Ghidul bunelor maniere pentrupărinţi ("Eu te-am făcut, eu te omor")de Michiela Poenaru ne învaţă cum săne creştem copiii frumos, fără să ţipămla ei, fără să-i agresăm fizic, verbal oripsihic.

Această carte ne pune în faţă ooglindă pentru a ne vedea şi a neînţelege pe noi înşine, pentru a îiînţelege pe părinţii noştri, dar şi pentrua afla cum să ne construim o legăturăsufletească adevărată cu copiii noştri,bazată pe iubire, pe respect şi preţuire.

Editura CORESI

2

Colecţia CARTEA DE IUBIRE

Michiela Poenaru

EU TE-AM FĂCUTEU TE OMOR

Ghidul bunelor manierepentru părinţi

Editura CORESI

3

Desenul de pe copertă: Delia EftimieCoperta: Vasile Poenaru

Ediţie electronică neprote-jată DRM: se va difuza

gratuit exclusiv prinwww.elefant.ro

Dacă doriţi să achiziţionaţi ediţia prote-jată prin sistemul Secure eBook, Novi-

soft, apăsaţi aici.

© 2010 Editura CORESI. Toate dreptu-rile rezervate.Editura CORESI este editura societăţiiCORESI SRL, J 40/527/1991.

Adresa: Editura CORESI, CP 1–477,Bucureşti 014700

Telefon/fax: 021 223 2012URL: http://www.coresi.netContact URL:http://www.coresi.net/contact/

ISBN 978-973-137-124-5

Made in Romania

4

Copilului i-aş da aripi,dar i-aş permitesă înveţe singur

să zboare.Gabriel García Márquez

5

Autoarea a luat toatemăsurile pentru ca identitatea

persoanelor despre care vorbeşteîn aceste pagini să nu poată fi

descoperită. Dacă vi se pare că„v-aţi dat seama“ despre cine

este vorba în vreuna dintrepaginile acestei cărţi, fiţi sigur că

faceţi o analogie nefondată.

Editura

Cuprins

Prefaţă 10

1. E greu cu copiii, nu-i aşa? 152. De unde atâta nefericire? 263. Ce vrei tu, ca părinte? 334. Copilul este exact cum îl

modelează părintele 455. De ce copiii îşi mint părinţii?

566. De ce părinţii îşi înfricoşează

copiii? 617. Exersează toleranţa 718. Copilul tău este o fiinţă liberă

739. Încrederea în sine 8010. Copilul tău este o fiinţă demnă

83

7

11. Copiii obraznici 8912. Stresul tău şi al copilului tău

9713. Nu mai fi îngrijorat! 10214. Ce îi transmiţi copilului tău?

11115. Cuvinte care nu trebuie rostite

11716. Gândirea pozitivă şi emoţiile

pozitive 12317. Copilul tău poate fi fericit.

De tine depinde asta 1271. Cunoaşte-ţi copilul! 129

2. Acceptă-ţi copilulaşa cum este! 143

3. Fă paşi spre copilul tăutot timpul! 147

4. Nu-i pune copilului tăupoveri pe umeri! 151

5. Fii mereu blândşi cu zâmbetul pe buze!

158

8

6. Ajută-l să-şi formulezeun mare vis, un marescop în viaţă! 163

7. Iubeşte-ţi copilul necondiţionat!171

18. Nu există „prea târziu“ 17819. Reţine şi aplică 180

Însemnări 183Din partea Editurii 184

9

Prefaţă

Fiecare părinte este minunat.

Fiecare mamă şi fiecare tată este, înadâncul fiinţei sale, un părinte desă-vârşit.

Din nefericire, această extraordinarăînzestrare naturală nu iese la lumină defoarte multe ori. Sunt mulţi părinţi carenu au fie îndrăzneala, fie priceperea dea li se arăta copiilor aşa cum sunt ei cuadevărat.

Unii sunt timizi şi se blochează în„Ce va zice lumea!?“

Alţii sunt stângaci, nu ştiu cum săse poarte, astfel încât să nu pară vul-nerabili şi lipsiţi de autoritate şi atuncise închid în sine şi se distanţează depropriii lor copii.

10

Iar alţii pur şi simplu aplică în modautomat regulile pe care le-au văzutaplicate de propriii lor părinţi şi bunici,iar mai târziu de educatori şi profesori.

Această carte nu-şi propune să cri-tice vreun părinte. Fiecare dintre noisuntem, în fond, rezultatul... unorpărinţi, al unei anumite educaţii, al unuianumit mediu social şi cultural. Lucra-rea de faţă vrea să-i ajute pe părinţiicare nu comunică foarte bine cu copiiilor.

Această carte vrea să vă ajute săfiţi foarte aproape sufleteşte de copiiivoştri.

Dacă sunteţi părinţi şi vă simţiţi ne-mulţumiţi de voi, de copiii voştri, de re-laţiile care există între voi şi fiii ori fiicelevoastre, încercaţi să vă puneţi problemaunei schimbări de optică. Încercaţi să

11

priviţi lumea, pe voi, pe copiii voştri, alt-fel decât până acum. Dacă, aplicândanumite concepte, idei, modele, aţiajuns într-un punct în care constataţică sunteţi nefericiţi, nemulţumiţi, ne-împăcaţi, faceţi o schimbare. Cartea defaţă îşi propune să vă ajute să declanşaţişi să realizaţi această schimbare.

Abordând lucrurile cu totul altfel,veţi vedea că viaţa voastră şi a copiilorvoştri devine mai bună. Voi deveniţi maibuni şi mai fericiţi, copiii voştri devinmai buni şi mai fericiţi, iar între voi şicopiii voştri se instalează ceea ce trebuiede fapt să existe între părinţi şi copii: iu-birea şi pacea.

Este foarte confortabil şi pentru pă-rinte şi pentru copil să ştie – fiecare înparte – că, atunci când copilul are cevade spus, orice, el va veni la părintele săuşi îi va spune ce are pe suflet, fără a-i fiteamă sau ruşine. Este foarte bine – şi

12

pentru părinte şi pentru copil – să poatăvorbi despre orice, să ştie – şi părinteleşi copilul – că, indiferent de ce se în-tâmplă, mama şi tata îl vor înţelege pecopil, nu vor ţipa la el, nu vor face crizede nervi, nu-l vor ameninţa, nu-l vorbate, nu-l vor da afară din casă – şi nuvor rupe relaţia părinte–copil pentru tot-deauna.

Mai pe scurt, în această carte estevorba despre iubire. Iubirea părinţilorpentru copiii lor.

13

*

Toate cazurile prezentate în cartea defaţă sunt absolut reale. Nimic nu este în-florit, nimic nu este amplificat. Sunt ca-zuri pe care le cunosc personal sau caremi-au fost relatate, în diverse împrejurări,de persoane foarte apropiate mie. Amschimbat numele persoanelor, pentru a leproteja imaginea.

Unele situaţii par hilare, altele par ne-vinovate şi inofensive. De fapt, dacă veţianaliza cu atenţie fiecare caz prezentat,veţi vedea că e multă tristeţe, multă du-rere şi suferinţă în spatele celor maimulte dintre aceste povestiri.

*

14

1. E greu cu copiii,nu-i aşa?

A gândi, a simţi şi a declara că estegreu să-ţi creşti propriii copii a devenitun model cultural extrem de prezent. Nuexistă zi de la Dumnezeu să nu aud: Şivă e greu cu ei, nu-i aşa?! Cel ce for-mulează întrebarea, nici nu maiaşteaptă răspunsul. Ştie că te vei apucasă-i înşiri toate grijile şi lipsurile posibileşi imposibile pe care ţi le provoacă...prezenţa copiilor! Iar dacă spui Nu, nu egreu deloc. E o mare bucurie! – se uită latine ca la un ciudat, gândindu-se că fienu ştii ce spui, fie faci pe grozavul, fieglumeşti.

E greu cu copiii! este o lespede apă-sătoare pe mintea şi inima părinţilorcare gândesc aşa, precum şi pe mintea

15

şi inima copiilor lor. Părinţii sunt veşnicnemulţumiţi, iar copiii sunt înfricoşaţi şicopleşiţi de faptul că ei reprezintă sursanefericirii părinţilor.

Şi acest E greu cu copiii! se trans-mite din generaţie în generaţie. Fiecarecopil, când devine adult şi la rândul săupărinte, simte şi el că da, e greu cu copiii.

Sigur că dacă tu, părintele, crezi şisimţi că este greu, atunci chiar aşa îţieste. Dar dacă tu, părintele, crezi şisimţi că este uşor, că este de fapt ofoarte mare bucurie să creşti copii –atunci chiar aşa şi este. Toată povestease petrece în tine, în interiorul tău.Henry Ford, care a fondat Ford MotorCompany, spunea, generalizând, cădacă spui despre un lucru că poţi să-l faci– ai dreptate; iar dacă spui despre ace-laşi lucru că nu poţi să-l faci, de aseme-nea ai dreptate. Totul depinde de tine.

De la E greu cu copiii! începe cor-voada. De aici, de la această concepţie

16

retrogradă, pleacă nemulţumirile părin-ţilor, supărările, enervările, atitudinileagresive.

Părinţii care îmbrăţişează aceastăidee cu siguranţă că au asimilat-o încopilărie, de la propriii lor părinţi. Apoi avenit societatea – rude, vecini, prieteni,colegi – care au spus şi ei acelaşi lucru:E greu cu copiii! Şi atunci ce să-ţi maipui problema că poate nu-i aşa, dacă(aproape) toată lumea susţine că egreu?!

De ce e greu cu copiii? Pentru căn-ai cu cine să-i laşi când sunt mici,pentru că nu te ajută mai nimeni să-icreşti, pentru că mereu cer ceva – şi tufie nu ai bani, fie nu cumperi fiindcă defapt copilul nu are nevoie de acel obiect,iar copilul începe să insiste pe un tonplângăcios şi tu te enervezi; e greu cucopiii şi pentru că vecinii te ceartă că nuîi stăpâneşti, că fac gălăgie, că aleargăprin casă, că se joacă zgomotos... E greu

17

cu copiii pentru că, atunci când suntadolescenţi, stai cu sufletul la gură pânăîi vezi că intră noaptea târziu în casă. Egreu cu copiii pentru că de foarte multeori fac altceva decât vrei tu, gândesc alt-fel decât ai vrea tu să gândească. E greu,e greu, e greu...

*

Georgescu, om la 70 de ani, tată şibunic, se întâlneşte cu Ionescu în lift.Ionescu are doi copii mici – unul de doiani şi altul de trei ani. Am fost martoră lascenă, pentru că întâmplător mă aflam înlift.

– Domnule, ce copii răi ai! Fă, dom-nule, ceva cu copiii ăştia, că mă înnebu-nesc. Aleargă tot timpul, trântesc, ţipă,zice Georgescu plin de revoltă.

– Copiii mei sunt foarte buni, ca toţicopiii, de altfel! Aşa sunt copiii, domnuleGeorgescu. Nu am de gând nici să le in-

18

terzic să alerge prin casă, nici să-şiînăbuşe râsul. Şi apoi copiii mici maiscapă din mână jucăriile... Iar „tot tim-pul“ de care vorbiţi înseamnă de fapt camdouă ore pe seară, între şapte şi nouă, căîn rest copiii sunt plecaţi. Iar la ora nouăadorm.

Georgescu nu a înţeles nimic şi aameninţat cu poliţia. Singura concluzie pecare probabil a tras-o în sinea lui a fostcă vecinul de deasupra habar n-are să-şieduce copiii.

*

Educarea este altceva decât dre-sarea. Mulţi părinţi se aşteaptă caatunci când ei dau o comandă, copiii s-oexecute. Vecinii de care am vorbit maisus, la fel! Ei bine, copiii nu sunt nişteanimăluţe cărora să le spui, de exemplu,Stai!, şi ei să stea, oprindu-se dintr-oalergare. Sau să le spui: Gata, culcarea!

19

şi ei să se aşeze cuminţi în pătuţuri şisă adoarmă în linişte şi fără proteste.Lucrurile se petrec cu totul altfel şi înasta stau, printre multe altele, fru-museţea şi farmecul creşterii copiilor.

Din fericire, există părinţi care îşicresc copiii fără să simtă şi să spună căe greu. Două cazuri îmi năvălesc înminte.

*

Sofia avea cinci ani. Tatăl ei eramereu certat de părinţii săi (deci debunicii Sofiei), care-i tot repetau că nu aşase creşte un copil, că toate ideile asteamoderne sunt aberante, că în felul acestafetiţa oboseşte şi, când va fi mare, va fiepuizată etc.

Ce se întâmpla de fapt? Sofia eradusă zilnic în parc şi la diverse activităţi– o dată la un curs de pian, în altă zi labalet, în altă zi la lecţii de limba greacă,

20

în altă zi la engleză şi tot aşa, era foarteocupată.

Iar tatăl ei le răspundea celor care îlcriticau: „Măi, oameni buni, dacă fatavine sărind de pe un picior pe altul şi cân-tând, mă pupă, îşi schimbă rochia şipleacă iarăşi cântând şi ţopăind, eu credcă îi este bine. Cum şi de ce s-o opresc?“

Sofia are acum zece ani, cântă exce-lent la pian, vorbeşte fluent trei limbistrăine (engleză, spaniolă şi greacă),înţelege franceza şi italiana, are numainote maxime la toate materiile şi estestrălucitoare din toate punctele devedere.

„Cât de greu ţi-a fost s-o ajuţi să fieaşa, Căline?“, l-am întrebat pe tatăl ei.

„Greu?!“ mi-a răspuns el, uimit. „Păice, am muncit eu, sau ea? Nu mi-a fostgreu deloc. Sofia a fost şi este o continuăîncântare şi un continuu izvor de bucurie

21

pentru mine şi pentru toţi cei care ocunosc.“

*

În cazul acestei familii, tatăl copilu-lui a dat la o parte mai toate reguliledupă care a fost el crescut. Călin e purşi simplu născut să fie tată, are un ta-lent rar întâlnit. Şi nu are un singurcopil, pe Sofia, ci, în total, patru (Sofiafiind cea mai mare), educându-i în ace-laşi fel pe toţi.

*

Familia Maxim are o fetiţă în clasa aIII-a. Ambii părinţi lucrează. Niciodată nul-am auzit pe vreunul dintre ei să seplângă de ceva în legătură cu copilul.Dimpotrivă, când fetiţa frecventa gră-diniţa, tăticul ei mi-a demonstrat cât desimplu este totul:

22

– Dimineaţa, la şapte, scularea. Ţac-pac!, îmbrăcarea şi ieşim pe uşă, ţopăindşi cântând. În zece minute o las la gră-diniţă, ţac-pac! La ora unu se duce mami(care are pauză de prânz) şi o ia, ţac-pac!,o duce acasă şi o predă în grijă bonei,până când ajungem noi acasă. A, crezică e mare scofală?! Dacă te organizezicum trebuie, n-ai nicio treabă. Numai bu-curii!

*

Fetiţa este extraordinară şi arerezultate excepţionale la şcoală.

Copiii care sunt crescuţi aşa, adicăcu bucurie şi nu cu greutate în suflet,înfloresc pur şi simplu.

*

Nu, nu este deloc greu să creşticopii. Trebuie doar să ai inima des-

23

chisă. Trebuie să îi iubeşti şi să laşi săse manifeste acest sentiment în fiecareclipă, nu să-i iubeşti „teoretic“ saunumai când sunt tăcuţi şi nemişcaţi.Trebuie să fii deasupra micilor lor toane,să fii deasupra teribilismelor lor şi să fiideasupra şi în afara modelului culturalcare proclamă Cine are să-i trăiască,cine nu, să nu-şi dorească! Acest pro-verb este tot din familia lui E greu cucopiii! Ba parcă e chiar mai mult, căcirăzbate din el o amărăciune, un regretal părintelui care are copil şi care... astae, n-are încotro, îl suportă... De multeori, mai ales la mame, am auzit acestecuvinte spuse de faţă cu copiii lor. Esteumilitor pentru un copil să i se spunăaşa ceva. Niciun copil nu merită să audădin gura propriei mame sau a propriuluitată proverbul de mai sus. Nu vă înfio-raţi gândindu-vă la ce se petrece în su-fletul copilului care aude aşa ceva?!

24

Aşadar, dragi părinţi, obişnuiţi-vă săgândiţi că nu e greu să-ţi creşti propriiicopii şi veţi vedea ce schimbări de esenţăse vor petrece în viaţa voastră. Totul de-pinde de voi.

25

2. De unde atâtanefericire?

De ce există atâţia oameni nefericiţi?Nemulţumiţi? Trişti? Îngrijoraţi? În-fricoşaţi? Supăraţi? Apatici? Aţi obser-vat câţi oameni supăraţi întâlniţi încă dedimineaţă? Sau câţi oameni nervoşi origata să se enerveze vedeţi în concediusau în parcuri – unde se presupune cămergem să ne relaxăm şi să ne bu-curăm? De unde şi cum dobândesc se-menii noştri aceste stări negative? Stăripe care le poartă cu ei, unii, toată viaţa.

Germenii acestor stări se găsesc încopilăria fiecăruia, mai exact în relaţiacu părinţii, relaţie construită în copi-lărie. Iar această relaţie este operapărinţilor. Ei stabilesc cum să fie relaţia,pentru că ei au puterea absolută asupra

26

bebeluşului, apoi asupra copilului micşi, în foarte mare măsură, asupra ado-lescentului sau chiar asupra copiluluidevenit adult.

Noi, părinţii, construim şi menţinemun anumit tip de relaţie cu copilul nos-tru, un anumit climat, instituim anu-mite obiceiuri sau deprinderi. Tot noisuntem cei care putem schimba toateacestea, dacă vrem. Copiii nu au nicioputere. Doar adolescenţii au la în-demână, unii, răzvrătirea. Dar chiar şiatunci, tot părinţii se află pe poziţia deforţă.

Fiecare părinte trebuie să fie conş-tient că de el depinde în foarte mare mă-sură (dacă nu chiar în totalitate)fericirea sau nefericirea propriului copil.Pentru că fiecare părinte contribuie de-cisiv, prin tot ceea ce face şi prin edu-caţia pe care o dă copilului său, la„construirea“ interiorului acestuia. Pă-rintele este cel care îi canalizează copilu-

27

lui gândurile, voinţa, sentimentele. Pă-rintele este cel care îl pregăteşte, îl „se-tează“ pe copil pentru fericire saunefericire.

De unde atâta nefericire, la atât demulţi dintre noi?

De la faptul că atmosfera în care aufost crescuţi a fost una dominată derăceală, nemulţumiri, reproşuri, certurietc. De la faptul că părinţii le-au spuspe parcursul copilăriei şi probabil şi maitârziu, când deveniseră adulţi, „vorbepărinteşti“ de genul:

● Eu te-am făcut, eu te omor.

● Bătaia e ruptă din rai.

● Unde dă mama (tata)... creşte.

● Nu ştii câte sacrificii am făcut pen-tru tine şi cât m-am chinuit ca să tecresc.

● Trebuie să mă asculţi, să faci cespun eu, pentru că sunt mama ta.

28

● Trebuie să-mi spui tot, să nu-miascunzi nimic, pentru că sunt tatăl tău.Etc.

Bieţii copii, auzind toate acestea zil-nic sau aproape zilnic, ajung să creadăcă tot ce simt ei, toate pornirile lor suntgreşite, din moment ce mama (sau tata)spune aşa ceva.

Câtă tristeţe şi câtă spaimănăvălesc în sufletul unui copilaşatunci când aude – de la chiar părinţiisăi – că din cauza lui, mama sau tatasau amândoi se chinuie şi suferă?

Oare câţi părinţi înţeleg cât rău lefac copiilor lor, terorizându-i astfel?Aruncându-le aşa cuvinte grele! Ce-rându-le ascultare orbească (ce con-tează ce dorinţe sau înclinaţii aucopiii...), cerându-le să nu aibă niciun

29

fel de secrete sau de intimitate, ori ame-ninţându-i cu una sau cu alta: de la„Moş Crăciun nu-ţi va mai aduce niciojucărie“ şi „Vine Bau-Bau să temănânce...“, la „Nu te las să ieşi din casăo săptămână...“, ori „Vine nenea poliţis-tul şi te ia cu duba“. Sau, în cazul copii-lor mai mari ori deveniţi adulţi, „Măsinucid şi o să mă ai pe conştiinţă“.Părinţii sunt foarte inventivi în materiede ameninţări şi pedepse la adresa co-piilor lor.

Toată această agresiune psihicăexercitată asupra copiilor este conside-rată de părinţii care o practică dreptautoritate părintească – ceea ce repre-zintă o mare eroare.

Dimpotrivă, copiii trebuie să ştie cănu există Bau-Bau; că poliţia nu arenimic cu copiii mici, ci cel mult cupărinţii lor; că Moş Crăciun vine pentrufiecare copil în parte, pentru că îi iubeştepe toţi necondiţionat; că ei, copiii, bene-

30

ficiază de securitate maximă în propriacasă şi în preajma părinţilor, care nu-ivor abandona pentru nimic în lume, nicimăcar pentru o secundă şi nici măcar înglumă. Trebuie să ştie că ei le aducpărinţilor numai fericire şi bucurii şinicidecum vreo nenorocire sau boală!(Am auzit, de asemenea, de nenumărateori, părinţi spunându-le propriilor copii:Mă îmbolnăveşti de nervi!)

Părinţii nu le fac rău copiilor lorcu intenţie. Ei sunt convinşi că fac bineceea ce fac. Mai ales că, în jurul lor, ma-joritatea procedează cam la fel cu copiii– cam acelaşi limbaj, cam aceleaşi ati-tudini.

Părinţii le fac rău copiilor lor dinneştiinţă, din nepricepere, din negli-jenţă sau de teama nefondată că îşipierd autoritatea. Sau uneori dintr-o

31

incapacitate sau jenă de a îşi da pefaţă iubirea, de a şi-o manifesta liber,fără ezitări.

Din fericire, când un părinte îşi dăseama că greşeşte faţă de copilul său, elpoate decide să facă o schimbare,poate alege să aplice un alt mod de edu-care, bazat pe blândeţe, toleranţă, res-pect. Dacă părintele a decis aceastăschimbare, din acel moment copilul săuva avea o altă viaţă, va fi un copil fericitşi, peste ani, un adult fericit.

32

3. Ce vrei tu,ca părinte?

Vrei să ai un copil foarte cuminte,ascultător, supus, docil, care să-ţi ştiede frică?

Sau vrei să ai un copil pe care să-lînveţi să-şi croiască visuri, să în-drăznească, să se exprime, să se afirme?Un copil pe care să-l ajuţi să-şi desco-pere şi să-şi urmeze talentele, să nu ţinăcont de convenienţe şi să facă doar ce-iplace, ce îl face fericit, cu condiţia de anu leza un semen, de a nu face rău al-tuia?

Dacă faci parte din prima categorie,probabil această carte te va enerva.Dacă faci parte din a doua categorie,această carte îţi va confirma convinge-rile.

33

Dragi părinţi, alegerea vă aparţine.Şi de această alegere depinde calitatearelaţiei voastre cu copiii voştri, depinde,în ultimă instanţă, viaţa copiilor voştrişi a voastră. Sună patetic, dar miza estecu adevărat foarte mare.

Această carte îşi propune să-i ajutepe părinţi să înţeleagă că:

● trebuie să scape de barierele men-tale cu care vin de acasă, de la părinţiilor şi de comportamentele preluate au-tomat de la persoanele cu care au intratîn contact în decursul vieţii, bariere careîi fac să aibă o relaţie proastă cu copiiilor;

● copiii lor le sunt egali şi nu supuşi;

● copiii lor au dreptul să fie liberi şinu cu suflarea ameninţătoare a părinte-lui autoritar în ceafă;

● pot schimba modelul de educaţieaplicat copilului, dacă îşi dau seama că

34

greşesc, fără a se teme că îşi pierd auto-ritatea părintească.

Vrei să ai un copil supus, ascultător,dependent de tine sau vrei să ai un copilcu o personalitate bine conturată,care ştie ce vrea şi care este capabil să-şiconstruiască şi să-şi trăiască propriaviaţă?

În funcţie de răspunsul dat laaceastă întrebare, eu îi împart pe părinţiîn trei categorii:

● Prima este cea a părinţilor tiranici,care ştiu ei cel mai bine... cum se creşteun copil; este vorba despre cei care nuadmit că fiii sau fiicele lor pot avea alteidei decât ei, alte dorinţe decât ei, altevisuri decât ei sau, dacă totuşi admitaceste diferenţe, consideră că ceea cesimt copiii lor, nu contează.

*

35

Mara avea o mare pasiune: să cu-leagă folclor, să meargă prin sate, săstea de vorbă cu sătenii şi să notezezicători, poezii, cântece (se întâmpla înanii ’80). Voia să urmeze facultatea de fi-lologie, care să-i permită să-şi transformeaceastă pasiune în meserie. Părinţilor lis-a părut absolut derizorie această preo-cupare a Marei. Oricum, ei hotărâseră de-mult că ea va urma medicina. Şimedicina a urmat. A terminat-o onorabil,după care s-a prăbuşit nervos. Din nefe-ricire, nu şi-a mai revenit niciodată. Nu aprofesat niciodată nici medicina, nici alt-ceva. A rămas complet singură după cesoţul ei a intentat şi obţinut divorţul.Trăieşte dintr-un ajutor de boală, cu min-tea rătăcită – foarte probabil pentru tot-deauna.

*

36

Dezinteresul şi chiar dispreţul pecare l-au arătat părinţii Marei faţă dedorinţele şi visurile unicei lor fiice audistrus practic viaţa acesteia. Ei nu aurealizat niciodată ce dramă au provocatprin intransigenţa şi inflexibilitatea lor.

*

● A doua categorie este cea apărinţilor cu inima deschisă, cu mintealiberă de orice încorsetare. Aceştia suntpărinţii care cu adevărat îi ajută pe co-piii lor să crească, să se descopere, sătrăiască viaţa în toată splendoarea şimăreţia ei. Sunt mereu zâmbitori; vor-besc blând şi cu căldură, sunt mereu ti-neri. Niciodată nu spun că le-ar fi copiiio povară sau că se sacrifică pentru ei.Marea problemă cu aceştia este că suntfoarte puţini.

37

Paradoxal, există şi părinţi care,având mai mulţi copii, nu îi tratează înmod egal. Sunt părinţi-model pentruunul dintre copii şi părinţi-dezastrupentru celălalt!

*

În familia Ionescu sunt doi băieţi şidouă fete. Cu băieţii, părinţii s-au purtatextraordinar de bine: i-au înţeles, au fosttoleranţi, mereu foarte mulţumiţi de tot cefăceau aceştia. Iar cu fetele, s-au com-portat de ca şi cum le-ar fi fost cei maimari inamici. Ei au hotărât când să semărite şi cu cine – şi toate căsniciile princare au trecut acestea (fiecare câte trei)au fost nişte eşecuri. Tot părinţii auhotărât ce meserii să facă şi iarăşi ale-gerile au fost făcute prost, fără să se ţinăcont de ce vor fetele. Rezultatul? La peste40 de ani, fetele (acum femei în toatăfirea) sunt prăbuşite atât fizic, cât şi psi-

38

hic, nu le interesează mai nimic, înghitzilnic câte un pumn de pastile şi sunt pro-fund nefericite. Băieţii sunt bine, împliniţi,fericiţi. Părinţii i-au lăsat să facă ce auvrut: şi-a ales fiecare ce meserie a vrut,s-a căsătorit fiecare cu cine a dorit şicând a dorit, s-a stabilit fiecare acolounde i-a dictat inima.

*

De ce s-au petrecut aşa lucrurile înfamilia Ionescu? Pentru că cei doipărinţi aveau următoarele credinţe denestrămutat:

– fetele trebuie să fie şi să rămână„cuminţi“; prin urmare, nu au voie săiasă nicăieri, cu atât mai mult sămeargă la vreo întâlnire cu un băiat;

– fetele trebuie să aibă meserii ono-rabile, de „doamne“; şi ei au hotărât căcea mai bună meserie de „doamnă“ estecea de contabilă; fetele aveau cu totul

39

alte visuri – una ar fi vrut să facă sportde performanţă, iar cealaltă s-a visatprofesoară de engleză;

– o căsătorie trebuie aranjată depărinţii copiilor, care ştiu ce înseamnăsă întemeiezi un cămin; doar n-o să laşio fătucă de 18-25 de ani să aleagă decapul ei cu cine să se mărite.

Povestea poate părea desprinsă dinsecolul XIX, dar ea s-a petrecut în anii’90.

Aceşti părinţi au fost convinşi că tre-buie să aibă o grijă deosebită faţă de feteşi aşa s-au priceput ei să îşi manifesteaceastă grijă.

*

● O a treia categorie de părinţi, cuadevărat specială, îi cuprinde pe aceiacare, în momentele decisive, au tăria,iluminarea, înţelepciunea de a face un

40

pas înapoi şi de a le da copiilor lor liber-tate de mişcare, de decizie, de acţiune,în pofida faptului că ei, părinţii, au cutotul alte convingeri, credinţe, concepţii.

*

Ruxandra s-a îndrăgostit nebuneşte,pe când avea 16 ani, de un tânăr arab,student în România. Povestea lor de dra-goste s-a depănat pe ascuns, ferită deochii vigilenţi ai colegilor, părinţilor, cu-noscuţilor şi necunoscuţilor. Era cu puţinînainte de 1989. La terminarea liceului,Ruxandra le-a spus părinţilor că iubeşteun băiat arab, că acesta urmează săplece la el în ţară curând, pentru că îşitermină studiile – şi că vor să se căsăto-rească.

În noaptea aceea a fost chemată„Salvarea“, pentru că mamei Ruxandrei is-a făcut foarte rău, practic a făcut unşoc. Tatăl nu i-a vorbit fetei vreo două

41

săptămâni, iar jalea din casă s-ar fi po-trivit mai bine unei înmormântări, decâtunui anunţ de căsătorie. Băiatul a plecatla el în ţară, Ruxandra a rămas la ea înţară, părinţii fetei au căutat să-i prezintetot felul de tineri interesanţi pentru a-şialege un soţ...

Povestea de dragoste nu a fost însăzdrobită. În ciuda distanţei geografice, înciuda diferenţelor culturale, în ciuda pro-verbului „Ochii care nu se văd, se uită“,în ciuda suferinţelor părinţilor (căci, bieţiioameni au suferit foarte mult, dar nu dincauza fetei, aşa cum credeau ei, ci chiardin cauza lor şi a convingerilor lor), cei dois-au căsătorit după unsprezece ani decând a început povestea lor de iubire.Părinţii Ruxandrei, la un moment dat, aufăcut un pas înapoi, şi i-au spus fetei săfacă aşa cum crede ea. Şi Ruxandra afăcut cum a crezut ea că e mai bine – s-acăsătorit cu băiatul arab şi şi-a găsit fe-ricirea.

42

*

Părinţii Ruxandrei, avocaţi de profe-sie, persoane instruite, cultivate şi cu osituaţie materială foarte bună, au crezutcă e de-a dreptul înjositor pentru fiicalor „să umble cu un arab“. Mai mult,când au auzit că mai vrea să se şicăsătorească cu el, au crezut că seprăbuşeşte cerul peste ei. Nu pentru unasemenea viitor o pregăteau ei pe fiicalor... Ruxandra se putea căsători cuorice băiat din România, care să provinădintr-o familie bună etc. Un băiat arabera ceva de neacceptat.

Părinţii Ruxandrei au dat însă do-vadă de înţelepciune atunci când auhotărât să-i spună fiicei lor „Fă cumcrezi!“ Asta s-a întâmplat însă dupănouă ani de la data la care Ruxandraterminase liceul şi părinţii aflaseră depovestea ei de dragoste. În toţi aceşti

43

nouă ani, Ruxandra a refuzat categoricsă se căsătorească cu oricine altcineva.Iar părinţii şi-au dat seama că e maibine ca ei să accepte ca fiica lor să-şi ur-meze chemarea inimii. Dacă însă ar filuat această decizie mai devreme şi nudupă nouă ani, câtă suferinţă s-ar fi evi-tat?

*

Aşadar, alege ce fel de părinte vrei săfii: unul despotic, excesiv de autoritar,pentru care nu contează ce vrea, cespune, ce gândeşte copilul? Sau unulcare ţine cont în primul rând de încli-naţiile şi particularităţile copilului şi îlajută să se descopere şi să se împli-nească?

44

4. Copilul este exactcum îl modelează

părintele

Tu, ca părinte, eşti uniculrăspunzător de ceea ce este şi devinecopilul tău.

Ai un copil echilibrat, încrezător însine, vesel, iubitor? Tu l-ai modelat. Aiun copil speriat, trist, nemulţumit? Şicare se simte mereu pierdut în lumeaasta mare? Tu l-ai modelat.

Mulţi părinţi, poate cei mai mulţi,vor spune că nu e deloc aşa, că ei i-auînvăţat pe copii numai de bine, că i-ausfătuit să nu facă una sau alta, dar de-geaba... copiii nu i-au ascultat, au făcut

45

ce au vrut ei şi, bineînţeles, lucruriles-au terminat prost.

Ei bine, tu, părintele, eşti singurulrăspunzător de faptul că copilul tău nute-a luat în seamă şi nu te-a ascultatatunci când i-ai dat un sfat (poate că şitu obişnuieşti să nu-l iei în seamă pecopil când îţi spune ceva...).

Înseamnă că încă nu ai găsit caleade a ajunge la inima lui, înseamnă că,sufleteşte, încă eşti departe de copilultău.

Iar această cale până la inima copi-lului tău, tu trebuie să o găseşti, pentrucă tu eşti adultul, tu eşti cel care e maiputernic, tu ai viziunea de ansamblu şicapacitatea de a lua decizii.

Trebuie să fii mai flexibil, mai crea-tiv, mai inventiv, mai subtil, mai tole-rant. Ieşi din tiparele în care eşti prins

46

ca în nişte chingi. Lasă-ţi mintea săzburde, să fie liberă, să primească sem-nale din lumea exterioară şi să leînţeleagă. Dă-ţi voie să gândeşti liber.

Modelele de educaţie pe carele ştii – pune-le sub semnul întrebăriiatâta timp cât aplicarea lor te ţine de-parte de copilul tău.

Totul trebuie pus sub semnul în-trebării – de la boneţica pusă pe capulcopilului când în casă sunt plus 25 degrade Celsius (obicei atât de răspânditşi acum în multe sate româneşti), pânăla Stai cuminte că, uite, râde lumea detine...

Atâta timp cât relaţia dintre tine,părinte, şi copilul tău nu este unacaldă, sinceră, de prietenie şi iubire,

47

înseamnă că undeva, în mod funda-mental, greşeşti.

Cine este copilul tău? Este exactpersoana pe care ai creat-o tu, împreunăcu celălalt părinte, prin atmosfera pecare aţi avut-o în casă, prin felul în carei-aţi vorbit şi v-aţi vorbit, prin ceea ce aţispus, dar şi prin ceea ce nu aţi spus.

*

Angela şi Dan au un copil de 13 anicare merge foarte prost cu şcoala. Toţi lespun că e deştept, dar e puturos şi obraz-nic. Şi ei cred acelaşi lucru – că au uncopil deştept, dar obraznic, care nu-i as-cultă. A ajuns să treacă clasa cu greu.Părinţii sunt epuizaţi nervos de toată po-vestea. Încă din clasa întâi, copilul aremeditatori la diverse materii. Ambiipărinţi se străduiesc să facă lecţii cu elcând vin de la serviciu. Au aplicat toate

48

metodele – şi vorba bună, şi bătaia, şi re-compensa, şi „fă ce vrei, eu nu mai pot“.Niciuna din metode nu a dat rezultate.Copilul a avut performanţe şcolare din ceîn ce mai coborâte. Aceasta însă nu paresă le spună părinţilor nimic, pentru că eicontinuă să acţioneze la fel ca şi pânăacum.

*

Cine e răspunzător de rezultateleslabe ale copilului? Părinţii. Ei sunt ceicare nu au ştiut să aleagă şcoala potri-vită, profesorii potriviţi, nu au avutrăbdarea de înger pe care trebuie să oaibă părinţii cu copiii lor în toate si-tuaţiile. Părinţii sunt primii care trebuiesă găsească modalitatea de a apropia co-pilul de carte, de cunoaştere, de şcoală.Dacă părinţii se aşază la masa de scriscu un aer de fiinţe chinuite care, uite,după osteneala de la serviciu, mai vin să

49

facă şi lecţii cu copilul – această starenegativă se transmite şi copilului, iarideea fundamentală este uite ce chinu-ială cu lecţiile astea! De asemenea, dacăpărinţii îi transmit copilului, conştientsau nu, convingerea că numai împreunăcu ei este el în stare să-şi facă lecţiile,cum să mai aibă atunci încredere în pro-pria capacitate de asimilare? Cu o ase-menea stare de spirit, nu ai cum săajungi premiant.

*

Maria are o fiică de 17 ani – Lidia.Lidia e frumoasă, ordonată, harnică, darmediocră la şcoală şi mereu ne-mulţumită, nefericită. Maria este foartebine intenţionată. Şi se străduieşte s-o în-veţe pe fiica ei numai de bine. Pentru cafiica ei să nu sufere cât a suferit ea.Numai că Maria greşeşte în mod funda-mental. Ea îi spune fiicei sale – uite, să

50

nu te căsătoreşti cu primul băiat de carete îndrăgosteşti, pentru că eu aşa amfăcut şi nu a fost bine. Am divorţat, amrămas cu un gust amar, şi practic nicio-dată nu am reuşit să fiu fericită, deşim-am recăsătorit şi soţul meu actual esteun om minunat. Ce nu înţelege Maria esteurmătorul lucru – două experienţe apa-rent similare, trăite de două persoane di-ferite – sunt experienţe diferite. Şi pot fidiferite în mod fundamental. Adică, estefoarte posibil ca fiica ei, căsătorindu-secu primul băiat de care se îndrăgosteşte,să fie cât se poate de fericită.

Şi aşa face Maria cu fiecare expe-rienţă importantă prin care a trecut – îispune fiicei ei să nu facă la fel, ca s-o me-najeze, s-o scutească de suferinţe, ne-înţelegând că nu se pune semnul egalîntre situaţiile prin care a trecut mama şicele prin care trece fiica, întrucât eroineleacestor situaţii sunt fiinţe diferite. Şi vor-bindu-i tot timpul numai despre frustrări

51

şi suferinţe, Maria o face pe Lidia să fie şiea mereu tristă şi încruntată, retrăind ex-perienţele mamei. Această continuă starede nemulţumire şi tristeţe o face pe Lidiasă nu poată depăşi stadiul mediocrităţii,să aibă rezultate slabe la şcoală, în ciudacalităţilor ei şi a potenţialului pe care îlare.

*

Dragi părinţi, fiţi conştienţi me-reu că tot ceea ce defineşte compor-tamentul, starea psihică şi fizică acopilului vostru este conform modelu-lui pe care îl oferiţi. Dacă nu vă placece vedeţi la copilul vostru, corectaţimodelul.

*

Cum îl înveţi pe copil să fie politicoscu ceilalţi şi să-şi exprime personalitatea

52

fără a leza pe nimeni? Prin exemplulpersonal şi prin explicaţii date la mo-mentul oportun. Dacă tatăl se comportăîn mod ezitant şi laş, şi copilul se vacomporta la fel, pentru că nu ştie să pro-cedeze altfel.

*

Pe plajă, fetiţa Anemona, de patruani, se joacă lângă un bazin de cauciucpe care tatăl său i-l umple, cărând găle-tuşe pline cu apă de mare. Vine o altăfetiţă, cam de aceeaşi vârstă, o frumoasăblondă cu părul creţ şi ochii albaştri, demână cu tatăl ei. Se apropie de Anemonaşi, nici una nici două, îi pocneşte o palmăîn cap Anemonei de îi zboară acesteiaşepcuţa, iar Anemona cade lângă bazin.Anemona începe imediat să plângă, iartatăl fetiţei cu părul creţ îşi ia rapidcopilul în braţe şi dispare precipitatprintre oamenii de pe plajă.

53

Tatăl Anemonei sare imediat în spri-jinul acesteia, dar copilul continuă săplângă de durere şi, mai mult ca sigur,de indignare faţă de felul umilitor în carea fost tratată.

*

Era de datoria tatălui fetiţei cu părulcreţ să intervină şi:

1. să-i ceară scuze Anemonei şitatălui ei;

2. să îi pună din nou pe cap fetiţeişepcuţa;

3. să-i explice propriului copil căacesta este un comportament inaccepta-bil şi să-i demonstreze cum trebuie pro-cedat cu copiii.

Fugind cu laşitate de la locul faptei,nu a făcut decât să-i ofere un modelgreşit de comportament propriului copil,să arate că a tratat un alt copil ca pe un

54

obiect sau ca pe un animal faţă de carenu are nicio responsabilitate şi să ignoreun prilej foarte important de formare acaracterului propriei fiice.

55

5. De ce copiiiîşi mint părinţii?

De multe ori copilul îşi mintepărinţii. De ce? Răspunsul este simplu –de frică. Copilului îi este teamă că, dacăîţi va spune sau va face un anumitlucru, tu, părintele, vei deveni nervos,vei ţipa, îl vei certa; poate că, dacă îţi stăîn obicei, îl vei bate, îi vei impune unlung şir de interdicţii şi aşa mai departe.

De fapt, din cauza ta te minte co-pilul. Din cauza felului în care reacţio-nezi la ce ar avea el să-ţi spună.

Copilul te cunoaşte. Ştie ce-ţiplace şi ce nu.

56

Şi ştie şi cum reacţionezi când cevanu-ţi place. Şi atunci, copilul, pentru aevita un scandal, pentru a te menaja defapt pe tine şi pentru a se menaja şi pesine – minte. Mai devreme sau mai târ-ziu, tu afli că te-a minţit şi scandalul egata: De ce minţi? Aşa te-am învăţat eu?Ei bine, ai să râzi, dar chiar aşa l-aiînvăţat tu, părintele, să se poarte, prinreacţiile pe care le-ai avut.

Ce va fi data viitoare? Va căuta să temintă şi mai bine, că poate n-o să teprinzi niciodată.

Dacă tu vei fi întotdeauna blândşi înţelegător, indiferent de ce îţispune copilul tău, cu timpul va re-nunţa să te mai mintă.

*

57

Ioana are 24 de ani şi este profe-soară de limba franceză. (Suntem în anul1999.) Mama ei îi cere imperativ ca lalăsarea întunericului să fie în casă, să nuiasă în oraş cu nimeni, nici cu fete, nicicu băieţi, pe motiv că o fată cuminte nuface aşa ceva. Ioana are cu totul alte con-cepţii de viaţă: vrea să iasă cu tineri devârsta ei la plimbări, la teatru, la cine-matograf, la restaurant, să stea pur şisimplu de vorbă cu colegii şi cu prieteniiei şi nu înţelege cum aşa nişte îndeletni-ciri nevinovate pot fi trecute la capitolul„preocupări de femeie uşoară“.

Şi pentru a îşi trăi totuşi viaţa cât decât în acord cu propriile-i dorinţe şi pre-ferinţe, Ioana nu a găsit altă soluţie decâtaceea de a-şi minţi mama. Inventa totfelul de chestiuni gospodăreşti sau legatede serviciu, pentru a-şi păstra mama câtde cât mulţumită, atunci când întârzia săvină acasă. Şi în loc să fie două fiinţeapropiate, două prietene, mama şi fiica

58

erau ca două inamice. Ioana era foartenefericită că trebuia să-şi mintă mama,căci o iubea foarte mult. Dar ce ar fi pututsă facă? Iar mama era foarte nefericităcă fiica ei nu era aşa cum voia ea, mama,să fie – foarte cuminte, adică să nu intreîn vorbă cu nimeni, să nu aibă nicun felde altă preocupare decât serviciul şicasa.

*

Concepţiile de viaţă ale mamei aufost o teribilă barieră între cele douăfemei – mamă şi fiică. În loc de îm-brăţişări – au fost distanţe şi ascunzi-şuri lungi şi reci; în loc de comunicare,de stat de vorbă – tăceri, tăceri, tăceri.Dacă fiica îndrăznea să deschidă gura şisă spună ceva de genul „Toţi tinerii devârsta mea au prieteni, prietene, ies înoraş“ etc, răspunsul era de ani şi aniacelaşi: „Da, dar tu nu ai voie, nu trebuie

59

să mă faci de râs, tu trebuie să fii o fatăcuminte!“ Ce poţi face într-o asemeneasituaţie? Să te izolezi şi să renunţi lapropriile concepţii de viaţă şi la propriiledorinţe pentru a nu-ţi supăra mama? Săte cerţi cu propria mamă, producândcine ştie ce consecinţe? Sau să îi spuimamei exact ce vrea ea să audă – şi pen-tru asta să minţi? Greu de luat o decizie.Ioana a ales ultima variantă.

*

Dacă ştii că copilul tău te mintecaută să te schimbi tu, părintele.

Atâta timp cât tu reacţionezi nervosşi intolerant la ce îţi spune copilul,acesta va continua să te mintă. Nu veiputea să-i câştigi sinceritatea dându-iordin: „Nu mai minţi!“ O vei putea facenumai oferindu-i deplină înţelegere şiblândeţe.

60

6. De ce părinţiiîşi înfricoşează copiii?

Există părinţi care nu se pricep să-şicrească şi să-şi controleze copiii decâtprin frică şi teroare. Aşa ştiu ei să se im-pună în faţa copiilor.

Aceşti părinţi au o problemă foarteserioasă. Dacă n-o conştientizează latimp şi nu lucrează temeinic asupra ei,practic îşi pierd copiii. Pierdere în sensulcă aşa o distanţă se aşază între ei, încâtpărinte şi copil devin doi străini.

Părintele are datoria de a nu îşiînfricoşa copilul.

61

Renunţă la cuvintele şi gesturile careînfricoşează. Frica şi teroarea nu-ţi voraduce respectul copilului tău, cu atâtmai puţin dragostea lui. Tu, ca adult, cesentimente ai putea avea faţă de cinevacare îţi provoacă frică?

Renunţă la a-ţi mai înfricoşa copilulşi vei reuşi să ţi-l apropii. Totodată îţi vacreşte şi respectul faţă de sine, pentrucă vei vedea, vei simţi că evoluezi, cădevii mai bun.

Cum îşi înfricoşează părinţii copiii?În felurite moduri. Prin gesturi, prin cu-vinte, prin tonul folosit. Agresându-i fizicşi/sau psihic.

● Agresivitatea fizică, începând cu ri-dicarea mâinii în semn de avertizare şiterminând cu trasul de urechi, scutura-rea copilului şi bătaia probabil că înfri-coşează cel mai tare.

● Agresiunea psihică este la fel derea ca şi cea fizică. Poate uneori e chiar

62

mai distructivă. Dacă, să zicem, debătaie te poţi feri, fugind, cum să te fe-reşti de ameninţarea mamei că se sinu-cide dacă cumva nu te măriţi cu cel pecare ţi l-a ales ea? Poţi să fii la sute dekilometri de mama ta, dar aceste ame-ninţări tot îţi macină sufletul şi mintea.

● Sunt des folosite expresii caretransmit agresivitate, de genul:

● îţi dau una de nu te vezi;

● îţi rup urechile;

● na, ca să ai de ce să plângi – şicopilul primeşte (încă) o palmă.

● În parc, când copilul nu vrea sălase joaca şi să plece acasă, refrenulpărinţilor este: Te las aici şi plec. Copiiimici trăiesc o mare spaimă când mamasau tata le spune aşa ceva. Frica parali-zantă de abandon pe care o simt copiiicând sunt ameninţaţi astfel poate aveaurmări serioase.

63

● Afirmaţii de genul: Nu mai vorbesccu tine! sau Nu te mai iubesc! – folositeatât de uşor de părinţi în relaţia cu co-piii lor – îi înfricoşează pe cei mici.Aceste cuvinte au o cu totul altă rezo-nanţă în sufletul copilului decât în su-fletul celui care le rosteşte şi ştie că nue aşa. Ele produc spaimă, nesiguranţă,suferinţă. Ele de asemenea transmitideea că dragostea părintească este unacondiţionată, folosită ca monedă deschimb, când de fapt nu e deloc aşa.Dragostea părintească e un dat indes-tructibil şi permanent, este necondiţio-nată.

*

Vacanţă. La munte, într-un restau-rant. Un băieţel de patru ani cere cevamamei în mod insistent. Mama îi spunecă nu se poate. Băieţelul ţipă mai tare.Mama îi spune: „Te duc şi te încui în ca-

64

meră şi te las acolo singur“. Băieţelul în-cepe să plângă şi mai tare şi să urle în-spăimântat.

*

Sigur că mama nu avea de gândsă-şi ducă la capăt ameninţarea, dar eralimpede că băieţelul suferea, că trăiamomente de spaimă, de groază la gân-dul că-l va încuia singur în cameră. Co-piii mici chiar sunt înfricoşaţi desingurătate, de întuneric, de uşi încu-iate, de zgomote mari.

*

Pare că forma de agresiune psihicăcea mai utilizată este aceea indusă detonul vocii. Foarte des aud la părinţi unton complet nepotrivit atunci când vor-besc cu copiii lor – fie ridicat, fie autori-tar, fie îmbibat într-un reproş, fie de şef

65

care le ştie el pe toate („mânâncă întâimămăliga şi după aia brânza!“ – darpoate copilului îi place să mănânce înaltă ordine felurile de mâncare din far-furie).

Toate acestea – cuvintele, tonul, pri-virea, gesturile – pot înfricoşa.

Uitaţi-vă cum reacţionează în gene-ral părinţii când un copil varsă mâncarepe masă sau pe haine; sau scapă cevape jos şi acel ceva se sparge. De câte oriaţi auzit în asemenea situaţie ca părin-tele, mângâindu-l blând pe cap pe copil,să-i spună: Nu-i nimic, se mai întâmplă!Lasă că spăl eu (sau curăţ etc)?

Regula este, dimpotrivă, ca în ase-menea situaţii să îţi cerţi zdravăn copi-lul! Şi eventual să-i dai şi vreo douăpalme... ca să fie mai atent data viitoare!

*

66

Pe o terasă mică, la mare. Toate me-sele ocupate. La o masă, o fetiţă de vreotrei ani se juca cu aparatul de filmat alpărinţilor. Atâta s-a jucat, că l-a scăpatpe jos. S-a făcut o linişte mormântală.Numai vaietele valurilor se mai auzeau.Se simţea în aer cum toată lumea aşteptaca mama sau tatăl fetiţei sau amândoi săreacţioneze – să ţipe, să o certe pe mi-cuţă, măcar un „ce-ai făcut!?“ Dar, spreuimirea şi... dezamăgirea tuturor, părinţiinu au zis nimic. Mama a ridicat pur şisimplu aparatul de jos şi l-a pus pe masăde ca şi cum ar fi fost o jucărioară neîn-semnată.

*

Aş vrea să întâlnesc mai mulţipărinţi de acest fel. Cei despre care re-latez aici au ştiut că, odată ce i-au per-mis copilului să umble cu aparatul,

67

urmau să-şi asume şi riscul ca fetiţa săscape aparatul pe jos.

*

Într-o secţie de poliţie s-au prezentato mamă cu fiica ei, care avea în jur de 15ani. Veniseră să-şi facă fata o nouă cartede identitate, căci pe cea pe care o avu-sese o pierduse. Cât a stat la coadă,mama, de câte ori a deschis gura, i-a re-proşat fetiţei că e căscată, că e vai decapul ei, că uite cum pierd ele acumaatâta timp la poliţie din cauză că nu afost ea atentă... Fata avea un aer supusşi prin fiecare por al fiinţei sale spunea:„Vai, mamă, iartă-mă că-ţi pricinuiescaşa neplăceri!“. Avea un aer spăşit şi,prin privire, prin întreaga atitudine, sestrăduia din răsputeri să câştige bună-voinţa mamei. Când a fost aşezată pescaun pentru a fi fotografiată, lua o anu-mită poziţie, după care căuta între-

68

bătoare privirea mamei, să vadă ce zice –e bine sau nu... Şi mama a zis de nenu-mărate ori că nu e bine, ba bretonul, bazâmbetul, ba bărbia...

*

Se vedea la biata fată că era apăsatăde nemulţumirea aceea profundă amamei şi nu ştia cum să facă s-o îmbu-neze. Şi se mai vedea că ar fi dat oricepentru ca mama să fie mulţumită de ea.

*

Fiecare părinte trebuie să fie atent latonul folosit în discuţiile cu copiii săi, lacuvintele pe care le spune, la gesturilepe care le face. Părinţii nu trebuie să ţipela copii, să-i ameninţe, să-i lovească.Toate aceste manifestări nu au nicio le-gătură cu educaţia şi cu iubirea părin-tească.

69

Să-ţi loveşti copilul, să-l ameninţisau să-l ţii în tensiune sunt nişte de-prinderi foarte nocive şi foarte primitive– la urma urmei.

Ori de câte ori un părinte îşi lo-veşte copilul trebuie să ştie că astatrădează un eşec al lui, al părinteluiîn educarea propriului copil.

Să-ţi controlezi copilul prin frică esteceva inuman. Să te simţi puternic, au-toritar, transmiţând frică – este nedemnpentru un părinte, întrucât părinteleeste chemat ca, dimpotrivă, să-şi ocro-tească copilul şi să-i ofere confort psi-hic, afectiv, fizic.

70

7. Exersează toleranţa

Părinţii au datoria de a fi tole-ranţi cu copiii lor.

Un om tolerant nu poate să-şi înfri-coşeze copilul. Toleranţa ne face săînţelegem că există diferenţe şi ne facesă acceptăm aceste diferenţe. Toleranţaeste o dovadă de iubire. Dacă părinţiisunt toleranţi cu copiii lor, aceştia ajungsă se simtă mereu în siguranţă, ajungsă se simtă mai liberi şi mai încrezătoriîn forţele proprii şi în părinţii lor.

De exemplu, dacă fetiţa ta de doi anivrea să se mai bălăcească în baie curăţuştele şi cu jucărioarele ei, iar tu,părintele, începi să te enervezi că nuvrea să iasă din baie..., că minutele alo-

71

cate băii au trecut..., e târziu..., ai multealte treburi de făcut...

Dacă eşti un părinte tolerant, o să-ţispui: „Ei bine, nu e nimic rău dacă o lassă se mai joace vreo zece minute, dupăvoia inimii, iar eu o să mă culc ceva maitârziu din cauza asta.“

Dacă eşti un părinte intolerant, tevei enerva că nu te ascultă şi o vei luadin baie cu forţa; fetiţa va plânge; o sătreacă mai mult timp până să o linişteştişi s-o adormi; şi vă veţi culca cu un gustamar după toată întâmplarea – şi tu şiea –, doar pentru faptul că tu nu ai ştiutsă fii mai tolerant, mai îngăduitor. ...Şiar fi fost atât de simplu pentru tine.

72

8. Copilul tăueste o fiinţă liberă

La fel ca şi tine, copilul tău este ofiinţă liberă. Respectă-i libertatea.

Deşi este – la început total – depen-dent de tine, copilul tău este şi el o fi-inţă liberă, care are dreptul de a i serespecta libertatea şi demnitatea. Tu, capărinte, ai datoria de a-l face să se simtăliber, de a-l ajuta să-şi trăiască aceastălibertate frumos, pentru a deveni un omîmplinit, fericit.

Copilul nu este un apendice al per-sonalităţii tale. Între tine şi copilul tăunu trebuie să existe relaţii de subordo-nare, ci de iubire. Dacă există iubire, nuexistă ierarhii de tipul eu sunt şeful şi

73

tu subalternul, eu dispun, că sunt adultşi ştiu, iar tu execuţi, că eşti mic şinu ştii. Copilul tău nu este subordona-tul tău. Este un mare dar de la Dumne-zeu. Copilul tău nu este sclavul tău, cicreatorul propriului său drum în viaţă.Toţi copiii sunt creatori, sunt talentaţi,au genialitate. Faptul că această genia-litate se pierde pe drum se datorează so-cietăţii şi, în primul rând, familiei – faptdemonstrat ca fiind adevărat de maimulţi oameni de ştiinţă contemporani.

A respecta libertatea copilului nu în-seamnă nici a-l lăsa de izbelişte şi nicia-l lăsa să facă orice-i trece prin cap –ca să se simtă liber.

Un părinte adevărat, responsabil, vaspune Nu copilului ori de câte ori estenevoie – dacă acest Nu este în interesulsuperior al copilului.

74

Părintele responsabil ştie când săspună „Nu“ şi are şi forţa şi talentulde a o face.

Pentru a respecta libertatea copilu-lui tău trebuie să înţelegi şi să admiţifaptul că el este o altă fiinţă decât tine.Nu trăi tu în locul copilului tău. Nutransfera visurile şi dorinţele tale asu-pra copilului tău. El este o altă fiinţă,cu propriile-i visuri şi dorinţe.

Nu-ţi înăbuşi copilul. Lasă-l să res-pire liber.

Când copilul tău ia decizia de ase căsători şi îşi alege soţul sausoţia, nu te amesteca în niciun fel înaceastă alegere.

Este o chestiune strict personală afiecăruia, o chestiune intimă, care nu

75

priveşte pe nimeni în afară de persoa-nele în cauză. Dacă ţi se cere părerea,poţi să ţi-o exprimi şi atât. Dacă îţi cereun sfat, încurajează-l să-şi urmezeinima. Acordă-i libertate deplină.

Aceeaşi libertate deplină trebuiesă-i acorzi copilului tău şi atunci cândîşi alege meseria. Sau când şi-oschimbă pe cea aleasă. Lasă-l să lucrezece-i place. În fond, e atât de simplu sănu te amesteci.

*

Diana este o tânără femeie de 30 deani, frumoasă, inteligentă, sensibilă. Estecăsătorită de şapte ani, iar înainte decăsătorie a fost prietenă cu actualul soţalţi cinci ani. În aceşti 12 ani, Diana nu asimţit că are pe cineva alături. Diana nul-a iubit niciodată pe acest bărbat. Mamaei însă a hotărât că el îi va fi soţ şi gata.„E frumos, lucrează într-un post foarte

76

bine plătit – ce mai vrei?“ o întrebamama, nedumerită. Când Diana îi spu-nea „Dar nu îl iubesc“, mama îi răspun-dea: „Ce prostie mai e şi asta cu iubirea?Pe vremea mea, nimeni nu punea pro-blema iubirii şi uite, lumea se căsătoreaşi totul mergea foarte bine...“

Acum Diana vrea să divorţeze, darnu e în stare. Mama ei azi îi spune „Nucumva să divorţezi, cine o să te ia, nuvezi cum arăţi... (deşi Diana arată foartebine) şi-apoi băiatul ăsta îţi e ursitul...“,iar peste câteva zile îi spune „De ce staica proasta şi nu divorţezi?“ Iar biata fată,complet dependentă afectiv de mamă, nue capabilă să ia o decizie. Şi această si-tuaţie trenează de ceva timp. Urmarea –Diana este într-o stare de depresie, numănâncă nimic toată ziua, n-o intere-sează nimic altceva decât munca – şimunceşte zilnic, cam 12 ore, inclusivsâmbetele şi duminicile. Şi îi dă zilnic ra-port mamei – ce a făcut, ce n-a făcut, ne-

77

omiţând nici cele mai mici amănunte...Dependenţa e absolută.

*

Diana a avut şi are toate şansele săfie fericită: este frumoasă, deşteaptă,cultivată, harnică, sociabilă.

Totul însă este anulat de faptul cădeciziile privind viaţa ei sunt luate demamă, şi nu de ea. Diana a vrut să-ifacă mereu pe plac, pentru că altfel îicreştea mamei tensiunea... Şi poate căaşa va face şi în continuare, cine ştie.Nimănui nu-i face plăcere să-şi superemama sau să-i pricinuiască vreun rău.

*

Lăsaţi-vă copiii liberi. Aveţi încredereîn ei. Fiţi mereu calzi şi aprobatori cu ei,veniţi-le în întâmpinare când îşi exprimădorinţele şi aspiraţiile.

78

Copilul trebuie să simtă tot tim-pul în fundal căldura părintească şisprijinul necondiţionat al mamei şi altatălui.

Un părinte adevărat este mereu pre-zent în viaţa copilului său, îl veghează,intervine când trebuie, se retrage cândasta e mai bine pentru copil.

79

9. Încrederea în sine

Ajută-l pe copilul tău să-şi constru-iască încrederea în sine. Confirmă-iaceastă încredere, încurajează-l, laudă-lcând reuşeşte, nu-l critica atunci cândgreşeşte, ci corectează-l cu blândeţe.Fără ton ridicat.

Cred că puţini părinţi conştienti-zează cât de mult înseamnă cuvântulBravo! spus copilului – indiferent devârstă –, atunci când acesta are un suc-ces. Când sunt mici, ai senzaţia că fie-care Bravo pe care îl primesc îi creşte, îiface mai mari.

Pregăteşte-ţi copilul pentru suc-cese, iar nu pentru eşecuri.

80

Conştientizează tu şi ajută-l şi pecopil să conştientizeze succesele – micişi mari. Şi bucuraţi-vă de ele împreună,din toată inima.

Încrederea în sine se construieşte cugândire pozitivă, cu emoţii pozitive.

Dacă ai să-i spui copilului „A...Nu ştiu dacă tu eşti în stare să intri la fa-cultatea X...“, deja i-ai tăiat orice elan şii-ai subminat foarte serios încrederea însine. Dar dacă îi spui: „Sunt sigur că veiintra la orice facultate vrei, pentru că eştifoarte bun, totul e să te hotărăşti!“, dejal-ai pus în starea câştigătorului – ştie căva reuşi şi chiar aşa se va întâmpla.

Cei care au încredere în ei, reuşesc.

Pentru a-ţi ajuta copilul să-şi con-struiască încrederea în sine trebuie să-liei în serios, să-l iei în consideraţie. Elva simţi asta. Va simţi că este impor-tant.

81

Tratează-ţi copilul ca pe egalul tău.Simte-te egalul lui. Este de o importanţăcrucială această atitudine. Îl va ajuta pecopilul tău pur şi simplu să înflorească.

Copiii ştiu şi simt când sunt luaţiîn serios şi când sunt trataţi cu res-pect. Şi copiii de vârstă foarte mică ştiuşi simt asta. Şi răspund pe măsură.

Să-ţi iei copilul în serios mai în-seamnă să-l asculţi cu atenţie când îţivorbeşte. Învaţă să preţuieşti vorbele co-pilului tău, pentru că sunt cu adevăratfoarte valoroase. Şi învaţă să ţii cont dece spune copilul tău.

Toate acestea îl ajută să-şi constru-iască încrederea în sine.

82

10. Copilul tău esteo fiinţă demnă

Respectă-i demnitatea. Nu-l jigni.Nu-l umili. Fii foarte atent la cum tecomporţi cu copilul tău în public. Nu-lagresa. E foarte umilitor. Chiar şi copiiide vârste foarte mici, de doi-trei ani, sesimt jigniţi şi umiliţi dacă mama sautata se poartă brutal cu ei în public şisuferă din cauza asta. Mulţi părinţinu-şi pun asemenea probleme, deşi elesunt esenţiale în ceea ce priveşte dez-voltarea copilului, confortul lui psihic,formarea încrederii în sine.

Niciun copil nu merită şi nu tre-buie să fie jignit, umilit de cătrepărinţii săi.

83

Cum îşi umilesc părinţii copiii? Înnenumărate feluri, din păcate:

– prin vorbe urâte: eşti prost, eştinebun, eşti tâmpit, idiotule!, nesimţitule!etc,

– prin gesturi: o palmă este o jignire,o umilire; un tras de urechi – la fel; ozgâlţâială dintr-aceea prin care prinzicopilul de un braţ sau de ambii umerişi-l scuturi bine – este tot o umilire(această zgâlţâială îl afectează nu numaipsihic, ci şi fizic, având efecte nefasteasupra creierului),

– prin atitudini care exprimă indife-renţă, nepăsare, neglijenţă.

*

Pe plajă, la mare, o mămică şi un co-pilaş de cel mult doi ani. Povestea s-a re-petat zilnic, tot sejurul. Copilaşul începea

84

să se joace în nisip. Mama începea săţipe că iar îşi pune nisip în păr, că abial-a spălat pe cap, că nu înţelege să numai ridice lopăţica cu nisip în sus... Cucât mama ridica tonul mai sus, cu atâtfetiţa plângea şi ţipa mai tare. Nu lipseau„complimentele“: nesimţită, proastă etc.Observaţiile şi jignirile acestea, pe tonfoarte ridicat, durau cât stăteau pe plajă.

*

Fireşte că mama era convinsă căacţionează spre binele copilului. E greuînsă de înţeles cum o mamă se poateaştepta ca pe nisip, la mare, copilaşulsău de doi ani să nu se joace cu nisipul.Dacă, însă, în loc să-şi folosească tim-pul pentru observaţii şi dojană, s-ar fijucat în nisip împreună cu fetiţa ei,sigur ar fi găsit o metodă s-o ferească dea-şi mai pune nisip în păr. Chiar amavut impresia că de fapt fetiţa făcea asta

85

intenţionat, pentru a o face pe mama eis-o vadă, s-o bage în seamă. Numai că,în loc să primească duioşia şi călduramaternă, primea un şuvoi de observaţiiumilitoare şi complet nefondate.

*

O formă de umilire mai specială esteaceea în care unui copil i se dă în modconstant un alt copil de exemplu. Cumar fi:

● „Uite ce bine învaţă fratele tău!“

● „Uite ce cuminte e fratele tău!“

● „Uite cum mă ascultă fratele tău!“

● „Uite ce bine mănâncă fratele tău!“etc.

Acel copil care este mereu pus pelocul doi în raport cu un alt copil, de celemai multe ori cu un frate al său, pe de oparte se simte umilit de faptul că mereuel este mai prejos, iar pe de altă parte se

86

simte mereu pe locul doi. În cazulfraţilor, de cele mai multe ori, copilultratat ca fiind pe locul doi rămâne peviaţă cu un sentiment de invidie faţă defratele său. Dar nu e numai atât. Elchiar va fi mereu pe locul doi, sau pe ul-timul loc, în toate împrejurările – la ser-viciu, în familie etc. Asta pentru că aşaa fost programat de mic – să fie maipuţin bun decât celălalt.

Aşadar, atenţie, părinţi: trataţi-văcopiii la fel şi nu-l daţi constantnumai pe unul şi acelaşi drept exem-plu celuilalt.

*

Există foarte mulţi copii nefe-riciţi, trişti. Să nu credeţi că vorbesc decopiii aflaţi în grija statului, care auîntr-adevăr multe motive să nu fie toc-mai fericiţi! Mă refer la copiii care auşansa să se nască şi să crească într-o fa-

87

milie normală. Binecuvântările acestuidar extraordinar – familia – uneori suntanulate de chiar cei care o formează,adică de mama şi tatăl copilului, cel maiadesea prin aceea că înţeleg prost noţiu-nea de autoritate părintească. Ei credcă asta înseamnă un fel de raportstăpân–sclav, în care stăpânul ştie tot şiare întotdeauna dreptate, iar sclavul tre-buie să se supună orbeşte, demnitateacopilului fiind o chestiune neglijabilă.Cu o asemenea atitudine, părintele nuface decât să deterioreze relaţia sa cu co-pilul şi, în final – se instalează distanţaîntre părinte şi copil.

Singura autoritate pe care ţi-opoţi permite cu ceilalţi şi, în primulrând, cu copilul tău, este autoritateaiubirii.

88

11. Copiii obraznici

Părinţii – şi în general adulţii – foarteuşor spun unui copil: „Eşti obraznic!“.În 99% din cazuri exagerează în modgrosolan. Această exagerare arată oinexplicabilă lipsă de grijă faţă de sensi-bilitatea copilului.

Pe copil îl afectează profund etichetade „obraznic“. De ce să-i pui copilului înmod gratuit acest stigmat pe frunte?

Când vă aflaţi – să spunem – în salade aşteptare a unui aeroport, staţi pe unscaun şi priviţi în jur. Veţi vedea că toţicopiii mici, de 1–7 ani, se deplaseazăalergând. Modalitatea firească, naturală,de deplasare a unui copil mic de la unpunct la altul este alergarea. Cereţi-iunui copil de doi-trei ani să vă aducă ojucărie din camera lui sau frunza care

89

tocmai a căzut din copac şi veţi vedea căse va duce şi va veni fugind. Vă imagi-naţi un copil de doi-trei ani mergândagale, precum un adult?!

Cu toate acestea, de foarte multe oriadulţii le spun copiilor că sunt obraznicipentru că aleargă!

La fel şi cu râsul. Pornirea naturalăa copilului este de a zâmbi şi de a râde.Un copil iubit de părinţii săi şi care sesimte pe teren stabil, asta face – zâm-beşte, râde, e fericit. Este nerezonabil,nefiresc, să-i interzici unui copil să râdă,indiferent de câţi vecini sunt deranjaţide chestia asta. Sau să-l treci din cauzaaceasta în categoria... celor răi oriobraznici!

*

La mare, pe terasa unui restaurant,la masă. Sunt destui copii, de diversevârste, cu părinţii sau cu bunicii. Cum în-

90

drăzneşte vreun copil să vorbească maitare sau să râdă mai zgomotos, imediat ise face un reproş şi i se spune „Stai cu-minte!“ Cum se dă un copil jos de pescaun şi începe să se zbenguiască, ime-diat este chemat sau adus la loc cu ace-laşi „Stai cuminte!“

Acest îndemn este valabil pentru co-piii care sunt sub şase-şapte ani, întru-cât cei care au depăşit această vârstăsunt cuminţiţi (timoraţi) deja. Nu semişcă, nu comentează, stau cu ochii înfarfurie şi tot ce visează este să nu-i certepărinţii sau bunicii în public – ca să nu sefacă de râs.

Am stat peste o lună în acel loc, s-auperindat mai multe serii de turişti, iar dela tabloul copiilor „cuminţi“ s-au abătuttrei îngeraşi – un băieţel şi două fetiţe.Aceştia erau veseli, râdeau, cântau, aler-gau în jurul mesei – spre disperarea turiş-tilor de pe terasă. Chiar într-o zi, fetiţacea mică (avea în jur de trei ani), râdea

91

foarte frumos, jucându-se cu o păpuşică.Un domn cu părul alb le-a atras atenţiapărinţilor s-o oprească din râs, că deran-jează.

*

Toţi copiii aceia cuminţi erau de faptînfricoşaţi.

Iar despre adulţii care se pot simţideranjaţi de râsul cristalin al unei fetiţede trei ani nu pot spune decât că trebuiesă fie tare trist şi rece în inima lor.

*

Zi însorită, la Sinaia. Mă aflu în com-pania câtorva scriitori, pe o terasă lungăşi îngustă, care are la un capăt un spaţiumai larg, neocupat de mese. Noi suntemaşezaţi la celălalt capăt al terasei. Unscriitor, să-l numim NY, ne spune că nua mai fost la Sinaia de pe vremea Ră-

92

posatului, când Uniunea Scriitorilor aveaaici, în cartierul Cumpătul, o casă deodihnă, pierdută prin retrocedare. Neface cunoscut şi un banc, pe carepretinde că l-a scornit el: „De când numai vin scriitorii la Sinaia? De când şi-aupierdut... Cumpătul!“

Imediat după rostirea bancului, întimp ce noi ne străduiam din politeţe sărâdem, îşi fac apariţia printre scaunelenoastre trei căţeluşi, puşi pe joacă. NYimediat intră în „vorbă“ cu ei, îi face săse atace unul pe altul, să urle, săschelălăie îngrozitor în hohotele nestă-vilite de râs ale interlocutorului nostru.

După minute lungi, greu de suportat,căţeluşii părăsesc terasa şi atunci NYdeschide o altă discuţie, anume desprefaptul că literatura contemporană ar fidistrusă în mod sistematic de editori.Aceştia sunt, în opinia lui, nişte rechinidornici de înavuţire care pretind că ope-

93

rele lui NY nu se vând şi de aceea nu-lpublică sau îl publică în tiraje foarte mici.

În timp ce NY ne împărtăşeşte convin-gerile sale, în spaţiul liber din celălaltcapăt al terasei vine Domnul M, şi el scri-itor, însoţit de fiica sa, Rosemarie – careare în jur de doi ani şi jumătate. DomnulM rămâne în picioare şi intră în vorbă cuo doamnă în vârstă, scriitoarea EN. Oaltă fetiţă, cam la nouă ani, Maria, seapropie de Rosemarie şi pretinde că vreasă-i ia rochiţa. Rosemarie aleargă în jurultatălui său, urmărită de Maria, şi râde cutoată fiinţa. Are o voce plăcută, puternică,sonoră, ca o cântăreaţă de operă, cum nute-ai aştepta de la un copil de doi ani.Toată lumea o ascultă.

Vădit deranjat, NY îi adresează in-jurii Domnului M şi îi strigă pe un ton au-toritar să-şi ia copilul de acolo şi să seducă pe munte, să nu mai deranjezelumea! Râsetul unui copil de doi ani îlscoate din sărite pe scriitorul ce tocmai

94

antrenase câinii vagabonzi într-un va-carm de care se bucurase atât de tare.

Domnul M priveşte câteva clipe des-cumpănit în jur, apoi îşi continuă liniştitdiscuţia cu Doamna EN, lăsând copiii săse joace în continuare de ca şi cum nimicnu s-ar fi întâmplat. Mai târziu l-am în-trebat cum de a putut să rămână impa-sibil la admonestările lui NY şi nu aîntrerupt joaca copiilor, cum ar fi făcutorice alt părinte în locul său. Mi-arăspuns, zâmbind cu subînţeles, că s-auitat în jur să vadă dacă nu cumva exis-tă vreo plăcuţă pe care să scrie INTERZISPENTRU COPII şi, cum nu a văzut aşaceva, nu a considerat necesar să-irăspundă lui NY.

Şi a adăugat: „Numai un om căruianu-i plac copiii poate fi deranjat derâsetele unei fetiţe de doi ani. Iar eu nuînţeleg de ce trebuie să le facem întot-deauna pe plac celor ce nu iubesc copiii,şi să ignorăm faptul că sunt atâţia alţii

95

cărora le face bine să-i privească pe copiijucându-se.“

*

I-am dat dreptate. Şi mi-a trecutprin minte şi ideea că probabil aici stăde fapt secretul tirajelor mici ale ope-relor lui NY. Nu ştiu cui îi face plăceresă se pună în contact cu scrierile cuivacare nu iubeşte copiii, chiar dacă-i placesă se joace cu câinii...

Domnul M s-a dovedit a fi unul din-tre acei părinţi care nu-şi pierd... cum-pătul şi îşi apără copiii de răutăţile celorce nu-i iubesc. Lumea ar câştiga enormdacă toţi părinţii ar acţiona aşa.

96

12. Stresul tăuşi al copilului tău

Unii, mulţi chiar, iau în râs pro-blema stresului la copiii. „De unde stresla copil când, vorba ’ceea, nu are niciogrijă, nicio supărare, nu are grija zilei demâine, totul îi este asigurat pe tavă...“

Nimic mai eronat. Copiii pot fi, şichiar sunt, stresaţi. Ca părinte, tu însuţiîţi poţi stresa copilul, chiar dacă îi asi-guri hrană, haine, jucării din abun-denţă.

Iată doar câteva exemple:

– Copilul tău a luat o notă proastă laşcoală şi, ştiind ce reacţie vei avea cândvei afla (ţipete, ameninţări, jigniri), alegesă nu-ţi spună deocamdată, să maiamâne acest moment de-a dreptul înfri-

97

coşător pentru el. Pe de o parte, îi estefrică de tine, pe de altă parte, nu vrea săte vadă supărat. Ei bine, copilul tău estestresat de toată această situaţie şi aceststres va ţine până când îşi va lua inimaîn dinţi şi-ţi va spune. Să nu crezi căaceasta este o situaţie uşoară pentru co-pilul tău.

– Fiica ta, studentă, necăsătorită,tocmai a aflat că este însărcinată.Trăieşte clipe de groază – cum să-ţispună aşa ceva? Ce vei spune tu, mama,care crezi cu toată fiinţa ta că fiecarefată trebuie să fie castă atunci când secăsătoreşte? Mai ales că tatăl copilului,din laşitate, a dat bir cu fugiţii... Ei bine,fiica ta trăieşte un puternic stres pânăîn momentul în care situaţia va ajungela un deznodământ.

– În general, un părinte care e mereunemulţumit, dezamăgit, îngrijorat, ge-nerează prin atitudinea sa stres pentrucopil.

98

Învaţă-ţi copilul să-şi gestioneze pro-priul stres.

Învaţă-l că nu există probleme denerezolvat, că orice problemă are osoluţie. Şi că tu îi eşti alături şi îlajuţi, indiferent de ce se întâmplă.

Începe prin a folosi cât mai puţin – şicel mai bine ar fi deloc – cuvântul„Aoleu!“. Acest cuvânt anunţă întot-deauna ceva rău. Induce o emoţie nega-tivă, o spaimă. Renunţă la el.

Învaţă-ţi copilul să nu se teamă deschimbare, să fie deschis noului. Preo-cupă-te tu, ca părinte, să creezi situaţiiîn care copilul să se confrunte cu noul:o vacanţă într-un loc necunoscut, o în-tâlnire cu persoane pe care nu le cu-noaşte, o vizită la un muzeu – suntnenumărate posibilităţi. Încetul cu înce-tul, va învăţa să nu se sperie de nou. De

99

foarte multe ori, teama de nou şi deschimbare generează stres. Nu-l ţine pecopil mereu între aceiaşi patru pereţi, înacelaşi parc, între aceiaşi oameni.

Învaţă-ţi copilul să nu fie timid.Timiditatea ajunge să fie de multe orisursă de stres: să nu îndrăzneşti să des-chizi gura în public, să nu îndrăzneştisă baţi la o uşă, să dai un telefon etc –toate acestea generează teamă, nelinişte,tensiune.

Învaţă-l să nu se teamă de oameni.Pentru asta e nevoie ca în primul rândsă nu se teamă de voi, de părinţi, apoide ceilalţi membri ai familiei, dar şi detoţi ceilalţi oameni din jurul său – pro-fesori, colegi, rude, prieteni etc.

Învaţă-ţi şi încurajează-ţi copilul săvorbească, să comunice, să spună ceeace are de spus.

100

Învaţă-l să exprime în cuvintegândurile: ce vrea, ce simte, ce speră,ce plănuieşte şi la ce visează.

Comunicarea, dublată de încredereaîn sine, îl va ajuta să facă faţă oricăreisituaţii.

Învaţă să-ţi gestionezi stresul şiînvaţă să nu-ţi stresezi copilul.

101

13. Nu mai fiîngrijorat!

Niciunui copil, indiferent de vârstă,nu-i place să-şi vadă părinţii supăraţisau îngrijoraţi.

Trebuie, ca părinte, să înveţi să fiirelaxat, destins, să scapi de îngrijorare.99% din îngrijorări sunt surori cu po-vestea drobului de sare (pentru cinen-o ştie, o redau mai jos, foarte pescurt.)

Am constatat următorul lucru: cândîi spui cuiva „Nu mai fi îngrijorat/ă!“,răspunsul este: „Nu pot. Asta mi-e firea.Pun totul la inimă. Mă consum pentruorice...“ Toţi aceşti oameni ar trebuisă ştie că poţi pune totul la suflet şi însens pozitiv, constructiv. Totul este să-ţischimbi optica. „Adică cum, copilul să nu

102

mă asculte, să ia note mici la şcoală şiasta să o pun la suflet în sens pozitiv şisă nu mă îngrijorez!?“ – ar fi replica fi-rească. Şi eu aş spune:

– Da, tu, părintele, nu trebuie să teîngrijorezi. Nu asta trebuie să-ţi fiereacţia. Nu prin îngrijorare trebuie sărăspunzi la problemele cu care se con-fruntă copilul tău, ci prin găsirea ra-pidă de soluţii.

Deci, dacă fiul sau fiica ta are o pro-blemă, caută să nu te îngrijorezi (pentrucă aceasta îţi face rău şi ţie, şi copilului)şi caută să găseşti cât mai repede ceamai bună soluţie la problema respectivă.

Să continuăm pe baza exemplului demai sus. Dacă copilul nici nu te ascultăşi nici nu merge bine cu şcoala, ce artrebui să faci tu, ca părinte? Ar trebuisă înţelegi că această situaţie este unsemnal pentru tine, o cortină din spa-tele căreia trebuie să auzi venindstrigătul de ajutor al copilului. De fapt,

103

copilul tău spune ceva de genul: „Mama,tata, ajutaţi-mă, veniţi mai aproape demine, înţelegeţi-mă. Sunt într-un impas şinu ştiu ce să fac!“

Iar tu trebuie să mergi în întâmpi-narea copilului tău, cu calm şi cu blân-deţe, fără îngrijorare, cu încredere înfaptul că totul se va rezolva repede şibine. Trebuie doar să cauţi soluţia po-trivită.

*

Nora a fost o elevă premiantă înprimii opt ani de şcoală. Nora este o fetiţăcuminte, silitoare, conştiincioasă, inteli-gentă.

În primul an de liceu, notele Noreis-au învârtit însă în jurul lui 7. Ce s-a în-tâmplat? La liceul cu pricina nu se făceacarte. În primul rând – toată lumea chiu-lea, începând cu mulţi dintre profesori şiterminând cu elevii. Nora, în inocenţa şi

104

nevinovăţia ei, era convinsă că aşa tre-buie să fie la liceu, că asta e viaţa de li-ceean – să stai mai mult prin parcuri,decât la şcoală. Când mama Norei avăzut ce note ia fiica ei şi ştiind că cutotul alta ar fi trebuit să fie situaţia, s-adus la şcoală şi a vorbit cu dirigintele.Acesta a întrebat-o: „Vreţi să urmeze o fa-cultate?“ „Da“ – a spus mama (era pe vre-mea când la facultate se intra princoncurs şi nu existau facultăţi particu-lare). „Atunci mutaţi-o la un alt liceu!“ – aspus profesorul.

La sfârşitul anului şcolar, părinţiiNorei au rezolvat transferul acesteia laun alt liceu, unde problemele se puneaucu totul şi cu totul altfel. Nora a plâns, acerut să nu fie mutată de la liceul în carefăcuse primul an... Ce a urmat? Pentru căcolegii şi unii profesori credeau că eravorba de o mutare disciplinară, Nora avrut să le demonstreze că e foarte bună.Şi a reuşit. A fost prima în clasă în fiecare

105

an, a obţinut locul I pe ţară la mai multeolimpiade şi a urmat două facultăţi.

*

Şi toate acestea au fost posibile pen-tru că părinţii Norei, în loc să se îngrijo-reze, spunându-şi „Vai ce prost merge cuşcoala!“, şi să îşi certe copilul, şi-auspus: „Trebuie să facem ceva, trebuie s-oajutăm pe Nora!“ şi au făcut exact ce afost mai bine pentru fiica lor.

Vă rog să reţineţi: părinţii nu au cer-tat-o pe Nora pentru rezultatele slabe laînvăţătură. Au menajat-o. Au avut în-credere în ea şi au înţeles că numai con-textul o determinase să fie altfel decâtera ea de fapt.

*

Şi acum – povestea drobului de sare:

106

Bărbatul vine acasă şi-şi găseşte ne-vasta şi soacra plângând de mama focu-lui şi dându-se de ceasul morţii.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat? întreabăbărbatul.

Şi femeile încep să-i spună:

– Uite, drobul de sare e pe sobă;lângă sobă, în pătuţ este copilaşul nos-tru cel drag, iar pisica... pisica o să seurce pe sobă, o să facă să cadă drobulde sare pe copil... Şi uite aşa... copilul osă moară... Şi de-asta plângeau ele în-grijorate. (Citiţi urmarea într-un volum depoveşti de Ion Creangă.)

*

Analizează-te puţin şi o să vezi că99% din motivele de îngrijorare legate decopilul tău sunt aidoma celei din poves-tea de mai sus.

107

În general, părinţii sunt îngrijoraţipentru că:

– copilaşul face tot felul de pozne,„este obraznic“ (una dintre expresiile în-cetăţenite bine) la grădiniţă şi educatoa-rea are mai mereu ceva de reclamat...

– copilul lor este la vârsta „pericu-loasă“ şi este într-o continuă agitaţie,răzvrătire, nemulţumire; nu-i ascultă pepărinţi, nu spune unde se duce, cu cine,ce face când vine noaptea târziu acasă...

– fiul sau fiica are o meserie carenu-i aduce mulţi bani sau care nu e pri-vită „cu ochi buni“ de unii sau de alţii...

– fiul sau fiica s-a căsătorit sau e pecale să o facă cu o persoană nepotri-vită...

...numai motive de îngrijorare şi ne-mulţumire!

De fapt, toate acestea trebuie luatemult mai în uşor şi rezolvate ori ac-ceptate cu blândeţe şi cu zâmbetul pe

108

buze, întotdeauna lăsându-i pe copii săse exprime liber.

Vă faceţi mult rău şi vouă şi copiilorvoştri cu aceste îngrijorări. Renunţaţi laele!

Starea de îngrijorare a ajuns să le fieunora reflex necondiţionat. Schimbaţiaceastă situaţie, dacă vă aflaţi în ea!Spuneţi-vă că viaţa e minunată – şi fa-ceţi toate eforturile să şi simţiţi asta –,spuneţi-vă că copilul vostru e minunat –chiar dacă face pozne la grădiniţă, nu epremiant la şcoală, nu face meseria pecare aţi visat-o voi pentru el, nu secăsătoreşte cu cine trebuie (asta dupăpărerea voastră, a părinţilor).

Prin autocontrol se poate scăpa deîngrijorare. Formaţi-vă convingerea cătoate obstacolele se pot depăşi, că păs-trarea calmului şi a echilibrului estefundamentală. Beneficiile, veţi vedea,sunt extraordinare.

109

Fii mereu atent la copilul tău, ve-ghează asupra lui şi intervino cândeste cazul, dar fundalul să nu fiestarea de îngrijorare, ci o stare deseninătate, calm, bucurie, fericire,iubire.

110

14. Ce îi transmiţicopilului tău?

Analizează-te un pic:

● care îţi sunt valorile;

● care sunt ideile în care crezi cutărie;

● care îţi sunt ticurile verbale cu va-lenţe negative.

Toate acestea le transmiţi copiilortăi.

De exemplu, dacă pentru tine valoa-rea supremă o reprezintă banii – astatransmiţi copilului tău. Şi el va crede căbanii sunt cel mai important lucru înviaţă. Căci „cu bani poţi cumpăra orice“,nu-i aşa?

111

Alt exemplu: Orice succes se obţinecu multă trudă, cu multă chinuială, cuefort şi, de fapt, a obţine un succes –este ceva foarte greu. Şi copilul preiaaceastă filozofie, că trebuie să treciprintr-un mare chin înainte de a ajungela bucuria succesului. Ba mai mult,preia şi starea de spirit corespunzătoare– e greu, e greu, e greu... Numai căaceastă teorie nu e tocmai adevărată,pentru că, în general, cei care ajung laun mare succes, într-un anumit dome-niu, sunt cei care şi-au urmat marea pa-siune a vieţii lor. Iar să munceşti seriospentru a-ţi urma o pasiune – nu estedeloc greu sau chinuitor, dimpotrivă,este o mare bucurie.

Un exemplu de tic verbal: Stai cu-minte (sau alt îndemn), că râde lumea detine (sau râd copiii de tine)!

Repetându-i copilului mic acestlucru, că râde lumea de el, şi conti-nuând să i-l spui şi când este ceva mai

112

mare, reuşeşti să-i instalezi în sufletteama de lume şi să-l faci un maretimid. Îl blochezi. Va prefera să tacă, înloc să vorbească – pentru ca lumea sănu râdă de el; va prefera să piardăcine ştie ce oportunităţi în loc să acţio-neze – de teamă să nu se facă de râs, sănu fie ridicol, de teama lui „râde lumeade tine“.

O spusă în aparenţă atât de nevino-vată şi, în concepţia multora, foarte edu-cativă, odată înşurubată în mintea unuicopil, îi va ghida comportamentul în de-favoarea propriei persoane. Căci, să nute exprimi, să nu îndrăzneşti să spui, săfaci, să te manifeşti – este ceva ce te facenefericit, nemulţumit şi te plasează ade-sea pe ultimul loc în societate.

Un alt exemplu de tic verbal (auzit lamulte femei): „Toţi bărbaţii sunt nişteporci“. Repetând sistematic această afir-maţie, o transmiţi şi copiilor tăi.

113

Dacă ai o fiică, aceasta îi va privi cumare neîncredere pe bărbaţi şi va plecade la premisa: toţi bărbaţii sunt nişteporci – că aşa a auzit ea, încă de cândera mică, de la mama ei. Acest „refren“ îipoate bloca pur şi simplu viaţa afectivă.Fiica se va situa mereu pe poziţia celeicare aşteaptă să fie dezamăgită. Iar înfinal chiar asta va atrage.

Dacă ai un fiu, acesta va căuta să seconformeze spuselor mamei şi se vapurta ca atare cu fetele şi femeile dinjurul lui.

Şi încă un tic verbal – sau, la unii,mai mult decât atât: Copii mici, grijimici... Copii mari, griji mari... Dacă totspui asta faţă de copiii tăi, ajungi să lecuibăreşti în suflet o falsă vinovăţie. Efoarte apăsător să trăieşti cu sentimen-tul că eşti izvor de griji şi probleme pen-tru mama şi tata, că, cu cât creşti, cuatât le faci griji mai mari.

114

Nu e mai bine să le spunem copiilorcă sunt izvor de bucurii şi de clipe mi-nunate?

Iată un alt exemplu de manifestarea unui comportament automat prin carepărinţii infiltrează un program dăunătorîn subconştientul copiilor lor. Mama i-aspus fiului tot timpul „Mănâncă tot dinfarfurie, ca să te faci mare.“ Acest în-demn a fost auzit permanent de copil, demai multe ori pe zi, în primii ani de viaţăşi, „cuminte“ fiind, a mâncat tot.

Acum, când copilul este adult şi arecopii la rândul său, din reflex spuneacelaşi lucru: „Mâncaţi tot din farfurie,ca să vă faceţi mari.“ Şi copiii mănâncă.Numai că, această nouă familie trăieşteacum în SUA, unde porţiile de mâncaresunt imense şi unde obezitatea este oproblemă foarte serioasă, şi nu în Eu-ropa, unde crescuseră cei care acumsunt părinţi.

115

Părinţii îşi dau seama că n-ar trebuisă le ceară copiilor să mănânce atât demult, dar nu ştiu cum să se fereascăde acest „Mănâncă tot din farfurie, ca săte faci mare!“ cu care ei au fost crescuţide părinţii lor. Pur şi simplu reiau refre-nele eterne ale propriilor lor părinţi.

Fiecare părinte, în adâncul fi-inţei sale, ştie exact ce trebuie săfacă în relaţia cu copilul său, dar cu-tumele care i s-au implantat în minteîncă din copilărie îl împiedică să secomporte aşa cum îi dictează inte-riorul.

Aşadar, e bine să fim atenţi la cespunem, la ce transmitem copiilornoştri, la programele cu care le ali-mentăm subconştientul.

116

15. Cuvintecare nu trebuie rostite

Părinţii prea uşor le adresează cu-vinte grele şi, în fond, nedrepte, copiilorlor. Eu te-am făcut, eu te omor! esteceva... ce nu trebuie niciodată, dinniciun motiv, nici rostit, nici gândit, nicisimţit. Şi totuşi, mulţi părinţi spun pro-priilor lor copii aceste cuvinte!

Părintele trebuie să fie conştientde faptul că nu are drept de viaţă şide moarte asupra copilului său. Viaţanu este creată de părinte, ci de altci-neva, de altceva... într-un plan mult maiînalt. Părintele biologic este cel prin careviaţa este dusă mai departe, dar nu eleste creatorul vieţii, „autorul“ copilului.Părintele nu creează viaţa, ci doar otransmite.

117

Dincolo de asta însă, este de-a drep-tul barbar să-ţi ameninţi copilul cumoartea. Sunt cuvinte foarte grele, carenu ştiu dacă se mai şterg vreodată dinsufletul copilului căruia i-au fost adre-sate.

Alte lucruri ce nu trebuie să le fiespuse copiilor niciodată, sunt:

● „Explicaţii“ de genul: „Noi de faptnu ne-am dorit copii (nu te-am vrut), tu aiapărut printr-o eroare!“ sau „Tatăl tău(mama ta) m-a lăsat din cauza ta“.

● Cuvinte precum „o să mă ai peconştiinţă“ sau alte expresii prin care îispui copilului că el este cauza unei po-tenţiale sinucideri sau îmbolnăviri aletale.

● „Complimentul“ Eşti rău/rea!Este folosită atât de des această afir-maţie, încât începe să treacă drept ceva„drăguţ“ sau ceva neutru. Ea trebuieînsă eliminată din vocabularul unui

118

părinte în relaţia cu copilul său, pentrucă, în realitate, încărcătura acestor cu-vinte este una foarte nocivă.

*

O doamnă îi spune fetiţei de doi ani:

– Vino la mine să te pup, că tare eştifrumoasă!

Fetiţa fuge şi vociferează, declarândcă nu vrea să fie pupată.

– Ce rea eşti! vine „drăgălăşenia“ dinpartea doamnei.

*

O mămică intră cu fetiţa de trei aniîntr-un magazin. Până să se hotărascămama ce cumpără, fetiţa a început săstrige ceva de genul „V’eau aca-deaaaaaaa!“ cât putea ea de tare.

119

– Aoleu, ce rea eşti! s-a grăbit vânză-toarea să spună.

– Vă rog să nu-mi jigniţi copilul, aspus mama pe un ton politicos. Şi a fostfoarte linişte după aceea.

*

În parc, o fetiţă cam de cinci ani, în-soţită de bona sa, se juca cu o păpuşă.Vine la ea o altă fetiţă, mai mică, şi în-cepe să-i tragă păpuşa din mână.

– Dă-i şi fetiţei păpuşa ta, spunebona.

Fetiţa refuză hotărât.

– Haide, dă-i şi ei păpuşa! insistăbona.

Fetiţele continuă să tragă de păpuşă,fără să vorbească între ele.

– Vai, da’ ce rea eşti, Mona! tragebona concluzia.

120

*

Este şi nedrept şi deplasat să-i spuiunui copil că este rău. Şi complet gra-tuit. Ceea ce e mai grav este că totrepetându-i copilului că este rău, chiarîl programezi să fie rău şi în final va firău.

Şi de fapt, răutatea invocată se aflăîn sufletul celui ce rosteşte aceste cu-vinte, nu în sufletul copilului care leaude.

Un lucru pe care trebuie să-l facemca părinţi pentru a da un bun exemplucopiilor noştri este următorul: să nu vor-bim niciodată de rău pe semenii noştriîn faţa copiilor. Dimpotrivă, se cuvine în-totdeauna să scoatem în evidenţă par-tea bună şi frumoasă a fiecăruia. Astfelîi ajutăm pe copii să aibă mereu inimauşoară şi să poată analiza lucrurile şioamenii fără prejudecăţi, îi ajutăm să

121

devină oameni frumoşi şi încrezători însine şi în ceilalţi, şi nu nişte clevetitoricare nu respectă pe nimeni şi îi trateazăpe toţi cu dispreţ, neîncredere şi suspi-ciune.

122

16. Gândirea pozitivăşi emoţiile pozitive

Se vorbeşte şi se scrie mult despregândirea pozitivă. Departe însă de a sebanaliza sau demonetiza, acest subiecteste tot mai actual, mai viu şi mai pre-zent în vieţile noastre.

Gândirea pozitivă, emoţiile pozitive,optimismul sunt de o importanţă cru-cială. Dacă vrei să-ţi fie bine ţie, copilu-lui tău şi tuturor celor din jur – trebuiesă fii o persoană pozitivă, tonică. Numaiaşa aduci binele în viaţa ta. Numai aşasimţi binele.

Probabil aţi observat că întotdeaunaun copil mic transmite, prin mimică, cu-vinte, atitudine, exact atmosfera din fa-milie. Un copil care râde cu poftă, care evesel, care glumeşte, cântă, dansează

123

spune ceva. Un copil care e trist, careplânge, care stă apatic într-un colţspune şi el ceva.

Fiecare copil este oglinda familieiîn care trăieşte.

Tu, adultul, părintele, eşti cel carecreează atmosfera din casă, eşti cel careface să răsune casa de râsete sau deplânsete. Tu eşti cel care impune sta-rea de spirit. De exemplu, dacă pe co-vorul proaspăt curăţat tocmai ţi-a spartcopilul un pahar plin cu suc, şi ciobu-rile s-au răspândit în toată casa, iarsucul... probabil că nu va mai ieşi laspălat – ce faci? Începi să ţipi la copil,să-l faci cu ou şi cu oţet sau îi spui „nu-inimic, lasă că o să strâng eu cioburile şio să curăţ covorul; nu-i nimic, se mai în-tâmplă...“?

Tu faci atmosfera.

124

Dacă gândeşti pozitiv, îl înveţi şi pecopilul tău să facă la fel. Copilul e ca unburete care absoarbe tot ce are în jurulsău.

Gândiţi mereu pozitiv. Luaţi şiscoateţi în evidenţă partea bună a lu-crurilor, partea frumoasă a întâm-plărilor şi a oamenilor.

Găsiţi în voi resursele – căci eleexistă – de a face ca tot ce e rău, neplă-cut să devină neglijabil. Spuneţi-vă,aplicând învăţăturile lui Napoleon Hill:„În orice rău este un bine la fel de maresau mai mare decât răul respectiv“. Co-piii voştri vor învăţa asta şi vor gândi şiacţiona la fel.

Folosiţi cuvinte care transmit mesajepozitive. Fiţi conştienţi de faptul căcuvintele au o forţă extraordinară. Uncuvânt poate lovi mult mai adânc şi mai

125

dureros decât o palmă sau o piatră. Ale-geţi-vă cu grijă cuvintele, căci au unmare impact asupra copiilor voştri, pre-cum şi asupra vieţii voastre şi a familieivoastre.

Emoţiile pozitive sunt stări de binepe care trebuie să le cauţi şi să le tră-ieşti tot timpul. Le vei transmite şi celordin jur, şi în primul rând copiilor tăi.Aceste stări de bine, de fapt, tot din iu-bire se nasc. Dacă dimineaţa, când tetrezeşti şi priveşti pe fereastră, te bucurică vezi lumina zilei şi ai inima uşoară,înseamnă că eşti pe drumul cel bun.Mergi înainte!

126

17. Copilul tău poate fifericit. De tinedepinde asta

Lăsaţi-vă copiii să fie fericiţi,amestecându-vă cât mai puţin şi câtmai delicat în viaţa lor.

Vrei să-ţi ajuţi copilul să fie fericit,dar nu ştii ce să faci? Ţine cont deurmătoarele şapte sfaturi. Restul va venide la sine.

1 – Cunoaşte-ţi copilul!

2 – Acceptă-l aşa cum este!

3 – Fă paşi spre el tot timpul!

4 – Nu-i pune poveri pe umeri!

5 – Fii mereu blând şi zâmbitor!

127

6 – Ajută-l să-şi formuleze un marevis, un mare scop în viaţă!

7 – Iubeşte-ţi copilul necondiţio-nat!

128

1. Cunoaşte-ţi copilul!

De regulă, fiecare părinte îşi creeazăun şablon pentru copilul său. Părinteleîşi fixează mental ce şi cum să fie copilullui. Şi în foarte multe cazuri părinţii ţincu dinţii de acest şablon – după „princi-piul“: ştiu eu mai bine...

Sunt convinsă că fiecare dintre voi aauzit de cel puţin un caz în care tânărula îmbrăţişat o anume carieră pentru căaşa au vrut părinţii. Carieră care l-afăcut nefericit şi care, nu de puţine ori,a dus la drame. De ce? Pentru căpărinţii fac o gravă confuzie între ceeace îşi doreşte copilul şi ceea ce îşi dorescei pentru copilul lor. Între cele două ca-tegorii de dorinţe nu se poate pune sem-nul egal.

*

129

Chiar astăzi (e vara lui 2008) – în di-mineaţa zilei în care scriu aceste rânduri–, o tânără femeie mi-a spus cu multăamărăciune că mama n-a lăsat-o să facăDreptul şi că, acum, îi pare foarte rău cănu a făcut această facultate; cu atât maimult cu cât se află într-o situaţie – nuuşoară – în care cunoştinţele de speciali-tate ar fi ajutat-o enorm. Mama nu i-a datvoie să facă Dreptul pentru că... o mătuşăi-a spus că poate fi înjunghiată în lift decătre cei care pierd procesele.

*

Cine ce ar mai putea comenta laacest argument? De ce poate atârnadrumul unui tânăr!

*

130

Credeţi că un părinte care îi impunecopilului său o anumită carieră, îm-potriva dorinţei acestuia, poate fi numitun părinte care-şi cunoaşte copilul?Răspunsul e unul singur: Nu.

Din fericire pentru noi toţi şi pentruomenire în general, există şi părinţi careîi încurajează pe copii şi-i ajută să-şi ur-meze visurile. De asemenea, existăpărinţi care, în momentele decisive, ştiusă facă un pas înapoi, dându-i copiluluideplină libertate. Şi există copii sau, maibine zis, tineri care, cu durere în sufletcă pricinuiesc nemulţumire părinţilornesocotindu-le sfaturile, îşi urmeză vi-surile şi chemările, trecând peste împo-trivirea părinţilor.

Lăsaţi-i pe copiii voştri să-şi ur-meze visurile, chiar dacă voi vreţialtceva pentru ei.

131

Oamenii fericiţi şi împliniţi sunt ceicare au făcut şi fac ce le-a dictat inima.

Ce înseamnă de fapt să-mi cunosccopilul?

Înseamnă înainte de toate să-i des-copăr, să-i cunosc şi să-i cultiv încli-naţiile. Să-i descopăr vocaţia – adicăceea ce îl face pe el fericit şi să-l ajutpe el să-şi descopere şi să-şi urmezevocaţia. Este de datoria fiecărui părintesă facă asta.

Lăsaţi-i pe copii să-şi aleagă cemeserie vor.

Indiferent ce părere aveţi voi despremeseria aleasă sau către care se în-dreaptă. Dacă o fac din pasiune, indife-rent ce meserie este – le va aduce şi

132

bani, şi bucurie, şi împlinire. Se vorsimţi mereu bine. Este complet falsăideea potrivit căreia unele meserii suntbănoase şi altele nu. Fiecare meserie îşiare aşii săi, vârfurile sale. Cei care ajungîn vârf sunt pasionaţii. De exemplu, sespune că a fi medic sau avocat în-seamnă a avea o profesie foarte bineplătită. Dar sunt sigură că fiecare din-tre voi cunoaşte mulţi medici şi avocaţicare nici bani nu au, nici performanţeextraordinare nu au atins, şi nicimulţumiţi cu meseria lor nu sunt. Ştiţide ce? Pentru că nu au făcut-o din pa-siune. (Nu spun că neapărat i-au împinspărinţii spre cariera respectivă.) Cândnu-ţi faci munca din pasiune – nu ai niciperformanţe, nici bani, eşti mereu ne-mulţumit, stare care se transmite şi tu-turor celor din jur.

Aşadar, este foarte important capărintele să-i lase copilului deplină li-bertate în alegerea meseriei.

133

*

Când era în clasa a XI-a, prin anii’80, Eliza căuta să ia o hotărâre privindce facultate ar trebui să urmeze. Ea eramezina familiei. Avea o soră, economistă;un frate, inginer; şi o altă soră, care ter-minase filologia şi era profesoară delimba engleză. Aceasta din urmă eracăsătorită tot cu un filolog, profesor delimba română. Întrucât tatăl ei decedasecând ea era foarte mică, fratele preluaserolul acestuia. Mama, sora economistă şifratele îi explicară Elizei că singura fa-cultate potrivită pentru ea era Contabili-tatea de la ASE.

Eliza era atrasă de Română. Cei treiînsă nici nu au voit să audă: „Să te tri-mită la ţară şi să mori de foame! Nicivorbă!“ Şi i-au făcut Elizei un program te-meinic de meditaţii, în care sora econo-

134

mistă şi fratele o pisau zilnic cu cu-noştinţele lor.

După două luni de tratament intensivde acest fel, Eliza a început să aibă mi-grene teribile. Cumnatul ei, profesorul delimba română, a avut o discuţie cu eadespre starea ei de sănătate şi despreaspiraţiile ei pentru viitor. Înţelegând cămigrenele veneau de la o muncă pe careEliza o făcea fără nicio plăcere, cumna-tul ei s-a oferit s-o mediteze el la românăşi engleză, ca s-o ajute să meargă la fa-cultatea pe care dorea Eliza s-o urmeze.

Scandal monstru în familie! Nimeninu a mai vorbit cu profesorul de română.Acesta însă şi-a văzut de treabă, bucu-ros că Eliza era un elev cu o minte strălu-citoare şi extrem de silitor. Deşi munceamult mai multe ore decât în programulanterior – citind şi conspectând mii de pa-gini de literatură, învăţând săptămânalsute de cuvinte şi expresii noi în limba en-gleză, scriind zilnic cel puţin un eseu

135

într-una din cele două limbi şi rezolvândtot zilnic zeci de exerciţii de gramatică –,Elizei i-au dispărut complet migrenele şinu i-au mai apărut niciodată. Eliza a in-trat cu brio la Română-Engleză.

La câteva zile după anunţarea rezul-tatelor, profesorul de română trece pe laEliza pe-acasă. Acolo, găseşte adunatătoată familia Elizei, inclusiv cea extinsă,– mama, fratele, sora economistă, buni-cii, unchii, mătuşile, într-un cuvânt toatălumea. Pe mesele întinse, mâncare,băutură, totul era pregătit pentru unmare chef. Eliza nu era acasă.

„Ce se întâmplă?“ întreabă profeso-rul.

După multe ezitări, priviri piezişe şibâlbâieli, unul dintre unchii Elizei spunepe şleau:

„O surpriză pentru Eliza. Sărbătorimintrarea ei la facultate!“

136

„A, da, înţeleg“, răspunse cumnatulElizei, care îşi dăruise tot timpul său libercauzei acesteia, evident, fără nicio com-pensaţie materială. „Şi singurii care amrămas neinvitaţi sunt filologii familiei,nu-i aşa?“

„Păi aşa este“, a venit necruţătorrăspunsul, „pentru că prin asta i-ai asi-gurat un viitor de sărăcie, ai dezavanta-jat-o!“

Profesorul a plecat fără comentarii.Astăzi, Eliza ţine ore de limba română lao şcoală internaţională, având ca elevioameni de afaceri străini. Are un salariude trei ori mai mare decât fratele ei ingi-nerul şi sora ei economistă la un loc.

*

Când lucrezi cu dăruire şi faci exactce ţi se potriveşte, ajungi printre cei maibuni din domeniul tău şi împlinirea pro-

137

fesională aduce în mod firesc bunăstareşi abundenţă.

*

Să-mi cunosc copilul mai înseamnăsă-i cunosc temerile (de exemplu – tea-ma de întuneric, ori de zgomote) şi să-lajut să scape de ele.

De asemenea, să-mi cunosc copilulînseamnă să-i cunosc forţele – fizice şipsihice. Pentru că dacă nu i le cunosc şiîl împing către cine ştie ce acţiuni, îi potface rău.

*

Familia Popescu are o fiică la liceu,cuminte, silitoare şi dornică să aibă re-zultate foarte bune la învăţătură. Se pre-găteşte pentru a intra la o facultate foartebună. Fata este muncitoare, numai că re-zultatele obţinute nu sunt pe măsura

138

aşteptărilor ei şi ale părinţilor şi nici pemăsura efortului depus de ea. Şi atuncipărinţii ce fac? (Se apropia examenul deadmitere la facultate şi se anunţau cam20 de candidaţi pe loc). Încep să-i dea di-verse întăritoare şi suplimente nutritivecare să-i îmbunătăţească memoria, con-centrarea, puterea de muncă. Rezultatul?Fata nu a făcut nicun fel de salt şi nu areuşit să intre la facultatea cu pricina. Aintrat în anul următor la altă facultate,unde admiterea era mult mai uşoară.

*

Care era de fapt situaţia? Acest copilsilitor şi cuminte era de fapt mediocru.Această mediocritate se construise întoţi anii de viaţă de până atunci, iar su-plimentele nutritive nu aveau cum săschimbe situaţia. Părinţii nu-şi cu-noşteau copilul. Îl credeau capabil de omare performanţă, dar copilul îşi pier-

139

duse de mult genialitatea. Şi pentru cănu-l cunoşteau, l-au pregătit pentru uneşec (neintrarea la facultate din primulan).

*

Corina are o fiică, Ioana. Ioana estetimidă, deşteaptă şi foarte ascultătoare.

Corina a visat să devină actriţă. Şi-adorit foarte mult să fie celebră. A urmat ocu totul altă carieră. În schimb s-a „ocu-pat“ de fiica ei: mai întâi a dus-o la oşcoală de artă, unde a făcut vreo patruani pictură. Apoi s-a gândit că vrea s-ovadă cântăreaţă şi au urmat patru anichinuitori de pregătire pentru Conserva-tor, deşi şansele de reuşită se anunţauminime încă de la început. Numai că laterminarea liceului, brusc, mama hotă-răşte că nu muzica, ci filmul este ceea cei se potriveşte fiicei ei şi în consecinţăfiica, ascultătoare, va urma o facultate de

140

regie timp de mai mulţi ani, repetând doidintre ei. Rezultatul? O gravă criză depersonalitate, declanşată de fapt din pri-mii ani de şcoală (dar neobservată de ceiapropiaţi) o aduce pe tânăra fată în cabi-netele psihologilor şi psihiatrilor.

*

Niciuna dintre meseriile pe care ile-a ales mama, de fapt, nu a atras-o. Eaare cu totul alte preocupări, dorinţe, vi-suri. Dar nu şi le poate înfăptui dincauza mamei, care „ştie“ mai bine ce îitrebuie fiicei sale şi ce nu... Or, compor-tamentul mamei demonstrează exactcontrariul: că nu îşi cunoaşte deloc fiica.

*

Pentru a-ţi cunoaşte copilul trebuiesă-l asculţi şi să-i vorbeşti, adică să co-munici cu el. Atunci când stai de vorbă

141

cu copilul tău – şi asta trebuie să faci câtde des se poate – destupă-ţi urechile şimintea. Auzi ce îţi spune copilul tău. Estefoarte important. Şi pentru tine – că aflicum gândeşte, ce vrea, ce speră, ce-iplace şi ce nu-i place etc, – dar şi pentruel. Lasă-ţi mintea liberă. Ca să poţi înţe-lege ce-ţi spune copilul.

De fapt, marea artă este aceea dea ajunge atât de creativ şi de înţe-lept, încât să fii în stare să te faci în-ţeles şi acceptat de propriul tăucopil.

Asta dovedeşte că ai ajuns să-l cu-noşti.

142

2. Acceptă-ţi copilulaşa cum este!

Această regulă este strâns legată deprima: Cunoaşte-ţi copilul! De ce? Pen-tru că dacă ajungi să-ţi cunoşti copilulînseamnă că îl vezi în adevărata lui lu-mină şi că îl înţelegi. Iar dacă ai ajunsîn acest punct este foarte bine să faci unpas înainte: să-ţi accepţi copilul aşacum este.

Mă întorc la şablonul mental pe carefiecare părinte şi-l creează pentru copi-lul său. Nu trebuie să adaptăm copilul laşablon, ci şablonul la copil.

Vrei, spre exemplu, ca fiul tău să de-vină profesor, pentru că asta e tradiţiaîn familie. Acest vis al tău face parte dinşablon. Fiul însă nici nu vrea să audă

143

de profesorat. El vrea să devină pictor.Vrea o viaţă boemă. Vrea glorie, vrea săse vorbească despre el şi picturile luipeste sute de ani. Ce faci? Îţi urneştitoate forţele şi energiile pentru a-l băgaîn şablonul tău, convingându-l sau obli-gându-l să se facă profesor? Sau faci unpas înapoi şi adaptezi şablonul la visulcopilului tău?

Dacă eşti liber de prejudecăţi degenul: Toţi artiştii mor de foame!, Cine iaîn seamă un artist?, Ce meserie e aia –pictor? etc, atunci ai toate şansele de a-ţisprijini copilul în împlinirea propriuluisău vis. Dacă nu, va fi o mare risipă deenergie în discuţiile contradictorii dintrevoi şi în final – amândoi veţi fi ne-mulţumiţi. Acceptă-ţi copilul aşa cumeste.

*

144

Alina visează ca fiica ei să devină omare balerină, s-o vadă pe scena Opereidin Paris. O înscrie la Şcoala de Coregra-fie, îi impune un regim de viaţă sever.Numai că fiica ei e cam plinuţă, nureuşeşte să se abţină de la mâncare, iargraţia nu este punctul ei forte... De fapt,fetiţa visează să devină cosmeticiană.Alina se încăpăţânează să o facă bale-rină şi fetiţa găseşte refugiu în şi maimultă mâncare.

Fiica Alinei are acum în jur de 30 deani, nu a scăpat de obezitate, şi a deve-nit o cosmeticiană valoroasă în Germa-nia. Întreaga ei viaţă de până acum a fostînsă marcată de un continuu conflict cumama, care a ţinut morţiş s-o vadă bale-rină.

*

Mama şi acum este nemulţumită defiica ei (care „nu a fost în stare“ să

145

devină balerină) şi sigur că aceastănemulţumire o marchează în continuarepe fiică, deşi cele două se află la mii dekilometri distanţă una de cealaltă.

Dacă Alina şi-ar fi adaptat şablonulla copil, şi nu ar fi ţinut cu dinţii s-ovadă balerină, probabil că fiica ei nu arfi avut problema obezităţii, cu toate cele-lalte consecinţe neplăcute care decurgde aici. Iar nemulţumirea mamei faţă defiica sa nu ar fi existat.

146

3. Fă paşi spre copilul tăutot timpul!

Să faci paşi spre copilul tău în-seamnă să-i vii mereu în întâmpinare,cu braţele deschise – atât în plan fizic,cât şi mental şi afectiv.

Nu te ţine la distanţă de copilul tău.Apropierea are o importanţă extraordi-nară. Învaţă să-i vii şi să-i fii mereuaproape copilului tău. De tine depindeaceastă apropiere.

Ia-ţi copilul de mână, indiferent dacăîi eşti tată sau mamă, îmbrăţişează-l,dă-i mângâieri şi sărutări părinteşti.Arată-i că îl iubeşti. Nu te jena, nu fitimid, nu te zgârci.

*

147

Iar când un copil aleargă spre tine cubraţele deschise – indiferent dacă îi eştipărinte sau nu –, deschide şi tu braţeleşi primeşte-l la pieptul tău! Am asistat lao scenă în care Andra, o fetiţă de şaseani, fugea spre profesoara ei de spaniolă,de bucurie că o revedea, iar profesoaran-a schiţat niciun gest să o ia în braţe saude mână... sau altceva prin care sărăspundă manifestării de afecţiune afetiţei. Nu. Profesoara îşi căuta ceva îngeantă, foarte preocupată. Dragi părinţi,nu vă comportaţi niciodată, cu niciuncopil, precum profesoara din acest exem-plu.

*

Există mulţi oameni maturi care segândesc că mult şi-ar fi dorit ca părinţiilor, în copilărie, să-i fi îmbrăţişat maimult, să-i fi luat de mână mai des. Nu-ilăsaţi pe copiii voştri să tânjească după

148

aceste dovezi de iubire. Oferiţi-le cu ge-nerozitate, din toată inima.

A te apropia de copilul tău în planmental, înseamnă să ajungi să-i înţelegişi să-i respecţi ideile, dorinţele, voinţa,teoriile etc. Înseamnă şi să-i oferi un sis-tem de valori în care să creadă şi care săfie ca un sistem de ghidaj. Este impor-tant să-i învăţăm pe copii să creadă îniubire, în respect, în libertate, cinste,adevăr, altruism.

Apropierea în plan afectiv, care estemai importantă decât toate celelalte,este de fapt hrana sufletească pe care i-odai copilului tău. Această afecţiunepărintească este de fapt totul şi nupoate fi înlocuită de nimic: nici dejucării scumpe şi sofisticate, nici debone ultra-competente, nici de filme dedesene animate, nici de vacanţe exo-tice... de nimic.

149

A face paşi spre copilul tău înplan afectiv înseamnă a te apropiacontinuu de el, astfel încât emoţiilelui să fie, în mod natural, şi ale tale.

150

4. Nu-i pune copilului tăupoveri pe umeri!

Dragi părinţi, eliminaţi din vocabu-larul vostru expresii de genul:

– M-am chinuit să te cresc şi tu...

– Nici nu ştii câte sacrificii am făcutpentru tine...

– O să mă ai pe conştiinţă...

Nu-i pune copilului poveri pe umeri.Cum adică te-ai chinuit? Chinuiala esteîn mintea ta şi eşti singurul responsabilde ea. Cum adică te-ai sacrificat ca să-ţicreşti copilul? Ai cheltuit din timpul tăupersonal pentru creşterea copilului? Aicheltuit bani cu jucăriile şi hainele co-pilului, în loc să-ţi fi cumpărat o rochiesau o pereche de pantofi? Nu te-ai dus lapetreceri pentru că trebuia să stai cu co-pilul? Despre asta este vorba? Cred că

151

toţi părinţii care au astfel de probleme,care simt că propriii lor copii au fost sausunt piedici în calea împlinirii lor, tre-buie să scape cât mai repede de acestesentimente apăsătoare, cu efecte nega-tive atât asupra lor, cât şi asupra copii-lor.

A cumpăra ceva pentru copilul tău,renunţând la a cumpăra ceva pentrutine – trebuie să fie o bucurie, nu un sa-crificiu, o alegere făcută cu inimauşoară, cu dăruire, şi nu cu sufletul în-tunecat.

Pentru cei care au lăsat iubirea pă-rintească să iasă la lumină, a petrece câtmai mult timp cu copiii este prioritateanumărul unu şi una dintre cele maimari bucurii.

De fapt, dacă te laşi condus de iu-bire, este imposibil să simţi că faciceva în detrimentul tău, ca părinte,

152

atunci când îi cumperi ceva copiluluitău, ori îi acorzi timpul tău şi atenţiata.

Dacă expresii de genul celor date caexemplu la începutul acestui capitolsunt doar nişte ticuri verbale, pe carele-aţi preluat de la părinţii voştri sau dela alte persoane din jur, renunţaţi ime-diat să le mai folosiţi, căci le fac foarterău copiilor voştri. Induc o stare nega-tivă. Îi spui copilului că este de fapt opovară pentru tine, şi nu o binecuvân-tare.

Dacă însă aceste expresii sunt maimult decât ticuri verbale, atunci în-treabă-ţi inima dacă aşa ceva este binesă le spui copiilor tăi. Şi vezi ce-ţi răs-punde.

Este imposibil ca să-ţi iubeşti co-pilul şi în acelaşi timp să-l percepi ca

153

pe o povară, ca pe o sursă de sacrifi-cii.

Problemele pe care le ai tu, ca adult,nu trebuie să i le transmiţi şi copiluluitău. Menajează-l. Nu i te plânge că nu-ţiajung banii şi că nu-ţi poţi permite cu-tare sau cutare lucru. Este foarte păgu-boasă această atitudine. Îl împovărezi pecopil.

Grea povară pun pe umerii fiilor lorfemeile divorţate care le spun acestora:„Acum tu eşti bărbatul în casă, trebuie săpreiei sarcinile tatălui tău, să mă ajuţi!“Băiatul trăieşte o dramă teribilă pentrucă primeşte responsabilităţi mult pesteputerile lui.

Am observat de asemenea că înmulte familii în care părinţii sunt fie di-vorţaţi, fie într-o relaţie care mergeprost, mamele (de regulă) le spun copii-

154

lor ceva de genul: „eşti exact ca taică-tău“ – afirmaţie cu o evidentă conotaţienegativă. Şi asta este o apăsătoare şi ne-meritată povară pusă pe umerii şi sufle-tul unui copil.

*

O cunoştinţă apropiată, fiul unor prie-teni de familie, Anton, care are acum 27de ani, mi s-a confesat:

„Aveam cinci ani când mama mi-aspus că e de datoria mea să-l înlocuiescpe tatăl meu şi bineînţeles că am luat debună această spusă. Mă străduiam dinrăsputeri să car toate sacoşele cu cum-părături, să scot covoarele din casă pen-tru curăţenie şi tot aşa. Totodată, mădădeam de ceasul morţii că nu puteamsă fac tot ce îl văzusem pe tata că făcea.În final, nu am mai făcut nimic decâtatunci când mama îmi reamintea că tre-buie să-l înlocuiesc pe tata... Era o răs-

155

pundere prea mare pentru mine şi fu-geam instinctiv de ea, nemaifăcândnimic. În acest fel am ajuns să nu lucrezdecât în salturi, să fac totul în ultimaclipă şi numai când îmi spunea mama ex-plicit că trebuie să preiau rolul tatăluimeu în familie. Am transferat acest obi-cei şi asupra activităţii mele şcolare, amînvăţat să vânez note şi să studiez cuadevărat doar când ştiam că urmează săfiu ascultat pentru a primi o notă... Şichiar şi acum, la birou, nu ştiu să-midozez eforturile, cea mai mare parte atimpului stau în expectativă, cu ochii pepereţi, iar apoi, când se apropie termenulde predare a unei lucrări, mă mobilizezşi muncesc peste program, îmi iau dosa-rele acasă ca nu cumva s-o păţesc...

Cred că de la mama mi se trage, de laideea ei că eu trebuia să preiau treburilegrele ale gospodăriei pe care le făceatatăl meu înainte de divorţ.“

156

Dragi părinţi, copiii trebuie mena-jaţi, nu împovăraţi. Vegheaţi asupraacestui lucru.

157

5. Fii mereu blândşi cu zâmbetul pe buze!

Zâmbetul – cel venit din inimă, celcare transmite mesajul mă bucur – tre-buie să fie nelipsit de pe feţele părinţilor.Sunt atât de frumoşi oamenii când zâm-besc! Mai ales atunci când o fac naturalşi nu de complezenţă. Până la urmă însăe bun şi un zâmbet de complezenţă; înorice caz e mult mai bun decât o faţăacră.

Zâmbetul este primul semn de iu-bire pe care îl transmitem celorlalţi.

Aşadar, zâmbeşte. Învaţă să zâm-beşti cât mai des.

158

Zâmbeşte-i mereu copilului tău şiel va învăţa să zâmbească şi vazâmbi la rândul său.

Zâmbeşte-i atunci când îl alăptezi,când îi vorbeşti, când te joci cu el, cândîl speli şi îl îmbraci.

Zâmbeşte-i de fiecare dată când îi în-tâlneşti privirea.

Un chip mai mereu posomorât, în-cruntat, întunecat va aduce în jurulsău, va atrage exact ceea ce poartă cusine, adică: posomorâre, încruntare, în-tuneric. Un chip zâmbitor, luminos, bu-curos va atrage lângă el exact ceea ceduce cu sine: zâmbet, lumină, bucurie.

Deci, zâmbeşte şi învaţă-ţi copilul săzâmbească. Vei descoperi că viaţa e maifrumoasă.

Zâmbetul şi blândeţea, mereu îm-preună, nu trebuie să lipsească vreodatăde pe chipul şi din sufletul unui părinte.

159

Blândeţea este o virtute rară. Puţini,foarte puţini oameni am întâlnit cuadevărat blânzi cu copiii lor. Blândeţeaeste mult mai mult decât calmul, decâtautocontrolul. Este însăşi iubirea, subformă de balsam.

A fi blând nu înseamnă doar a teabţine de la a fi – sau a deveni – nervos.A fi blând înseamnă să transmiţicăldură sufletească, bunătate şi o înţele-gere fără margini faţă de cei din jur.Dacă eşti blând înseamnă că ţi-e inimaplină de iubire, de armonie, de pace.

Sigur că toţi părinţii care ţipă la co-piii lor, îi trag de urechi, îi scutură ori lemai ard şi câte o mamă de bătaie –atunci când nu se mai poate – îmi vorspune că ei îşi iubesc copiii. Este un felfoarte special de a iubi pe cineva care,oricum, este mai slab decât tine şi nupoate riposta.

Încetaţi, dragi părinţi, să mai ţipaţila copiii voştri, încetaţi să faceţi crize de

160

isterie în faţa lor, încetaţi să-i ameninţaţiori să-i loviţi.

Înlocuiţi toate astea cu o blândeţenesfârşită, zi de zi, clipă de clipă. Con-trolaţi-vă şi stăpâniţi-vă nervii, tonul pecare vorbiţi, cuvintele care vă ies dingură. Zi de zi, clipă de clipă. La începuto să vi se pară ceva foarte ciudat, poatehilar, dar, cu timpul veţi gustaadevărata pace sufletească, dacă veţi fiblânzi cu copiii voştri.

*

Mama îşi sună fetiţa de 12 ani săvadă dacă a ajuns cu bine de la şcoală.Copilul răspunde la telefon mai târziufaţă de ora la care ar fi trebuit să fieacasă. „Unde ai fost până acum?“, o în-treabă mama, scrâşnind literalmente dindinţi. „Te omor când ajung acasă!“

*

161

Şi conversaţia se repetă zilnic sauaproape zilnic.

De ce întârzie fetiţa? Pentru că, îndrumul de la şcoală spre casă, se opreş-te şi stă de vorbă cu colegele ei care staupe aceeaşi stradă.

Ca adult, dacă soţul sau părintelesau vecinul sau şeful ţi-ar spune zilnic,scrâşnind din dinţi: „Te omor!“, cum aiînghiţi chestia asta?

Aşadar, fiţi blânzi şi înţelegători cucopiii voştri. Şi zâmbiţi-le mereu.

162

6. Ajută-l să-şi formulezeun mare vis,

un mare scop în viaţă!

Ia aminte: ajută-ţi copilul să-şi for-muleze un mare vis, un mare scop înviaţă!

Este extrordinar de important cafiecare copil, fiecare tânăr, să aibă unmare vis. Să aibă năzuinţe. Să aibă unscop clar, bine definit, care să-l facădimineaţa să sară din pat şi să treacăla acţiune. Acest vis nu e obligatoriu săfie unul şi acelaşi toată viaţa. Pot existaşi asemenea situaţii. Dar poţi avea unmare vis la 12 ani, altul la 14, altul la20 de ani. Important este ca acest marevis să existe.

Părinţii trebuie să-i încurajeze pecopii să aibă dorinţe, să aibă visuri. Aici

163

apare o capcană: părinţii nu trebuie săcadă în greşeala de a le transfera copiilorpropriile visuri, propriile dorinţe.

*

Oana face o facultate care nu-i place.Aici însă a reuşit să intre. Cei din jur auîncurajat-o să meargă, „să aibă şi ea odiplomă“...

Oana e nemulţumită de tot şi detoate, e nefericită, n-are prieteni, nimicnu-i convine. E convinsă că toate acestease datorează faptului că familia ei areprea puţini bani. Colegii ei au maşini,haine de firmă, pleacă la munte şi lamare... Şi Oana rămâne mereu pe mar-gine.

Cei din jur, pentru a o ţine printre oa-meni (fiindcă începuse să se izoleze), pen-tru a o ajuta să se descopere şi să-şigăsească propriul drum, găsesc o soluţie:angajarea Oanei la firma fratelui său,

164

Mihai. Mihai este arhitect. Arhitectura afost marele lui vis, marea pasiune. Acume un vis împlinit – are o firmă prosperă,care se ocupă cu realizarea de lucrări dearhitectură, pe care o conduce cu bucu-rie. Mihai i-a oferit surorii sale un postcălduţ, care să n-o solicite prea mult, unsalariu mic – pentru a o motiva să-şi do-rească mai mult – şi multe încurajări.După nici cinci zile, Oana a spus: „Nu-miplace“. Mihai i-a oferit alt post şi posibili-tatea de a câştiga mai mult. După douăsăptămâni de data asta a venit aceeaşiconcluzie din partea Oanei – „Nu-miplace“.

Mihai a întrebat-o:

– Dar ţie ce ţi-ar plăcea să faci?

– Vreau să fiu secretară, a răspunsOana.

– OK! a zis fratele. Te duci şi faci uncurs de specialitate, un curs intensiv, şi

165

te angajez secretară. Trebuie să ai un mi-nimum de cunoştinţe.

După două luni de zile de la aceastădiscuţie, Oana încă nu găsise un curs po-trivit... (suntem în anul 2008, când ofertade cursuri este una foarte bogată).

*

Oana, de fapt, nu avea vreun marechef să fie secretară. Se gândea ea că nupoate fi mare scofală să răspunzi la te-lefoane, să mai lucrezi câte ceva la cal-culator..., dar... dimineaţa nu sărea dinpat arzând de nerăbdare să devină se-cretară. Dacă aceasta ar fi fost dorinţaei cea mai fierbinte, găsea şi cursul, îlabsolvea şi devenea în foarte scurt timpo secretară de neînlocuit.

De unde vine acest contrast dintreatitudinea Oanei şi a fratelui său? Dinfelul diferenţiat în care mama Oanei atratat-o pe aceasta. Când fratele ei avea

166

un mic proiect, mama îl încuraja. CândOana încerca să facă ceva, mama priveatotul cu îndoială sau făcea eforturi sprea o convinge că nu s-a gândit bine, pen-tru că nu avea deloc încredere în ea.Mama i-a tăiat sistematic aripile cuferma convingere că îi face un bine, că ofereşte de eşecuri! Iar Oana a încetatsă-şi mai croiască planuri şi visuri.

*

Eva a terminat de doi ani facultateaşi a lucrat ca agent comercial într-o marefirmă de produse cosmetice. Îi plăceamunca în vânzări, dar voia altceva, la altnivel, ceva care s-o stimuleze mai multdin punct de vedere intelectual, ceva caresă-i solicite mai mult mintea, creativita-tea. Unde lucra, făcea în foarte maremăsură o muncă de execuţie. Eva şi-adat foarte repede seama de ce vrea –anume să fie director de vânzări într-o

167

firmă foarte mare, să aibă un post deconducere, nu unul de execuţie. Începe săcitească anunţurile din presă, se gân-deşte să trimită CV-ul la firmele speciali-zate în recrutarea de personal, leîmpărtăşeşte celor din jur dorinţa ei. Ladouă săptămâni de la luarea deciziei„Vreau să fiu director de vânzări într-ofirmă foarte mare“, Eva este invitată de overişoară la o petrecere. Aici, verişoara îiaduce la un moment dat un ziar, i-l dă şi-izice: „Uite, am oprit ziarul ăsta pentrutine. E un anunţ care te-ar putea inte-resa: un post de director de vânzări lafirma X.“

Asta se întâmpla duminică.

Luni dimineaţă, Eva a sunat lanumărul din anunţ şi a fost chemată pen-tru a doua zi la interviu. A trecut cu briode interviu şi a fost chemată la un exa-men scris. La examen, când a văzut că ecea mai tânără dintre candidaţi, şi-a zis:„Probabil că vor alege pe cineva mai cu

168

experienţă. E de înţeles, eu n-am maiavut post de conducere. Dar, nu-i nimic.Poate există şi alte posturi...“ Eva a scristot ce ştia, tratând examenul foarte se-rios.

Luni a fost sunată la prima oră şichemată la firma la care dăduse examen.Nu i s-a spus pentru ce. Eva era convinsăcă i se va oferi un post la Departamentulde vânzări, dar în niciun caz cel de di-rector, având în vedere contracandidaţii.Era absolut convinsă că despre asta estevorba. S-a înşelat. Obţinuse postul de di-rector de vânzări. Avusese cea mai bunălucrare. Iar angajatorul căuta pe cinevatânăr, cu mintea proaspătă, care săaducă un suflu nou în firmă.

*

Eva a avut un mare vis – să fie di-rector de vânzări. A ştiut ce vrea şi aacţionat cu toată hotărârea. În două

169

săptămâni a obţinut postul dorit. Arămas în această funcţie doi ani, dupăcare a fost promovată, deoarece reuşisesă mărească semnificativ vânzările com-paniei. Asta înseamnă să ai un vis şi sămunceşti din pasiune. Totul este să-ldescoperi.

170

7. Iubeşte-ţi copilulnecondiţionat!

Arată-i iubirea ta prin cuvinte, pringesturi, prin privire şi prin tot ceea cefaci.

Oferă-i copilului tău o iubireconstantă, neclintită, lipsită de toa-ne, o dragoste necondiţionată.

Aşa cum simte pământul stabil subpicioare, aşa trebuie să simtă şi dragos-tea voastră de părinţi. Şi dacă pămân-tul se mai poate mişca la cutremure,dragostea voastră trebuie să rămână ne-clintită, indiferent de ce se întâmplă.

171

Oferă-i copilului dragostea ta ne-condiţionată şi el te va răsplăti tot cudragoste necondiţionată.

Copilul are nevoie de dragoste ma-ternă şi paternă – în egală măsură. Şimama şi tatăl trebuie să-i ofere copiluluio dragoste profundă. Copilul trebuie săfie sigur de dragostea voastră. Asta defapt îl ajută să crească, să se dezvolte,să-şi formeze personalitatea.

Dragostea şi căldura părinteascăreprezintă totul în creşterea unuicopil.

Dacă iubirea şi afecţiunea părin-tească sunt totul în creşterea copiilor,lipsa acestora reprezintă o nenorocire,cu adevărat. De fapt, iubirea părin-tească nu lipseşte din niciun suflet demamă sau de tată. Ea există, dar nuse manifestă în cazul unor părinţi.

172

Situaţiile în care iubirea părinteascănu se manifestă, este ca inexistentă,sunt dramatice.

Să nu simţi că te iubesc mama şitata – ce rău mai mare ţi s-ar puteaîntâmpla, copil fiind?

Spuneam la începutul cărţii că fie-care părinte este minunat în adâncul fi-inţei sale. Cum se explică atunci situaţiileîn care părinţii se comportă cu copiii lorde ca şi cum nu i-ar iubi? De fapt, aşacum am mai spus, şi în sufletul acestorpărinţi există iubire pentru copiii lor.Numai că ea este acoperită de un balastgreu şi întunecat. Acest balast ascundefilonul de iubire care există în mod na-tural în fiecare mamă şi în fiecare tată.Ce este acest balast? Un amestec desentimente de neîmplinire, de visurispulberate, un morman de nemulţumiri,

173

dezamăgiri, spaime, dezarmări în faţaobstacolelor, lacrimi şi tristeţe. Dar subtoate astea există iubirea.

Niciodată nu e prea târziu pentruun părinte să se elibereze de acestbalast şi să lase iubirea părinteascăsă iasă la lumină.

*

Corina a născut un copil – nu pentrucă şi l-ar fi dorit, ci pentru ca aşa i-a cerutcel ce urma să o ia în căsătorie. Corinase aştepta ca, prin căsătorie, să-şi re-zolve pentru totdeauna problemele finan-ciare, spera să scape de sărăcie. Şi-a datseama că nu va fi aşa cum a sperat abiadupă ce s-a născut copilul. Corina, apa-tică şi cu gândul mereu în altă parte –mai exact la cum să evadeze din căsni-cia în care tocmai intrase – este completdezinteresată de copil. Nu l-a dorit. Iar

174

acum mai mult o încurcă. Când îl alăp-tează, nici măcar nu-l priveşte. Totul e ocorvoadă. Corina îşi abandonează practiccopilul în braţele mamei ei, neintere-sând-o nici ce mâncare îi dă, dacă îi dă,nici dacă e spălat – nimic, nimic, nimic.Pe ea singurul lucru care o intereseazăeste cum să iasă din această căsnicie.Tatăl copilului, fără să realizeze cedramă se produce cu micuţul şi fără săînţeleagă că de fapt soţia nu-l iubeşte şinu e interesată de el şi de copil – sepierde în tot felul de nimicuri, pentru a-icerşi soţiei sale iubirea. Disperarea (ne-rostită nici măcar pentru sine) că îşi vapierde soţia pur şi simplu i-a întunecat ra-ţiunea.

*

Urmarea: separarea dintre cei dois-a produs; mama nici măcar nu amimat că ar dori custodia asupra copi-

175

lului. Micuţul are probleme serioase desănătate psihică şi totul datorită lipseide afecţiune din partea mamei.

*

Andreea este o tânără de 25 de ani.Copil nedorit de mama sa, lăsat în grijabunicilor încă din primul an de viaţă şiabandonat şi de tată în urma divorţului.Andreea are peste 140 de kg, are mereulacrimi în ochi, se gândeşte mereu la fap-tul că şi mama şi tata au abandonat-o şie tare nefericită.

Andreea şi mama sa locuiesc înaceeaşi casă acum. Viaţa lor e un calvar.Mama nu are decât cuvinte de critică laadresa fetei: începând cu „eşti exact cataică-tu“, continuând cu „m-am sacrificatpentru tine şi uite, din cauza ta, nu m-amrecăsătorit“, până la „nu vreau să te maivăd niciodată!“

176

*

Andreea nu are nicio vină că nu afost dorită, dar se pare că toate lucrurilerele care i se întâmplă mamei sunt dincauza fiicei. Ce poate fi mai trist?

În pofida acestui fapt, Andreea areun suflet cald, e prietenoasă, blândă, co-municativă. Se înţelege bine cu toatălumea, mai puţin cu propria ei mamă!

*

Dragi părinţi, arătaţi-le copiilor iubi-rea ce le-o purtaţi, zi de zi şi clipă declipă – prin cuvinte, prin gesturi, prin în-tregul vostru comportament – şi ofe-riţi-le o dragoste pe care să se poatăbizui, şi nu una care creşte sau des-creşte după cum bate vântul.

Spune-i copilului tău că îl iubeşti– şi chiar aşa să şi fie.

177

18. Nu există„prea târziu“

Cei care spun: „gata, acest copil escăpat din mână, nu am ce să mai fac“,trebuie să afle că niciodată nu e preatârziu pentru a reînnoda relaţia, comu-nicarea cu propriul copil. Şi asta in-diferent de vârsta copilului – poate fi la12 ani sau la 20 sau la 40...

Niciodată nu e prea târziu pentrua-ţi iubi copilul, a-l înţelege, a-i arătadragostea ta, dorinţa ta de a comu-nica cu el.

Dacă te afli departe de copilul tăudin punct de vedere afectiv, fă tu primulpas către reluarea comunicării cu fiul

178

tău sau fiica ta. Şi fă-i şi pe următorii,chiar dacă semnalele nu sunt încuraja-toarea din partea copilului.

Perseverează şi vei vedea cumgheaţa dintre voi se va topi. Vei vedeacât de bine este să ai o relaţie caldă şibună cu propriul copil, să simţi că întrevoi este iubire.

Niciodată nu este prea târziu pen-tru ca iubirea părintească să fieoferită, în toată splendoarea şi pro-funzimea ei, copiilor.

179

19. Reţine şi aplică

● Să creşti copii nu este greu: este omare bucurie, care face toate lucrurileuşor de realizat.

● Nu îţi lovi niciodată copilul, nuridica tonul la el şi nu îl umili, nici întrepatru ochi, nici în public. Bătaia nu eruptă din rai, ci e o mare sursă detraume şi resentimente, precum şi odovadă a eşecului efortului educativpărintesc.

● Vorbeşte întotdeauna cu copilultău, dă-i explicaţii potrivite vârsteidespre tot ce vede şi tot ce se întâmplă.

● Mângâie-l, spune-i că îl iubeşti,ia-l în braţe, ascultă-l, laudă-l, acordă-iîncredere, fii lângă el în absolut toatesituaţiile, susţine-l în tot ce face (atâta

180

timp cât ceea ce face nu dăuneazănimănui şi nu încalcă legile). Cândgreşeşte sau e gata să greşească, ex-plică-i în ce constă greşeala.

● Cultivă-ţi o stare pozitivă de spirit,fii vesel şi fericit fără un motiv anume şiînvaţă-l pe copilul tău să fie întotdeaunaaşa!

● Fii mereu blând, tolerant şi răbdă-tor cu copilul tău. Nu fi încruntat, zâm-beşte-i permanent.

● Tratează-l cu seriozitate, nu-lminimaliza, respectă-l şi acordă-i liber-tate.

● Încurajează-l şi ajută-l să-şiurmeze visurile.

● Lasă iubirea părintească să iasă lalumină şi să se manifeste.

● Oferă-i copilului tău stabilitateafectivă şi iubire părintească necon-diţionată.

181

● Nu rupe absolut niciodată relaţiilecu copilul tău. Dacă ai căzut în capcanaaceasta, caută să repari lucrurile câtmai repede, din iniţiativa ta.

*

Fără a fi specialişti în psihologie,fără a avea cine ştie ce studii înalte, fărăa fi citit marile cărţi ale lumii, fără a aveamari averi, există oameni minunaţi care– din instinct, din iluminare – ştiu să-şicrească copiii numai cu vorba bună, cudragoste şi cu pace şi reuşesc să-i facăpe aceştia să devină oameni întregi, oa-meni împliniţi şi fericiţi. Dacă aveţi înpreajmă asemenea persoane, învăţaţi dela ele!

Fiecare copil are nevoie permanentăsă ştie şi să simtă că mama şi tata îliubesc, că nimic rău nu i se poate în-tâmpla pe lumea asta, din moment cemama şi tata îi sunt alături.

182

Însemnări

Ia un carneţel mic de buzunar şinotează la ce evenimente deosebite(spectacol, petrecere, excursie, plimbareetc) intenţionezi să participi împreunăcu copilul tău în următoarele trei luni.Caută să completezi cât mai multepagini! Dacă reuşeşti să umpli toate acelcarneţel, fii sigur că acesta va devenipentru tine cel mai important capitol dincarte.

Dacă ai întrebări, nu ezita să mi leadresezi pe adresa Editurii Coresi sauprin e-mail la:

michielapoe@yahoo.com.

Mult succes, armonie şi bună înţe-legere!

183

Din partea Editurii

Dacă v-a plăcut cartea de faţă, vărugăm să ne scrieţi.

Vă mulţumim.Totodată vă informăm că puteţi citi şi

alte cărţi de Michiela Poenaru.Faceţi click pe următoarele titluri:

Medierea pe înţelesul tuturor.Cum să alegi pacea şi rezolvarearapidă a conflictelor în loculhărţuirii prin procese

Cei şapte ani de acasă. Codulbunelor maniere pentru copii

Brăţara de aur. 100 de profesii ex-plicate pentru copii

Cine se scoală de dimineaţă, de-parte ajunge. Culegere deproverbe şi zicători pentru elevi

Minte sănătoasă în corp sănătos.Sfaturi practice pentru copii

184