1111

ECONOMIE GENERALĂ IECONOMIE GENERALĂ IECONOMIE GENERALĂ IECONOMIE GENERALĂ I

EDITURA ASOCIAŢIEI "SOCIETATEA INGINERILOR DE PETROL ŞI GAZE “

Bucureşti - 2009 ISBN: 978-606-8013-04-6

IOAN CONSTANTIN RADAIOAN CONSTANTIN RADA

222

CUPRINS

Cap.1. Obiectul economiei politice 5

1.1. Originea denumirii. Denumiri concurente 5

1.2. Opinii despre obiectul Economiei Politice 7

1.3. Funcțiile Economiei Politice 9

Cap.2. Caracterul legic al economiei 11

2.1. Conceptul de lege economică 11

2.2. Sistemul legilor economice 16

Cap.3. Activitatea economică 19

3.1. Scopul activității economice 19

3.2. Bunurile economice – rezultat al activității de producție 22

Cap.4. Trebuințele și interesele economice 26

4.1. Conceptul de trebuință economică 26

4.2. Tipologia trebuințelor. Sistemul trebuințelor 28

4.3. Interesele economice 30

Cap.5. Întreprinderea 34

5.1. Scurt istoric 34

5.2. Concept. Tipologie 35

5.3. Firma de afaceri. Dimensiune optimă 41

2

333

Cap.6. Comportamentul consumatorului. 46

6.1. Coordonatele mărfii 46

6.2. Teorii cu privire la valoare 50

Cap.7. Piața 52

7.1. Piața concept și forme 52

7.2. Cererea 56

7.3. Oferta 69

7.4. Interacțiunea între cerere și ofertă 77

Cap.8. Concurența economică 78

8.1. Conceptul de concurență 78

8.2. Forme de concurență 86

8.3. Strategii economice concurențiale 104

Cap.9. Preţurile de vânzare 108

9.1. Conţinutul economic 108

9.2. Principalele categorii de preţuri 110

Cap.10. Venitul, Consumul și procesul economisirii 118

10.1. Venitul și repartiția lui. Consumul și funcția consumului 118

10.2. Procesul economisirii 131

3

444

Cap.11. Creșterea economică 135

11.1. Probleme metodologice 135

11.2. Noțiuni specifice 141

11.3. Teorii și metode ale creșterii economice 150

Cap.12.Profitul întreprinzătorului 156

12.1. Opinii cu privire la profit 156

12.2. Determinarea profitului 161

12.3. Pragul de rentabilitate 168

BIBLIOGRAFIE 172

4

555

Cap.1. OBIECTUL ECONOMIEI POLITICECap.1. OBIECTUL ECONOMIEI POLITICE

1.1. Originea denumirii. Denumiri concurente1.1. Originea denumirii. Denumiri concurente În istoria gândirii economice este unanim admis că numele de „Economie politică” a fost În istoria gândirii economice este unanim admis că numele de „Economie politică” a fost

întrebuinţat pentru prima dată de către Antonie de Montechréstien de Vatteville. Discuţii sunt întrebuinţat pentru prima dată de către Antonie de Montechréstien de Vatteville. Discuţii sunt numai în legătură cu data atribuirii acestei denumiri. În cele mai multe lucrări se menţionează numai în legătură cu data atribuirii acestei denumiri. În cele mai multe lucrări se menţionează drept dată anul 1651, când termenul se găseşte în titlul lucrării lui Montechréstien „Traité drept dată anul 1651, când termenul se găseşte în titlul lucrării lui Montechréstien „Traité d'economie politique. În Dictionnaire des sciences économiques, publicat sub conducerea lui d'economie politique. În Dictionnaire des sciences économiques, publicat sub conducerea lui Jean Romeuf.Jean Romeuf.

Denumirea îşi are originea în cuvintele greceşti „oikonomia” şi „politea”. La rândul său, „oikonomia” este formată din „oikos” care înseamnă, casă, gospodărie casnică şi „nomos”care înseamnă lege. „Politea” înseamnă orânduire socială, cetate. Termenul de „Economie politică” a căzut în desuetitudine până la începutul anilor '70 ai secolului al XVIII-lea. El este repus în circulaţie de către James Denhan Steuart care chiar în anul 1770 a publicat „Inquiry in to Principles of Political Economy” (Întrebări despre principiile Economiei politice).

După mai bine de un veac de la prima sa folosire, denumirea este întrebuinţată cu destulă regularitate în formularea şi în sensul ce i-au fost atribuite încă de la început, chiar dacă aceasta nu dădea satisfacţie deplină tuturor acelora care recurgeau la ea.

666

Având în vedere că elementul cel mai caracteristic al gospodăririi casnice („oikos”) constituie patrimoniul acesteia, iar legea avea şi sensul de administrare a gospodăriei, Economia politică a fost înţeleasă în principal ca administrarea patrimoniului.

Deşi în multe ţări denumirea de Economie politică s-a impus şi a devenit dominantă, ea a fost şi continuă să fie concurată de alte denumiri. Unele dintre denumirile avansate au avut puţini susţinători. Altele au avut mai mulţi. Competiţia dintre ele pentru consacrare a fost şi a rămas inegală. Preferată şi predominantă a rămas denumirea de „Economie politică” dată de Antonie de Montechréstien şi susţinută de toţi reprezentanţii gândirii economice clasice.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea revine în actualitate denumirea de”Economie”. Un rol important în acreditarea acestei denumiri în Anglia l-a avut Alfred Marshall şi Şcoala economică construită de el la Cambridge. În anul 1890 a apărut lucrarea sa fundamentală „Principles of Economics” (Principiile economiei). La cererea lui A. Marshall, conducerea Universităţii din Cambridge, a înlocuit, în anul 1902, în planul de învăţământ denumirea disciplinei de Economie politică cu denumirea de „Economics”(Economie). În acelaşi an, în Enciclopedia Britanică în locul tradiţionalului articol despre Economie politică a apărut sub semnătura lui V. Havins, articolul cu titlul „Economics”.

Această denumire a trecut repede oceanul şi s-a bucurat de audienţă în Statele Unite şi mai târziu în Canada. Începutul îi aparţine profesorului A. Hadley, care în anul 1896 a publicat „Economics”. Marele profesor Paul Samuelson şi-a intitulat manualul său cu acelaşi nume – Economics.

În zilele noastre, denumirea de Economie Politică este preferată în majoritatea ţărilor, iar denumirea de Economics este preferată de ţările anglo saxone. Potrivit aprecierilor unor economişti între cele două denumiri nu există nici o deosebire, în timp ce după alţii, denumirea de Ecomics este mai cuprinzătoare: după alte păreri relaţia este inversă.

777

Profesorul american Paul Samuelson susţine că, în esenţă, Economia politică şi Economics-ul au acelaşi conţinut cu precizarea că prima denumire este cea tradiţională iar cea de a doua este, în principal în ţările anglo-saxone, denumirea actuală.

1.2. Opinii despre obiectul Economiei Politice1.2. Opinii despre obiectul Economiei Politice O problemă deosebită a statutului unei ramuri ale ştiinţei este definirea cât mai exactă a

obiectului de studiu, ştiut fiind că orice ramură a ştiinţei se defineşte prin obiectul său de studiu. O dată cu extinderea cercetării economice şi cu trecerea timpului s-au înmulţit şi opiniile despre obiectul de studiu al Economiei politice.

Din mulţimea opiniilor reţinem pentru ilustrare următoarele: Economia politică studiază trebuinţele oamenilor şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii. Obiectul de studiu al Economiei politice este bogăţia. Economia politică studiază progresul social, opţiunile şi acţiunile eficiente. Obiectul Economiei politice este valoarea, schimbul, preţul, comerţul. Economia politică studiază relaţiile de producţie, de repetiţie, schimb şi consum şi legile

obiective care le guvernează. Ştiinţa economică are drept obiect de studiu viaţa economică a colectivităţii umane,

considerată ca un ansamblu coerent de comportamente privind deciziile de alocare a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinainte stabilite, în cadrul problemei economice generale, fundamentale a economiei.

888

Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a produce bunuri de valoare şi a le distribui membrilor săi. Două idei se desprind din această definiţie, şi anume: raritatea resurselor şi necesitatea folosirii eficiente a acestora de către societate.

Definiţiile reproduse nu epuizează nici pe departe „zestrea” bogată acumulată de bibliografia obiectului. Marea diversitate a definiţiilor date obiectului Economiei politice se explică în principal prin următoarele adevăruri:

- complexitatea obiectului acestei ramuri a ştiinţei;

- caracterul dinamic al acestui obiect de studiu, care îi conferă actualitate permanentă;

- extinderea cunoştinţelor despre obiectul Economiei politice, fapt ce permite îmbunătăţirea definiţiilor înserate mai înainte;

- poziţiile metodologice diferite pe care se situează diferiţii cercetători în materie; Bazându-se pe progresele înregistrate în înţelegerea obiectului Economiei politice Şcoala

Clujeană de economie propune următoarea definire a acestui obiect: Economia politică este în primul rând, ştiinţa fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice care apar, se desfăşoară de către actorii economici şi se statornicesc între ei în legătură cu mişcarea – producerea, repartizarea (distribuirea), schimbul şi consumul – bunurilor economice, pe toate treptele de dezvoltare a societăţii economice şi în cadrul diferitelor sisteme economice.

Înţeleasă astfel Economia politică îndeplineşte un dublu scop cognitiv nemijlocit. Pe de o parte, ea urmăreşte descoperirea, cunoaşterea şi explicarea principiilor şi legilor care guvernează mişcarea economică – funcţionarea normală şi evoluţia sistemelor economice. Pe de altă parte, Economia politică are drept scop nemijlocit descoperirea şi cunoaşterea principiilor şi legilor care prezidează propria ei mişcare.

999

1.3. Funcțiile Economiei Politice1.3. Funcțiile Economiei Politice Menirea ştiinţei în general, deci şi a Economiei politice este dublă: pe de o parte, ea are, aşa

cum s-a mai menţionat, menirea să cunoască, să înţeleagă şi să explice obiectul său de studiu. Scopul ei nemijlocit esenţial este, deci, descoperirea, cunoaşterea explicarea, legilor obiective care guvernează mişcarea economică, funcţionarea şi evoluţia sistemelor economice, sistematizarea cunoştinţelor respective, elaborarea şi construirea teoriilor economice. La acestea se adaugă în calitate de scop nemijlocit cunoaşterea de sine, autocunoaşterea care constă în descoperirea , înţelegerea şi explicarea legităţilor care prezidează propria sa naştere şi evoluţie.

Toate acestea – culegerea informaţiilor economice, descrierea fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice, descoperirea şi formularea principiilor şi legilor economice, prelucrarea informaţiilor, sistematizarea cunoştinţelor, elaborarea conceptelor, a teoriilor economice constituie subsistemul funcţiilor cognitive.

Caracterul ştiinţific al Economiei politice depinde înainte de toate de următoarele împrejurări sau condiţii:

- gradul de cunoaştere a obiectului de studiu, în cazul de faţă gradul de cunoaştere a legilor economice obiective;

- nivelul obiectivităţii cunoştinţelor, al ideilor, paradigmelor şi teoriilor elaborate. Altfel spus,nivelul obiectivităţii însăşi;

- starea metodologiei, a metodelor, tehnicilor şi practicilor de investigare a fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice, a realităţilor economice;

- gradul de concordanţă ai teoriilor şi paradigmelor elaborate, pe de o parte, cu realitatea obiectivă pe de altă parte.

101010

Prin intermediul demersurilor, al procedeelor şi tehnicilor pe care le utilizează şi al funcţiilor cognitive pe care le îndeplineşte, Economia politică îşi însuşeşte, ia în stăpânire intelectuală obiectul ei – universul economic. Aşa cum observa încă Hegel „dezvoltarea acestei ştiinţe este interesantă prin felul cum gândirea … descoperă în mulţimea nesfârşită a faptelor singulare, care îi stau la început în faţă, principiile simple ale lucrului însuşi, intelectul care acţionează în lucru şi îl guvernează. Economia politică este o ştiinţă care cinsteşte gândul, întrucât în masa fenomenelor accidentale, ea descoperă legile”, concomitent le „produce”, elaborează conceptele cu ajutorul cărora reflectă, fixează şi exprimă realităţile fundamentale, generale ale vieţii economice. După aceea, le sintetizează, structurează şi restructurează în sistemul conceptual fundamental general ideal – reflectare sintetică a sistemului economic real. În felul acesta Economia politică îşi amplifică rolul ei cognitiv devenind un mod de gândire economică şi baza metodologică a tuturor disciplinelor şi ramurilor ştiinţelor economice cărora le oferă cadrul conceptual principal şi cadrul para- digmatic de bază pe care acestea se pot dezvolta cu succes.

Economia politică îndeplineşte pe lângă funcţiile sale cognitive şi o mulţime de funcţii cu caracter aplicativ, oferind omului şi specialistului elemente valoroase pentru a deprinde principalele tendinţe ale mişcării economice, pentru fundamentarea scenariilor, strategiilor şi politicilor economice la micro, mezo, macro şi mondo – scară, pentru a acţiona în concordanţă cu legile obiective care guvernează mişcarea economică şi nu în ultimul rând pentru formarea şi dezvoltarea unui comportament economic adecvat al oamenilor.

111111

Cap.2.Cap.2. CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEICARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI

2.1. Conceptul de lege economică2.1. Conceptul de lege economică Oamenii s-au întrebat şi se întreabă şi astăzi: există sau nu ordine în economie ? Înainte de a prezenta răspunsurile, este necesar să prezentăm sensul conceptului de „ordine

economică”. Termenul „ordine” are o mulţime de sensuri şi acoperă o gamă largă de realităţi din universal

natural şi social, de unde şi conceptele de ordine materială şi ordine socială. Ordinea economică subsumează numai o parte a realităţii sociale – partea ei economică. Aici, conceptul „ordine economică” este echivalent cu conceptele „orânduire economică”,

„regim economic”, „sistem economic”. Tot aici el desemnează principiul cauzalităţii şi/sau al finalităţii economice în societate. În sfârşit, dar nu fără legătură cu principiul menţionat, ordinea economică desemnează caracteristica unei orânduiri economice, a unui sistem economic în care toate elementele, toate părţile constitutive sunt aşezate la locul cuvenit în plan structural pentru a constitui un întreg armonios, în care resorturile funcţionale sunt legate firesc în mecanismul global şi în care întreaga mişcare, funcţionare şi dezvoltare a sistemelor economice se desfăşoară în concordantă cu logica obiectivă internă imanentă sistemului respectiv.

Ca urmare, fenomenele şi procesele economice se corelează reciproc, cauzal, funcţional şi complementar, se succed logic în timp, sunt orânduite corect în spaţiu, mişcării economice îi este proprie o anumită regularitate şi sistemul funcţionează normal.

121212

La întrebarea „daca exista sau nu ordine în economie?”, se mai dau şi astăzi doua răspunsuri: unui negativ şi altui pozitiv.

Adepţii răspunsului negativ spun şi susţin că în societate şi în economie nu există ordine ci dezordine şi/sau haos.

Prin haos economic se înţelege o stare a economiei care se caracterizează prin lipsa de ordine, lipsa de organizare, prin mare neorânduiala, prin dezordine mare, prin mare învălmăşeala, brambureala, harababură şi multă confuzie.

Într-o stare de haos şi dezordine în economie totul sau aproape totul se desfăşoară la întâmplare, activităţile oamenilor au caracter anarhic, sunt guvernate de bunul plac.

Spre deosebire de aceştia, adepţii răspunsului pozitiv la întrebarea de mai sus afirmă şi susţin că în economie există ordine, că ordinea reprezintă una din trăsăturile esenţiale ale economiei.

Cine are dreptate? Cine se afla mai aproape de adevăr? Este util şi necesar să vedem care sunt principalele argumente ale fiecărei părţi. Cei care neagă existenţa ordinii în economie consideră că indivizii îşi desfăşoară activitatea

autonom şi independent, liber, în concordanţă cu interesele şi scopurile lor individuale. Aceste activităţi nu sunt organizate cu anticipaţie şi nici nu sunt coordonate de altcineva. Pentru ei ordinea este rezultatul unei activităţi ordonatoare executate de un spirit ordonator. Ei consideră că în economic sunt multe activităţi şi procese cu caracter spontan. În felul acesta caracterul spontan este opusul ordinii. Identificând caracterul spontan cu

anarhismul în teorie şi în practică ajung să susţină că haosul este trăsătura definitorie a sistemului economic.

131313

Adepţii ordinii în economic susţin că acestea există, chiar dacă existentă şi formarea ei nu sunt lesne de sesizat şi nu pot fi percepute cu ajutorul simţurilor. Procesele economice îşi au logica lor internă. Cele mai multe corelaţii dintre ele se pot defini matematic. Subiecţii economici sunt puşi în mişcare de către trebuinţele, interesele, valorile, dorinţele şi speranţele lor care se sintetizează, se înmănunchează în scopurile pe care le urmăresc şi care determină cu puterea unei legi întreaga desfăşurare a activităţii economice.

Ordinea în economie este incompatibilă cu caracterul spontan al unor procese şi activităţi economice. Dimpotrivă, ordinea în economie există şi poate exista în condiţiile desfăşurării spontane a activităţilor umane sau ale funcţionării preponderent spontane a mecanismelor economice.

In fond, spontan nu înseamnă anarhic şi nici haotic. Totuşi, exista fenomene şi procese economice haotice aduse în sprijinul poziţiei celor ce neagă

existenţa ordinii în economie. Ele nu trebuie ignorate şi, cu atât mai mult, nu trebuie negate de teorie. Dimpotrivă, ştiinţa şi oamenii ei au datoria să le ia în considerare, să le studieze şi să le explice.

Starea predominantă a economiei, privita pe termen lung, nu este haosul şi nici dezordinea, ci ordinea. Dar acestea din urma, deşi nu este absolută şi fatală, ci relativă şi incompletă, este în ultimă instanţă predominata şi hotărâtoare. In plus ordinea în economie poate fi extinsa şi chiar dacă nu va putea niciodată deveni absolută, ea poate fi consolidată şi îmbunătăţită.

Ce sunt legile economice ? Economia politică înţelege prin legile economice legăturile esenţiale, necesare, generale,

trainice şi stabile ce sunt imanente fenomenelor şi proceselor economice sau ce se statornicesc între acestea.

141414

Legile economie se caracterizează prin trăsături comune tuturor legilor obiective care acţionează în universul natural şi social, precum şi prin trăsături specifice

Trăsături comune:

1. Legea întruchipează o legătură esenţială dintre esenţele fenomenelor şi proceselor ce se desfăşoară în natură şi societate sau însăşi esenţa acestor fenomene şi procese. Aceste legături au caracter cauzal, cauza-efect şi/sau caracter mutual (influenţare reciproca, interdependenta). Ex.: trebuinţele şi interesele economice constituie cauzele principale interne care pun în mişcare oamenii şi îi determină să producă bunuri economice utile pentru satisfacerea trebuinţelor respective, etc.

2. Legea constituie o legătură necesară, o relaţie. Aceasta înseamnă că legile apar, acţionează şi se manifestă în mod obiectiv. Ex : Pământul se învârte în jurul soarelui, cât şi în jurul axei sale.

Caracterul obiectiv al acestor legi îşi găseşte expresia în următoarele:

a. Originea lor se află în afara conştiinţei oamenilor. Apariţia lor nu poate fi produsul gândirii oamenilor;

b. Ele acţionează şi se manifestă independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, ceea ce înseamnă ca:

- ele acţionează indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu;

- indiferent dacă ei doresc sau nu;

- că oamenii nu pot să distrugă sau să creeze legi obiective;

c. Legile obiective determină în general voinţa, conştiinţa, intenţiile şi activitatea omului;

151515

3. Legea întruchipează o legătură generală esenţială, necesară şi nu una singulară, izolată. Ea este manifestarea generalului în universul natural şi social. Ex: Toţi producătorii de mărfuri, produc pentru a vinde şi pentru a obţine un câştig etc.4. Legea este o legătură trainică, stabila. În ansamblul mişcărilor care se produc în lumea înconjurătoare există şi se menţin anumite raporturi care se dovedesc a fi stabile, trainice, durabile, care se repetă atât timp cât se menţin condiţiile în care au apărut. Ex: De fiecare data un corp introdus în apă este împins de jos in sus cu o forţă egala cu volumul de lichid care a fost dislocat etc.

5. Legea este o trăsătură, o relaţie probabilistă. Mult timp s-a susţinut şi mulţi specialişti susţin, şi în prezent, că legea obiectivă este o relaţie necesară absolută şi nu întâmplătoare. Trăsăturile menţionate sunt proprii tuturor legilor obiective, ele definesc şi caracterizează numai în parte legile economice.

Pentru întregirea caracterizării legilor economice este necesara prezentarea trăsăturilor specifice lor:

1. Câmpul specific de acţiuneCâmpul specific de acţiune al acestor legi este economia, viaţa economică, fenomenele, procesele şi relaţiile economice dintre oameni.

2. Fiind legi care guvernează economia, întruchipează legături esenţiale, necesare, generale, stabile, trainice şi probabile economice, esenţe şi necesităţi economice.3. Modul specific de acţiuneÎn universul natural, în măsura în care se face abstracţie de intervenţia omului, acţionează agenţi inconştienţi, orbi, unii asupra altora, în al căror joc reciproc se manifestă legile obiective. În societate, deci şi în economic legile se manifestă prin activitatea oamenilor. Legile economice sunt legile activităţii economice; ele guvernează această activitate şi acţionează (se manifestă) prin intermediul ei.

161616

4. Legile economice îşi modifică forma şi conţinutul mai repede, în perioade mai scurte de timp decât legile naturii. Realitatea atestă că forma se modifică adesea mai repede decât conţinutul.5. Caracterul tendenţial mai accentuat decât al legilor naturii. Legile economice sunt legi probabiliste ale unor fenomene, procese şi relaţii cu caracter probabil şi nu legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. Ele se înfăptuiesc numai cu o anumită aproximaţie, numai ca o tendinţă dominantă.

Legile descoperite şi formulate de ştiinţă, în cazul nostru legile descoperite de economia politică, nu trebuie identificate cu legile economice obiective. Primele reprezintă doar reflectarea mai mult sau mai puţin exacta a celor din urmă.

2.2. Sistemul legilor economice2.2. Sistemul legilor economice Fiecare lege economică întruchipează o anumita legătură esenţială, necesară, generală, trainică,

stabilă şi probabilistică. În virtutea acestui fapt, ea îşi are conţinutul său propriu şi o autonomie funcţională, acţională. Dar nici o lege economică nu acţionează în afara celorlalte legi. Ele se intersectează cu alte legi economice. Totalitatea legilor care acţionează în economic - privite în unitatea şi interacţiunea lor, constituie sistemul legilor economice.

Economia politică a descoperit numeroase criterii de grupare (clasificare) a legilor economice: timpul (durata) acţiunii, spaţiul economic al acţiunii, rolul îndeplinit în cadrul sistemului de legi etc.

171717

Astfel, din punct de vedere al duratei, al generalităţii în timp, legile economice se pot grupa în:

1. Legi care acţionează în întreaga economie naţională, în toate ramurile ei, care s-ar putea numi legi macroeconomice. Ex.: legea acumulării; legea concentrării producţiei şi capitalului; legea cooperării; legea ofertei; legea cererii; legea interacţiunii dintre cerere şi oferte. Ele se mai numesc şi legi generale. Tot generale sunt şi legile comune tuturor sistemelor economice.

2. Legi care acţionează numai în perimetrul unor sfere ale economiei naţionale. Ex.: legile producţiei nemijlocite, legile repartiţiei, ale schimbului de mărfuri. Aceste legi pot să fie numite legi sectoriale sau legi particulare.

3. Unele legi economice acţionează numai la nivelul agenţilor economici ai entităţilor economice, deci în cadrul microeconomiei.

4. Odată cu formarea economiei mondiale (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) şi cu amplificarea legăturilor reciproce dintre economiile naţionale, unele legi economice şi-au mondializat câmpul de acţiune, au devenit legi mondoeconomice. Ex.: legea diviziunii muncii; legea cooperării; legea concurenţei; legea ofertei; legea interacţiunii dintre cerere şi oferta.

Din punct de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în mişcarea economică, legile care guvernează se pot grupa în:

1. Legi structurale. Ex.: legea diviziunii muncii; legea proporţionalităţii etc.

2. Legi funcţionale. Ex.: legea profitului; legile formării şi mişcării trebuinţelor etc.

3. Legi de dezvoltare. Ex.: legea acumulării; legea creşterii productivităţii muncii; legea economiei de factori de producţie (legea economiei de muncă) şi altele.

181818

Fără a epuiza clasificarea legilor economice, menţionăm că tipologia legilor economice nu este absolută, ci relativă.

Esenţialul constă însă în faptul că legile economice acţionează în cadrul sistemului şi că sistem intersectându-se şi influenţându-se reciproc şi în totalitate, în ansamblul lor guvernează existenţa economică şi mişcarea ei funcţionarea şi dezvoltarea acesteia la micro, mezo, macro şi mondo-scară.

191919

Cap.3. ACTIVITATEA ECONOMICĂCap.3. ACTIVITATEA ECONOMICĂ3.1. Scopul activității economice3.1. Scopul activității economice Scopul activităţii umane este satisfacerea nevoilor, a trebuinţelor indivizilor. Realizarea acestui

deziderat este posibil, în cea mai mare parte, prin intermediul bunurilor create în activitatea economică.

Activitatea economică reprezintă un subsistem, o componentă a activităţii umane, alături de cea politică, culturală, religioasă, educativă etc. care are ca obiectiv producerea de bunuri economice.

Desfăşurarea activităţii economice în lumea de azi presupune existenţa unor pieţe (cum ar fi: a bunurilor de consum, a factorilor de producţie, a capitalurilor şi valutară) precum şi unor actori sau agenţi economici. Agenţii economici pot fi clasificaţi după funcţia lor principală şi natura resurselor pe care le utilizează:

1. Gospodăriile reprezintă ansamblul consumatorilor, veniturile lor sunt legate de remunerarea muncii, capitalului sau a altor prodfactori.

2. Întreprinderile vând / cumpără bunuri şi servicii non-financiare.

3. Administraţiile publice regrupează administraţia centrală de stat, colectivităţile locale şi organismele de securitate socială. Resursele acestora provin din prelevările realizate asupra veniturilor obţinute de celelalte grupe de agenţi economici (impozite, taxe, contribuţii).

4. Instituţiile financiare colectează capitalurile disponibile în economie şi le pun la dispoziţia celor care au nevoie de ele. Veniturile acestor instituţii provin din dobânzile nete şi comisioane.

202020

5. Organisme / asociaţii cu scop non-lucrativ (sindicate, partide, organizaţii de cult religios) „produc” servicii non-marfă.

Factorii (Resursele) de producţie utilizaţi în procesul de producere a bunurilor economice se împart în următoarele categorii:

a) Natura care are în componenţa sa alături de pământ, pădurile, apele, resursele minerale etc.;

b) Forţa de muncă, care reprezintă capacităţile fizice şi intelectuale de care dispune omul şi pe care le pune în valoare atunci când produce;

c) Capitalul, adică echipamentele de lucru folosite pentru producerea altor bunuri şi care măresc productivitatea muncii;

d) Întreprinzătorul, format din acel individ care iniţiază o activitate, îşi asumă riscuri şi coordonează procesul de producţie.

Prin intermediul bunurilor economice realizate în procesul de producţie, întreprinzătorul urmăreşte maximizarea propriilor avantaje şi în primul rând, maximizarea profitului. Realizarea acestui scop depinde de comportamentul consumatorului care face o asemenea alegere între bunuri încât să obţină cea mai înaltă satisfacţie.

În deciziile lor, actorii vieţii economice trebuie să aibă în vedere nu numai preferinţele consumatorilor ci şi o restricţie extrem de importantă şi anume raritatea resurselor. Raritatea resurselor pune în faţa activităţii economice următoarele întrebări fundamentale:

1. Ce bunuri vor fi produse şi în ce cantitate? Răspunzând la această întrebare, agenţii economici decid modul de alocare a resurselor restrictive pentru utilizări alternative.

212121

2. Prin ce metode vor fi produse bunurile economice? Această problemă apare în contextul în care acelaşi produs poate fi realizat prin modalităţi tehnice diferite.

3. Cum sunt împărţite veniturile între indivizi?

4. Sunt resursele integral şi eficient utilizate? Activitatea economică, ca parte a activităţii sociale cuprinde acţiuni, fapte complexe,

diversificate şi tot mai bogate în conţinut şi din acest motiv se clasifică după următoarele criterii mai importante:

I. În funcţie de natura activităţii apar următoarele sectoare în economie:

1. Primar, care include: industria extractivă, silvicultura şi agricultura;

2. Secundar, care include industria prelucrătore;

3. Terţiar, producător de servicii;

II. În funcţie de specificul activităţii (diviziunea muncii), activităţile economice se clasifică pe ramuri. În fiecare ramură se produc bunuri identice sau apropiate. În economia fiecărei ţări întâlnim următoarele ramuri: industria, agricultura, construcţiile, transporturile, comerţul, comunicaţiile etc.

Activitatea economică este într-o continuă mişcare în cadrul căreia se produc modificări atât cantitative cât şi calitative. Pe termen lung, din pin punct de vedere cantitativ, se constată o tendinţă de extindere, adică de creştere a producţiei de bunuri, a veniturilor, şi a bogăţiei. Pe plan calitativ, au loc sporiri ale raţionalităţii economice, modificări ale structurii producţiei, a tehnologiilor utilizate, a metodelor de organizare şi management, schimbări în calitatea bunurilor etc.

222222

Evoluţia activităţii economice nu este nici liniară, dar nici continuu ascendentă sau descendentă. Pe baza acţiunii unor factori diverşi care uneori acţionează contradictoriu, cei mai importanţi indicatori macroeconomici au o evoluţie oscilatorie, o traiectorie sinuoasă, în cadrul căreia alternează perioadele de expansiune economică cu cele de stagnare sau chiar de regres.

3.2. Bunurile economice – rezultat al activității de producție3.2. Bunurile economice – rezultat al activității de producție În cadrul procesului de producţie are deci loc, o unire şi combinare a factorilor naturali şi

acumulaţi-resurse naturale, materiile prime, utilajul tehnologic – cu munca, iar rezultatul acestui proces îl constituie bunurile economice.

Bunurile economice reprezintă o formă concretă a bunurilor în general. Acestea din urmă, sunt lucruri, obiecte etc, care au proprietatea de a satisface o trebuinţă umană sau alta şi deci sunt utile omului. Aceasta înseamnă că nu toate lucrurile, obiectele utile sunt bunuri economice. Aerul, lumina naturală, căldura solară, în anumite condiţii şi apa, reprezintă fără îndoială, valori de întrebuinţare, elemente utile deoarece satisfac trebuinţe şi nu orice trebuinţe ci trebuinţe vitale, fundamentale ale omului, sunt deci bunuri, dar nu sunt bunuri economice.

Existenţa bunurilor economice presupune în general următoarele condiţii:

a. Existenţa unei trebuinţe umane reale;

b. Proprietatea obiectivă a lucrului, a obiectului de a satisface o trebuinţă sau alta, deci, de a fi utilă;

c. Conştientizarea de către om a însuşirii respective;

232323

d. Necesitatea unui efort, a suportării unui cost de producţie pentru obţinerea bunului respectiv. Uneori această condiţie este denumită raritate;

e. Disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizării bunului; Un lucru care întruneşte toate celelalte condiţii menţionate, dar nu o întruneşte pe ultima este

bun economic potenţial, dar nu este bun economic real, efectiv. Utilitatea se manifestă efectiv numai în procesul de consum, în procesul utilizării sale concrete.

Din punct de vedere al funcţiei sociale, bunurile economice sunt grupate în:

a) bunuri de subzistenţă sau de consum;

b) bunuri de producţie, care se mai numesc bunuri de capital sau mijloace de producţie; Sub aspectul realităţii fizice, bunurile economice sunt grupate în:

a) bunuri material-obiectuale;

b) bunuri non-obiectuale; Din punct de vedere al duratei de funcţionare, bunurile economice sunt grupate în :

a) bunuri durabile (de folosinţă îndelungată);

b) bunuri nedurabile care se consumă integral în decursul unei singure întrebuinţări. Bunurile care se consumă şi dispar în decursul unei singure întrebuinţări şi pot fi înlocuite cu

altele de aceiaşi cantitate se numesc bunuri fungibile, iar celelalte-bunuri nonfungibile; Dacă se ia drept criteriu de clasificare data producerii bunurilor economice, acestea sunt

grupate în:

a) bunuri vechi;

242424

b) bunuri noi;

c) bunuri viitoare, care au doar o existenţă conceptuală (bunuri prognozate); În concordanţă cu criteriul relaţiilor reciproce, dintre bunurile economice, ele sunt grupate

în:

a) bunuri alternative;

b) bunuri-pereche;

c) bunuri simultane; Din punct de vedere al consumului sau a utilizării lor finale, bunurile economice sunt

clasificate în:

a) bunuri complementare (consumul unui bun presupune şi consumul altui bun);

b) bunuri concurente (consumul unuia exclude consumul altuia); Dacă se ia drept criteriu legătura bunurilor cu satisfacerea trebuinţelor, ele sunt grupate în:

a) bunuri de rangul 1 (cele care sunt folosite imediat după ce au fost produse pentru satisfacerea trebuinţelor în procesul de consum);

b) bunuri de rangul 2 (bunuri folosite pentru producerea bunurilor de rangul 1);

c) bunuri de rangul 3 (bunurile utilizate pentru producerea bunurilor de rangul 2 şi aşa mai departe).

Bunurile care sunt întrebuinţate imediat şi generează satisfacţii neîntârziate (imediate) mai sunt numite şi bunuri directe, iar cele care concură la producerea bunurilor directe, se numesc bunuri indirecte.

252525

Bunurile care satisfac trebuinţe de consum se mai numesc bunuri sau factori de satisfacţie (satisfactori), iar cele care servesc la confecţionarea factorilor de satisfacţie se numesc bunuri sau factori de producţie(prodfactori).

Bunurile au o dublă determinare-una existenţială şi alta economică. În prima determinare bunurile – indiferent de forma concretă, ca şi de intervalul de timp în

care se manifestă – trebuie să constituie entităţi identificabile. Aşa cum ne indică însăşi denumirea, bunurile economice au pe lângă determinarea lor

existenţială şi o determinare economică. Ele sunt purtătoare de relaţii economico-sociale. Pentru a le produce, subiecţii economici intră în mod obiectiv necesar în relaţii unii cu alţii; mişcarea în continuare a acestor bunuri generează alte raporturi între oameni: oamenii repartizează bunurile, le schimbă direct sau mijlocit cu alte bunuri şi apoi acestea ajung în sfera consumului unde se manifestă şi se realizează pe deplin satisfăcând trebuinţele umane.

În mişcarea lor, bunurile economice sunt obiect al relaţiilor de proprietate, aparţin unor subiecţi economici persoane fizice sau/şi juridice, se află în posesiunea, în folosinţa şi la dispoziţia lor şi sunt deci un obiect al unei forme sau alteia de proprietate. Concomitent ele pot să îmbrace forma de marfă, forma de capital, de fond etc.

262626

Cap.4. TREBUINȚELE ȘI INTERESELE ECONOMICECap.4. TREBUINȚELE ȘI INTERESELE ECONOMICE

44.1. Conceptul de trebuință economică.1. Conceptul de trebuință economică Cea mai de seamă preocupare a societăţii înţeleasă ca o asociaţie de fiinţe umane este

supraveţuirea prin conveţuire. Aceasta presupune, în primul rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi căldură.

De aici decurge necesitatea obiectivă pentru fiecare colectivitate umană să-şi asigure,într-un fel sau altul, subzistenţa, deci supraveţuirea membrilor săi sau cel puţin a majorităţii dintre ei.

Ce reprezintă însă trebuinţele umane? O realitate complexă şi datorită acestei complexităţi, interpretările şi modurile de abordare sunt foarte diferite.

Numai prin „trebuinţă” se utilizează o serie de noţiuni cum ar fi: nevoie, necesitate, cerinţă, curiozitate, dorinţă, aspiraţie, gust, impuls, interes, obligaţie şi altele.

În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe, nevoi, obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – indivizii, grupurile sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei.

Trebuinţa umană se concretizează într-un sentiment de privaţiune, de lipsă sau disconfort, şi în acelaşi timp, în dorinţa de a face să dispară acest sentiment. Din această perspectivă, trebuinţa economică se defineşte ca fiind un sentiment de privaţiune care conduce la a dori un bun material sau serviciu, care poate fi obţinut pe piaţă.

272727

În literatura de specialitate se întâlnesc două mari grupe de trăsături: trăsături comune tuturor genurilor şi formelor de trebuinţe şi trăsături proprii, specifice numai trebuinţelor economice.

Trăsăturile comune ale, trebuinţelor în general, sunt:

- caracterul obiectiv – apariţia, formarea şi evoluţia trebuinţelor are loc în afara conştiinţei umane şi sunt independente de ea.

- purtătorii, subiecţii oricărui tip de trebuinţe sunt oamenii, indivizii, luaţi atât la nivel individual cât şi la nivelul grupurilor – micro, macro sau mondo.

- caracterul istoric – fiecare trebuinţă îşi are propria sa evoluţie.

- dinamism – capacitatea nelimitată de lărgire, diversificare şi înmulţire a trebuinţelor privite în ansamblul lor.

- elasticitate diferită – există trebuinţe cu elasticitate mică, medie, mare şi foarte mare.

- concurenţialitate şi complementaritate – există trebuinţe care se exclud (se substituie) şi există trebuinţe care evoluează în acelaşi sens (o trebuinţă naşte pe alta).

Trăsăturile proprii, specifice trebuinţelor economice se referă la următoarele aspecte:

- sunt forme de manifestare a necesităţilor economice.

- câmpul de manifestare al acestui tip de trebuinţe este economia.

- ocupă un loc aparte şi îndeplinesc un rol specific în cadrul economiei şi al societăţii omeneşti.

282828

Pentru a fi satisfăcute trebuinţele economice, în activitatea de producere a bunurilor se stabilesc atât relaţii între oameni cât şi relaţii între om şi natură. Rolul trebuinţelor economice în viaţa economico – socială, în evoluţia individului şi societăţii umane, îşi găseşte expresia în:a. trebuinţele economice constituie punctul de plecare, cauza iniţială, fundamentală, impulsul principal şi forţa motrice determinantă a activităţilor economico – sociale.b. reprezintă scopul final al activităţii economice şi raţiunea acestui gen de activitate, a muncii economice şi a producţiei.c. ele străbat toate momentele şi fazele activităţii economice şi ale mişcării bunurilor economice – cercetarea ştiinţifică, proiectarea, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul – şi constituie factorul de legătură între acestea.d. trebuinţele economice reprezintă una din pârghiile importante ale mecanismului de acţiune al sistemului legilor economice şi, deci, a mecanismului economic general de funcţionare şi evoluţie a societăţii.

e. trebuinţele economice ocupă locul central în cadrul sistemului de ansamblu al trebuinţelor şi reprezintă, într-un anumit sens, „coloana vertebrală” a sistemului general de trebuinţe, în jurul căreia gravitează toate celelalte genuri, forme şi tipuri de trebuinţe umane.

4.2. Tipologia trebuințelor. Sistemul trebuințelor4.2. Tipologia trebuințelor. Sistemul trebuințelor Trebuinţele omului sunt multiple deoarece formele lor de manifestare, reale şi concrete, în

viaţă sunt la rândul lor multiple. Privite în totalitatea şi interrelaţiile lor, trebuinţele umane alcătuiesc un sistem – sistemul trebuinţelor.

292929

În funcţie de principalele criterii care stau la baza grupării trebuinţelor, putem avea următoarea clasificare a trebuinţelor:

a. după natura sau conţinutul lor trebuinţele pot fi: fizice (naturale), sociale, intelectuale (spirituale).

b. după purtătorii trebuinţelor: individuale, de grup, la nivelul societăţii.

c. după intensitatea cu care se manifestă : cu intensitate mică, medie, mare.

d. după frecvenţa manifestării lor în timp: zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale, anuale, multianuale sau permanente, periodice, rare.

e. după urgenţa satisfacerii: de urgenţa I, a II-a, a III-a etc.

f. după gradul de extindere: locale, regionale, naţionale, mondiale.

g. după rolul trebuinţelor în viaţa socială: fundamentale (de bază), secundare, terţiare. Una dintre trăsăturile trebuinţelor este dinamismul. Ca urmare tabloul trebuinţelor se

completează sistematic cu trebuinţe noi ocupat de ele în cadrul sistemului trebuinţelor a permis ierarhizarea acestora. În funcţie de elementele menţionate, trebuinţele pot fi ierarhizate schematic, în general, pe patru nivele:

1. Nivelul I cuprinde trebuinţe fizice (fundamentale) pe care se construiesc celelalte nivele. În esenţă acestea sunt trebuinţele automenţinerii şi perpetuării speciei umane care constau în hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, apărarea sănătăţii etc.

2. Nivelul al II – lea cuprinde trebuinţele fizice, mijlocite de nivelul de dezvoltare economică şi de relaţiile sociale. Ele vizează calitatea hranei, a îmbrăcămintei, modul de hrănire, moda vestimentar, gradul de confort al locuinţei etc.

303030

3. Nivelul al III – lea cuprinde trebuinţele sociale propriu-zise, în accepţiunea restrânsă a termenului. Este vorba de trebuinţele social-economice, social-politice, social-comunicative, social-etnice.

4. Nivelul al IV – lea cuprinde trebuinţele intelectuale, trebuinţe de cunoaştere ştiinţi fico-tehnică, estetice, formarea profesională, educarea şi îmbogăţirea orizontului cultural.

Intensitatea cu care se manifestă trebuinţele slăbeşte, se reduce pe măsură ce acestea sunt satisfăcute şi se stinge atunci când se atinge punctul maxim de saţietate. Continuarea consumului după acest punct, conduce la apariţia unei stări dezagreabile.

44.3. Interesele economice.3. Interesele economice Una din problemele majore ale teoriei şi practicii economice, şi nu numai a lor, este fără

îndoială problema intereselor economice. Interesele economice constituie subiectul unor ample dezbateri şi controverse teoretico-metodologice încărcate cel mai adesea cu doze mai mari sau mai mici de ideologie.

Psihologii folosesc adesea termenul de interes pentru a desemna instinctele, dorinţele, sentimentele care îndeplinesc rolul de motor afectiv al vieţii şi totalitatea stărilor, acţiunilor şi relaţiilor vieţii.

Unii sociologi înţeleg interesele ca unitate a obiectivului şi subiectivului. Momentul obiectiv al interesului îl constituie starea subiectului, iar momentul subiectiv – forţele ideale impulsionate, adică motivele conştientizate ale activităţii umane. Obiectivele acestor motive reprezintă însăşi conţinutul intereselor. Potrivit altor păreri, tot de sorginte sociologică interesele reprezintă trebuinţe conştientizate şi de aceea, ele – interesele – includ în conţinutul lor momentul complicat al trecerii de la obiectiv la subiectiv adică reflectarea obiectivului în conştiinţa oamenilor.

313131

Unii economişti şi sociologi văd în interese numai forme de manifestare a trebuinţelor. Potrivit acestei viziuni interesele au caracter obiectiv atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei, atât sub aspectul genezei, cât şi sub aspectul existenţei. Nu interesul este unitatea obiectivului şi a subiectivului ci procesul de înfăptuire, de realizare a sa. Această viziune pare cea mai apropiată de adevăr. În concordanţă cu aceasta interesele economice reprezintă forme de manifestare a trebuinţelor economice.

Subiecţii şi purtătorii intereselor economice sunt tot indivizii, diferitele micro, macro şi alte comunităţi umane şi structurilor instituţionalizate.

Interesele economice ocupă un loc aparte în cadrul vieţii economico-sociale şi îndeplinesc un rol deosebit de activ în cadrul acesteia. Ele constituie piese importante ale resortului „motor” al economiei împreună cu trebuinţele, scopurile, contradicţiile interne şi cu alte piese. Interesele îndeplinesc rolul de impuls nemijlocit, de forţă motrice nemijlocită şi de cauză principală imediată a activităţii economico-sociale, a muncii, a producţiei sociale.

Într-un mediu competitiv, până şi egoismul indivizilor şi al firmelor, aflate în căutare de profit este puternic motivat să servească interesele altora şi să ofere consumatorilor cel puţin tot atâta valoare pe câtă pot aceştia din urmă găsi în altă parte. Aceasta este calea ce duce spre un venit mai mare şi spre profituri mai substanţiale. Oricât de paradoxal ar părea, interesul personal devine astfel o puternică sursă de progres economic.

Interesele economice dau conţinut, dau motivaţii oamenilor să acţioneze într-un mod sau altul, să se orienteze într-o direcţie sau alta. Ele, împreună cu trebuinţele economice dau conţinut şi substanţă scopului activităţilor economice şi îşi pun pecetea lor distinctivă pe comportamentul actorilor economici.

323232

Interesele economice se disting unele de altele. Deşi sunt foarte diversificate şi eterogene, ele au anumite trăsături comune care le unesc şi care le conferă statutul de bloc sistem sau subsistem în cadrul economiei naţionale şi al societăţii omeneşti.

Ştiinţa a descoperit că între diferitele interese economice nu există numai deosebiri, ci şi asemănări, mai mult sau mai puţin vizibile cu ochiul liber. Asemănările existente între diferite interese au servit şi servesc drept criterii metodologice de tipologizare, de clasificare a intereselor economice.

Din punctul de vedere al purtătorilor de interese economice sunt grupate: a. interese economice individuale, denumite adesea şi particulare sau personale;

b. interese economice ale microgrupurilor (familie, firmă, organizaţie);c. interese economice naţionale, statale sau societale;d. interese economice internaţionale;e. interese economice planetare.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a societăţii:a. interese fundamentale (cardinale, primordiale);b. interese secundare;c. interese terţiare etc.

Din punctul de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători de interese: a. interese economice directe, nemijlocite;

b. interese economice indirecte (mijlocite); Sub aspectul duratei de manifestare în timp:

333333

a. interese economice permanente;

b. interese economice temporare (nepermanente), prezente, imediate şi îndepărtate;

c. interese economice periodice. Din punct de vedere al naturii:

a. interese economice comune şi interese economice opuse;

b. interese economice convergente şi divergente. Fiecare actor sau subiect economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru

înfăptuirea (realizarea) propriilor interese. Natura diferită a intereselor generează competiţie, concurenţă, tensiune, luptă şi conflict între purtătorii lor atunci când interesele sunt opuse. Natura asemănătoare, comunitatea sau identitatea de interese generează cooperare, parteneriat şi concurs.

343434

Cap.5. ÎNTREPRINDEREACap.5. ÎNTREPRINDEREA

5.1. Scurt istoric5.1. Scurt istoric Orice activitate economică este îndreptată, în esenţă, spre acoperirea trebuinţelor umane, aflate

într-un permanent proces de multiplicare şi diversificare, cu resursele limitate de care de care dispune societatea. Acest scop, aparent uşor de atins s-a dovedit a fi, în practică dificil de realizat, atât la nivel individual, cât şi la nivel societal.

Primele mari întreprinderi au fost proprietăţile agricole ale patricienilor din imperiul roman, în perioada de descompunere a sa.

La sfârşitul evului mediu, apar primele întreprinderi capitaliste care le prefigurează pe cele de astăzi sub forma companiilor (cum = cu, împreună cu; panis = pâine) adică a societăţilor familiale organizate pe principiul societăţilor în nume colectiv (toţi membri ei fiind solidar responsabili numai în limita cotei lor de participaţie).

Toate societăţile în nume colectiv au suferit însă din cauza unei împărţiri necorespunzătoare a responsabilităţilor, iar soluţia a fost comandita – prin care s-a creat o distincţie între responsabilităţile şi răspunderea juridică a celor care se mulţumesc pe de o parte să-şi dea concursul numai financiar şi care înţeleg să nu fie răspunzători de cât pentru acest aport, şi ceilalţi membri pe cealaltă parte.

O formă distinctă a organizării întreprinderii a constituit-o societatea pe acţiuni, adică o asociere de capitaluri în care asociaţii posedă fracţiuni din capitalul social denumite acţiuni. Prima societate pe acţiuni din Europa datează din secolul al XVI-lea – şi s-a numit Moscovy Companie.

353535

Un moment apare în evoluţia întreprinderii, concepută ca un organism economic care reuneşte trei elemente fundamentale – capitalul, munca şi forţele naturale, îl constituie, începând cu secolul al XII-lea, apariţia, ca rezultat al adâncirii diviziunii muncii, a corporaţiilor, entităţi economice care grupau membrii ai breslelor care practicau aceleaşi meserii în scopul protejării intereselor lor în cadrul actelor de schimb. Primele corporaţii sunt menţionate a fi apărut în Spania.

Secolul al XVII-lea marchează momentul apariţiei unor întreprinderi cu caracter special, a căror obiect de activitate îl constituiau în principal activele financiar-monetare: băncile şi bursele.

Conjugată cu începuturile procesului de industrializare, dezvoltarea burselor şi băncilor, în special începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, a permis dezvoltarea firmelor de afaceri, concentrarea capitalului şi apariţia marilor firme monopoliste, care au dominat piaţa până la începutul celui de-al doilea război mondial.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a apărut în Germania o nouă formă societară: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) care grupează atât elemente specifice societăţilor de persoane cât şi elemente din cadrul societăţilor pe acţiuni. La această dată este cea mai răspândită formă societară.

55.2. Concept. Tipologie.2. Concept. Tipologie Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia polarizează subunităţi

economice sub o singură conducere şi gestiune financiară.

363636

Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un complex de procese lucrative, concretizate în producerea de bunuri şi servicii în scopul obţinerii unui profit.

Conform textului articolului nr 3 din Legea nr 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor şi mijlocii, prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale respectiv prestări de servicii din vânzarea acestora pe piaţă în condiţii de concurenţă.

Firmele de afaceri reprezintă în fapt:

- spaţii geografice în care se desfăşoară activităţi economice care au drept rezultat producerea de bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuinţelor umane;

- segmente de piaţă în cadrul cărora au loc tranzacţii pe baze contractual – formale;

- centre de decizie privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de preţ şi distribuţia veniturilor;

- un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se încredinţează responsabilitatea de a conduce şi gestiona resursele de care dispune firma respectivă le încheie în vederea bunei desfăşurări a activităţii respective;

- o entitate socială care desfăşoară în esenţă trei tipuri de activităţi: cumpără servicii productive, le organizează în cadrul procesului de producţie şi apoi vinde producţia obţinută;

373737

- o entitate raţională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop bine definit;- un sistem socio-economic complex, deschis şi operaţional în cadrul căruia imputurile (factorii de producţie) sunt transformate în autputuri (bunuri şi servicii marfare sau non marfare);

Clasificare:a. după criteriul de ramură (ramurile agregă unităţi cu producţie omogenă care produc exclusiv un produs sau o grupă de produse) întreprinderile pot aparţine:- sectorului primar: agricultura, silvicultura, industria minieră;- sectorului secundar: industria prelucrătoare (metalurgie, siderurgie, construcţii de maşini, electrice etc.) şi construcţiilor;- sectorului terţiar: transporturi, comerţ, servicii financiar bancare, publicitate;- sectorului cuaternar: cercetare, servicii tehnologice.b. după criteriul instituţional: se consideră că un agent economic reprezintă o unitate instituţională care dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiilor sale. În funcţie de acest criteriu, firmele se grupează în următoarele categorii:

1. Întreprinderea individuală este unitatea de producţie al cărei patrimoniu aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de producţie de care dispune;2. Cooperativa – forma de organizare economică care apare pe baza liberului consimţământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară activităţi similare. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa, îşi însuşeşte salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi împart profitul său, după caz, pierderile cu capitalul deţinut

383838

3. Întreprinderea societară grupează toate unităţile instituţionale ale căror activităţi constau în producerea de bunuri materiale şi servicii non financiare destinate pieţei. În cadrul acesteia, se disting următoarele tipuri:a. Societatea în nume colectiv – este o formă juridică adecvată asocierii a cel puţin două persoane a căror răspundere asupra bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asociaţii contribuie , conform înţelegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societăţii prin aportul în banii sau natură, proporţiile contribuţiilor determinând ponderea veniturilor precum şi participarea la luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi nelimitat de realizarea obligaţiilor firmei faţă de terţi sau în situaţia în care aceasta este declarată în stare de faliment.b. Societatea în comandită – se constituie prin asocierea a cel puţin două persoane, asociatul comanditat participând la administrarea societăţii şi având o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul, asociat cu drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului social (pentru care nu există un minim impus). Conducerea societăţii este asigurată de cel puţin o persoană care nu poate fi un asociat comanditar. Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societăţii în comandită pe acţiuni, care se prezintă ca o asociere între investitori (numiţi comanditari) pentru care participarea la conducere se limitează la plata acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solidar şi nelimitat pentru datoriile şi obligaţiile societăţii.c. Societate pe acţiuni (denumită şi societate anonimă) – presupune importante resurse financiare. Această formă este specifică firmelor de dimensiuni mari. În general, acţionarii a căror limită minimă variază de la unul (în Danemarca) la şapte (în Franţa) îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a obţine o cifră de afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Acţionarii pot fi persoane fizice sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării financiare a acestora.

393939

Constituirea patrimoniului societăţilor pe acţiuni se poate face în două moduri: simultan sau continuu. În cazul constituirii simultane, băncile subscriu întregul capital cerut de lege şi obţin autorizarea funcţionării şi înfiinţării societăţii pe acţiuni. După publicitate, banca plasează acţiunile clienţilor potenţiali prin subscripţie publică. În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai multor persoane fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi apoi lansează ei înşişi, în calitate de membri fondatori, subscripţia publică..În România, constituirea propriu-zisă a societăţii are loc atunci când a fost subscris (creat) întregul capital social, iar fiecare acţionar a depus în numerar la o bancă cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie, dobândind personalitate juridică.Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numiţi pe o perioadă limitată de timp, şi care formează Consiliul de Administraţie şi este condusă de o echipă de execuţie care are în frunte un director general numit de Consiliul de Administraţie pe o perioadă nedeterminată.Obligaţiile societăţilor pe acţiuni sunt garantate cu patrimoniul social al acesteia, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acestuia.d. Societatea cu răspundere limitată – reprezintă forma juridică predilectă a întreprinderilor mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de faptul că asigură un înalt grad de autonomie acţionarilor restrângându-le responsabilitatea în limita aportului adus de fiecare dintre aceştia la formarea patrimoniului. De remarcat că asociaţii care îşi constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă, de mijloace financiare semnificative.e. Întreprinderea privată de familie – este acea formă de organizare a afacerilor în care proprietarul, privat, angajează salariaţi, iar conducerea este realizată fie de proprietar, fie de către un manager angajat. De regulă întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni, cuprinzând până la 10 persoane – membrii familiei – care sunt nu numai proprietari, ci şi lucrători.f. Întreprinderea privat asociată – este o persoană juridică ce se prezintă sub forma societăţilor comerciale.

404040

4. Întreprinderea publică – patrimoniul ei aparţine în întregime sau în majoritate statului. Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a societăţilor comerciale:a. Regiile autonome - reprezintă acea formă de administrare a patrimoniului care are ca obiect producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii în scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Regiile autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile considerate strategice ale economiei naţionale: siderurgie, transporturi feroviare, exploatarea pădurilor, telecomunicaţii, industria de armament etc.b. Societăţile comerciale cu capital majoritar de stat sunt entităţi economice formate din persoane fizice sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin un interes comun pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. În economia de piaţă, societăţile comerciale îmbracă cel puţin următoarele forme:- societăţile naţionale, entităţi juridice constituite prin reorganizarea unor regii autonome;- companiile naţionale;

În afară de tipurile simple de organizare ale firmelor de afaceri, se întâlnesc şi formele complexe ale acestora, forme care iau naştere prin cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor simple la nivel de ramură sau în funcţie de scopul urmărit. Se disting astfel:

a. „gentiemen’s agreement” format din firme care participă la un angajament În cadrul căruia îşi menţin autonomia însă îşi coordonează activităţile în scopul contracarării concurenţei şi a impune preţul pe piaţă;b. fuziunile – situaţie în care o singură firmă achiziţionează acţiunile uneia sau mai multor firme care îşi pierd independenţa;

414141

c. holdingurile – formă de subordonare a diferitelor societăţi prin controlul participanţilor de către o societate anonimă pe acţiuni. O firmă deţine majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor firme. Companiile care fac parte din holding îşi menţin independenţa.d. concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme aparţinând unor ramuri diferite. Ele iau naştere în urma fuziunilor şi absorbirilor sau achiziţionării pachetului de control al unor firme care, în urma acestui proces, îşi pierd independenţa.f. grupul de interes economic şi grupul european de interes economic intrate recent în legislaţia românească.

5.3. Firma de afaceri. Dimensiune optimă5.3. Firma de afaceri. Dimensiune optimă În condiţiile economiei de piaţă , se observă o creştere semnificativă a numărului şi

importanţei firmelor mici, datorită specificului activităţii acestora – cele mai multe firme mici desfăşoară, în general, activităţi de prestări de servicii sau de producţie mică – în condiţiile în care sfera serviciilor s-a extins rapid, în ultimii treizeci de ani ponderea serviciilor în totalul activităţii economice dublându-se în ţările dezvoltate şi crescând semnificativ în celelalte ţări.

O firmă mică se defineşte prin aceea că:- capitalul social al firmei este deţinut de un singur individ, sau de un număr restrâns de posesori ai capitalului care sunt şi deţinători ai proprietăţii;- aria de activitate este, în principal, locală;- firma respectivă nu este dominantă în ramura de activitate;- managerul firmei este, în multe cazuri şi proprietarul acesteia, dar există şi situaţii în care managerii pot fi independenţi de proprietari;

424242

- firma respectivă are mai puţin de 250 de angajaţi (cu unele excepţii în Statele Unite unde, în unele domenii de activitate, numărul acestora poate ajunge la până la 1500 şi în Uniunea Europeană unde limita maximă este de 500 de angajaţi).- încasările anuale se situează sub o anumită limită – în Uniunea Europeană aceasta înseamnă o cifră de afaceri anuală de sub 75 mil. de euro, în timp ce în Statele Unite ea vizează sectorial între 17 mil. de USD în construcţii şi 1 mil. în agricultură.

Firmele mici prezintă o serie de avantaje ce decurg din însăşi dimensiunea lor. Ele sunt mai mobile, se pot adapta mai uşor cererii pieţei , îşi pot modifica, fără dificultăţi majore, profilul, atunci când genul de activitate pe care îl desfăşoară nu mai corespunde necesităţilor pieţei. În general, micile firme, sau micile afaceri, sunt considerate drept punctul de pornire al unui nou produs sau serviciu, experienţa dobândită de pe urma desfăşurării activităţii respective permiţând dezvoltarea, sau, în cazul obţinerii unor rezultate negative, restrângerea activităţii.

Un alt avantaj important al firmelor mici decurge din însuşi faptul că, în condiţiile economiei contemporane, gusturile şi preferinţele consumatorului, aflate într-o permanentă schimbare, conduc la modificări ale structurii tradiţionale a cererii. O parte a consumatorilor, mai ales cei din ţările cu o economie dezvoltată, nu mai sunt satisfăcuţi de produse provenind din producţia de serie, căutând produse unicat a căror fabricaţie este asigurată de micile firme şi nu de marii producători, în cadrul producţiei de masă.

Datorită creşterii contribuţiei firmelor mici şi mijlocii la crearea bunăstării materiale şi sociale, ele sunt protejate şi încurajate în dezvoltarea lor de sistema legislative din ţările dezvoltate dar şi de cele ale ţărilor aflate în tranziţie spre economia de piaţă. În acest sens, menţionăm faptul că în Uniunea Europeană firmele mici sunt sprijinite printr-o legislaţie care prevede o serie de facilităţi privind scutirea parţială sau totală de la plata impozitului pe profit, subvenţii pentru investiţii, acordarea de credite în condiţii avantajoase, acordarea unor prime pentru stimularea exportului, susţinerea activităţii de cercetare-dezvoltare, asistenţă şi consultanţă în domeniul economic şi juridic.

434343

Desfăşurarea activităţii în cadrul acestui gen de firme prezintă şi dezavantaje:

- existenţa unor puternice bariere de intrare pe piaţă , cărora firmele mici trebuie să le facă faţă, bariere provenind , pe de o parte, din costurile mari pe care aceste firme le obţin în comparaţie cu firmele mari, care datorită producţiei la scară obţin aceleaşi produse la costuri mult mai mici, iar, pe de altă parte, din concurenţa pe care firmele mari o fac tocmai datorită puterii de a controla piaţa şi de a ridica bariere artificiale de intrare în calea firmelor mici. Un alt gen de bariere îl reprezintă reglementările juridice şi diversificarea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale produselor, dar şi influenţa monopolistă a convenţiilor şi înţelegerilor de pe piaţa muncii etc.

- un alt dezavantaj îl reprezintă faptul că,datorită capitalului mic de care dispun, firmele mici nu-şi pot permite să folosească sume importante pentru reclamă, studiul pieţei, dimensionarea optimă a producţiei etc. Ele sunt, din acest motiv, nevoite deseori să îşi dimensioneze activitatea în funcţie de comenzile clienţilor, sau, în unele situaţii, atunci când sunt furnizori de materiale sau semifabricate, ele devin dependente de activitatea firmelor mari.

- accesul la credite este, de asemenea, un dezavantaj propriu activităţii firmelor mici şi mijlocii. De menţionat că, în general, finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii este asigurată în special prin credite bancare.

- salariile reduse pe care le pot plăti firmele mici marchează încă un dezavantaj în activitatea acestora. De aceea, rareori firmele mici îşi pot permite să angajeze şi să menţină specialişti de înaltă clasă, a căror activitate să contribuie la dezvoltarea şi bunul mers al firmei respective.

444444

Firmele mari prezintă o serie de avantaje dintre care: - datorită dimensiunilor lor mari, capitalul corporaţiilor se formează în general prin asocierea mai multor acţionari ai căror răspundere este limitată de mărimea capitalului subscris. - în cadrul corporaţiilor se face distincţie între răspunderea acţionarilor ca persoane fizice, respectiv juridice, ceea ce în cadrul firmelor mici era mai greu de delimitat.- îşi pot mări capitalul prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni.- datorită dimensiunii lor, a puterii economice pe care o deţin şi cu care pot garanta împrumutul contractat, corporaţiile pot emite titluri de credit sub forma obligaţiunilor.- accesul la credite este facilitat atât de existenţa unui patrimoniu de dimensiuni considerabile care le oferă posibilitatea de a depune garanţii solide, cât şi de renumele de care se bucură firma respectivă (mai ales în situaţia în care solicită credite fără garanţie).- prin amploarea activităţilor pe care le desfăşoară, dar şi prin mărimea patrimoniului de care dispun, marile firme îşi desfăşoară activitatea pe perioade îndelungate de timp, In care îşi creează o reţea stabilă de furnizori sau creditori, şi o imagine stabilă pe piaţă.- dobânda plătită pentru creditele luate, şi transferată în costul producţiei este mai uşor recuperată, deoarece este inclusă în costul, respectiv preţul de vânzare a unui număr mare de produse, şi ca atare nu modifică în mod substanţial preţul acestora.- datorită fondurilor de care dispun, marile corporaţii dezvoltă un puternic sector de cercetare – dezvoltare, în care sunt atraşi specialişti în domeniu care promovează, în exclusivitate pentru firma respectivă, produse sau tehnologii noi.- nevoile de securitate ale firmelor mari, privind păstrarea secretelor de fabricaţie, a tehnologiilor de producţie, a stabilirii diferitelor strategii de piaţă pe de o parte, nevoia de a se informa în privinţa concurenţei pe de altă parte a determinat crearea şi dezvoltarea unor adevărate „agenţii de spionaj”.

454545

- o firmă de mari dimensiuni, care dispune de o cifră de afaceri mare, îşi poate permite o serie de cheltuieli legate de desfacerea produsului sau a serviciului pe care îl oferă, cum ar fi cele legate de designul ambalajului, testarea gusturilor consumatorului, reclama produsului prin distribuirea gratuită a unor eşantioane etc. de asemenea, sunt important de menţionat cheltuielile mari privind culegerea de informaţii despre parteneri sau concurenţi (inclusiv spionajul economic).

464646

Cap.6. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI.

6.1. Coordonatele mărfii6.1. Coordonatele mărfii

• În cadrul procesului de producţie are loc o unire şi combinare a factorilor naturali şi acumulaţi:

- - resursele naturale, materiile prime, utilajul tehnologic cu munca, iar rezultatul acestui proces îl constituie bunurile economice.

• Existenta bunurilor economice presupune, în general, următoarele condiţii:

- existenţa unei trebuinţe umane reale;

- proprietatea obiectivă a lucrului, a obiectului de a satisface o trebuinţă sau alta, deci, de a fi utilă;

- conştientizarea însuşirii respective;

- necesitatea unui efort, a suportării unui cost de producţie pentru obţinerea lucrului respectiv. Uneori aceasta condiţie este denumită raritate;

- disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizări bunului respectiv.

• Un lucru care întruneşte toate celelalte lucruri menţionate, dar nu o îndeplineşte pe ultima, este un bun economic potenţial dar nu este un bun economic real efectiv.

474747

• Cercetarea ştiinţifică a elaborat o tipologie a bunurilor economice şi care sunt clasificate şi grupate în concordanţă cu diferite criterii – realitatea fizică a bunului, durata, funcţia socială îndeplinită, gradul de transformare sau prelucrare, criteriul producţiei, al consumului etc.

a. din punct de vedere al funcţiei sociale:

- bunuri de subzistentă sau bunuri de consum;

- bunuri de producţie, care se mai numesc şi bunuri de capital sau mijloace de producţie;

b. sub aspectul realităţii fizice:

- bunuri materiale obiectuale;

- bunuri non-obiectuale;

c. din punct de vedere al duratei de funcţionare:

- bunuri durabile (de folosinţă îndelungată);

- bunuri nedurabile care se consumă integral în decursul unei singure întrebuinţări. Bunurile care se consumă şi dispar în decursul unei singure întrebuinţări şi pot fi înlocuite cu altele de aceiaşi calitate şi în aceiaşi cantitate, se numesc bunuri fungibile, iar celelalte bunuri nonfungibile.

d. după data producerii bunurilor economice:

- bunuri vechi;

- bunuri noi;

- bunuri viitoare care au doar o existenţă conceptuală.

484848

e. în concordanţă cu criteriul relaţiilor reciproce dintre bunurile economice:

- bunuri alternative;

- bunuri pereche;

- bunuri simultane;

f. din punct de vedere al consumului sau al utilizării finale:

- bunuri complementare (consumul unui bun presupune şi consumul altui bun);

- bunuri concurente (consumul unuia exclude consumul altuia);

g. dacă se ia drept criteriu legătura bunurilor cu satisfacerea trebuinţelor:

- bunuri de rangul 1 (bunuri folosite imediat după ce au fost produse pentru satisfacerea trebuinţelor în procesul de consum);

- bunuri de rangul 2 (bunuri folosite pentru producerea bunurilor de rangul 1);

- bunuri de rangul 3 (bunuri utilizate pentru producerea bunurilor de rangul 2) şi aşa mai departe.

• Bunurile au o dublă determinare - una existenţială şi alta economică.

• Se consideră mai corect că bunurile economice să includă în componenţa lor atât bunurile obiectuale, cât şi pe cele neobiectuale concretizate în servicii utile care satisfac diferite trebuinţe umane, precum şi în informaţii disponibile indiferent dacă acestea sunt integrate, personificate în fiinţa umană (pregătire, experienţă etc.) sau sunt depozitaţi pe suporţi materiali (hârtie, filme, benzi şi discuri magnetice, circuite electronice ş.a.).

• Bunurile economice au, pe lângă determinarea lor existenţială, determinare economică. Ele sunt purtătoare de relaţii economico- sociale.

494949

• În mişcarea lor, ele sunt obiect al relaţiilor de proprietate, aparţin unor subiecţi economici persoane fizice sau/şi juridice, se află în posesiunea, în folosinţa şi la dispoziţia lor şi sunt deci obiect al unei forme sau alteia de proprietate.

• Primul şi cel mai important element al economiei de schimb în general şi al economiei capitaliste în special este marfa – care este produsă şi vândută în deplină concordanţă cu regulile pieţei concurenţiale. În cadrul acestui sistem vom privi schimbul ca procesul de vânzare-cumpărare a mărfurilor.

• Marfa este caracterizată de o serie de însuşiri:

- Este un bun, obţinut în urma unei activităţi productive umane, care prin proprietăţile sale satisface anumite trebuinţe ale omului, indiferent de natura lor. Atributul de a satisface o trebuinţă reprezintă o condiţie necesară pentru ca bunul respectiv să devină marfă, chiar şi în acest context nu toate bunurile sunt mărfuri.

- Marfa este un bun economic, deoarece este creată de munca omenească. Trebuie avut în vedere faptul că nu orice bun economic este marfă: doar acelea ce sunt destinate procesului de schimb devin mărfuri cu o anumită utilitate socială. Bunurile destinate auto-consumului nu pot fi considerate mărfuri, tocmai din cauza faptului că nu sunt implicate în procesul de schimb.

- Cel mai important element în transformarea unui bun economic în marfă este dat de schimb, de faptul că trece de la producător la consumator prin intermediul procesului de vânzare-cumpărare.

• Luând în considerare însuşirile ce caracterizează un bun economic în procesul de devenire al acestuia marfă:

505050

• Marfa denumeşte orice bun economic care serveşte satisfacerii nevoilor oamenilor şi /sau producţiei, destinat procesului de vânzare-cumpărare prin tranzacţii de piaţă şi apt să satisfacă o trebuinţă socială reală.

• Principalele categorii de mărfuri sunt:

- mărfuri corporale de consum personal: alimente, îmbrăcăminte, articole de igienă;

- mărfuri corporale de consum îndelungat: locuinţe, mobilă, autoturism;

- servicii şi informaţii destinate consumului personal şi sau social: învăţământ, sănătate, servicii de poştă, transport;

- servicii, informaţii şi bunuri corporale destinate activităţii economice: bunuri de capital fix şi circulant, servicii de marketing, management, consultanţă economică şi tehnico ştiinţifică;

- active monetare şi financiare.

6.2. Teorii cu privire la valoare6.2. Teorii cu privire la valoare

• Istoria gândirii economice prezintă o amplă dispută în legătură cu valoarea bunurilor economice, cu determinarea şi exprimarea acesteia. În această privinţă s-au emis numeroase ipoteze şi s-au făcut o multitudine de încercări, în dorinţă de a elabora o teorie general valabilă a valorii.

• Înainte de a evidenţia câteva dintre cele mai importante puncte de vedere în privinţa valorii, nu putem ignora faptul că indiferent de modul în care acesta a fost definită, valoarea bunurilor economice poate fi privită ca având o dublă determinare: valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare de schimb.

515151

• Valoarea de întrebuinţare este dată de utilitatea pe care o are un bun economic. Această utilitate este determinată tocmai de proprietăţile fizice ale bunului respectiv, definindu-se în mod cantitativ. Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decât prin întrebuinţarea sau consumarea unui bun economic oarecare, prin caracteristicile sale devenind purtătoarea materială a valorii de schimb.

• Valoarea de schimb apare ca un raport cantitativ, ca proporţie în care valorile de întrebuinţare dintr-o anumită marfă se schimbă cu valori de întrebuinţare dintr-o marfă cu caracteristici diferite, raport care variază mereu în funcţie de loc şi timp. Ea reprezintă forma de exprimare a valorii .

• Cunoscând expresia dublă pe care o are valoarea unui bun economic, cele mai importante orientări în exprimarea şi definirea valorii sunt:

· teoria obiectivă a valorii (teoria valorii-muncă);

· teoria subiectivă a valorii (teoria valorii-utilitate);

· teoria obiectiv –subiectivă (combinarea celor două teorii In una singură).

525252

7.1. Piața concept și forme7.1. Piața concept și forme Apariţia şi dezvoltarea pieţei este organic legată de apariţia şi dezvoltarea economiei de

mărfuri. Piaţa, aşa cum apare ea în prezent, este rezultatul unei îndelungate perioade istorice. Dezvoltarea pieţei evoluează în trei direcţii aflate în interdependenţă, şi anume:

- în spaţiu, prin extinderea actelor de schimb la spatii teritoriale (arii geografice) tot mai întinse;- creşterea cantităţii de bunuri economice ce constituie obiect al vânzării-cumpărării;- diversificarea structurii bunurilor ce constituie obiect al schimbului, sub incidenţa adâncirii diviziuni sociale a muncii şi a progresului ştiinţifico-tehnic (fiecare nouă ramură sau subramură, domeniu de activitate, devine un nou furnizor de bunuri şi, în acelaşi timp, o piaţă de desfacere pentru alte ramuri şi sectoare).

Ce se înţelege prin piaţă? Deşi nu există o definiţie unanim acceptată, majoritatea acestora evidenţiază anumite

trăsături comune:- piaţa este un spaţiu economico-geografic (în care îşi desfăşoară activitatea economică şi în care acţionează agenţii economiei;- piaţa este locul de manifestare şi întâlnire a cererii cu oferta (aici are loc compararea, măsurarea, confruntarea mărfurilor din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, ca i a preţului solicitat atât unele cu altele, cât şi cu trebuinţele, dorinţele şi puterea de cumpărare a consumatorilor);

Cap.7. PIAȚACap.7. PIAȚA

535353

- piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici ce acţionează în calitate de vânzători sau cumpărători;

- piaţa este locul de încheierea a tranzacţiilor (afacerilor) economice, locul de desfăşurare a schimbului, a actelor de vânzare-cumpărare a căror obiect îl reprezintă mărfurile;

- piaţa este locul de formare a preţului (funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi cât să cumpere, ce şi cât să producă);

- piaţa este locul de manifestare a concurenţei, care îndeplineşte rolul de regulator;

- piaţa este „instituţie economică” (născută spontan din relaţiile de colaborare dintre oameni). Sintetizând cele prezentate mai sus, se poate spune că, piaţa ar cuprinde toată gama de acţiuni

prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact pentru a schimba bunuri, servicii şi/sau informaţii, indiferent de locul unde acestea se desfăşoară.

Piaţa reprezintă ansamblul coerent, un sistem de relaţii de vânzare-cumpărare între agenţii economici, care sunt pe de o parte legaţi prin legături de interdependenţă şi, pe de alta parte, se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărind propriul interes (relaţii de concurenţă).

Forme:

a) din punct de vedere al spaţiului economico-geografic de desfăşurare a tranzacţiilor, distingem:

- pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;

545454

- pieţe locale şi regionale - însumează totalitatea actelor de vânzare-cumpărare ce au loc într-o anumită localitate, zona, regiune, deci pe o arie restrânsă a spaţiului naţional;

- pieţe internaţionale şi piaţa mondială cuprinde totalitatea schimburilor de mărfuri între ţări, ca urmare a formării şi dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii;

b) după natura bunurilor ce formează obiectul tranzacţiilor:

- piaţa bunurilor finale, în cadrul căreia pot fi distinse piaţa mărfurilor cu existenţă fizică (piaţa produselor agricole şi piaţa produselor manufacturiale), piaţa serviciilor şi piaţa informaţiilor;

- piaţa resurselor şi factorilor de producţie, în cadrul căreia distingem: piaţa pământului, piaţa muncii şi piaţa capitalului fizic (în general, identificată cu piaţa capitalului fix);

- piaţa financiar-valutară, ce cuprinde piaţa capitalului financiar, (piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor), piaţa creditului bancar şi piaţa valutară;

c) dacă avem în vedere modul de funcţionare a diferitelor pieţe:

- pieţe unde nu este necesară întâlnirea fizica a ofertantului cu clientul, ci doar întâlnirea cererii cu oferta, dar fără existenţa unui intermediar (negocierile şi încheierea tranzacţiilor au loc prin intermediul telecomunicaţiilor sau prin alte mijloace similare);

- pieţe concentrate de natura burselor de mărfuri şi valori unde cererea şi oferta, negocierile, vânzările şi cumpărările sunt făcute în mod concentrat, apelându-se la intermediari specializaţi;

- pieţe dispersate, de tipul celor în care se desfăşoară comerţul cu amănuntul;

555555

d) dacă avem în vedere modul de manifestare a concurenţei piaţa unui bun poate fi:

- piaţa cu concurenţa perfectă sau cvasi-perfectă;

- piaţa cu concurenţa imperfectă;

- piaţa de monopol sau cvasi-monopol;

f) dacă se are în vedere modul în care circulă marfa de la producător la consumatorul final (în special în cazul bunurilor de larg consum, a bunurilor destinate populaţiei) şi anume existenţa unor intermediari specializaţi, de tipul comercianţilor angrosişti şi a celor cu amănuntul, respectiv un circuit de forma:

PRODUCĂTOR INTERMEDIAR CONSUMATOR

Adică:

PRODUCĂTORINTERMEDIAR

ANGROSISTINTERMEDIAR

DETAILIST CONSUMATOR

Se poate vorbi de segmentarea pieţei fiecărui bun economic, astfel:

- piaţa tranzacţiilor între producători şi intermediari; - piaţa tranzacţiilor dintre diferiţi intermediari (tranzacţii între comercianţii angrosişti şi cei care vând cu amănuntul, dar şi tranzacţii între diferiţii angrosişti); - piaţa tranzacţiilor între intermediari şi consumatori finali.

565656

În concluzie, piaţa poate fi privită ca locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor consumatorilor, exprimate prin cererea lor, şi a disponibilităţilor producătorilor, exprimate prin oferta lor. Din această confruntare ia naştere, în condiţii ce urmează a fi definite ulterior, preţul pentru bunurile considerate şi nivelul tranzacţiilor.

7.2. Cererea7.2. Cererea Timp de mai bine de două secole economiştii şi-au îndreptat atenţia spre studiul ofertei drept

element determinant al creării bogăţiei, iar cererea a fost neglijată, intrând în atenţia specialiştilor datorita unor dezvoltări apărute în practica şi teoria economică.

Încă în 1980, Alfred Marshall a acordat o atenţie deosebită rolului jucat de cerere în cadrul sistemului economic. El a subliniat mobilitatea crescută a cererii în raport cu oferta (producţia) printr-un exemplu semnificativ.

"Cumpărătorul se poate decide pe loc dacă doreşte să înlocuiască berea cu vinul, în timp ce trecerea de la producţia de bere la cea de vin presupune câţiva ani".

John Maynard Keynes, pe fondul crizei de supraproducţie din anii 1929-1933, a dezvoltat rolul consumului, individual şi a celui neproductiv în funcţionarea economiei de piaţă. El şi-a axat teoria pe ideea conform căreia efectele unei crize de supraproducţie pot fi diminuate nu prin reducerea ofertei, ci prin stimularea cererii. Aceasta putea fi sporită prin intervenţia statului în creşterea cheltuielilor publice şi prin stimularea investiţiilor.

Reconsiderarea rolului cererii s-a făcut simţită şi în planul definirii noţiunii de valoare economică. Dacă în teoria economică clasică formarea valorii unui bun era legată de ofertă (mai exact de contribuţia forţei de muncă şi a capitalului la crearea bogăţiei), în viziunea neoclasică, ea apare ca rezultat al dimensiunii cererii.

575757

În anul 1939, John Hicks a demonstrat că valoarea este o noţiune subiectivă care depinde de atitudini psihologice şi subiective faţă de ceea ce dorim să cumpărăm: cererea defineşte ceea ce este de valoare pentru un cumpărător, iar certificarea valorii se face prin plata unui preţ.

a. Conceptul de cerere Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau serviciu

ce se poate cumpăra într-o perioadă de timp dată, la preţul pieţei. Cererea se poate determina pe mai multe planuri:

- cerere individuală - reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se doreşte a fi cumpărat în condiţii date de loc şi de preţ de către un consumator;

- cererea totală - reprezintă întreaga cantitate cerută dintr-o categorie oarecare de bunuri şi se formează prin însumarea cererilor individuale pentru bunul respectiv.

Grafic, cererea individuala pentru bunurile obţinute, la fel ca şi cea totala, se reprezintă printr-o curbă cu panta descrescătoare în funcţie de creşterea preţului.

Reprezentarea grafică ilustrează legea cererii conform căreia orice creştere în nivelul preţului unui bun ordinar (comun) determină, în condiţiile în care celelalte elemente sunt menţinute constante, o scădere a cantităţii cerute.

585858

Fig.7.1. Curba cererii pentru bunurile obișnuite

Cantitate Q

Preț P

P1

P2

P3

0 Q1Q2Q3

C

595959

Mărimea cererii este determinată de preţ şi de venit şi este influenţată de o serie de factori de natură economică şi extraeconomică dintre care:

- dimensiunea pieţei: cu cât piaţa este mai restrânsă, cu atât cererea pentru produsul sau serviciul respectiv va fi mai mică;

- puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentru anumit produs;

- preferinţa consumatorilor, moda, standardul de viaţă;

- anticipările consumatorilor privind evoluţia preţurilor, a veniturilor, a conjuncturii economice de ansamblu sau o situaţiei politico-economice. O creştere preconizată sau acumulată a nivelului preţurilor va genera o creştere a cererii, deoarece consumatorii vor încerca să se pună la adăpost de efectivele acesteia cumpărând bunuri în cantităţi mai mari ca de obicei, în scopul stocării, sau vor cumpăra bunuri pe care în mod normal nu le cumpărau;

- existenţa sau inexistenta bunurilor substituibile;

- modificările în nivelul preţurilor bunurilor substituibile;

- factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cererii pentru umbrele, o zona poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilor pentru locuri de odihnă în zona respectivă etc.

Relaţia preţ-cantitate cerută este una de determinare inversă, în sensul că modificarea preţului generează, o modificare în sens contrar a cantităţii cerute. În graficul de mai sus, la nivelul P1

al preţului, cantitatea cerută va fi Q1, creşterea preţului de la nivelul P1 va genera o scădere a

cantităţii cerute de la Q1 la Q2.

606060

Excepţie de la situaţia anterioara o constituie bunurile de tip Giffen (cel care a observat că există un tip special de bunuri a căror cerere se modifică direct proporţional cu modificarea preţurilor).

În această categorie se înscriu bunurile inferioare (nu toate bunurile inferioare sunt bunuri Giffen şi nici toate bunurile Giffen nu sunt bunuri inferioare) a căror cerere create în condiţiile creşterii generale a nivelului preţurilor. Exemplu dat de Giffen este cel al creşterii cererii pentru cartofi, pe fondul creşterii generale a nivelului preţurilor. În această situaţie oamenii vor renunţa la o anumita cantitate de carne (considerată drept un bun superior în cadrul combinaţiei cartofi-carne) şi vor consuma mai mulţi cartofi.

Afirmaţia de mai sus este adevărată atunci când creşterea preţurilor este acompaniată de menţinerea constantă a nivelului veniturilor sau de o scădere a acestora.

Grafic modificarea cererii bunurilor pentru bunurile de tip Giffen se reprezintă în felul următor:

Cantitate Q

Preț P

P1

P2

P3

0 Q1 Q2 Q3

C

Fig.7.2. Curba cererii pentru bunurile de tip Giffen

616161

Tot ca o excepţie, notăm şi relaţia care se stabileşte între preţul bunurilor de lux, în sensul că este posibil ca o creştere a preţului să genereze o creştere a cererii pentru bunul respectiv, ca urmare a unor influenţe de natură comportamentală (oamenii vor dori să arate că îşi pot permite cumpărarea bunului respectiv, sau vor căuta să-i imite pe cei din jur care şi-au cumpărat bunul respectiv).

La fel ca în cazul bunurilor de tip Giffen, şi în această situaţie, reprezentarea grafică a cererii se face printr-o curbă cu pantă crescătoare (asemănătoare cu cea a ofertei).

Dacă relaţia preţ-cantitate cerută este una de determinare inversă, relaţia venit-cantitate cerută este una directă, în sensul că orice creştere a venitului generează o creştere a cantităţii cerute. Ca şi în cazul relaţiei preţ-cantitate, exista excepţiile de rigoare: cantitatea cerută pentru bunurile inferioare scade odată cu creşterea veniturilor. Astfel, la o creştere a venitului consumatorii nu-şi vor creşte proporţional consumul de bunuri inferioare, ci vor opta pentru produse de o calitate superioară, care să le poată acoperi mai bine trebuinţele sau care să răspundă unor cerinţe de natură subiectivă socială mai ridicată.

b. Elasticitatea cereriib. Elasticitatea cererii Cu toate că se pot calcula pentru fiecare din influenţele enumerate mai sus, ne vom opri doar

asupra elasticităţii cererii în funcţie de preţ (inclusiv elasticitatea încrucişată), respectiv a elasticităţii cererii în funcţie de venit.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Modificările cantităţilor cerute de consumatori, generate de modificarea preţului de vânzare,

poartă numele de elasticitatea cererii în funcţie de preţ.

626262

Legea descreşterii cererii în funcţie de creşterea preţului ne oferă o imagine asupra sensului de mişcare a celor doi parametrii. Cât de mult se modifică însă cererea în condiţiile modificării preţului se poate calcula cu ajutorul coeficientului de elasticitate definit ca un raport între modificarea relativă (procentuală) a cantităţii cerute şi modificarea relativă (procentuală) a preţului; notând cu Ecp coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ

obţinem:

0

0

0

0

PP

QQ

PQ

PQ

Ecp

unde:Q0 - cantitatea cerută iniţial;P0 - preţul iniţial al bunului;Q - modificarea cantităţii cerute;P - modificarea preţului bunului.

Bunurile răspund în mod diferit modificării preţului. Astfel putem distinge:

1. Bunuri cu cerere elastică - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai mult de o unitate în condiţiile scăderii preţului de vânzare cu o unitate, volumul valoric al încasărilor totale (calculat ca produs între preţul unitar şi cantitate creşte). Pentru acest tip de bunuri, coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este supraunitar (având o valoare cuprinsă între unu şi infinit).

636363

Cantitate Q

Cerere elastică

Cerere perfect elastică

Preț P

P1,P2

Q1 Q2

Fig.7.3. Bunuri cu cerere elastică sau perfect elastică

Situaţia extremă în cadrul acestei categorii o constituie bunurile cu cerere perfect elastică, caz în care modificarea preţului (în sensul creşteri lui) cu o valoare infinitezimală generează o reacţie a cererii care tinde spre infinit.

646464

2. Bunuri cu cerere inelastică - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai puţin de o unitate, iar în condiţiile scăderii preţului cu o unitate volumul valoric al vânzărilor total scade. În situaţia acestui tip de bunuri coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ este cuprins între zero şi unu.

Situaţia extremă în cadrul acestei categorii de bunuri o constituie bunurile cu cerere perfect inelastică (sau perfect rigidă), caz în care modificarea preţului nu provoacă absolut nici o reacţie a cantităţii cerute, aceasta rămânând neschimbată la orice nivel al preţului.

Cantitate Q

Preț P

P1

P2

P3

P4

Q1 Q2 Q3 Q4

Fig.7.4. Bunuri cu cerere inelastică sau perfect rigidă

656565

3. Bunuri cu elasticitate unitară sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu o unitate în condiţiile în care preţui scade cu o unitate, volumul valoric al vânzărilor rămânând neschimbat. În această situaţie, valoarea coeficientului de elasticitate este unu.

Cantitate Q

Preț P

P1

P2

P3

Q1 Q2 Q3

Fig.7.5. Bunuri cu elascticitate unitară

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este influenţată de următorii factorii:

- ponderea consumului în totalul veniturilor unei familii - cu cât ponderea destinată consumului din venitul unei familii este mai mare, cu atât elasticitatea cantităţii ceruta faţă de preţ este mai mare;

666666

- gradul de substituibilitate (rata marginală a substituţiei) - cu cât acest grad este mai ridicat, cu atât elasticitatea cererii în funcţie de preţ este mai mare.

Între bunurile economice pot exista relaţii de substituibilitate, complementareitate, dependenţă sau de indiferenţă.

Între două bunuri există o relaţie de substituibilitate atunci când cantitatea cerută de unul din bunuri se modifică direct proporţional cu schimbările de preţ intervenite în preţul celuilalt bun, şi o relaţie de complementaritate atunci când cantitatea cerută dintr-un bun se modifică în sens contrar modificării preţului unui bun. Existenţa unor substituenţi pentru o anumită categorie de bunuri va determina un comportament diferit al cererii pentru aceste bunuri în comparaţie cu bunurile pentru care nu exista substituenţi.

Cu cât substituenţii sunt mai apropiaţi de caracteristicile bunului în cauză, cu atât elasticitatea cererii bunului respectiv faţă de preţ va fi mai redusă.

Mai mult, apare aşa numita elasticitate încrucişată, determinată de comportamentul uni bun oarecare în condiţiile modificării preţului substituenţilor săi. Astfel, o scădere a preţului substituenţilor va determina o scădere a cererii pentru bunul iniţial (a căror substituenţi au înregistrat o reducere de preţ), în timp ce o creştere a preţului substituenţilor va determina o creştere a cererii pentru produsul substituit. Creşterea de elasticitate încrucişată (EC) are

următoarea formă:

0

0

0

0

y

y

x

x

y

x

y

x

C

P

PQ

Q

P

Q

P

Q

E

676767

unde:

Qx0 - cerere iniţială din bunul „x” (substituibil);

Py - preţul iniţial al bunului „y” (substituibil);

Qx - modificarea cantităţii cerute din bunul „x”;

Py - modificarea preţului bunului „y”.

Valoarea coeficientului de elasticitate încrucişată a cererii poate fi una pozitivă atunci când bunurile sunt substituibile sau negativă atunci când bunurile sunt complementare.

Elasticitatea cererii în funcţie de venit Elasticitatea cererii se poate calcula şi în funcţie de venit. În acest caz, coeficientul de

elasticitate (ECV) exprimă raportul între înclinaţia marginală spre consumul bunului respectiv

(dată de raportul dintre cantitatea cerută şi venit):

0

0

0

0

V

VQ

Q

V

QV

Q

ECV

unde:

Q0 - cererea iniţială;

V0 - venitul iniţial disponibil;

Q - modificarea cererii;

V - modificarea venitului.

686868

Înclinaţia marginală spre consum a bunului „x” măsoară schimbarea intervenită în raportul dintre modificarea cererii şi modificarea venitului generată de modificarea venitului ca o mărime infinitezimală, în timp ce înclinaţia medie spre consumul bunului „x” măsoară raportul dintre cantitatea din bunul respectiv cerută la oricare nivel al venitului, raportată la nivelul respectiv al venitului, sau, la un nivel dat al preţului, ca şi raport între acestea şi totalul venitului.

Un bun inferior, pentru care înclinaţia marginală pentru consum va fi negativă, va avea şi o valoare negativă a coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de venit, în timp ce pentru un bun care înregistrează o înclinaţie marginală spre consum mai mică decât înclinaţia medie spre consum, coeficientul va fi pozitiv dar subunitar.

Elasticitatea cererii funcţie de venit poate fi pusă în evidenţă prin intermediul curbei lui Eugel (economist german, care a pus pentru prima oară în evidenţă relaţidintre modificarea venitului şi cea a cererii pentru un anumit bun sau serviciu).

x1

x2

x3

x1

x2

Cantitate QCantitate Q

Venit Venit

Q1 Q2 Q3 Q1Q2

Fig.7.6. Curba lui Engel pentru bunuri de lux

Fig.7.7. Curba lui Engel pentru bunuri inferioare

696969

În cazul bunurilor obişnuite, curba lui Engel se prezintă ca o curbă cu pantă crescătoare, orientată dinspre sud-vest spre nord-est, care reflectă faptul că cererea pentru acest tip de bunuri creşte, dar cu o mărime descrescătoare, odată cu creşterea veniturilor, în timp ce pentru bunurile de lux cantitatea sporeşte în mărime crescătoare odată cu creşterea veniturilor (fig.7.6). În cazul bunurilor inferioare, curba lui Engel îmbracă forma prezentată în fig.7.7, deoarece creşterea venitului determină o scădere pentru acest tip de bunuri.

7.3. Oferta7.3. Oferta Prelucrarea resurselor (materiale şi umane) în scopul satisfaceri trebuinţelor individuale sau Prelucrarea resurselor (materiale şi umane) în scopul satisfaceri trebuinţelor individuale sau

sociale constituie obiectul de activitate al oricărui proces productiv şi are drept rezultat sociale constituie obiectul de activitate al oricărui proces productiv şi are drept rezultat formarea unei anumite cantităţi de bunuri, servicii sau informaţii care constituie oferta.formarea unei anumite cantităţi de bunuri, servicii sau informaţii care constituie oferta.

În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic, serviciu sau factori În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic, serviciu sau factori de producţie pe care un producător o realizează şi doreşte să o vândă pe piaţă (în fapt să o de producţie pe care un producător o realizează şi doreşte să o vândă pe piaţă (în fapt să o preschimbe pe piaţă, cu alte bunuri sau servicii, prin intermediul banilor), într-o perioada de preschimbe pe piaţă, cu alte bunuri sau servicii, prin intermediul banilor), într-o perioada de timp data, la un anumit nivel al preţului. timp data, la un anumit nivel al preţului.

Timp e aproximativ doua secole, ştiinţa economică s-a ocupat cu studiul ofertei considerând Timp e aproximativ doua secole, ştiinţa economică s-a ocupat cu studiul ofertei considerând că aceasta joacă rolul decisiv în crearea avuţiei, respectiv în dezvoltarea economică a că aceasta joacă rolul decisiv în crearea avuţiei, respectiv în dezvoltarea economică a societăţii. societăţii.

Acestei teorii i s-a opus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentanţii şcolii psihologice Acestei teorii i s-a opus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentanţii şcolii psihologice austriece, care au demonstrat că rolul ofertei este unul secundar. Ca atare, în opinia lor (opinie austriece, care au demonstrat că rolul ofertei este unul secundar. Ca atare, în opinia lor (opinie îmbrăţişată de numeroşi cercetători ai ştiinţei economice), cererea devine elementul determinat îmbrăţişată de numeroşi cercetători ai ştiinţei economice), cererea devine elementul determinat în stimularea activităţii economice.în stimularea activităţii economice.

707070

La începutul anilor ‘80 ai secolului nostru, a apărut, în cadrul curentului neoliberal orientarea numită economia ofertei – „supply side economics” - care recunoaşte rolul ofertei în dinamizarea producţiei, a productivităţii şi a reduceri costurilor. Adepţii acestei orientări au identificat legătura care trebuie sa existe între oferta de factori de producţie, costul serviciilor şi profitul realizat.

Mărimea ofertei este determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi, dintre care enumerăm:

1. din perspectiva producătorului:

a. preţul factorilor de producţie: o creştere a preţului factorilor de producţie, care determină creşterea costului unitar poate genera următorul comportament al ofertei:

- creşterea preţului de vânzare a bunului respectiv atrage diminuarea cererii şi scăderea profitului total. Firma îşi va orienta producţia spre alte produse, mai profitabile, care îi vor permite obţinerea unui câştig mai ridicat, şi va diminua oferta bunului iniţial;

- menţinerea constantă a preţului de vânzare al produsului care va avea ca efect scăderea profitului pe unitatea de produs şi, implicit, a profitului total, în aceasta situaţie firma îşi va restrânge oferta, orientându-se spre produse mai profitabile;

b. preţul bunului oferit pe piaţa respectivă şi pe alte pieţe;

c. tipul de piaţă şi forma de concurenţă care se manifestă pe piaţa respectivă;

d. rata profitului pe economie, comparaţia pe care o face producătorul între rata profitului calculat pentru produsul care face obiectul ofertei respective şi rata profitului obţinută în cazul altor bunuri. În situaţia în care rata profitului pentru bunul care face obiectul ofertei

717171

este mai mică decât media pe economie, deci mai mică decât cea obţinută în alte ramuri, întreprinzătorul îşi va restrânge oferta din bunul respectiv şi se va orienta spre producţia altor bunuri care pot să-i aducă un profit mai ridicat;e. mărimea profitului total şi a celui unitar;f. rata dobânzii privită atât ca şi un cost, atunci când se are în vedere suma pe care trebuie să o plătească întreprinzătorul pentru creditele contractate în vederea desfăşurării activităţii sale, dar şi din perspectiva venitului pe care l-ar aduce depunerea la bancă a capitalului bănesc corespunzător desfăşurării activităţii de producere a bunului care face obiectul ofertei;

g. climatul social şi politic existent; 2. din perspectiva consumatorului:

a. preţul produsului oferit - un preţ mare poate determina o scădere a cererii, ceea ce îl va determina pe producător să reducă nivelul cantităţii oferite;b. mărimea venitului nominal de care dispun consumatorii şi puterea de cumpărare a banilor;c. existenţa unui raport favorabil între preţ, utilitate şi calitate;d. existenţa bunurilor substituibile, preţul acestora şi modificările care intervin în nivelul preţurilor acestor bunuri;

f. oferta de bunuri complementare şi evoluţia preţului acestora;3. din perspectiva producătorului şi a consumatorului:

a. modificarea numărului consumatorilor, al producătorilor şi a preferinţelor acestora;b. concurenţa între producători şi tipul de piaţă pe care acţionează în scopul desfacerii produsului respectiv;c. concurenţa între consumatori;

727272

4. politica statului privind importurile, încurajarea investiţiilor, dezvoltarea economică. Privită prin prisma numărului vânzătorilor, respectiv al producătorilor, oferta poate fi

individuală, atunci când se refera la cantitatea produsă, respectiv vândută de către un singur agent economic, şi totală (agregată), atunci când se are în vedere ansamblul cantităţilor dintr-un bun, serviciu sau factor de producţie ce se produce sau se comercializează la un moment dat într-o ramură sau sector de activitate.

Între cantitatea oferită şi nivelul preţului unui bun economic există o relaţie de determinare directă, în cadrul căreia factorul independent şi determinant al relaţiei îl reprezintă preţul unitar al bunului respectiv, iar factorul determinant este reprezentat de cantitatea oferită. Modificarea preţului reprezintă cauza modificării cantităţii cerute.

Reprezentarea grafică a relaţiei dintre preţul unui bun şi cantitatea oferită din bunul respectiv se face cu ajutorul curbei ofertei. În forma sa tipică, ea este o curbă ascendentă, crescătoare, orientată pe direcţia SV-NE, care face legătura dintre cantitatea oferită (reprezentată pe abscisă) şi preţul oferit (reprezentat pe ordonată) şi ilustrează relaţia de proporţionalitate între preţ şi cantitatea oferită, aşa cum este enunţată în legea ofertei.

Q

Preț unitar

Fig.7.8 Curbă normală

Q

Preț unitar

Fig.7.9 Curbă atipică

737373

În formă atipică, curba ofertei se aseamănă mai degrabă cu o curbă tipică a cererii. În acest caz, cantitatea ofertei create pe măsura scăderii preţului (situaţia unor producători de bunuri extrem de perisabile sau cea a ofertantului pentru care vânzarea bunului de care dispune reprezintă mica sa sursă de venit).

a. Elasticitatea ofertei de bunuri economice Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea cantităţii oferite dintr-un bun sau serviciu în funcţie

de modificarea factorilor care determină nivelul acesteia. Deşi factorii care determina modificări în nivelul ofertei sunt numeroşi, se consideră că

elementul determinat îl constituie preţul bunului sau al serviciului respectiv şi ca atare se calculează frecvent calculul elasticităţii oferite în funcţie de preţ. Aceasta reprezintă schimbarea (calculată în mărimea procentului) a cantităţii oferite în funcţie de modificarea procentuală a preţului bunului respectiv.

Nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ se exprima cu ajutorul coeficientului de elasticitate, calculat după formula:

0

00

P

PQ

Q

E p

unde:

E0p - coeficientul de elasticitate al unui bun în funcţie de preţ;Q - cantitatea oferita pe piaţa din bunul respectiv;P - preţul unitar al mărfii;P - modificarea procentuala a preţului unitar.

747474

În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate oferta poate îmbrăca una din următoarele forme:

1. oferta perfect inelastică (rigidă) - situaţie în care modificarea preţului nu determina modificarea cantităţii oferite; se întâlneşte în cazul ofertei de bunuri perisabile. In aceasta situaţie coeficientul de elasticitate va avea valoarea zero, iar graficul ofertei va fi o dreaptă verticală:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

10

20

30

40

50

Preț

Cantitate

Ofertă perfect inelastică

Ofertă de elasticitate unitară

Ofertă perfect elastică

Fig.7.10 Ofertă perfect elastică, perfect inelastică și de elasticitate unitară

2. oferta perfect elastică - situaţie în care o modificare de mică anvergură a preţului determină modificarea semnificativă a cantităţii oferite. În această situaţie graficul ofertei va fi o dreaptă orizontală, iar coeficientul de elasticitate va tinde spre infinit;

757575

3. oferta cu elasticitate unitară - situaţie în care modificarea are loc cu un anumit procent a cantităţii oferite. În acest caz, graficul ofertei va fi o dreaptă bisectoare, iar valoarea coeficientului de elasticitate va fi egala cu 1;

4. oferta relativ inelastică - situaţie în care o modificare a preţului, de o anumită amplitudine, va determina o modificare a cantităţii oferite într-o proporţie mai mică decât cea a preţului. În acest caz, coeficientul de elasticitate va fi cuprins în intervalul (0, 1);

5. oferta relativ elastică - situaţie în care modificarea preţului generează o modificare de mai mare anvergură a cantităţii oferite. În această situaţie coeficientul de elasticitate se află cuprins în intervalul (1, +∞).

Preț unitar Preț unitar

Cantitate Cantitate

Q„

Q

0 0

Q

Q„

Fig.7.11 Ofertă relativ elastică Fig.7.12 Ofertă inelastică

Factorii care determine elasticitatea ofertei sunt:

767676

• modul în care oferta poate să reacţioneze la modificarea preţului. Dacă producătorul bunului respectiv are la dispoziţie factori de producţie care să-i permită lărgirea producţiei, în situaţia în care preţul de vânzare al bunului respectiv create, el va reacţiona ca atare. În situaţia în care capacităţile de producţie sunt limitate, modificarea preţului nu va avea ca efect modificarea ofertei.

• perioada de timp: pe termen scurt oferta poate reacţiona într-o măsură mai mică la modificările de preţ, deoarece producătorul poate modifica doar elementele capitalului circulant şi ale forţei de muncă, nu şi pe cele legate de capitalul tehnic; pe termen lung modificările în volumul şi structura ofertei pot fi substanţiale ca urmare a faptului că producătorul poate înlocui şi elementele capitalului tehnic cu altele mai performante.

La sfârşitul secolului trecut economistul englez Alfred Marshal a identificat caracteristicile dimensionării ofertei în funcţie de intervalul de timp care se ia în calcul:

• pe termen foarte scurt oferta este rigidă, neexistând posibilitatea adaptării cantităţii oferite sau a structurii acesteia la modificarea cererii.

• pe termen scurt, oferta are un caracter relativ inelastic, cuantumul modificării ei fiind determinat de capacitatea firmei producătoare de a-şi creşte producţia ca urmare a modificărilor capitalului variabil. În acest caz, creşterea preţului bunului care face obiectul ofertei va genera o reacţie de creştere a cantităţii oferite într-o proporţie mai mică decât creşterea preţului.

• pe termen lung oferta este elastică, iar dimensiunea ei este influenţată de modificările capitalului fix şi ale capitalului variabil. Într-o perioada lungă de timp, firma poate spori cantitatea de factori de producţie implicaţi in obţinerea unui bun printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţilor de producţie.

777777

7.4. Interacțiunea între cerere și ofertă7.4. Interacțiunea între cerere și ofertă O piaţă se găseşte în echilibru, atunci când cantitatea oferită şi cea cerută se egalizează la

nivelul preţului de echilibru. Echilibrul apare atunci când forţele dinamice ale pieţei se anulează reciproc, iar preţul de echilibru este acela spre care „mâna invizibilă” orientează forţele pieţei. Piaţa reală nu se află însă în echilibru decât pe perioade foarte scurte de timp, în restul cazurilor existând fie exces de cerere, fie exces de ofertă.

QQE

P

PE

C O

Q

Exces de ofertă

Exces de cerere

Fig.7.13 Interacțiunea dintre cerere și ofertă Graficul de mai sus ilustrează cele două legi ale dinamicii cererii şi ofertei. Prima dintre ele arată că atunci când cantitatea cerută dintr-un bun este mai mare decât cantitatea oferită, preţul înregistrează o tendinţă de creştere, în timp ce atunci când cantitatea oferită este mai mare decât cantitatea cerută, preţul înregistrează o tendinţă de scădere. Cea de-a doua lege arată că pe o piaţă, cu cât e mai mare diferenţa dintre cantitatea oferită şi cea cerută, cu atât e mai mare presiunea asupra creşterii preţului (atunci când există exces de cerere), respectiv asupra scăderii preţului (atunci când există exces de ofertă).

787878

Cap.8. CONCURENȚA ECONOMICĂCap.8. CONCURENȚA ECONOMICĂ

8.1. Conceptul de concurență8.1. Conceptul de concurență Una dintre trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă şi unul dintre cele mai importante

elemente ale pieţei este concurenţa. Poate fi privită ca un proces de confruntare prin care agenţii economici urmăresc să-şi îmbunătăţească situaţia concurentă este apreciată de mulţi economişti drept calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor.

Concurenţa face parte posibil, pe de o parte, ca în societate să se producă ce şi cat este necesar, cerut şi dorit, la cele mai mici preţuri şi costuri posibil, iar pe de altă parte, asigură profiturile considerate suficiente de firmele producătoare şi totodată satisfacerea în cât mai mare măsură a trebuinţelor consumatorilor. Ea reprezintă un mod eficient de orientare a unor resurse necunoscute spre necunoscute, o „procedură de descoperire a unor cunoştinţe sistematice, referitoare la preferinţele consumatorilor şi posibilităţile tehnologice ale producătorilor, prin intermediul preţurilor de piaţă”.

În acelaşi timp sub presiunea concurentei (şi urmărind realizarea scopurilor proprii) întreprinzătorii sunt determinaţi să introducă progresul tehnic şi să crească productivitatea.

Concurenţa pentru exploatarea eficientă a unor resurse limitate şi pentru obţinerea de noi mijloace de satisfacere a nevoilor individuale şi colective la costuri mai scăzute şi de o calitate mai ridicată, a contribuit substanţial la îmbunătăţirea nivelului general de bunăstare materială şi spirituală, la creşterea calităţii vieţii, a stimulat apariţia unor noi aspiraţii umane şi a făcut posibil multe din marile realizări ale omenirii.

7979

Concurenţa nu reprezintă numai un puternic factor de stimulare ci şi un puternic factor coercitiv, ea eliminând firmele cele mai puţin performante şi exercită o permanentă presiune în direcţia reducerii preţului.

Concurenţa nu este şi nu trebuie privită ca un concept pur economic, în afara vieţii economice; ea este, de asemenea, o principală sursă de stimulare, în special sub aspect creativ, în diferite domenii de activitate umană, cum ar fi politica, sportul, arta sau cultura. Însăşi democraţia se întemeiază pe concurenţă (intre grupuri şi partide), cel puţin în aceiaşi măsură în care se bazează pe cooperare .

Mai presus de orice, introducerea unei concurenţe deschise şi libere în viaţa politică a reprezentat baza pentru dezvoltarea sistemelor democratice.

Privită ca rivalitate între indivizi (grupuri şi naţiuni), concurenţa apare întotdeauna când doua sau mai multe părţi luptă pentru ceva ce nu pot obţine toţi.

Conform „Dicţionarului explicativ al limbii romane”, concurenţa reprezintă o întrecere, rivalitate într-un câmp de activitate şi rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse şi pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari.

A face concurenţa cuiva înseamnă „a căuta să întreacă pe cineva, ţintind spre acelaşi scop”, presupunând atât acţiunea de a (se) întrece, cat şi rezultatul ei.

Privită la modul general, concurenţa se referă aşadar la o situaţie în care firmele sau vânzătorii independenţi luptă pentru a controla cumpărătorii în scopul realizării propriilor obiective de afaceri, cum ar fi profiturile, vânzările şi/sau cota de piaţă.

8080

Concurenţa este „o competiţie pe piaţă, o rivalitate între producători, negustori” sau confruntarea, rivalitatea economică între industrial, bancheri, comercianţi, prestatori de servicii, pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile prin calitate mai bună a bunurilor, în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari”.

Concurenţa presupune astfel existenţa rivalităţii, în şi prin activitatea economică, pentru apropierea unor bunuri rare, ca şi pentru atingerea unor obiective ce nu pot fi realizate de către toţi. Avem astfel imaginea unor persoane sau grupuri rivale care doresc şi caută să obţină în acelaşi timp o parte cât mai mare din ceva care, insuficient fiind în raport cu dorinţele tuturor, se cere împărţit într-o anume modalitate şi după anumite criterii între aceştia sau între o parte dintre aceştia. Ca urmare, va căuta să obţină cantităţile sperate din obiectul dorit sau cel puţin o cât mai mare cantitate posibilă în defavoarea celorlalţi, iar cei mai buni vor reuşi în acest demers.

Acest mecanism se bazează pe acceptarea şi înţelegerea unor „reguli” fundamentale ale „jocului” competiţiei sau „concursului”, ce împiedică, în general, (sau ar trebui să împiedice) pe participanţi să se distrugă reciproc şi în acelaşi timp, asigură o permanentă confruntare între aceştia, rezolvarea conflictelor de interese se face exclusiv pe piaţă, pe calea negocierilor, iar înţelegerile prealabile sunt împiedicate.

Aceasta deoarece concurenţa înseamnă şi realizarea şi menţinerea libertăţii economice. Se poate afirma că alături de raritate - deci de imposibilitatea realizării concomitente şi integrale a scopurilor tuturor, libertatea economică constituie o alta „pre-condiţie” a existenţei şi manifestării concurenţei economice.

Pe de alta parte, cu cât libertatea economică este mai deplină, cu atât - cel puţin teoretic, concurenţa se va manifesta mai puternic şi în acelaşi timp; manifestarea liberei concurenţe reprezintă o garanţie a asigurării şi dezvoltării libertăţii economice.

8181

Concurenţa este regimul care lasă fiecăruia libertatea de a produce sau de a vinde ce îi convine şi în condiţiile pe care le consideră profitabile.

În viaţa economică reală, concurenţa a fost deseori identificată cu acţiunea sau procesul de înfrângere a rivalilor.

„Pentru a distruge pe ceilalţi concurenţi” a fost răspunsul pe care I-a dat un director al Departamentului de resort a cunoscutei companii Shell International la întrebarea „De ce investiţi în cercetare-dezvoltare?”

Un răspuns care spune totul despre scopurile urmărite de firme, sau acceptând că obiectivul major îl reprezintă maximizarea profitului, despre mijloacele prin care acesta poate fi atins. Aceasta în condiţiile în care competitivitatea - adică capacitatea de a face faţă procesului concurenţial - a devenit, în zilele noastre, scopul principal pe termen scurt şi mediu, în timp ce profitabilitatea rămâne doar un obiectiv pe termen lung şi raţiunea existenţei firmelor şi activităţilor. Trebuie menţionat că nu există un răspuns clar la problema dacă înlăturarea concurenţilor asigură, pe termen mediu şi lung, niveluri ale profitului superioare celor înregistrate anterior.

Aceasta abordare conflictuală a rivalităţii concurenţiale nu trebuie absolutizată. Concurenţa nu elimină cooperarea, cel puţin sub anumite forme, iar succesul unor

competitor nu înseamnă neapărat un mic învingător. Cooperarea este o caracteristică fundamentală a societăţii fără de care schimbul, activitatea economica nu ar fi posibilă.

Urmărind atingerea unor scopuri proprii, indivizii intră în mod necesar în relaţii unii cu alţii şi, în anumite condiţii şi limite, cooperează în vederea realizării anumitor obiective comune, în măsura în care şansele de reuşită vor creşte în acest fel, şi dacă rezultatele aşteptate vor fi considerate suficiente de către toţi cei implicaţi, ori pentru a te proteja mai bine în faţa ofensivei altor competitori.

8282

În toate variantele teoriei economice concurenţa, definită în moduri diferite, reprezintă un concept central. Concurenţa apare într-o triplă accepţie:

a. politici sau strategii comerciale ale firmelor;

b. structură de piaţă;

c. proces sau mecanism economic. În accepţiunea de politici sau strategii comerciale ale firmelor se delimitează totalitatea

mijloacelor, modalităţilor şi iniţiativelor prin care firmele încearcă să ocupe sau să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţă.

În accepţiunea de structură de piaţă a concurentei, economiştii se referă la condiţiile în care concurenţa există, la un moment dat, pe o anumită piaţă.

Structura de piaţă este definită în funcţie de numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb, gradul de diferenţiere a produsului, fluiditatea pieţei, de gradul de mobilitate al factorilor de producţie şi transparenţa pieţei.

Această abordare este utilizată în special în cadrul teoriei ofertei şi a maximizării profiturilor la nivel microeconomic.

La această oră teoreticienii concurenţei au renunţat în general să mai definească concurenţa cu o structură de piaţă, ei preferând să o considere un proces sau mecanism economic.

Când piaţa funcţionează de o asemenea manieră încât preţul este cel mai scăzut posibil şi cantităţile schimbate sunt cel mai ridicate posibil, există concurenţă.

8383

Această situaţie se poate întâlni chiar în cazul monopolului de cate ori firma monopolistă este confruntată cu riscul apariţiei unor noi concurenţi sau a pierderii clienţilor pentru că abuzează de poziţia lor. Dominarea unei pieţe nu implică neapărat absenţa concurenţei.

Mecanismul, motorul, care pune în mişcare tot sistemul de legături între agenţii economici prezenţi în societate, prin intermediul pieţei, cu instrumentele sale şi care transmite fiecăruia cerinţele, acţiunea legilor economice, care sancţionează nerespectarea, încălcarea lor, este concurenţa. Mecanismul concurenţial exprimă legături numeroase între acţiunile subiective ale agenţilor economici şi codul obiectiv al desfăşurări acestora. Prin acest mecanism, actele subiective ale indivizilor sunt transformate în acţiuni socialmente necesare, conforme legilor economice obiective şi raţionalităţii economiei de piaţă.

Teoria economică atribuie sistemului concurenţial un anumit rol şi consideră că aceasta îndeplineşte anumite funcţii în cadrul sistemului economiei de mărfuri.

Principalele avantaje au în vedere:

- alocarea optimală a resurselor - raritatea resurselor şi posibilitatea folosirii lor alternative impune fiecărui agent economic ca o necesitate obiectivă să facă alegeri referitoare la resursele necesare, modul de procurare şi folosire; criteriile care stau la baza acestora decizii sunt raţionalitatea şi implicit motivaţia profitului; mecanismul concret de alocare, în condiţiile economiei de piaţă libere, este concurenţa;

- stimularea progresului economic - urmărind creşterea profiturilor firmelor promovează cercetarea, concretizată în noi tehnologii şi echipamente de protecţie şi/sau înnoirea produselor;

8484

- creşterea eficienţei economice - favorizează pe cei o mai buni şi elimină pe cei mai slabi, „atestă” performanţele înalte, stimulează iniţiativa, responsabilitatea, competenţa şi „sancţionează” incompetenţa şi iresponsabilitatea economică;- egalizarea treptată şi relativă a condiţiilor de producţie sub acţiunea modernizării tehnicilor de producţie; firmele care nu produc cel puţin la nivelul mediu (tehnic, calitativ şi de eficienţă) al ramurii, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminate;- reducerea (cei puţin în termeni reali) preţurilor mărfurilor sau ieftinătatea - este legată de necesitatea obiectivă oricărei firme de a-şi adapta preţul de ofertă la preţul mediu al ramurii, ca şi permanenta preocupare de a găsi soluţii de reducere a costurilor ca bază pentru obţinerea unor profituri suplimentare şi/sau a extindere a vânzărilor;- reglarea diviziunii sociale a munci şi stabilirea echilibrului la nivel micro şi macro economic;- exploatarea, „descoperirea” şi difuzarea informaţiilor şi reglarea mişcării informaţiilor economice;- comensurarea şi compararea cereri şi ofertei din punct de vedere cantitativ, structural şi prin prisma preţurilor şi stabilirea nivelului preturilor;- repartiţia veniturilor prin intermediul preturilor, a căror formare este determinată fundamental de mecanismul concurenţial.

Concurenţa constituie totodată şi un mijloc de expansiune şi dominaţie economică – modul prin care agenţii economici, care dispun de un potenţial superior, realizează sporirea capacităţii de producţie, a ofertei de mărfuri, cucerirea de pieţe noi sau/şi consolidarea poziţiei pe „vechile” pieţe, respectiv modul şi mijlocul de subordonare a altor subiecţi economici sau de întărire a dominaţiei asupra lor.

8585

Conform unor opinii, concurenţa îndeplineşte şi funcţia de „executant” al celorlalte legi care acţionează în condiţiile economiei de piaţă libere.

Deşi concurenţa explorează descoperă şi transmite informaţii agenţilor economici, şi deci le orientează activitatea, aparent paradoxal, acţiunea ei se impune preponderent, nu anterior, ci ulterior. Subiecţii economici – producătorii, spre exemplu - află numai pe piaţă, deci după ce au produs, dacă oferta lor se afla în concordanţă cantitativă, structurală şi calitativă cu cererea, ca şi preturilor la care mărfurile se vor vinde şi cumpăra. Informaţiile pe care subiecţii economici le obţin de pe piaţă, se referă întotdeauna la momentul respectiv. Desigur, programându-şi activitatea viitoare, ei vor ţine seama de raporturile trecute şi/sau anterioare dintre cerere şi ofertă, fără să ştie însă cu certitudine care vor fi aceste raporturi la sfârşitul fiecărui nou ciclu de producţie. Ei vor afla în mod concret numai atunci când vor reapare pe piaţă.

Instrumente ale luptei de concurenţă Rivalitatea concurenţială se poate desfăşura din punct de vedere economic, în termen de preţ,

calitate, service sau combinaţii ale acestora sau în funcţie de alţi factori pe care cumpărătorii îi pot aprecia.

În mod tradiţional se consideră că concurenţa poate avea la bază mijloace (instrumente) de natură economică şi de natură extra economică.

Dacă avem în vedere mijloace de natură economică, se vorbeşte despre concurenţa prin preţ şi concurenţa în afara preţului.

În cadrul concurenţei prin preţ instrumentul utilizat îl reprezintă preţul de ofertă/vânzare şi, legat de acesta, reducerea costurilor de producţie (ca principala modalitate de reducere a preţului).

8686

În categoria concurenţei în afara preţului se are în vedere, în principal:

- modernizarea permanentă a produselor (lansarea de noi produse sau variante îmbunătăţite ale produselor curente, respectiv creşterea calităţii, a parametrilor tehnico-funcţionali, design-ului şi modului prezentare a bunurilor etc.

- diferenţierea produselor (în special prin numele de marcă);

- reclamă şi publicitate;

- facilităţi acordate clienţilor (ce conţin totuşi elemente care într-o anumită forma ţin şi de concurenţa prin preţ);

- facilităţi la vânzare (cum ar fi vânzarea pe credit, dobânzi mai reduse pentru credite comerciale, transport şi/sau instalare gratuită, termene de livrare mai mici etc.);

- facilităţi post-vânzare (referitoare la durata termenului de garanţie, service şi facilităţi asociate acestora cum ar fi: reparaţii şi service la sediul sau la domiciliul clientului, transportul gratuit în cazul imposibilităţii reparări la faţa locului, asigurarea unui alt bun pe durata reparării etc.).

Mijloacele de natură extra economică vizează practic domenii precum: eludarea cadrului legislativ, presiuni morale, specularea unor situaţii critice, lansarea unor informaţii false, spionajul economic, falsificarea produselor ş.a.

8.2. Forme de concurență8.2. Forme de concurență Concurenţa reprezintă un proces complex în cadrul căruia agenţii economici se confruntă pe

piaţa care poate îmbrăca şi îmbracă efectiv forme diverse, putând fi privit şi analizat din diferite puncte de vedere.

8787

Criteriile de clasificare avute în vedere la delimitarea diferitelor forme ale concurenţei sunt diverse şi se referă, în principal, la:

- natura şi calitatea subiecţilor concurenţei;

- structura spaţiului concurenţial şi nivelul său de cumpărare;

- scopurile urmărite şi modalităţile de realizare;

- modul de abordare al procesului concurenţial şi de definire a concurentei etc.

a. Concurenţa perfectă În unele lucrări, în special din literatura economică franceză se face distincţie

între „perfecţiunea” şi „puritatea” concurenţei. Concurenţa va fi perfectă atunci când în viaţa economică există şi se verifică

simultan trăsăturile de mai jos; conform acestei abordări, dacă una dintre premise nu este îndeplinită se vorbeşte, după caz, de concurenţa pură şi imperfectă, impusă şi perfectă sau impară şi imperfectă).

Enumerarea condiţiilor de existenţă şi manifestare a celor două forme ale concurenţei, ne conduce la următoarele constatări:

1. ele nu sunt riguros delimitate una de alta, în esenţă fluiditatea perfectă - atribut definitoriu al concurenţei pure, se suprapune şi se identifică în mare măsură cu mobilitatea factorilor de producţie;

8888

2. concurenţa pură şi cea perfectă se află într-un raport de complementaritate şi, în fapt, constituie părţi ale unui întreg, ceea ce a determinat pe unii economişti să vorbească de concurenţă pură şi perfectă sau concurenţă completă.

Lipsa unei delimitări riguroase, prezenţa unor momente importante de identitate în atributele definitorii ale celor doua forme de concurenţă, constituie motivul pentru care unii economişti vorbesc doar de o singură formă de concurenţă, pe care o numesc concurenţă perfectă. Corespunzător unei astfel de abordării şi modul de percepere şi definire a concurenţei imperfecte va fi, de asemenea, diferit.

b. Concurenţa multi-firme cu produs diferenţiat (monopolitică) Realitatea şi teoria economică atestă existenţa unei forme de concurenţă care întruneşte

caracteristicile concurenţei perfecte (complete) cu o excepţie, şi anume, omogenitatea produselor; de aceea, aceasta este înlocuită cu diferenţierea (eterogenitatea) acestora. Subiecţii economici realizează acest obiectiv într-o maniera reală prin îmbunătăţirea calităţii şi/sau, într-o manieră iluzorie, prin modul de prezentare, ambalare, reclamă, publicitate etc. Cumpărătorii au posibilitatea să aleagă marfa pe care o doresc, din genul dat de marfă.

Pe o piaţă de concurenţă monopolistă există, în acelaşi timp, o diferenţiere a produselor şi un număr mare de vânzători. Acest tip de concurenţă prezintă elemente prin care produsul se „înrudeşte” cu cele două forme diametral opuse: concurenţa perfectă, pe de o parte, şi monopolul, pe de alta. În esenţă, această formă de concurenţă se caracterizează prin următoarele trăsături:

8989

- diferenţierea mărfurilor prin care producătorul încearcă să asigure o concordanţă tot mai mare a bunurilor pe care le oferă cu trebuinţele şi dorinţele consumatorului, urmărind prin aceasta să-şi atragă astfel o clientelă fidelă. După ce producătorul a reuşit să-şi diferenţieze în măsură suficientă produsul şi să-şi „creeze” propria clientelă, el îşi va putea alege simultan preţul şi cantitatea de marfă din marca al cărei monopol îl deţine (un monopol asupra unui segment al pieţei produsului pe care îl realizează);

- numărul vânzătorilor (producătorilor) este suficient de mare pentru ca deciziile şi acţiunile individuale să fie independente de ale celorlalţi;

- înlocuirea concurenţei prin preţuri, cu concurenţa prin produse - trăsătura fundamentală a acestei forme de concurenţă;

- intrarea unor noi firme este relativ facilă: această premisă este privită de unui economişti drept incompatibilă cu diferenţierea produselor; principalul argument este următorul: dacă consumatorii îşi manifestă preferinţele pentru produsele unei anumite firme, fluxul unor competitori este, în mod inevitabil, limitat;

- preţul de echilibru poate fi şi este, de regulă, mai mare decât cel al concurenţei perfecte şi, în orice caz, superior costului marginal.

Pentru că acest gen de concurenţă se desfăşoară între numeroşi ofertanţi şi o multitudine de cumpărători, ea este denumită şi concurenţă multi-firme cu produs diferenţiat.

Deşi, practicarea concurenţei prin produse este trăsătura fundamentală a concurenţei multi-firme, diferenţierea produselor este practicată frecvent şi de oligopoluri.

9090

c. Concurenţa imperfectă Orice situaţie în care nu avem de a face cu un monopol şi care nu se încadrează în tipologia

concurenţei perfecte este definită drept concurenţă imperfectă. Acest mod de abordare ridică anumite probleme legate atât de modul de concepere a procesului concurenţial, cât şi de delimitarea anumitor forme concrete de concurenţă.

Principalele observaţii, ce se cer avute în vedere, se referă la următoarele aspecte:

- În ce măsură şi în ce condiţii monopolul elimină concurenţa?

- Este concurenţa monopolistă (multi-firme cu produs diferenţiat) o formă a concurenţei imperfecte sau o formă de concurenţă perfectă?

- Se suprapune conceptul de concurenţă monopolistă cu cel de concurenţă imperfectă şi, dacă da, în ce condiţii?

- Reprezintă oligopolurile singurele forme de concurenţă imperfectă? Literatura economică contemporană tinde să accepte că teoria monopolului este compatibilă

cu cea a concurenţei, că în anumite limite şi cu anumite condiţionări - pe care le vom prezenta ulterior - se poate vorbi de o concurenţă în condiţii de monopol; deci monopolul poate fi şi este privit ca o formă a unei concurente imperfecte.

Practica arată că, de cele mai multe ori, intensitatea de desfăşurare a procesului concurenţial nu se reduce, ci, în cele mai multe cazuri, este mai ridicată în condiţiile concurenţei multi-firme cu produs diferenţiat.

Efectele pozitive ale concurenţei, legate de nivelul preturilor, calitate, satisfacerea dorinţelor consumatorilor, progres tehnic ş.a. sunt cele mai vizibile, de asemenea, în astfel de situaţii.

9191

Ca urmare, înclinăm a considera, având în vedere şi caracterul preponderent teoretic al modelului concurenţei perfecte, că, dacă concurenţa monopolistă nu reprezintă neapărat o formă a concurenţei perfecte (ceea ce am putea denumi concurenţa perfecta cu produs diferenţiat), ea reprezintă, cel puţin, una din cele mai apropiate forme de modelul concurenţei perfecte ce poate fi regăsită în viaţa economică reală. Conceptele de concurenţă monopolistă şi concurenţă imperfectă se suprapune şi în acelaşi timp se diferenţiază. Ele vizează aceeaşi zonă a economicului, respectiv situaţii intermediare între concurenţa perfectă şi monopol, din acest punct de vedere, anumiţi economişti punând semnul egalităţii între ele.

Astfel de poziţii identifică, în general, următoarele forme distincte de concurenţă:

- concurenţa perfecta;

- concurenţa monopolistă sau imperfectă;

- oligopolurile şi (eventual) monopolul.

Monopolul Prin definiţie firma în situaţie de monopol furnizează totalitatea producţiei ramurii luate în

considerare, mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind în situaţia în care un producător unic al unui bun omogen (unic) este in prezenta unei „infinităţi” de cumpărături. Imaginea este completată cu posibilitatea existenţei unui unic ofertant (comerciant) pe piaţă, în raport cu o cerere automicizată. Dacă avem în vedere varianta „simetrică” a unicităţii cumpărătorului, vom vorbi despre monopson.

9292

Aceasta este imaginea clasică asupra monopolului privită pe de o parte ca o situaţie opusă concurenţei (nonconcurenţă), iar, pe de altă parte, ca o situaţie „ne-naturală”, de extremă excepţie pentru o economie de piaţă liberă, presupusă prin definiţie concurenţială.

Dezvoltarea unui concept de monopol economic pur sau monopol perfect trebuie să aibă în vedere realizarea concomitentă cel puţin a următoarelor condiţii:- unicitatea ofertei; - controlul absolut asupra resurselor; - protecţia integrală a informaţiilor;- existenţa unor puternice bariere de intrare pe piaţă; - produsul oferit să nu aibă un substitut apropiat.

Dacă abordarea tradiţională are în vedere exclusiv eliminarea concurenţei reale, monopolul economic - pur sau perfect - presupune atât eliminarea concurenţei reale, cât şi a celei potenţiale.

Într-adevăr într-o asemenea situaţie (şi numai într-o asemenea situaţie) nu se mai poate vorbi de concurenţă.

În cazul în care una sau mai multe din condiţiile prezentate nu se îndeplinesc se poate vorbi, după caz, de un monopol economic imperfect sau incomplet. Ambele variante desemnează forme ale concurenţei de monopol. Vom defini monopol imperfect drept acea situaţie în care sunt realizate toate condiţionările enunţate, cu excepţia celei referitoare la existenţa unor produse substituibile. În măsura în care respectivele substitute (implicit diferenţiate) sunt extrem de numeroase şi oferite de un număr mare de agenţi economici independenţi, această situaţie se poate apropia de concurenţa monopolistă (multi-firme cu produs diferenţiat).

9393

Dacă produsul nu are substitute apropiate, dar nu este eliminată concurenţa potenţială (situaţie apropiată monopolului tradiţional), vorbim de un monopol incomplet.

Ca rezultat nu există o protecţie absolută în faţa intrărilor pe piaţă; această situaţie a fost dezvoltată în cadrul teoriei „pieţelor contestabile” sau „disputabile” (W. Bonmal).

Conform acesteia intensitatea de manifestare a concurenţei nu depinde în principal de numărul firmelor participante pe o anumită piaţă, ci de posibilitatea unor concurenţi potenţiali din afara acesteia de a „contesta” poziţia de monopol a firmelor în cauză.

Pentru a fi „contestabilă” o piaţă trebuie să întrunească două condiţii:

- intrarea pe piaţă să fie complet liberă (nu trebuie să existe nici o reglementare de natură să împiedice accesul pe piaţa respectivă a oricărei firme);

- nivelul costurilor necesare pentru penetrarea pieţei să fie relativ reduse sau uşor recuperabile (aceasta semnifică implicit că şi costurile de părăsire a pieţei în caz de eşec sunt mici).

Conform acestei abordări (valabilă şi în cazul oligopolurilor) firma aflată în poziţie de monopol este constrânsă a se comporta ca o firma confruntată cu un număr ridicat de concurenţi, pentru că trebuie permanent să încerce să evite intrarea unor potenţiali rivali.

Principalele forme de existenţă a monopolului sunt:

1. Monopolul administrativ sau instituţional Este instituit prin reglementări legislative care impun dreptul exclusiv al statului de a produce

şi/sau comercializa anumite produse.

9494

Scopul instituirii acestor monopoluri vizează fie importanţa anumitor domenii, respectiv produse şi servicii (transport feroviar și/sau aerian); exploatarea unor resurse ale subsolului; producerea şi distribuţia energiei electrice, a gazelor naturale; industria de apărare etc.; protecţia cetăţenilor (substanţe toxice şi droguri, materiale explozive şi periculoase etc.) sau veniturile mari ce se pot obţine (loterii şi pronosticuri sportive, prelucrarea şi comercializarea tutunului, producerea şi comercializarea băuturilor alcoolice etc.).

Exploatarea acestor monopoluri se poate face direct de către stat prin înfiinţarea unor unităţi productive (regii sau companii naţionale), situaţie în care este interzis accesul pe piaţă a oricăror alte firme, sau prin sistemul acordării de licenţă, care pot fi administrative (după caz de producţie şi/sau comercializare, import sau export - vezi spre exemplu cazul posturilor de radio şi televiziune, a operatorilor de televiziune ş.a.), situaţie în care accesul, implicit concurenţa, este controlată de către stat, respectiv automate (sistemul „monopolurilor fiscale”), situaţie în care concurenţa este deschisă pentru oricine doreşte şi este dispus să plătească o anumită taxă (vezi cazul taxei de timbru pentru ţigări sau băuturi alcoolice).

2. Monopolul tehnologic Este legat de apariţia legislaţiilor privind protecţia drepturilor de proprietate industrială care

conferă exclusivitate firmei inovatoare asupra producţiei unui nou bun pentru o anumită perioada de timp (15-17 ani, brevete patentate). Protecţia legală a inventatorului apare ca o recunoaştere a importanţei cercetării ştiinţifice şi introducerii progresului tehnic în economie şi societate.

3. Monopolul asupra mărcii comerciale

9595

Include atât marca de fabricaţie, cât şi marca produsului. Imaginea producătorului şi/sau a produsului bazată pe originalitatea unor modele periodic îmbunătăţite şi garanţia calităţii şi seriozităţii sunt legate de numele de marcă. Aceasta este, pe de o parte, „impusă”, făcută cunoscută consumatorilor prin intermediul reclamei şi publicităţii, iar, pe de altă parte, recunoscută şi protejată printr-o legislaţie specifică. Importanţa monopolului asupra mărcii comerciale este legată de faptul că acesta stă tot mai mult la baza deciziei de cumpărare. Epoca actuală este marcată, mai degrabă, de o concurenţă între/şi prin numele de marcă decât prin preţ.

Diferenţierea produselor prin marcă apropie această variantă de monopol de condiţiile concurentei monopoliste.

Toate formele prezentate până acum reprezintă forme de monopol legislativ, în sensul că ele sunt rezultatul adoptării unor acte normative fără de care nu ar putea exista şi funcţiona ca atare.4. Monopolul natural

Reprezintă una din formele „clasice” de existenţă şi manifestare a monopolului ce are în vedere, pe de o parte, existenţa economiilor de scară, iar, pe de alta, dimensiunea restrânsă şi „izolarea” anumitor pieţe:

Economia de scară permite, în anumite domenii şi în anumite condiţii, scăderea costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme, cu un volum mai redus de activitate, nu ar putea ajunge la o atare performanţă.

Dimensiunea restrânsă şi poziţia geografică relativ „izolată” a unor pieţe pot face posibilă existenţa unui singur ofertant, pe de o parte, pentru că clienţii şi veniturile ar fi prea mici pentru a putea „supravieţui” mai mult, iar pe de alta parte, pentru că costurile de transport sunt prea ridicate şi cresc preţurile prea mult ca firma locală să poată fi concurată din exterior.

9696

5. Înţelegeri secrete între firme Această variantă desemnează cazul oligopolurilor complet coordonate, care pe baza unor

acorduri formale sau informale, referitoare la partajarea resurselor, cotele de producţie şi nivelul preţurilor de ofertă, ajung practic în situaţia de a se comporta, pe ansamblu, ca şi un monopol economic.

Aşa după cum s-a putut constata, formele prezentate nu reprezintă (poate cu excepţia monopolului administrativ, bazat pe firma de stat) forme de monopol economic perfect. Faptul că aproape toate bunurile au substitute mai mult sau mai puţin apropiate, face ca abordarea monopolului, în analiza economică, să nu presupună absenţa completă a concurenţei din partea altor produse, ci numai absenţa concurenţilor de pe o anumită piaţă însoţită de o elasticitate încrucişată a cererii scăzute. Consecinţa fundamentală este, următoarea: preţul nu mai este stabilit în mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ci este fixat împreună cu volumul producţiei de firma producătoare.

Oligopolul Oligopolul desemnează situaţiile unor pieţe în care există un număr restrâns de ofertanţi şi un

număr relativ ridicat de cumpărători (automicitatea cererii se menţine).

Ideea de bază este aceea că fiecare firmă aflată în poziţie de oligopol dispune, pe de o parte, de puterea de a influenţa preţul pieţei, iar pe de alta parte, deciziile pe care le ia nu pot fi şi nu sunt complet independente de deciziile celorlalte firme.

Situaţia în care oferta îşi păstrează caracterul de automicitate, iar cererea este redusă la un număr restrâns de agenţi economici, poartă denumirea de oligopol.

9797

Oligopolurile reprezintă forme tipice de concentrare a producţiei şi a capitalurilor. Explicaţia apariţiei şi dezvoltării lor este - în principal - legată de puterea economică, în

special în legătură cu piaţa ce însoţeşte creşterea dimensiunii muncii, firme în ritmuri superioare creşterii ramurii şi de existenţa şi manifestarea economiilor de scară.

Oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare a pieţei, datorită faptului că o creştere a volumului producţiei peste o anumită limită, nu mai asigură o scădere a costurilor şi, deseori, nici măcar menţinerea acestora la nivelele anterioare şi, ca urmare, firma oligopolistă nu este stimulată pentru a încerca obţinerea poziţiei de monopol. Astfel de cazuri sunt - în general - denumite oligopoluri naturale.

Principalele forme de oligopol evidenţiate în literatura economică sunt:

a. în funcţie de existenţa sau absenţa diferenţierii produselor, se vorbeşte de oligopol pur şi oligopol diferenţiat; dacă produsele sunt identice (ciment, otel sau aluminiu) avem de a face cu o situaţie de oligopol pur. Interdependenţele reciproce vor fi mai mari în acest caz, pentru că orice eventuală modificare a preţului unei firme va produce cu certitudine efectele substanţiale asupra vânărilor concurenţilor şi îi va determina pe aceştia să reacţioneze; fundamentată pentru situaţiile de oligopol pur este concurenta prin preţ; pe de alta parte, în condiţiile oligopolului cu produse diferenţiate modificările de preţ vor avea în mai mică măsură un efect direct asupra celorlalţi competitori; cu cât gradul de diferenţiere este mai ridicat, cu atât mai redusă va fi dependenţa reciprocă; situaţiile de oligopol diferenţiat caracterizează o mare parte din economie, incluzând majoritatea produselor industriale de larg consum;

9898

b. dacă se are în vedere modul de manifestare a legăturilor reciproce, respectiv gradul de coordonare, se întâlnesc oligopoluri bazate pe înţelegeri directe (complet coordonate), oligopoluri bazate pe coordonare spontană sau tacită (parţial coordonate) şi oligopoluri fără coordonare; înţelegerile directe presupun negocierea şi încheierea unor acorduri explicite între concurenţi (formale sau oficiale) - carteluri şi sindicate - sau de caracter informal sau secret; astfel de acorduri cresc stabilitatea oligopolului în măsura în care - altfel - firmele ar putea doar să-şi bazeze propriile acţiuni preponderente pe estimarea erorilor de comportament ale concurenţilor; acordurile pot avea în vedere - exclusiv - nivelul preţurilor sau atât preţurile de vânzare, cât şi nivelul producţiei; se poate avea în vedere regula stabilirii preţurilor funcţie de o anumită firma (firma lider, iar preţul astfel convenit poartă numele de preţ director) sau acceptarea unor metode unitare de determinare a preturilor care să conducă şi la o uniformizare a preţurilor.

Fixarea ofertei poate viza stabilirea unor cote fixe de producţie şi/sau vânzarea pentru fiecare firmă, pe o anumita piaţă sau împărţirea pieţelor de desfacere (fiecare firmă putând beneficia de o poziţie de monopol de piaţă sau pe segmentul de piaţă ce ia revenit). O variantă a stabilirii de cote de producţie o reprezintă sistemul cotelor fixe pentru majoritatea participanţilor şi stabilirea unei cote variabile („tampon”) pentru o anumită firmă (de regulă firma lider), situaţie în care aceasta îşi va creşte sau restrânge producţia şi oferta funcţie de fluctuaţiile cererii, de o asemenea manieră încât să menţină preţul pieţei la un anumit nivel prestabilit.

Totuşi, în mod obişnuit, oligopolul presupune mai degrabă o coordonare spontană decât acorduri directe. Fiecare firmă ia în considerare, pur şi simplu, „răspunsul”, aşteptând din partea concurenţilor, vis-a-vis de propriile acţiuni, şi îşi stabileşte propriile politici comerciale în funcţie de, şi în concordanţă cu acestea. Atâta timp cât fiecare firmă urmează această cale, preturile şi nivelul producţiei vor fi stabilite la nivele acceptabile pentru toţi.

9999

În aceste cazuri pot apare doua tipuri de relaţii concurenţiale: existenţa şi „acceptarea” unei firme lider a cărei influenţă este dominantă (determinată de

dimensiunea şi ponderea sa în cadrul unei pieţe, ramuri, în raport cu celelalte, încrederea pe care o inspiră etc.);

cooperare valutară (fără cadrul organizaţional, acorduri sau firmă lider) determinată de interese comune, etica afacerilor şi toleranţă reciprocă.

În cadrul oligopolurilor fără coordonare se pot manifesta trei tipuri de relaţii concurenţiale:- relaţii de concurentă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor şi al desfacerii în general (ce pot conduce la „războaie a preţurilor”) sau în cel al aprovizionării; ele apar mai ales între oligopolurile omogene; - relaţii concurenţiale cu accent pe calitate (noutatea produsului şi reclamă, caracteristice oligopolurilor diferenţiate; - relaţii concurenţiale legate (înlănţuite) în carul unor ramuri cu un număr mai mare de firme, dar extrem de diferenţiate din punct de vedere al mărimii şi puterii lor economice, astfel încât o firmă „A” este dominantă în raport cu firmele „B” şi „C”, iar „C” este dominantă în raport cu „D” şi „E” ş.a.m.d.; c. din punct de vedere al situaţiei maximizării profiturilor, se distinge oligopolul complet şi oligopolul parţial: oligopolul complet apare atunci când legăturile reciproce sunt atât de puternice încât profiturile cumulate ale tuturor firmelor (privite ca un grup) sunt maximizate. Dacă acest lucru nu este realizat avem un oligopol parţial. Oligopolul economic complet se întâlneşte rareori, dar analiza sa prezintă importanţă datorită faptului că reprezintă „idealul” urmărit de firmele oligopoliste.

100100

Marea varietate a situaţiilor posibile de oligopol face dificilă determinarea preţului şi producţiei, ca model general, iar, în măsura în care o astfel de analiză generală este realizabilă, ea poate oferi prea puţin în raport cu cazurile concrete.

d. Alte forme de concurenţă Literatura economică reţine şi analizează şi alte forme de concurenţă, în funcţie de alte criterii.

Astfel:

A) Având în vedere calitatea în care acţionează la un moment dat agenţii economici în cadrul unei tranzacţii, se vorbeşte despre:

- concurenţa între vânzători;

- concurenţa între cumpărători;

- concurenţa între vânzători şi cumpărători. Aceste relaţii ce se stabilesc între cumpărători, între vânzători, între vânzători şi cumpărători

sunt cele care dau conţinut - după unele aprecieri - legii concurenţei. Forma „tradiţională” a schimburilor dintre producători şi consumatori (directe şi nemijlocite)

nu mai reprezintă forma dominantă a schimburilor pe piaţă în economiile moderne. Relaţia producător-consumator apare acum sub forma indirectă şi mijlocită prin apariţia şi

acţiunea unor agenţi economici distincţi - intermediarii. Ţinând cont de realitatea existenţei şi activităţii acestora pe piaţă, a noilor relaţii ce se stabilesc

în acest context, putem considera un sistem mai complex şi a formelor de concurenţă ce se regăsesc pe piaţă, şi anume:

101101

- concurenţa între producători;- concurenţa între producători şi intermediari;- concurenţa între intermediari (intre diferite „categorii” de intermediari şi între intermediarii din aceeaşi categorie: spre exemplu, se poate vorbi de concurenţa dintre comercianţii angrosişti şi cei detailişti, dar şi despre o concurenţă între diferiţi comercianţi angrosişti, respectiv, între diferiţi comercianţi cu amănuntul);- concurenţa între consumatori şi intermediari;- concurenţa între consumatori;- concurenţa între producători şi consumatori (acţiunea acestei forme de manifestare a concurenţei între producătorul iniţial şi beneficiarul final al unui produs, nu a dispărut, chiar dacă prezenţa şi acţiunea intermediarilor a determinat anumite modificări).

Acţiunea formelor de concurentă anterior menţionate se desfăşoară pe mai multe planuri şi cuprinde momente diferite.B) Dacă se are în vedere localizarea geografică a pieţelor pe care se manifestă, se poate vorbi de concurenţa pe pieţe locale, regionale, la nivelul economiei naţionale şi la nivel internaţional şi mondial. Aceasta se referă atât la concurenţa ce se desfăşoară la nivelul unui produs pe astfel de categorii de pieţe, cât şi într-un cadru mai amplu, se poate avea în vedere nu numai concurenţa dintre firme (uneori se vorbeşte şi de o concurenţă în cadrul firmelor), între ramuri şi sectoare (desfăşurată în cadrul sau în afara economiei naţionale), cat şi concurenţa între ţări, între diferitele economii naţionale, sau între diferitele grupuri de economiei naţionale, dar şi concurenţa în interiorul unei economii între diferite zone sau regiuni. Aceasta se desfăşoară în domenii ca: atragerea resurselor (în special financiare), accesul pe piaţă, clientela, protecţia statelor etc.

102102

C) Un loc important în analiza formelor de concurenţă este ocupat de concurenţa loiala şi concurenţa neloială. Criteriul avut în vedere în acest caz ar fi reprezentat de onestitatea mijloacelor prin care se derulează procesul concurenţial. Aspectul prezintă o importanţă deosebită legată de intervenţia statului în economie, în special în domeniul asigurării cadrului legislativ necesar protejării concurenţei.

Majoritatea legislaţiilor naţionale reglementează, într-o formă sau alta, această problemă, definesc şi condamnă practicile de concurenţă neloială. Din acest motiv se consideră de mai multe ori - în mod eronat - că concurenţa neloială reprezintă acea forma de concurenţa dusă cu mijloace condamnate de lege, iar criteriul de delimitare a celor două forme menţionate ar fi reprezentat - în fapt - de legalitatea metodelor practicate.

Considerăm ca având în vedere un atare criteriu s-ar putea vorbi de următoarele forme ale concurentei:

- concurenţa legală (sau dusă cu mijloace legale);

- concurenţa nelegală (sau concurenţa dusă cu mijloace nelegale);

- concurenţa interzisă (exclusă). Identificarea concurenţei legale cu concurenta legală, respectiv a concurenţei nelegale cu

concurenţa neloială se poate realiza numai în condiţiile în care cadrul legislativ existent la un moment dat este oglinda fidelă a aprecierilor societăţii asupra desfăşurării modalităţilor de desfăşurare a concurenţei. Aceasta pentru că, pe de o parte, se poate presupune practicarea unor metode perfect legale, dar care să fie percepute şi încadrate în categoria celor neloiale, iar pe de altă parte, încadrarea juridică a unor anumite practici în categoria celor nelegale poate fi discutabilă (altfel spus, ceea ce încadrează legiuitorul în categoria de concurenţă neloială să nu fie considerat ca atare de societate - vezi cazul aşa numitelor „vânzări de premiu”).

103103

D) Din punct de vedere al metodelor de desfăşurare a concurenţei se consideră, într-o altă abordare, că aceasta se poate duce cu mijloace economice (în principal prin preţ sau prin produs) sau cu mijloace extra economice (persuasiunea cumpărătorilor prin mijloace cu caracter extra economic, crearea de bariere în comercializare prin diferite tipuri de înţelegeri între anumiţi agenţi economici ş.a.).

E) Totodată, prin prisma scopurilor urmărite şi a comportamentului concurenţial al agenţilor economici, concurenţa poate fi: activă sau ofensivă (când agentul economic în cauză este cel care are iniţiativa, duce o politică vizând cota de piaţă şi/sau cucerirea de noi pieţe) şi pasivă sau defensivă (când se urmăreşte păstrarea poziţiei pe piaţă, iar deciziile sale apar, în principal, ca reacţie la acţiunile celorlalţi, în mod normal este caracteristică numai liderului pieţei, cu menţiunea că orice mişcare importantă a concurenţilor trebuie blocată şi că cea mai bună strategie defensivă este „curajul de a te ataca singur”.

F) Concurenţa nu înseamnă numai manifestarea unor interese opuse, ci a unor interese comune şi, ca atare, ea se manifestă între diferitele ramuri şi economii naţionale la fel după cum se manifestă şi în interiorul acestora. Fiecare participant la viaţa economică, fiecare segment component al economiei reprezintă, în sine, un sistem (un mini sistem economic) ce se încadrează, la rândul său, în cadrul unui sistem mai larg prin intermediul legăturilor ce le stabileşte cu alte sisteme sau pe care le generează aceste legături şi poate fi abordat ca atare.

Corespunzător unui asemenea punct de vedere, concurenţa se poate manifesta în interiorul şi/sau în exteriorul acestora. Astfel, am putea identifica o concurenţă intrasistemică şi una intersistemică. Indiferent dacă sistemul în cauză este reprezentat de individ, grupuri, firme, ramuri ale economiei naţionale sau mondiale, economia naţională sau economia mondială, abordarea sistematică şi delimitarea unor forme de concurenţă prin această prismă rămâne valabilă.

104104

Concurenţa există - în fapt - prin toate formele sale; legăturile stabilite între diferitele forme de manifestare, în cadrul acestora, sunt extrem de complexe, generând, în funcţie de modul de abordare, imagini parţiale - realitatea concurenţei putând fi înţeleasă doar prin compunerea tuturor, imagini. Concurenţa apare ca rezultat al manifestărilor formelor sale şi în acelaşi timp manifestarea concurentei se face prin intermediul diferitelor forme – sistemul concurenţei cuprinzând totalitatea formelor de manifestare şi legăturile existente între acestea.

8.3. Strategii economice concurențiale8.3. Strategii economice concurențiale Firmele din ziua de astăzi se confruntă cu cea mai dură concurenţă cu care s-au confruntat Firmele din ziua de astăzi se confruntă cu cea mai dură concurenţă cu care s-au confruntat

vreodată. Pentru a reuşi pe pieţele extrem de competitive, firmele vor trebui să treacă de la o vreodată. Pentru a reuşi pe pieţele extrem de competitive, firmele vor trebui să treacă de la o filozofie orientată asupra produsului şi vânzării la o filozofie orientată asupra clienţilor şi filozofie orientată asupra produsului şi vânzării la o filozofie orientată asupra clienţilor şi marketingului. Pentru a câştiga pe piaţa de astăzi, firmele trebuie să fie adepte nu numai a marketingului. Pentru a câştiga pe piaţa de astăzi, firmele trebuie să fie adepte nu numai a impunerii produselor, dar şi ale câştigării clienţilor. Răspunsul se află în prestarea unei munci impunerii produselor, dar şi ale câştigării clienţilor. Răspunsul se află în prestarea unei munci mai bune decât cea a concurenţei pentru a oferi valoare, şi satisfacţie clienţilor.mai bune decât cea a concurenţei pentru a oferi valoare, şi satisfacţie clienţilor.

Esenţa construirii unor relaţii de durată constă în crearea unor valori şi a unei satisfacţii. Există Esenţa construirii unor relaţii de durată constă în crearea unor valori şi a unei satisfacţii. Există şanse mai mari ca un client satisfăcut să fie un client loial, după cum există şanse mai mari ca şanse mai mari ca un client satisfăcut să fie un client loial, după cum există şanse mai mari ca aceşti clienţi loiali să deruleze o cotă mai mare din afacerile lor prin intermediul firmei faţă de aceşti clienţi loiali să deruleze o cotă mai mare din afacerile lor prin intermediul firmei faţă de care îşi manifestă loialitatea.care îşi manifestă loialitatea.

Alegerea şi păstrare clienţilor poate fi o sarcină dificilă. Clienţii din ziua de azi au la dispoziţie Alegerea şi păstrare clienţilor poate fi o sarcină dificilă. Clienţii din ziua de azi au la dispoziţie o gamă vastă de opţiuni privind produsele şi mărcile, preţurile şi furnizorii. Clienţii vor alege o gamă vastă de opţiuni privind produsele şi mărcile, preţurile şi furnizorii. Clienţii vor alege oferta de marketing pe care ei o consideră că le aduce cea mai mare valoare. Ei sunt satisfăcuţi oferta de marketing pe care ei o consideră că le aduce cea mai mare valoare. Ei sunt satisfăcuţi şi continuă să accepte ofertele care le îndeplinesc sau le depăşesc consecvent aşteptările legate şi continuă să accepte ofertele care le îndeplinesc sau le depăşesc consecvent aşteptările legate de valoare.de valoare.

105105

Valoarea livrată clientului este diferenţa dintre valoarea totală oferită clientului şi costul total al ofertei de marketing care va trebui suportat de client – „profitul” clientului.

Costul total suportat de client este format din costurile monetare, de timp, de energie, precum şi cele psihice asociate unei oferte de marketing.

Satisfacţia clientului este exprimată de măsura în care performanţele percepute ale produsului corespund aşteptărilor clienţilor.

Clienţii foarte satisfăcuţi aduc o serie de avantaje firmei. Clienţii satisfăcuţi sunt mai puţin sensibil la preţ, vorbesc favorabil altora despre firmă şi produsele sale şi rămân loiali pentru o perioadă mai lungă de timp. Legătura dintre satisfacţia şi loialitatea clientului variază semnificativ de la un sector de activitate la altul şi de la o situaţie concurenţială la alta.

Dincolo de simpla atragere şi reţinere a clienţilor buni, operatorii de piaţă vor să-şi sporească în mod constant cota din achiziţiile clientului.

Nu este importantă numai găsirea clienţilor, dar şi a păstrării şi dezvoltării relaţiilor cu aceştia. Marketingul relaţional este un marketing pe termen lung. Firmele inteligente de astăzi nu numai că vor să obţină clienţi, ele vor să-i „păstreze” pe viaţă.

Firmele pot construi relaţii cu clienţii la mai multe niveluri – economic, social, tehnic şi juridic – în funcţie de natura pieţei vizate. La o extremă, o firmă cu numeroşi clienţi care-i asigură marje mici poate încerca să dezvolte relaţii de bază cu ei. La cealaltă extremă, pe pieţele cu puţini clienţi, dar care asigură marje mari, vânzătorii vor să creeze parteneriate totale cu clienţii importanţi.

106106

Astăzi din ce în ce mai multe firme concep programe de obţinere a loialităţii şi de păstrare a clienţilor. În primul rând, o firmă poate oferi valoare şi satisfacţie prin adăugarea unor avantaje financiare relaţiei cu clientul. De exemplu, multe firme oferă acum programe de marketing pentru stimularea frecvenţei, care cumpără frecvent sau în cantităţi mari. Alte firme sponsorizează programe de marketing prin cluburi, care oferă membrilor rabaturi speciale sau alte avantaje.

Cea de-a doua abordare este aceea de a adăuga atât avantaje sociale, cât şi avantaje financiare. Aici firma îşi dezvoltă legăturile sociale cu clienţii aflând nevoile şi dorinţele individuale ale lor şi apoi personalizându-şi produsele şi serviciile.

Operatorii de piaţă nu pot să ofere de unii singuri valoare şi satisfacţie superioare clienţilor. Deşi joacă un rol esenţial, marketingul nu poate fi decât un partener în atragerea, păstrarea şi dezvoltarea clienţilor. Marketingul relaţional impune ca operatorii de piaţă să lucreze în strânsă legătură cu alte compartimente ale firmei pentru a constitui un lanţ eficace al valorii care serveşte clientul. În plus firma poate fi eficace numai în măsura în care lucrează în mod eficace cu partenerii sistemului său de marketing pentru a constitui o reţea de furnizare a valorii superioară din punct de vedere concurenţial.

Lanţul valoric este un instrument principal pentru identificarea modalităţilor de a crea mai multă valoare pentru client.

Reţeaua de furnizare a valorii este reţeaua constituită din firmă, furnizori, distribuitori şi , în cele din urmă, din clienţi, care intră în „parteneriat” unii cu alţii pentru a îmbunătăţi performanţa întregului sistem.

Relaţiile cu clienţii şi profitabilitatea firmei sunt strâns legate de calitatea produselor şi a serviciilor. Programele de îmbunătăţire a calităţii sporesc, în mod normal, profitabilitatea.

107107

Calitatea este totalitatea trăsăturilor şi a caracteristicilor unui produs sau serviciu care sprijină capacitatea acestuia de a satisface nevoile specificate sau implicite.

Astăzi, cunoaşterea clienţilor este esenţială, dar nu suficientă . conform conceptului de marketing, firmele obţin un avantaj concurenţial prin satisfacerea nevoilor clienţilor vizaţi mai bine decât o fac concurenţii. Astfel, strategiile de marketing trebuie să ia în considerare nu numai nevoile clienţilor vizaţi, dar şi strategiile concurenţilor. Prima etapă este analiza concurenţilor. Cea de-a doua etapă este cea a conceperii unor strategii concurenţiale de marketing care să poziţioneze puternic firma în raport cu concurenţii şi să-i ofere acesteia cel mai mare avantaj concurenţial posibil.

Analiza concurenţilor este procesul de identificare a concurenţilor esenţiali; de evaluare a obiectivelor, strategiilor, atuurilor, slăbiciunilor şi modalităţilor lor de a reacţiona, precum şi de selectare a concurenţilor care trebuie atacaţi sau evitaţi.

Strategiile concurenţiale de marketing sunt strategiile care poziţionează puternic firma în raport cu concurenţii şi care îi oferă acesteia cel mai mare avantaj concurenţial posibil.

108108

Cap.9. PREŢURILE DE VÂNZARECap.9. PREŢURILE DE VÂNZARE

9.1. Conţinutul economic9.1. Conţinutul economic Schimbul este un act fundamental al vieţii economice. Prin schimb se realizează circulaţia

tuturor bogăţiilor. Orice vânzare – cumpărare este o componentă a schimbului efectuat prin intermediul monedei.

Expresia bănească a valorii este preţul. Apariţia monedei ca instrument de schimb a determinat o revoluţionare a comerţului şi a

modalităţilor practice prin care acesta se realizează. Trocul a fost divizat în două acte distincte: vânzare, respectiv cumpărare; dacă iniţial se schimbau direct produse pe produse, de acum se schimbă produse pe bani, în primă fază (vânzare) şi bani pe alte produse, în a doua fază (cumpărare).

În mod curent, preţul se defineşte ca fiind cantitatea de monedă care se plăteşte, respectiv încasează, pentru obţinerea unui bun economic care face obiectul vânzării-cumpărării.

Preţul este un atribut exterior, palpabil a oricărui bun, care reflectă valoarea acestuia. Ce este valoarea unui bun? Cum este ea determinată? Răspunsurile la aceste întrebări sunt

diverse. După Leroy-Beaulieu, valoarea se poate defini ca „importanţa pe care o ataşăm posesiunii sau achiziţionării unui obiect”. Pentru Gide, ea este „gradul de dezirabilitate a unui lucru” sau, de asemenea, ea este „aptitudinea de a procura, pe calea schimbului, o anumită cantitate dintr-un bun”.

109109

Clasicii englezi au găsit în caracteristicile obiective ale bunului fundamentele, explicaţiile şi mărimea valorii sale. Această teorie obiectivă a valorii statuează că valoarea unei mărfi este dată de cantitatea de muncă încorporată sau depusă pentru obţinerea ei. În aceiaşi ordine de idei, distingem, potrivit lui D. Ricardo, o valoare de întrebuinţare şi o valoare de schimb. Prima exprimă utilitatea unui anumit obiect, determinată de gusturile, trebuinţele, obiceiurile de consum ale individului. Dimpotrivă valoarea de schimb este obiectivă, reprezentând „puterea pe care o conferă posesiunea acestui obiect de a cumpăra cu el alte bunuri”. Cele două ipostaze ale valorii nu sunt, aşa cum o demonstrează exemplele practice, intercondiţionate, una nu o creează pe cealaltă: „Apa şi aerul sunt neobişnuit de utile; ele sunt într-adevăr, indispensabile pentru existenţa noastră; cu toate acestea , în condiţii normale, nu se poate obţine nimic în schimbul lor. Aurul, dimpotrivă, cu toate că are în comparaţie cu aerul şi apa numai o mică utilitate, se poate schimba cu o mare cantitate de bunuri.”(David Ricardo, Opere alese, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1959, vol. I, p. 61).

Pornind de la faptul că un producător nu poate să-şi desfăşoare activitatea practicând preţuri situate sub costul de producţie decât ca excepţie, clasicii au acreditat teza după care rolul hotărâtor în stabilirea preţurilor pe piaţă îl are oferta. Altfel spus, esenţa teoriei clasice constă în aceea că valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie, ea fiind adesea redusă numai la conţinutul în muncă. Pe de altă parte, preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, normal. Preţul natural, aşa cum îl defineşte A. Smith, este preţul care corespunde cheltuielilor de producţie în care se include toate veniturile. Smith considera că preţul natural, este factorul regulator al preţului de piaţă, acesta din urmă putând fi mai mic sau mai mare decât primul.

110110

Deci, când se schimbă două produse la a căror realizare doar munca a jucat un rol important, preţul real al bunurilor este tocmai acea muncă depusă pentru obţinerea lor. O unitate de muncă, conform principiului transferului de echivalente, se schimbă cu o altă unitate de muncă. Cantitatea de bani care se plăteşte, respectiv încasează, reprezintă preţul nominal, derivat din cel real.

Alfred Marshall a reconciliat, în principiu, teoria valorii-muncă cu teoria utilităţii marginale. El a demonstrat inoportunitatea disocierii rolului acţiunii conjugate a celor doi factori – cererea şi oferta – în formarea preţurilor de piaţă a bunurilor şi serviciilor. De exemplu, inexistenţa ofertei atrage după sine inexistenţa preţului, oricât de mare ar fi cererea pentru acel produs; in mod analog, în lipsa cererii, la orice nivel s-ar ridica oferta, bunurile puse în vânzare nu vor avea nici un preţ. Absenţa uneia face imposibilă existenţa preţurilor, ambele având un rol esenţial în formarea acestora.

9.2. Principalele categorii de preţuri9.2. Principalele categorii de preţuri

a. Stabilirea preţurilor pe criterii geografice Firma poate stabili o paletă de preţuri care reflectă diferenţele existente din punct de vedere

geografic cu privire la cerere şi la costuri, cerinţele specifice unui segment al pieţei, perioadele în care se concentrează achiziţiile de produsele, mărimea comenzilor şi alţi factori. Ca urmare a facilităţilor, stimulentelor şi sprijinului promoţional pe care le acordă firma, ea obţine rareori acelaşi profit pentru fiecare unitate de produs pe care o vinde.

A analiza acest lucru presupune a adopta o decizie referitoare la preţul la care firma îşi va comercializa produsele lor în diferite zone din ţară şi din judeţ.

111111

Trebuie analizat faptul că firma are posibilitatea să practice preţuri mai mari în zonele mai îndepărtate, astfel încât să fie acoperite cheltuielile de transport mai mari şi riscul pierderii afacerii sau să practice aceleaşi preţuri peste tot. Firma se poate gândi şi la operaţiuni de barter cu comercianţii de produse în zonele mai îndepărtate în vederea stabilirii preţului.b. Preţuri cu stimulente şi bonificaţii

Firma îşi poate modifica preţul de bază cu scopul de a-şi răsplăti cumpărătorii pentru faptul de a fi plătit anticipat, de a fi achiziţionat un volum mai mare de produse, de a fi cumpărat în perioada de extrasezon. În continuare vom vedea care sunt aceste ajustări ale preţurilor, cunoscute sub numele de facilităţi şi stimulente.

Rabaturi pentru plata în numerar. Reprezintă o reducere de preţ acordată cumpărătorilor care îşi achită cu promptitudine facturile. Iată de exemplu: „1/10, termen 15”, ceea ce înseamnă că plata trebuie să se efectueze în termen de 15 zile, dar cumpărătorul poate obţine o reducere de 1% a valorii achitând factura în termen de 10 zile. Rabatul trebuie acordat tuturor cumpărătorilor care îndeplinesc aceste condiţii. Tehnica rabatului poate fi folosită de firma pentru accelerarea vânzărilor, reducerea costurilor de contractare a creditelor (dacă este cazul) şi de recuperare a creanţelor de la răi platnici.

Rabaturi pentru cumpărarea de produse în cantităţi mari. Reprezintă o reducere de preţ acordată cumpărătorilor care cumpără mari cantităţi de produse. De exemplu: pentru o cantitate de 100 000 l de benzină cumpărată, o reducere de preţ de 0,5 lei / l. Astfel de rabaturi trebuie să fie acordate în mod egal tuturor clienţilor şi să nu depăşească economiile de cost ale firmei corespunzătoare livrării unor cantităţi mari de mărfuri. Aceste economii reflectă cheltuielile de comercializare, depozitare şi transport mai mici. Rabaturile respective pot fi acordate pe bază necumulativă, adică pentru fiecare comandă efectuată, sau cumulativ, respectiv în funcţie de cantitatea de produse comandate într-o anumită perioadă de timp. Rabaturile reprezintă în acest caz un stimulent pentru cumpărător de a comanda mărfuri numai de la firma, în loc de a le procura din mai multe surse.

112112

Rabaturi de natură funcţională. Acest tip de rabaturi, cunoscute şi sub numele de rabaturi comerciale, sunt acordate de către firmă revânzătorilor sau comisionarilor săi pentru revânzarea produselor petroliere sau încărcăturilor g.p.l în cazul în care aceştia execută anumite activităţi de depozitare, stocare de informaţii etc. Firma poate acorda diferite rabaturi, în raport cu funcţia îndeplinită de fiecare canal de distribuţie, însă mărimea lor trebuie să fie identică în interiorul acestor canale.

Rabaturi sezoniere. Reprezintă reduceri de preţuri acordate de către firmă celor care cumpără cantităţi de produse mai mari în lunile de la începutul fiecărui an (ianuarie, februarie), când vânzările sunt mai reduse atât la produse petroliere cât şi la încărcăturile g.p.l Rabaturile sezoniere permit firmei să menţină constant nivelul vânzărilor pe parcursul anului.

Bonificări. Reprezintă un alt tip de reduceri. Un exemplu îl reprezintă bonificaţiile acordate de firmă cumpărătorilor, de exemplu, de butelii pentru g.p.l. de tip Petrom, adică pentru o butelie nouă firma pretinde un preţ de 25.000 lei şi butelia de tip vechi. Deci, firma în acest caz acordă o bonificaţie cumpărătorului pentru returnarea unui articol vechi în momentul achiziţionării unuia nou. Bonificaţiile promoţionale reprezintă reduceri de preţuri acordate intermediarilor cu scopul de a răsplăti participarea acestora la programele de publicitate şi de promovare a vânzărilor.c. Preţurile promoţionale

În anumite împrejurări, firma îşi va stabili temporar un preţ inferior preţului de producţie sau de achiziţie, uneori chiar sub costul produselor. Preţurile promoţionale îmbracă mai multe forme:- Vânzările în pierdere. În acest caz firma reduce preţul produselor aparţinătoare unor mărci recunoscute pentru a stimula vânzările proprii. Dar, de obicei, producătorii acestor produse nu sunt de acord ca mărcile lor să facă obiectul unor astfel de operaţiuni, datorită faptului că aceasta poate duce la înrăutăţirea imaginii de marcă. De aceea, producătorii pot încerca să împiedice firmele de comercializare de a recurge la aceste practici.

113113

- Practicarea unor preţuri speciale. Firma practică preţuri speciale în perioada de început a fiecărui an, cu scopul de a atrage mai mulţi cumpărători. Astfel, în fiecare an, în luna ianuarie preţul este mai mic pentru a atrage cât mai mulţi cumpărători.- Rabaturi pentru plata anticipată sau pe loc. Firma poate practica aceste rabaturi pentru a stimula consumatorii să cumpere un produs într-o anumită perioadă de timp. Rabatul poate ajuta firma să-şi lichideze stocurile de produse.- Achiziţii pe credit cu dobândă redusă. În loc de scăderea preţului, firma poate oferi cumpărătorilor finanţări ale propriilor lor achiziţii de produse la o dobândă redusă.- Garanţii şi contracte de service. Firma îşi poate promova vânzările oferind gratuit asistenţă şi service. Exemplu: schimbul gratuit de ulei pentru clienţii care cumpără cantitatea de ulei necesară pentru schimb de la staţiile de distribuţie ale firmei sau verificarea gratuită a instalaţiei butelie – cuptor de gătit la consumatorii de încărcături g.p.l. care cumpără acestea de la firma, precum şi conceperea şi aplicarea unor certificate de garanţie pentru încărcăturile de aragaz şi montarea acestora la domiciliul clienţilor. În loc de a percepe tarife pentru asistenţa sau contractul de garanţie, firma pune la dispoziţia clienţilor săi aceste facilităţi în mod gratuit sau la un preţ mai mic, ceea ce reprezintă un alt mod de a reduce preţul.- Reduceri de natură psihologică. Acestea presupun stabilirea artificială a unui preţ ridicat pentru un produs şi comercializarea lui ulterioară la un preţ substanţial mai mic.

Firma trebuie să studieze cu atenţie aceste instrumente promoţionale de stabilire a preţurilor şi să se asigure că sunt permise de legile în vigoare.

În cazul că ele vor funcţiona, problema va fi că vor fi rapid copiate de concurenţă, drept pentru care eficienţa aplicării lor va scădea. Iar dacă ele nu funcţionează, aplicarea lor va duce la risipirea unor bani.

114114

d. Preţurile diferenţiate Pentru a se adapta la condiţiile impuse de comercializarea unor produse diferite, în locuri

diferite, unor clienţi diferiţi etc., firma poate să-şi modifice preţurile pe care le practică în mod obişnuit. Preţurile se stabilesc în mod diferenţiat în momentul în care firma oferă un produs sau un serviciu la două sau mai multe preţuri care nu reflectă în mod proporţional diferenţele de cost. Preţurile diferenţiate îmbracă mai multe forme:- Preţuri adaptate pe categorii de consumatori. În acest caz firma poate practica preţuri diferite de la o categorie de consumatori la alta, pentru acelaşi produs sau serviciu. De exemplu, percep preţuri mai mici pentru agenţii economici care cumpără produse mai multe faţă de persoanele fizice care cumpără produse mai puţine.- Preţuri adaptate la produse. În acest caz firma poate practica preţuri diferite, dar neproporţionale cu cheltuielile corespunzătoare pentru sortimente diferite ale aceluiaşi produs.

- Preţuri adaptate la imaginea produsului. Firma poate stabili două preţuri diferite la acelaşi produs, bazându-se pe diferenţele de imagine ale acestuia. Exemplu: benzina „premium” cu plumb şi fără plumb.- Preţuri adaptate la locul vânzării. În acest caz, fiecare loc are preţ diferit, chiar în cazul în care cheltuielile de comercializare sau de producţie sunt aceleaşi. De exemplu: preţurile aplicate la staţiile din municipiul Oradea şi cele aplicate la staţiile din Vaşcău sau Valea lui Mihai.- Preţuri adaptate la momentul cumpărării. În acest caz preţurile variază în funcţie de anotimp, zi sau oră. Exemplu: în orele de vârf, când cererea de produse petroliere, complementare, încărcături g.p.l este foarte mare, este stabilit un anumit preţ şi un preţ mai mic pentru orele în afara celor de vârf în vederea echilibrării vânzărilor şi eliminării necesităţii de personal suplimentar în aceste ore de vârf.

115115

Pentru ca diferenţierea preţurilor să funcţioneze este necesară existenţa anumitor condiţii. În primul rând, piaţa trebuie să fie uşor de segmentat, iar segmentele trebuie să oglindească intensităţi diferite ale cererii. În al doilea rând, cei care fac parte dintr-o categorie de consumatori care cumpără produsele la un preţ mai mic trebuie să nu aibă capacitatea de a revinde celor care cumpără mărfurile la un preţ mai mare. În al treilea rând, concurenţa trebuie să fie în imposibilitatea de a vinde mai ieftin produse unor categorii de consumatori care pot cumpăra la preţuri mai mari. În al patrulea rând, costul segmentării şi al aplicării strategiei de piaţă nu trebuie să depăşească venitul suplimentar generat de introducerea preţurilor diferenţiate. În al cincilea rând, această practică nu trebuie să dea naştere la resentimente şi rea voinţă din partea cumpărătorilor. În al şaselea rând, ea nu trebuie să îmbrace o formă care să contravină legilor în vigoare.

e. Preţuri corelate cu mixul de produs Firma trebuie ca stabilirea preţului să o facă pe alte baze în momentul în care produsul face

parte dintr-un anumit mix. În acest caz, ea se va afla în căutarea unui preţ care să-i maximizeze profiturile obţinute pe ansamblul mixului de produs. Deoarece în structura cererii şi a costului diferitelor produse există relaţii de interdependenţă, iar aceste produse fac într-o măsură mai mare sau mai mică obiectul concurenţei, determinarea preţului este o operaţie dificilă.

- Stabilirea preţului liniei de produs. De regulă firma comercializează linie de produse şi nu produse individuale. De exemplu: firma oferă cinci sortimente de benzină, începând cu benzina „premium” care au cifra octanică cea mai mică până la benzina „super plus” cu cifra octanică cea mai mare. Fiecare sortiment diferă unul de altul prin caracteristici suplimentare, ceea ce permite practicarea unor preţuri pe măsură.

116116

Stabilirea diferenţelor dintre preţurile fiecărui sortiment cade în sarcina conducerii, care trebuie să ţină cont de costurile specifice fiecărui sortiment, de aprecierile cumpărătorilor faţă de caracteristicile sortimentelor şi de preţurile practicate de concurenţă. Dacă diferenţa de preţ dintre două sortimente apropiate de benzină este mică, clientul va fi tentat să cumpere sortimentul cel mai perfecţionat, ceea ce va contribui la creşterea profitului firmei, în condiţiile în care diferenţa de preţ va fi superioară diferenţei de cost. Dacă diferenţa de preţ este mare, clienţii vor cumpăra sortimentul mai puţin perfecţionat.- Stabilirea preţului caracteristicilor opţionale. Firma oferă împreună cu produsul de bază benzină şi produse complementare care sunt opţionale pentru client: aditivi pentru benzină, filtru de benzină etc. Firma va trebui să hotărască sub ce formă include în preţul benzinei şi la ce cantitate cumpărată oferă de gratis aceste produse opţionale.- Dubla componentă a preţului. Firma ca prestatoare de servicii practică de regulă un tarif fix pentru spălătorie auto, dar ea ar putea practica şi un tarif variabil pentru clienţii care s-ar abona la spălătorie. Astfel, abonaţii ar putea plăti o taxă minimă lunară şi suma corespunzătoare pentru numărul de spălări. Acelaşi sistem ar putea fi abordat şi în cazul vânzărilor de încărcături g.p.l la domiciliul clienţilor. Ce tarife să perceapă firma pentru serviciul de bază şi ce tarif pentru utilizarea suplimentată? Taxa fixă va trebui să fie suficient de mică pentru a încuraja „achiziţia” serviciului, profitul putând fi obţinut din taxele de utilizare.- Stabilirea preţurilor produselor reziduale. O dată la câţiva ani firma trebuie să practice o curăţire a tuturor capacităţilor de depozitare a produselor petroliere, atât în depozite cât şi în staţii. . în urma acestei operaţiuni rezultă anumite şlamuri, care trebuie înlăturate. În cazul în care valoarea lor este scăzută, iar costul real al debarasării de ele este ridicat, firma va trebui să practice orice preţ superior costului debarasării de ele.

117117

- Stabilirea preţului pachetelor de produse. În multe situaţii şi cu diferite ocazii firma poate grupa anumite produse complementare oferindu-le la un preţ global.

Deoarece este posibil ca şi clienţii să nu fi intenţionat să achiziţioneze toate componentele pachetului, economiile pe care aceştia le-ar putea obţine din cumpărarea tuturor componentelor trebuie să fie suficient de mari pentru a-i determina să ia tot produsul.

118118

Cap.10.Cap.10. VENITUL, CONSUMUL ȘI PROCESUL VENITUL, CONSUMUL ȘI PROCESUL ECONOMISIRIIECONOMISIRII

10.1. Venitul și repartiția lui. Consumul și funcția consumului:1. Venitul și repartiția lui:

În general, veniturile (salariale și nesalariale) adunate începând de la nivel personal până la nivelul economiei naționale, alcătuiesc, pe de o parte, sursele concrete ale cumpărării de bunuri necesare traiului, iar, pe de altă parte, sursa economiilor.

Venitul global (total, brut) reprezintă valoarea producției unui agent economic vândută, într-o anumită perioadă de timp.

Venitul personal este cuantificat la nivelul gospodăriilor (persoanelor) și rezultă din activități curente. Lui i se adaugă transferurile guvernamentale și cele de la diferite firme (care nu provin din participarea la acțiuni de natură economică): fonduri pentru șomaj, pensii, diverse ajutoare, burse ș.a.

Venitul disponibil este un termen utilizat de economie, considerat, componentă secvențială a venitului personal, după ce s-au reținut impozitele percepute asupra acestuia. El reflectă partea utilizatăpentru cumpărarea bunurilor necesare acoperirii nevoilor, iar suma rămasă poate fi economisită.

Se știe că veniturile se obțin în urma vânzării producției. În procesul de producție se efectuează anumite cheltuieli primare (factoriale) pentru cumpărarea factorilor de producție și de întrebuințare, destinate terților pentru cumpărarea materialelor și bunurilor necesare procesului de producție. Se scad din suma obținută din vânzare, cheltuielile primare și se obține profitul global (total, brut) al întreprinzătorului.

119119

Conceptul de venit național operează la nivel macroeconmic și se determină sub forma adunării veniturilor personale, a câștigurilor societăților anonime și contribuțiile pentru asigurări sociale. Din rezultatul obținut se scad, transferurile efectuate de stat și de către agenții economici, dobânzile aferente creditelor pentru consum, precum și dividendele obținute.

Direcțiile de creștere a venitului național sunt:

- extensivă prin sporirea volumului factorilor de producție și folosirea lor conform cerințelor pieței;

- intensivă prin creșterea randamentului factorilor de producție (prod-factorilor) aplicând rezultatele progresului tehnico-economic.

Repartizarea venitului național este următorul proces și se face în două trepte succesive:

- distribuirea are loc sub formă de salariu, profit, dobândă și rentă ( în conformitate cu contribuția fiecărui factor de producție);

- redistribuirea se face ca urmare a unor mecanisme onduse de stat, prin intermediul fiscalității, o parte din venituri revin autorității publice care prin buget le folosește la acoperirea cheltuielilor acestuia pentru învățământ, sănătate, apărare ș.a.

Politica veniturilor într-o țară reprezintă o problemă importantă, dincel puțin două motive: pe de o parte, este instrumentul necesar creșterii economice în condiții neinflaționiste; pe de altă parte, constituie calea repartiției echilibrte a veniturilor realizate într-un interval de timp.

Pentru o distribuție reală a veniturilor, statul ar trebui să țină seama de modul de formare a rezultatelor economice care diferă semnificativ de la un grup socio-profesional la altul.

120120

În cadrul unui exemplu ipotetic putem lua în considerare fluxurile monetare a unei economii închise. Totalitatea mișcărilor valorice și materiale redate prin intermediul conturilor economiei naționale, constituie, în esență, circuitul economic de ansamblu al Produsului național Brut (PNB). Dacă nu se ia în considerare comerțul exterior, fluxurile principale din economie apar sub forma unui circuit închis. Important ete modul cum se formează economiile firmelor, ale gospodăriilor și amortizarea, care până la urmă, se transformă în acumulări brute și apoi în investiții. Acestea prin intermediul infuziei de capital realimentează PNB. Tot așa se întâmplă și cu consumul populație, precun și cu achizițiile de stat (bunuri și servicii). Are loc o conturare a dimensiunii cererii agregate.

Bugetul statului are un rol esențial în circuitul de mai sus. Prin intermediul lui sunt reciclate fondurile necesare înfăptuirii programului de protecție socială a populației, stimulării unor activități desfășurate de firme sau alimentării veniturilor disponibile ale gospodăriilor..

Se are în vedere, de exemplu, faptul că o presiune fiscală prea mareînhibă libera inițiativă, ducând la decapitalizarea firmelor și invers, o politică fiscală relaxantă stimulează activitatea economică (pe termen mediu este posibilă obținerea unor venituri mai mari).

Dacă populației i se aplică un regim fiscal prea sever s-ar putea să aibă urmări negative asupra comportamentului consumatorilor. Ori, se știe faptul că odată cu scăderea veniturilor populației, scade consumul și implicit scad vânzările de mărfuri și, în consecință, nu s-ar realiza o parte din PIB, ar crește stocurile de produse greu vandabil. Dacă veniturile populației scad sub o anumită limită, inflențează destul de puternic înclinația marginală a acesteia spre consum, ceea ce se repercutează asupra volumului investițiilor din sfera economică.

Scopul cheltuielilor guvernamentale de la bugetul statului ar trebui condus spre producție și neapărat spre consum.

121121

2. Consumul și funcțiile consumului:2.1. Mărimea consumului și factorii care o determină Venitul național (Y) se descompune în fonduri destinate consumului (C) și economiilor (S),

astfel încât: Y = C + S. Consumul reprezintă cheltuirea unei părți din venitul obținut într-o perioadă de timp, în scopul

utilizării bunurilor și serviciilor cumpărate, destinate satisfacerii trebuințelor individuale și / sau colective.

Structura și funcțiile consumului:A. Structura consumului este foarte complexă. Se disting mai multe criterii de clasificare:a. După destinația nemijlocită, există: - consum public – cheltuieli curente pentru achiziția bunurilor și serviciilor de care au nevoie administrațiile publice și alte organisme de stat;- consum privat – propriu unui individ, unei gospodării sau unei întreprinderi cu scop nelucrativ;b. După obiectul lui, se diferențiază:- consumul material – în ce privește produsele alimentare și nealimentare;- respectiv consumul de servicii;c. După modul de procurare a bunurilor, se întâlnesc:- consum de mărfuri și autoconsum (bunurile fabricate chiar de utilizator);

122122

d) după timpul necesar procesului, se observă:

- consumul curent – relativ la bunuri de unică întrebuințare;

- consum durabil – în raport cu bunurile care își pierd utilitatea în mod repetat;

B. Funcțiile consumului Sunt vizate elemente cum sunt:

- orientarea obiectivelor producției;

- realizarea scopurilor agenților economici, conform cerilor pieței;

- satisfacerea nemijlocită a necesităților materiale și spirituale ale populației (societății);

- recunoașterea utilității produselor și serviciilor create (prestate);

- determinarea modificărilor aportului muncii la crearea venitului național;

- constituirea consumului drept condiție a creșterii calității traiului, printr-o serie de indicatori, cum ar fi: consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor (în unități fizice și în calorii);

- cheltuieli de consum pentru o familie;

- cheltuieli cu asistența medicală;

- cheltuieli pentru educație ș.a.. Când se constată o scădere, în timp, a indicelui costului vieții, calitatea (nivelul) traiului s-a

îmbunătățit. Pentru studierea nivelului și structurii consumului se uzează de conceptul de buget de familie. El este un sistem cronologic (pentru un an, de obicei), de înregistrare atât a veniturilor unui individ (menaj), după sursele de proveniență, cât și a cheltuielilor pentru consum, potrivit destinației lor finale.

123123

Consumul normal nu trebuie confundat cu cel existent în unele perioade în cele mai dezvoltate țări („societatea abundenței”). Aici se întâlnește o multiplicare extremă a cantității de bunuri și servicii create și puse la dispoziția populaiei. În această situație consumul este exagerat și / sau inutil.

Factorii de influență și legități ale consumului

I. Factorii care influențează consumul sunt:

a. factori direcți, nemijlociți: mărimea venitului și dinamica lui; modificarea raportului dintre venitul curent și cel prognozat (așteptat); riscul (în ce privește prețul, rata dobânzii ș.a.);

b. Factori indirecți:influența pozitivă sau negativă a altor indivizi, consumatori ai aceluiași bun (serviciu); dorința de apropiere a nivelului de viață de ce al populației înstărite; schimbări în sistemul de referință al cumpărătorului (evoluția nevoilor, apretențiilor personale ș.a.); apariția unor noi produse.

Proporția consumului în cadrul venitului , precum și tendința de evoluție a acesteia, se exprimă prin intermediul înclinației spre consum. Această înclinație spre consum a fost studiată de J.M. Keynes ca o legătură funcțională între venit și consum, constatând că ea se bazează pe mai multe modificări obiective: a salariului, în sensul că, nivelul consumului depinde, de fapt, de venitul real, și mai puâțin de cel nominal; ale diferenței dintre venitul obținut și cel net, rămas după impozitare; ale valorii capitalului (fix și circulant); ale așteptărilor, pe de o parte din perspectiva difererenței dintre consumul prezent și cel viitor, iar pe de altă parte din punctul de vedere al nivelului prezent și viitor al venitului; ale politicii fiscale.

124124

Înclinația medie spre consum se calculează prin intermediul ratei consumului (c) și exprimă ponderea cheltuielilor pentru consum în totalul venitului disponibil

Y

Cc

unde: C – mărimea consumului; Y – mărimea venitului

Rata consumului este direct proporțională cumărimea consumului șiinvers proporțională cu ce a venitului.

Înclinația marginală spre consum (c’) reprezintă raportul dintre variația consumului și ce a venitului (arată cu cât se modifică mărimea cheltuielilorpentru consum, la creșterea cu o unitate a venitului disponibil):

Y

Cc

'

unde: ΔC – variația consumului; ΔY – variația venitului

Variația înclinației marginale spre consum (c’) constituie o mărime pozitivă, dar subunitară, având loc relația: 0 < c’ < 1.

Din formula lui (c’) rezultă efectul modificării venitului (variabilă independentă asupra consumului (variabilă dependentă). Rezultanta poate fi încadrată, astfel, într-o relație de tipul: (c’) = f(Y), adică o funcție de consum.

125125

II. Legile consumului, sunt importante din cel puțin trei aspecte: mărimea venitului; inter-relația dintre trebuințele în continuă creștere și diversificare, și necesitatea satisfacerii lor; particularitățile consumului sub aspect etnico-geografic, economic și social.

Ernst Engel, a fost primul care prin intermediul cereri a pus în valoare relația dintre bugetul consumatorului și mărimea consumului, el a evidențiat că ponderea consumului în venit depinde de mărimea acestuia din urmă.

Engel a descris câteva tendințe, cunoscute astăzi ca legile Engel. Sunt importante pentru aspectele următoare:

- partea consacrată alimentaiei din venitul unei familii se majorează în valoare absolută la sporirea acestui buget, dar din punct de vedererelativ crește mai puțin decât proporțional. Altfel exprimat, că la mărimea venitului, cheltuielile cu procurarea alimentelor se extind, dar într-o proporție care nu o atingepe cea a amplificării bugetului. Valoarea coeficientului de elasticitate a cererii cu venitul este, în medie, subunitară.

- la creșterea venitului, cheltuielile cu efectele exterioare de strictă necesitatea (ex., cu îmbrăcămintea) se măresc aproximativ în aceiași proporție. În acest caz valoarea coeficientului de elasticitate a cererii în raport cu venitul este, în medie, egală cu 1.

- o dată cu majorarea bugetului, cheltuielile pentru întreținerea locuinței (iluminat, căldură ș.a.) rămân aproape neschimbate.

- cheltuielile diverse (pentru educație, cultură, petrecerea timpului liber ș.a.) cresc mai mult decât proporțional la sporirea bugetului. Valoarea coeficientului de elasticitate a cererii, în medie, în raport cu venitul este supraunitară.

126126

Legile consumului sunt determinate, în mod direct, de condițiile existente în interiorul unui sistem economic. Ele sunt dovedite prin medie și nu se regăsesc întotdeauna în cazurile particulare.

Relația creată între mărimea bugetului individual și ponderea consumului în acesta este principalul element care pune în mișcare raportul dintre venit și cantitatea cerută dintr-unul sau mai multe bunuri. Realitatea demonstrează că atunci când disponibilul bănesc al unui agent economic se majorează, se petrec modificări în cadru consumului său.

John Maynard Keynes, în al patrulea deceniu al secolului XX, a sesizat acest mod de reacție. El a demonstrat că, de regulă, la creșterea venitului, consumul tinde să se mărească (și invers), însă reacția consumului se realizează într-o măsură mai mică decât cea a bugetului. Este cunoscută sub numele legii psihologice fundamentale care guvernează legătura venit-consum.

Studiile de specialitate arată că, în ultimele decenii, există suficiente elementecare modifică datele relației venit – consum, dând importanță dinamicii economice. Au apărut două curente:- unul conciliant, care descrie faptul că teoria lui Keynes în privința consumului se verifică doar pe termen scurt.- altul tranșant, care afirmă că funcția consumului nici nu se regăsește în relitate, dacă intervalul de timp se mărește.

Funcția consumului: Se reprezintă grafic funcția consumului sub toate aspectele cunoscute:

1. Ipoteza teoretică, funcții de consum liniare, fără existența uni nivel al consumului autonom. Presupune că atunci când venitul disponbil este zero, cheltuielepentru nu sunt nule; explicația este aceea că într-o asemenea situație indivizii sunt nevoiți să consume într-o anumită proporție a supravețui. Funcția de consum este reprezentată grafic astfel:

127127

C

C2

Se observă că între consum și venit există o relație direct proporționalîă, adică:

C1

Y1 Y2

Y0

B B’

AA’

αβ

Funcția consumului

Fig.10.1. Reprezentarea funcției liniarea consumului fără existența consumului autonom

tconscY

C

Y

C

Y

C

n

n tan2

2

1

1

unde: c = rata consumului.

Din punct de vedere geometric expresia are forma: în triunghiul dreptunghic

AOB, respectiv în triunghiul A’OB’ ș.a.m.d

Pentru a afla rolul înclinației marginale spre consum (c’), se duce prin A o paralelă la OY care va intersecta A’B’ în C’. Având OY paralelă cu AC’și OA’ secantă, rezultă că unghiurile α și β

1

1

Y

C

OB

ABtgc

2

2'

''

Y

C

OB

BAtgc

128128

sunt congruente (cu unghiuri corespondente).

Dar În concluzie, în acest, funcția consumului este liniară, având particularitatea c = c ’

'

22

12'

''

cY

C

CY

CC

AC

BAtg

2. A doua posibilitate de reprezentare, figura de mai jos, presupune existența consumului autonom, C0. El reprezintă acel nivel al consumului înregistrat atunci când venitul este nul – nivel susținut prin apelarea la economii sau credite.

C

C2

C1

C0

0 Y1 Y2

Yα1

A

A’

C’

α2

β

B B’

Funcția consumului

Fig.10.2. Reprezentarea funcției liniare a consumului în condițiile existenței unui consum autonom

129

Conform graficului, funcția consumului are forma C = C0 + c’· Y. Utilizând raționamentul

anterior se observă că rata consumului variază

pe măsură ce venitul crește, ponderea cheltuielilor pentru consum scade urmărind formula:

Înclinația marginală spre consum, mărimea ei, este dată de relația - specificând că, pentru venituri mai scăzute, ea este mai mică decât rata consumului.

Aplicând acest lucru funcția consumului:

Având în vedere consumul autonom care este strict pozitiv, rezultă că . De asemenea, cel puțin teoretic, dacă Y → ∞, atunci raportul . Altfel spus, pentru niveluri foarte mari ale venitului, c’ ≈ c. Tot de la funcția consumului C = C0 + c’ · Y, rezultă că , lucru ce arată că pentru cea de-a doua situație, înclinația marginală spre consum va fi aceiași, oricare ar fi cuplul de funcție (C,Y).

3. A treia reprezentare este o funcție de consum concavă, ca în graficul de mai jos:

 

129

C

0

C0

C1

C2

C3

Y1 Y2 Y3

Y

Fig.10.3. Reprezentarea funcției concave a consumului

Funcția consumului

130

În cea de a treia situație, atât înclinația marginală spre consum, cât și rata consumului, variază pentru diverse valori ale venitului. La fel ca în situația a doua

Înclinația marginală spre consum este dată de panta funcției consumului în diverse puncte, deci de relația:

Ca atare, înclinația marginală scade odată cu creștere nivelului, dar

Acest caz apare ca cea reprezentarea cea mai fidelă a legii lui Keynes.

4. Până aici s-a evidențiat relațiile existente între cheltuielile curente de consum și venitul disponibil curent. Din studiile recente reiese faptul că este utilizat în calcul un venit pe termen mai îndelungat.

Milton Friedman a elaborat teoria venitului permanent, iar Franco Modigliani, teoria ciclului de viață. În ambele teorii se are în vedere faptul că există o diferență între cheltuielile de consum și consumul actual.

Dacă luăm în considerare bunurile și serviciile nedurabile, cheltuiala și consumul actual apar aproximativ în același timp.

Fenomenul nu se întâmplă în cazul bunurilor durabile. Bunurile durabile sunt achiziționate la un moment bine definit, consumul lor se realizează treptat în timp. Prin urmare, dintr-o asemenea perspectivă, economiile apar ca o diferență între venit și valoarea consumului actual. (Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, București, 1999, pag. 619.

4.a. În contextul dat, venitul permanent reprezintă acel nivel al venitului pe care l-ar primi gospodăriile în condițiile în care s-ar înlătura influențele temporare sau întâmplătoare cum ar fi: starea vremii, un ciclu economic scurt sau un câștig ori o pierdere neașteptată (Paul A.

130

131

Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, 2000, pag. 519). Prin această teorie se demonstrează cei care consumă nu reacționează la toate șocurile asupra veniturilor, consumul depinzând în principal din venitul permanent. Dacă modificarea venitului (creștere) ar fi permanentă (ex.: promovarea pe un post mai bine plătit), atunci indivizii vor consuma o proporție mai mare din creșterea venitului. Dacă, modificarea este de scurtă durată, întâmplătoare (ex.: obținerea unui premiu, o recoltă bune), atunci o parte semnificativă din modificarea venitului poate fi economisită.

4.b. Conform teoriei ciclului de viață, persoanele economisesc pentru a-și asigura o uniformizare a consumului pe parcursul vieții. Și anume, poate fi un obiectiv acela de a dispune de un venit adecvat după pensionare. Oamenii au înclinația să economisească pe perioada în care sunt activi, pentru a-și asigura ulterior un trai decent (presupunând că vor trăi pe baza economiilor acumulate). Într-o situație în care un program de protecție socială, ar asigura un venit generos pentru pensionari, persoanele active de vârstă medie ar economisi mai puțin.

10.2. Procesul economisirii 10.2. Procesul economisirii Calculat la nivelul macroeconomic, totalul economiilor, derivă din diferența dintre venitul

disponibil de consum

„După Keynes, economiile constituie un surplus de venit, peste cheltuielile destinate consumului. După alte opinii, economiile reflectă o funcție crescătoare în raport cu variația veniturilor viitoare, atunci când speranța acestor venituri este constantă. Există – însă - și aceia care arată că economiile sunt pur și simplu o componentă neconsumată a venitului”.

131

132

Economiile, indiferent cum sunt definite, dacă Y = C + S, atunci S = Y – C. După efectuarea operației de scădere, S, se numește economia brută. Din aceasta se scad amortismentele și se obține economia netă (care este fracțiune din venitul neconsumat).

Tipuri de economii:

După cel care le realizează pot fi:

- economii ale sectorului public;

- economii private.

După scopul lor sunt:

- economii active (destinate unui anumit obiectiv);

- economii pasive (cu titlu de rezerve).

După condițiile de realizare există:

- economii deliberate;

- economii forțate. Motivația economisirii individuale este determinată, concret, de mai multe elemente: nevoia

organizării raționale a cheltuielilor făcute în decursul timpului, dorința de prosperitate și de îmbogățire, adaptarea la noi cerințe impuse de consum (chiar și prin imitație), respectiv preferința pentru lichiditate, în scopul tranzacțiilor viitoare și speculației.

Acțiunea legii înclinației spre economii a agenților economici a fost relevată de J.M. Keynes, prin intermediul mobilurilor subiective care determină economisirea, fiind în același timp tot atâția factori de frânare a consumului (John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii forței de muncă a dobânzii și a banilor, Ed. Științifică, 1970, pag. 135-136):

132

133

- necesitatea oamenilor de a-și constitui rezerve pentru situații neprevăzute (prudență);

- asigurarea în cazul diferenței raportului scontat dintre venituri și trebuințe – față de cel real (prevedere);

- dorința de a beneficia de pe urma anumitor venituri, prin dobânzi și sporuri de valoare (calcul);

- intenția de a crește, în viitor, cheltuielile pentru consum (propășire);

- sentimentul actual de libertate (independență);

- preocuparea pentru acțiuni speculative și comerciale (spirit de afaceri);

- dorința de a lăsa moșteniri (mândria);

- avariția. Înclinația medie spre economisire se calculează prin intermediul ratei economiilor (s) care

exprimă ponderea economiilor realizate în totalul venitului:

unde: S – mărimea economiilor; Y – mărimea venitului. Evoluția venitului și cea a economiilor au o legătură directă, exprimată prin intermediul

înclinației marginale spre economii (s’): , unde - variația economiilor; - variația venitului.

Raportul reflectă relația dintre variația economiilor și cea a venitului și arată cu cât sporesc economiile la creșterea cu o unitate a venitului. Similar cazului consumului există inegalitatea: 0 < s’ < 1, ceea ce înseamnă că indicatorul urmărit (s’) reprezint[ rezultatul unui raport pozitiv, dar subunitar, ]ntre elementele precizate.

133

134

Abordând legătura dintre înclinația marginală spre economii și înclinația marginală spre consum, se observă că ele reflectă noțiuni complementare, suma lor fiind egală cu 1.

Astfel c’ + s’ = 1. Știind că Y = C + S (și, ca urmare, că: ), rezultă

Precizări:

În cazul inclinațiilor medii se verifică relația de complementaritate, în sensul că c + s = 1. Față de situația inclinațiilor marginale (c’ + s’ = 1), se pot face două mențiuni:

- se poate ca mărimea lui „c” să fie supraunitară (c > 1, atunci când nivelul consumului îl depășește pe cel al venitului – caz în care se apelează la credit sau la economiile anterioare);

- se pot întâlni situații în care s < 0 (se înregistrează dezeconomii). Referitor la sfera strânselor legături dintre venit – consum – economii, se poate preciza că:

- hotărârea de repartizare a venitului disponibil pentru consum depinde de hotărârea privind economiile;

- economiile sunt posibile doar la un anumit nivel al venitului, care depășește necesarul pentru cheltuieli;

- în fond, fiecare organizație este decidentă pentru ceea ce urmează să facă și pentru modul în care-și va împărți câștigurile.

134

135

Cap.11. CREȘTEREA ECONOMICĂCap.11. CREȘTEREA ECONOMICĂ

11.1. Probleme metodologice11.1. Probleme metodologice Încă din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în gândirea și practica mercantilistă au fost

preocupări pentru abordarea creșterii economice. La mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru prima dată în istorie, fiziocrații au elaborat un

model macroeconomic al reproducției produsului social global al Franței. Clasicii englezi, în operele lor, au sesizat în mod clar (mai ales Ricardo), o filozofie și o

dinamică a creșterii economice. Pornind de la exemplul fiziocrat, Karl Marx, a dezvoltat două modele macroeconomice ale

reproducției sociale. La început, la fel ca fiziocrații, a construit un model al reproducției simple. Apoi, a elaborat modelul reproducției lărgite, care cuprinde două sectoare ale economiei: primul, cel care produce mijloace de producție, al doilea, producător de bunuri de consum. El a mai stabilit condițiile trecerii de la reproducția simplă la cea lărgită, precum și legăturile de intercondiționare dintre sectoarele economiei naționale în fiecare tip de reproducție.

Neoclasicii perioadei 1870-1918 și Școala de la Viena au avut preocupări mai ales în studierea stărilor de echilibru și mai puțin, sau indirect, de analiza problematicii nemijlocite a creșterii economice.

135

136

Neoclasicii prin modelele matematice elaborate au analizat cu predilecție comportamentul agenților economici (producători, consumatori), optimizarea la nivelul firmelor sau consumatorilor, echilibrul micro sau macroeconomic și, puțin, problematica creșterii economice. Ei au contribuit esențial la aplicarea matematicii în economie care a servit mai târziu modelării diferitelor procese economice.

Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea problematica creșterii economice s-a constituit în subiect de sine stătător al cercetării și reflecției teoretice, ca și a politicilor practice nemijlocite.

Preocupările vizând creșterea economică, declanșate de Jhon Maynard Keynes în perioada interbelică, s-au accentuat în perioada următoare, când au fost puse și chiar aplicate diferite modele concrete.

Abordările teoretice și practice în evoluția de până acum cu privirea la creșterea economică pot fi împărțite în două etape:

Prima etapă a început în perioada interbelică și s-a extins până la jumătatea anilor ’70 ai secolului al XX-lea. În această etapă preocupările s-au concentrat asupra problematicii la nivelul firmelor și economiilor naționale.

A doua a început la mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, a extins aria investigațiilor la nivel mondoeconomic și s-a concretizat în elaborarea unor teorii și modele globale ale creșterii economice.

Problematica creșterii economice în ultimele decenii ale secolului al XX-lea a fost strâns legată de studierea altor probleme ale evoluției economice, precum subdezvoltarea, ordinea economică internațională, globalizarea economiei mondiale, criza energetică și a resurselor primare, alimentația, populația, sau poluarea mediului ambiant.

136

137

Stabilirea obiectului teoriilor creșterii economice are la bază însuși conceptul de creștere economică. Deși nu există o unanimitate a definițiilor date creșterii economice, totuși mulți economiști apreciază că aceasta desemnează „Creșterea cantității de efecte (economice) utile, într-o perioadă determinată”. (Betty G. Fishman and Leo Fishman, The American Economy, Princeton, 1962, pag. 258). Există și alte definiții ale creșterii economice.

Măsurarea creșterii economice se face:

1. În mod absolut, prin compararea unor indicatori macroeconomici.

- are loc la începutul și sfârșitul perioadei analizate, cum ar fi: Produsul Național Brut (PNB) , Produsul Intern Brut (PIB), Produsul Național Net (PNN), Venitul Național (Y) etc.

2. În mod relativ, prin evoluția nivelului unor indicatori macroeconomici pe locuitor: PNB/loc.; PIB/loc.; PNN/loc.; Y/loc. etc.

3. În dinamică, prin evoluția ritmurilor anuale de modificare a indicatorilor macroeconomici: rPNB, rPIB, rPNN, rY etc. (Ritmul mediu anual de creștere se calculează, după formula:

„Creșterea economică pozitivă” se obține numai dacă indicatorii pe locuitor au o evoluție ascendentă de la o perioadă la alta. Aceasta se realizează când ritmurile medii anuale de creștere ale indicatorilor macroeconomici de rezultate globale sunt superioare ritmurilor medii de creștere a populației.

(PNB0/N0 < PNB1/N1< …) sau (rPNB > rN), unde:

PNB1,0 – PNB în perioada curentă și anterioară;

rPNB; rN – ritmurile medii anuale de creștere ale indicatorilor respectivi137

138

În cazul „creșterii economice zero” indicatorii pe locuitor rămân nemodificați în perioade succesive. O astfel de situație (staționară) se realizează când ritmurile de creștere ale indicatorilor macroeconomici de rezultate de rezultate și populației sunt egale.

(PNB0/N0 = PNB1/N1 = …) sau (rPNB = rN)

În cazul „creșterii economice negative” indicatorii pe locuitor reduc de la o perioadă la alta. Acum ritmurile de creștere a populației sunt superioare ritmurilor de creștere a indicatorilor macroeconomici de rezultate.

(PNB0/N0 > PNB1/N1 > …) sau (rPNB > rN)

Obiectivul esențial și curent al teoriilor creșterii economice ar putea fi studierea condițiilor reproducției lărgite a capitalului social, a factorilor care determină creșterea venitului național și efectele acestuia din urmă asupra raportului dintre producție și consum.

Sensul cel mai restrâns al teoriilor creșterii economice l-ar putea constitui studierea factorilor care determină evoluția venitului național (a valorii nou create). Se știe că printre factorii cu cea mai mare influență asupra evoluției venitului național se înscrie rata economisirii (raportul procentual între economii și venitul național).

Din motivele arătate mai sus rezultă de ce caracteristica cea mai profundă a teoriilor și modelelor creșterii economice este importanța primordială acordată ratei acumulării, economiilor și investițiilor.

Unii autori consideră că „investițiile, respectiv economiile în vederea acumulării, sunt esențiale pentru creșterea economică. Trebuie să se sublinieze, totuși, că economiile în sine nu contribuie la creșterea economică. Ele contribuie la creșterea economică numai dacă sunt investite și utilizate în mod productiv”. (Betty G. Fishman and Leo Fishman, The American

138

139

Economy, Princeton, 1962, pag. 262). Economistul rus V.S. Nemcinov definește obiectul teoriilor creșterii drept evidențierea rolului

ratei acumulării. (V.S. Nemcinov, Ekonomiko-matematiceskie metodi i modeli, Moscova, 1962, pag. 22-28).

Economistul german Karl Günther Schöpf afirmă că într-o teorie a creșterii, „funcția investițiilor este cea care poate fi denumită motorul modelului”. (Karl Günther Schöpf, Die wachstummodelle von Joan Robinson, Nicholas Kaldor und D. C. Champernowne, München, 1961, pag.75).

Modelul keynesist a dominat în perioada interbelică teoria creșterii economice, prin ideea dominantă a primordialității consumului, iar după război, prioritare în teoria și practica problemei devin investițiile, nu numai ca factor de sporire a cererii, dar și a ofertei.

În perioada postbelică tot mai mulți economiști au ales drumul matematicii în economie. S-a observat, astfel, o „matematizare” crescândă a studiilor din diferite domenii ale vieții economice. Creșterea economică a fost investigată cu teorii și modele microeconomice, macroeconomice sau globale, și toate au fost argumentate cu un instrument matematic riguros.

„Matematizarea” economiei, mai puternică în primele două decenii postbelice, uneori a determinat „prinderea” într-o formulă sau alta chiar și a unor realități poate necuantificabile (psihologia oamenilor, rolul statului etc.).

Teoriile și metodele creșterii economice pot fi:

- Agregate, care privesc relația producție-consum la nivelul economiei naționale, nediferențiate prin ramuri;

139

140

- Dezagregate care se referă la evoluția raportului producție-consum la nivelul ramurilor sau unităților economice (de exemplu, modelele input-output sau funcțiile de producție).

Modelele creșterii, indiferent dacă sunt agregate sau dezagregate, se formalizează cu ajutorul unor sisteme de ecuații, care stabilesc legăturile întrevariabilele dependente și cele independente.

Unii autori clasifică modelele creșterii economice astfel:

- Ideale, considerate ca simple construcții mentale, teoretice, fără legătură cu realitatea, chiar dacă unii autori caută în datele statistice conținutul parametrilor utilizați;

- Experimentale sau ecometrice, utilizează masiv relațiile stohastice și informația oferită de sursele statistice.

Reprezentanții școlii clujene de economie sunt de părere că „în ciuda acestei grupări a modelelor creșterii economice în ideale și experimentale, relația între ele este foarte strânsă, îmbinând, fiecare în proporții diferite, teoria cu practica”.

Nu este posibil, mai ales în domeniul economic, să se separeu total teoria de practică, cercetătorul oricât ar fi el de ideal nu poate crea un model fără nici o legătură cu realitatea. Orice construcție logică în teoria economică pornește de la realitate, se întemeiază pe evoluția ei și o vizează în mod direct.

După sursa de inspirație teoriile și modelele creșterii economice pot fi:

- Dirijiste – macroeconomice;

- Neoclasice – microeconomice sau chiar macroeconomice;

- Structurale – de tip input-output;

- Globale – mondoeconomice.

140

141

11.2. Noțiuni specifice11.2. Noțiuni specifice Noțiunile specifice cu care operează teoriile și modelele de creștere economică sunt:

- coeficientul capitalului (C, Cm);

- productivitatea investițiilor (σ, σm);

- multiplicatorul (M);

- acceleratorul (A);

- funcția producției [Y = f(x)].

11.2.1. Coeficientul capitalului A fost definit, prima dată, de Roy Forbes Harrod, în anul 1936. (Roy Forbes Harrod, The

Trade Cycle: An Essay, Calderon Press, Oxford, Anglia, 1936). El a pornit de la ideea că în examinarea unei economii dinamice,trebuie avute în vedere relații reciproce dintre:

- forța de muncă;

- produsul sau venitul pe locuitor;

- cantitatea disponibilă de capital. Considerând primii doi factori ca fiind variabile independente, atunci nevoia de capital va

crește în același ritm ca și populația (condiția este de a menține cunoștințele tehnice constante).

„Această nevoie va putea fi satisfăcută, apreciază Harrod, dacă populația economisește o fracțiune contantă din venitul său. Iar mărimea acestei fracțiuni depinde de raportul dintre valoarea întregului capital în funcțiune și valoarea venitului de-a lungul unei perioade.

141

142

Dacă nu există progres tehnic, iar rata dobânzii nu se schimbă, raportul dintre valoarea capitalului în funcțiune și venitul unei perioade, pe care putem să-l numim coeficientul capitalului, va rămâne constant”. (Roy Forbes Harrod, Towards a Dynamic Economics, pag. 22).

Coeficientul mediu al capitalului este, deci, un raport între capitalul în funcțiune și venitul unei perioade: și arată câte unități de capital în funcțiune sunt necesare pentru a obține o unitate de venit.

Coeficientul marginal al capitalului se calculează ca raport între sporul capitalului și sporul venitului și arată câte unități suplimentare de capital sunt necesare pentru a crește venitul cu o unitate.

unde:

C, Cm – coeficientul capitalului (mediu, marginal);

K – capitalul în funcțiune;

- capitalul suplimentar (investiția suplimentară de capital, creșterea de capital);

Y – venitul unei perioade;

- sporul de venit ca urmare a creșterii capitalului.

Întrucât = I, I – investițiile rezultă:

unde:

C – arată câte unități de capital în funcțiune sunt necesare pentru a obține o unitate de

142

143

venit;

Cm – arată ce sumă de capital trebuie investit pentru a spori venitul cu o unitate.

Și unul și altul din cei doi coeficienți reflectă o eficiență mai mare, cu cât sunt mai mici. În concepția lui Harrod coeficientul capitalului are o dublă natură:

- Raport tehnic, exprimă mărimea capitalului necesar, în condițiile date ale tehnicii, pentru a produce o unitate de venit.

- Raport statistic, între capitalul în funcțiune ți venitul care se obține cu el.

11.2.2. Productivitatea investițiilor Noțiunea de „productivitate a investițiilor” a fost introdusă în teoria economică prin

contribuția americanului EVSEY DOMAR (David Evsey Domar, Essays in the Theory of Economic Growth, Oxford University Press, New York, 1957).

El aprecia: „Pentru ocuparea deplină a forței de muncă, este necesar ca ritmul de creștere a venitului să fie egal cu produsul dintre înclinația marginală spre economisire și productivitatea medie a investițiilor”.

Adică: Știm că:

Prin urmare: unde:

σ – productivitatea medie a investițiilor, arată câte unități de venit se obțin cu o unitate de capital în funcțiune;

σm – arată cu câte unități crește venitul la creșterea cu o unitate a capitalului (sau la o unitate de capital investită).

143

'sG

I

Ysau

K

Ysi

Y

I

Y

KCsau

Y

KC mm

m

m Csau

C

11

144

Acest indicator, în expresie medie sau marginală, indică o sporire a eficienței când are tendință crescătoare.

11.2.3. Multiplicatorul investițiilor Multiplicatorul a căpătată o largă circulație în literatura economică în special după apariția

lucrării lui John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, în 1936.

John Maynard Keynes privește teoria multiplicatorului ca pe o parte integrantă a concepției sale referitoare la ocuparea mâinii de lucru.

„În împrejurările date, scrie Keynes, se poate stabili un raport determinat, care urmează a fi definit multiplicator, între venit și investiții ... între volumul total al ocupării mâinii de lucru și volumul de ocupare direct legat de investiții”. (John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, 1970, pag. 140).

„Multiplicatorul, arată Keynes, ne spune că atunci când are loc un spor al investițiilor globale, venitul va crește cu o mărime care este de „M” ori mai maredecât sporul de investiții”. (John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, 1970, pag. 141).

Deci, de unde: și cum: , avem:

Simplificând cu obținem: , unde: - înclinația marginală spre consum

IMY I

YM

CYIIYCICY ,, CY

YM

Y

Y

C

Y

C

Y

YY

C

M

1

1Y

C

145

Deci, , unde M arată efectul multiplicator al investițiilor asupra venitului.

Cum însă, rezultă că „M” este direct proporțional cu înclinația marginală

spre consum (Ex: dacă Y = 10; C = 9; S = 1; rezultă M = 10; și deci Y = 10 I, dacă C = 8; Y = 5I; dacă C = 7; Y = 3,33I etc), .

Deci, cu cât va fi mai mare partea din venit (și din sporul venitului) alocată consumului, cu atât multiplificator va fi mai mare. Sau, cu atât se consumă mai mult din venit, cu atât o investiție mai mică va crea un venit mai mare și invers.

Multiplicatorul investiților este invers proporțional cu înclinația marginală spre economisere

. Deci, cu cât va fi mai mare partea economisită din venit (și din sporul venitului), cu atât multiplicatorul va fi mai mic și invers. Sau, cu cât se economisește mai mult din venit, cu atât eficiența investițiilor va fi mai mică și invers.

Într-o economie rațională se pot întâlni următoarele relații: pentru că:

Y = C, înseamnă că tot venitul național se consumă;

Y = S, înseamnă că tot venitul național se economisește.

Ambele situații sunt absurde. Între coeficientul capitalului, productivitatea investițiilor și multiplicator se pot stabili

următoarele relații: deci:

Y

CM

1

1

''

1

1

1

1

1

scY

CM

)/( ' YCc

)/( ' YSs

1010 Y

Ssi

Y

C

,,,,,I

YM

I

Y

K

Y

Y

IC

Y

KC mm

CM

1

146

11.2.4.Acceleratorul Acceleratorul sau „coeficientul de accelerație” sau „principiul acceleratorului” – variații de

vocabular care reflectă și anumite deosebiri de interpretare – exprimă și măsoară efectul creșterii venitului asupra investițiilor, oferind, astfel, o explicație teoretică asupra evoluției acumulării de capital. Iată de ce unii economiști definesc „teoria principiului accelerației” ca „teorie completă a investițiilor”. (James S. Duesenberry, Business Cycles and economic growth, MeGraw-Hill, New York, 1958, pag.31).

În sens larg, teoria acceleratorului face ca investiția să depindă de proporția în care evoluează venitul. Specialiștii apreciază că investiția viitoare depinde de evoluția venitului, de rata scontată a profitului. Dacă întreprinzătorii se așteaptă ca ritmul de creștere al cererii pentru produsul lor să fie egal, în perioadele următoare, cu cererea pe care tocmai au înregistrat-o, și ca partea de profit să rămână neschimbată … ei vor investi într-un fel care va corespunde modelului pur al acceleratorului. (Theories of economic growth, by Bert F. Hoselitz și alții, capitolul semnat de H. J. Burton, pag. 285).

Acceleratorul a fost introdus în economia politică de americanul John Maurice Clark, în anul 1917. (Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (Marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996).

sau

unde:

It – investiția dorită în anul t;

Yt+1, Yt – venitul anului t+1 și al anului t;

A – acceleratorul.

147

Astfel, A exprimă investiția anului t, necesară pentru obținerea creșterii dorite a venitului în perioada (t; t+1). La prima vedere între A și Cm nu există nici o deosebire, dar analiza mai atentă relevă că:

, sau

De aici rezultă că:

Cm – arată care trebuie să fie volumul investițiilor în anul t-1 pentru a obține o creștere de venit în anul t.

Invers, A ne arată care trebuie să fie creșterea venitului în perioada t-1, t, pentru a determina în anul t-1 o anumită investiție.

Deci, coeficientul capitalului este un parametru al ofertei de investiții, iar acceleratorul un parametru al cereri de venit.

În calculul coeficientului capitalului volumul investițiilor este variabila independentă care determină sporirea veniturilor viitoare. În calculul acceleratorului creșterea venitului (a cererii) este variabila independentă care determină un anumit volum al ofertei de investiții.

Între acceleratorul investițiilor și coeficientul marginal al capitalului există și o deosebire cantitativă. Acceleratorul se obține adunând la coeficientul marginal al capitalului, mărimea înclinației marginale spre economisire. Deci, A = Cm + s’ sau Cm = A – s’ , unde s’ – înclinația marginală spre economisire.

Principiul acceleratorului funcționează astfel:

a. Dacă venitul nu crește în ritmul cerut de investitori, apare o capacitate de producție excedentară. Întreprinzătorii își reduc investițiile și chiar stocul de capital existent. Reducerea

147

148

investițiilor provoacă noi diminuări ale venitului, astfel încât nu se poate ajunge la nivelul necesar „de echilibru”al acceleratorului.

b. Dacă ritmul de creștere al venitului este mai mare decât cel scontat de întreprinzători, atunci ei își măresc investițiile. Au loc noi creșteri ale venitului și se depășește, prin aceasta, nivelul „de echilibru” al acceleratorului.

Deci, în concluzie, pe baza principiului acceleratorului, investițiile viitoare vor evolua direct proporțional cu evoluția veniturilor dorite de întreprinzători.

La coeficientul capitalului veniturile viitoare evoluează direct proporțional cu dinamica investițiilor.

11.2.5. Funcția de producție În forma cea mai generală, funcția producției leagă volumul producției (output, ieșiri, rezultate) și variațiile ei, de o serie de

variabile independente (input, intrări, factori de producție). Funcția convențională a producției este, deci, o relație input-output, între intrările în producție și ieșirile din producție.

Dacă se privește producția în continuitatea ei, intrările sunt incremente (creșteri) ale capitalului utilizat sau investiții, iar ieșirile sunt incremente ale produsului (venitului)

Relația dintre intrări și ieșiri devine astfel o relație între I și exprimabilă fie prin

„coeficientul marginal al capitalului” , fie prin „productivitatea marginală a investițiilor” .

Rezultă că forma generală a funcției producției poate fi: Y = f(x), sau Y = f(I).

i

148

149

Cea mai cunoscută funcție de producție este cea a economiștilor americani Charles William Cobb și Paul Howard Douglas (1892-1976), de forma:

unde:

Y – volumul venitului (producției) obținut;

a – o constantă;

L – numărul populației ocupate;

K – capitalul constant utilizat (uneori doar capitalul fix);

α, β – coeficienți de elasticitate ai volumului rezultatelor în raport cu modificarea variabilelor independente L ,i K;

α – arată cu câte unități se modifică venitul (Y) la modificarea cu o unitate a numărului lucrătorilor întrebuințați (L);

β – arată cu câte unități se modifică venitul (Y) la modificarea cu o unitate a capitalului folosit (K).

Dacă avem, de exemplu

înseamnă că sporirea cu 1% a numărului de lucrători folosiți (L), va determina o creștere a venitului (Y) cu 0,8%. Similar, creșterea cu 1% a valorii capitalului întrebuințat (K) va antrena sporirea cu 0,4% a venitului (Y).

Într-o asemenea funcție se consideră că factorii productivi (capital și muncă) sunt substituibili între ei.

149

150

În literatura dedicată funcției Cobb-Duglas se apreciază că:

α + β < 1, eficiența factorilor de producție este crescătoare;

α + β = 1, eficiența factorilor de producție este constantă;

α + β > 1, eficiența factorilor de producție este crescătoare.

a. – reprezintă raportul altor factori, nenominalizați, la obținerea rezultatului final, față de cei luați în considerare (capital și muncă). De exemplu: factori naturali, progresul tehnic, modificarea compoziției capitalului etc.

Coeficienții de elasticitate arată: cu câte unități crește venitul (producția) la creșterea cu o unitate a uneia dun variabilele independente (capital, muncă etc.).

11.3. Teorii și metode ale creșterii economice11.3. Teorii și metode ale creșterii economice

11.3.1. Modelul marxist al creșterii economice: Modelul marxist al creșterii economice este un model macroeconomic. (Karl Marx, Friedrich

Engels, Opere, vol.24, București, Editura Politică, 1964, pag. 409-547). Marx pornește de la faptul că din produsul social trebuie asiguate:

- înlocuirea capitalului constantîn ambele sectoare ale economiei naționale. (Sectorul I produce mijloace de producție; Sectorul II produce bunuri de consum);

- refacerea prin consum individual, la același nivel, a forței de muncă;

- consumul neproductiv al întreprinzătorilor și al sferei neproductive (din plus valoare);

- sporirea dimensiunilor factorilor de producție (în cazul reproducției. Lărgite).

150

151

Ca orice model prezentat, și acesta pornește de la o bază teoretic-abstractă de reprezentare a condițiilor de echilibru, la care realitatea se raportează ca la o unitate de măsură.

Premisele de la care se pornește și în funcție de care a fost elaborat sunt:

- În model rămân constante: compoziția organică a capitalului, coeficientul capitalului, rata plusvalorii, productivitatea muncii, ritmurile de creștere ale capitalului constant, ale celui variabil,ale plusvalorii, ale venitului națiaonal;

- Prețurile concid cu valoarea, deci produsele se schimb la valoarea lor;

- Întregul produs social se realizează între granițile naționale;

- Mijloacele de muncă se consumă integral și își transmitdintr-o dată valoarea asupra produsului finit.

- În economi există două sectoare distinse: Sectorul I producător de mijloace de producție și Sectorul II producător de bunuri de consum.

Dacă:

I(C + V + P) = Q1

II(C + V + P) = Q2

unde:

C – valoarea mijloacelor de producție consumate;

V – valoarea creată pentru sine;

P – plusvaloarea (plusprodusul).

În cazul reproducției simple condiția echilibrului este: I(V + P) = IIC, iar în cazul reproducției lărgite : I(V + P) > IIC, sau I(V + P) = IIC + c1 + c2, cu condiția ca v1 = v2.

152

unde:

c1 – capitalul constant acumulat în sectorul I (sub forma mijloacelor de producție suplimentare adăugate celor consumate și înlocuite);

c2 – capitalul constant acumulat în sectorul II (sub forma mijloacelor de producție suplimentare adăugate celor consumate și înlocuite);

v1 – capitalul variabil acumulat în sectorul I (sub forma muncitorilor suplimentari atrași în producție alături de cei existenți).

Ipoteza lui Marx potrivit căreia creșterea venitului naționel se realizează exclusiv, an de an, a forței de muncă ocupate, ajută la teoretizarea condiției echilibrului dinamic: I(V + P) > IIC, în forma sa cea mai generală, și sugerează că ea este valabilă pentru toate timpurile și pentru fiecare economie națională. Această condiție o regăsim, într-o formă sau alta, implicit și în modelele care au ca ecuație a echilibrului egalitatea dintre sumele economisite și cele investite S = I;

11.3.2. Teorii și modele neoclasice de creștere economică Modelele neoclasice de creștere economică și teoriile corespunzătoare lor sunt de inspirație

liberală și neoiberală. Asemenea teorii și modele sunt, în general, microanalitice, (microeconomice), dar pot fi și macroeconomice.

Operând cu teoria factorilor de producție, modelele neoclasice explică rezultatele producției (venitul) în deosebi prin aportul a doi factori:

- Capitalul (K);

- Munca (L).

153

Economiștii neoclasici ai creșterii economice (Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996) presupun că factorii de producție sunt substituibili. Pornind de aici ei propun diferite combinațiiale factorilor de producție în obținerea rezultatului final.

Expresia sintetică și formalizată a acestor preocupări o constituie funcția de producție Cobb-Douglas. Forma generală:

Y = aΠXiαi

unde:

Y – variabila dependentă (rezultatul, volumul producției, venitul etc.);

a – constantă;

Xi – variabile independente (factori de producție);

αi – coeficienți de elasticitate. Ei exprimă influența modificării variabilelor independente Xi asupra rezulttelor Y.

Pentru cazul celor doi factori de producție utilizați, funcția devine:

Y = a · Lα · Kβ

unde:

- α arată cu câte unități se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producție muncă;

- β arată cu câte unități se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producție capital (K).

154

În rândul acestor metode de creștere economică, modelul Solow-Swan examinează rolul progresului tehnic în modificarea proporției dintre factorii de producție și a calității acestora. Autorii acestui model fac distincție între trei tipuri de progres tehnic:

- care economisește capitalul (când α > β și α are tendință de creștere);

- care economisește munca (când β > α și β are tendință de creștere);

- progresul tehnic neutru, care lasă nemodificată proporția dintre muncă și capital (când α = β și raportul rămâne constant).

Cu ajutorul acestui instrument analitic au fost emise ipoteze și intreprinse investigații utile, referitoare la traiectoria optimă a producției și cea a acumulării de capital.

Mai sunt:

- Teoria și modelul Harrod-Domar. Analzele întreprinse de Harrod și Domar asupra acestei probleme au ajuns la concluzia că pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung trebuie îndeplinite două condiții:

1. economia trebuie să investească, în fiecare an, atât, cât este necesar pentru deplina ocupare a resurselor de muncă disponibile. Dacă investițiile scad sub acest nivel, cererea efectivă va fi insuficientă pentru a asigura ocuparea deplină.

2. pentru a sigura deplina ocupare pe termen lung, ritmul creșteriivenitului național trebuie să egalizeze creșterea numerică (fizică) a forței de muncă plus creșterea productivității muncii.

- Modelul input-output al creșterii economice. Acest tip de model prezintă, așa cum apreciază mulți specialiști, un dublu avantaj față de cele anterioare:

a. Au o arie mult mai largăde informare teoretică și metodologică;

155

b. Pun în discuție o problemă teoretică și practică deosebit de complexă și anume aceea a interdependențelor dintre compartimentele structurilor din cadrul fiecărei economii naționale.- Teorii și metode globale de creștere economică:- ipoteza nerealistă a unor economii închise (autarhice) folosită de modele micro sau macroeconomice și accentuarea interdependențelor dintre economiile naționale în perioada postbelică au dus la apariția unor probleme noi(„globale”) care condiționează creșterea la scară națională și mondială. Se referă printre altele la aspecte cum sunt: problemele resurselor energetice și de materii prime ; fluxurile internaționale de mărfuri, bunuri (inclusiv metale prețioase) și de capital, circulațiamondială a mâinii de lucru („exodul creierelor”) transferul de tehnologie, extinderea activității corporațiilor transnaționale, speculațiile financiar-valutare de mare anvergură, cursa înarmărilor, problemele mediului natural; diversificarea fenomenelor de criză și accentuarea lor. - ca răspuns la aceste probleme și extinzând metoda sistematică de abordare a activității social-economice, a fost îmbogățit instrumentarul analitic (și sintetic) de studiere a creșterii economice. Au apărut astfel teorii și modele globale de creștere economică.- Modelul dinamicii mondiale și teoria „creșterii zero”.- Autorii analizează cinci variabile ale creșterii economice: populația și dinamica ei; capitalul, respectiv investițiile succesive de capital și procesul dezvoltării industriei la scară planetară; producția agricolă mondială și alimentația; consumul de resurse neregenerabile și poluarea mediului natural.- Modelul mondial structurat și teoria „creșterii organice” (cu mai multe niveluri)Autorii Mihajlo Mesarovic și Eduard Pestel, au studiat țările lumii prin prisma următoarele cinci grupe de criterii: tradiții; stil de viață; nivel de dezvoltare economică; structurile social-politice; similititudinea problemelor cu care sunt confruntate.

156

Cap.12. PROFITUL ÎNTREPRINZĂTORULUI

12.1. Opinii cu privire la profit12.1. Opinii cu privire la profit În teoria economică elaborată de Adam Smith, au fost subliniate motivaţiile fundamentale ale

omului, respectiv propriul interes economic şi beneficiul social al acestuia. Drept urmare, toate acţiunile privind economia de piaţă, încep şi sfârşesc prin calculul atent, exigent şi obiectiv, al fiecărui element de cheltuială şi fiecărei surse de profit.

Profitul reprezintă unul din cele mai importante concepte economice strâns legate de existenţa economiei de piaţă. Profitul are o mare varietate de definiţii, devenind unul dintre cele mai controversate subiecte.

Câteva puncte de vedere ce s-au conturat de-a lungul timpului: Este necesar, înainte de prezentare, să se răspundă la întrebările care se referă la mărimea

profitului şi cea care vizează principalele funcţii ale profitului. Masa profitului obţinută într-un an diferă de la ţară la ţară, în funcţie de mărimea acesteia, de nivelul ei de dezvoltare, de formele de proprietate predominante, de gradul de dezvoltare a pieţei interne, de legăturile ei cu piaţa mondială etc. Din acest punct de vedere, nu există posibilitatea de a-i calcula în sumă absolută decât cu foarte puţine excepţii, ele ţinând şi de modul cum este organizată economia naţională. Literatura economică a reţinut, până acum, ca indicator mai important – ponderea pe care o deţine profitul în totalul produsului intern brut al unei ţări.

157

Teoria şi practica economică au pus în evidenţă două funcţii principale. Prima şi poate cea mai importantă se referă la faptul că profitul reprezintă pentru întreprinzător cel mai important stimulent economic de a produce bunurile materiale şi serviciile pe care le consumatorii le doresc, la un cost de producţie cât mai redus posibil. În acest sens, se poate spune că profitul reprezintă motivaţia principală a oricărei întreprinderi bazată pe proprietatea particulară.

A doua funcţie are în vedere faptul că profitul nedistribuit sub formă de dividende, constituie cea mai importantă sursă a investiţiilor productive.

Asupra naturii profitului s-au emis diferite puncte de vedere, multe dintre ele contradictorii. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe fiziocraţi, confuzia a fost aproape totală. Pe lângă faptul că, după ei, profitul, provenind în întregime din agricultură, nu face altceva decât să se redistribuie în favoarea unor „clase sterile”, era frecvent confundat cu dobânda (Fr. Quesnay: Observations sur L’interet de l’argent).

Mult mai târziu după aceea, economia clasică în frunte cu Adam Smith, a privit profitul ca un venit ce îi revine unei persoane de pe urma unui capital pe care îl utilizează într-un proces productiv. Potrivit estimărilor lui Adam Smith creşterea avuţiei naţionale conduce la sporirea salariilor şi scăderea profiturilor. El consideră că mărimea bogăţiei naţionale este însoţită de creşterea volumului capitalului aflat în mâinile diferiţilor agenţi economici. Acest lucru va determina o concurenţă acerbă între ei, ceea ce va conduce la scăderea ratei profitului.

David Ricardo, la rândul său, în teoria cu privire la repartiţie şi la rentă, a pornit de la următorul principiu de bază: valoarea totală a unui bun poate fi privită pe două mari componente şi anume, una o constituie profitul, iar cealaltă salariul. De aici el desprinde concluzia că este imposibilă o mărire a salariilor fără o diminuare a profiturilor. Opoziţia radicală dintre profit şi salariu – spune el – se reflectă, până la urmă, asupra ratei profitului care nu poate creşte fără o scădere corespunzătoare a salariilor.

158

Alţii economişti au privit profitul ca un venit net ce rămâne după plata taxelor şi impozitelor către stat.

Foarte mulţi economişti au subliniat de-a lungul timpului faptul că profitul, mai exact existenţa sa, se datorează dinamismului economic al firmei.

Un punct de vedere oarecum original cu privire la profit, la adus în teoria economică austriacul Joseph Schumpeter (1883-1950). Potrivit opiniei sale, profitul apare ori de câte ori piaţa nu se găseşte într-un echilibru concurenţial perfect. Dar, cel care „perturbă” permanent acest echilibru este tocmai întreprinzătorul inovator, care caută şi implementează în producţie soluţii tehnice noi, punând în felul acesta, în valoare posibilităţi de obţinere a profitului încă neexplorate până atunci. Rolul unui astfel de manager este să aibă idei, în primul rând idei comerciale, adică să descopere la timp ceea ce este necesar, ce se caută şi place consumatorilor. Din această privinţă profitul este interpretat de J. Schumpeter ca un fel de preţ al funcţiei inovatoare a întreprinzătorului. În timp ce unele surse de profit de acest gen dispar, altele nu încetează să apară. Astfel, conchide J. Schumpeter, profitul inovaţional există în mod continuu.

Totuşi, nici profitul inovaţional nu este scutit de risc şi incertitudine. În general, se ştie că, orice investitor, atunci când demarează o anumită acţiune economică, îşi

asumă un anumit risc. O parte din acest risc poate fi asigurat. Frank Knight afirma, în scopul de a-i determina pe investitori să se angajeze în activităţile economice care implică riscuri mai mari, el trebuie să primească un profit mai mare drept premiu compensator pentru incertitudinea ce şi-a asumat-o.

159

Un punct de vedere oarecum deosebit l-a susţinut Leon Walras (1834-1910). El a încercat să demonstreze, folosind un algoritm matematic specific perioadei în care a activat, că, în regim de economie pură, adică al concurenţei libere perfecte, rata profitului trebuie să fie egală cu zero. De aceea, afirma L. Walras, intr-o economie reală, deci acolo unde nu avem de-a face cu o concurenţă perfectă, profitul nu poate exista decât ca o rată de echilibru, mai exact, ca un fel de venit provizoriu care nu poate rezista prea mult timp efectului nivelator al concurenţei. Iată de ce, pentru Leon Walras, profitul măsoară tocmai ecartul, decalajul dintre economia pură şi economia reală.

Ca şi în cazul predecesorilor săi , raţionamentul lui Leon Walras rămâne triburar matematicii. Pornind de la oipoteză dată, el nu ignora diferenţa care exista între ea şi realitatea economică. Dar, în interiorul acestui cadru, Walras judecă lucrurile strict matematic. Aşa ajuns el să considere profitul ca un rezultat al unui dezechilibru provizoriu, rezultat al jocului concurenţei imperfecte.

Când un întreprinzător investeşte bani el dobândeşte dreptul la un şir de venituri viitoare pe care contează se le obţină de pe urma vânzării producţiei respective, bineînţeles, după scăderea cheltuielilor curente legate de obţinerea ei. Volumul investiţiilor – după arată John M. Keynes – este influenţat de două feluri de riscuri (John M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p.167). Primul este riscul întreprinzătorului care izvorăşte din propriile sale îndoieli în ceea ce priveşte probabilitatea de a obţine un profit pe viitor. Al doilea este legat de o posibilă modificare nefavorabilă a etalonului monetar. Şi într-un caz şi altul, atunci când un om îşi expune banii proprii primejdiei de a suferi pierderi trebuie făcute neapărat anumite calcule de eficienţă.

160

Aceste calcule vor trebui să pună în evidenţă tocmai raportul dintre venitul pe care contează să-l obţină întreprinzătorul după vânzarea producţiei, pe întreaga durată de funcţionare a unei investiţii şi preţul şi costul de înlocuire a acesteia. Dar, acest raport, nu reprezintă altceva decât eficienţa marginală a capitalului. După Keynes, profitul este reflectat tocmai de eficienţa marginală a capitalului. Atracţia spre investiţii a întreprinzătorului, deci şi pentru obţinerea de profit, va depinde de evoluţia eficienţei marginale a capitalului: dacă acesta creşte, investiţiile sunt stimulate şi invers, când acestea scad, investiţiile sunt în declin.

Desigur , veniturile viitoare pe care întreprinzătorul contează depind de mulţi factori cum ar fi: nivelul cererii pentru produsele în cauză, modificările intervenite în tehnologiile de fabricaţie, nivelul taxelor şi impozitelor, de conjunctura economică generală. De felul în care managerii vor şti să conjuge influenţele tuturor factorilor va depinde până la urmă şi eficienţa marginală a capitalului, deci mărimea profitului.

Alfred Marshall (1842-1924) a încercat pentru prima dată o sinteză asupra profitului sub forma a două elemente aparent contrarii şi anume: între actul de prevedere – abstinenţă a agenţilor economici şi avantajele productive aşteptate de pe urma capitalului (Alfred Marshall, Principes of Economics, ediţia a III-a, p.142 şi 662). Prima reprezintă oferta de capital, cea de-a doua cerere de capital. Fidel spiritului său de sinteză, Alfred Marshall a demonstrat că, în realitate, profitul nu este altceva decât „preţul factorului de producţie capital” care depinde nemijlocit de cererea şi oferta de capital.

161

12.2. Determinarea profitului12.2. Determinarea profitului Concluzia la care a ajuns A. Marshall în cercetările întreprinse spre sfârşitul secolului al XIX-

lea, este împărtăşită astăzi de marea majoritate a economiştilor. Faptul că profitul reprezintă „preţul” sau partea din venitul obţinut cei se cuvine capitalului în calitatea sa de factor de producţie constituie o realitate de necontestat.

Pentru atingerea obiectivului „ maximizarea profitului” vor trebui determinate cu exactitate nivelul producţiei, nivelul costurilor şi al preţurilor.

În conformitate cu calculele imediate, pe care orice manager este obligat să le facă , profitul total apare, prin definiţie, ca fiind diferenţa dintre veniturile obţinute de firmă în urma vânzării producţiei şi costurile de producţie necesare realizării ei. Deci:

profitul total = veniturile totale – costuri totale

În relaţia de mai sus, avem de-a face cu trei concepte extrem de importante în explicarea mecanismului de funcţionare a unei economii de piaţă. Unul este costul de producţie prezentat în capitolul anterior, cu dimensiunile sale: costul total, costul mediu şi costul marginal. Rămân de determinat veniturile totale.

Din punct de vedere economic, volumul acestora depinde de doi parametri esenţiali, respectiv cantitatea de produse vândută (Q) şi nivelul preţurilor (P), astfel încât:

veniturile totale = P · q

162

Ceea ce înseamnă că:

profitul total = (P · q) – costuri totale

Pentru exemplificare se admite că o firmă oarecare înregistrează următoarea situaţie economică:

cantitatea

vândută

q

preţul

P

veniturile

totale

VT = P · q

veniturile

marginale

Vm

0 200 0

+180

1 180 180

+140

2 160 320

+100

3 140 420

+60

4 120 480 +40

+20

5 100 500

-20

6 80 480

-60

7 60 420

-100

8 40 320

-140

9 20 180

-180

10 0 0

Din tabelul de mai sus rezultă, pentru început, două constatări. Mai întâi, este clar că atunci când întreprinderea nu reuşeşte nici un produs, veniturile totale vor fi egale cu zero. A doua constatare se referă la faptul că volumul vânzărilor creşte pe măsură ce preţul scade, ceea ce confirmă teza după care cererea sporeşte ori de câte ori preţul manifestă tendinţa de reducere. Rămâne de văzut dacă acest lucru îi convine şi firmei. După cum rezultă din datele reproduse mai sus, până la un anumit punct, firma îşi va spori oferta, pentru că, chiar în condiţiile reducerii preţului pe unitatea de produs, veniturile ei totale cresc. Peste această limită, oferta va scădea pe măsură ce preţul de vânzare scade. La preţuri foarte mici, întreprinderea va renunţa să mai producă marfa respectivă, reprofilându-se, sau introducând în fabricaţie alte repere.

Există, însă, un punct când veniturile totale sunt maxime. El corespunde unei cantităţi vândute egală cu 5 la preţul de 100 RON/bucată (VT = P · q = 5·100 = 500 RON). Graficul de mai jos reflectă tocmai această evoluţie a veniturilor totale, ele crescând de la zero până la cota maximă de 500.

163

VT

Ec=1500

q05 10

Ec<1Ec>1

Înainte de a introduce conceptul de venit marginal trebuie să observăm încă un fapt. Este vorba de preţul la care se vinde fiecare unitate de produs. Aceasta mai poate fi numit şi „venit mediu”. Dacă ţinem seama de notaţiile făcute până acum, atunci putem nota că:

164

venitul mediu = qq

Pq

q

VT

deci venitul mediu este egal cu preţul.Întreprinzătorii (managerii) vor fi întotdeauna interesaţi să cunoască cât venit vor câştiga sau, după caz, vor pierde, în condiţiile în care volumul producţiei (q) va creşte. Pentru aceasta, conceptul de venit marginal ne va fi de un real folos.În teoria economică venitul marginal este definit ca fiind venitul total (plus sau minus) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a volumului producţiei (q). Venitul marginal este pozitiv atâta timp cât cererea pentru produsul respectiv este încă elastică (curba ascendentă din grafic) şi negativ din momentul în care cererea devine neelastică.În tabelul de mai sus venitul marginal este în coloana a patra. Astfel, o creştere a producţiei de la q = 0 la q = 1 venitul marginal va fi egal cu 180 – 0 = 180. trecerea de la q = 1 la q = 2 venitul marginal va fi egal cu 320 – 180 = 140 RON. El rămâne pozitiv până când q = 5, dincolo de care devine negativ, deşi preţul de vânzare continuă să rămână pozitiv. Marcând punctul până la care este eficient pentru producător să-şi dezvolte producţia, cunoaşterea exactă a venitului marginal îl va ajuta pe manager să determine şi momentul în care profitul său va fi maxim. Ori, a maximiza profitul înseamnă, de fapt, a găsi punctul de echilibru dintre preţ şi cantitatea oferită spre vânzare, mai exact, a acţiona de aşa manieră, încât diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale să fie maximă:

profitul total = VT – CT = (P · q) – CT = maximum

Până aici au fost neglijate costurile de producţie. În continuare se vor lua în considerare toate datele, inclusiv costurile de producţie, cu ajutorul unui tablou de ansamblu.

165

cant

q

preţ

P

venit

total

VT

cost

total

CT

profit

PT

venit

margin

al

VM

cost

margin

al

Cm

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7)

0 200 0 145 -145 Vm>Cm

+180 30

1 180 180 175 +5

+140 25

2 160 320 200 +120

+100 20

3 140 420 220 +200

+30 +60 30

4 120 480 250 +230 0 40 40 Vm=Cm

-30 +20 50

5 100 500 300 +200

-20 70

6 80 480 370 +110

-60 90

7 60 420 460 -40

-100 110 Vm<Cm

8 40 320 570 -250

Aşadar, la ce cantitate „q” şi la ce preţ „p” volumul profitului va fi maxim? Cea mai simplă cale de a rezolva această problemă constă în a urmări coloana a 5-a din tabelul de mai sus. Profitul total înregistrat în această coloană nu prezintă altceva decât diferenţa dintre veniturile totale şi consumurile (costurile) totale.

Potrivit datelor cuprinse în tabel, maximum de profit se obţine de întreprindere oferind spre vânzare 4 unităţi de produs, la un preţ de 120 RON/bucată.

O altă cale de a ajunge la acelaşi rezultat este de a compara veniturile marginale (coloana a 6-a) cu costurile marginale (din coloana a 7-a). costurile marginale ne indică cu cât cresc sau scad costurile atunci când volumul producţiei creşte cu o unitate. După cum rezultă din tabelul de mai sus, atâta timp cât veniturile marginale sunt mai mari decât costurile marginale, profitul total manifestă tendinţă de creştere. Din momentul în care veniturile marginale încep să devină mai mici decât costurile marginale, scade şi profitul. Punctul optim, adică profitul maxim se obţine atunci când veniturile marginale sunt egale cu costurile marginale, adică:

Vm = Cm

40 = 40 = profit maxim = 230 RON

Din relaţia de mai sus poate fi dedus şi nivelul optim al producţiei. Atâta timp cât profitul marginal este pozitiv, volumul producţiei poate să crească. Dacă

profitul marginal obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a volumului producţiei devine negativ, atunci managerii întreprinderii trebuie să adopte neapărat decizia de scădere a producţiei. În felul acesta, nivelul producţiei poate conduce la maximizarea profitului numai când profitul marginal este egal cu zero. Într-adevăr, dacă urmărim exemplul, observăm că, în momentul în care profitul marginal este egal cu zero (30 – 30 = 0), atunci venitul marginal trebuie să fie egal cu costul marginal (Vm = Cm; 40 = 40).

166

Pentru a găsi punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal vom recurge la alt exemplu cifric. Să admite situaţia următoare exprimată prin datele incluse în tabelul de mai jos:

167

Q venitul

total

(Vt)

costul

total

(CT)

total profit

(profit = Vt – CT)

0 0 12 -12

1 47 31 16

2 92 56 36

3 135 87 48

4 176 124 52

5 215 167 48

6 252 216 36

7 287 271 16

Sursa: John Sloman: Economics, Pretince Hall, London, 1995, p. 211

În conformitate cu datele prezentate mai sus putem deduce funcţia venitului total şi a costului total. Acestea sunt următoarele:

VT = 48Q – Q2 (1)CT = 12 + 16Q + 3 Q2 (2)

Reamintim faptul că venitul marginal Vm se determină potrivit relaţiei:

168

dQ

dVTVm

iar costul marginal Cm după relaţia,

dQ

dCTCm

dacă diferenţiem ecuaţia (1) şi (2) obţinem:d VT / d Q = 48 – 2Q = Vm (3)d CT / d Q = 16 + 6 Q = Cm (4)

S-a observat că profitul maxim se obţine atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal:

Vm = CmŢinând cont de ecuaţiile (3) şi (4) înseamnă că:

48 – 2 Q = 16 + 6 Q (5)Rezolvând ecuaţia (5) în raport cu Q obţinem:

32 = 8 Q (6) Q = 4

Cunoscând că ecuaţia după care determinăm masa profitului este:Profitul total = VT – CT

Profitul total = 48 Q – Q2 – (12 + 16 Q + 3 Q3) = - 12 + 32 Q – 4 Q2 (7)Înlocuind valoarea lui Q + 4 în ecuaţia (7) obţinem:

Profitul total = - 12 + (32 · 4) – (4 · 16) = 52 = max

12.3. Pragul de rentabilitate12.3. Pragul de rentabilitate Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a obţine profit şi exprimă un indicator al

eficienţei economice fiind rezultanta calităţii strategiei şi a actului de gestiune. Întreprinderile îşi propun realizarea acestui obiectiv deoarece profitul este o sursă pentru

autofinanţarea şi remunerarea factorului capital. Când începe să obţină profit o firmă şi cum evoluează acesta? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să determinăm pragul de rentabilitate. Acesta mai poartă denumirea de „punctul mort” şi ne indică acel nivel al producţiei (Q0) de la care firma începe să obţină profit.

Profitul se calculează pe baza relaţiei cunoscute: Pr = p · Q – CT. Pentru nivelul Q0 al producţiei, profitul este zero, ceea ce înseamnă că relaţia care indică pragul de rentabilitate poate fi scrisă astfel:

p · Q = CTp · Q = CT Cifra de afaceri identificându-se cu costurile totale de producţie. Grafic, pragul de rentabilitate

al unei firme se determină ca în figura de mai jos:

169

CTCA

CA

CT

QQ1

R

Pragul de rentabilitate

în care: CA – cifra de afaceri (p · Q)

CT – costurile totale de producţie

R – pragul de rentabilitate Din grafic se poate observa că pentru orice volum al producţiei mai mic de Q0, firma

înregistrează pierderi, costurile totale de producţie fiind superioare cifrei de afaceri. Odată cu atingerea volumului Q0 al producţiei, pierderile dispar, dar profitul are valoarea zero. Dacă firma îşi măreşte producţia dincolo de Q0, profiturile cresc, venitul obţinut din vânzarea produselor depăşind costurile de producţie.

La un moment dat, o firmă se poate confrunta cu o situaţie în care preţul de vânzare al produsului pe care-l oferă pe piaţă coboară până la nivelul celor mai mici costuri variabile medii. În aceste condiţii, întreprinderea atinge punctul critic sau pragul de închidere şi este nevoită să oprească producţia acestui bun.

170

CTM

CVM

QC

P

P0

În graficul de mai sus, punctul C semnifică pragul de închidere al firmei, deoarece preţul pieţei, P0 este identic cu punctul de minim al costului variabil mediu.

Cauza care determină o asemenea situaţie este sporirea ofertei totale pentru acel bun până în momentul în care aceasta depăşeşte cererea pe piaţă. În consecinţă preţul are o tendinţă de scădere, iar firmele cu o eficienţă mai mică, concretizată în costuri înalte pot atinge acest prag de închidere. În continuare, rămân pe piaţă întreprinderile care au costuri scăzute şi care reuşesc să obţină profit chiar în condiţiile scăderii preţului. Relaţia care indică pragul de închidere devine:

P = min CVMP = min CVM

171

BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE

1. Albert Michel: Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.

2. Alfred Marshall: Principles of economics, Macmillan, 1920

3. Bal A.: Economii în tranziţie. Europa centrală şi de Est, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997

4. Bălan Doru: Cartea societăţii comerciale, colecţia „Legislaţie economică” vol. VII-VIII, Supliment la „Tribuna Economică”

5. Becker G.C.: Comportamentul uman. O abordare economică, Ed. ALL, Bucureşti, 1994

6. Beju Viorel: Preţuri, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

7. Blaug Mark: Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

8. Business Books, Georgeta Buşe: Dicţionarul complet al economiei de piaţă,Editat de Secretariatul pentru Mahamudra Bucureşti

9. Ceauşu Iulian: Dicţionar enciclopedic managerial, vol. I, Ed. Academică de management, Bucureşti 2000

10. Ciobanu Gh., Rada I.C.: Managementul afacerilor economice internaţionale, Casa de Presă şi Editură „Anotimp”, Oradea, 2000

11. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C.: Economie (manual universitar), Ed. Economică, Bucureşti, 1999

172

12. Cohen Daniel: Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Ed. Eurosong, Bucureşti, 1998

13. Constantinescu N. Nicolae: Teoria valorii muncă şi lumea contemporană Ed. Politică, Bucureşti, 1984

14. Constantinescu N. Nicolae: Reformă şi redresare economică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995

15. Dobrotă Niţă (coord.): Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

16. Didier Michel: Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

17. Friedman Milton Capitalism şi libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995

18. Frois Gilbert Abraham: Economie politică, Ed . Humanitas, Bucureşti, 1994

19. Fudulu Paul: Microeconomie, Ed. Hiroyuki, 1997

20. Galbraith J.K.: Societatea perfectă, Ed. Eurosony Book, Bucureşti, 1997

21.Georgescu Roegen Nicolae: Legea entropiei şi procesul economic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979

22. Gherasim Toader: Microeconomie, vol. 1 şi 2, Ed. Economică, Bucureşti, 1994

23. Gheorghe Postelnicu (coord.): Economie politică, Vol.1 şi 2, Cluj-Napoca, 2001-2002, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de Economie politică

24. Gheorghe Postelnicu: Elemente de microeconomie, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

25 Ghişoiu M., Cocioc P.: Economie generală, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1999

26. J. Brémond, A. Gélédan: Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995

173

27. Hayek Fr. A.: Drumul către servitute, Ed. Humanitas Bucureşti, 1993

28. Heyn Paul: Modul economic de gândire (Mersul economiei de piaţă liberă), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

29. Iancu Aurel: Tratat de economie: Ştiinţa economică şi Interfeţele ei, vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1993

30. Iancu Aurel: Bazele teoriei politicii economice, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1998

31. Ignat I., Clipa N., Pohoaţă I., Luţac Gh.: Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1998

32. Ionescu Toader: Doctrine şi curente economice contemporane, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2001

33. Madgearu Virgil: Curs de Economie Politică, Ed. Ramuri, Craiova,1994

34. Negucioiu A., Drăgoescu A., Pop S.: Economie Politică, Ed. G. Bariţiu, Cluj-Napoca,1998

35. Popper Karl: Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I şi II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

36. Popescu Constantin: Microeconomie concurenţială, Ed. Economică, Bucureşti, 1994

37. Popescu Constantin: Echilibrul înaintării, Ed. Eficient, Bucureşti, 1998

38. Popescu Gheorghe: Evoluţia gândirii economice, Ed. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 2000

39. Popescu Gheorghe: Fundamentele Gîndirii Economice, Ed. Anotimp, Oradea, 1993

40. Popescu Gheorghe: Neoclasicismul economic (Marginalismul), ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996

41. Rada I.C.: Cornel Diaconovici – un om, un destin, o vocaţie, Casa de Presă şi Editură Anotimp”, Oradea, 1999

174

42. Rada I.C.: Economie, Ed. „Anotimp & Admus”, Oradea 2002

43. Rada I.C.: Economie – caiet de lucrări, Ed. „Anotimp & Admus”, Oradea 2002

44. Rada I.C.: Doctrine economice româneşti, Casa de Presă şi Editură „Anotimp”, Oradea, 2001

45. Rada I.C.: Doctrine economice româneşti - caiet de lucrării, Casa de Presă şi Editură „Anotimp”, Oradea, 2002

46. Rada I.C., Bodog A.S., Rada Ioana C., Lăzurean E. N., Bodog F.D.: Economie generală. Marketing industrial (note de curs), Ed. Universităţii din Oradea, 2005

47. Rada I.C., Bodog A.S., Rada Ioana C., Lăzurean E. N., Bodog F.D.: Economie generală. Marketing industrial (aplicaţii pentru seminar), Ed. Universităţii din Oradea, 2005

48. Rada I.C., Microeconomie. Idei moderne, vol I si II, Editura Asociației “Societatea Inginerilor de Petrol si Gaze”, Bucure;ti, 2007 si 2008.

49. Ricardo David: Opere alese, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1962

50. Saburo Okita: Cu faţa spre secolul 21, Ed. AGER, Bucureşti, 1992

51. Saul Estrin, David Leidler: Introduction to Microeconomics, 4th ed., Harvester Wheatsheaf, Cambridge University Press, 1995

52. Smith Adam: Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naţiunii şi cauzelor ei. Ed. Academiei RSR, 1962

53. Theodore Levitt: The Marketing Mode: Path to corporate Growth, New York: McGraw-Hill, 1969

54. Toffler Alvin: Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

175