View
218
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
Cuprins
Introducere ...........................................................................................................................2
Capitolul I: Stabilitate versus instabilitate politică- tranziția politică ...............................7
1.1 Definirea noțiunilor: stabilitate, instabilitate politică – tranziție politică. ........................7
1.2 Delimitări conceptuale: schimbare, dezvoltare politică, modernizare politică............... 12
1.3 Omogenitatea/ heterogenitatea culturii politice-condiție minimă de funcționare a
democrației moderne. ........................................................................................................ 15
Capitolul al II-lea: Regimul democratic, probleme și provocări. ..................................... 19
2.1 Semnificații și sensuri ale democrației. ........................................................................ 19
2.2 Modele ale democrației ............................................................................................... 25
2.3 Tipuri fundamentale de regimuri politice. .................................................................... 31
2.4 Democrația și crizele democrației. ............................................................................... 34
Capitolul al III-lea: Republica Moldova după destrămarea URSS. ................................ 42
3.1 Adoptarea Constituției Republicii Moldova. ................................................................ 42
3.2 Instituțiile politice. ...................................................................................................... 47
3.3 Societatea civilă și organizațiile nonguvernamentale. .................................................. 51
3.4 Aspecte economice, politice și geostrategice ale Republicii Moldova. ......................... 55
3.5 Administrația publică. ................................................................................................. 61
3.6 Clasa politică............................................................................................................... 69
Capitolul al IV-lea: Aspecte ale politicii externe a Republicii Moldova. ......................... 73
4.1 Raporturile politice cu Federația Rusă ......................................................................... 73
4.2 Relațiile bilaterale, România versus Republica Moldova. ............................................ 75
4.3 Republica Moldova și Uniunea Europeană. ................................................................. 78
4.4 Republica Moldova și NATO. ..................................................................................... 82
4.5 Relațiile cu alte instituții internaționale........................................................................ 85
Concluzii ............................................................................................................................. 90
Bibliografie ......................................................................................................................... 94
2
Introducere.
Anul 1989 aduce cu sine un nou actor pe scena Europei, un actor al cărui rol urmează
încă a fi definit. Întreg peisajul european este redesenat. Unele state precum Germania se
unesc, altele precum Cehoslovacia se separă, sau exlodează ca Iugoslavia, sau luptă pentru
independență ca Republica Moldova. Ca și alte țări din Europa de Est, Republica Moldova a
trecut și ea printr-o tranziție post-comunistă, începând cu destrămarea Uniunii Sovietice din
anii ‟90. Mișcările de eliberare națională declanșate în republicile fostei URSS la sfârșitul
anilor ‟80, începutul anilor ‟90 trasau mai multe obiective și schimbări în viața socio-politică
și economică a fostului imperiu sovietic. Printre primele asemenea sarcini se numără și ieșirea
pe arena mondială a republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova ca subiect de sine
stătător în cadrul relațiilor economice externe.
Dispariția unor bariere politico-economice ce stau în fața consolidării democrației
(Uniunea Sovietică, economia planificată și centralizată) a plasat Moldova într-o nouă situație
caracterizată de o serie de factori specifici ca trecerea de la economia planificată la piața
liberă, căutarea de noi piețe de export însoțită de reducerea exporturilor către piețele
tradiționale, consolidarea instituțiilor de drept, a aparatului administrativ de acum puse sub
conducerea guvernului, apariția pluralismului politic și a unei noi clase politice și
consolidarea societății civile. Cu alte cuvinte, ca și majoritatea țărilor din Europa de Est,
Republica Moldova a avut de înfruntat trei ipostaze ale tranziției: trecerea de la dictatură la
democrație, trecerea de la economia planificată la cea de piață, și desigur, alte transformări
legate de dezintegrarea URSS-ului. Ca și în orice stat post-sovietic, procesele economice,
politice, geostrategice ce se desfășoară în perioada de tranziție vor defini viitorul Republicii
Moldova. Un efort îl reprezintă încadrarea economică pe piața mondială prin deschidere
economică și construirea unei economii de piață care să facă față concurențelor din exterior.
Este indiscutabil în zilele de astăzi că dezvoltarea economiei de piață contribuie la
consolidarea democrației. Republica Moldova a fost victima unei lungi perioade de izolare de
economia mondială. În vreme ce în occident începând cu anii ‟50 aspectele politice și
economice se dezvoltau, economia moldovenească era controlată și supravegheată de Uniunea
Sovietică până în anul 1990.
Dependentă de mai mult de 40 de ani de politica și economia Uniunii Sovietice,
începând cu anul 1990, Republica Moldova este pusă într-o nouă arie politică, economică și
culturală cu dreptul de a deveni un stat suveran și independent capabil să guverneze pe
propriul teritoriu. Astfel apare un stat nou pe scena Europei, care este într-o continuă
3
schimbare. Dar pentru a ajunge la stadiul ca statul moldovean să fie recunoscut la nivel
internațional ca fiind cu adevărat un stat democratic, instituțiile de stat trebuie mai întăi să se
consolideze și să se legitimeze. Începând cu anul 1991, din momentul în care Republica
Moldova și-a proclamat suveranitatea și independența, societatea civilă a primit rolul
legitimator al funcționării întregului aparat de stat, al stabilității politice, poporul este cel care
mandatează reprezentanți în parlament. Republica Moldova a devenit la 27 august 1991 un
stat suveran și independent. La 29 iulie 1994 intră în vigoare constituția, care a proclamat
statul moldovenesc ca stat de drept, democrația și pluralismul fiind incompatibile cu
totalitarismul. Primii pașii pentru consolidarea democrației și a statului de drept par să fie
făcuți.
În lucrarea de față ne propunem să analizăm tranziția post-comunistă a statului
moldovean vizând și principalele căi pe care le-a parcurs Republica Moldova în ceea ce
privește consolidarea democrației și a statului de drept, și principalele relații externe pe care a
reușit să le construiască. Din acest punct de vedere apar unele întrebări la care vom oferi un
răspuns în analiza detaliată a procesului de tranziție socială, politică și economică. În ce
măsură au avut loc schimbări în Republica Moldova? Cum pot fi aceste schimbări calificate?
A avut loc o tranziție politică în Republica Moldova și dacă da, atunci cum a trecut aceasta și
de ce natură este ea? Republica Moldova și-a atins obiectivul de stat democratic, suveran și
independent? Dacă nu și le-a atins, atunci ce pași trebuie urmați pentru ca aceste obiective să
fie atinse?
Am ales această temă pentru că Republica Moldova este un stat care a fost sub
dominația Uniunii Sovietice mai mult de 40 de ani și care după o lungă perioadă de dominație
sovietică reușește să își obțină independența. Republica Moldova a trecut sau mai trece încă
printr-o perioadă de tranziție socio-politică și economică și din acest punct de vedere vom
primi un răspuns final în urma analizei detaliate a tranziției acestui stat. De asemenea un alt
punct pentru care am ales această temă este clasa politică care de la începutul anilor „90 a fost
dezbinată și rigidă, unii optând pentru independență, alții pentru menținerea relațiilor speciale
mult dependente de Federația Rusă, iar alții pentru unirea cu România, chiar și la momentul
actual menținându-se și constituindu-se partide cu asemenea viziuni. Astfel este necesar să
analizăm situația internă a Republicii Moldova după obținerea independenței până în
momentul actual, și relațiile cu principalii actori externi cu care a reușit să construiască relații
de succes.
În primul capitol intitulat Stabilitate versus instabilitate-tranziția politică, tratăm
conceptul de tranziție politică cu scopul de a analiza conceptele de bază care sunt înglobate în
această paradigmă. Conceptul propus spre analiză este unul complex. Problema evidențierii
4
unui model, al trecerii de la un regim la altul este strâns legată de tema stabilității și a
instabilității politice, motiv pentru care ulterior vom recurge la explicarea și definirea acestor
concepte. Se va atrage o mare atenție asupra abordărilor ariilor teoretice care pun problema
congruenței autonomiei dimensiunii sociale, în aspecte culturale, de rudenie, economice,
raportată la dimensiunea politică sau care aplică teoria stabilității la sistemele politice în curs
de modernizare, democratice sau nedemocratice, sau care explică stabilitatea și instabilitatea
politică prin prisma psihologiei sociale. De asemenea pentru a înțelege și mai bine sensul și
dinamica stabilității politice, ne vom opri în prealabil asupra noțiunilor de schimbare politică,
dezvoltare politică și modernizare politică pentru a vedea rolul acestor concepte în trecerea de
la un regim politic la altul. Ulterior vom trata omogenitatea/heterogenitatea culturii politice ca
condiții minime de funcționare a democrației.
În al doilea capitol intitulat Regimul democratic. Probleme și provocări, vom trata
problematica democrației și teoriei democrației, cu scopul de a oferi un înțeles concret asupra
conceptului și să ne familiarizăm cu principalele abordări teoretice și probleme cu care se
confruntă democrația de astăzi. În acest sens vom delimita conceptual termenul de
democrație. Vom trata diversitatea sensurilor conceptului de democrație ce este dată nu doar
de semnificația etimologică, ci și de numeroase alte îmrejurări istorice, culturale, sociale,
economice, politice, filosofice, toate contribuind la multitudinea de interpetări și modele pe
care o are această noțiune. Democrația ca regim politic implică strategii, reguli și actori
precum spațiul public, cetățeanul, pluralismul politic, partidele, competiția, cooperarea și din
acest punct de vedere vom analiza și lărgi aceste concepte generice care caracterizează un
sistem unic de guvernare acceptat, acceptabil și imaginabil. De asemenea, vom aborda
principalele modele ale democrației. Pentru aceasta ne vom referi la democrația directă, adică
democrația clasică Ateniană, la modelul Westminster al democrației și modelul
consociațional al democrației. Regimurile democratice s-au amplificat după cel de al doilea
război mondial, dar în special după căderea blocului sovietic moment în care țările din Europa
Centrală și de Est își obțin independența și optează pentru un regim democratic care se
fundamentează pe o constituție ce garantează drepturile și libertățile cetățenești și care stau la
baza funcționării democrației în stat. Din acest punct de vedere vom aborda tipurile de
regimuri democratice după care funcționează majoritatea statelor din secolul XXI. Deși
democrația este văzută actualmente ca fiind cea mai bună formă de guvernare, totuși ea se
confruntă cu crize politice, economice, sociale motiv pentru care vom trata subiectul ”crizelor
democrației” sub aspectul problemelor de actualitate care intervin în fiecare sistem
democratic.
5
Al treilea capitol, Republica Moldova după destrămarea URSS, vizează aspectele
schimbării interne la nivelul societății civile, instituțiilor politice, administrației publice și
clasei politice. Se va atrage o mare atenție și asupra schimbărilor economice și geostrategice
ale Republicii Moldova. Odată cu prăbușirea întregului bloc sovietic, republicile sovietice
socialiste tind spre obținerea independenței și trezirea conștiinței naționale, care avea ca scop
integritatea teritorială și detașarea politică și economică față de Moscova, motiv pentru care
vom trata subiectul adoptării constituției, trezirii conștiinței naționale și a principalelor
persoane care au avut un rol definitoriu în lupta pentru suveranitatea Republicii Moldova și
păstrării limbii române ca limbă de stat, sau chiar trecerea la grafia latină. De asemenea vom
atrage atenție rolului conducerii Republicii Moldova ce a acționat în continuare pentru
consolidarea independenței și desprinderea de structurile vechi din timpul Uniunii Sovietice.
Vom parcurge un traseu al consolidării instituțiilor politice, administrației publice, societății
civile, al clasei politice și conflictelor partinice care au urmat după destrămarea URSS, dar și
schimbările ulterioare ale acestora de după 27 august 1991 atunci când Republica Moldova
devine un stat suveran și independent. Prin declarația de suveranitate Republica Moldova
obține statutul de subiect al relațiilor internaționale. În 1991 Republica Moldova a apărut sub
dărâmăturile unui imperiu, unde economia era destrămată, situația politică din țară era destul
de complexă și rigidă, intrând într-o perioadă de tranziție, astfel vom trata aspectele
economice, politice și geostrategice pe care Republica Moldova a reușit să le construiască ca
subiect de sine stătător și ca stat suveran și independent.
Ultimul capitol intitulat, Aspecte ale politicii externe a Republicii Moldova, studiază
principalii actori internaționali (state și organizații internaționale guvernamentale) cu care
statul moldovean a reușit să construiască relații bilaterale de succes. Deși au trecut mai mult
de 20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice și a lumii organizate după sistemul bipolar,
statele ca principalii actori ai vieții internaționale, mai sunt încă în căutarea locului lor în
sistemul internațional, loc ce le-ar asigura securitatea și le-ar permite să-și promoveze cu mai
mult succes interesele naționale. Republica Moldova se află încă la această etapă. Aflându-se
un timp îndelungat sub controlul Moscovei, statul moldovean și-a păstrat relațiile și după
declararea independenței cu Federația Rusă, iar după anul 2000 odată cu venirea la guvernare
a Partidului Comuniștilor relațiile sau intensificat. De cealaltă parte s-au intensificat relațiile
cu România. În ceea ce privește Uniunea Europeană, aderarea Republicii Moldova la Uniunea
Europeană este unul dintre cele mai prioritare scopuri ale guvernării actuale. De asemenea
vom trata relațiile Republicii Moldova cu NATO, OSCE și ONU, ca actori internaționali care
și-au sporit rolul în consolidarea democrației și a statului de drept în Republica Moldova.
6
În analiza cazului particular post-sovietic al tranziţiei post-comuniste a Republicii
Moldova toate aceste aspecte prezentate mai sus sunt de maximă importanță pentru
consolidarea democrației. Obiectivul de a anihila naţionalismul, diferenţele dintre etnii pentru
crearea unui „popor sovietic” prin contopirea naţionalităţilor, i-a făcut pe conducătorii URSS
să caute să câştige loialitatea populaţiilor neruse de la periferii, fapt care nu le-a reușit, și
astăzi avem o Republică Moldova independentă, cu o constituție la bază, și instituții care
funcționează pe principii democratice.
7
Capitolul I: Stabilitate versus instabilitate politică- tranziția politică.
1.1 Definirea noțiunilor: stabilitate, instabilitate politică – tranziție politică.
În acest capitol ne propunem să abordăm ce este și cum poate fi definit conceptul de
tranziție politică cu scopul de a analiza conceptele de bază care sunt înglobate în această
paradigmă. În literatura de specialitate termenul este extrem de important. Conceptul propus
spre analiză este unul complex. Problema evidențierii unui model al trecerii de la un regim la
altul este strâns legată de tema stabilității și a instabilității politice, motiv pentru care vom
recurge în continuare la explicarea și definirea conceptelor. Deseori în Știința Politică,
cercetările vizează mai mult stabilitatea democratică decât stabilitatea politică în general. În
ceea ce privește o bună guvernare democratică, este nevoie de ambele concepte care să se
intersecteze la un moment dat.
În viziunea lui Harry Eckstein,1 în cadrul cercetărilor privind raportul dintre viața
politică și mediul social, este neglijat rolul modelelor de autoritate în relațiile sociale
neguvernamentale, adică în școli, familii. În cadrul fiecărei societăți există mai multe tipuri de
autoritate, niște relații bine determinate și practici reale de subordonare și supraordonare
dintre indivizii formațiunilor sociale precum cele din partide, organisme economice,
educative, familiale. Astfel stabilitatea democratică este determinată în raport cu relațiile
dintre diferite forme de autoritate în societate. De exemplu, un guvern este stabil dacă
modelul său de autoritate este congruent cu alte modele de autoritate care se simt prezente în
societate. Domenico Fisichella evidențiază faptul că “prin congruență nu trebuie să înțelegem
neapărat identitate: unele instituții (militare, birocratice, industriale) înfățișează modele de
autoritate naturaliter deosebite de cele democratice, acestea din urmă fiind fondate în mod
esențial pe principiul majoritar temperat”2. Problema principală în fapt care este impusă de
teoria congruenței a lui Eckstein rezidă în faptul că ea se referă direct la autonomia
dimensiunii sociale, în aspecte culturale, de rudenie, economice raportată la dimensiunea
politică. Prin urmare, condițiile stabilității politice a unui regim care afirmă autonomia
socialului variază în raport cu condițiile stabilității politice a unui regim care neagă autonomia
subiecților locali.
1 Harry Eckstein, apud Domenico Fisichella, Știința Politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iași,
2007, p. 125 2 Domenico Fisichella, op. cit, p. 126
8
O altă teorie a stabilității politice este formulată Samuel Huntington, care o aplică la
sistemele politice în curs de modernizare, democratice sau nedemocratice. În opinia acestui
autor sistemele politice se deosebesc în funcție de gradul de instituționalizare și de gradul de
participare politică. Este necesar să definim instituționalizarea - “instituționalizarea este
procesul prin intermediul căruia organizațiile și procedurile obțin valabilitate și stabilitate.
Nivelul instituționalizării oricărui sistem politic poate fi determinat în baza flexibilității,
complexității, autonomiei și coerenței organizațiilor și procedurilor sale. În acest fel, nivelul
de instituționalizare ale oricărei proceduri specifice poate fi estimat în baza flexibilității sale, a
complexității, a autonomiei și a coerenței”3. În ceea ce privește participarea politică, vom
evidenția aici trei niveluri. Unul inferior cu o participare restrânsă, caracteristic fiindu-i unei
elite mici aristocratice sau birocratice; un nivel intermediar, în care clasele de mijloc ale
societății au intrat în viața politică; un nivel superior, în care elita, clasele medii și o mai mare
parte din masele populare participă la activitatea politică, desigur ca rezultat al extinderii
sufragiului. Din acest punct de vedere putem concluziona că stabilitatea politică depinde de
nivelul de instituționalizare politică și nivelul de participare politică. Odată ce ambele nivele
cresc în transparență și coerență, putem să vorbim despre o apariție a sistemului multipartidist
care este esențial într-un regim democratic. Cele două nivele se suprapun peste sistemul
partizan. Chiar și Samuel Huntington afirmă că “stabilitatea unui sistem politic pe cale de
modernizare depinde de forța partidelor sale politice. La rândul său, un partid este puternic
dacă dispune de o largă susținere instituționalizată”4. Aici putem reflecta asupra amplorii
susținerii și nivelului de instituționalizare.
O arie teoretică se referă la explicarea stabilității politice și a instabilității politice ce
provine din perspectiva psihologiei sociale. Trebuie să punctăm existența a două teze ce se
confruntă dar în același timp se integrează reciproc. O primă teză propusă de Ivo K.
Feierabend și Rosalind L. Feierabend o găsim în noțiunea de “frustare sistemică”. În viziunea
acestor doi autori, o astfel de condiție este rezultatul raportului dintre formarea necesităților
sociale (pot fi și subiective) și satisfacarea lor, care într-o măsură mai mare sau mai mică este
solicitată de la autoritățile publice atunci când reacțiile la necesități sunt din diferite motive,
inadecvate ori categoric insuficiente. Aceasta pentru că “cu cât este mai mare nivelul de
frustrare sistemică, măsurat în baza unor anumitor indici, cu atât este mai mare instabilitatea
politică, în sensul fie al comportamentelor agresive, fie al violenței politice”.5
3 Samuel Huntington, apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 108 4 ibidem, p. 127 5 Domenico Fisichella, op. cit, p. 128
9
Cea de a doua teză, îi aparține lui Ted Robert Gurr, care pornește de la relația
”frustrare-agresivitate”, introducând-o în contextul psihologiei și psihanalizei, pentru ca să
formuleze conceptul de ”privațiune-relativă”. Această noțiune privește impulsurile agresive
drept rezultat al lipsurilor, al scopurilor ratate, al deziluziilor. De aceasta nemulțumirea
socială este cea care contribuie la concentrarea energiilor ce produc revolta și tulburările
sociale.
Nemulțumirea socială este de fapt o stare psihologică care poate să ducă la trei
tulburări civile:6
1. Agitația, adică o serie relativ spontană de comportamente ce implică o participare
masivă; (ex: manifestările de piață, grevele);
2. Conspirația, care are un grad de organizare mai semnificativ, dar cu o participare
limitată; (ex: loviturile de stat, rebeliunile);
3. Războiul intern, incluzând manifestări de un grad de violență mai înalt, bine
organizate și cu o implicare considerabilă a maselor (ex: revoluțiile, războaiele
civile);
Concluzia la care se poate ajunge aici este că situațiile de frustrare și de privațiune ar
putea fi condiții necesare ale instabilității politice. Este suficient să constatăm că privarea și
frustrarea pot provoca agresivitate, dar pot de asemenea să provoace schimbări inclusiv la
nivelul comportamentului politic, apatie și pasivitate.
Vom remarca în continuare că o teorie a stabilității politice centrată pe rolul
legitimității, a fost enunțată de Martin Lipset. “Toate diferitele aspecte ale dezvoltării
economice: industrializarea, urbanizarea, bunăstarea și instruirea – sunt strâns legate între ele,
formând un mare și unic factor care-și are corespondentul său politic în democrație (…).
Stabilitatea unei anumite democrații depinde nu numai de dezvoltarea economică, dar și de
eficiența și de legitimitatea sistemului său politic”.7 Procedura argumentativă a lui Martin
Lipset este una bazată în speță pe date statistice, privind rata alfabetizării, urbanizării,
industrializării, venitul țărilor în cauză. Rezultatul la care ajunge acest autor este că sistemele
politice în care cetățenii apar din punct de vedere statistic ca fiind mai instruiți, mai bogați,
mai urbanizați, sunt de fapt sisteme mai democratice. Aici ne putem referi și la o stabilitate
politică mai trainică, dar nu numai atât. Pe lângă acest lucru putem observa că conform lui
Lipset, stabilitatea politică într-o democrație este dependentă în mare măsură de dezvoltarea
economică.
6 ibidem, p. 128 7 ibidem, p. 129
10
În conformitate cu perspectiva tranzitologică, democraţia poate fi instaurată indiferent
de contextul structural. Aceasta nu marchează un fenomen excepţional şi imposibil de
reprodus decât prin „copierea unui model” sau atingerea nivelului necesar de dezvoltare
economică , ci este un rezultat al unui compromis, consens prin negociere între elitele politice
ale statului.
Astfel, democraţia este creată de către actori politici conştienţi şi hotărâţi, care obţin de
la populaţie un mandat corespunzător şi sunt legitimați în conformitate cu aceasta. Din punct
de vedere teoretic această abordare a început să se dezvolte odată cu schimbarea accentului de
pe viziunea funcţionalistă (proprie lui S. M. Lipset), pe cea genetică, în lucrarea lui Dankwart
Rustow, Tranziţia spre democraţie: către un model dinamic, Dankwart Rustow îşi explică
demersul teoretic introducând următoarele teze:8
I. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au
generat-o;
II. Corelarea nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei
trebuie să se concentreze pe ultima;
III. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori
politici (sfera politicului este văzută separat de cea economică şi socială);
IV. Nu toate legăturile cauzale conduc de la credinţe şi atitudini spre acţiuni;
V. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă teritorial, pot exista mai multe căi spre
democraţie;
VI. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă temporal: diferiţi factori pot deveni
cruciali în timpul fazelor succesive;
VII. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă social: în acelaşi loc şi timp,
atitudinile care o promovează pot să nu coincidă, în cazul politicienilor şi cetăţenilor.
Rustow descrie un model de tranziţie spre democraţie, în câteva faze: 1. Condiţiile de
bază; 2. Faza preparatorie; 3. Faza decizională; 4. Faza de habituare. În calitate de primă şi
singură condiţie de bază pentru geneza democraţiei, Rustow indică unitatea naţională pe care
o descrie ca fiind lipsa în cadrul unei majorităţi vaste de cetăţeni a îndoielii cu privire la
apartenenţa faţă de o anumită comunitate politică. De asemenea, în societatea potenţial
candidată la democratizare trebuie să existe un conflict, protagoniștii căruia sunt
reprezentanţii unor forţe care-şi pronunță revendicări politice (clasele sociale). Este de
8 Dankwart A. Rustow, Transitions to democracy: toward a dynamic model, Comparative Politics, Vol. 2, No. 3
(Apr., 1970), pp. 337-363
11
menţionat citatul din lucrarea lui James Bryce „Modern Democracies” (Londra, 1921), vol. 2,
p. 602: „Un singur drum a dus în trecut spre democraţie, dorinţa de a se debarasa de răul
tangibil”. Astfel, democraţia nu este văzută, ca scop în sine, ci ca un mijloc pentru a atinge
alte obiective.9 Rustow însă continuă, diversitatea răului tangibil a făcut ca „singurul drum” să
se împartă într-o multitudine de drumuri, tranziţia fiecărei societăţi fiind influenţată de natura
conflictuală. Pentru rezolvarea și depășirea neînțelegerilor conflictuale, clasele politice care
sunt în concurenţă ajung să caute un compromis, în urma căruia sunt formulate și
implementate reguli noi, favorabile pentru toate părțile implicate. Un exemplu oferit de către
Rustow este Revoluţia Glorioasă din 1688, cu limitarea puterii executive, care a oferit puteri
Parlamentului ca instituţie deliberativă. ”Compromisul, cooperarea şi noua stare de lucruri
sunt implicit rezultate ale deciziilor conştiente şi asumate la nivelul conducerii politice.
Decizia în favoarea unei guvernări democratice este punctul final al unei negocieri între
moderaţii din ambele tabere, care au ajuns să constituie o nouă majoritate şi să marginalizeze
extremele din ambele părţi. Apoi, urmează etapa de habituare, în decursul căreia atât elita
conducătoare cât şi cetăţenii se acomodează noii stări de fapt, accentuându-se ideea de
stabilitate politică. Acestea au corespuns mai târziu liberalizării, tranziţiei şi consolidării”.10
Astfel când spunem “Tranziție Politică”, nu ne referim doar la un singur concept.
Aceasta din urmă presupune atât diferite forme de comportamente sociale, începând de la
grupul familial, până la societatea văzută ca întreg, cât și forme și comportamente politice la
nivel de instituții de stat. Încercând să definesc conceptul de tranziție politică, sunt de acord
cu următoarea definiție: “Tranziția este o etapă intermediară între două limite: un punct de
plecare (de unde?) considerat mai mult sau mai puțin cunoscut, și un punct de sosire (unde?),
care nu poate fi decât proiectat”11
, ceea ce face ca el să fie prezent mai curând ca direcție
(încotro?) decât ca stare propriu-zisă.
9 ibidem pp. 337-363 10 Jean Grugel, Democratization. A critical introduction, Palgrave, Hong Kong, 2002, p. 57 11 În ceea ce are esențial, acest text a fost pregătit pentru Congresul Mondial de Sociologie, Bielefeld
(Germania), 18-23 iulie, 1994, și a fost publicat în limba franceză sub titlul La Transition: d’ ou et ou?, în
Gheorghe Teodorescu, Un secol de sociologie românească (1897-1997), Editura Axis, 1997, pp. 119-128
12
1.2 Delimitări conceptuale: schimbare, dezvoltare politică, modernizare
politică.
Pentru a înțelege și mai bine sensul și dinamica stabilității politice, trebuie să ne oprim
în prealabil asupra noțiunilor de schimbare politică, dezvoltare politică și modernizare
politică. Este de remarcat faptul că în literatura de specialitate aceste noțiuni sunt deseori
apreciate ca fiind lucruri favorabile și pozitive. În analiza de față, vom face o interpretare
neutră a acestor noțiuni, conform opiniei lui Domenico Fisichella. Acest autor surprinde
conceptul de dezvoltare ca fiind o specie a genului “schimbare”. Aceasta din urmă poate viza
un sistem sub două aspecte fundamentale:12
1. O schimbare a sistemului; 2. O schimbare în
cadrul sistemului.
Prima se referă la schimbarea întregului sistem, adică nici o componentă a acestui
sistem nu rămâne neschimbată, în timp ce cel de al doilea vizează o transformare a unei sau
mai multor componente, elemente ori factori din cadrul sistemului. Aceste schimbări se referă
la faptul că dezvoltarea se aplică sistemului social, celui economic chiar și celui cultural.
Drept schimbare intersistematică sau componențială putem considera “acea schimbare care
vizează una ori unele componente ale sistemului politic”.13
Un exemplu ar fi transformarea
care survine în sistemul de partide, trecerea de la monopartidism, bipartidism la
multipartidism. În ceea ce privește schimbarea componențială, un bun exemplu este
schimbarea partidului de opinie în partid de masă în cadrul sistemului partidic, acesta din
urmă fiind înțeles ca o componentă a sistemului politic. Schimbarea intercomponențială poate
fi văzută ca fiind un cumul de interdependențe reciproce, de exemplu: prin schimbarea
sistemului de partide (de la mono/bi partidism la multipartidism) se schimbă și sistemul
electoral, și sufragiul se extinde.
Analiza schimbării cuprinde cel puțin șapte aspecte:14
modul (cum schimbăm?),
profunzimea (cât se schimbă?), direcția (încotro schimbăm?), conținutul (ce schimbăm?),
timpul (cât de repede schimbăm?), locul originii (unde schimbăm?) și plasarea istorică (care
este contextul istoric în care schimbăm?). În ceea ce privește modul, schimbarea poate fi
continuă, discontinuă, pașnică sau violentă, echilibrată sau dezechilibrată (dacă îi lipsește un
ritm comun și omogen, schimbarea tinde tocmai spre dezechilibru). La nivel de profunzime,
putem să avem o schimbare fundamentală/marginală (schimbarea fundamentală se produce
12 Domenico Fisichella, op cit, p. 104 13 ibidem, p. 104 14 ibidem, p. 44
13
atunci când are loc o schimbare a întregului sistem. Toate componentele participă la
schimbare. Marginală, atunci când are loc o schimbare a unui sau a mai multor componente
din cadrul sistemului.). Cât privește direcția, diferențele sunt de tipul schimbare finalizată sau
nefinalizată, în expansiune sau în restrângere. Ceea ce ține de conținut, schimbarea poate fi
novatoare sau neinovatoare. O schimbare lentă sau accelerată sub aspectul timpului, internă
sau externă sub aspectul originii, și delimitată sau nedelimitată sub aspectul istoric.
Domenico Fisichella precizează că schimbările sunt continue și discontinue în mod diferit.
Schimbarea continuă se realizează “în virtutea acelorași norme sau proceduri de transformare
prevăzute de sistem sau de componentele sale”, și cele discontinue prevăd “ o ruptură, situații
neprevăzute de sistemul în vigoare și nereglementate de acesta”15
. Un bun exemplu este
revoluția ca schimbare discontinuă, și reforma ca schimbare continuă. Toate celelalte aspecte
ale schimbării enunțate mai sus, indică faptul unei interdependențe, aceasta pentru că se află
în interiorul fiecărui sistem, și fiecare reprezintă o mică schimbare a modului de funcționare a
acestuia.
Noțiunea de dezvoltare politică, în Știința Politică a fost folosită pentru prima dată în
anii ‟60 ai secolului al XX-lea, în special în cea nord-americană. A avut loc e explozie a
literaturii consacrate dezvoltării politice, evidențiind această noțiune drept favorabilă și
necesară pentru dezvoltarea economică. Acest lucru se întâmpla tocmai când în partea asiatică
și cea europeană mai multe țări luptau pentru obținerea independenței. O altă concepție,
identifică dezvoltarea politică cu modernizarea politică, caracteristic de fapt țărilor
industrializate. De asemenea se evidențiază faptul că dezvoltarea politică constă în
funcționarea statului-națiune, în dezvoltarea juridică și administrativă, în participarea maselor
la vot, în construcția democrației, și chiar în stabilitatea politică preconizată din timp. Alte
discuții evidențiază gradul de putere la care poate să recurgă un sistem politic. În mare parte
se discută despre un proces multidimensional de schimbare socială.
În literatura de specialitate sunt o varietate de definiții ale conceptului de dezvoltare
politică. De exemplu, una dintre acestea afirmă că, “dezvoltarea- ca ansamblul de schimbări
politice, identificate pe plan istoric și ca fiind conexe lansării industrializării; dezvoltarea
politică ca drept o serie de însușiri noi, solicitate instituțiilor pentru a menține stabilitatea și a
înfrunta cu responsabilitate conflictul social; dezvoltarea politică drept schimbare în
structurile și în procesele ce vizează puterea (...); dezvoltarea politică drept capacitatea de
absorbire a multitudinii și a tipurilor schimbătoare de cerințe politice și organizaționale”.16
După cele expuse mai sus, există multe definiții care se referă la un factor aparte, altele la
15 ibidem, p. 105 16 ibidem, p. 108
14
situații mai generale. Însă altă definiție evidențiază că dezvoltarea politică este “
instituționalizarea organizațiilor și procedurilor politice”17
, concept aplicabil sistemelor
politice de orice tip, și s-a stabilit că “instituționalizarea este procesul prin intermediul căruia
organizațiile și procedurile obțin valabilitate și stabilitate. Nivelul instituționalizării oricărui
sistem politic poate fi determinat în baza flexibilității, complexității, autonomiei și coerenței
organizațiilor și procedurilor sale. În acest fel, nivelul de instituționalizare al oricărei
organizații, a oricărei proceduri specifice, poate fi estimat în baza flexibilității sale, a
complexității și a coerenței.”18
. Conform acestei definiții s-a dezvoltat și compararea
sistemelor politice la nivel de instituționalizare, privind aprecierea sporirii sau scăderii
acesteia în cadrul unor organizații sau a anumitor proceduri a unui sistem politic dat. După
Samuel Huntington, de exemplu, cu cât o organizație este mai flexibilă sau adaptabilă, cu atât
mai sporit este gradul de instituționalizare, și invers, cu cât e mai rigidă, cu atât e mai scăzut
gradul de instituționalizare.
La fel și în cazul complexității, cu cât gradul de complexitate este mai mare într-o
organizație, cu atât există un nivel mai înalt al gradului de instituționalizare. În sensul
autonomiei, cu cât o organizație sau o procedură este mai autonomă, cu atât gradul de
instituționalizare este mai înalt, și invers, cu cât gradul unei organizații este subordonat altei
instituții, cu atât nivelul de instituționalizare este mai scăzut. Cel de al patrulea parametru,
relevă aceeași situație ca și celelalte trei enunțate, cu cât gradul de coerență este mai înalt, cu
atât avansează și instituționalizarea, și invers, cu cât e mai dezbinată organizația, cu atât mai
puțin este instituționalizată. În fapt instituționalizarea constituie o parte a dezvoltării politice,
în sensul că dezvoltarea politică este însoțită de anumite fenomene și procese ale
instituționalizării.
Am menționat anterior că modernizarea este o specie a genului schimbare, schimbarea
care poate lua forme diferite, precum: culturale, economice, sociale, politice, în fapt și
dezvoltarea poate lua aceleași forme. Însă întrebarea de baraj este următoarea, ce trebuie să
înțelegem prin modernizare? Este logic să spunem că toate aceste trei noțiuni formează un
lanț și nu putem vorbi doar de una aparte. Myron Weiner în lucrarea Modernization afirmă că
termenul de “modernizare”19
este echivalent cu cel de dezvoltare a raționalității, dezvoltare
economică, occidentalizare, urbanizare, inovație, centralizare a puterii.
Un alt autor, David Apter, folosește noțiunea de modernizare ca fiind drept “procesul
de dirijare și de control conștient al consecințelor sociale derivate din sporirea în societate a
17 Samuel Huntington apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 108 18 ibidem, p. 108 19 Myron Weiner, Modernization, Basic Books, New York, 1966, pp. 123-124
15
diferențierilor de rol și a complexității organizaționale”.20
Aici accentul este pus pe o tranziție
de la o societate tradițională la o societate modernă. Definiția lui David Apter este axată pe
schimbarea rolurilor, de asemenea și pe o schimbare strucurală de fond.
Domenico Fisichella, nu cade de acord cu sinonimia între modernizare și
occidentalizare, aceasta pentru că am putea omite procesul de modernizare a țărilor care nu
fac parte din Occident. “Este inoportun să admitem că procesul modernizator a fost prezent
doar în cazul țărilor occidentale.”21
Concluzia la care doresc să ajung este că noțiunile de
schimbare, dezvoltare, modernizare politică nu sunt apriori. Formele pe care le îmbracă una
sau alta, le combină și pe celelalte, fiindcă nu este posibil ca o schimbare politică să apară în
istorie fără o dezvoltare și modernizare politică.
1.3 Omogenitatea/ heterogenitatea culturii politice-condiție minimă de
funcționare a democrației moderne.
Cultura, identitatea și politica, iată triada conceptelor care au manifestat tot timpul o
provocare, mai ales în secolul al XX-lea, aceasta pentru că ele pun în joc alți termeni precum,
practica și identitatea culturală versus practica politică, ideologia, naționalismul, o organizare
socială, religioasă. Grație antropologiei dar și a psihologiei, știința politică recurge și ea la
noțiunea de ”cultură” pe o direcție științifică, le găsim relevante în special în scrierile lui
Gabriel Almond și de asemenea în scrierile lui Domenico Fisichella. “Cultura politică
reprezintă un ansamblu de atitudini și orientări ale membrilor unui sistem politic”22
. În această
definiție se mai include și percepția pe care membrii sistemului politic o au față de alți
indivizi din societate, dar și o atitudine față de ei înșiși ca actori politici în cadrul unui sistem
politic. În toate națiunile lumii, este destul de larg răspândită credința că individul este
relevant din punct de vedere politic, dacă este implicat în participarea politică. Dar ca să
vorbim despre cultură politică este necesar, să ne referim și la cultura civică. Marea Britanie
este un exemplu, combină o astfel de cultură: “Dezvoltarea culturii civice în Marea Britanie
poate fi înțeleasă ca produsul unei serii de conflicte între modernizare și tradiționalism”.23
Aceasta pentru că din pricina securității sale insulare, Marea Britanie a intrat în epoca
20 David Apter, The politics of modernization, The University of Chicago Press, London, 1965, p. 172 21 Domenico Fisichella, op. cit, p. 109 22 Gabriel Almond, Bingham Powell, apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 100 23 idem, Sidney Verba, Cultura Civică: atitudini politice și democrație în cinci națiuni, Editura Du Style,
București, 1996, p. 36
16
unificării naționale și a absolutismului, dar având un grad mai mare de tolerare a autonomiei
aristocratice, locale și corporatiste decât Europa continentală.
Primul plan de secularizare a fost odată cu separarea bisericii de Roma, și este
evident că a apărut o diversitate religioasă. Un alt pas important a fost apariția unei clase
negustorești prospere, dar de asemenea și implicarea arisocraților în procesul afacerilor și
comerțului. “Aristocrații independenți, cu o putere locală sigură în regiunile rurale, curajoșii
negustori noncomformiști, bogați și încrezători în sine-acestea au fost forțele care au
transformat tradiția, în tradiția parlamentară și au permis Marii Britanii să parcurgă era
absolutismului fără a-și distruge pluralismul.”24
Astfel Marea Britanie a intrat în era
industrială cu o cultură pluralistă și o cultură politică a elitelor.
Ceea ce a rezultat, a fost o a treia cultură, care de fapt combină cultura tradiționalistă
cu cea modernistă, “o cultură bazată pe comunicare și persuasiune. O cultură a consensului și
a diversității, o cultură care a permis schimbarea, moderând-o însă.”25
Am prezentat ca
exemplu Marea Britanie în ceea ce privește dezvoltarea culturală pentru a vedea cum a
evoluat procesul civic care a contribuit la dezvoltarea culturii politice. În Europa, cultura
politică este mai eterogenă, deoarece fenomenele sociale și politice s-au prezentat sub alte
forme.
“Cultura politică a națiunii este distribuția pattern-urilor din orientările către obiecte
politice, așa cum se realizează aceasta între membrii națiunii.”26
Talcott Parsons și Edward
Shils propun o clasificare a orientărilor tiparurilor politice, și anume, orientarea se referă la
aspectele interne ale obiectelor și relațiilor:27
- Orientarea cognitivă, se referă la cunoașterea și încrederea cu privire la sistemul
politic, rolurile acestora precum și la deținătorii acestor roluri, input-urile și output-urile.
- Orientarea afectivă, se referă la sentimentul în ce privește sistemul politic, rolurile
acestui sistem și performanța sa.
-Orientarea evaluativă, adică judecățile și opiniile în ce privește întregul sistem
politic, dar care combină celelalte două orientări, informația și sentimentele.
Gabriel Almond și Sidney Verba propun următoarele tipuri de cultură politică:28
- Cultura politică parohială – în care este conștientizată existența sistemului politic
național, dar este privilegiat sistemul politic regional sau local.
24 ibidem, p. 36 25 ibidem, p. 37 26 ibidem, p. 44 27 ibidem, p. 45 28 Gabriel Almond, Sidney Verba, apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 50
17
- Cultura politică de supunere - se orientează mai ales spre consecințele pe care output-
urile sistemului politic, dispoziții legislative, reglementări, beneficiile ce țin de
asistența socială, le pot avea asupra vieții sale, dar nu se orientează spre procesul
decizional în sine (input-urile).
- Cultura politică participativă- membrii societății trebuie să fie orientați către sistem,
către aspectele inputs și outputs a sistemelor politice
Fiecare dintre aceste tipuri de culturi politice implică o relație de congruență cu un
sistem politic în cauză. De exemplu, sistemul centralizat autoritar este caracterizat printr-o
cultură politică de supunere sau dependentă. Structurii politice tradiționale îi revine cultura
politică parohială sau comunală, și structurii sau sistemului politic democratic îi revine
cultura politică participativă. Observăm un mix de omogenitate între tipurile de culturi
politice și tipurile de regimuri politice. Însă chiar dacă un sistem politic având o cultură
participativ predominantă, el totuși în o oarecare limită conține și celeltate două tipuri de
culturi, parohială și dependentă. Aici ne aflăm pe axa omogenitate/ heterogenitate, condiție
minimă de funcționare a democrației. Se pune problema amestecului cultural în cadrul unei
societăți, deoarece acestea vor continua să existe în orice societate. “Cetățeanul este un
amestec particular de orientări participative, dominate și parohiale, iar cultura civică este un
amestec particular de cetățeni dominați și parohiali.”29
Culturile politice pot să fie sau nu pot să fie stabile într-o societate raportându-ne la
sistemul politic. Cu alte cuvinte, o cultură politică parohială, de supunere sau participativă,
vor coexista într-o armonie doar ajungându-se prin consens între ele. Odată ce vorbim de
culturi politice, putem să evidențiem că datorită amestecului de culturi, într-o societate
democratică modernă se formează și mici subculturi30
(de exemplu în Belgia există o
subcultură politică flamandă, și una valonă). Nu este vorba de ajungere la doar un consens, ci
omogenitatea culturală în raport cu heterogenitatea culturală mai pune problema distribuirii.
O abordare a culturii dintr-o perspectivă sociologică este realizată de Bernard Denni și
Patrick Lecomte. Sistemul cultural în opinia lor este ”un sistem de coduri, de semnificații
învățate, admise și practicate de către o pluralitate de agenți sociali, care le informează
experiența și personalitatea (individuală sau colectivă) de așa manieră încât să le confere o
identitate socială specifică”.31
Astfel cultura este văzută ca o totalitate socială ce se manifestă
prin obiecte (unelte, bunuri de consum), reprezentări și comportamente individuale și
29 Gabriel Almond, Sidney Verba, op.cit, p. 50 30 Subcultura în viziunea lui Bernard Denni și Patrick Lecomte este definită ca ”sistemul de expresie simbolică a
elementelor specifice prin care se distinge, în sânul unei societăți globale, un grup particular prezentând o
identitate colectivă proprie.” 31 Bernard Denni, Patrick Lecomte, Sociologia politicului, volumul I, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, pp.
107-108
18
colective. Chiar mai mult, cultura văzută din perspectiva autorilor este ”integrativă” (în
măsura în care formează liantul social), ”normativă” (impune reguli și scheme de orientare
pentru orice activitate socială), și ”structurantă” (articulează și integrează toate activitățile și
relațiile constitutive ale unei societăți). Dacă sistemele culturale fundamentează identități
sociale specifice fiecărei societăți, atunci aceste identități contribuie la structurarea ordinii
ierarhice și a raporturilor de dominație politică (tradițională, legal-rațională, harismatică) de
care vobește Max Weber,32
a grupurilor sociale pe care însuși le definesc. Astfel constatăm că
totuși cultura determină un caracter eminamente politic. Sistemul cultural al oricărei societăți
impune membrilor ei anumite norme și reguli, coduri și semnificații comune de orientare
pentru a determina activitățile acestora din câmpul politic.
Astfel într-o societate democratică este nevoie ca totuși de la incongruență să se ajungă
la o congruență, la o egalitate în rândurile populației, sau tocmai aceasta este problema
conflictuală în democrație. Astfel la nivelul tipurilor de cultură politică omogenă pentru
minima funcționare a democrației, heterogenitatea culturală este nevoită să intre în contact cu
participativismul democratic. Aceste trei tipuri oferă legitimitatea funcționării instituțiilor
doar apelându-se la consens și la negociere între culturi. Pentru acest lucru există partidele
politice care reprezintă diferite culturi politice în funcție de interesele lor. Tocmai ele merg pe
latura negociațională pentru găsirea unui consens, iar acest lucru tinde să mărească aria
consensului politic atât a ceea ce ține de contextul legitimității cât și de aria aspectelor ce țin
de politic.
32 Max Weber, Politica. O vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992, pp. 9-10
19
Capitolul al II-lea: Regimul democratic, probleme și provocări.
2.1 Semnificații și sensuri ale democrației.
În acest capitol ne propunem să abordăm problematica democrației și teoriei
democrației, cu scopul de a oferi un înțeles concret asupra conceptului și să ne familiarizăm
cu principalele abordări teoretice și probleme cu care se confruntă democrația de astăzi.
Democrația este un cuvânt de origine grecească, fiind rezultatul combinației termenilor
Demos (popor) și Kratos (putere), semnificând regimul politic în care conducerea treburilor
publice este exercitată de către popor. Acesta este doar un prim sens al termenului de
democrație, un sens etimologic, de putere a poporului. Dacă să analizăm semnificația
termenului grecesc demos, lucrurile devin mai complicate. Termenul Demos poate fi asimilat
adunării poporului grecesc sau poate semnifica și comunitatea în întregul ei, însă deseori
capătă și sensurile unor noțiuni precum polloi- cei mulți, pleiones- majoritatea, sau
ochlos- gloată.33
Termenul poate desemna ”un întreg organic”, ”mare parte a mulțimii”, sau
poporul reprezentat pe principiul majorității limitate, sau pe principiul majorității absolute,34
și combinat cu termenul Kratos, el va construi diferite înțelesuri asupra regimurilor politice.
Diversitatea sensurilor conceptului de democrație, este dată nu doar de semnificația
etimologică, ci și de numeroase alte împrejurări istorice, culturale, sociale, economice,
politice, filosofice, toate contribuind la multitudinea de interpetări și modele pe care o are
această noțiune.
Democrația ca regim politic se află în atenția civilizației europene din istoriile lui
Herodot (secolul V î. Chr). Pentru început apare această ideie de ohlocrație (chiar și în
scrierile lui Platon, desemna puterea gloatei), adică conducerea de către mai mulți. Otanes era
de acord că mulțimea conduce puterea. În acest sens, conducerea de către mai mulți ar trebui
să ducă la demarhie, dar s-a ajuns la democrație ca regim politic, poporului i se dă puterea,
conducerea este pentru elită. Democrația directă au pus-o în practică Pericle și Clistene. În
Atena găsim modelul clasic de democrație directă. Idealurile politice pe care le vehiculează
Pericle în discursurile sale, se regăsesc în scrierile lui Tucidide, Războiul Peloponesiac.
Acesta are în vedere patru idealuri:35
I. Isonomia, adică egalitatea ca valoare supremă a
libertăților; II. Isocrația, adică accesul liber la funcțiile publice; III. Isegoria, adică egalitatea
33 Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 45 34 ibidem, p. 46 35 Robert A. Dahl, Democrația și criticii ei, Editura Institutul European, Iași, 2002, pp. 24-25
20
în exprimare liberă a opiniei în public (Agora); IV. Isotimia (timos-curaj), adică egalitatea în
demnitate și capacitatea de a înțelege și a face politică. Democrația ca experiment politic intră
într-o perioadă de umbră în epoca medievală, perioadă în care nu există mulți partizani ai
democrației.
Ideile și gândurile despre democrație intră în teoria politică prin Jean-Jeaques
Rousseau. John Locke, Charles Montesquieu. De exemplu, dezvoltarea principiului separării
puterilor în stat care conferă o extindere a reprezentativității, John Locke a arătat că o
comunitate dispune de trei puteri: legislativă, executivă și federativă.36
John Locke a subliniat
că într-un stat constituit, puterea supremă este întotdeauna cea legislativă, “căci cel care poate
da legi altcuiva trebuie să fie superior celui căruia îi dă legi”.37
De altfel și Charles
Montesquieu a dezvoltat acest principiu al separării puterilor în stat care este caracteristic și în
democrația actuală. Montesquieu a făcut o analiză comparativă a structurii politico-juridice a
statelor, atât din epoca sa, cât și din trecut.“ În fiecare stat există trei feluri de puteri, puterea
legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea
executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil”.38
Mergând pe filiera comunitarian
Rousseauistă, Jean-Jaques Rousseau dorește o formă pură de democrație, o democrație directă
în care poporul să se manifeste ca un întreg unitar prin voința sa generală ”deputații poporului
nu sunt și nici nu pot fi reprezentanții lui, nu sunt decât mandatarii lui și nu pot să hotărască
nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă, nici nu este
lege”.39
După secolul al XIX-lea teoria democrației și practicarea ei a avut probleme, și după I
război mondial a început să prindă mai mult teren. Însă după al II război mondial putem să
vorbim despre teorii ale democrației, deoarece apare printr-o explozie de scrieri și analize la
adresa acestei forme de guvernare, precum: Robert A. Dahl cu lucrările: O prefață la Teoria
Democrației; Who Guverns; Poliarhiile. Participare și opoziție; Democrația și criticii ei;
Giovanni Sartori cu lucrarea, Teoria Democrației; Henry Mayo cu lucrarea, Introducere în
teoria democrației, Arend Lijphart cu lucrările, Democrația în societățile plurale; Modele ale
democrației;
În anii 1950-1960 democrația liberală era în centrul atenției în teoria democrației.
Începând cu anii ‟60 apare fenomenul participativist, însă anii care au fost marcați de
fenomenul în sine de participativism au fost anii 1990- 2000. Tot valabil pentru anii ‟90 apare
36 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire/Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999, pp.
143-145 37 ibidem, pp 146-147 38 Charles Montesquieu, Despre Spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964, p. 195 39 Jean-Jaques Rousseau, Contractul Social, Editura Moldova, Iași, 1996, p. 163
21
studiul tranziției de la un regim la altul sau tranzitologia, adică un regim nedemocratic odată
ce se prăbușește intră automat în faza de tranziție (consolidarea democrației). Teoria
democrației ca disciplină nu oferă un set de principii, teme, axiome universal acceptate, ci
încearcă prin analiză empirică/teoretică să explice, să justifice deprinderi și practici politice.
Am realizat un mic traseu istoric de jos în sus, pentru a vedea și a puncta constituirea teoriei
democrației și demersul democratic din punct de vedere istoric. Acuma însă în secolul XXI nu
ne putem imagina ca să existe o altă formă de regim politic. Majoritatea statelor la nivel
mondial tind spre consolidare a democrației, acest regim politic este singurul acceptat,
acceptabil și imaginabil.
Însuși termenul de democrație, este un concept politic antic, semnificând la origine
“cârmuirea de către popor, de către demos. În uzul curent se poate referi la cârmuirea
populară sau la suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare
participativă directă, ba chiar și (nu întru totul corect) la guvernământul republican sau
constituțional, adică la guvernământul conform legii.”40
Philippe C. Schmitter și Terry Lynn Karl recurg la o analiză a democrației moderne și
oferă note explicative a principalelor principii care stau la baza formării acestui regim politic.
Ei definesc democrația ca “un sistem de guvernare în care conducătorii răspund pentru actele
lor publice în fața cetățenilor, aceștia din urmă acționând indirect, prin intermediul competiției
și cooperării dintre reprezentanții lor aleși.”41
Este necesar să analizăm și să lărgim această
definiție, a conceptelor generice ce caracterizează un sistem unic de guvernare acceptat,
acceptabil și imaginabil. “Un regim sau sistem de guvernare este un ansamblu de modele care
stabilesc metodele de acces la principalele funcții publice; caracteristicile actorilor admiși sau
excluși; strategiile pe care aceștia le pot utiliza pentru a obține accesul; și regulile de urmat în
procesul de elaborare a deciziilor publice care devin norme obligatorii.”42
Cu alte cuvinte,
reprezintă metodele de acces la funcții și implică actori, strategii, reguli. Aceste reguli
reprezintă gradul universal de aplicare a lor.
Spațiul public sau domeniul public reprezintă “normele și alegerile colective, care
acționează ca liant în societate și sunt susținute coercitiv de către stat.”43
. Cu alte cuvinte,
totalitatea activităților publice reglementate de către stat. Cetățenii “reprezintă elementul în
cel mai înalt grad distinctiv pentru o democrație. Toate regimurile au conducători și domeniul
public, dar în măsura în care sunt democratice au și cetățeni.”44
40 David Miller, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, Editura Humanitas, București, 2000, 2006, p. 153 41 Phillipe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Ce este și ce nu este democrația, în revista Polis nr-ul 3, 1994, p. 35 42 ibidem, p. 35 43 ibidem, p. 35 44 ibidem, p. 36
22
Cetățeanul este individul care deține cetățenia unui stat și care respectă drepturile și
constituția statului. ”Orice aserțiune conform căreia un anumit stat sau guvernământ, regim
sau societate sunt cu adevărat sau în ultimă analiză democratice, oricât de neverosimil ar
părea, trebuie să implice faptul că, într-un fel sau altul, guvernământul, regimul sau statul
respectiv servesc sau reprezintă poporul.”45
“Partidele au apărut (…) ca un efect al incipientului proces democratic pe care-l
constituia regimul reprezentativ. În același timp, dezvoltarea democratică avea să fie mult mai
înceată decât dezvoltarea partidelor, care au avut boom-ul lor istoric imediat”.46
În ceea ce
privește competiția “nu a fost întotdeauna considerată o condiție esențială definitorie pentru
democrație. Democrațiile clasice, presupuneau adoptarea unei decizii prin participarea directă,
care conducea la consens.”47
, în democrația modernă vorbim despre pluripartidism și o
pluralitate de interese, grupuri care reprezintă interesele unei societăți și ai cărui membri sunt
legitimați în funcții publice de către popor, sau “o varietate de procese competitive și de
canale de exprimare a intereselor și valorilor fie ele cu caracter funcțional sau teritorial,
colectiv sau individual, asociațional sau partizan. Toate sunt părți integrante ale practicii
democratice.”48
Însă condiția necesară democrației este consensul, finalitatea trebuie să fie
consensul. Competiția trebuie să fie strictă în reguli, este definitorie democrației și trebuie să
se asigure transparența și să se respecte egalitatea șanselor. Condițiile democrației sub
aspectul competiției sunt următoarele:49
I. Alegerile, în care la momentul actual, toți cetățenii unui stat democratic au dreptul
de a participa la vot;
II. Regula majorității, în cazul electoratului sau în cazul dezbaterilor parlamentare,
dacă se obține mai mult de jumătate din voturi, deciziile sunt considerate
democratice.
III. Cooperarea, este trăsătura esențială a democrației. Pentru a se ajunge la un
consens este nevoie de cooperare.
În opinia lui Gianfranco Pasquino democrația este metoda prin care se ajunge la
câștigarea votului popular. “Metoda democratică este acea ordine instituțională prin care se
ajunge la decizii politice, ordine în care persoanele obțin dreptul de a decide, în urma unei
înfruntări concurențiale pentru obținerea votului popular”.50
45 Anthony Arblaster, Democrația, Editura Du Style, București, 1998, p. 35 46 George Voicu, Pluripartidismul, Editura All, București, 1988, p. 290 47 Phillipe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, op. cit, p. 36 48 ibidem, p. 37 49 ibidem, pp. 37-38 50 Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 307
23
Pluralismul este elementul central al democrației moderne. Suntem de acord cu Robert
A. Dahl pentru că multitudinea de grupuri plasate într-un raport electoral competițional
garantează cel mai bine respectul drepturilor și reducerea inegalităților politice. Termenul
folosit de Robert Dahl este cel de Poliarhie care în opinia sa “este o ordine ce se distinge, la
nivelul ei cel mai general prin două caracteristici: calitatea de cetățean este extinsă la un
număr relativ mare de adulți, iar drepturile cetățenești includ posibilitatea de a te opune celor
mai înalți demnitari ai statului și a-i îndepărta prin vot de la guvernare”.51
Poliarhia văzută ca
o conducere de către cei mai mulți, conducerea plurală. Dar Robert A. Dahl insistă pe faptul
că în sistemul politic democratic se petrec în mod plenar trei lucruri:52
I. Cetățenii își pot
formula preferințele; II. Iși pot face cunoscute aceste preferințe celorlalți cetățeni și
guvernului prin acțiuni individuale și colective; III. guvernul le cântărește preferințele fără
părtinire, fără a face discriminări în funcție de conținutul sau sursa preferințelor. Acestor trei
lucruri li se asociază opt mari trăsături caracteristice poliarhiilor, și anume:53
I. Libertatea
asociațională (dreptul de a face parte dintr-un partid cât și a ieși din el); II. Libertatea de
expresie (libertatea presei, libertatea de a ține un discurs public); III. Dreptul la vot (toți
cetățenii au dreptul să voteze în funcție de opiniile și părerile față de un candidat sau partid
politic); IV. Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin (toți candidații au dreptul să
participe în campania electorală fără discriminare); V. Surse alternative de informare (dreptul
de ați alege propriile surse de informare); VI. Eligibilitatea pentru funcții publice
(îndeplinirea tuturor condițiilor pentru a obține o funcție publică legitimă și legală); VII.
Alegeri libere și corecte (prezența sufragiului universal și prezența contestării publice); VIII.
Instituții care să asigure dependența politicii guvernamentale de voturi și de alte forme de
exprimare a preferinței (prin vot cetățeanul poate mandata un reprezentant în parlament cât și
destitui din funcție);
La mijlocul secolului al XX-lea se impune ca formă de guvernare democrația liberală.
Însă și aici este nevoie de o explicare a întâlnirii ideologiei liberale cu regimul politic
democratic. Termenii de democrație și democrație liberală par adesea să fie apreciați ca
sinonime, fără de a se ține cont de deosebirile dintre noțiunea de democrație ca gen, și cea de
democrație liberală ca specie. Conceptul de democrație liberală s-a format prin intermediul
statului-națiune, unde statul este toposul, națiunea este demosul. Sistemul politic liberal a avut
parte de neșanse istorice care l-au slăbit la nivelul vocabularului politic. Spiritul politic liberal
nu și-a putut găsi o etichetă suficient de tare astfel încât să se impună în fața altor concepte,
51 Robert A. Dahl, op. cit, p. 306 52 idem, Poliarhiile. Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 28 53 ibidem, p. 29
24
cum ar fi cel de democrație. În secolul al XIX-lea când s-a întâlnit liberalismul cu democrația,
cuvântul care s-a impus a fost cel de democrație. Neșansele istorice al termenului de
liberalism le enumeră Giovanni Sartori: ”Prima neșansă a fost, spuneam, nașterea târzie, prea
târzie. Nu era prea târziu pentru că termenul s-a conturat după ce liberalismul (până atunci
nedefinit) își dovedea avantajele (…) ci mai ales, pentru că în acel moment istoria începuse
să evolueze foarte rapid, atât de rapid încât liberalii nu au reușit să recupereze lunga perioadă
de timp pierdută între nașterea clandestină și botezul oficial.”54
A doua nesansă apare tot în
secolul al XIX-lea atunci când apare un rival: socialismul. Acest lucru a determinat ca cei doi
termeni, democrație și liberalism să fie aliați în lupta cu principalul oponent, socialismul
revoluționar. O a treia neșansă istorică a fost introducerea liberalismului economic de tip
laissez-faire în nucleul principal al liberalismului politic, care întru-un mod nejustificat face
prea puține referiri la liberalismul economic. S-a părut că doar acesta este specificul
liberalismului. Pe când în politic e limitarea puterii politice (liberalismul clasic), liberalismul
politic este cel care s-a democratizat în secolul al XIX-lea, și nu democrația s-a liberalizat.
Liberalismul a oferit puterii politice principii precum: limitarea puterii statului, protecția
drepturilor și libertăților individuale universale, egalitarismul moral, constituționalismul și
domnia legii. În secolul al XIX-lea aceste principii au dus aproape inevitabil la conștientizarea
că ele nu sunt împlinite fără egalitatea politică a cetățenilor, astfel încât prin intermediul
extinderii dreptului de vot până la sufragiul universal ele au căpătat coerență într-un sistem
democratic. Astfel se formează în teoria democrației cât și în practică, un sistem care va avea
printre trăsăturile sale principale următoarele caracteristici:55
I. Ideea că suveranitatea aparține poporului, cel care mandatează reprezentanți
pentru a putea exercita puterea în mod funcțional, ideie ce va evolua către
universalizarea drepturilor cetățenești și proporționalitatea sistemului de voturi;
II. Considerarea separației puterilor în stat ca fiind esențială pentru un sistem
politic legitim și transformarea lor în instituții impersonale;
III. Conceperea guvernării ca fiind reprezentativă și responsabilă față de
comunitate-lucru realizabil prin alegeri periodice, libertate de exprimare și
contestare (ceea ce Sartori numea opinie publică );
IV. Libertatea formării și participării diferitelor facțiuni, partide și persoane în
cadrul competiției pentru deținerea puterii politice;
V. Acceptarea ca principiu reglementativ pe cel al majorității limitate;
54 Giovanni Sartori, op. cit, pp. 327-334 55 David Held, Modele ale Democrației, Editura Univers, București, 2000, pp. 114-131
25
VI. Constituționalismul ca mijloc esențial de protejare în fața arbitrarietății și
absolutismului;
VII. Delimitarea societății civile de stat, cel care trebuie limitat doar la un rol
minimal, adică la asigurarea cadrului necesar bunei desfășurări a vieții în
societate;
Democrația este un fenomen cu adevărat complex, a cărui analiză a provocat de-a
lungul timpului mai mulți filosofi care propun modele utopice de democrație, istorici care
analizează dezvoltarea, ascensiunea și declinul, diferiți politologi care încearcă să îi redea o
explicație empirică asupra funcționalității și stabilității regimului. În acest subcapitol am
abordat un cadru istoric al dezvoltării teoriei democrației, am subliniat mai multe definiții ale
democrației și am caracterizat principalele concepte generice care redau o semnificație și un
sens democrației. În continuare vom aborda modele de democrație.
2.2 Modele ale democrației.
În acest subcapitol ne propunem să abordăm principalele modele ale democrației.
Pentru aceasta ne vom referi la democrația directă, adică democrația clasică Ateniană, la
modelul Westminster al democrației și modelul consociațional al democrației. În ceea ce
privește ultimele două tipuri de democrații, vom apela la o analiză comparată a lor, pentru a
observa mai bine diferențele, așa cum o face Arend Lijphart.
În cadrul evoluției istorice a teoriei democrației se atrage mare atenție asupra faptului
că: “democrația ar trebui să însemne un fel de putere populară (o formă de politică în care toți
cetățenii sunt angajați în autoguvernare și autoreglementare) sau sprijin față de luarea
deciziilor ( un mod de a conferi autoritate acelora care sunt votați periodic pentru a ocupa
funcții de conducere).“56
Democrația ateniană a fost tot timpul o sursă de inspirație pentru gândirea politică
occidentală modernă. Orașul stat sau polis-ul era guvernat de către cetățeni guvernatori, însă
nu se face distincție clară între stat și societate. Viața privată a cetățeanului atenian era
înglobată în treburile publice a polisului. Deciziile luate colectiv vedeau binele comun.
“Publicul și privatul se întrepătrundeau. Cetățenii puteau să se realizeze cu adevărat și să
trăiască în mod onorabil numai în polis.”57
În ceea ce privește strucura instituțională, aceasta
56 ibidem, p. 15 57 ibidem, p. 16
26
se diferențiază foarte mult de instituțiile moderne democratice. Exista Eclesia (adunarea
poporului), unde pentru a se aduna, pentru a se întâlni era nevoie de un forum de 6000
cetățeni, se întâlneau și erau dezbătute problemele majore (stabilirea taxelor, legiferarea,
ostracizarea, relațiile externe). Din cadrul Eclesiei se forma consiliul celor 500, aleși prin
tragere la sorți, având rolul în formarea proiectelor de legi. Din consiliul celor 500 erau aleși
50 de cetățeni (aproximativ pentru o lună de zile) și formau comitetul celor 50, ei erau cei
care făceau agenda zilnică. Acest comitet avea și un președinte cu un mandat pentru o zi. În
Grecia antică, a fi om însemna a fi cetățean, a participa la viața publică, tocmai atunci exiști
ca om. Democrația directă ateniană are o caracteristică foarte importantă ”ocuparea aproape a
tuturor funcțiilor legate de guvernare și de administrarea legilor votate de cetățeni nu prin
competiție electorală, ci prin tragere la sorți.”58
După ce polis-ul s-a prăbușit sub loviturile
imperialismului macedonian, s-a prăbușit și democrația directă, fiindcă nu există democrație
fără demos.
Pentru Robert A. Dahl59
viziunea asupra ordinii democratice în Grecia Antică,
presupunea următoarele cerințe:
I. O armonizare a intereselor cetățenilor realizată prin acceptarea prevalenței binelui
comun asupra celui personal;
II. O cultură și un statut relativ omogen;
III. Un număr mic al cetățenilor, de câteva mii, numărul de 40 000 era considerat prea
mare;
IV. Posibilitatea cetățenilor de a se aduna laolaltă, în vederea deliberării nemijlocite
asupra problemelor comunității, precum și pentru hotărârea legilor și deciziilor
politice necesare;
V. Participarea activă și directă la funcțiile publice și la administrarea statului;
VI. Autonomia deplină a statului-cetate în raport cu alte state;
Calitatea de cetățean și inclusiv drepturile politice aferente erau deținute doar de o
minoritate a celor care trăiau în polis. Erau considerați cetățeni activi, acei bărbați liberi care
aveau vârsta de peste douăzeci de ani, proveniți din părinți atenieni. Excluși de la viața
politică erau sclavii, metecii (străinii), femeile și minorii, număr a căror depășea cu mult
numărul cetățenilor care dețineau drepturi politice. Relația dintre cetățean și polis era în
democrația ateniană total diferită de cea a raportului individ-stat teroretiză în democrațiile
moderne liberale. Cetățeanul grec exista prin polis, prin activitatea la viața publică, unde
binele comun prevala asupra binelui și libertății individuale. Cetățeanul era liber prin
58 Anthony Arblaster, op. cit, p. 43 59 Robert A. Dahl, op. cit, pp. 31-32
27
participarea la procesul decizional și nu prin construirea unui sistem de drepturi inalienabile
prin care puterea coercitivă a statului trebuie să se retragă. Democrația directă ateniană este
incompatibilă cu democrația liberală în privința problematicii drepturilor individuale. Desigur,
acest lucru duce la o critică a democrației ateniene, regim în care nu era respectată libertatea
individuală. Giovanni Sartori rezolvă această problemă, ”Grecii puteau fi liberi, în felul lor,
pornind de la polis pentru a ajunge la polites. Nu este însă și cazul nostru. Atunci când polis-
ul este înlocuit cu megapolis, putem rămâne liberi numai dacă pornim de la cetățean, numai
dacă statul derivă din cetățean. Așadar a revendica libertatea antichității, înseamnă a
revendica, fie și în mod necugetat, lipsa libertății.”60
Odată cu apariția scrierilor contractualiștilor: Jean-Jacques Rousseau, John Locke,
Charles Montesquieu, Thomas Hobbes61
se dezvoltă spiritul ideilor liberale. Este evident că
mai întâi s-au dezvoltat ideile, principiile de bază a liberalismului, după care în secolul al
XIX-lea apare ideologia liberală, și abia la mijlocul secolului al XX-lea (1950-1960) putem
vorbi despre democrație-liberală. În special după destrămarea Uniunii Sovietice, odată cu
sfârșitul războiului rece, majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est tind spre
consolidarea democrației ca formă de guvernământ. Aici se pune problema următoare, care
model de democrație e mai bun, democrația majoritarist simplă sau cum îi zice Arend
Lijphart, modelul Westminster sau modelul democrației consociaționaliste.
Un model majoritarist poate fi prezentat în paralel cu un model consensualist (așa
observăm de fapt diferențele între ele) pe dimensiunea executiv-partide și cu construcția
instituțională diferită:62
I. Concentrarea puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărțire a
puterii executive în coaliții largi multipartidiste;
II. Relații legislativ-executiv în care executivul domină parlamentul în modelul
majoritarist (liderul partidului dominant domină parlamentul pentru că este și șef de
guvern), și un echilibru a puterii între legislativ-executiv în modelul consensualist
III. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist;
IV. Sistem electoral majoritar în modelul majoritarist și sistem electoral cu reprezentare
proporțională în modelul consensualist;
60 Giovanni Sartori, op. cit, p. 265 61 Jean- Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Moldova, Iași, 1996; John Locke, Al doilea Tratat despre
cârmuire:scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999; Charles Montesquieu, Despre spiritul
legilor, Editura Științifică, București, 1964; Thomas Hobbes, Leviathan or the matter, forme & power of a
Commonwealth, ecclesiasticall and civill, Cambridge University Press,1996. 62Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura
Polirom, Iași, 2000, pp. 26-27
28
V. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiție deschisă tuturor în sistemul
majoritar, contra model consociaționalist cu sistem coordonat și corporatist, al cărui
scop este compromisul și concentrarea;
Pe dimensiunea Federal-Unitar diferențele sunt următoarele:63
I. Guvernare centralizată și unitară în modelul majoritarist, contra guvernare
descentralizată și federală în modelul consensualist
II. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral (modelul
majoritarist), contra separare a puterii legislative între două camere cu puteri, dar
constituite diferit (modelul consociațional);
III. Constituții flexibile care pot fi amendate de majorități simple (în modelul
majoritarist), contra constituții rigide care pot fi modificate numai de către majorități
extraordinare (în modelul consociaționalist constituțiile se schimbă foarte greu);
IV. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privința constituționalității propriei
legislații (modelul majoritarist), contra sisteme în care legile sunt subiect al
controlului constituțional de către curți constituționale sau supreme.
V. Bănci centrale care sunt dependente de executiv (în modelul majoritarist), contra
bănci centrale independente.
Una dintre problemele recente pe care le presupune regula majorității este legitimitatea
majorității care este luată în pofida unei minorități. Robert A. Dahl prezintă patru justificări
ale regulii majorității simple:64
I. Maximizarea autodeterminării- regula majorității simple maximizează numărul
persoanelor care pot exercita autodeterminarea în deciziile colective. Dacă numărul
celor care ar decide ar fi mai mic decât sunt la majoritate, atunci e posibil ca numărul
celor care ar fi dorit o altă decizie să fie mai mare. Iar dacă majoritatea necesară ar fi
mai mare (50+1), atunci un număr mai mic ar putea bloca o decizie (tirania
majorității);
II. Argumentul rezonabilității- adică regula majorității îndeplinește patru cerințe
rezonabile: fiind decisivă, adică nu favorizează nici un votant; este nediscriminatorie;
este neutră, adică nu favorizează nici o alternativă; este receptivă la modul pozitiv
față de cei interesați de participare;
III. Maximizarea utilității- în sensul că regimul majoritarist asigură cel mai mare grad de
satisfacție în societate;
63 ibidem, p. 27 64 Robert A. Dahl, op. cit, pp. 189-198
29
IV. Cel al corectitudinii- adică judecățile mai multor persoane par mai puțin supuse unei
greșeli grave decât judecățile unei singure persoane;
Principiul majoritarist vizează doar dimensiunea procedurală. Având în vedere faptul
că mai multe decizii sunt luate în grupuri de mici dimensiuni și apelul la societate este rar,
Giovanni Sartori simte nevoia ca discutând despre deciziile democratice, să analizeze
structura decizională a comitetului. Autorul face distincții între patru tipuri de decizii:65
I. Deciziile individuale sunt luate de fiecare individ pentru sine însuși, indiferent dacă
sunt asumate din proprie inițiativă sau impuse din exterior;
II. Deciziile de grup- deciziile sunt luate de către un grup concret, adică indivizi aflați
față-în-față în interacțiune, care participă în mod semnificativ la elaborarea acestor
decizii;
III. Deciziile colective- sunt dificile de subordonat unei definiții precise; în general ele
sunt percepute ca decizii asumate de cei mulți;
IV. Deciziile colectivizate sunt deciziile care vizează întreaga comunitate, dar nu sunt
luate de întreaga comunitate. Presupune costuri procedurale interne și riscuri externe
(costuri pentru cei care iau deciziile și care țin de energia sacrificată, timp, efortul, iar
riscurile externe îi privesc pe cei care nu fac parte din grupul decizional și depind de
modul de lucru a membrilor comitetelor);
În ceea ce privește nivelul de luare a deciziilor, trebuie să avem în vedere două
elemente: riscurile și costurile care determină un anumit tip de decizie. Prin domnia
majorității trebuie să se acorde o maximă atenție intereselor oamenilor, pentru că ele sunt
inegale. Pentru depășirea acestei probleme trebuie să existe un acord comun. Ca o concluzie
“majoritatea deciziilor nu reprezintă nici domnia majorității și nici regula unanimității. Ele
constituie de fapt o reafirmare a domniei majorității, înțeleasă în sens strict literar, pentru că la
o confruntare cu o opoziție intensă, majoritățile fac de obicei concesii, și impun atunci, când
este cazul, o voință temperată a majorității.”66
Giovanni Sartori nu este în favoarea unui sau
altui tip de democrație, dar totuși le intersectează pe ambele, pentru că așa ar fi mai
convenabil democrației în sine. În ceea ce privește regimul majoritarist apar întrebări ce
vizează funcționalitatea acestor reguli fie într-un sens confruntațional, fie într-un sens
utilitarist. Principiul majorității pare a nu fi acceptabil într-o societate, marcate de clivaje
puternice de ordin etnic, religios sau lingvistic. Într-o asemenea societate, democrația
65 Giovanni Sartori, op. cit, p. 203 66 ibidem, p. 223
30
majoritaristă de tip britanic trebuie abandonată în favoarea unei democrații consociaționale,
care are 4 mari trăsături:67
I. Guvernarea de către o mare coaliție a liderilor politici ai tuturor segmentelor
semnificative din societatea plurală;
II. Veto-ul reciproc sau regula majorității convergente;
III. Principiul proporționalității ca standard principal al reprezentării politice,
numirilor în funcții publice și alocării fondurilor publice;
IV. Un grad înalt de autonomie pentru fiecare segment în administrarea afacerilor
interne;
În ce privește marea coaliție, Arend Lijphart concluzionează că “participarea împreună
la guvernare le oferă partidelor care nu au încredere unele în celelalte o garanție importantă a
securității politice”,68
pe lângă aceasta, datorită compromisului și ajungerii la un consens se
constituie “un instrument fundamental în înfăptuirea stabilității politice în societățile
plurale.”69
Veto-ul reciproc și regula majorității convergente, înseamnă că o decizie poate fi luată
dacă împlinește două și nu o singură condiție, majoritate plus lipsa veto-ului. Marele pericol
al veto-ului este blocajul decizional, sau altfel zis veto-ul minorităților. ”Marele pericol pe
care îl prezintă veto-ul minorității este că poate duce la tirania minorităților, care tensionează
cooperarea într-o mare coaliție la fel de mult ca și marginalizarea prin vot a minorităților”.70
În ce privește proporționalitatea, “în primul rând este o metodă de a numi în funcții
publice și de a distribui resursele financiare reduse, sub forma subvențiilor guvernamentale
între diferitele segmente(...) și de asemenea și o funcție și mai importantă a proporționalității
este legată de procesul decizional în sine.”71
Alocarea cabinetelor sau funcțiilor publice se
alocă proporțional, în funcție de rezultatele sufragiului electoral.
Autonomia segmentală se referă la regula majorității care determină în speță regula
minorității: “guvernarea minorității de către ea însăși în domeniile care o privesc exclusiv.”
Acesta este un principiu al marii coaliții. Când este vorba de un interes comun în cadrul
coaliției, deciziile se iau împreună cu toate segmentele, având desigur o reprezentare
proporțională, iar când deciziile depind de un segment aparte, deciziile sunt luate separat de
către partidul în cauză. Autorul precizează că “o formă specială de autonomie segmentală
este federalismul, cu toate că federalismul poate fi aplicat, bineînțeles, și în societățile non-
67 Arend Lijphart, Democrația în societățile plurale, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 42 68 ibidem, p. 48 69 ibidem, p. 47 70 ibidem, p. 54 71 ibidem, pp. 55-56
31
plurale: nu doar conferirea de autonomie părților constituente ale statului, care este
caracteristica sa cea mai importantă, ci și suprareprezentarea diviziunilor mai mici în camera
federală.”72
În plus în ceea ce privește reprezentarea minorităților, controlul violenței, gradul
de tolerare, reprezentarea femeilor, participarea electorală, corupția, apropierea dintre guvern
și alegători, democrația consociațională este de un nivel calitativ superior față de cea
majoritarist simplă. Chiar și eficiența guvernării are un grad mai ridicat. Din analiza lui Arend
Lijphart reiese că acest model de democrație este unul favorabil pe timp de criză, pentru că nu
adâncește clivajele și după cum am evidențiat mai sus, oferă stabilitatea politică în societate.
Apar însă critici la adresa democrației consociaționaliste. Prima este că elimină
trinitatea democratică, libertate, egalitate, fraternitate. O altă critică este că modelul
consociaționalist se ocupă de grupuri și nu de indivizi, dar autorul le răspunde că asta nu
înseamnă că indivizii sunt mascați de entități singulare sau submascați grupurilor. De
asemenea apar critici că acest model favorizează elitele, dar și aici autorul le răspunde, și
relevă faptul că fiecare grup are dreptul de a sancționa elitele. Altă critică apare pe filiera
gradului de dimensiune a coaliției și a folosirii veto-ului reciproc, care vine cu asumpția
asupra modelului consociaționalist că ar favoriza instabilitate politică, însă autorul consideră
că pe termen lung ele sunt mai bune. De asemenea, o altă critică asupra modelului
consociaționalist este că nu există opoziție, însă autorul precizează că opoziția se află chiar în
cadrul marii coaliții.
2.3 Tipuri fundamentale de regimuri politice.
Regimurile democratice s-au amplificat după cel de al doilea război mondial, dar în
special după căderea blocului sovietic, moment în care țările din Europa Centrală și de Est își
obțin independența și optează pentru un regim democratic care se fundamentează pe o
constituție care garantează drepturile și libertățile cetățenești și care stau la baza funcționării
democrației în stat. Deși ca prototip democrația clasică ateniană este forma de guvernare
ideală, în secolul XXI democrația este un regim politic destul de complex și reprezintă forme
variate, de la stat la stat. Formele specifice pe care le îmbracă democrațiile actuale sunt
aplicate și cunoscute sub regimuri politice democratice prezidențiale, parlamentare, și o formă
mixtă a lor, semiprezidențiale.
Sistemele politice democratice prezidențiale au un prim criteriu definitoriu, și anume
că șeful statului este ales prin alegeri populare directe pentru o perioadă de timp definită între
72 ibidem, p. 59
32
patru și opt ani, garantat de constituție. Deși acest criteriu este important totuși în unele țări ca
Austria, Islanda, Irlanda chiar dacă președintele țării este ales direct de către popor, ele nu
sunt decât ”sisteme prezidențiale de fațadă” așa cum le numește Giovanni Sartori. De
asemenea parlamentul nu poate numi, nici chiar să dizolve guvernul întrucât această
prerogativă ține de președintele statului. El este cel care numește și schimbă membrii
executivului. Așadar un sistem politic este prezidențial dacă șeful statului ”1) rezultă dintr-o
alegere populară, 2) în timpul mandatului prestabilit nu poate fi lipsit de încredere prin vot
parlamentar și 3) prezidează sau conduce guvernele numite de el ”.73
Cel mai cunoscut sistem
politic prezidențial sunt Statele Unite ale Americii, un sistem de la care au derivat celelalte
sisteme prezidențiale.
În sistemele politice parlamentare principiul de bază este că parlamentul este suveran
și se bazează pe împărțirea puterii între parlament și guvern. Astfel în cadrul
parlamentarismului guvernele sunt desemnate, susținute și dizolvate de votul parlamentului.
Dar și în acest sistem politic democratic, prerogativele de împărțire a puterii diferă de la stat la
stat. Giovanni Sartori evidențiază trei varietăți al sistemului parlamentar, ”(...) la o extremă
sistemul de tip englez, de premierat sau de cabinet, în cadrul căruia executivul este cel care
prevalează net asupra parlamentului; la cealaltă extremă sistemul de tip francez (a treia și a
patra republică) al guvernării de adunare (...); și în fine, o varietate intermediară de
parlamentarism controlat de partide.”74
În continuare vom recurge la descrierea formelor specifice ale parlamentarismului.
Anterior am afirmat că sistemele parlamentare se bazează pe împărțirea puterii (între
parlament și guvern). Însă cum se împarte această putere, cine o împarte, în ce măsură este
împărțită? În această ordine de idei, mergând pe filiera structurii de autoritate, în cadrul căreia
un prim-ministru este împuternicit să acționeze, acesta se poate raporta membrilor guvernului
ca:75
1. Un prim deasupra inegalilor;
2. Un prim între inegali;
3. Un prim între egali;
Un prim deasupra inegalilor este specifică formei de parlamentarism englez, unde
primul ministru are puterea de a alege și chiar de înlocui miniștrii, șeful executivului este
lider de partid. Sistemul de premierat britanic reprezintă un guvern monocolor sau
73 Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată, Editura Institutul European, Iași, 2008, p. 131 74 ibidem, pp. 151-152 75 ibidem, p. 153
33
monopartidic (existența clară a partidului la guvernare și a opoziției) cu un sistem electoral
uninominal ce produce sistem bipartidist.
În cel de al doilea caz, un prim între inegali rămâne în funcție chiar atunci când se
schimbă membrii cabinetului său și poate chiar să nu fie și lider de partid. Aici este cazul
Germaniei, unde cancelarul german este mai puțin preeminent, dar este întotdeauna primul
între inegali.
În ultimul caz, un prim între egali reprezintă că odată ce se dizolvă cabinetul său,
cade și priemerul, în plus primul ministru nu are un control asupra echipei guvernamentale.
Pe lângă prezindețialism și parlamentarism ca sisteme politice democratice se dezvoltă și
sisteme politice mixte, ca semiprezidențialismul care este combinație ce derivă dintre
sistemele prezidențiale și cele parlamentare. Un criteriu comun în ce privește
prezidențialismul și semiprezidențialismul este că șeful statului este ales de către popor, față
de cele parlamentare în care președintele țării este ales de către parlament. Față de acest
criteriu comun totuși ele se diferă în mod radical. Mai mult sistemele semiprezidențiale
acționează în baza unei puteri împărțite atunci când președintele statului este obligat de
constituție să împartă puterea cu un prim-ministru, în timp ce primul ministru trebuie să aibă
sprijin parlamentar continuu. În timp ce în sistemele prezidențiale președintele statului este
apărat de intervenția parlamentului, mergând mai mult pe principiul divizării puterii. ”Singura
caracteristică pe care orice tip de semiprezidențialism trebuie să o aibă (în virtutea propriului
său nume) este o structură cu autoritate duală, o configurație cu două capete”.76
Aflându-se
între prezidențialism și parlamentarism, sistemul politic semiprezidențialist reprezintă
următoarele trăsături:77
1) Șeful statului (președintele) este ales prin vot popular- direct sau indirect- pentru o
perioadă prestabilită;
2) Șeful statului împarte puterea executivă cu un prim-ministru și intră astfel într-o
structură de autoritate duală (...);
3) Președintele este independent de parlament, dar nu îi este permis să guverneze singur
sau în mod direct. Directivele date de el trebuie totuși să fie acceptate și mediate de
către guvernul său;
4) Reciproc, primul ministru și cabinetul său sunt independenți de președinte în măsura
în care sunt dependenți de parlament, și aceasta în măsura în care sunt supuși atât
încrederii, cât și neîncrederii parlamentare (sau ambelor), și în măsura în care au
nevoie de sprijinul unei majorități parlamentare;
76 ibidem, p. 176 77 ibidem, p. 188
34
5) Structura de autoritate dualistă a semiprezidențialismului admite diferite echilibre și,
de asemenea, aranjamente mutuale de putere în interiorul executivului, astfel încât să
subziste autonomia potențială a fiecărei unități sau componente a executivului;
Continentul european a cunoscut de cele mai multe ori sisteme politice parlamentare și
semiprezidențiale, pe când sistemele politice prezidențiale în cea mai bună formă a lor le
găsim în Statele Unite ale Americii. Acest fapt se datorează atât trecutului istoric care diferă
de la națiune la națiune, de la stat la stat, cât și influențelor reciproce de anvergură
continentală și intercontinentală.
2.4 Democrația și crizele democrației.
Democrația deși este văzută ca forma cea mai bună de guvernare dintre cele mai rele,
după spusele lui Winston Churchill, are și minusurile sale. După destrămarea regimului
sovietic comunist, începând cu 1989 tot mai multe state-națiuni din fostul bloc comunist își
obțin independența și intră automat în faza de tranziție. Aici apar cele mai multe probleme, în
democrațiile tinere, unde constituirea democrației liberale ca formă de guvernare poate fi
întreruptă, este posibilă reîntoarcerea la regimul autoritarist unde totul este controlat și
supravegheat. Autorul care își pune această problemă este Samuel Huntington în articolul,
Al treilea val al democrației, un autor care surprinde perioadele istorice în care numărul
țărilor democratizate a crescut, precum și perioadele în care s-a petrecut fenomenul invers. În
istoria secolelor XIX-XX dar și începutul secolului XXI, putem observa trei perioade în care
crește numărul de democrații. În perioada 1820-1926 avem aproximativ douăzeci și nouă
democrații, în perioada 1945-1962 avem aproximativ treizeci și șase de democrații, și
perioada 1974- anii 2000 avem aproximativ o sută douăzeci democrații.78
Aceste referiri fac
trimiteri către o perspectivă minimalistă asupra democrației, adică se organizează alegeri
libere și periodice în unele țări. Este interesantă remarca lui Samuel Huntington, că după două
perioade de democratizare, au urmat perioade de reculegere în care multe democrații s-au
prăbușit. Întrebarea pe care o pune este dacă după cel de al III-lea val de democratizare
urmează sau nu un val invers? Înainte de a răspunde la această întrebare putem să ne
preocupăm de cauzele care epuizează cel de al III-lea val. Dintre cauzele care democrația nu
78 Samuel Huntington, Al treilea val al Democrației în Revista română de Științe Politice, Volumul 2, numărul
1, Aprilie, 2002, p. 18-19
35
se consolidează în întreaga lume, Huntington acordă atenția asupra obstacolului cultural.
Clauza culturală cu democratizarea poate avea două ipostaze majore: I. Dacă democrația
poate suporta doar un etos cultural; II. Dacă democrația e compatibilă sau nu cu anumite
tipare culturale (cele islamice sau confucianiste). Dintre cele două ipostaze se merge pe
varianta a doua unde democrația funcționează bine în contexte liberale plurale.
În cazul modelului cultural confucianist impedimentele în calea democratizării vin din
zona subordonării culturale a individului în fața comunității și grupului, a preferinței față de
obligații în defavoarea drepturilor, a preferinței față de căutarea armoniei și cooperării.
Modelul confucianist este un model cultural pentru menținerea ordinii și a respectului pentru
ierarhie. Conflictele de idei, interesele pentru grupuri au fost considerate periculoase și
ilegitime.
În ce privește modelul islamic, problema majoră vine din subordonarea dimensiunii
politice față de cea teologică, astfel încât este greu de compatibilizat revendicarea democratică
de gestionare a treburilor publice conform voinței majorității cu revendicarea teologico-
politică de gestionare a spațiului public prin apel la un set sacru de comandamente. În
sistemul politic islamist puterea politică nu este suverană, ci subordonată consiliilor clericale.
Deși obstacolul cultural este important, din premisele autorului reiese că nu trebuie să
exagerăm, nu putem face expresii rigide culturale.
În privința întrebării, urmează sau nu un val invers al democratizării, există variante
care ne fac să credităm varianta negației, vom asista la o perioadă de stagnare, de echilibru,
perioadă care se va axa mai mult pe zona consolidării democrației.
Printre factorii care au contribuit la tranziția de la democrație la autoritarism, autorul le
enumeră pe următoarele:79
I. Inconsistența valorilor democratice la nivelul elitelor și a publicului larg;
II. Obstacolele economice serioase care au intensificat conflictul social și au mărit
popularizarea soluțiilor pe care numai un guvern autoritar le-ar putea aplica;
III. Polarizarea socială și politică cauzată de obicei de guvernele de stânga, care
încearcă o promovare radicală a reformelor majore la nivel social și economic;
IV. Hotărârea grupurilor conservatoare din clasa mijlocie și clasa bogată de a
exclude mișcările populiste și de stânga din competiția pentru ajungerea la
guvernare;
V. Slăbirea principiilor de lege și de ordine , ca rezultat al acțiunilor teroriste sau
insurgente;
VI. Intervenția sau cucerirea de către o putere nedemocratică străină;
79 ibidem, pp. 23-24
36
VII. Efectul invers al bulgărelui de zăpadă produs de colapsul sau răsturnarea
sistemelor democratice în alte țări;
Aici se pune problema consolidării democrației, unde sintetizând, principalele pericole
cu care se confruntă democrația este lipsa domniei legii, lipsa de pricepere în gestionarea
clivajelor etnice, regionale, sau insuccesele economice majore. Toate aceste probleme care în
orizontul anilor 1990-2000 de multe ori s-au actualizat și au făcut ca paradigma tranziției să
nu funcționeze. Cele mai multe țări în tranziție nu sunt nici asemănătoare cu fostele dictaturi
care au renunțat, dar nici nu sunt înscrise pe drumul democrației-liberale. Ele intră într-o
”zona politică gri” unde au anumite atribute ale vieții politice democratice, cum ar fi: partide
de opoziție, societate civilă liberă, o constituție democratică. Însă au două grave deficiențe din
punct de vedere al modelului democratic, sindromul democrației parlamentare liberale:
sindromul pluralismului ineficient și sindromul nonparticipativismului care sunt legate între
ele. Există mai multe partide politice însă ele sunt foarte prost văzute de către cetățeni și prin
urmare menirea lor de a fi este contestată.
Democrația nu se poate consolida în absența unei culturi democratice care să asigure
suportul emoțional și cognitiv indispensabil pentru aderarea la procedurile democratice,
susține Robert A. Dahl. Conceptul de cultură politică reflectă două premise:80
I. Toate sistemele politice, inclusiv cele democratice, se confruntă mai
devreme sau mai târziu cu crize;
II. O cultură democratică solidă va permite unei țări să depășească
momentul de criză;
Întrebarea pe care o pune autorul este următoarea: este posibil să se creeze o cultură
democratică acolo unde ea nu a existat și nu există? Răspunsul la această întrebare este că
introducerea instituțiilor democratice într-o țară în care nu a existat experiența democratică
anterioară este o schimbare majoră, însă aceasta nu implică în mod automat și apariția unei
culturi democratice, aceasta pentru că consolidarea democrației este diferită de la țară la țară
în funcție de fundamentele istorice, culturale, sociale, economice. Autorul ne aduce în atenție
că în procesul consolidării democrației este importantă și existența economiei de piață. Ea este
o condiție necesară democrației, o premisă de necontestat în secolul XXI.
Robert A. Dahl este de acord că este favorabilă unei culturi democratice, însă nu și
suficientă. El consideră că este greșit să presupunem că o economie de piață ar fi necesară,
suficientă pentru a crea o cultură democratică. Robert A. Dahl redă exemple de țări în care
democrația a apărut înaintea sistemului economic de piață. ”Istoria democratizării în Statele
80 Robert A. Dahl, Dezvoltare și cultură democratică în Revista română de Științe Politice, Volumul 2, numărul
1, Aprilie, 2002, p. 139
37
Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Elveția, țările scandinave, și fără îndoială lista ar
putea continua, demonstrează că societățile de piață avansate au apărut acolo unde existau
deja de ceva timp condițiile pentru democratizare și pentru dezvoltarea unei culturi
democratice solide”.81
În ceea ce privește supraviețuirea democrației în perioada de criză, ea
are la bază două practici esențiale cu un fundament cultural. Prima este aceea că forțele
publice de organizare a coerciției (poliție, armată) trebuie să fie bine controlate de către actorii
politici în mod democratic, nu trebuie să existe ideea unei lovituri militare pentru liderii civili,
cât și pentru cei militari. Cea de e a doua practică este tolerarea și mai mult, protecția legală a
credințelor și opiniilor aflate în conflict. Autorul propune trei căi posibile care să facă legătura
între dezvoltarea economică, regimul politic și cultura democratică:82
I. Calea occidentală tipică. Democratizarea și cultura democratică preced și
favorizează dezvoltarea socioeconomică (cazul SUA, Canadei, țărilor
scandinave);
II. Calea modernizării sub un regim autoritar. Dezvoltarea socioeconomică
precede și favorizează democrația și consolidarea culturii democratice. De
exemplu un regim autoritar introduce economia de piață și astfel se creează
condițiile care vor stimula cererile de democratizare atât la nivelul elitelor cât
și la nivelul spațiului public. Publicul nu va mai fi expus să accepte o politică
de control și de comandă. Va apărea astfel un nivel mai mare de informație și
de credințe. De asemenea presa tinde să devină din ce în ce mai liberă. Apar
condiții care favorizează ca opoziția să participe la viața politică. Se adoptă o
constituție. Miscările politice care apar devin în timp partide politice. Însă
etapa cea mai grea sunt alegerile libere și corecte specific democrațiilor tinere
din valul al III-lea de democratizare;
III. Democrația se construiește gradual, prin intercondiționarea dezvoltării
economice, a celei sociale și politice. Este cea mai bună cale posibilă, aceasta
pentru că exprima cel mai bine procesul democratizării.
După cum arată Juan Lintz și Alfred Stepan în articolul Drumul spre o democrație
consolidată, nu orice sistem politic poate trece către o democrație consolidată, ei considerând
că procesul de consolidare democratică poate avea loc doar într-un sistem politic care
îndeplinește căteva cerințe minimale: existența unui stat funcțional, încheierea tranziției
democratice, și un guvern ce respectă procedurile democratice (constituția, domnia legii,
81 ibidem, p. 140 82 ibidem, p. 141
38
separația puterilor în stat, drepturile omului).83
Ei definesc democrația consolidată ca ”un
regim politic în care democrația ca sistem complex de instituții, reguli și stimulente, și
constrângeri modelate, a devenit singurul joc acceptat. The only game in town”.84
Această
definiție se verifică pe trei dimensiuni: dimensiunea comportamentală ce se referă la
comportamentul actorilor politici; dimensiunea atitudinală în care este vorba despre
populație, dacă sprijină doar măsurile și procedurile democratice ca soluție; dimensiunea
constituțională, se referă la felul în care sunt percepute legile și sunt respectate, garantarea
statului de drept, domniei legii.
Consolidarea democratică are și o corelație cu dezvoltarea socio-economică. În acest
sens punându-se problema felului în care se corelează economia dezvoltată și democrația. Un
autor care încearcă să coreleze economia de piață este Gabriel Almond.85
Soluția cea mai
rezonabilă pentru corelarea lor ar fi capitalismul democratic al bunăstării, (un soi de
compromis între cerințele democratice de egalitate, participare și echitate socială) cele ale
capitalismului centrate pe minimizarea intervenției statului în viața socială și economică.
Pentru Adam Prezworski o condiție necesară pentru o mai mare stabilitate politică,
este prezența unei economii cât mai dezvoltate. ”O dată ce o țară are un regim democratic,
nivelul dezvoltării sale economice are un efect puternic asupra probabilității ca democrația să
supraviețuiască (...), o democrație e de așteptat să dureze în medie de 8,5 ani într-o țară cu
venitul anual per capita sub 1 000 de dolari, 16 ani într-una cu venitul între 1 000 și 2 000 de
dolari , 33 de ani 2 000 și 4 000, 100 de ani între 4 000 și 6 000 de dolari (...) iar peste nivelul
de 6 000 de dolari, democrațiile sunt de neînvins și este de așteptat ca ele să dureze pentru
totdeauna: nici un sistem democratic nu s-a prăbușit vreodată într-o țară unde venitul anual
per capita depășește 6 055 de dolari”.86
O altă problemă a democrațiilor liberale, este deficitul democratic. Problematica
deficitului democratic a apărut pe filiera consolidării democrațiilor și gradului de respectare a
drepturilor și libertăților pozitive și negative ale omului. Este un concept relativ nou apărut în
teoria democrației, dar mai ales în practică. Este un concept apărut în special pe filiera
construcției europene, ulterior căpătând sens în zona discrepanțelor dintre expectanțe și
realități. Se întrebuințează atunci când apar neclarități în modelele teoretice ale democrației și
practicile politice. În modelul democratic liberal se identifică un deficit democratic atunci
când: deciziile guvernamentale numai sunt mediate de practicile democratice parlamentare;
83 Huan Linz, Alfred Stepan, Drumul către o democrație consolidată în Larry Diamond, Marc Plattner, Yun-han
Chu, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 51-52 84 ibidem, p. 52 85 Gabriel Almond, Capitalism and Democracy, în Comparative politics, New York, 1999-2000, pp. 219-226 86 Adam Prezworki, Ce determină trăinicia democrațiilor?, în Larry Diamond, Marc Plattner, Yun-han Chu,
Hung-mao Tien, op cit, p. 308
39
când principiul reprezentativității și cel al pluralismului devin ineficiente; atunci când
participarea cetățenilor la viața politică este scăzută; atunci când există disparități sociale care
afectează principiul egalității politice a cetățenilor sau gradul de incluziune democratică a
celor care trăiesc la un moment dat într-o societate, aceasta pentru că într-o societate pot trăi
indivizi care nu sunt incluși în procesul politic, cum ar fi imigranții; atunci când se conturează
mișcări politice radicale antisistem, antidemocratice.
Din perspectiva subiectivismului, Pipa Norris în lucrarea ”Democratic Deficit”
definește deficitul democratic ca ”un fel de interacțiune dintre expectanțele crescânde ale
cetățenilor, știrile negative despre realitatea socială, politică și economică și slaba performanță
guvernamentală”.87
Prin urmare la nivelul opiniei publice deficitul democratic poate fi
măsurat, rezultând din diferențe de percepție despre democrație la nivel ideal-teoretic și la
nivel funcțional-practic. Plecând de la barometrul de opinie ”Old values survive”, Pipa Norris
compară răspunsurile date de cetățeni din diferite țări la două întrebări. i. Cât de important
este pentru dumneavoastră să trăiți într-o țară guvernată democratic? ii. Cât de democratică
este guvernată țara în care trăiți astăzi? Scala de măsură este de la unu la zece, iar la nivelul
perioadei 2005-2007 dintre țările cu democrație liberală veche din cel de al doilea val de
democratizare Norvegia avea cel mai mic deficit democratic (-1,2), iar Italia cel mai mare
(-3). Dintre democrațiile liberale tinere din cel de al treilea val de democratizare India avea
cel mai mic grad de deficit democratic (-0,6), iar Ucraina cel mai mare (-3,8), iar Republica
Moldova are un deficit democratic de -4,4. În democrațiile electorale ca Malaesia și Etiopia
există un deficit democratic de -5. Gradul ridicat de deficit democratic din zona democrațiilor
actuale, arată că cetățenii într-un număr cât mai mare disprețuiesc politica, că partidele
politice și-au pierdut loialitatea și credibilitatea electorală, că ideologiile lor sunt mai puțin
capabile să-și satisfacă revendicările. În acest context se pune problema consolidării
democrației. Din țările care s-au democratizat în cel de al treilea val de democratizare, multe
țări au constituit doar democrații electorale, iar altele încearcă să îmbunătățească democrația
liberală.
Apelând la informațiile Freedom House, observăm că în 30 de ani (1973-2003)
numărul țărilor democratice a crescut continuu, de la 39 la 117. Deși a crescut numărul,
procentajul democrațiilor liberale a scăzut, 82 % dintre cele 39 erau democrații liberale, în
2003 procentul a scăzut la 65 %. Dintre cele 117 țări doar 34 % au avut ratingul 1 pe
dimensiunea drepturilor politice și libertăți civice. Un alt lucru îngrijorător este că deși
numărul democrațiilor electorale s-a triplat, procentul cetățenilor care trăiesc în țări libere
raportat la totalul populației din momentul respectiv din întreaga lume, a crescut doar cu 16
87 Pipa Norris, Democratic Deficit, Cambridge University Press, New York, 2011, p. 245
40
%. Conform datelor furnizate de Freedom House 29 % trăiau în țări libere în 1973, iar în 2011
crește abia la 45 %.88
O altă problemă a democrațiilor actuale vine pe filiera neîncrederii populației în
instituțiile politice și în demnitarii politici, este o democrație a neîncrederii care e rezultatul
expresiei poporului. De această problemă este preocupat Pierre Rosanvallon. Autorul pune
problema din perspectiva legitimității guvernării reprezentativ-democratice și din perspectiva
încrederii cetățenilor în clasa politică și în instituțiile de stat. Înțelegerea diferitelor experiențe
democratice are în vedere 2 dimensiuni: o primă dimensiune ține de funcționalitatea și
problemele instituțiilor politice și cealaltă de constituirea unui univers al neîncrederii. Autorul
face o analiză asupra dimensiunii secunde și își propune să găsească manifestările neîncrederii
într-un cadru global, în măsura în care aceste neîncrederi rezidă în fenomenul politic ca sistem
pentru a recomanda o înțelegere mai extinsă a funcționării și a istoriei teoriei democrației. El
identifică trei factori de ordin științific care stau la baza nașterii societății neîncrederii. Primul
factor este examinat de Ulrich Bech în lucrarea Societatea riscului și dezvoltă ideea că odată
cu dezvoltarea tehnologică și a industriei în anii ‟60 apare mai mult noțiunea de risc decât cea
de progres, tot ce se dezvoltă oferă un risc. Un al doilea factor este de ordin macroeconomic și
încrederea este văzută ca o formă de cunoaștere pentru a formula ipoteze despre un
comportament viitor, dar această cunoaștere numită previziune economică se află și ea în
declin, aceasta pentru că societatea contemporană este prea complexă pentru a oferi
previziuni. Un al treilea factor de tip sociologic reiese din formula lui Michael Walzer care
spune că oamenii nu au încredere unii în alții, și lipsa acestei încrederi este comparată cu
neîncrederea în elita politică și în instituțiile de stat. Pierre Rosanvallon enunță trei dimensiuni
ale contrademocrației:89
I. Puterile de supraveghere- odată cu creșterea suveranității populare a crescut și
supravegherea puterilor atât de a verifica reputația instituțiilor, cât și capacitatea
demnitarilor de a-și respecta opțiunile, angajamentele și promisiunile. Această putere
se află în mâinile poporului văzut ca un popor gardian.
II. Formula de rezistență- oamenii incapabili să constrângă acțiunile și deciziile
guvernării, au găsit multitudinea sancțiunilor la adresa puterii ca o metodă
disponibilă de eficiență, și astfel apare o ”suveranitate socială negativă”. Populația
unui stat devine poporul veto, dreptul de a opune rezistență demnitarilor.
88 http://www.freedomhouse.org/report-types/freedom-world, accesat în data de 7 februarie, 2012 89 Pierre Rosanvallon, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii, Editura Nemira, București, 2010, pp.
29-35
41
III. Verificarea prin judecată- oamenii politici sunt răspunzătorii direcți pentru ceea ce
fac și cetățenii îi pot trage la răspundere pentru faptele comise. (principiul de
account)
Astfel încrederea extinde calitatea legitimității (încrederea în clasa politică, în
instituțiile politice). Având încredere, oamenii nu mai construiesc acele ”instituții invizibile”,
așa cum le numește Pierre Rosanvallon, pentru a verifica instituțiile de stat și respectarea
angajamentelor clasei politice. Neîncrederea apare ca o stare de fapt, astfel încât mereu
trebuie să privim cu suspiciune la adresa aparatului de stat și guvernanților.
42
Capitolul al III-lea: Republica Moldova după destrămarea URSS.
3.1 Adoptarea Constituției Republicii Moldova.
Odată cu prăbușirea întregului bloc sovietic, republicile sovietice socialiste tind spre
obținerea independenței și trezirea conștiinței naționale, care avea ca scop integritatea
teritorială și detașarea politică și economică față de Moscova. Congresul deputaților poporului
din 1989, în plină desfășurare a politicilor Gorbacioviste, Perestroika și Glasnost,90
a devenit
o tribună a revendicărilor naționale. Din ce în ce mai multe republici au cerut încetarea
relațiilor de subordonare față de centru, respectarea constituționalismului cu privire la
drepturile și împuternicirile republicilor, de asemenea se cerea și recunoașterea suveranității
naționale, recunoașterea limbilor naționale ca limbi de stat. Odată cu încheierea Congresului,
au fost elaborate două puncte asupra cărora au convenit majoritatea deputaţilor: 1. Păstrarea
URSS ca stat multinaţional în cadrul căruia trebuia să se asigure dezvoltarea liberă a fiecărui
popor; 2. Umplerea federaţiei sovietice cu un conţinut real, asigurarea suveranităţii
republicilor unionale şi a unei autonomii largi celor autonome, drepturi egale pentru fiecare
cetăţean, indiferent de apartenenţa etnică.91
După proclamarea acestor drepturi, anii următori
au fost decisivi pentru obținerea unui grad mare de autonomie internă, și în final ajungându-se
la obținerea independenței. În ceea ce privește directivele vizând rusificarea vieții politice,
economice, sociale, culturale, aceasta pare să fi eșuat. Și actualmente se consideră că cel care
a dat startul militantismului la nivel de campanie socială, pentru instituirea alfabetului latin, a
fost dat de eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, scris de Valentin Mândâcanu, unul dintre
lingviştii cei mai cunoscuţi și cei mai importanți din republică. Publicat în revista „Nistru”, în
anul 1988, acest text a constituit afirmarea identităţii limbii moldoveneşti cu cea română, şi a
fundamentării filologice, într-un ton de polemică ştiinţifică, a revenirii la alfabetul latin. Ca
trăsătură generală se cuvine să enunțăm înscrierea hotărâtă sub semnul reabilitării valorilor
românismului, iar ca modalitate de acțiune, recursul constant la popor. Grafia chirilică este
abandonată și se impune alfabetul latin ca obligatoriu în majoritatea instituțiilor de învățământ
cu predare în limba română. În luna martie 1989 un grup de intelectuali români din Basarabia
având-o ca lider pe Leonida Lari au redactat în Letonia, la Riga, revista ”Glasul”, în alfabet
90 Perestroika și Glasnost reprezentau niște politici elaborate de PCUS în anii 80, asociate cu liderul PCUS
Mihail Gorbaciov, politici care prevedeau reconstrucția economică, libertatea cuvântului și libertatea presei.
Detalii în Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 28-29 91 Pervîi sezd narodnîh deputatov SSSR. (prima întrunire a deputaților URSS), apud Gheorghe Cojocaru, Tratatul
de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chişinău, 2005, p. 280
43
latin. Tot în aceeași perioadă la Chișinău a avut loc o adunare la care au participat peste
100 000 de cetățeni, și cu acest prilej s-a arborat pentru prima dată după 45 de ani tricolorul
românesc. În primele luni ale anului 1989 au apărut mai multe organizații: ”Clubul Mateevici,
Mișcarea Democratică Moldovenească, Liga Democratică a Studenților, Societatea Istoricilor
care la 20 mai 1989 s-au contopit în una singură: Frontul Popular moldovenesc”.92
Aceasta a
devenit cea mai importantă și cea mai influentă organizație politică în Republica Moldova,
fiind recunoscută oficial de autorități în octombrie 1989. Tot în acest an apar diferite mișcări
politice unioniste, care își manifestă nemulțumirea față de URSS și doresc unirea cu România
(Frontul Popular). Odată ce a început să se respecte exprimarea liberă a opiniilor, cea mai
mare parte a nemulţumirilor în ce privește sistemul sovietic a venit din partea moldovenilor,
chiar dacă mişcarea a început, iniţial, cu cereri mici de reforme politice şi economice, mai
apoi a căpătat o tentativă naţionalistă.
În ceea ce privește trezirea conștiinței naționale, un rol foarte important l-au avut
scriitori precum Leonida Lari, George Coșbuc, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru ș.a. În ziarele de
orientare românească, mai cu seama în cea a Uniunii Scriitorilor, personalitățile ieșite brusc la
suprafața luptei au demonstrat cu convingere, că în Basarabia venise timpul să se stabilească:
suveranitatea republicii; limba română ca limbă oficială de stat; trecerea la grafia latină;
tricolorul ca drapel de stat. Pentru susținerea acestor puncte importante s-a convocat pe 27
august 1989 prima mare Adunare Națională în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.
Aici este de remarcat un aspect important. Partidul Comunist nu a îndrăznit să conteste
legitimitatea acestei adunări, mulțumindu-se doar să scrie și să critice adunarea în publicațiile
ziarelor sale. În urma acestei mari adunări care a fost un pas important spre trezirea conștiinței
naționale și spre declararea independenței statului, s-a ajuns la convocarea Prezidiului
Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova care a adoptat la 31 august
1989 un set de legi menite să traducă în practică așteptările populației majoritare a țării. Astfel
ziua de 31 august a devenit sărbătoarea ”Limbii noastre cea română”. Țin să menționez faptul
că revoluția română din decembrie 1989, a stimulat lupta de eliberare desfășurată în
Republica Moldova. Astfel în luna martie 1990 se organizează primele alegeri libere care au
fost câștigate de Frontul Popular Moldovenesc. Noul parlament a ales în funcția de președinte
pe Mircea Ioan Snegur, iar în cea de prim-ministru pe Mircea Druc, doi români basarabeni
cunoscuți prin ideile sale naționaliste și reformatoare. Acțiunea din Basarabia se desfășura pe
fondul dezvoltării miscării de eliberare a popoarelor asuprite. Rând pe rând, Lituania, Letonia,
Estonia, Ucraina și-au declarat suveranitatea, refuzând să mai recunoscă puterea juridică a
92 Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Gheorghe Ioniță, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în
1994, Editura Europa Nova & Tempus, București, 1994, p. 374
44
legilor și constituției sovietice pe teritoriul lor, de a mai accepta introducerea tinerilor în
armata sovietică. Acțiunile revoluționare devin tot mai puternice în tot cursul anului 1990, și
au îmbrăcat forme și aspecte noi. Astfel la 27 martie 1990 parlamentul a adoptat hotărârea ca
tricolorul să devină drapelul de stat. Aceeași instanță a hotărât să abroge denumirea statului
stabilită prin ucazul doi din 1940, de Republică Sovietică Socialistă, și statul să apară sub o
nouă denumire, de Republica Moldova. Astfel s-a ajuns ca la 23 iunie 1990, Republica
Moldova să își proclame suveranitatea. Tot în cursul anului 1990 parlamentul Republicii
Moldova a luat spre dezbatere pactul Ribentrop-Molotov și s-a ajuns la afirmarea
nelegitimității acestui act secret tipic celor două state totalitare (Germania și URSS). Tot acest
timp de reforme, autoritățile de la Chișinău au fost presate de autoritățile de la Moscova,
pentru desfășurarea unui referendum în Republica Moldova prin care se încerca să se impună
ideea că deși a fost dezvăluit adevărul istoric privitor la ocuparea de către Uniunea Sovietică a
Basarabiei, realitățile istorice sunt mai importante, și de ele ar trebui să se țină cont.
Validitatea acestui referendum ar fi oferit o legitimitate URSS privind ocuparea teritoriului
dintre Nistru și Prut. Referendumul s-a desfășurat, însă a fost boicotat și nu a fost considerată
validitatea acestuia. Aceste evenimente au făcut ca mișcările politice exprimând interesele
populației majoritare românești să considere necesară convocarea a celei de a doua Mari
Adunări Naționale la Chișinău, stabilită pentru 16 decembrie 1990, adunare la care au
participat peste 800 000 cetățeni. Ea a fost văzută ca un omagiu adus revoluției române ce
începuse în aceeași zi, cu un an în urmă, în Timișoara. Motivele acestei convocări sunt aduse
în lumină în ziarul ”Tineretul Moldovei”, apărut la Chișinău: ” (...) independența națională a
românilor din teritoriile ocupate; neaderarea la tratatul unional; dorința de a trăi în pace cu toți
concetățenii de altă naționalitate; reintegrarea bisericească a națiunii; menținerea
monumentelor care păstrează memoria falimentarei ideologii comuniste; procesul de
restabilire a independenței naționale nu este posibil atâta vreme cât pe teritoriul țării este
menținută o numeroasă armată străină, precum și forțe de ordine, care de fapt, au menirea
împotriva poporului român; să se pună capăt neîntârziat sistemului colonial sovietic...”.93
Procesul de destrămare a Uniunii Sovietice s-a accelerat în cursul anului 1991. La 11 martie
Lituania își proclamă independența, urmată de Georgia la 9 iunie. Încercându-se să se
oprească acest proces, forțele conservatoare au fost implicate în puciul din 19 august prin care
s-a anunțat înlăturarea de la putere a lui Mihail Gorbaciov. Dar la 21 august el a fost repus în
funcția de președinte al Uniunii Sovietice. Doar în două săptămâini, și-au proclamat
independența Republica Federativă Rusă, Estonia, Letonia, Ucraina, Bielorusia,
Azerbaidjanul, Uzbekistanul. Astfel Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste își înceta
93 Ziarul Tineretul Moldovei, din 22 decembrie, Chișinău, 1990, p. 5
45
practic existența. Pe acest fond de amplificare a revoluțiilor de eliberare națională, la 27
august 1991, parlamentul de la Chișinău întrunit într-o ședință extraordinară, a adoptat
Declarația de Independență a Republicii Moldova, declarație în care se afirma: ”Republica
Moldova este un stat suveran și independent, liber să hotărască prezentul și viitorul Patriei,
fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului
în spațiul istoric și etnic al devenirii naționale”.94
Odată cu proclamarea independenței
Republicii Moldova, în istoria românilor începe o nouă etapă. Guvernul României a
recunoscut chiar în ziua de 27 august independența Republicii Moldova, iar între cele două
”state frățești” a început o amplă colaborare. Prin convenția consulară din 29 august 1991 s-a
stabilit dreptul de liberă circulație, fără vize a cetățenilor de pe ambele părți ale Prutului și
ulterior s-au încheiat acorduri de colaborare economice și culturale, mii de tineri basarabeni
au primit burse de studiu din partea statului român, de asemenea s-a stabilit o colaborare în
domeniul mass-media.
Conducerea Republicii Moldova a acționat în continuare pentru consolidarea
independenței și desprinderea de structurile vechi din timpul Uniunii Sovietice. Astfel în
septembrie 1991, s-a decis trecerea punctelor vamale și a organelor K.G.B sub controlul
guvernului Republicii Moldova. Astfel s-a ajuns la constituirea armatei naționale, se inițiază
ample reforme în domeniul economic, științific, învățământ, cultural. În 1993 s-a introdus
moneda națională, leul moldovenesc. În cursul anului 1992, starea de spirit a Republicii
Moldova, a cunoscut evoluții contradictorii. Un grup de intelectuali din interiorul Frontului
Popular se pronunța pentru unirea imediată cu România, pe când un alt grup, în frunte cu
Mircea Ioan Snegur optau pentru consolidarea independenței Republicii Moldova. Pe de altă
parte, apreciind forțele conservatoare că s-au activizat în Republica Moldova și că terenul
pentru unire trebuia pregătit și în România. Astfel mai mulți lideri au trecut Prutul și au
obținut cetățenie română, persoane printre care, prim-ministrul Mircea Druc care a candidat și
la funcția de președinte a României, Leonida Lari care a obținut mandatul de deputat în
parlamentul de la București. Mircea Ioan Snegur a fost cel mai de seamă lider al mișcării
naționale. El este acel care a declarat în parlament ca să se organizeze un referendum la care
cetățenii să se pronunțe dacă doresc independența sau unirea cu România. După pronunțarea
acestei idei au apărut mari divergențe în parlamentul de la Chișinau, anumite grupuri politice
se opuneau total acestui referendum, și apăruse încă alte divergențe între parlamentari, atunci
când Mircea Ioan Snegur a semnat la Alma Ata aderarea Republicii Moldova la Comunitatea
Statelor Independente (CSI). Astfel un istoric de frunte de la Chișinău, Alexandru Moșanu, și-
a dat demisia din postul de președinte al Parlamentului Republicii. Acest gest a fost urmat de
94 Articol preluat din declarația de Independență a Republicii Moldova.
46
Ion Hadârcă, primvice-președinte al Parlamentului, Vasile Nedelciuc, președintele comisiei de
relații externe. Principalul motiv a acestor demisii a fost semnarea protocolului de alăturare a
Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente, alăturare care se justifică printr-o
influență majoră a Federației Ruse în treburile interne a Republicii Moldova. De asemenea
liderii Frontului Popular Creștin-Democrat susțineau ideea de țară independentă, recunoscută
de Organizația Națiunilor Unite, de mai multe state, și referendumul trebuie să aibă un
obiectiv principal: acela de a firma independența față de România.
Începutul anului 1994 a fost dominat de problema alegerilor legislative din luna
februarie, care vor stabili raportul de forțe politice interne. Principala misiune a acestui
parlament era adoptarea constituției Republicii Moldova. Alegerile parlamentare sunt
câștigate de partidul Democrat Agrar, o formațiune a președinților de kolhozuri (cooperative
agricole). În februarie la o conferință numită ”Casa noastră- Republica Moldova”, președinele
Mircea Ioan Snegur susținea statalitatea Republicii Moldova, unirea cu România este tratată
ca o ocupație. Astfel în data de 29 iulie 1994 este adoptată Constituția Republicii Moldova,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în data de 18 august 1994. Constituția
este constituită din 8 titluri, și anume:95
I. Principii generale, care conține articolele 1-14 .
II. Drepturile, Libertățile și Îndatoririle Fundamentale. Împărțit în trei capitole:
Capitolul I. Dispoziții generale (articolele 15-23); Capitolul II. Drepturile și
libertățile Fundamentale (articolele 24-54); Capitolul III. Îndatoririle
Fundamentale ( articolele 55-59);
III. Autoritățile Publice. Constituit din Capitolul IV: Parlamentul; secțiunea 1:
organizare și funcționare (articolele 60-67); secțiunea a 2-a: statutul deputaților
(articolele 68-71); secțiunea a 3-a: legiferarea (articolele 72-76); Capitolul V:
Președintele Republicii Moldova (articolele 77-95); Capitolul VI: Guvernul
(articolele 96-103); Capitolul VII: Raportul Parlamentului cu Guvernul
(articolele 104-106); Capitolul VIII: Administrația Publică (articolele 107-
113); Capitolul XIX: Autoritatea judecătorească, care este împărțit în trei
secțiuni. Secțiunea 1: Instanțele judecătorești (articolele 114-121); secțiuna a 2-
a: Consiliul Superior al Magistraturii (articolele 122-123); secțiunea a 3-a:
Procuratura (articolele 124-125);
IV. Economia Națională și Finanțele Publice, care conține articolele 126-133;
V. Curtea Constituțională, care funcționează pe baza articolelor 134-140;
VI. Revizuirea constituției, stipulată în articolele 141- 143;
95 Constituția Republicii Moldova este adoptată în data de 29 iulie 1994.
47
VII. Dispoziții finale și tranzitorii, care conține opt articole.
Constituția este legea fundamentală a unui stat, legi și prevederi pe care fiecare
persoană care deține cetățenia statului, este obligat să le respecte. Astfel prin adoptarea
constituției la 29 iulie 1994, Republica Moldova se proclamă print-un act scris fundamental ca
un stat independent, democratic, stat în care sunt protejate și respectate drepturile omului, este
prezent pluripartidismul, separația puterilor în stat, 96
un parlament suveran ales direct de către
popor, o Curte Constituțională independentă și alegeri libere. Astfel apare un nou actor pe
scena europeană și internațională.
3.2 Instituțiile politice.
Republica Moldova a devenit la 27 august 1991 un stat suveran și independent. La 29
iulie 1994 intră în vigoare constituția, care a proclamat statul moldovenesc ca stat de drept,
democrația și pluralismul fiind incompatibile cu totalitarismul. După adoptarea Constituției
din 1994, este evidențiată separația puterilor în stat prin Titlul I, articolul 6: ” În Republica
Moldova puterea legislativă, executivă și judecatorească sunt separate și colaborează în
exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. În această mică
perioadă de timp, Republica Moldova a încercat să constituie ca formă de guvernare, o
republică parlamentară, o republică semi-prezidențială, iar în luna mai 2000 s-a trecut din nou
la republica parlamentară.
Legislativul Republicii Moldova își începe funcționarea sa începând cu data de 23 mai
1991, atunci când Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești se
pronunță pentru transformarea RSSM într-o nouă denumire, Republica Moldova, și Sovietul
Suprem devine primul ei Parlament. Acest parlament a avut trei președinți: Mircea Snegur în
perioada 27 aprilie - 3 septembrie 1990, Alexandru Moşanu în perioada 4 septembrie 1990 – 2
februarie 1993, şi Petru Lucinschi în perioada 4 februarie 1993 – 27 februarie 1994. Cel mai
mare merit al acestui prim parlament a fost că sub conducerea sa s-a proclamat declarația
suveranității de la 23 iunie 1990 și declarația de independență de la 27 august 1991. De
asemenea, s-a adoptat tricolorul ca drapel de stat. Odată cu apariția regiunii separatiste
transnistriene, deputații din Comrat și din regiunea transistreană au început să boicoteze
96 Legislativ (parlamentul care este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legislativă
legitimă a statului constituit din 101 deputați), executiv (guvernul care conform articolului 96 (1) asigură
realizarea politicii interne și externe și exercită conducerea generala a administrației Publice) , judecătoresc
(Curtea Constituțională care conform articolului 134 este unica autoritate de jurisdicție constituțională a
Republicii Moldova).
48
sedințele legislativului, astfel pentru a se depăși criza politică, s-a ajuns la concluzia dizolvării
parlamentului, nu înainte de a stabili o dată pentru noi alegeri parlamentare.
În data de 27 februarie 1994 s-a ales noul parlament, prin alegeri libere și directe.
Acest scrutin urma să aibă loc în baza unei noi legi privind alegerea legislativului, prin care s-
a micşorat de peste trei ori – până la 103 – numărul de deputaţi, şi s-a stabilit alegerea lor pe
listele de partid. În urma acestui scrutin, la care deja au participat 13 fracțiuni electorale,
partide şi mişcări social politice, precum şi candidaţi independenţi, pragul electoral l-au trecut
doar patru formaţiuni social politice, care au şi constituit Parlamentul Republicii Moldova de
legislatura a XIII-a. Astfel, Partidul Democrat Agrar din Moldova a obţinut 56 de mandate,
Blocul electoral “Partidul Socialist“ şi Mişcarea “Unitate-Edinstvo“ – 28 de mandate, Blocul
Ţăranilor şi Intelectualilor – 11 mandate şi Blocul electoral “Alianţa Frontului Popular Creştin
Democrat“ – 9 mandate.97
Astfel președintele parlamentului este Petru Lucinschi, iar după
anul 1997 când este ales în funcția de președinte al Republicii Moldova de către parlament, la
funcția de președinte al parlamentului este ales Dumitru Moțpan. Unul dintre cele mai
importante merite pe care îl are parlamentul din legislatura a XIII-a este că, prin activitatea sa
s-a adoptat Constituția Republicii Moldova, în conformitate cu care s-a constituit forma semi-
prezidențială de guvernare. Parlamentul și-a obținut mandatul pentru o perioadă de patru ani,
perioadă în care s-a adoptat legea codului electoral, unde numărul deputaților a scăzut de la
103 la 101, deputații sunt aleși de pe listele de partid și candidați independenți.
Legislatura a XIV-a a fost constituită prin scrutinul din 22 martie 1998, la care au
participat 15 concurenți electorali, dintre care șase blocuri, nouă partide, și mai mulți
candidați independenți. De pragul electoral au trecut doar patru formațiuni politice, Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova obține 40 de mandate, Blocul electoral “Convenţia
Democrată din Moldova“ – 26 de mandate, Blocul electoral “Pentru o Moldovă Democratică
şi Prosperă“ – 24 mandate şi Blocul electoral “Partidul Forţelor Democratice“ – 11 mandate.98
În cadrul acestei legislaturi, partidele necomuniste ce au trecut de pragul electoral și au intrat
în parlament formând o coaliție care obțin împreună 61 de mandate, și se constituie ”Alianța
pentru Democrație și Reforme. Una din cele mai importante modificări făcute de parlament
din această legislatură, a fost reintroducerea formei de guvernare parlamentare, susținute cu o
majoritate absolută de 90 de deputați. De asemenea a fost introdusă legea ca președintele țării
să fie ales de catre parlament. Astfel încât nu s-a reușit alegerea președintelui țării,
parlamentul a fost dizolvat și s-au anunțat noi alegeri legislative.
97 www.parlament.md, accesat în data de 8 februarie 2012 98 ibidem.
49
Alegerile legislative au avut loc la 25 februarie 2001, atunci când Partidul
Comuniștilor de Republica Moldova obține 71 de mandate în parlament, blocul electoral
”Alianța Braghiș” obține 19 mandate, și Frontul Popular Creștin Democrat 11 mandate.
Președintele parlamentului este aleasă Eugenia Ostapciuc, iar funcția de președinte al țării
este câștigată de Vladimir Voronin. Față de precedentele legislaturi, legislatura a XV nu a fost
dizolvată, și și-a exercitat mandatul pentru o perioadă de patru ani.
Următoarele alegeri parlamentare s-au desfășurat în data de 6 martie 2005. În cursa
electorală au fost înscriși 23 de concurenţi, 2 blocuri, 9 partide sau mişcări social-politice şi
12 candidaţi independenţi. Pragul electoral de 6 % l-au depăşit doar 3 formaţiuni politice, care
au şi constituit Parlamentul Republicii Moldova din legislatura a XVI-a. În această legislatură
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova obține 56 de mandate, Blocul electoral
“Moldova democrată“ – 34 de mandate şi Partidul Popular Creştin Democrat – 11 mandate.
După constituirea Parlamentului, Partidul Democrat din Moldova a ieşit din blocul electoral
“Moldova democrată“ şi își creează o formațiune aparte. Președintele parlamentului este ales
Marian Lupu, iar Vladimir Voronin obține un nou mandat la funcția de președinte al țării. La
fel, legislatura a XVI-a și-a exercitat mandatul pentru o perioadă de patru ani.
Pentru legislatura a XVII-a alegerile legislative au fost stabilite pentru data de 5 aprilie
2009. În cursa electorală au participat 21 de concurenți electorali, printre care unele
formațiuni politice s-au retras. Printre partidele care au trecut de pragul electoral de 6% au
fost Partidul Comuniștilor din Republica Moldova care a obținut 60 de mandate, Partidul
Liberal și Partidul Liberal Democrat au obținut câte 15 mandate, și Alianța Moldova Noastră
a obținut 11 mandate. Legalitatea acestui scrutin electoral a fost contestată de mai multe
partide de centru-dreapta (Paridul Liberal, Partidul Liberal Democrat, Alianța Moldova
Noastră), și s-a ajuns la o frustrare a societății civile, prin manifestarea de proteste imense în
fața parlamentului și președinției. Curtea Constituțională a decis renumărarea voturilor, însă
nu au fost găsite mari abateri de la lege. Astfel în funcția de președinte al parlamentului este
instituit Vladimir Voronin, însă alegerea președintelui statului a eșuat din motiv că nu s-a
putut alege din două încercări și a fost dizolvat parlamentul.
Alegerile legislative anticipate au fost anunțate pentru data de 29 iulie 2009. Făță de
precedentele legislaturi, a fost aleasă ziua de miercuri, și nu duminică. Partidul Comuniștilor
din Republica Moldova a obținut 48 de mandate, Partidul Liberal Democrat din Moldova 18
mandate, Partidul Liberal 15 mandate, Partidul Democrat din Moldova 13 mandate, Alianța
Moldova noastră 7 mandate. Partidele de centru-dreapta (PL, PLDM, PD, AMN) au format
Alianța pentru Integrare Europeană acumulând împreună 53 de mandate. Președinte al
parlamentului cu majoritatea voturilor AIE a fost ales Mihai Ghimpu. Din motiv că nu s-a
50
ajuns la un consens în parlament pentru alegerea președintelui Republicii Moldova, și pentru
că referendumul din 5 septembrie 2010 care privea alegerea directă a președintelui țării de
către cetățeni a eșuat, parlamentul a fost dizolvat și s-a anunțat o nouă dată pentru alegeri
legislative anticipate. Astfel a eșuat și legislatura a XVIII-a.
Alegerile anticipate au fost anunțate pentru data de 28 noiembrie 2010, alegeri la care
în listele electorale au fost înscrise de către Comisia Electorală Centrală, 40 de concurenți
electorali, 20 de partide și 20 de candidați independenți. Doar patru partide au trecut pragul
electoral (PCRM, PL, PLDM, PD), Alianța Moldova Noastră de data aceasta nu a reușit să
treacă pragul electoral. Mandatele în parlament s-au schimbat, PCRM a obținut 42 de
mandate, PLDM-32 de mandate, PD-15 mandate și PL-12 mandate. Coaliția dintre cele trei
partide fost reconstituită în AIE 2. Președintele Parlamentului este ales Marian Lupu
(președinte al Partidului Democrat), și funcția de prim-ministru o obține Vlad Filat
(președintele Partidului Liberal Democrat din Moldova). Legislatura a XIX este prezentă și
astăzi, însă problema alegerii șefului statului a rămas sub blocaj politic până la data de 16
martie 2012. Au existat mai multe tentative de alegere a șefului statului, dar nu s-a reușit să se
obțină 61 de voturi (din total 101 deputați). Motivul principal era că PCRM nu participa la
alegerile șefului statului. Însă în 2012, odată cu plecarea a patru deputați din PCRM s-a reușit
alegerea șefului statului care a acumulat în total 62 de voturi. Legislativul a încercat să aleagă
șeful statului în două ședințe plenare care au eșuat, ultima fiind sesizată de Curtea
Constituțională ca fiind neconstituțională, motivul neconstituționalității acesteia fiind faptul
că deputații care au participat la alegerea șefului statului au încălcat secretului votului (pentru
siguranța alegerii președintelui, toți deputații AIE trebuiau să prezinte buletinul de vot în
publicul parlamentului).
Guvernul Republicii Moldova este alcătuit din primul-ministru, primvice-ministru,
viceprim-ministru și miniștri ai cabinetelor. Rolul guvernului este stipulat în articolul 96 din
constituție, alineatul 1 și 2: ”Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului
și exercită conducerea generală a administrației publice a statului. 2. În exercitarea
atribuțiilor Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de parlament.” De
obicei primul-ministru este numit de către președintele Republicii Moldova, dar în caz de
nealegere a președintelui statului, în cazul în care avem o mare coaliție cum avem în
momentul actual (AIE 2), funcțiile sunt distribuite proporțional cu mandatele obținute în cursa
electorală. De obicei președintele partidului din alianță care a obținut cele mai multe mandate,
este și șef de guvern. Există o colaborare intensă între guvern și parlament, astfel încât
parlamentul poate demite primul-ministru și întregul guvern în cazul în care el nu își exercită
atribuțiile, stipulate prin articolul 103 alineatul 2 din constituția Republicii Moldova:
51
”Guvernul în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei
primului-ministru (…) îndeplinește numai funcțiile de administrare a treburilor publice până
la depunerea jurământului de către membrii noului guvern”.
Curtea Constituțională este ” (1) unica autoritate de jurisdicție constituțională în
Republica Moldova (2)…independentă de orice autoritate publică și se supune numai
constituției”.99
Curtea Constituțională este acea instituție care garantează supremația legii, și
menținerea statului de drept și a domniei legii. Ea este autoritatea care ”asigură realizarea
principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă, și putere
judecătorească… ”.100
Curtea Constituțională este constituită din șase judecători cu un mandat
de 6 ani, de asemenea judecătoriii nu trebuie să fie afiliați politic, nu trebuie să facă parte nici
dintr-un partid. Dizolvarea parlamentului trebuie să fie aprobată de către Curtea
Constituțională, și de asemenea constituirea noului parlament trebuie să fie aprobată de către
CEC (Comisia electorală centrală), și de către Curtea Constituțională. Funcționarea atât a
guvernului cât și a parlamentului trebuie să fie aprobată de Curtea Constituțională.
3.3 Societatea civilă și organizațiile nonguvernamentale.
Începând cu anul 1991, din momentul în care Republica Moldova și-a proclamat
suveranitatea și independența, societatea civilă a primit rolul legitimator al funcționării
întregului aparat de stat, al stabilității politice, poporul este cel care mandatează reprezentanți
în parlament. Societatea civilă este definită ca ”un set de grupuri intermediare, cu organizare
proprie, grupuri care: (1) sunt relativ independente de autoritățile publice (…) de firme, și,
respectiv, familii; (2) sunt capabile de a lua hotărâri și de a acționa colectiv în scopul apărării
sau al promovării propriilor interese și pasiuni; (3) nu încearcă să i-a locul agenților statali
(…) și nici să accepte responsabilități pentru guvernarea întregii societăți; (4) sunt de acord să
acționeze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul reciproc ”.101
Pentru
Republica Moldova consolidarea societății civile ca și din celelalte țări ale blocului comunist,
consolidarea este un proces mai dificil. Odată cu politicile Gorbacioviste, Perestroika și
Glasnost, începând cu anul 1985, omul întreprinzător devine mult mai liber. Odată ce ne
apropiem de anul 1990, ne apropiem și de procesul democratizării al Republicii Moldova,
99 http://www.prm.md/const.php?page=8500&lang=rom#8500, accesat în data de 8 februarie 2012. 100 ibidem. 101 Philippe Schmitter, Societatea Civilă în orient și occident în Larry Diamond, Marc Plattner, Yun-han Chu,
Hung-mao Tien, op.cit, p. 258
52
care desigur a stimulat dezvoltarea societății civile. Existența multitudinii de conflicte dintre
colectivități de oameni și autoritățile publice, au intensificat ideea dezvoltării diferitelor
ONG-uri, sindicate, grupuri profesionale, și multe dintre ele acționează ca grupuri care își
susțin interesele și se transformă în grupuri de presiune atunci când încearcă să influențeze o
decizie politică.
Uneori grupurile din societate pot acționa ca grupuri de interese sau grupuri de
presiune, ceea ce se întâmplă în majoritatea democrațiilor. Ele sunt diferite de partidele
politice, întrucât ele nu încearcă să preia puterea politică, ci acționează pentru a influența
diferite organe politice, inclusiv guvernul prin diferite metode, formal rămânând în afara
organelor puterii politice. Metoda principală de activitate este convingerea, consultarea
factorilor de decizie și a elitelor politice, asupra necesităților și punctelor de vedere ale
grupurilor sociale. După declararea independenței Republicii Moldova și descentralizarea
sistemului politic din anii 1990, aceasta a contribuit favorabil la creșterea numărului de
grupuri de diferite tipuri și folosind diferite variante de acces la influențarea deciziilor politice
pentru a-și satisface propriile interese. Reformele politice, economice, sociale, culturale
inițiate în această perioadă au creat fundamente pentru apariția multor grupuri de interese a
căror activitate de lobby este simțită și în societatea actuală. În perioada consolidării
democrației grupurile de interese devin tot mai puternice și mai vizibile, aceasta pentru că
legislația este imperfectă, și sectorul privat tinde să se extindă, apar acele persoane care
doresc să obțină cât mai mult și cât mai ieftin din proprietatea statului. La începutul anilor
1990 acest lucru nu era atât de vizibil, dar cu timpul influența unor grupuri devine tot mai
vizibilă prin înființarea de firme mari, asociații constituite de oameni de afaceri foarte
influenți. În mod tradițional pentru democrație, țelul de influență este Guvernul, Parlamentul
Republicii Moldova, cât și Administrația Publică. Dintre cazurile de lobby-ing, cele mai
cunoscute care au căpătat o mare amploare, de exemplu cum este Legea numărul 658- XIV
din 29 octombrie 1999102
(modificată în 2004, unde grupurile de interese care erau pentru
export au influențat modificarea legii) care reprezenta stoparea exportului de nuci și a
produselor ieșite din nuci. Este foarte cunoscut scandalul CAIRO, sau firma Saebeco care a
fost eliberată de impozite, sau monopolul Companiei Voxtel pe piața de telefonie mobilă, care
ulterior a devenit parte a companiei Orange. Procesul de multiplicare a grupurilor de presiune
în Republica Moldova de multe ori a fost asociat cu formarea de coaliții largi care să
influențeze puterea politică. Este necesar să evidențiez faptul că la început a avut loc un lobby
extern, însă în timp, apare și un lobby intern care este reprezentat de grupuri diferite cu
102 Legea culturilor nucifere, publicată în Monitorul Oficial pe 29 decembrie 1999, nr 153-155, p. 1, articolul
749.
53
scopuri și metode diferite. Guvernul poate ignora influențele într-o măsura mai mare sau mai
mică. Însă pe lângă guvern există diferite agenții care își urmăresc interesele proprii.
Specificul grupurilor de interese din Republica Moldova este influențat de conjunctura
socială, tradițională, economică și de necesitățile societății în sine. În ziua de astăzi, când
ședințele parlamentului sunt publice și pot fi privite online, putem să observăm din spusele
parlamentarilor care susțin interesele unor companii de stat pentru finanțarea acestora, de
exemplu compania AIR Moldova care cerea de la stat o finanțare de 93 milioane lei. Însă
trebuie să ținem cont că metoda de dare de mită, este cea mai cunoscută metodă de satisfacere
a propriilor interese, ceea ce duce la creșterea corupției în stat. În momentul actual se resimte
tot mai mult calea reglementării legale ce privește activitățile grupurilor de presiune. Mai
mult, încă procesul de lobby devine foarte evident în planul de acțiuni ”Uniunea Europeană-
Republica Moldova”.103
Elita politică actuală este conștientă că nu este reprezentată
multitudinea intereselor, ci doar acele interese funcționale care constituie diferite aspecte
culturale, economice, sociale, etnice, ecologice, regionale ș.a. Grupurile de interese din
societatea civilă nu doar reprezintă elementul care influențează deciziile politice, dar asigură
și fluxul de informații de care au nevoie elitele politice. Unele companii de exemplu, pot
folosi consilierii unui ministru sau un deputat pentru a influența o decizie politică. Metodele
de folosire a influențării depind de tipurile de grupuri de interese din societatea civilă și
interesele pe care încearcă să le susțină și să le apere.
În perioada de timp de la declararea independenței Republicii Moldova asistăm la o
mișcare de mărire a organizațiilor nonguvernamentale. În timp ce consolidarea democrației
este în plină amploare și oferă drepturi și libertăți cetățenilor, aceștia se încadrează în
organizațiile care le apără drepturile și interesele cetățenești. Există organizații în societatea
civilă moldovenească care funcționează pe baza granturilor externe (cum este Parlamentul
Tinerilor, organizație politică finanțată de Ambasada Statelor Unite ale Americii). Cele mai
multe organizații nonguvernamentale le putem observa începând cu anii 2000, atunci când
apar diferite activități civice, de exemplu Coaliția Civică pentru alegeri libere și corecte (sau
Coaliția 2009) care a avut misiuni importante începând cu anul 2009, și reprezintă o uniune de
organizații nonguvernamentale care au ca scop principal desfășurarea unor alegeri libere și
corecte, democratice și transparente, susținerea unor elemente esențiale pentru dezvoltarea
democrației și asigurarea participării active a cetățeanului la viața politică. Această coaliție a
fost lansată la 18 noiembrie 2008 la inițiativa a șapte organizații nonguvernamentale, precum:
103
www.undp.md/publications/doc/mission%20reports/Analiza%20functionala%20a%20Parlamentului%20RM.pdf
, p. 31, accesat în data de 8 februarie 2012.
54
”Asociația pentru Democrație Participativă (ADEPT), Liga pentru Apărarea Drepturilor
Omului (LADOM), Asociația pentru Promovarea Clinicilor Juridice, Consiliul Național al
Tineretului din Moldova (CNTM), Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) și Asociația Presei
Independente.”104
Coaliția rămâne deschisă aderării noilor membri, și în prezent au aderat alte
63 de asociații nonguvernamentale.
O altă asociație de succes din Republica Moldova este Asociația pentru Democrație
Participativă (ADEPT) care face parte din inițiatorii Coaliției 2009. Este o organizație
apolitică, nonprofit, neguvernamentală, înregistrată în ianuarie 2000 drept o organizație de
utilitate publică. Reprezintă o organizație independentă care monitorizează procesul electoral,
decizional, politic, social și economic în Republica Moldova, contribuie la consolidarea
instituțiilor și procedurilor democratice, încurajează și facilitează participarea cetățenilor la
procesul decizional. Programe cunoscute sub egida ADEPT sunt monitorizarea guvernării;
alegeri; partide politice.
O altă organizație cunoscută în Republica Moldova este Asociația ”Juriștii pentru
Drepturile Omului”, fiind înregistrată la Ministerul Justiției al Republicii Moldova la 14
februarie 2001. Organizaţia a fost fondată cu scopul ” promovării standardelor internaţionale
în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova. Activitatea organizaţiei este orientată
cu precădere spre implementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în Republica
Moldova.”105
Pentru realizarea scopurilor sale, Asociaţia „Juriştii pentru Drepturile
Omului”: 106
acordă consultaţii cu privire la sistemul european de protecţie a drepturilor omului;
reprezintă persoanele în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului;
reprezintă persoanele în instanţele judecătoreşti naţionale în cauzele pe rolul Curţii
Europene sau în alte cauze care vizează încălcări serioase ale drepturilor omului;
desfăşoară activităţi de instruire în domeniul Convenţiei Europene;
efectuează expertiza juridică a actelor normative care vizează drepturile omului.
Astfel de organizații sunt susținute de către Consiliul Europei, Comisia Europeană,
întrucât respectarea drepturilor și libertăților omului sunt un prim necesar pentru consolidarea
democrației în stat.
De asemenea apar tot mai multe organizații nonguvernamentale de studenți în rândul
Universităților din Republica Moldova, organizații care protejează interesele studenților.
104 http://alegeliber.md/?page_id=2, accesat în data de 8 februarie 2012. 105 http://www.lhr.md/2/1.html, accesat în data de 8 februarie 2012. 106 ibidem.
55
Astfel de organizații întâlnim în Universitatea de Stat a Moldovei, Universitatea
Tehnică din Moldova, Academia de Studii Economice, Universitatea de Medicină,
Universitatea de Studii Europene din Republica Moldova ș.a. Societatea civilă reprezintă
expresia societății în ansamblu, și această devine mai funcțională, mai stabilă, mai activă prin
procesele întreprinse de zi cu zi. Pentru existența și dezvoltarea unei democrații este nevoie de
o societate civilă care să participe mereu la viața publică și politică, implicându-se direct în
dezvoltarea societății, oferind un grad mai mare de activism, socializare între oameni și
instituții de stat.
3.4 Aspecte economice, politice și geostrategice ale Republicii Moldova.
Mișcările de eliberare națională declanșate în republicile fostei URSS la sfârșitul
anilor „80 începutul anilor ‟90, trasau mai multe obiective și schimbări în viața social-politică
și economică al fostului imperiu sovietic. Printre primele asemenea sarcini se numără și
ieșirea pe arena mondială a republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova ca subiect de
sine stătător în cadrul relațiilor economice externe. ”Prin Declarația de Suveranitate (…)
Republica Moldova obține statutul de subiect al relațiilor internaționale”.107
După anul 1989
apare un nou actor pe scena politică europeană și internațională. În 1991 Republica Moldova a
apărut sub dărâmăturile unui imperiu, unde economia era destrămată, situația politică din țară
era destul de complexă și rigidă, intrând într-o perioadă de tranziție. De atunci economia
moldovenească cuprinde situații foarte complexe, întrucât apar fenomene ca privatizarea,
reforme și restructurare instituțională și, în final, pătrunderea pe piața europeană și mondială.
Unele din principalele amenințări ale dezvoltării interne a economiei țin de dependența de
surse energetice din exterior, structura economică preponderent agrară, scăderea standardelor
de viață, adâncirea economiei subterane (black economy). Dar procesele economice, politice,
geostrategice ce se desfășoară în perioada de tranziție vor defini viitorul Republicii Moldova.
Un efort îl reprezintă încadrarea economică pe piața mondială prin deschidere economică și
construirea unei economii de piață care să facă față concurențelor din exterior. Este
indiscutabil în zilele de astăzi că dezvoltarea economiei de piață contribuie la consolidarea
democrației. Republica Moldova a fost victima unei lungi perioade de izolare de economia
mondială. În vreme ce în occident începând cu anii ‟50 aspectele politice și economice se
107 Irina Cereș, Republica Moldova în relațiile economice internaționale (1991-1995), Editura Civitas, Chișinău,
1998, p. 10
56
dezvoltau, economia moldovenească era controlată și supravegheată de Uniunea Sovietică
până în anul 1990.
Înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova, exista o economie de
comandă a URSS, și Moldova avea rolul de furnizor de materii prime și produse alimentare în
tot blocul comunist. Prăbușirea blocului sovietic și a pieței sovietice a accentuat izolarea
economică prin introducerea de bariere în calea comerțului cu noile state independente. S-au
introdus vămile la hotare ceea ce a dus la scăderea schimburilor comerciale. Având o
economie preponderent agrară, Republica Moldova astăzi se bazează pe exportul de produse
alimentare, ea este dependentă de export, ponderea comerțului din exterior ridicându-se la
circa 50 % din PIB în anul 1990. Exportul consta în livrarea către alte state de produse
alimentare, vin, produsele de tutungerie. Odată cu aderarea Republicii Moldova la
Comunitatea Statelor Independente la 21 decembrie 1991, cel mai mare export era orientat
preponderent către țările din cadrul CSI, în special către Federația Rusă și Ucraina. Economia
Republicii Moldova intră într-o perioadă de tranziție marcată de o criză profundă, care a durat
aproximativ 10 ani (din 1990 până la sfârșitul anului 1999). În această perioadă inflația a
crescut la 44 %, și în 1999 coborând la 10 %. Au existat inflații și mai mari, de exemplu
inflația în 1994 a fost de 105 %. În perioada 1991-1992 parlamentul de la Chișinău a adoptat
conceptul și principiile de bază ale tranziției la economia de piață. Începând cu această
perioadă, parlamentul a adoptat un șir de decrete și legi cu privire la dezvo ltarea economiei de
piață liberă. Programul adoptat de parlament prevedea dezvoltarea și susținerea spațiului
privat, transformări importante în managament sau privatizare, condiții pentru crearea
antreprenoriatului, perfecționarea sistemului financiar și bancar, și desigur, atragerea de
investiții străine, majoritatea sub formă de granturi. Atractivitatea investițiilor străine în
această perioadă a fost totuși destul de mică, întrucât economia de piață nu era destul de
dezvoltată și sigură. De asemenea planul de atragere de investiții elaborat de către instituțiile
competente nu era destul de clar stabilit. Deși la capitolul investiții străine Republica Moldova
nu a avut un succes ( a atras o sumă aproximativ de 100 milioane $), exportul până în 1997 a
crescut considerabil, ”în 1997 au crescut la 900 milioane $, de la 828.1 milioane $ în 1996 ,
dar importurile au înregistrat o creștere comparabilă în 1997 la 1180 milioane $, de la 1113, 1
milioane $ în 1996”.108
Totuși către sfârșitul anului 1997 circa 50 % din PIB erau generate de
sectorul privat.” Principalele constrângeri actuale sunt venitul mic pe cap de locuitor (unul
dintre cele mai joase din Europa), șomajul, emigrarea, economia tenebră, evaziunea fiscală,
povara sistemului vechi de asigurare socială (cu asistență medicală și învățământ gratuite, și
108 Octavian Șofransky, Republica Moldova: Capital geopolitic, Editura Cartier Istoric, Chișinău, 1999, p. 23
57
îndemnizații sociale), dependența de surse energetice externe și specializarea agricolă a
economiei.”109
Pentru a observa nivelul de trai a cetățenilor din Republica Moldova, am apelat la niște
date statistice enunțate de Federația Rusă într-un studiu: ”Dare de seamă a dezvoltării
internaționale. Date ce confirmă sărăcia.”
Tabel nr 1: Dare de seamă a dezvoltării internaționale. Date ce confirmă sărăcia.
Ţara
Populaţia,
mln. persoane
Produsul naţional brut per-capita
în dolari ($)
în dolari ţinând cont
de puterea de
cumpărare
Norvegia
Irlanda
Noua Zelandă
Liban
Estonia
Costa-Rica
România
Mauritania
Moldova
4,0
4,0
4,0
4,0
1,6
4,0
22,0
3,0
4,3
32880
19160
13780
3700
3480
2740
1520
380
370
26522
19180
16566
4129
7826
5770
5647
1522
2358
Sursa: Доклад о мировом развитии 2000-2001. Наступление на бедность. Всемирный
Банк. Издательство Весь Мир, Moscova, 2001, p.296-297
Din momentul anului 1991 Republica Moldova a intrat într-o criză economică
profundă. De la momentul declarării independenței PIB-ul e descrescut în 1997 ajungând la
35 %. Tot în această perioadă trei guverne au încercat să stopeze criza economică. În timp de
șapte ani, șase ani Republica Moldova fost guvernată de două guverne de stânga, Valeriu
Muravschi (din partea Partidului Democrat Agrar) și Andrei Sangheli (Partidul Democrat
Agrar) și doar un singur an un guvern de dreapta condus de Mircea Druc (Frontul Popular al
Moldovei). Mircea Ioan Snegur, un singur președinte a condus țara din septembrie 1990 până
în ianuarie 1997, succedat de Petru Lucinschi. Dinamica și evoluția economică trebuie
examinată mai ales în contextul factorilor politici interni, precum sunt alegerile, conflictele
regionale, reformele economice, interese de coaliții. Un început al crizei este în anii 1989-
1999, ani în care Găgăuzia și Transnistria își declară independența, fapte care au marcat
separări interne economice în stat. În 1991 s-a constatat un declin economic major, atunci
când PIB-ul a scăzut cu 18 %. Acesta a fost un an important pentru Republica Moldova,
deoarece și-a declarat independența, s-a constituit Comunitatea Statelor Independente (semnat
109 Lucia Pădure, Challenges and opportunities of economic development in Moldova, College of Europe,
Warsaw, April, 1997, pp. 25-26
58
de Republica Moldova la 21 decembrie 1991 când a adoptat protocolul de la Alma Ata) . Pe
plan intern Moldova a trecut printr-o schimbare de guvern și de orientare politică, de la un
reformism pro-occidental a lui Mircea Druc, la una de centru-stânga a lui Valeriu Muravschi,
care un an mai târziu este înlocuit de Andrei Sangheli care formează un guvern agro-socialist
pro-moscovit. În perioada anului 1992 , criza economică s-a aprofundat, deoarece PIB-ul a
ajuns la 21 %. Acesta a fost un an de conflicte armate, de alegeri prezidențiale și de schimbare
de guvern. Tot în acest an Federația Rusă mărește prețurile la energie, din cauza instabilității
și detașării politice interne față de Moscova. În anul 1993 se înregistrează o oarecare
stabilizare, scăderea PIB-ului s-a redus doar cu 1,2 %.110
. Republica Moldova a semnat
capitolul economic al Comunității Statelor Independente (CSI), dar declinul ce a urmat în
continuare a arătat acestei comunități economice pentru Republica Moldova o descreștere
economică, întrucât pe parcursul a următorilor trei ani PIB-ul s-a redus cu 50 %. Anul 1994
s-a dovedit a fi anul celui mai mare declin întrucât PIB-ul s-a redus cu 30 %. Tot în acest an
au avut loc alegeri legislative, s-a adoptat o nouă constituție, țara a votat pentru
independență.111
Tot în acest an, parlamentul de la Chișinău a oferit statutul de autonomie
Găgăuziei. În următorii ani, 1995-1996 economia a continuat să descrească dar la o rată mai
mică față de anii precedenți. La sfârșitul anului 1996 au loc alegeri prezidențiale câștigate de
Petru Lucinschi. Anul 1997 coincide cu o primă creștere economică sub conducerea
guvernului Ion Ciubuc. Totuși în acest an vechiul parlament a început să blocheze accelerarea
de reforme, iar datoriile externe au continuat să crească, ajungând la suma de 1,2 miliarde $.
În concluzie putem evidenția câteva corelații care sunt caracteristice tinerei democrații
moldovenești. Președinții statului noi aleși preferă să lucreze cu un nou guvern (primul
ministru trebuie să facă parte din același partid din care face parte și președintele țării), chiar
dacă constituția nu le acordă direct acest drept. Mai mult decât atât, alegerile legislative nu au
provocat numaidecât schimbarea guvernului. Anii care au înregistrat cele mai mari decline
economice, ma refer la anii 1991, 1992, 1994 care s-au dovedit a fi ani electorali și ani cu
schimbări de guvern. Anul 1996 prezis ca un an al primei creșteri economice, an care a
înregistrat cea mai mică reducere a PIB-ului, față de anii precedenți, a fost caracterizat de
campanii electorale zgomotoase (în special campania blocului ”Pro-Lucinschi” care a fondat
mișcarea social-politică ”Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă”), dar și de tendințele
proceselor ecomonice CSI. În toți acești ani putem observa corelația dintre tendințele PIB-ului
din Republica Moldova și tendințele economice în CSI, în special, în Federația Rusă care este
110 http://economie.moldova.org/news/transformarea-economic-a-republicii-moldova-220323-rom.html, accesat
în data de 9 februarie 2012. 111 Întrebarea din buletine era: Sînteți pentru Moldovă liberă și prosperă ca stat independent și suveran? Da, Nu.
59
principalul partener economic și în momentul actual, și mai mult decât atât schimbările
succesive de guvern și parlament.
În ce privește relațiile Republicii Moldova în domeniile politice și economice, de la
începutul anilor ‟90 acestea țin de raporturile sale cu Comunitatea Statelor Independente. În
1991 la inițiativa Belorusiei, Ucrainei și Federației Ruse s-a înființat CSI, un organ de
cooperare economică, politică. Deși are numeroase dificultăți de ordin politic, economic,
cultural, CSI reușește să înglobeze majoritatea țărilor din fosta Uniune Sovietică, cu excepția
țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania), dar și a Georgiei care a părăsit în 2009 CSI. Totuși
viabilitatea acestei uniuni o punem sub semnul întrebării, aceasta pentru că: fiecare din statele
membre au moneda proprie, iar tratatele bilaterale par să fie preferate acordurilor comune, în
special cu privire la apărare și la staționarea trupelor rusești. Comunitatea Statelor
Independente cuprinde țarile din Europa de Est și Asia. Cercetătorul francez Roger Brunet
consideră că ” (...) dincolo de trecutul imperial și sovietic comun al statelor CSI, în realitate
ele sunt totuși foarte diferite din multiple puncte de vedere, ceea ce înseamnă că nu le va fi
deloc ușor de a conviețui în viitor”.112
Economia modernă se caracterizează prin tendințe
integraționiste ce duc către consolidarea unei zone geoeconomice transfrontaliere. Zone
precum: Bazinul Mării Negre, zonă de cooperare economică între statele care se află în
apropiere de Marea Neagră (România, Bulgaria, Grecia, Turcia, Rusia, Ucraina,
Republica Moldova, Armenia, Georgia) care au ca priorități:113
I. Sprijinirea parteneriatelor transfrontaliere în vederea dezvoltării economice şi
sociale bazate pe utilizarea în comun a resurselor;
II. Utilizarea în comun de resurse şi competenţe pentru protecţia şi conservarea
mediului;
III. Sprijinirea iniţiativelor culturale şi educaţionale în vederea creării unui mediu
cultural comun în bazinul Mării Negre.
Alte zone ca, Zona Europei Centrale, Europei de Est reprezintă aspecte foarte
importante pentru dezvoltarea economică a Republicii Moldova. Apar acorduri de cooperare
între statele vecine în diferite domenii, de exemplu între România și Republica Moldova
există un acord de cooperare în domeniul învățământului, tehnologiei informaționale,
infrastructurii. Republica Moldova gravitează între aceste trei zone geoeconomice. După anul
2000 putem observa o colaborare mai strânsă între Uniunea Europeană și Republica Moldova.
Aflându-se la granița de Est a Uniunii Europene, Republica Moldova beneficiază de o atenție
112 Roger Brunet, Denis Eckert, Vladimir Kolossov, Atlas de la Russie et des pays proches, Reclus, Paris, 1995,
pp. 203-207 113 http://www.blacksea-cbc.net/index.php/eng/Programme/Priorities-measures, accesat în data de 9 februarie
2012.
60
deosebită din partea UE, și în același timp devine un partener pentru UE, care colaborează în
domeniile justiției, reformelor instituționale, economice, societate civilă, securitate, apărare.
Republica Moldova se află în fața unei alegeri, aceasta datorită poziției sale geografice
și trecutului său istoric. Reprezintă un caz aparte printre țările în tranziție din anii ‟90 datorită
dependenței accentuate din statele CSI, fapt ce implică și o dependență politică. Pentru
creșterea economică și consolidarea democrației o opțiune care este examinată în prezent de
către elita politică de la Chișinău este Integrarea Europeană. Aici este exemplul statelor
Baltice, care la început erau dependente de piețele din fosta Uniune Sovietică, însă de la 1 mai
2004 devin membre ale Uniunii Europene. Câțiva factori care au determinat calea urmată de
Republica Moldova sunt enumerați de Octavian Șofransky: ”în primul rând persistența
forțelor politice adepte a restabilirii unei uniuni politice și economice în cadrul CSI; în al
doilea rând, îndepărtarea relativă a Moldovei de economiile de piață dezvoltate; și în al treilea
rând prezența continuă a trupelor ruse pe teritoriul Moldovei, după retragerea lor din Europa
Centrală și țările Baltice.”114
Republica Moldova se află la intersecția drumurilor ce leagă zona Balcanică, Europa
Centrală și Marea Neagră. Această situație geografică favorizează Moldova, în ce privește
relațiile economice, dar și relațiile politice între Ucraina și România, Polonia și Turcia,
Europa Centrală și Caucaz. Unele companii precum Air Moldova profită de așezarea
geografică a Moldovei. Astăzi numeroși Ucrainieni și Ruși se deplasează în Europa Centrală
și de Vest la bordul avioanelor companiei aeriene moldovenești. De asemenea această poziție
geografică poate satisface și dezvoltarea rețelei de căi ferate ale Moldovei spre diferite
direcții, însă rețeaua rutieră este bine dezvoltată și deservește cea mai mare populație din
republică. Moldova nu a dispus de deschidere maritimă până în 17 martie 2009, dar începând
cu 2009 la Giurgiulești, raionul Cahul, a fost inaugurat portul maritim de pasageri din
Republica Moldova. Un astfel de proiect poate contribui la o deschidere pentru exportul
moldovenesc către țările din bazinul Mării Negre și Mediterane, ar putea interesa și Ucraina
pentru dezvoltarea regiunii Dunărene a acestei țări. De asemenea Republica Moldova poate
deveni locul amplasării unor investiții destinate piețelor din toată regiunea Europei Centrale și
de Est: România, Ucraina, Federația Rusă. Câteva viziuni contradictorii asupra viitorului
Europei sunt prezentate în revista americană Foreign Affairs. În timp ce Zbigniew Brzezinski,
ex-secretarul american al apărării, vede în câteva decenii o extindere a Uniunii Europene ”de
la Atlantic până la Rusia, încluzând Moldova, Belarus, Ucraina, Turcia”,115
Valery Tsepkalo,
ambasadorul Belorusiei în Statele Unite ale Americii și Mexic (1997-2002), își exprimă
114 Octavian Șofransky, op.cit, p. 67 115 Zbigniew Brzezinski, A Geostrategy for EurAsia, Foreign Affairs, September/Octomber, 1997
61
viziunea acelora care doresc o ” refacere a unei Eurasii cu centrul la Moscova în spațiul fostei
Uniuni Sovietice, hotarul urmând să fie instalat pe Prut.”116
Economia și democrația va arăta
care dintre cele două scenarii se vor realiza. ”Nealinierea nu reprezintă decât o balansare între
cele două opțiuni geopolitice de bază, însemnând pentru Moldova un statut de ”stat tampon”-
un câmp de luptă între ideologii și curente contradictorii”.117
Ideea de consolidare și de
întărire considerabilă a statalității și relațiilor cu Estul, sunt susținute de partidul de stânga din
Republica Moldova, de către PCRM, iar partidele de centru dreapta (PL, PLDM, PD) au ca
scop principal Integrarea Europeană și consolidarea relațiilor cu România. Astăzi Integrarea
Europeană reprezintă cel mai atrăgător pol pentru politicienii de la Chișinău.
3.5 Administrația publică.
Este firesc ca în tranziția economică și politică spre o societate liberă și democratică să
se cunoască principalele schimbări administrative și să fie supuse unor analize care se
dezvoltă gradual. Probleme cu care se confruntă Republica Moldova de ordin instituțional
apar deseori ca fiind conflictuale și contradictorii, dar care se întâlnesc și în alte democrații
stabile. Nu există o formă de guvernare ideală aplicabilă pentru toate țările, ceea ce ne duce la
ideea că sistemul administrativ diferă de la țară la țară, în funcție de conjuncturile istorice,
politice, economice, sociale, psihologice. Din această perspectivă este necesar să definim
conceptul de administrație publică și să caracterizăm funcționarea sistemului administrativ în
Republica Moldova.
O autoritate publică nu este o simplă autoritate publică investită cu putere și care se
bucură de un anumit prestigiu. În primul rând, autoritățile publice, consideră Ion Deleanu
”sunt dependente de instanța politică, juridică, și morală absolută: poporul”.118
Genoveva
Vrabie consideră că autoritatea publică este sinonimă cu cea de organ de stat și este înțeles
ca ”formă organizațională, instituită de deputați, demnitari sau funcționari, prin intermediul
căreia se înfăptuiește puterea de stat”.119
Este adevărat că în vocabularul politic aceste două
noțiuni se utilizează ca sinonime, și mai mult, chiar în constituția Republicii Moldova se
stipulează că Parlamentul este ”organul reprezentativ suprem (…)”. Astfel Victor Popa
definește autoritatea publică ”ca o instituție politică, constituită în mod direct sau indirect de
116 Valery Tsepkalo, The remaking of Eurasia, Foreign Affairs, March/April, 1998 117 Octavian Șofransky, op. cit, p. 90 118 Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Chemarea, Iași, 1993, p. 119 119 Genoveva Vrabie, Organizarea politico etatică a României, Editura Virginia, Iași, 1995, p. 61
62
către popor, investită de constituție cu anumite competențe pentru a îndeplini anumite funcții
de guvernare a țării și care se bucură de o anumită autoritate și prestigiu în societate”.120
Constituția Republicii Moldova conține denumirea a titlului III de ”Autoritățile
Publice” și nominalizează aceste autorități într-o ordine precum: Capitolul IV este destinat
Parlamentului (împărtit în trei secțiuni: Organizare și funcționare, statutul deputaților și
legiferarea), Capitolul V vizează Președintele Republicii Moldova, Capitolul VI vizează
Guvernul; Capitolul VIII vizează Administrația Publică și Capitolul IX vizează Autoritatea
Judecătorească. Autoritatea sau puterea executivă nu este nominalizată ca o categorie aparte,
aceasta pentru că nici un articol din Capitolul V numit ”Președintele Republicii Moldova”,
nici din Capitolul VI numit ”Guvernul” nu face nicio referire că aceste instituții fac parte din
puterea executivă. Chiar mai mult decât atât, în capitolul VIII numit ”Administrația Publică”
articolul 112 numește autoritățile sătești și orășenești, consiliile locale și primarii aleși, iar de
exemplu consiliul rational (stipulat în articolul 113) nu se bucură de calitatea de a fi nici
autoritate de administrație publică, nici autoritate raională, chiar dacă activitatea lui este
organizată pe baza principiului autonomiei locale sau nu. Ceea ce ține de Autoritatea
Judecătorească, acestei instituției îi revine Capitolul IX din Constituția Republicii Moldova.
Aici vom menționa faptul că Procuratura este inclusă în capitolul care legiferează autoritățile
judecătorești, neavând nimic în comun cu exercitarea funcțiilor jurisdicționale.
În Republica Moldova, Guvernul este autoritatea principală a administrației publice.
Însă pe lângă guvern, unele funcții administrative le îndeplinește și Președintele Republicii
Moldova. De exemplu, el numește guvernul, instituie sau revocă miniștri la propunerea
primului ministru (articolul 98), poartă tratative, și i-a parte le negocieri, încheie tratate
internaționale (articolul 86); este comandantul suprem al forțelor armate (articolul 87). Deci
guvernul și președintele Republicii Moldova ca autorități ale puterii executive, fac parte din
administrația centrală de stat în măsură în care exercită funcții administrative. Continuând pe
aceeași ordine de idei administrația publică este împarțită astfel:121
I. Administrația publică centrală (guvernul, președintele republicii, ministerele);
II. Administrația publică locală (consiliile locale, consiliile raionale, primăriile);
Unele sunt numite de constituție autorități publice, de exemplu Guvernul, președintele
Republicii Moldova, iar altele, autorități ale administrației publice de exemplu, consiliile,
primăriile. Este evident că există o diferență între autoritate și administrație publică.
Autoritatea este într-un fel sinonimă cu puterea, deci putem considera autorități acele
structuri care au dreptul de a exercita puterea. Administrația Publică însă este definită ”ca un
120 Victor Popa, Autoritățile publice ale Republicii Moldova, Editura TISH, Chișinău, 2004, p. 9 121 ibidem, p. 13
63
corp profesional, destinat realizării permanente a serviciilor și ordinii publice așezat sub
autoritatea puterii executive”.122
Se cunoaște faptul că puterea de stat este forma
instituționalizată a puterii politice, ceea ce înseamnă că, în scopul exercitării ei, sunt formate
instituții abilitate în mod direct sau indirect de către popor cu dreptul de a exercita puterea.
Acestea sunt numite instituții politice, deoarece ele exercită puterea politică, constituția le
numește autorități publice și le învestește cu anumite competențe. Funcția politică o realizează
în mod direct, în primul rând, autoritățile publice reprezentative, astfel în articolul 2 din
constituție se stipulează: ”Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova,
care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de
Constituție”. Țin să menționez faptul că în Republica Moldova din organul reprezentativ fac
parte: Parlamentul, Președintele Republicii Moldova, autoritațile publice locale, toate sunt
alese prin intermediul votului universal, direct sau indirect (Președintele Republicii Moldova
este ales de către Parlament).
Odată cu apariția parlamentului a apărut și noțiunea de reprezentare ca mijloc de
exercitare a puterii. Articolul 60 din Constituție stipulează că ” Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a
statului”. Astfel constituția îi stabilește locul de frunte în ierarhia autorităților publice. În
continuare voi caracteriza mai detaliat funcționarea și structura acestei instituții. Deși există o
ierarhie a autorităților publice, ele nu se află în relația de subordonare a unuia cu celălalt.
Articolul 66 din constituție stabilește unele dintre atribuțiile cele mai principale ale
legislativului și, anume, să adopte legi, hotărâri și moțiuni. Aceste caractestici sunt mai mult
niște funcții deliberatoare, deoarece se prevede dreptul de a adopta și hotărî legi. Însă ca
funcție guvernamentală a parlamentului, articolul 66 din constituție stipulează: 123
- Aprobarea direcțiilor principale ale politicii interne și externe a statului;
- Aprobarea doctrinelor militare;
- Aprobarea bugetului statului;
- Exercitarea controlului asupra acordării împrumutului de stat, asupra autorului
economiei și de altă natură acordată unor state străine, asupra încheierii acordurilor
privind împrumuturile și creditele de stat din surse străine;
- Suspendă activitatea organelor administrației publice locale;
- Ratifică, suspendă și anulează acțiunea tratatelor internaționale încheiate de
Republica Moldova;
122 Ioan Vida, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București,
1994, p.127 123 Victor Popa, op. cit, p. 26
64
- Alege și numește persoane oficiale de stat;
- Declară mobilizarea parțială sau generală;
Parlamentul de asemenea mai exercită și o funcție de control. Controlul parlamentar
este examinat prin mijloace proprii, care poate fi exercitat în întregime de către parlament. În
articolul 104 se stipulează că parlamentul poate examina informații ale Guvernului, poate
audia mesaje, informații sau raporturi ale șefului statului (articolul 84). Controlul este efectuat
de către Curtea de Conturi stipulat în articolul 133 din constituție.
În ceea ce privește structura parlamentului, instituția conține: Președinte al
parlamentului care se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaților, pe durata
mandatului. Se folosește sistemul de vot majoritar, candidatul care obținte cele mai multe
voturi primește funcția de președinte al parlamentului. Prim-vicepreședintele parlamentului și
cei doi vicepreședinți ai parlamentului sunt propuși de către președintele parlamentului după
consultarea fracțiunilor din parlament, unde votul este deschis, și este nevoie de votul
majorității simple a deputaților. Problema este că numărul vice-președinților nu este stipulat în
constituție. Astfel s-a întâmplat, de exemplu în parlamentul ales din 1998 atunci când s-au
propus trei vicepreședinți ai parlamentului, unul din partea forțelor democratice, altul din
partea convenției democratice, iar PCRM a refuzat să înainteze un candidat.
De asemenea există un Birou Permanent al parlamentului care este ” organul de lucru
al acestuia și se formează ținându-se seama de reprezentarea proporțională a fracțiunilor în
Parlament. Din el fac parte, din oficiu, Președintele parlamentului și vicepresedinții.
Componența numerică și nominală a Biroului Permanent se stabilește prin hotărâre a
Parlamentului, la propunerea fracțiunilor parlamentare”.124
Fracțiunile parlamentare sunt niște grupuri de deputați uniți după afinitatea politică.
”În vederea formării organelor de lucru și organizării activității parlamentului, deputații
constituie fracțiuni parlamentare alcătuite din cel putin 5 deputați aleși în baza de liste ale
concurenților electorali, precum și fracțiuni parlamentare cu aceeași componentă numerică din
deputați independenți. Fracțiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după
constituirea legală a Parlamentului și funcționează în baza regulamentului propriu”.125
De
exemplu, numărul deputaților din parlament a variat în ultimele trei legislaturi. Astfel, în
legislatura a XII-a au fost 380 deputati, în legislatura a XIII-a 104 deputați, în cea de a XIV-a,
XV, XVI, XVII, XVIII, chiar și în legislatura actuală a XIX-a, au fost aleși 101 deputați,
după un scrutin proporțional pentru un mandat de 4 ani.
124 http://parlament.md/StructuraParlamentului/BiroulpermanentalRM/tabid/79/Default.aspx, accesat în data de 9
februarie 2012 125 ibidem.
65
Comisiile Permanente sunt organe de lucru ale Parlamentului, pentru a efectua
activitatea acestei instituții. În legislatura actuală avem zece comisii permanente: Comisia
administrație publică și dezvoltare regională; comisia agricultură și industrie alimentară;
comisia cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media; comisia drepturile omului și
relații interetnice; comisia economie, buget și finanțe; comisia juridică, numiri și imunități;
comisia mediu și schimbări climatice; comisia politică externă și integrare europeană; comisia
protecția socială, sănătate și familie, comisia securitate națională, apărare și ordine publică;
Comisiile speciale ”se constituie de Parlament pentru examinarea proiectelor de acte
legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte
scopuri, indicate în hotărârea de înființare a comisiei respective. Proiectele de acte legislative
elaborate de comisia specială se examinează de comisiile permanente în conformitate cu
cerințele stabilite de regulamentul parlamentului. Prin aceeași hotărâre se va desemna, la
propunerea Biroului Permanent, componenta nominală a comisiei, precum și termenul în care
va fi depus raportul comisiei.”126
Comisiile de anchetă. ”La cererea unei fracțiuni parlamentare sau a unui grup de
deputați, ce constituie cel puțin 5 % din numărul de deputați aleși, Parlamentul poate hotărî
înființarea unei astfel de comisii , cu votul majorității deputaților prezenți la sedință”.127
În ce privește Guvernul, procedura de investire este stipulată în articolul 98 din
constituția Republicii Moldova, care prevede că președintele republicii după consultarea
fracțiunilor parlamentatre numește primul-ministru. Candidatul la funcția de prim-ministru va
cere votul de încredere a parlamentului asupra programului de activitate și întregii liste de
miniștri în termen de 15 zile. Dacă parlamentul Republicii Moldova votează pozitiv
programul de activitate și lista de miniștri propusă, atunci președintele Republicii Moldova
numește Guvernul. Putem observa patru etape în procedura de investire a guvernului:
Desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru al republicii; candidatul la funcția de
prim-ministru solicită votul de încredere a parlamentului pentru programul de activitate și
lista întreagă de miniștri; dezbaterea programului de activitate și votarea efectivă; numirea
guvernului de către Președintele Republicii Moldova. Guvernul, prin articolul 96 din
constituție se stipulează că exercită conducerea generală a administrației publice, el se află în
fruntea organelor care constituie administrația publică, pe lângă aceasta, el exercită și o
funcție de control asupra celorlalte administrații publice, ministere, administrații publice
locale.
126 ibidem. 127 Victor Popa, op. cit, p. 31
66
Sub conducerea guvernului se află următoarele ministere: ministerul economiei,
ministerul finanțelor, ministerul justiției, ministerul afacerilor interne, ministerul afacerilor
externe și integrării europene, ministerul apărării, ministerul dezvoltării regionale și
construcțiilor, ministerul agriculturii și industriei alimentare, ministerul transporturilor și
infrastructurii drumurilor, ministerul mediului, ministerul educației, ministerul culturii,
ministerul muncii, protecției sociale și familiei, ministerul sănătății, ministerul tehnologiei
informației și comunicațiilor, ministerul tineretului și sportului.
În cadrul guvernului se află și Cancelaria de Stat a Republicii Moldova care este
”aparatul de lucrul al guvernului, creat cu scopul organizării și desfășurării direcțiilor de
activitate a puterii executive în politica internă și externă a statului, pregătirii unor materiale
analitice, informative și altor materiale, elaborării propunerilor corespunzătoare întru
realizarea dreptului de inițiativă legislativă și programului de activitate a guvernului ”.128
În
prezent structura organizatorică a guvernului este următoarea: Un secretar general și trei
secretari generali adjuncți. Conține 17 birouri și direcții de acțiune: Biroul pentru reintegrare;
Biroul pentru integrare europeană; direcția comunicare și relații cu presa; direcția politici,
planificare strategică și asistență externă; direcția politică de cadre; direcția politici de
descentralizare; direcția administrație publică locală; direcția juridică; direcția economie,
infrastructură și mediu; direcția dezvoltare socială; direcția probleme speciale; direcția
documentare; direcția administrare și management intern; secția relații externe și protocol;
secția resurse umane; secția control; secția petiții;
Curtea de conturi este organul suprem de control financiar, control care se efectuează
în baza prevederilor constituționale și își exercită atribuțiile independent de celelalte instituții
în conformitate cu constituția Republicii Moldova. De asemenea, instituția decide autonom
asupra programului său de activitate. Funcționând în conformitate cu constituția, nici o
autoritate publică nu poate obliga curtea ca să efectueze controale sau revizii. Curtea de
conturi are acces nelimitat la acte, documente și informații indispensabile pentru exercitarea
atribuțiilor sale de control. Indiferent de persoana fizică sau juridică care sunt supuse
controlului, ele trebuie să transmită instituției toate actele și informațiile necesare până la data
stabilită de instituție și nu trebuie să împiedice curtea pentru a-și exercita obligațiile.
Conducerea Curții de conturi este exercitată de președintele și vicepreședintele curții
de conturi. Președintele curții este numit de către parlament și propus de către președintele
acestuia pentru un mandat de cinci ani. Membrii curții sunt numiți de parlament, dar propuși
de președintele curții. De asemenea, președintele curții propune din cadrul listei de membri
înaintată parlamentului pentru confirmare, candidatura de vicepreședinte care trebuie votată
128 ibidem, p. 58
67
de legislativ. Controlului pot fi supuse orice instituții din administrația publică centrală și de
specialitate:129
aparatul parlamentului; aparatul președintelui Republicii Moldova; cancelaria
de stat; curtea supremă de justiție; procuratura generală; autoritățile administrației publice
centrale și de specialitate; banca națională și băncile comerciale în care statul are cota sa. De
asemenea curtea de conturi poate să colaboreze cu organizații internaționale de specialitate,
poate să colaboreze cu procuratura generală, poate participa la sedințele guvernului și
parlamentului. Membrii curții de conturi sunt independenți în exercitarea atribuțiilor și
funcțiilor sale.
O altă autoritate publică independentă este Procuratura generală. Conform articolului
124 din constituția Republicii Moldova ”reprezintă interesele generale ale societății și apără
ordinea de drept , precum și drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea
penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești în condițiile legii.”130
La fel, mandatul
procurorilor este de 5 ani, procurorul general este votat de către parlament, propus și numit de
către președintele legislativului. Ceilalți procurori inferiori sunt numiți de către procurorul
general în funcție. Procuratura generală este structurată în secții, servicii, direcții la nivel de
municipiu, raion, secții interraionale. De asemenea, instituția poate duce colaborări
internaționale cu alte organizații de specialitate.
Administrațiile publice locale sunt prezente în toate orașele și satele din Republica
Moldova. Ele își exercită atribuțiile conform legislației administrației publice publicate în
Monitorul Oficial. ”Autorităţile Administraţiei Publice Locale îşi efectuează activitatea
conform articolului nr 436-XVI din 28 decembrie 2006 şi beneficiază de autonomie
decizională, organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul de iniţiativă în tot ceea ce
priveşte administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii, autoritatea
în limitele teritoriului administrativ.”131
Primăria, ca administraţie publică are patrimoniu şi
buget propriu.
Primăria ca structură funcţională are următoarele atribuţii:132
1. întocmeşte proiecte de decizii ale consiliului local şi proiecte de dispoziţii ale
primarului;
2. aduce la cunoştinţă publică deciziile consiliului şi dispoziţiile normative ale
primarului;
3. colectează şi prezintă primarului informaţii pentru raportul anual privind starea
economică şi socială a satului (comunei);
129 ibidem, p. 200 130 http://www.prm.md/const.php?page=8363&lang=rom#8363, accesat în data de 10 februarie 2012 131 http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8, accesat în data de 10 februarie 2012 132 Preluat din actele care reprezintă atribuțiile primăriei Larga, raionul Briceni, Republica Moldova
68
4. prezintă primarului, în comun cu serviciile publice, informaţii despre funcţionarea
acestora, precum şi a întreprinderilor create de către consiliul local;
5. supraveghează executarea măsurilor dispuse de primar atât în cadrul primăriei, cât şi
în teritoriul administrat;
6. contribuie la elaborarea proiectului de buget al unităţii administrativ-teritoriale pentru
următorul an bugetar şi a proiectelor de modificare a bugetului, care urmează să fie
prezentate de primar spre examinarea consiliului local;
7. asigură executarea bugetului unităţii administrativ-teritoriale, în conformitate cu
deciziile consiliului local, şi respectarea prevederilor legale;
8. întocmește contul de încheiere a exerciţiului bugetar al unităţii administrativ-
teritoriale;
9. asistă secretarul consiliului local în îndeplinirea atribuţiilor lui conform legii;
10. condiţiile numirii, angajării, promovării, sancţionării şi eliberării din funcţie a
personalului primăriei, drepturile şi obligaţiile lui sunt stabilite de legislaţia în vigoare
şi de regulamentul primăriei, aprobat de consiliul local;
Conform legii nr. 436-XVI din 28 decembrie 2006 ” primarul este şeful administraţiei
publice locale care participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să se pronunţe asupra
tuturor problemelor supuse dezbaterii. Primarul este acea autoritate reprezentativă a populaţiei
administrativ-teritoriale şi executivă a consiliului local, aleasă prin vot universal, egal, secret
şi liber exprimat”.133
Organizarea și funcționarea consiliilor locale la fel este un compartiment extrem de
important, întrucât din consiliul local pot să facă parte atât candidați independenți, cât și
membri ai diferitelor partide politice. De cele mai multe ori în cadrul consiliilor, membrii
consiliului local sunt membri de partid, astfel încât se intensifică ideea reprezentării partizane
majoritare și opoziție. Pe lângă consiliu, există un președinte al consiliului local ales prin vot
direct, deschis de către consilieri, un secretar ales de către președintele consiliului și supus
votului consilierilor. Primarul participă la sedințele consiliului. ”Consiliul local, decide
instituirea funcţiei de viceprimar la propunerea primarului şi stabileşte numărul de viceprimari
care vor asista primarul în exercitarea atribuţiilor sale. De asemenea în funcţia de viceprimar
poate să fie aleasă orice persoană, inclusiv din rândul consilierilor.”134
Pe lângă administrațiile publice locale, există și administrațiile publice raionale, care
este reprezentată de un președinte raional, și un consiliu raional. Atât consiliul comunal, cât și
cel raional au o funcție deliberativă și nu există mari deosebiri între ele. Numărul consilierilor
133 http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8, accesat în data de 10 februarie 2012 134 ibidem.
69
raionali este stabilit în funcție de numărul populației din raionul în cauză. În ce privește
președinția raională, aceasta este o instituție relativ nouă apărută în Republica Moldova, și
este ales printr-un sistem de vot majoritar, de către consiliul raional. Pe lângă președinte mai
există și vicepreședinți raionali, numărul acestor din urmă se stabilește de către consiliul
raional în funcție de numărul populației din raionul în cauză. În caz de demisionare, atât
președintele cât vicepreședinții raionali trebuie să demisioneze în fața consiliului raional.
Ambele structuri instituționale au mandatul de 4 ani. Raporturile dintre administrațiile publice
locale și cele raionale sunt mai mult de control și de colaborare, de exemplu colaborare
intercomunală sau interorășenească.
3.6 Clasa politică.
Peisajul politic post-sovietic al Republicii Moldova a reflectat în mod clar diviziunea
pan-românească versus moldovenistă în cadrul societății moldovenești în ansamblul ei. Cele
patru partide politice și blocurile electorale135
reprezentate în parlament au avut în perioada
1990-1994 păreri drastic împărțite între viziunea pro-românească și cea pro-moldovenească în
ceea ce privea viitoarea orientare politică și culturală. În continuare ne propunem să vorbim
despre primele partide politice apărute în Republica Moldova după destrămarea URSS, și să
abordăm un curs cronologic ale principalelor partide care au fost la guvernarea statului
moldovean până în perioada actuală.
Majoritatea formațiunilor politice din Moldova își au originea în Frontul Popular din
Moldova, formațiune constituită încă din luna mai 1989 care cuprindea o serie de organizații
opuse conducerii corupte a Partidului Comunist local. Frontul Popular era singura organizație
indepdendentă ce avea dreptul să prezinte candidați pentru alegerile din cadrul Congresului
Deputaților Poporului al URSS și Sovietul Suprem Moldovenesc în 1989 și 1990. Totuși după
1990 Frontul Popular s-a fragmentat destul de rapid în mai multe grupări politice. Conducerea
Frontului era încurajată de succese anterioare a mișcării naționale și a făcut multe apeluri în
vederea renașterii culturii românești în Moldova și eliberării moldovenilor de sub influența
sovietică. În iunie 1990, Frontul s-a declarat în opoziție cu Mircea Snegur, care sprijinise până
atunci Frontul Popular, cu pretextul că acesta acționează prea încet pentru eliberarea
Moldovei de sub tutela Sovietică. Cu 2 ani mai târziu Frontul s-a transformat dintr-o mișcare
135 Frontul Popular din Moldova, Partidul Democrat Agrar, Organizația Unitatea- Edinstvo, Blocul Țărănimii și
Intelectualilor.
70
de masă într-un partid politic cunoscut sub denumirea de Frontul Popular Creștin Democrat
(FPCD) având ca obiectiv principal ”reconstituirea statului unitar român”.136
Obiectivele
FPCD-ului nu erau cele mai potrivite pentru Mircea Snegur, el punând accent mai mult pe
suveranitatea și independența statului moldovenesc. Ca alternativă a diferențelor de opinii din
cadrul Frontului, mulți membri s-au orientat spre alte partide politice nou formate, în timp ce
alții, s-au implicat în politica din România, de exemplu unul dintre foștii președinți ai
Frontului, Mircea Druc a candidat la alegerile prezidențiale din România în 1992, însă nu a
reușit să câștige mai mult de 3 % din voturi. Pe lângă aceasta, în aprilie 1993 s-a format
Congresul Intelectualității reprezentat de intelectualii care suțineau unirea cu România și
cultivarea culturii române. Divergențele din cadrul conducerii Frontului după 1990 au dus
către o separare între pro-româniștii radicali și cei moderați, dând un nou impuls grupurilor ce
susțineau independența Moldovei și promovarea naționalismului Moldovenesc. Una dintre
cele mai importante dintre aceste grupări a fost Partidul Democrat Agrar (PDA). Este un
partid care își are rădăcinile în rândul marii nomenclaturi agricole și al foștilor membri ai
organelor locale ca președinți de cooperativă, șefi de raioane, directori de întreprinderi
agricole, care de fapt, au recunoscut că declinul Partidului Comunist era ireversibil. Chiar de
la întemeierea lui din 1991, acest partid a fost unul dintre principalii susținători al
președintelui Mircea Snegur (el activase în administrația agricolă și agro-industrie). Primul
ministru Andrei Sangheli, președintele parlamentului Petru Lucinschi, un număr mare de
adminstratori locali au fost trecuți pe listele de candidați ai PDA la alegerile din 1994. De
obicei partidele politice din Republica Moldova au o culoare etnică afișată deschis (există o
singură grupare politică care se definește din perspectiva etnică, Partidul Popular Găgăuz ).
”(...) chiar și grupările pan-româniste, s-au ferit în general să folosească exclusivismul etnic
pentru a-i mobiliza pe susținătorii politici.”137
În ce privește Organizația Unitatea-Edinstvo, această organizație a fost construită ca o
reacție în rândurile grupărilor nostalgice față de Uniunea Sovietică. Încă din perioada lui
Mihail Gorbaciov, pro-româniștii au avut ca principalii opozanți pe cei din Organizația
Unitatea-Edinstvo. Ea era în special susținută de către rușii și ucrainenii de la orașe, care se
temuseră că Frontul Popular va forța românizarea minorităților naționale dacă va obține locuri
în parlament și guvern. Programul acestei organizații politice era întoarcerea la unitatea
monetară, ”rubla”, prezența militară rusă permanentă pentru a asigura stabilitatea internă,
măsuri mai stricte pentru folosirea limbii ruse în guvern și în educație și integrarea politică și
economică în structurile CSI.
136 Programul Frontului Popular Creștin Democrat, Chișinău, 1992, p.8 137 Charles King, Post Soviet Moldova, The center for Romanian Studies, Iași, 1997, p. 45
71
Guvernul Republicii Moldova a fost de mai multe ori schimbat, partidele politice fiind
foarte diferite între ele, cele de stânga având interese de apropiere a relațiilor cu estul
(Federația Rusă) , pe când cele de dreapta având viziuni pro-occidentale. Începând cu anul
1990 până în 2000, președintele Republicii Moldova a fost ales direct de către cetățeni, prin
sufragiu universal, prin vot liber și secret. Astfel primul președinte al statului a fost ales
Mircea Snegur care a avut 2 mandate de președinte din 1990 pănă în 1996, și a fost urmat de
Petru Lucinschi (1996-2000). În 5 iulie 2000 legea privind alegerea președintelui a fost
modificată, astfel încât președintele Republicii Moldova să fie ales de către parlament prin vot
secret. Din 1990 până 1997, timp de șase ani Republica Moldova fost guvernată de două
guverne de stânga, Valeriu Muravschi (din partea Partidului Democrat Agrar) și Andrei
Sangheli (Partidul Democrat Agrar) și doar un singur an un guvern de dreapta condus de
Mircea Druc (Frontul Popular al Moldovei). Mircea Ioan Snegur, un singur președinte a
condus țara din septembrie 1990 până în ianuarie 1997, succedat de Petru Lucinschi până în
2001.
Începând cu anul 2001 Partidul Comuniștilor din Republica Moldova are o susținere
electorală largă, obținând cele mai multe locuri în parlament și Vladimir Voronin devenind
președinte al Republicii Moldova. El a a avut două mandate a câte 4 ani, din 2000 până în
2008. Tot în această perioadă guvernele au fost de stângă (de exemplu, Vasile Tarlev,
membru al PCRM din 2001 până în 2005). Numărul apariției noilor partide este în creștere.
Începând cu anul 2009 PCRM se află în opoziție în parlament. Partidele de centru dreapta,
Partidul Liberal, Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat formează coaliția de guvernare
”Alianța pentru Integrare Europeană”, având viziuni pro-occidentale. Din motivul că nu s-a
putut alege președintele Republicii Moldova (candidat la funcție era Marian Lupu, membru al
Partidului Democrat, fost membru PCRM), parlamentul s-a dizolvat și au fost anunțate alegeri
anticipate în pentru data de 29 iulie 2009. Făță de precedentele legislaturi, a fost aleasă ziua
de miercuri, și nu duminică. Partidul Comunștilor din Republica Moldova a obținut 48 de
mandate, Partidul Liberal din Moldova 18 mandate, Partidul Liberal 15 mandate, Partidul
Democrat din Moldova 13 mandate, Alianța Moldova noastră 7 mandate. Partidele de centru-
dreapta (PL,PLDM, PD, AMN) au format Alianța pentru Integrare Europeană acumulând
împreună 53 de mandate. Președinte al parlamentului cu majoritatea voturilor AIE a fost ales
Mihai Ghimpu. Din motiv că nu s-a ajuns la un consens în parlament pentru alegerea
președintelui Republicii Moldova, și pentru că referendumul din 5 septembrie 2010 care
privea alegerea directă a președintelui țării de către cetățeni a eșuat, parlamentul a fost
dizolvat și s-a anunțat o nouă dată pentru alegeri legislative anticipate.
72
Alegerile anticipate au fost anunțate pentru data de 28 noiembrie 2010, alegeri la care
în listele electorale au fost înscrise de către Comisia Electorală Centrală 40 de concurenți
electorali, 20 de partide și 20 de candidați independenți. Doar patru partide au trecut pragul
electoral (PCRM, PL, PLDM, PD), Alianța Moldova Noastră de data aceasta nu a reușit să
treacă pragul electoral. Mandatele în parlament s-au schimbat, PCRM a obținut 42 de
mandate, PLDM 32 de mandate, PD 15 mandate și PL 12 mandate. Coaliția dintre cele trei
partide a fost reconstituită în AIE 2. Președintele Parlamentului este ales Marian Lupu
(președinte al Partidului Democrat), și funcția de prim-ministru o obține Vlad Filat
(președintele Partidului Liberal Democrat din Moldova). Legislativul a încercat să aleagă
șeful statului în două ședințe plenare care au eșuat, ultima fiind sesizată de Curtea
Constituțională ca fiind neconstituțională.
Legislatura a XIX este prezentă și astăzi, însă problema alegerii șefului statului a fost
de actualitate până la data de 16 martie 2012, când președinte al Republicii Moldova este ales
Nicolae Timofti.138
Concluzionând, putem observa un conflict intern de interese dintre partidele de stânga
și cele de dreapta. Alternanța la guvenare a partidelor politice uneori prea intense, a dus
deseori către schimbări rapide de guvern și dizolvări de parlament. Alegerile primarilor la
nivel comunal și orășenesc deseori sunt corelate cu partidul din care fac parte aceștia, dacă
acesta se află la guvernare, și de popularitatea sa în comună sau în orașul de baștină. Trebuie
să admitem faptul că elita politică a fost de cele mai multe ori caracterizată de interese
economice care se pot realiza prin exercitarea puterii politice. Deși guvernele și parlamentele
s-au schimbat, mandatele obținute în administrațiile publice sunt date la o parte fiind practic
neatinse de instabilitatea politică din țară.
138 Nicoale Timofti este o persoană neafiliată politic, a fost candidatul AIE 2 la funcția de președinte, susținut și
de grupul Dodon, un grup care a ieșit din Partidul Comuniștilor din Republica Moldova.
73
Capitolul al IV-lea: Aspecte ale politicii externe a Republicii Moldova.
4.1 Raporturile politice cu Federația Rusă.
Deși au trecut mai mult de 20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice și a lumii
organizate după sistemul bipolar, statele ca principalii actori ai vieții internaționale, mai sunt
încă în căutarea locului lor în sistemul internațional, loc ce le-ar asigura securitatea și le-ar
permite să-și promoveze cu mai mult succes interesele naționale. Republica Moldova se află
încă la această etapă.
Deși a ieșit din sfera de influență sovietică în 1990, și-a declarat independența în 1991,
și a devenit un stat democratic suveran din punct de vedere politic și economic, a fost și
rămâne influențată politic și ecomonic de către Federația Rusă. Câteva motive care au dus la
intensificarea politicii externe cu Federația Rusă sunt: relațiile politice externe cu Federația
rusă devin mai accentuate odată cu aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor
Independente (CSI) la 21 decembrie 1991 prin adoptarea protocolului de la Alma Ata. Astăzi
Federația Rusă este prezentă militar pe teritoriul Republicii Moldova prin Grupul Operativ de
trupe ruse (GOTR) și forțele pacificatoare în raioanele din Estul republicii. GOTR a fost
constituit în conformitate cu directivele Ministerului Apărării al Federației Ruse nr
314/2/0296139
și este considerată ca succesor al Armatei a 14-a, care a devenit cunoscută în
Republica Moldova și la nivel internațional prin implicarea armată de pe Nistru în 1992. În
august 1991, când Republica Moldova și-a proclamat independența, pe teritoriul ei se aflau
circa 30 mii de militari ruși.140
În plus cele mai mari exporturi de alimente și produse vinicole
sunt transportate către Federația Rusă. Alt motiv este că un număr mare de cetățeni ai
Republicii Moldova se află la muncă în Federația Rusă. În sensul menținerii păcii în regiunea
separatistă transistreană s-a semnat o convenție între Moscova și Chișinău ”convenția Boris
Elțin- Mircea Snegur” în data de 21 iulie 1992, în care prin articolul 4 se stipula ”problema
privind statutul armatei, procedura și termenele retragerii ei pe etape vor fi soluționate în
cadrul tratativelor dintre Federația Rusă și Republica Moldova”.141
Astfel tratativele au
început în 1992 și au continuat până în 1996. Delegațiile guvernamentale ale Republicii
Moldova și Federației Ruse au încheiat un acord de bază, semnat la ”21 octombrie 1994, și
139 Operativnaya gruppa rossiyskih voisk v Pridnistrovskom reghione Respubliki Moldova (grupa rusă de
intervenție în regiunea Transistreană a Republicii Moldova), Tiraspoli, 1992, p. 1 140 Mihai Gribincea, Politica rusă a bazelor militare: Georgia și Moldova, Editura Civitas, Chișinău, 1999, pp.
155-171 141 Revista Moldova Suverană, 23 iulie 1992
74
mai multe acorduri adiționale (…) au fost negociate și semnate la nivelul ministerelor apărării
ale celor două state”.142
Dat fiind faptul că în urma întâlnirilor delegațiilor guvernamentale ale
ministerelor apărării din ambele state nu a dus la retragerea trupelor ruse, Republica Moldova
se convingea de importanța instituirii unui control internațional asupra retragerii trupelor
militare ruse din Moldova. Poziția Federației Ruse în această privință era total opusă.
Reprezentantul ministerului afacerilor externe al Federației Ruse enunța că problema
”privește exclusiv două state suverane- Rusia și Moldova.”143
Însă în pofida reacției negative
a Rusiei asupra monitorizării internaționale, Republica Moldova a abordat această problemă
în cadrul întrunirilor OSCE. Totuși în urma summit-ului de la Istanbul din 1999, Federația
Rusă s-a angajat să-și retragă trupele militare din Moldova până la sfârșitul anului 2002. Însă
în 2002 Federația Rusă și-a retras doar ”(…) 3 garnituri de trenuri cu echipament militar. Pe
parcursul anului 2003, Federația Rusă a mai evacuat din Moldova 11 granituri de trenuri cu
echipament militar și 31 de garnituri de trenuri cu muniții (…)”.144
De la OSCE, problema
retragerii trupelor ruse din Moldova ajuns la nivel de NATO. La 28-29 iunie 2004, la Istanbul
a avut loc al 17-lea summit al NATO, atunci cand s-a ajuns la un comunicat final ca Federația
Rusă să-și îndeplinească obligațiile asumate față de Moldova.145
Tot în 2004, președinte în
exercițiu Republicii Moldova, Vladimir Voronin pentru prima dată s-a pronunțat deschis
pentru retragerea trupelor ruse din Transnistria. Problema chiar și în ziua de astăzi nu a fost
rezolvată. Referitor la problema transistreană, aceasta este rezolvată la nivel internațional în
formatul 5+2, Republica Moldova, Transistria, Rusia, Ucraina, OSCE, UE, precum și Statele
Unite ale Americii ca observatori.
De asemenea au fost constuite relații diplomatice între Federația Rusă și Republica
Moldova și începând cu 1992 avem Ambasada Republicii Moldova în Federația Rusă ( actual
ambasador Andrei Neguță), și de asemenea, Ambasada Federației Ruse în Republica Moldova
( actual ambasador Valerii Kuzmin). Este necesară reprezentarea cetățenilor Republicii
Moldova în Federația Rusă, care sunt într-un număr extrem de mare. Există și relații
comerciale economice, atribuții care le revin comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru
cooperare economică.146
Au loc diferite întâlniri bilaterale la nivel de președinți de stat: vizita
președintelui, ex-prim-ministru al Federației Ruse, Vladimir Putin în Republica Moldova în
anul 2000, sau vizita fostului președinte al Republicii Moldova Vladimir Voronin (2001-
142 Mihai Grecu, Anatol Țăranu, Trupele Ruse în Republica Moldova, Editura Litera, Chișinău, 2004, p. 15 143 Mihai Cernencu, Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente și materiale, volumul II,
Editura Litera, Chișinău, 2000, p. 390 144 Mihai Grecu, Anatol Țăranu, op. cit, pp. 22-23 145 http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096e.htm, accesat în data de 10 februarie 2012 146 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#economic, accesat în data de 10 februarie 2012
75
2008) în Federația Rusă, vizită care s-a finalizat cu semnarea unui tratat de prietenie și
cooperare între Republica Moldova și Federația Rusă (18-29 noiembrie 2001).
Întâlniri la nivel de șefi de guvern: vizita primului ministru Mihail Kasianov în
Republica Moldova (5 octombrie 2001 ), sau vizita primului ministru Vasile Tarlev în
Federația Rusă în 2003 și 2008. Există și alte domenii de cooperare, de exemplu, în domeniul
socio-umanitar în care s-a ajuns la un acord de numire a unei luni din an ca zile ale culturii
Republicii Moldova în Federația Rusă, și zile ale culturii Federației Ruse în Republica
Moldova.
Putem observa că începând cu anul 2000 că relațiile cu Federația Rusă s-au
intensificat, ceea ce a dus la cooperări masive interguvernamentale și întâlniri bilaterale între
președinți, șefi de guvern, întâlniri de miniștri de externe. În practică însă se observă destul de
clar că relațiile bilaterale depind foarte mult conjunctura politică și de partidele aflate la
guvernare. În timpul când Partidul Comuniștilor din Republica Moldova deținea puterea
politică, relațiile cu Federația Rusă erau mai prietenoase, acuma însă când avem partide cu
viziuni pro-occidentale la putere, formând majoritatea în parlament și majoritatea în
cabinetele de guvern, relațiile sunt destul de rigide. La întâlnirea de la ultimul summit al CSI,
președintele parlamentului Marian Lupu, a declarat că ”Republica Moldova se află în centrul
a două culturi: cea latină și cea slavă, suntem pentru menținerea și colaborarea relațiilor cu
Federația Rusă dar prioritar pentru noi rămâne integrarea europeană”, mesaj care nu a fost
văzut bine de către președintele Federației Ruse Dmitrii Medvedev.
4.2 Relațiile bilaterale, România versus Republica Moldova.
România este unul dintre cei mai importanți și cei mai devotați susținători ai
Republicii Moldova în ce privește Integrarea Europeană. Politica externă a ambelor state în
ziua de astăzi este foarte diversificată, începând de la diplomația transformațională până la
aspecte de reforme instituționale și reforme în diferite domenii precum învățământul, sportul,
societatea civilă, securitate, tehnologie informațională ș.a.
La nivel diplomatic relațiile au fost stabilite încă din 1991, atunci când Republica
Moldova și-a declarat independența. A fost inaugurată ambasada României în Republica
Moldova, și ambasada Republicii Moldova în România (29 august 1991). Prin convenția
consulară din 29 august 1991147
s-a stabilit dreptul de liberă circulație, fără vize a cetățenilor
147 ibidem.
76
de pe ambele părți ale Prutului (care a expirat pe data de 11 septembrie 2001) și ulterior s-au
încheiat acorduri de colaborare economice și culturale, mii de tineri basarabeni au primi burse
de studiu din partea statului român, de asemenea s-a stabilit o colaborare în domeniul mass-
media. În 26 iulie 2001 convenția care privește circulația fără vize a cetățenilor de pe ambele
părți ale Prutului a fost semnată din nou și expirând odată cu aderarea României la Uniunea
Europeană. România, de asemenea, acordă într-un număr destul de mare cetățenie română,
etnicilor români din Republica Moldova. Deși în timpul guvernării Partidului Comuniștilor
din Republica Moldova, România a fost învinuită că se implică în relațiile interne ale statulu i
vecin, ea continuă să susțină Republica Moldova în toate domeniile disponibile.
Într-o perioadă mică de timp de la declararea independenței Republicii Moldova, au
avut loc primele convorbiri între președinții ambelor state la Ungheni, între Mircea Snegur și
Ion Iliescu (24 ianuarie 1992), ca în luna mai președintele României să facă prima vizită
oficială în Republica Moldova (Ion Iliescu a vizitat Republica Moldova și în iulie 1996).
Aceste întâlniri s-au finalizat cu vizita lui Mircea Snegur în 1993 în România. Un alt exemplu
este întrevederea lui Petru Lucinschi cu Emil Constantinescu cu ocazia Trilateralei România-
Republica Moldova-Ucraina. Acestea sunt doar câteva exemple de întâlniri între șefii ambelor
state. Începând cu anul 2001 cand Partidul Comuniștilor din Republica Moldova câștigă
alegerile parlamentare, deși Vladimir Voronin a avut câteva vizite oficiale în România (29
aprilie-1 mai 2001, sau pe 12 noiembrie la Suceava), el totuși susținea ideea partidului, că
România se implică prea mult în treburile interne ale Republicii Moldovei. Aceasta credință s-
a intensificat mai ales după vizita lui Traian Băsescu în 2005 și 2008, atunci când acesta a
declarat chiar în cadrul sedințelor de lucru, și în cadrul comunicatului de presă că România va
susține în continuare dobândirea și redobândirea cetățeniei române.
După aderarea României la Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, se vorbește
despre unirea Republicii Moldova cu România doar în cadrul Uniunii Europene (susținătorii
acestei idei sunt Partidul Democrat Liberal din România, sau Partidul Național Liberal din
Moldova). În aprilie 2009, atunci când au loc protestele masive în Republica Moldova și
vandalizarea instituțiilor de stat (a președinției și a parlamentului), România este acuzată de
Vladimir Voronin, încă în calitatea sa de șef de stat, că ea este inițiatorul și promotorul acestor
proteste, aceasta pentru că au fost exprimate multe lozinci de unire în timpul protestelor, și în
plus a fost amplasat steagul României pe Președinția Republicii Moldova. În data de 7 aprilie
Vladimir Voronin impune regimul de vize pentru România pe când toate partidele de centru-
dreapta din Republica Moldova se opuneau acestei condiții. La vămile din Republica
Moldova au fost formate embargouri pentru a bloca valul de studenți basarabeni din România
să participe la protestele considerate o lovitură de stat, de către PCRM.
77
După alegerile anticipate din 29 iulie 2009, primul pas pe care îl fac elitele politice noi
(de data aceasta Alianța pentru Integrare Europeană), a fost eliminarea regimului de vize
pentru România. Din această perioadă relațiile cu România s-au consolidat. Au fost deschise
trei consulate ale României în Republica Moldova,la Bălți, la Chișinău, și la Cahul pentru a
accelera parcursul obținerii cetățeniei române, ulterior a fost deschis și un consulat la
Ungheni. De asemenea Republica Moldova a deschis un consulat la Iași și la Timișoara. Până
în prezent România a semnat cu Republica Moldova tratate în diverse domenii în număr de
108. Un exemplu elocvent pentru susținerea de către România a etnicilor români din
Republica Moldova este crearea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, aflat sub
controlul guvernului României. Acest departament merge pe filiera susținerii etnicilor români
din afara granițelor și susține financiar diferite proiecte ale asociațiilor de basarabeni din
România. Țin să menționez faptul că există în Republica Moldova lideri politici și demnitari
ai instituțiilor de stat care au finalizat studiile în România, de exemplu, liderul Partidului
Liberal Democrat din Moldova și actualul prim-ministru Vlad Filat, sau președintele Curții
Constituționale Alexandru Tănase, primarul municipiului Chișinău Dorin Chirtoacă ș.a.
Un acord important între Guvernul Republicii Moldova și Guvernul României este
acordul privind micul trafic de frontieră, intrat în vigoare pe data de 26 februarie 2010. De la
1 martie 2010 consulatele României din Republica Moldova eliberează vize de mic trafic de
frontieră persoanelor în zona de frontieră. ”Zona de frontieră cuprinde teritoriul statelor, care
nu depăşeşte 30 km de la frontiera de stat, şi se află de o parte şi de alta a frontierei de stat
dintre România şi Republica Moldova. Orice parte a unei unităţi administrativ - teritoriale
situată la mai mult de 30 km, dar la mai puţin de 50 km de linia de frontieră, este considerată
ca aparţinând zonei de frontieră ”. 148
Vizele de mic trafic se eliberează de către consulatele
României din Republica Moldova pentru o perioadă de la 2 până la 5 ani. Ca să treacă
frontierele de stat, rezidenții trebuie să îndeplinească următoarele condiții:149
I. sunt în posesia permisului de mic trafic de frontieră şi a paşaportului valabil;
II. Nu reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, siguranța națională, sănătatea
publică, sau relațiile internaționale ale părților contractante;
III. nu fac obiectul unei expulzări sau interdicţii, ori împotriva lor nu au fost introduse
alerte în bazele de date ale statelor părţilor contractante, cu scopul de a le fi
refuzată intrarea;
Relațiile dintre Republica Moldova și România sunt de maximă importanță întrucât
Republica Moldova se află granița de Est a Uniunii Europene. Este nevoie de maximă
148 http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/479386/, acesat în data de 10 februarie 2012 149 ibidem.
78
securitate la frontiera Est a României, fapt care a dus la colaborarea vămilor ambelor state
pentru combaterea corupției și trecerea ilegală a frontierei. Țin să menționez faptul că odată
cu schimbarea regimului de la Chișinău a fost scos gardul de sârmă ghimpată dintre
frontierele României și Republicii Moldova, un gard rămas simbolic care determina granița
dintre Uniunea Sovietică și Occident.
4.3 Republica Moldova și Uniunea Europeană.
Cu siguranță data de 9 noiembrie 1989 reprezintă momentul de ruptură care se înscrie
în cadrul căderii Cortinei de fier, adică a sfârșitului dominației sovietice asupra țărilor Europei
de Est. Din acest moment asistăm la o adevărată configurație politică a Uniunii Europene.
Țările din blocul sovietic au șansa să adere la Uniunea Europeană. Pe 1 mai 2004 Uniunea
Europeană primește 10 țări150
dintre care 8 au fost sub jugul URSS. În 2007 la 1 ianuarie
Uniunea Europeană se extinde, adăugând încă două state foste comuniste, România și
Bulgaria. ”În trei ani populația Uniunii Europene a crescut cu aproape 300 milioane (…)
actualmente ea se apropie de o jumătate de miliard de locuitori”.151
Unitatea europeană este
un concept destul de mult utilizat astăzi în mass-media, în medii universitate, în diferite medii
politice. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, ci are rădăcini adânci la nivelul
istoriei continentului. Dar substanța integrării europene nu reprezintă altceva decât esența
ideii de unitate culturală și intelectuală a continentului European. Prima experiență de
integrare europeană, CECO, instituită prin tratatul de la Paris a fost posibilă datorită
multiplelor persoane152
care au contribuit la proiectul unificării europene contemporane, Jean
Monnet și Robert Schuman.
Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană este unul dintre cele mai
prioritare scopuri ale guvernării actuale. Uniunea Europeană153
cu o istorie mai mare de 50 de
ani a atras statele europene prin eficiența economică și stabilitatea democratică. Deși la
început avem șase state fondatoare ca Franța, Germania de Vest, Belgia, Olanda, Luxemburg,
150 Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru și Malta 151 Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea zidului, Editura Cartier Istoric, Chișinău, 2009, p. 32 152 Konrad Adenauer, Aristide Briand, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Sico Mansholt,
George Marshall, Paul Henri Spaak, în Gilles Fereol Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001,
pp. 126-135 153 La început s-a înființat CECO la inițiativa a șase state (Franța, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg,
Olanda, Italia), prin semnarea tratatului de la Paris în data de 18 aprilie 1951, intrat în vigoare 23 iulie 1952,
semnat pentru o perioadă de 50 ani, expirat în data de 23 iulie 2002. Este urmat tratatul semnat la Roma în data
de 25 martie 1957, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, prin înființarea CEE, CEEA
79
Italia154
, astăzi Uniunea Europeană cuprinde în total 27 de state europene. Din cauza aderării
mai multor țări la Uniunea Europeană, s-au constituit câteva criterii (de la Copenhaga din
1993) pe care fiecare stat candidat trebuie să le îndeplinească:155
I. Instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile
omului, respectarea și protecția minorităților;
II. O economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunii
concurențiale și a forțelor pieței din cadrul Uniunii;
III. Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru și, în special, la
obiectivele uniunii politice, economice și monetare;
IV. Să fie capabilă să pună în practică regulile și procedurile comunitare; (criteriul
de la Madrid, 1995)
Trebuie să menționez faptul că fiecare stat este apreciat după propriile sale merite, și
aderarea la Uniunea Europeană constituie un proces destul de complex, astfel încât statul
trebuie să îndeplinească toate cerințele de aderare, pentru a deveni membru cu drepturi
depline în cadrul Uniunii Europene.
Republica Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu Uniunea
Europeană la 28 noiembrie 1994, și acesta reprezintă baza legală în relaţiile dintre UE și
Republica Moldova. La 2 octombrie 1995, este semnat Acordul Interimar privind comerţul
între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, și intrat în vigoare la 1 mai 1996, fapt care a
permis o dinamizare a schimburilor comerciale. După ce a intrat în vigoare Acordul de
Parteneriat și Cooperarea cu Uniunea Europeană la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii
Moldova cu Uniunea Europeană au fost plasate într-un cadru legislativ oficial.
Uniunea Europeană a oferit un ajutor financiar Republicii Moldova de peste 300
milioane euro, vizibil în tabelul de mai jos.
Tabel nr 2. Asistenţa UE pentru Moldova, 1991-2006 (în € milioane).
Asistenţa UE pentru Moldova, 1991-2006 (în € milioane)
1991
-1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total
Programul naţional TACIS 41,1 14,7 - 14,8 - 25,0 - 42,0 - 137,6
Cooperarea trans-frontalieră TACIS - - 2,0 3,0 1,1 2 1,0 3,6 10 22,7
Programul regional TACIS - - 0,9 - 1,25 - 6.6 5,1 12,3 26,15
Programul securităţii alimentare
(FSP) - - 5,5 - 10,4 - 10,0 - 10,0 35,9
154 vezi John Mccormick, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă, Editura Codecs, București,
2004, pp. 88-90 155 http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm, accesat în data de 10
februarie, 2012.
80
Asistenţă macro-financiară 87.0 - 87.0
Asistenţă umanitară - 3.9 0.8 0.8 5,5
Co-finanţarea PVD-ONG - - - - - 0,5 - - - 0,5
Iniţiativa Europeană pentru
Democraţie şi Drepturile omului
(EIDHR) - - 0,2 0,47 - - - - - 0,67
SPP - - - 4,7 - - - - - 4,7
Total
Sursa: http://www.mfa.gov.md/privire-generala/
Pentru o apropiere de Uniunea Europeană a fost semnat Parteneriatul de Mobilitate
Republica Moldova–Uniunea Europeană,156
sub conducerea președinției Slovene a Uniunii
Europene. ” La nivel naţional Parteneriatul de Mobilitate (PM) corespunde integral intereselor
Republicii Moldova în domeniul gestionării politicilor migraţionale şi contribuie la realizarea
acţiunilor conform Planului Naţional de Acţiuni al Republicii Moldova în domeniul migraţiei
şi azilului pentru perioada 2010-2011 şi Planului de acţiuni privind stimularea reîntoarcerii
lucrătorilor migranţi moldoveni de peste hotare aprobat la 9 octombrie 2008.”157
Statele
membre ale Uniunii Europene ce participă la Parteneritatul de Mobilitate cu Republica
Moldova prin intermediul proiectelor ce țin de politicile migraționiste sunt: Bulgaria, Cehia,
Cipru, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Lituania. Polonia, Portugalia, România, Slovacia,
Slovenia, Suedia, Ungaria. Comisia Europeană, FRONTEX şi Fundaţia Europeană pentru
Instruire de asemenea participă la Parteneriatul de Mobilitate.
Proiectele aferente PM ţin de următoarele domenii:158
I. Consolidarea capacităţilor instituţionale în domeniul gestionării migraţiei;
II. Promovarea migraţiei legale;
III. Consolidarea relaţiilor cu diaspora;
IV. Promovarea revenirii şi reintegrării migranţilor moldoveni;
V. Investirea eficientă a remitenţelor;
VI. Asigurarea protecţiei sociale;
VII. Supravegherea frontierei şi securitatea documentelor;
VIII. Cooperarea în domeniul luptei contra migraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe
umane;
Republica Moldova este inclusă în Parteneriatul Estic creat de către Uniunea
Europeană în decembrie 2008, alături de Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Belarus.
156 Semnat la data de 5 iulie 2008 la Luxemburg într-o reuniune a Consiliului miniștrilor de Justiție și Afacerilor
Interne al UE. 157 http://www.mfa.gov.md/mobility-partnership-ro/, accesat în data de 10 februarie 2012 158 ibidem.
81
Un parteneriat care are ca scop principal ”de a crea condițiile necesare pentru a accelera
asocierea politică și aprofundarea integrării economice dintre Uniunea Europeană și țările
partenere interesate. (...) dezvoltarea unei dimensiuni estice specifice politicii europene de
vecinătate, (...) sprijinirea reformelor politice și socio-economice ale țărilor partenere,
facilitând apropierea de Uniunea Europeană. (...) angajamentul comun față de stabilitatea,
securitatea și prosperitatea Uniunii Europene a țărilor partenere și a întregului continent
european.”159
Astfel prin acest parteneriat estic, Uniunea Europeană se angajează să dezvolte
pentru fiecare țară parteneră diferite programe care să reformeze instituțiile de stat care să
ofere transparență și stabilitate politică. Asistența financiară pentru dezvoltarea diferitelor
domenii sensibile ale țării partenere, de asemenea se menționează liberalizarea regimului de
vize însă cu condiția îndeplinirii tuturor punctelor pe care le impune Uniunea Europeană.
Conform Procesului verbal de la cea de-a 12-a reuniune a Comitetului Parlamentar de
Cooperare, desfăşurat la Chişinău la 1 februarie 2010, ora 15:30, preşedintele delegaţiei UE
pentru Republica Moldova, a declarat că în 2010 ”va fi alocată o nouă sumă de 41 milioane de
euro de către UE pentru programul de construcţie instituţională, în cadrul Parteneriatului
Estic” (s-au alocat iulie 2011). De asemenea, acesta a vorbit despre 9 consultanţi superiori
care ar urma să contribuie la consolidarea principalelor instituţii de elaborare de politici ale
Republicii Moldova. Pachetul de Susţinere a Democraţiei a fost un alt subiect abordat. Acesta
ar fi urmat să fie implementat de către Consiliul Europei şi să sprijine Republica Moldova în
reformarea judiciară ulterioară. Europarlamentarul Cristi Buşoi este de părere că susţinerea
democraţiei, a statului de drept şi a economiei de piaţă sunt principiile care au fost utilizate de
către statele care au intrat recent în Uniunea Europeană.
Republica Moldova la momentul actual are multe state susținătoare din cadrul Uniunii
Europene ca, România, Cehia, Ungaria, Țările Baltice, Bulgaria. În opinia mea Republica
Moldova are cele mai mari șanse de aderare la UE, aceasta pentru că este o țară relativ mică
care ar putea fi ușor acceptată ca membru asociat, în comparație cu Ucraina care este prea
mare și mai departe de UE, sau Georgia, care la fel este mai departe de granița cu UE, însă
trebuie să ținem cont că țările candidate la Uniunea Europeană sunt la moment Croația și
Turcia.
159 Declarația comună a reuniunii la nivel înalt de la Praga privind Parteneriatul Estic, Bruxelles, 7 mai, 2009,
declarație acesibilă pe http://www.mfa.gov.md/summit-ro/-, accesat în data de 10 februarie 2012
82
4.4 Republica Moldova și NATO.
Creat în 1949 pentru a implica Statele Unite ale Americii în apărarea Europei
occidentale față de amenințarea sovietică , Alianța Nord Atlantică sau NATO160
este un
produs al războiului rece. Membrii fondatori ai tratatului sunt SUA, Canada, Marea Britanie,
Franța, statele Benelux, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia.161
Odată cu
prăbușirea comunismului și destrămarea URSS-ului foștii sateliți est-europeni ai Moscovei
doresc să devină membri ai NATO. Odată ce CAER-ul și pactul de la Varșovia162
sunt
dizolvate, NATO este în căutarea noilor structuri în anii ‟90.163
Primele contacte ale Republicii Moldova cu NATO au fost stabilite chiar după
declararea independenței a statului moldovean. La 20 decembrie, la Bruxelles a avut loc o
reuniune a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA), reuniune care a fost creată în
urmă hotărârii la nivel înalt a țărilor membre cu o lună mai devreme, 7-8 noiembrie 1991, la
Roma. Scopul acestui consiliu era să construiască un organism permanent prin care să se
rezolve toate conflictele dintre foștii adversari din timpul războiului rece. Republica Moldova
a fost prezentă la CCNA, prin participarea ministrului de externe, când a devenit și membru
al acestui Consiliu.
La data de 6 ianuarie 1994 la o reuniune la nivel înalt, a fost examinată inițiativa
americană a ”Parteneriatului pentru pace”, și Republica Moldova a fost interesată de a adera
la acest program, motivul principal fiind menținerea păcii în regiunea transistreană cu
susținerea internațională, deși Federația Rusă în mai multe comunicate de presă și-a exprimat
părerea că această problemă ține doar de cele două state suverane, Republica Moldova
respectiv Federația Rusă. Tot în acest an în data de 16 martie președintele Republicii Moldova
s-a întâlnit la Bruxelles cu secretarul general al NATO, întâlnire care s-a finalizat cu
semnarea programului ”Parteneriatul pentru pace”. Acest program reprezenta o importanță
majoră pentru statul moldovean și conținea câteva aspecte importante, și anume:164
I. Operaţiunile de menţinere a păcii. În conformitate cu programul Individual de
Parteneriat între Republica Moldova şi NATO au fost întreprinse o serie de acţiuni
în vederea pregătirii participării militarilor moldoveni la operaţiunile ONU de
160 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ia ființă la Washington, la 4 aprilie 1949. 161 Pierre Verluise, op. cit, pp. 81-99 162 Consiliul de Asistență Economică Reciprocă (CAER) este înființat la 29 ianuarie 1949, este replica socialistă
la OECE și este dizolvat la 28 iunie 1991, iar pactul de la Varșovia înființat la 14 mai 1955, ce servea ca
instrument de intervenție pentru a readuce pe drumul drept al marxism-leninismului statele blocului care ar fi
tentate de a se abate de la el, însă este dizolvat la 1 iulie 1991 163 vezi Philippe Moreau Defarges Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutul European,
Iași,1998, pp. 78-83 164 http://www.mfa.gov.md/nato-md/parteneriatul-pentru-pace/, accesat în data de 11 februarie 2012
83
menţinere a păcii. În ultimii ani, mai multe contingente de genişti ai Armatei
Naţionale au participat la operaţiunea internaţională umanitară din Irak.
II. Procesul de Planificare şi Analiză (PARP) a Parteneriatului pentru Pace, a fost
iniţiat în scopul sporirii nivelului de interoperabilitate practică a ţărilor partenere,
asigurării lor cu o bază metodologică în vederea identificării şi evaluării forţelor şi
capacităţilor militare.
Aderarea Republicii Moldova la acest program, a fost împărțit în câteva etape. Prima
etapă a constat în semnarea programului la 16 martie 1994, atunci când Republica Moldova a
devenit a 12 țară semnatară (a doua din statele CSI, prima fiind Ucraina) . O altă etapă în
elaborarea planului sau programului individual de parteneriat în 1995 (PIP). ” PIP conţinea
următoarele domenii de colaborare: controlul asupra armamentelor şi dezarmării, protecţia
civilă, prevenirea şi soluţionarea situaţiilor de criză, planificarea şi desfăşurarea în comun a
operaţiunilor de menţinere a păcii, pregătirea cadrelor şi alte aspecte de activitate militară, în
vederea realizării şi coordonării acestor activităţi (...)”.165
La data de 29 mai 1997, datorită
necesității stabilirii criteriilor de cooperare cu statele partenere de cooperare, NATO a decis
schimbarea denumirii Consiliului de Cooperare Nord- Atlantic (CCNA) în Consiliul
Parteneriatul Euro-Atlantic.(CPEA). Începând cu anul 1997, Republica Moldova și-a extins
relațiile cu NATO, din acest moment întrând și într-o colaborare în domeniul Științific. Astfel
începând cu această perioadă NATO a oferit o sumă de 153 de mii $ Academiei de Științe a
Republicii Moldova, pentru dezvoltarea ulterioară a accesului la internet. La o a reuniune a
Parteneriatului Euro-Atlantic, președinte în exercițiu de atunci, Petru Lucinschi a enunțat
importanța acestui parteneriat pentru Republica Moldova. ” Republica Moldova crede că
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic este un important pilon pentru securitatea Europeană
în dezvoltarea ei dinamică (...), consider necesar să evaluez situația din țara mea care continuă
să aibă dificultăți ce sunt conectate atât la nivel regional, cât și la nivel general al securității
europene. Mă refer la conflictul din partea de Est a Republicii Moldova și retragerea trupelor
ruse din țara mea”.166
Un alt proiect NATO, prin care contribuitor direct este și Republica
Moldova ține acordul dintre Guvernul Republicii Moldova și Organizația Alianței Nord
Atlantice pentru Întreținere și Aprovizionare (NAMSA) ce privește distrugerea pesticidelor și
produselor chimice periculoase. Pe lângă distrugerea pesticidelor și poduselor chimice,
proiectul mai are și un obiectiv caracterizat prin analiza sistematică a stocurilor de produse
periculoase. Astfel, pentru acest scop a fost creat un laborator NATO, și personal calificat în
165 ibidem. 166 Discursul lui Petru Lucinschi la întâlnirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, accesibil pe
http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_25586.htm?selectedLocale=en, accesat în data de 11 februarie
2012.
84
analiza și managementul datelor tehnice. Laboratorul conține un echipament sofisticat cu
ajutorul căruia se testează produsele agricole contaminate, pentru a oferi securitatea în țară. În
octombrie 2007, Federația Rusă și Belarus, au reinițiat importul de vin din Republica
Moldova după o lungă periodă de stopare a importului întrucât Rospotrenadzor din Federația
Rusă a acuzat Republica Moldova, că vinul pe care îl produce conține produse chimice. În
continuare putem analiza mai detaliat proiectul care are ca scop combaterea pesticidelor și
produselor chimice, precum și țările pilot, agenții executivi și suma de finanțare.
Tabel nr 3: Proiecte pentru Moldova în cadrul Fondului de Afectare Specială.
Sursa: http://www.mfa.gov.md/nato-md/proiecte-pentru-rm/.
Atât Republica Moldova cât și NATO sunt interesate de colaborare din motive de
securitate în partea Europei de Est. Pe lângă motive și scopuri de întărire a relațiilor
multilaterale între diferite state implicate în proiecte NATO, precum și membre NATO,
Republica Moldova crede că problema transistreană, menținerea păcii în această regiune,
precum și retragerea trupelor ruse, este posibilă doar cu ajutorul unei organizații internaționale
care să susțină întărirea securității le granițele Uniunii Europene.
Ţări-pilot Descrierea Proiectului Statutul Contribuitori
Costuri
totale
Agent
executiv
Moldova
şi Olanda
1. Distrugerea a 11,872 mine
antipersonal, 250 metri cubici
de melanj, training
Realizat
decembrie
2002
Canada, Germania, Ungaria,
Moldova, Luxemburg, Olanda,
Polonia, Marea Britanie, Statele Unite
1,1 mln.
US dolari
NAMSA
Belgia şi
România
2. NATO/OSCE/ ENVSEC
Distrugerea pesticidelor şi a
produselor chimice periculoase
ref. SFP-981186)
Proiect lansat
de PMSC la
29.09.2005
Belgia, Bulgaria, Republica Cehă,
Finlanda, Lituania, Luxemburg,
Moldova, Olanda, Norvegia,
România, Suedia, Turcia,
Milieukontakt (Olanda)
841.000
euro
NAMSA
FAZA I. Reambalarea şi
depozitarea centralizată a 1700
tone de pesticide Realizată
FAZA II. Identificarea
compoziţiei chimice a
pesticidelor Realizată
FAZA III. Distrugerea
pesticidelor În derulare
Republica Moldova, România,
Republica Cehă, Estonia, Irlanda
2,2 mln.
Euro
NAMSA
85
4.5 Relațiile cu alte instituții internaționale.
Relațiile cu organizațiile internaționale ca ONU, OSCE, Consiliul Europei sunt foarte
importante pentru o țară suverană și democratică. Pe lângă deschiderea relațiilor cu alte state
prin cadrul acestor organizații, se întărește și latura consolidării democrației și a respectării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a respectării statului de drept și domniei
legii. Un alt plus pentru colaborarea cu aceste instituții internaționale, ar fi menținerea păcii și
securității europene și naționale a fiecărui stat în parte. De o atenție sporită, după anii 90
urmau să se bucure dezvoltarea relațiilor de parteneriat și cooperare cu statele occidentale
dezvoltate în special cu țările din grupul celor șapte167
, extinderea și aprofundarea relațiilor cu
țările Europei Centrale și de Vest, stabilirea și dezvoltarea relațiilor bilaterale cu țările
Europei de Est.168
Printre direcțiile favorizate se numără dezvoltarea relațiilor cu țările
Baltice, Scandinave, țările Asiei, Africii și Americii Latine; participarea Republicii Moldova
în organizațiile internaționale, având ca direcție prioritară sporirea eficienței participării în
cadrul OSCE, ONU, FMI, Banca Mondială, OMS, UNESCO.169
Organizația Națiunilor Unite s-a înființat după cel de al doilea război mondial la data
de 24 octombrie 1945 de către 51 de țări, odată cu ratificarea Cartei Organizației Națiunilor
Unite. Obiectivele principale ale ONU conform Cartei adoptate, sunt de a promova
instituționalizarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului la nivel internațional, de
a preîntâmpina declanșarea conflictelor violente, și de a promova pacea între națiuni, de a
garanta respectul pentru dreptul internațional, precum și de a amelioara standardele de viață la
nivel global. La începutul anilor 80-90, ONU ” pare să cunoască o renaștere, în cadrul a ceea
ce constituie domeniul său central (reglementarea conflictelor, menținerea păcii)”170
.
Antagonismul Est-Vest este descompus în a doua jumătate a anilor ‟80, prin eșecul politicii
lui Gorbaciov, prin destrămarea blocului sovietic, prin destrămarea definitivă a URSS.
Actualmente Organizația Națiunilor Unite cuprinde în totalitate 193 de țări, state
membre și care participă la abordarea problemelor globale cu caracter internațional unic,
având posibilitatea să își exprime părerile cu privire la diferite aspecte internaționale
importante prin intermediul Adunării Generale ale ONU, Consiliului Economic și Social
ONU, Consiliului de Securitate al ONU. Pe lângă aceasta, s-au dezvoltat și extensii ale ONU
precum comisiile regionale, comisiile tehnice, comitele de sesiune, permanente și speciale.
167 SUA, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Canada, Rusia. 168 Ирина Aстахова, Cтратегический маневр после беспорядочного отступления, (trad: manevra strategică
de după retragere) Москва, 1996, p. 2 169 ibidem, p. 3 170 Philippe Moreau Defarges, op. cit, p. 13
86
Republica Moldova a devenit membru ONU în data de 2 martie 1992. Fiind o
organizație cu caracter internațional, unde pot fi dezbătute probleme complexe globale , ONU
reprezintă fundamentul politicii externe ale Republicii Moldova. Privind din această
perspectivă, Republica Moldova acordă o atenție deosebită rolului pe care îl joacă ONU în
promovarea păcii și securității internaționale, promovarea respectării drepturilor și libertăților
fundamentale, a democrației, a dezvoltării economice și sociale. După aderarea Republicii
Moldova în cadrul ONU, mai multe programe, fonduri şi agenţii ale organizaţiei şi-au lansat
activitatea în ţară pentru susţinera activităţilor de promovare a democraţiei, guvernării
democratice, a dezvoltării economiei de piaţă şi consolidării a statului de drept.
În momentul actual ONU în Republica Moldova, are 13 agenții specializate , fonduri
și programe, cu sediul la Chișinău, toate aflate sub conducerea și controlul sistemului
coordonatorului rezident ONU, care este responsabil atât de monitorizarea activităților ONU
în Republica Moldova cât și de extinderea cooperării și asistență între ONU și statul
moldovean.
Republica Moldova este membră a Organizației pentru Securitate și Cooperare
Europeană (OSCE). Înființarea OSCE a avut ca prim scop înlăturarea divizării Europei după
ce de al doilea război mondial, înlăturarea cortinei de fier enunțată de Winston Churchill, prin
asigurarea unui dialog și negocieri multilaterale între Europa de Vest și de Est. În prezent
OSCE cuprinde 56 de state din Europa, Asia Centrală și America de Nord și reprezintă una
dintre cele mai largi organizații din lume. Problemele discutate în cadrul conferințelor OSCE
sunt diverse: probleme militare, economice, sociale, probleme legate de mediu și ale
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Toate statele membre au un statut egal și
deciziile sunt luate pe baza consensului politic dintre state.
Republica Moldova a aderat la OSCE la data 30 ianuarie 1992, iar în același an la 26
februarie a semnat actul final de la Helsinki. Acest act prevede cooperarea în domenii
militare (dezarmarea), cooperarea în câmpurile economice, științifice, tehnologice și mediu
ș.a. Statul moldovean s-a bucurat de o susținere destul de mare din partea OSCE din
momentul aderării sale. OSCE este implicată în rezolvarea conflictului transistrean, în
menținerea păcii în raionele din Estul Moldovei, și în retragerea trupelor ruse din regiunea
transistreană. Principalele direcţii de cooperare ale Republicii Moldova cu OSCE vizează
următoarele aspecte:171
I. OSCE, deţinând rolul de mediator, contribuie esenţial la reglementarea conflictului
transnistrean, inclusiv prin organizarea procesului de negocieri, elaborarea
proiectelor de documente la subiectele politice, militare ş.a;
171 http://www.mfa.gov.md/osce-md/-, accesat în data de 12 februrie 2012.
87
II. OSCE informează comunitatea internaţională despre evoluţiile în procesul de
reglementare a conflictului transnistrean;
III. OSCE asistă la democratizarea societăţii civile moldoveneşti şi dezvoltarea celei
din regiunea transnistreană;
Misiunea OSCE în Republica Moldova și-a început activitatea la data de 23 aprilie 1993
și în prezent este condusă de către ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Republica
Moldova, Philip Remler. Misiuniea OSCE în Republica Moldova are următoarele
obiective:172
I. Facilitarea stabilirii unui cadru politic global prin dialog şi negocieri în vederea
elaborării și reglementării politice definitive a conflictului;
II. Colectarea de informaţii cu privire la situaţia militară, investigarea incidentelor
specifice şi evaluarea consecinţelor lor politice;
III. Încurajarea negocierilor cu privire la statutul şi retragerea trupelor străine;
IV. Oferirea consultărilor juridice şi expertizelor în domeniul drepturilor omului şi
minorităţilor, repatrierea refugiaţilor, democratizarea societăţii şi definitivarea unui
statut special pentru regiunea transnistreană;
V. menţinerea unei prezenţe vizibile a OSCE în regiune şi stabilirea contactelor cu
toate părţile în conflict, autorităţile locale şi populaţia.
VI. asigurarea transparenţei în procesul de retragere şi distrugere a muniţiilor şi
armamentului rusesc;
VII. coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în vederea facilitării retragerii şi
distrugerii.
Pe lângă implicarea în aceste două organizații internaționale, Republica Moldova este
membru al Consiliului Europei173
care își are reședința la Strasbourg (Franța). Dacă la
începutul creării Consiliului Europei existau doar 10 state semnatare, astăzi ele sunt în
număr de 47. O convenție importantă pe care Consiliul Europei a adoptato este Convenția
Europeană a Drepturilor și Libertăților fundamentale ale Omului (CEDO).174
Obiectivele
Consiliului Europei sunt următoarele:175
I. protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi supremaţiei legii;
172 Ultimele două obiective țin de extinderea Misiunii OSCE în Republica Moldova de la 9 decembrie 2009,
accesibil pe http://www.osce.org/ro/moldova/66409, accesat în data de 12 februarie 2012. 173 Consiliul Europei a fost înființat prin tratatul de la Londra la data de 5 mai 1949, și astăzi are 47 de state
membre, și 6 state cu statut de observator, Canada, Mexico, Japonia, Holy See, Israel, Statele Unite ale Americii. 174 Convenția a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul Europei, și a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953 175 Philippe Moreau Defarges, op. cit, pp. 91-94
88
II. promovarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale europene;
III. identificarea soluţiilor comune pentru provocările cu care se confruntă familia
europeană;
IV. consolidarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale;
Republica Moldova a devenit membru al Consiliului Europei la data de 13 iulie 1995,
și la momentul actual statul moldovean este parte la 72 de convenții, printre care: Convenţia
Europeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; Convenţia-cadru privind
protecţia minorităţilor naţionale; Carta Europeană a Autonomiei Locale; Carta Socială
Europeană; Convenţia Europeană privind prevenirea torturii, pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante; Convenţia Europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane. După aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei, în urma adunării
parlamentare a consiliului din 27 iulie 1995, Republica Moldova și-a asumat să semneze
toate convențiile obligatorii pentru toate statele membre, să le respecte și să le implementeze.
În ce privește cooperarea dintre Chișinău și Strasbourg, Moldova a avut parte de diferite
proiecte, de exemplu, unul dintre cele mai recente a fost programul de acțiuni pentru
susținerea alegerilor parlamentare din 2009.
De asemenea este necesar să menționez un șir de acțiuni comune ale Consiliului
Europei și Comisiei Europene pentru susținerea în diferite domenii ale Republicii Moldova:176
I. Programul comun pentru susţinerea reformelor democratice pentru anii 2004-
2006;
II. Două Programe Comune pentru anii 2006-2009 privind sporirea independenţei,
transparenţei şi eficienţei justiţiei şi în domeniul combaterii corupţiei, spălării
banilor şi finanţării terorismului;
III. Cinci Programe Comune pentru anul 2008-2009 în domeniile susţinerii alegerilor
parlamentare, mass-media, susţinerea societăţii civile, promovarea drepturilor
romilor şi sprijinul structurilor nonguvernamentale independente în domeniul
drepturilor omului;
IV. Două Programe Comune pentru anii 2009-2010 vizând implementarea Reţelei
Smarald în Moldova (în cadrul implementării Convenţiei de la Berna privind
Conservarea Vieţii Sălbatice şi a Habitatelor Naturale în Europa) şi combaterea
torturii, relelor tratamente şi a impunităţii;
176 http://www.mfa.gov.md/consiliul-europei/-, accesat în data de 12 februarie 2012.
89
În anul 2009 Consiliul Europei a împlinit 60 de ani de la crearea și funcționarea
organizaţiei şi 50 de ani de la instituirea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel pe
parcursul anului, în capitala Republicii Moldova au avut loc manifestaţii dedicate acestor
aniversări, conferințe de partide, conferințe cu studenți din Republica Moldova și cu studenți
basarabeni din România pentru informarea a ceea ce este Consiliul Europei și ce rol joacă
organizația în consolidarea democrației și protecției drepturilor și libertăților fundamentale în
Republica Moldova. De asemenea, s-a menționat faptul că prin semnarea convențiilor ale
Consiliul Europei, Republica Moldova face pași mari pentru Integrarea Europeană.
Țin să menționez faptul că în cadrul sesiunii de iarnă de la Strasbourg din 23- 27
ianuarie 2012, Liliana Palihovici vice-președintele parlamentului Republicii Moldova a fost
desemnată vicepreședinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Totodată
la această conferință s-a discutat despre situația social-politică din Republica Moldova, și
despre eventualii pași de parcurs pentru alegerea președintelui Republicii Moldova.
90
Concluzii.
Tranziția politică oscilează între termenii de stabilitate versus instabilitate politică, iar
schimbarea, dezvoltarea și modernizarea politică sunt strâns legate de primele întrucât de
acestea țin schimbarea întregului sistem, adică nici o componentă a sistemului nu rămâne
neschimbată. Pentru o democrație este necesar rolul legitimator al stabilității regimului pentru
că cea din urmă depinde de eficiența și legitimitatea sistemului său politic. Astfel ca
democrația să fie stabilă este nevoie de actori politici conștienți și hotărâți care ulterior vor
obține mandat corespunzător și vor fi legitimați de către cetățeni. Într-o perioadă de tranziție
socio-politică o pseudodemocrație este instabilă atunci când apare nemulțumirea civilă (de sus
în jos) care poate duce mai întâi la agitație și să se termine cu un război intern (de jos în sus),
adică momentele de frustrare și de privațiune sunt condiții ale instabilității politice, dar
acestea pot să provoace odată cu sine și schimbări la nivelul comportamentului politic, apatie
sau chiar pasivitate. Țin să menționez faptul că atât stabilitatea cât și instabilitatea politică țin
foarte mult de nivelul de instituționalizare politică și de gradul de participare al cetățenilor la
viața politică. Aici se pune problema incongruenței versus congruenței culturii politice sau
omogenității versus heterogenității culturii politice. Membrii sau cetățenii trebuie să fie
orientați către sistem, către aspectele inputs și outputs a sistemelor politice.Unui sistem politic
democratic îi este caracteristică o cultură politică participativă, însă chiar dacă aceasta este
cultura politică predominantă, nu înseamnă că o altă cultură politică (parohială, de supunere)
nu există în acel sistem (aici se pune problema amestecului cultural în cadrul unei societăți).
Culturile politice pot să fie sau pot să nu fie stabile într-o societate raportându-ne la sistemul
politic. Cu alte cuvinte, culturile politice vor coexista în armonie doar ajungându-se prin
consens între ele. Deci pentru stabilitatea politică este nevoie ca heterogenitatea culturală să
intre în contact cu participativismul democratic, conflictele reducându-se pe latura
compromisului, latura negociațională.
Democrația este un fenomen cu adevărat complex, a cărei analiză a provocat de-a
lungul timpului mai mulți filosofi care propun modele utopice de democrație, istorici care
analizează dezvoltarea, ascensiunea și declinul, sau diferiți politologi care încearcă să îi redea
o explicație empirică asupra funcționalității și stabilității regimului. Deși modelul democratic
clasic atenian este văzut ca un regim ideal, în secolul XXI democrația apare în viziunea
politologilor ca un fenomen complex și reprezintă forme variate de la stat la stat. Formele
specifice pe care le îmbracă democrațiile actuale sunt aplicate și recunoscute sub regimuri
democratice prezidențiale, parlamentare, sau forma mixtă a lor semiprezidențială. Continentul
91
european a cunoscut de cele mai multe ori sisteme politice semiprezidențiale și parlamentare,
pe când cele prezidențiale în cea mai bună formă a lor le găsim în Statele Unite ale Americii.
Acest fapt se datorează atât trecutului istoric care diferă de la națiune la națiune, de la stat la
stat, cât și influențelor reciproce de anvergură continentală sau intercontinentală. Deș i
democrația este văzută ca cea mai bună formă de guvernare, are și ea minusurile sale. Acest
lucru este semnalat mai ales după destrămarea blocului sovietic comunist începând cu 1989,
când tot mai multe state din Europa Centrală și de Est își obțin independența și intră în faza de
tranziție. Aici apar cele mai multe probleme, unde constituirea democrației liberale poate fi
întreruptă și astfel se poate face reîntoarcerea la regimuri autoritare unde totul este controlat și
supravegheat. Se pune problema consolidării democrației. Samuel Huntington de exemplu,
vorbește despre modelele culturale (confucianist și cel islamic) că ar fi niște impedimente în
calea democratizării din cauza subordonării lor culturale față de grup (cazul celui
confucianist) sau subordonării dimensiunii politice față de cea religioasă (cazul celui islamic).
Deși obstacolul cultural este important, totuși nu trebuie să exagerăm pentru că nu putem face
expresii rigide culturale. Un răspuns pentru acest obstacol este următorul: pentru stabilitatea
politică este nevoie ca heterogenitatea culturală să intre în contact participativismul
democratic, conflictele reducându-se pe latura compromisului, latura negociațională. În ce
privește problematica deficitului democratic, fiecare democrație se confruntă cu un grad mai
mic sau mai mare de deficit democratic (deși e cea mai bună forma de guvernare, totuși nu
este ideală). Gradul de deficit democratic din zona democrațiilor actuale vine mai mult din
partea cetățenilor care într-un număr tot mai mare disprețuiesc politica, partidele politice și-au
pierdut loialitatea și credibilitatea electorală sau că ideologiile lor sunt tot mai puțin capabile
să-și satisfacă revendicările. În termenii lui Pierre Rosanvallon neîncrederea apare ca o stare
de fapt astfel încât mereu trebuie să privim cu suspiciune la adresa aparatului de stat și
guvernanților. Apare astfel o contrademocrație pe fondul opiniei poporului, însă este o
democrație a neîncrederii în care poporul i-a mai multe ipostaze: poporul gardian, poporul
veto și poporul judecător. Deși democrația este un fenomen complex, cel mai important aspect
este că puterea emană din popor și acesta poate îmbrăcă diferite forme pentru a contracara
neplăcerile care vin din partea guvernanților. În ciuda tuturor problemelor și crizelor cu care
se confruntă democrațiile astăzi, ”un al treilea val invers” conform lui Samuel Huntington nu
va exista, ci vom asista la o perioadă de stagnare, de echilibru, perioadă care se va axa mai
mult pe zona consolidării democrației. Dacă e să corelăm cultura politică și democrația, o
cultură democratică va permite unei țări să depășească momentul de criză.
Tranziția post-comunistă în Republica Moldova a avut ca scop principal crearea unui
stat de drept, a unui aparat administrativ caracteristic țărilor democratice și crearea unei piețe
92
economice funcționale. În urma reformelor întreprinse și aici ne referim la ample reforme în
domeniul economic, științific, învățământ, cultură, cu ajutorul instituțiilor internaționale statul
moldovean reușește să depășească sistemul economic sovietic și să devină un stat cu o
economie de piață capitalistă. S-au reuşit performanţe în politica bugetar-fiscală şi monetară,
Republica Moldova păstrându-şi pe toată durata tranziţiei o monedă stabilă. De la o economie
integrată în cea a Uniunii Sovietice, s-a reuşit crearea, cu asistenţa FMI şi BM, a cadrului
instituţional caracteristic unei economii naţionale. Declinului economic accentuat i-a urmat o
relansare începând cu anul 1999, consecinţă a mai mulţi factori, atât datorită investiţiilor
străine intrate în economia moldovenească în timpul guvernării pro-occidentale a Alianței
pentru Democrație și Reforme, cât și creşterii consumului intern ca urmare a creşterii masive
a remitenţelor din partea moldovenilor care îşi găsiseră un loc de muncă, şi stimularea
activităţii comerciale, fapt care a dus la sporirea veniturilor statului şi la investiţii.
În ce privește atribuțiile unui stat de drept, a unui stat democratic, transformările
sistemice mai profunde nu au reușit să producă efectele dorite într-un timp scurt. Domeniile
de importanță majoră pentru un stat democratic ca justiţia, afacerile interne şi libertatea presei
s-au caracterizat printr-o mare defectuozitate şi nu s-au înscris prevederilor Constituţiei în
multiple cazuri, cele mai recente fiind violenţele post-electorale din aprilie 2009. Începând
însă cu anul 2009, datorită cooperării economice și politice în speță cu Uniunea Europeană și
SUA, Alianța pentru Integrare Europeană reușește să impună normele de drept în societate, în
acest sens presa devine liberă, se produc reforme radicale în justiție și afacerile interne în ce
privește dezvoltarea firmelor private sunt susținute de către stat.
La nivelul clasei politice schimbările au întârziat să se producă într-un termen scurt,
deoarece majoritatea demnitarilor erau foști membri ai nomenclaturii sovietice care în
continuare optau pentru relațiile speciale cu Federația Rusă și menținerea statului moldovean
în CSI. Sunt câțiva factori care au determinat calea urmată de Republica Moldova în
menținerea relațiilor cu CSI: în primul rând persistența forțelor politice adepte ale restabilirii
unei uniuni politice și economice în cadrul CSI; în al doilea rând, îndepărtarea relativă a
Moldovei de economiile de piață dezvoltate; și în al treilea rând prezența continuă a trupelor
ruse pe teritoriul Moldovei după retragerea lor din Europa centrală și statele baltice.
Treptat apar partide cu viziuni pro-occidentale, cele mai recente fiind Partidul Liberal,
Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat care au și format Alianța pentru Integrare
Europeană, partide care își asumă responsabilitatea schimbării politice, formării unui cadru
instituțional democratic și integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Foștii
demnitari ai nomenclaturii Sovietice, cei mai mulți membri ai Partidului Comuniștilor din
Republica Moldova aflat pentru o perioadă lungă de timp la guvernare (2001-2008) manevrau
93
relațiile politice și economice între integrarea estică (CSI) şi spaţiul vestic (UE), în special
pentru ca să evite constrângerile din partea structurilor europene de a implementa reformele
necesare, ceea ce direct ducea la renunțarea și controlarea în nume şi scop personal a
instituţiilor statului. Declararea că integrarea europeană este prioritară în 2005, a fost urmată
de adoptarea legilor care nu au fost implementate, de menţinerea unei justiţii şi a unor
structuri de ordine care încălcau deseori drepturile constituţionale şi chiar drepturile și
libertățile omului. După încălcările drepturilor omului din aprilie 2009, violenţele comise de
poliţie la indicaţia probată a factorilor de decizie, în primul rând a ex-preşedintelui Republicii
Moldova Vladimir Voronin, a devenit clar că Republica Moldova a bătut pasul pe loc în
domenii fundamentale ale tranziţiei – justiţie, legalitate, stat de drept.
Actualmente clasa politică face eforturi reale și concrete în ce privește conlucrarea cu
structurile și organizațiile europene în scopul obţinerii unei perspective clare de aderare şi a
armonizării cadrului legislativ propriu cu cel al Uniunii Europene. Din acest punct de vedere
Republica Moldova ar putea fi nevoită să iasă din CSI. În condiţiile în care Federația Rusă a
folosit mai tot timpul această structură ca pe un instrument al asigurării influenţei sale
geopolitice, statul moldovean s-ar putea confrunta cu noi tensiuni în Transnistria, menite să
determine conducătorii de la Chişinău să abandoneze proiectul integrării europene.
Integrarea în Uniunea Europeană nu este un concept de actualitate pentru statul
moldovean, premisa fiind folosită pe arena politicii moldovenești mai mult de zece ani. La
început a fost folosită de unioniști ca o opțiune complementară unirii, apoi de partide ca
Partidul Creștin Democrat condus de Iurie Roșca sau chiar mai mult, președintele în exercițiu,
Petru Lucinschi care câștigă în 1996 alegerile prezidenațiale declarând în primăvarea anului
1997 despre orientarea strategică a Republicii Moldova către integrarea în Uniunea
Europeană. Dacă oportunismul geopolitic este inerent unui laborator social cum este
Republica Moldova, atunci integrarea Europeană reprezintă astăzi cel mai atrăgător pol pentru
politicienii din Chișinău.
94
Bibliografie.
1. Almond, Gabriel, Capitalism and Democracy, în Comparative politics, 1999-2000;
2. Almond, Gabriel; Verba, Sidney, Cultura Civică: atitudini politice și democrație în
cinci națiuni, Editura Du Style, București, 1996;
3. Apter, David, The politics of Modernization, The University of Chicago Press,
London, 1965;
4. Arblaster, Anthony, Democrația, Editura Du Style, București, 1998;
5. Aстахова, ирина, Cтратегический маневр после беспорядочного отступления,
Москва, 1996;
6. Brunet, Roger; Eckert, Denis; Kolossov, Vladimir; Atlas de la Russie et des pays
proches, Reclus, Paris, 1995;
7. Cereș, Irina, Republica Moldova în relațiile economice internaționale (1991-1995),
Editura Civitas, Chișinău, 1998;
8. Cernencu, Mihai, Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente și
materiale, volumul II, Editura Litera, Chișinău, 2000;
9. Cojocaru, Gheorghe, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chişinău, 2005;
10. Dahl, Robert, Democrația și criticii ei, Editura Institutul European, Iași, 2002;
11. Dahl, Robert, Poliarhiile. Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași,
2002;
12. Dankwart, A. Rustow, Transitions to democracy: toward a dynamic model,
Comparative Politics, Vol. 2, No. 3 (Apr. 1970);
13. Defarges, Moreau, Philippe, Organizațiile internaționale contemporane, Editura
Institutul European, Iași,1998;
14. Deleanu, Ion, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Chemarea, Iași, 1993
15. Denni, Bernard; Lecomte, Patrick, Sociologia politicului, volumul I, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2004;
16. Diamond, Larry; Plattner, Marc; Yun-han Chu, Hung-mao Tien, Cum se consolidează
democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
17. Fisichella, Domenico, Știința Politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom,
Iași, 2007;
18. Grecu, Mihai; Țăranu, Anatol, Trupele Ruse în Republica Moldova, Editura Litera,
Chișinău, 2004;
19. Gribincea, Mihai, Politica rusă a bazelor militare: Georgia și Moldova, Editura
Civitas, Chișinău, 1999;
95
20. Grugel, Jean, Democratization. A critical introduction, Palgrave, Hong Kong, 2002;
21. Held, David, Modele ale Democrației, Editura Univers, București, 2000;
22. Hobbes, Thomas, Leviathan or the matter, forme & power of a Commonwealth,
ecclesiasticall and civill, Cambridge University Press,1996;
23. King, Charles, Post Soviet Moldova, The center for Romanian Studies, Iași, 1997
24. Lijphart, Arend, Democrația în societățile plurale, Editura Polirom , Iași, 2002;
25. Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în
treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2000;
26. Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire/Scrisoare despre toleranță, Editura
Nemira, București, 1999;
27. Mccormick, John, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă”, Editura
Codecs, București, 2004;
28. Montesquieu, Charles, Despre Spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964;
29. Norris, Pipa, Democratic Deficit, Cambridge University Press, New York. 2011;
30. Pădure, Lucia, Challenges and opportunities of economic development in Moldova,
College of Europe, Warsaw, April, 1997;
31. Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, Editura Institutul European, Iași 2002;
32. Popa, Victor, Autoritățile publice ale Republicii Moldova, Editura TISH, Chișinău,
2004;
33. Rosanvallon, Pierre, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii, Editura
Nemira, București, 2010;
34. Rousseau, Jean-Jaques, Contractul Social, Editura Moldova, Iași, 1996;
35. Sartori, Giovanni, Ingineria constituțională comparată, Editura Institutul European,
Iași, 2008;
36. Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999;
37. Scurtu, Ioan; Almaș, Dumitru; Goșu, Armand; Ioniță, Gheorghe, Istoria Basarabiei.
De la începuturi pâna în 1994, Editura Europa Nova & Tempus, București, 1994;
38. Șofransky, Octavian, Republica Moldova: Capital geopolitic, Editura Cartier Istoric,
Chișinău, 1999;
39. Teodorescu, Gheorghe, Un secol de sociologie românească (1897-1997), Editura
Axis, 1997;
40. Verluise, Pierre, După douăzeci de ani de la căderea zidului, Editura Cartier Istoric,
Chișinău, 2009;
41. Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă
”Monitorul Oficial” , București, 1994;
96
42. Voicu, George, Pluripartidismul, Editura All, București, 1988;
43. Vrabie, Genoveva, Organizarea politico etatică a României, Editura Virginia, Iași,
1995;
44. Weber, Max, Politica, O vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992;
45. Weiner, Myron, Modernization, Basic Books, New York, 1966;
46. Wolton, Thierry, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București,
2008;
47. (fără autor), Доклад о мировом развитии 2000-2001. Наступление на бедность.
Всемирный Банк. Издательство Весь Мир, Moscova, 2001;
48. (fără autor), Operativnaya gruppa rosssiyskih voisk v Pridnistrovskom reghione
Respubliki Moldova, Tiraspoli, 1992;
Enciclopedii:
49. Miller, David, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, Editura Humanitas,
București, 2000, 2006;
50. Fereol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001;
Reviste:
51. Revista Polis nr-ul 3, 1994;
52. Revista română de Științe Politice, Volumul 2, numărul 1, Aprilie, 2002;
53. Ziarul Tineretul Moldovei, 22 decembrie, Chișinău, 1990;
54. Foreign Affairs, September/Octomber, 1997;
55. Foreign Affairs, March/April, 1998;
56. Revista Moldova Suverană, 23 iulie, 1992;
Surse web:
- http://www.freedomhouse.org/report-types/freedom-world
- www.parlament.md
- http://www.prm.md/const.php?page=8500&lang=rom#8500
- http://www.undp.md/publications/doc/mission%20reports/Analiza%20functionala
%20a%20Parlamentului%20RM.pdf
97
- http://alegeliber.md/?page_id=2
- http://www.lhr.md/2/1.html
- http://economie.moldova.org/news/transformarea-economic-a-republicii-moldova-
220323-rom.html
- http://www.blacksea-cbc.net/index.php/eng/Programme/Priorities-measures,
- http://parlament.md/StructuraParlamentului/BiroulpermanentalRM/tabid/79/Defaul
t.aspx
- http://www.prm.md/const.php?page=8363&lang=rom#8363
- http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8
- http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096e.htm
- http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#economic,
- http://www.mfa.gov.md/tratate-internationale-rm/
- http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/479386/
- http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-
enlargement/index_ro.htm
- http://www.mfa.gov.md/privire-generala/
- http://www.mfa.gov.md/mobility-partnership-ro/
- http://www.mfa.gov.md/summit-ro/-
- http://www.mfa.gov.md/nato-md/parteneriatul-pentru-pace/
- http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_25586.htm?selectedLocale=en
- http://www.mfa.gov.md/nato-md/proiecte-pentru-rm/
- http://www.osce.org/ro/moldova/66409
- http://www.mfa.gov.md/osce-md
- http://www.mfa.gov.md/consiliul-europei/-
Recommended