Download pdf - ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII

5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 1/27

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII-LEA

Contextul internaţional care a jalonat evoluţia politică a ţărilor române

Secolul al XVII-lea este considerat de istoriografie ca o perioadă de tranziţie lentă

de la Evul Mediu târziu la Epoca Modernă. Aceasta îi dă o trăsătură contradictorie şi

controversată. Pe de o parte asistăm la mari realizări în plan ştiinţific, cultural, spiritual,

care au stat la baza primei „revoluţii industriale, mai ales în Apus, iar pe de alta se

înregistrează mari rămâneri în planul vieţii materiale, în care societatea rămâne mai

departe preponderent rurală, de 85 %. Se poate spune că din acest punct de vedere secolul

al XVII-lea rămâne un secol conservator.

În plan demografic asistăm chiar la o scădere a populaţiei. Europa înregistra în

această perioadă 12 – 14 milioane de locuitori. Ţările române nu depăşeau fiecare, în

secolul al XVII-lea, 300.000 de oameni. La scăderea demografică au contribuit:

- războaiele, cum ar fi cel de 13 ani (1593 – 1606) şi cel de 30 de ani

(1618 – 1648);

- epidemiile unor boli ca: ciuma, holera etc.;

- perioadele de foamete datorate unor calamităţi naturale.

Din punct de vedere politic zona centrală şi de sud-est europeană evoluează subameninţarea Imperiului otoman şi a celor două ligi: Liga creştină (1593 – 1606) şi Liga

Sfântă (1684 – 1699). În această zonă au acţionat, pe lângă Imperiul otoman, şi alte

puteri, ca: Uniunea polono-lituaniană, Ţaratul Moscovei, căreia nu i se recunoaşte statutul

de stat european, şi Imperiul habsburgic.

Imperiul otoman atinge în secolul al XVII-lea limitele maxime ale expansiunii

sale în Europa, jalonate de cucerirea Cameniţei şi a Podoliei (1672) şi asediul Vienei

(1683). Până la jumătatea secolului al XVII-lea principalul inamic al Porţii otomane afost Casa de Austria, ca din 1663 locul acesteia să fie preluat de Polonia până la pacea de

la Carlovăţ (1699). Războiele purtate de sultani în Asia, în special cu Iranul, au frânat

succesele Porţii înspre Europa Centrală.

În adoua jumătate a secolului al XVII-lea Poarta otomană duce războaie cu

Imperiul habsburgic şi Polonia pentru stăpânirea Ucrainei şi chiar a Rusiei moscovite



(1676 – 1681), care ajunsese cu hotarele la Nipru (1681). Aceste războaie au avut

consecinţe şi asupra ţărilor române, prin înăsprirea regimului dominaţiei otomane,

concretizat prin.

- participarea cu unităţi militare româneşti în campaniile otomane

împotriva Imperiului habsburgic (1663 – 1683);

- furnizarea de provizii şi servicii armatei otomane împotriva Poloniei,

începând cu anul 1672.

Concomitent sultanii, datorită unor frământări interne pierd treptat puterea, încât

în a doua jumătate a secolului al XVII-lea adevăraţii conducători ai Porţii devin marii

viziri, între care amintim pe Köprülii, Kara Mustafa etc.

Imperiul habsburgic a avut de suferit ca urmare a fărămiţării într-un mozaic de

formaţiuni politice şi autonomii locale de etnii diferite, precum şi a conflictelor religioase, care au stat la baza izbucnirii războiului de 30 de ani, în care au fost implicate

aproape toate ţările europene, inclusiv şi ţările române. Acesta s-a încheiat prin pacea de

la Westfalia, din octombrie 1648, şi consacrarea Austriei. Aceasta din urmă, sub Leopold

I (1658 – 1705), a devenit cel mai puternic stat din Europa Centrală, care împreună cu Ian

al III-lea Sobieschi, regele polon, au reuşit să oprească, în 1683, la porţile Vienei,

expansiunea otomană spre centrul Europei. Cei doi suverani au pus bazele, în 1684, a

Ligii Sfinte, sub patronajul papei Innocenţiu al XI-lea, la care, în 1686, s-a alăturat şiRusia. În cadrul acesteia, Leopold I, ca rege al Ungariei, a fost împuternicit să

recucerească regatul ungar, obiectiv realizat în 1688, iar în 1691 cucereşte şi

Transilvania, recunoscute prin pacea de la Carlovăţ, din 1699.

Între 1617 – 1699 Polonia s-a aflat în stare conflictuală, aproape permanent, cu

Poarta otomană, în care unele lupte s-au purtat pe teritoriul românesc: 1620 la Ţuţora,

1621 la Hotin şi 1633 la Cameniţă.

La mijlocul secolului al XVII-lea Polonia s-a confruntat cu răscoala cazacilor

zaporojeni condusă de Bogdan Hmelniţki, care după o perioadă scurtă, protejat de sultan,

trece de partea regelui Ioan Cazimir al Poloniei, care intră în conflict cu Suedia, încheiat

în 1660 prin pacea de la Oliwa.



Evoluţia situaţiei politice a Ţării Româneşti

în secolul al XVII-lea

După uciderea lui Mihai Viteazul, ţările române au trecut printr-o epocă complexă

şi frământată de instabilitatea politică, de accentuarea politico-militară a Imperiului

otoman de a le readuce sub stăpânirea sa. Prima jumătate a secolului al XVII-lea este

dominată de o seamă de conducători care au încercat şi au reuşit să asigure echilibrul

intern şi exten necesar refacerii ţărilor române. Mijlocul secolului al XVII-lea poartă

amprenta domniilor lui Matei Basarab în Ţara Românească, a lui Vaslie Lupu în Moldova

şi a Racoviţeştilor în Transilvania. Sfârşitul secolului al XVII-lea trăieşte sub impulsul

măsurilor trasate de domniile Cantancuzinilor, Cantimireştilor şi a lui Constantin

Brâncoveanu.Politica Ţării Româneşti este dominată, în primele două decenii, de personalitatea

şi activitatea lui Radu Şerban, care a domnit în trei rânduri: 1601, 1602 – 1610 şi 1611. El

aparţine grupării boiereşti antiotomane din vremea lui Mihai Viteazul, când ocupa

dregătoria de mare paharnic, fiind caracterizat ca „foarte priceput în treburile militare” şi

dispunea de unul dintre cele mai întinse domenii boiereşti. El era un urmaş de-al lui

Neagor Basarab, fapt care îi plăcea să se intituleze în actele sale drept „nepot răposatului

Basarab voievod”, iar izvoarele istorice interne şi externe îl înregistrează sub numele deRadu vodă Basarab.

A fost ales ca domn de către Marea Adunare a Ţării, strânsă la Cârstieneşti, pe

Topolog, sub numele de Radu voievod, urmaş pe linie maternă al boierilor Craioveşti.

Prin el s-au pus bazele dinastiei „Basarabilor Craioveşti”, din care au făcut parte

Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

Radu Şerban, fiind susţinut de împăratul Rdolf al II-lea căruia i-a depus omagiu, a

continuat politica lui Mihai Viteazul, de participare în cadrul Ligii Creştine la lupta

antiotomană. Domnul Ţării Româneşti era considerat „zidul de apărare al Transilvaniei”

şi „o fortăreaţă îndreptată împotriva sultanului”. El a reuşit să încheie, în anii 1604 –

1605, pace în condiţii avantajoase cu tătarii şi Imperiul otoman, tratate de alianţă

negociate în condiţii de egalitate cu principii Transilvaniei: Ştefan Bocskay, Sigismund



Rakoczi şi Gabriel Bathory şi să stabilească relaţii normale, chiar prieteneşti cu

Movileştii (Mihăilaş şi Constantin) din Moldova.

În plan intern, cu tote că moştenise o situaţie foarte grea datorită războaielor din

vremea lui Mihai Viteazul, a foametei din anii 1602 – 1605 şi a ciumei, a dus o politică

echilibrată, înţeleaptă şi tolerantă, pentru refacerea ţării, reuşind să convingă majoritatea

boierilor partizani lui Simion Movilă să revină în ţară, să atragă de partea sa gruparea

boierească filoturcă, dar fără a le încredinţa vreo dregătorie. Aşa se explică de ce în

vremea acestei domnii nu s-au înregistrat nici un complot boieresc, fenomen care nu s-a

mai întâlnit de-a lungul întregului secol al XVII-lea.

Aceiaşi politică a adopta-o şi faţă de biserică, acordând atenţie întăririi

proprietăţilor mănăstirilor din ţară, inclusiv celor catolice sau protestante, mănăstirilor din

Grecia, de la Muntele Athos, din Bulgaria şi Serbia , cărora le-a făcut numeroase danii.În contrast cu politica lui Mihai Viteazul şi a lui Radu Şerban, Radu Mihnea a

militat pentru o politică prootomană. Poarta otomană l-a ajutat să ocupe tronul Ţării

Româneşti în trei rânduri: 1601 – 1602, aprilie – mai 1611 şi 1611 – 1616. În politică s-a

sprijinit pe gruparea boierească filoturcă şi pe elemente levantine împământenite. În

vremea sa s-a înregistrat primul val masiv de greci sau elemente grecizate care s-au

aşezat în Ţara Românească, răspândindu-se apoi şi în Moldova şi Transilvania. Cazul cel

mai edificator este al fraţilor Cantacuzini. Toate acestea explică demersurile grupării boiereşti antiotomane de a-l readuce în scaun pe Radu Şerban.

Radu Mihnea, domn erudit, adevărat precursor al lui Dimitrie Cantemir,

cunoscător al mai multor limbi orientale şi apusene, s-a dovedit a fi un diplomat iscusit,

partizan al tratativelor şi al evitării conflictelor militare. El a mediat înţelegerile dintre

turci şi poloni sau între turci şi ruşi, căutând să îndepărteze ducerea unor războie în

spaţiul românesc.

În 1613 Radu Mihnea a reuşit să încheie o înţelegere cu Ştefan Tomşa al II-lea,

domnul Moldovei, şi cu Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, prin care cei trei îşi

jurau „a trăi ca fraţii şi a nu se părăsi unul pe altul până la moarte”.

În anul 1616 Radu Muhnea a fost mutat în Moldova, unde a domnit de două ori.

Acest sistem de muatre a domnilor dintr-o ţară în alta a devenit obicei în perioada

următoare.



Domnia Ţării Româneşti a fost asigurată de Alexandru Iliaş (1616 – 1618) şi

Gabriel Movilă (1618 – 1620), care au continuat politica lui Radu Mihnea.

Între 1620 – 1626 Ţara Românească şi Moldova au fost conduse de Radu Mihnea,

fără a se crea vreo „uniune” sau „unire” între cele două ţări, cum s-a exagerat uneori.

După ce între 1620 – 1623 a domnit în Ţara Românească, Radu Mihnea a fost mutat în

Moldova (1623 – 1627), timp în care la tronul muntenesc a urmat fiul său în vârstă de 11

– 12 ani, Alexandru Coconul, care se afla sub tutela tatălui său. Apoi au urmat:

Alexandru Iliaş (1627 – 1629), Leon Tomşa (1629 – 1632) şi Radu Iliaş (1632), domni

care nu s-au ridicat la înălţimea lui Radu Mihnea. Ei au ajuns pe scaunul domnesc în

schimbul unor mari sume de bani plătiţi la Poarta otomană.

În cele din urmă boierimea ţării l-a ales domn pe Matei din Brâncoveni (1632 –

1654), confirmat apoi de către Poarta otomană. În ocuparea tronului a fost ajutat de paşade Silistra şi Oceakov, Abaza Mehmed, principele Transilvaniei, Gabriel Rakoczi I,

precum şi în urma triplării haraciului ţării de la 45.000 de taleri la 130.000 de taleri

(65.000 galbeni). I s-a spus Basarab după unchiul său Neagoe Basarab.

Domnia lungă a lui Matei Basarab trece drept o epocă de pace şi stabilitate

internă, caracterizată printr-o aspră fiscaliatate, limitarea „libertăţilor” boiereşti, care au

dus, spre finalul domniei sale, la mari mişcări sociale – răscoala seimenilor.

Faţă de biserică a avut o atitudine binevoitoare, i-a acordat numeroase scutirifiscale, numeroase danii, a ctitorit circa 30 de lăcaşuri de cult, la care se adaugă

numeroase alte lucrări de înfrumuseţare şi reparaţii, făcând din acestea adevărate cetăţi de

apărare, care se înscriiau într-un adevărat sistem de fortificaţii, prin care se ocolea astfel

interdicţia otomană de a se construi cetăţi. Ca urmare istoricul Constantin C. Giurescu l-a

caracterizat „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”.

La acestea se adaugă construirea de biserici pentru românii din afara Ţării

Româneşti:

- în Transilvania construieşte o biserică la Porceşti – Sibiu;

- în Moldova – la Soveja;

- în Bulgaria – trei biserici la Vidin şi Şiştov;

- la Muntele Athos etc.



În acelaşi timp a dus o politică de limitare a procesului de închinare a bisericilor

la Athos, interzicând unui număr de 39 de mari aşetăminte religioae de a fi închinate în

afara ţării.

Din punct de vedere social domina lui Matei Basarab se caracterizezaă prin

sporirea proprietăţii boiereşti şi mănăstireşti, printr-o fiscalitate apăsătoare pentru ţărani,

introducând, pentru limitarea fugii ţăranilor, răspunderea colectivă şi pedepse aspre

pentru nerespectarea acesteia. A încercat introducerea unei reforme privitoare la modul

de percepere a dărilor în bani – „darea talerului” în funcţie de avere; a introdus executorii

fiscali.

În plan militar se trece în vremea lui Matei Basarab de la sistemul organizării

curteneşti la cel al organizării slujitoreşti, care pune în evidenţă coexistenţa elementelor

vechii organizări, ca oastea roşiilor, a subalternilor micilor dregători şi a unităţilor boiereşti cu a noilor elemente slujitoreşti, în care predomină elementul ţărănesc, în frunte

cu căpitani de steaguri, iuzbaşi (locotenenţi), ceauşi ( sublocotenenţi) şi stegari.

În domeniul juridic Matei Basarab s-a preocupat de încetăţenirea obiceiului ca

nimeni să nu fie pedepsit fără vină, publicând, în 1652, în limba română codicele

Îndreptarea legii.

Preocupările în domeniul economic au vizat construirea unor fabrici de hârtie la

Călimăneşti, de sticlărie, a pus în funcţiune minele de la Baia de Aramă şi Baia de Fier, asprijinit funcţionarea tipografiei primită, în 1635, de la Petru Movilă, mitropolitul

Kievului, instalată la Câmpulung, apoi mutată la Govora, iar de aici la m-rea Dealu, ca în

final să ajungă la Târgovişte.

Politica externă a lui Matei Basarab se caracterizează prin susţinerea unui

echilibru între ameninţarea militară şi plata unor mari sume de bani către Poarta otomană.

Pentru a contabalansa agresivitatea dominaţiei otomane Matei Basarab a căutat să

stabilească legături de prietenie cu Moldova şi Transilvania, iar împăraţilor habsburgi le-a

propus colaborarea antiotomană, dar a fost refuzat.

În cadrul acestor demersuri s-au concretizat doar legăturile cu Tansilvania,

încheind cu aceasta din urmă un tratat de alianţă, în 1635, cu Gheorghe Rakoczi I,

reînnoit în octombrie 1638 la Bucureşti şi aprilie 1647 la Târgovişte şi reconfirmat în

februarie 1650. Prin acesta se stabilea mai mult o legătură vasalică, prin care principele



Transilvaniei urmărea să-şi impună suzeranitatea asupra Ţării Româneşti şi Moldovei.

Oricum, alianţa cu Transilvania a constituit cel mai important sprijin în acţiunile externe

ale domnului muntean.

Relaţiile cu Moldova au fost dominate de conflictele personale dintre Matei

Basarab şi Vasile Lupu, alimentate şi de intrigile Porţii, de pe urma cărora a stors

câştiguri mari prin medierea neînţelegerilor dintre cei doi domni români.

Starea conflictuală, dintre anii 1635 – 1639, dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu a

degenerat în trei confruntări militare, care aveau ca obiectiv îndepărtarea din domnie a

domnlui muntean. Acestea au luat sfârşit prin încheierea, în 1640, a unei păci durabile,

sun patronajul principelui Gheorghe Rakoczi I, reînnoită în 1644, dar fără a mai fi

consultat principele transilvan. Garantul păcii l-a constituit ridicarea de către Matei

Basarab a mănăstirii Soveja, în Moldova, în ţinutul Putna, iar Vasile Lupu a refăcut înîntregime biserica Stelea din Târgovişte, unde se găsea mormântul tatălui său.

După 1648 relaţiile dintre cei doi domni au căpătat o nouă stare conflictuală, care

în anii 1652 – 1653, s-a acutizat. Gheorghe Rakoczi II şi Matei Basarab decid să-l

îndepărteze din domnie pe Vasile Lupu, sprijiniţi şi de marele logofăt Gheorghe Ştefan,

conducătorul grupării boiereşti care uneltea detronarea domnului moldovean, fapt care s-

a realizat în primăvara anului 1653. Vasile Lupu, sprijinit de ginerele său, Timuş

Hmelniţki, a recâştigat tronul, fără a reuşi însă să-l detroneze pe Matei Basarab, care, înlupta de la Finta, din mai 1653, oastea moldovenească a fost înfrântă.

Starea conflictuală dintre cele două ţări a dus la înrăutăţirea situaţiei economice a

ţărănimii şi târgoveţilor, degenerând, în anii 1653 – 1655, în mişcări sociale, care s-au

răspândit şi în rândul oştirii, accentuate din cauza neprimirii lefurilor. Numai promisiunea

că vor primi „bani din dăstul” a putut potoli pentru moment pe răsculaţi.

Măsurile preconizate de Matei Basarab a fi luate împotriva unităţilor de seimeni

nu a mai apucat să le ducă la îndeplinire, fiindcă în dimineţa de 19 aprilie 1654 a murit.

După moartea lui Matei Basarab pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat

Constantin Şeban (1654 – 1658), care cu sprijinul lui Gheorghe Rakoczi al II-lea a înfrânt

răscoala seimenilor, apoi au urmat Mihnea al III-lea (1658- 1659), de origine greacă şi

„credincios turcilor”, Gheorghe Ghica (1659 – 1660), strămutat din Moldova, căruia i-a

urmat fiul său, Grigore Ghica (1660 – 1664 şi 1672 – 1673), Radu Leon (1664 – 1669),



Antonie din Popeşti (1669 – 1672), alesul boierilor, şi Gheorghe Duca (1673 – 1678).

Aceste domnii au căutat să ducă o politică de reconciliere între grupările boiereşti din

jurul Cantacuzinilor şi a Leurdeştilor, dar fără succes.

A doua jumătate a secolului al XVII-lea este marcată de domniile lui Şerban

Cantacuzino (1679 – 1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714).

Şerban Cantacuzino s-a preocupat de consolidarea domniei, punând capăt

conflictelor dintre Cantacuzini şi Leurdeni, prin reprimarea adversarilor, prin sprijinirea

marii boierimi, prin dezvoltarea economiei (în vremea lui s-a introdus cultivarea

porumbului), drumurilor şi a comerţului.

Progresele economice au fost umbrite de fiscalitatea apăsătoare pentru întreţinerea

Curţii domneşti, a oastei şi achitarea obligaţiilor către Poarta otomană.

În domneiul culturii şi învăţământului amintim reorganizarea vechii Şcoli deslavonie de la biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde se pregăteau diecii şi pisarii, scriitorii

actelor de cancelarie sau a tranzacţiilor negustoreşti. Şerban Cantacuzino a pus bazele

viitoarei Academii domneşti, unde cursurile ţinute în chiliile mănăstirii Sf. Sava se

predau în limba greacă.

O atenţie deosebită a acordat tipăriturilor, în special a cărţii religioase, între care

traducerea şi tipărirea în româneşte a Bibliei, la care au contribuit fraţii şi Şerban

Greceanu, apărută în noiembrie 1688.Pe tărâmul eclesiastic pomenim readucerea pe scaunul mitropolitan a înaltului

ierarh Theodosie, susţinător al Cantacuzinilor, a intervenit în Transilvania pe lângă

principele Mihail Apafi pentru eliberarea mitropolitului de Alba Iulia, Sava Brancovici şi

reinstalarea acestuia în fruntea bisericii ortodoxe, iar mai târziu a susţinut pe succesorii

acestuia Iosif şi Ioasaf.

S-a preocupat, de asemenea, de întărirea oştirii, formată în special din mercenari,

recrutaţi mai ales din rândul balcanicilor, a înzestrat-o cu tunuri mari, pregătindu-se să

treacă de partea Ligii Sfinte, care plănuia războiul împotriva Imperiului otoman.

Politica externă dusă de Şerban Cantacuzino cunoşte două perioade:

- prima cuprinde perioada de la urcarea pe tron şi până la asediul Vienei (1683);

- cea de a doua de la 1683 şi până la decesul său.



Prima etapă este dominată de clarificarea relaţiilor cu vecinii, în special cu

Transilvania; cu Moldova nu putea fi vorba pentru că aici se afla rivalul său, Gheorghe

Duca şi boierii ostili Cantacuzinilor, refugiaţi acolo.

A doua etapă se remarcă prin orientarea lui Şerban Cantacuzino spre Liga Sfântă,

contând pe sprijinul Poloniei, Austriei şi al Rusiei, în care spera să fie eliberate Ţara

Românească şi Moldova de sub suzeranitatea Potţii.

În timpul campaniei otomane din 1683, Ţările române, deşi obligate să participe

alături de forţele Porţii, au adoptat o politică de pasivitate şi chiar binevoitoare faţă de

Austria. Şerban Cantacuzino a furnizat informaţii austriecilor despre situaţia armatei

otomane, care, alături de sosirea oastei poloneze în frunte cu Jan Sobieski, a contribuit la

înfrângerea oştilor otomane şi despresurarea Vienei. Apropierea de Austria a fost

determinată de nereuşitele Poloniei în confruntările cu otomanii, din 1684, pentrurecuperarea Cameniţei.

În acest sens Şerban Cantacuzino a încheiat, în iunie 1685, la Făgăraş un tratat de

bunăvecinătate cu Transilvania, prin care cele două ţări îşi asigurau ajutor reciproc

împotriva otomanilor şi a imperialilor. Totodată, a intervenit în Moldova pentru

înlăturarea lui Dumitraşco Cantacuzino, fiind mazilit, şi pentru înscăunarea serdarului

Constantin Cantemir.

Concomitent, succesele imperialilor din 1686 împotriva Porţii otomane şiapropierea lor de Transilvania au impus cercurilor conducătoare de la Alba Iulia aşa

numitul tratat hallerian de la Viena, din 28 iunie 1686, prin care Principatul era silit să se

pună sub protecţia împăratului şi să accepte garnizoane habsburgice la Cluj şi Deva, în

schimbul recunoaşterii drepturilor lui Mihail Apafi şi a fiului său la coroana princiară.

În faţa acestei situaţii, Şerban Cantacuzino a căutat, cu mare prudenţă, să ajungă

la o înţelegere convenabilă cu habsburgii. În acest sens el s-a adresat împăratului Leopold

I, cerându-i, în schimbul răscoalei împotriva otomanilor şi a trecerii făţişe de partea Ligii

Sfinte, declanşarea unei operaţii militare antiotomane în apropierea graniţei Ţării

Româneşti.

După cucerirea Ungariei, Curtea din Viena i-a impus lui Mihail Apafi, la 27

octombrie 1687, un tratat prin care trupele habsburgice aveau dreptul de a ierna în

Transilvania şi de a ocupa 12 oraşe şi cetăţi. În situaţia tărăgănării asigurărilor cerute,



Şerban Cantacuzino şi-a îndreptat atenţia către Rusia, dar, aceasta, ca şi Polonia, era în

imposibilitate de a-i acorda sprijinul necesar. Aceste lucruri l-au determinat pe domnul

muntean să să continuie tratativele cu imperialii. Aceştia din urmă, nemulţumiţi de

rezistenţa opusă de Şerban Cantacuzino la condiţiile impuse de Curtea din Viena, au

încercat procedeul aplicat Transilvaniei, trimiţând trupe în Ţara Românească cu scopul de

a-l obliga pe domnul Ţării româneşti de a li se închina necondiţionat.

În cele din urmă Şerban Cantacuzino, convins că austiecii ar putea înfrânge pe

otomani, se decide să trimită solia solicitată la Viena pentru a negocia condiţiile aderării

Ţării Româneşti la Liga Sfântă. Moartea fulgerătoare, survenită la 29 octombrie 1688, nu

i-a dat posibilitate de a vedea rezultatele soliei sale trimise la Viena.

În locul său a fost ales Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), în vârstă de 34 de

ani, cunoscător al limbilor greacă şi turcă, confirmat şi de Poarta otomană. El a fostsprijinit de Cantacuzini, care prin învăţatul Constantin stolnicul, conduceau politica Ţării

Româneşti, iar prin alţii conduceau armata.

Faţă de biserică s-a arătat darnic, acordându-i numeroase danii şi scutiri fiscale

înaltului cler, a ctitorit numeroase lăcaşuri de cult la Hurezi, Brâncoveni, Râmnicu Sărat,

Bucureşti şi în Transilvania.

Ca om de cultură a sprijinit tipografiile şi învăţământul, îndeosebi cel superior,

reorganizând Academia domnească din Bucureşti. A ridicat mai multe palate la Potlogi,Mogoşoaia, apoi conace la Doiceşti şi Brâncoveni, a refăcut Curtea Veche din Bucureşti

şi veche reşedinţă domnească de la Târgovişte.

Pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a Curţii domneşti, a obligaţiilor către

Poarta otomană a impus o politică fiscală foarte drastică, care număra 37 de dări

sistematizate printr.o refomă fiscală în patru rate trimestriale fixe, cunoscute sub numele

de sistemul „rupturii”. Noul principiu n-a fost aplicat cu consecvenţă datorită adăugirii

unor noi dări ocazionale.

Până în iunie 1703, când Brâncoveanu a primit domnia pe viaţă, a avut relaţii

bune cu partida Cantacuzinilor, după care, dorind să ia guvernarea ţării în propriile mâini

şi să asigure succesiunea la tron prin fiii săi, cărora le-a dat o educaţie aleasă, a înlăturat

tutela autoritarelor sale rude. Aceştia, frustaţi, au declanşat pe parcurs denigrarea lui

Constantin Brâncoveanu la Poartă şi la principele Transilvaniei, dar fără a se finaliza.



Beneficiind de experienţa Cantacuzinilor, în special a stolnicului Constantin,

Brâncoveanu şi-a constituit o cancelarie activă şi eficace, dotată cu dieci pentru limbile

latină, germană, polonă, turcă, maghiară şi rusă, cu secretari inteligenţi, ceea ce i-a dat

posibilitatea de a întreţine o întinsă corespondenţă cu suveranii vremii (ai Austirei,

Rusiei, Franţei, Polonie etc.), cu oameni de stat, ambasadori etc., de la care s-au păstrat

282 scrisori trimise de către domnul muntean diferiţilor destinatari.

A dispus de o vastă reţea de agenţi şi emisari, recrutaţi din rândul cărturarilor,

comercianţilor, clericilor transivăneni, sud-dunăreni sau levantini, pe care i-a folosit în

diferite misiuni.

Bucureştiul, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, a devenit cel mai activ centru

diplomatic unde se legau drumurile Vienei, Constantinopolului, Moscovei şi Varşoviei,

În politica externă Constantin brâncoveanu a dorit să se apropie de Moldova, dar suspiciunile şi reticenţele lui Constantin Cantemir, ca şi a rivalităţilor dintre grupările

boiereşti, a făcut ca relaţiile dintre cele două ţări să rămână reci. Nici domnii care i-au

succedat lui Constantin Cantemir, după moartea sa în 1693, Consatantin Duca (1693 –

1695), Antioh Cantemir (1695 – 1700), Mihai Racoviţă (1700 – 1705) şi nici Nicolae

Mavrocordat, până la Dimitrie Cantemir, chiar dacă unii au fost susţinuţi de către

Constantin Brâncoveanu, nu au schimbat relaţiile dintre cele două ţări.

Consatantin brâncoveanu s.a preocupat şi de soarta românilor din Transilvania,grav prejudiciată sub stăpânirea habsburgică şi, mai ales, datorită prozelitismului religios

promovat de autorităţile de la Viena. Pentru a contracara pericolul deznaţionalizării şi al

ruperii de credinţa ortodoxă, domnul muntean a construit mai multe biserici: la Făgăraş

(1698), Sâmbăta de Sus (1700), Ocna Sibiului ( 1701), a făcut numeroase danii în bani şi

proprietăţi pentru Biserica ortodoxă din Transilvania, s-a opus măsurilor de prozelitism

forţat în rândul românilor, intervenind chiar la împăratul Lepold I.

Cu Austria domnul muntean era dispus să încheie un tartat în sensul preconizat de

înaintaşul său, Şerban Cantacuzino, dar austriecii, nesocotind voinţa domnului şi

nerăbdători de a intra în Ţara Românească, au trimis în iarna anului 1689 o oştire sub

comanda generalului Donat Heisler, care a ocupat chiar Bucureştiul. Primind sprijinul

Porţii, oştile imperiale au fost nimicite în bătălia de la Zărneşti, din 11/21 august 1690.



De asemenea, Constantin Brâncoveanu a căutat să ducă o politică de echilibru

între Austria şi Turcia, pentru a nu implica ţara într-un conflict care putea să-i afecteze

statutul de autonomie. Pacea de la Karlowitz, din ianuarie 1699, nu a schimbat regimul de

stat autonom faţă de Poartă.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea domnul muntean şi-a îndreptat tot mai mult

privirile spre Rusia, de care, ca şi popoarele balcanice, se simţeau legate prin afinităţi de

ordin cultural şi confesional, dar şi de speranţa eliberării de sub dominaţia otomană. Cu

toate acestea, la izbucnirea războiului ruso-turc, din 1710 - 1711, Constantin

Brâncoveanu s-a menţinut rezervat în a sprijini Rusia în detrimentul Porţii, dar cu oştirea,

adunată la Urlaţi, era gata pentru a interveni la venirea trupelor lui Petru I.

Incidentul spătarului Toma Cantacuzino, care cu un steag de călăreţi munteni s-a

alăturat ruşilor, n-a împiedicat înfrângerea lui Petru I, la Stănileşti, pe Prut, în iulie 1711.După consumarea acestui eveniment politica externă a lui Brâncoveanu capătă un

sens incoerent, dar de supravieţuire, datorată în parte şi rupturii cu familia Cantacuzinilor,

care o parte au fugit în Rusia în frunte cu spătarul Toma. Aceştia din urmă au pus la cale

înlăturarea bătânului domn. Toate acestea au determinat ca Poarta otomană să nu mai

suporte jocul dublu a lui Brâncoveanu, hotărând, la 27 martie 1714, mazilirea domnului

muntean. Ca urmare întreaga avere, care se cifra la 12.000 de galbeni şi un imens tezaur

alcătuit din vase de argint, haine şi blănuri scumpe, i-a fost confiscată, iar ConstantinBrâncoveanu a fost arestat şi dus cu întreaga familie la Constantinopol.

Aici a fost decapitat la 15 august1714, împreună cu cei patu copiii, înaintea

sultanului Ahmed al III-lea şi a Curţii sale. I-a urmat, pentru scurtă vreme, Ştefan

Cantacuzino (1714 – 1716), după care s-a instalat domnia fanariotă.



Situaţia politică a Moldovei în ecolul al XVII-lea

La începutul secolului al XVII-lea situaţia politică a Moldovei a evoluat în

limitele raporturilor dintre Poarta otomană şi Polonia. Impunerea lui Ieremia Movilă ca

domn al Moldovei (1595 – 1606), cu o mică întrerupere cauzată de intervenţia lui Mihai

Viteazul în Moldova, de către Polonia a evitat transformarea acesteia în paşalâc în frunte

cu Ahmed sangiacul de Tighina. Ieremia a fost confirmat de sultan, care în 1598 i-a

recunoscut domnia pe viaţă. Înţelegerea turco polonă asigra respectarea autonomiei

Moldovei de către ambele puteri.

În politica externă Ieremia Movilă nu a constituit o adevărată ameninţare pentru

Mihai Viteazul, totuşi el a avut câteva iniţiative personale susţinând, în 1606, pe

principele Sigismund Bathory, a căutat să încheie înţelegere cu generalul Gheorghe

Basta, comandantul trupelor imperiale în Transilvania, cu împăratul Rudolf al II-lea şi cuRadu Şerban, domnul Ţării Româneşti şi a căutat să impună în Ţara Românească pe

fratele său Simion Movilă ca domn.

În politica internă Ieremia Movilă a promovat interesele marii boierimi

filopolone, s-a dovedit a fi un bun gospodar prin măsurile luate în condiţiile războaielor

împotriva jafurilor mercenarilor, flagelului ciumei şi a secetei, a reparat cetăţi şi biserici,

a restaurat cetatea Sucevei, unde îi plăcea să stea, a luat măsuri organizatorice în

administraţia centrală şi locală.Domnia sa se caracterizează prin asigurarea stabilităţii interne, prin menţinerea

unui echilibru între imperiali şi turci şi între Polonia şi Poarta otomană.

După moartea sa, la 30 iunie/10 iulie 1606, au început luptele pentru domnie între

gruparea lui Ieremia Movilă, care îl susţinea pe fiul acestuia, Constantin, căruia Poarta

otomană i-a trimis steag de domnie, şi gruparea lui Simion Movilă, care a primit şi el

steag de domnie, dar acesta a murit în septembrie – decembrie 1607.

Fiul acestuia, Mihail Movilă, nu s-a putut menţine în scaun decât câteva luni, fiind

detronat de vărul său Constantin Movilă (1607 – 1611), confirmat, în 1608, de către

Poarta otomană.

El a dus o accentuată politică externă filopolonă şi filohabsburgică, de apropiere

de Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti, încheind cu acesta o alianţă antiotomană în

1611. Aşa se explică mazilirea lui Constantin Movilă, după îndepărtarea lui Radu Şerban



şi înlocuirea cu Ştefan Tomşa (1611 - 1615). Acesta din urmă a dus o politică de

echilibru între Poartă şi Polonia, apelând mai mult la sprijinul Imperiului otoman, dar a

căutat să stabilească relaţii bune şi cu Polonia, încheind cu Sigismund al III-lea un tratat

în 1612, prin care se reglementau raporturile dintre Moldova şi Polonia.

Marea boierime nemulţumită de politica sa l-a înlocuit cu Alexandru Movilă

(1615 – 1616), schimbat şi acesta cu Radu Mihnea (1616 – 1619), sprijinit de Poarta

otomană.

Politica internă a lui Radu Mihnea se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare,

care stă la baza mai multor răscoale ţărăneşti, care i-a adus în cele din urmă mazilirea. În

locul acestuia Poarta l-a numit domn pe Gaspar Gaţiani (1619 – 1620), care ducând o

politică proimperială i-a adus, în august 1620, mazilirea.

După scurtele domnii ale lui Alexandru Iliaş (1620 – 1621) şi Ştefan Tomşa al II-lea (1621 – 1623), a urmat Radu Mihnea (1623 – 1626), care de fapt conducea şi Ţara

Românească, prin fiul său Alexandru Coconul. În actele externe el se intitula „domn şi

voievod al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Moartea acestuia, la 13/23 ianuarie 1626, a readus pe tronul Moldovei

reprezentanţii Movileştilor: Miron Barnovschi şi Moise Movilă, cu excepţia perioadelor

când au domnit Alexandru Coconul (1629 – 1630) şi Alexamdru Iliaş (1631 – 1633).

Miron Barnovschi (1626 – 1629), nepot al lui Ieremia Movilă, a fost, faţă de predecesorii săi, domn ales din rândul boierilor Movileşti. Domnia sa se remarcă prin

aşezământul bisericesc din 1626 şi prin „aşezământul” din ianuarie 1628, care prevedea:

- aducerea celor fugiţi după 1621;

- limitarea amestecului pârcălabilor domneşti pe moşiile boiereşti şi

mănăstireşti;

- interzicerea dregătorilor domneşti de a folosi ţiganii de pe moşiile boiereşti şi

mănăstireşti;

De asemenea a luat măsuri referitoare la:

- organizarea armatei, în special a curtenilor pe bresle, fixându-le o

singură dare, numită bir, plătită o singură dată pe an;

- organizarea cancelariei domneşti în sensul accentuării activităţii sale

legislative prin hrisoave domneşti şi aşezăminte.



În plan extern a dus o politică de echilibru între Polonia şi Imperiul otoman, fiind

însărcinat oficial, în 1627, cu medierea păcii între cele două puteri. Apropierea de

Polonia, neacceptarea măririi tributului, dar, mai ales, intrigile principelui Gabriel

Bethlen la Poartă, i-a adus mazilirea în 1629.

Politica urmaşilor săi, Alexandru Coconul şi Moise Movilă, a dus la izbucnirea, în

primăvara anului 1633, a unei ample răscoale populare şi la impunerea, în 1634, de către

Poarta otomană ca domn al Moldovei pe Lupu vornicul (1634 – 1653).

Vasile Lupu a promovat o politică internă de echilibru între grupările boiereşti,

alcătuind un sfat domnesc din rudele sale apropiate – o adevărată afacere de familie - , nu

a favorizat marea boierime, dar şi-a atras de partea sa boierimea mică şi mijlocie

răsplătind-o pentru slujbe credincioase cu dregătorii şi danii. Exemplul semnificativ îl

reprezintă Gheorghe Ghica, care, dintr-un modest negustor a ajuns de la mare şetrar, înanii 1638 – 1641, la cea de mare vornic al Ţării de Jos (1641 – 1652), şi în sfârşit

capuchehaie la Poartă (1653), ca în final să ajungă domn al Moldovei, întemeind familia

domnească a Ghiculeştilor din ţările române extracarpatice.

În plan social a căutat să reducă sarcinile contribuabililor, în special al ţăranilor, a

acordat „cărţi de slobozire” boierilor şi unor mănăstiri pentru a înfiinţa slobozii cu scutiri

fiscale limitate în timp.

Pentru acoperirea cheltuielilor pentru oaste şi fastul curţii, a dărilor către Poartă,Vasile Lupu a introdus treptat tot felul de dări, însă nu prea mari, reuşind să asigure un

climat de stabilitate, chiar de oarecare bunăstare, încât fiscalitatea sa nu a dat naştere la

mişcări sociale.

Grija pentru justiţie s-a materializat prin apariţia, în 1646, a Cărţii româneşti de

învăţătură , o culegere de legiuiri bizantine şi occidentale adaptate la viaţa societăţii

moldoveneşti de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Un loc aparte în ploitica internă a lui Vasile Lupu l-a ocupat Biserica ortodoxă

autohtonă. Informaţiile istorice arată că nu există mănăstire sau biserică de oarecare

însemnătate care să nu se fi bucurat de întăriri de proprietăţi şi danii domneşti. A

întemeiat şi reparat peste 30 de edificii religioase, între care se remarcă splendidul

edificiu Trei Ierarhi din Iaşi. Aici s-a ţinut, între 15 septembrie – 27 octombrie 1642,

Sinodul ecumenic, timp în care Iaşul a devenit capitala ortodoxiei. La acest Sinod s-a



discutat şi aprobat Mărturisirea ortodoxă , operă dogmatică a mitropolitului kieviean,

Petru Movilă.

La cererea patriarhului Partenie I, Vasile Lupu a întreprins măsuri pentru

redresarea situaţiei Patriarhiei de Constantinopol, pentru care, drept recunoştinţă, Marele

Sinod a aprobat trimiterea moaştelor Sfintei Paraschiva cea Nouă la Iaşi. De asemenea,

domnul Moldovei s-a implicat în problemele Patriarhiilor de Alexandria, de Ierusalim, de

Antiohia din Orientul Apropiat, cărora le-a făcut substanţiale danii, a achitat datoriile

complexului monastic de la Muntele Athos către Poarta otomană etc.

În politica externă Vasile Lupu s-a manifestat ca un fidel constant faţă de Poarta

otomană, căreia îi datora domnia şi sprijinul în aproape toate iniţiativele sale în relaţiile

cu celelalte puteri. În raporturile cu Gheorghe Rakóczi I a adoptat o poziţie de aliat,

neacceptând condiţiile de suzeranitate impuse de principele Transilvaniei.În ceea ce priveşte relaţiile cu Matei Basarab trebuie de precizat faptul că luptele

propriu-zise dintre cele două domnii ocupă intervale scurte care nu depăşesc cinci luni.

După 1640 Moldova, prinsă între rivalităţile polono-cazaco-tătaro-transilvănene,

s-a apropiat de Polonia, care într-o posibilă acţiune antiotomană Vasile Lupu trebuia să-şi

îndeplinească obligaţiile asumate. Netranspunerea în fapt a proiectului a dus la

declanşarea unor lupte între poloni şi cazaci şi înlăturarea lui Vasile Lupu din domnie de

gruparea boierilor complotişti, condusă de marele logofăt Gheorghe Ştefan, care a fostîncoronat domn.

Vaslie Lupu, cu sprijinul cazacilor conduşi de Bogdan Hmelinţki, a fost

reînscăunat, continuându-şi campania spre Ţara Românească, în urmărirea rivalului său

Gheorghe Ştefan, dar este înfrânt, la17/27 mai 1653, în lupta de la Finta,. A urmat riposta

lui Gheorghe Ştefan, care cu ajutoare de la Matei Basarab, Gheorghe Rakóczi al II-lea şi

de la poloni, a reuşit să-l înfrângă pe Vasile Lupu şi pe Bogdan Hmelniţki, care moare în

luptă. Vasile Lupu a reuşit în cele din urmă să ajungă la Constantinopol, unde a fost

închis, după care eliberat moare în aprilie 1660.

Gheorghe Ştefan (1653 – 1658), om cult, priceput în treburile diplomatice,

recunoscut ca domn de către Poarta otomană, şi-a început domnia prin persecutarea

grecilor, socotiţi partizanii lui Vasile Lupu, şi cu măsuri pentru potolirea răscoalei

seimenilor din 1654.



În politica externă Gheorghe Ştefan l-a sprijinit pe Constantin Şerban, domnul

Ţării Româneşti, pentru înfrângerea răscoalei seimenilor şi a dorobanţilor, precum şi pe

poloni în luptele cu ruşii moscoviţi şi cazacii. De asemenea, a căutat să stabilească, în

secret, legături cu Moscova, în anii 1654 – 1656, în speranţa de a scăpa de stăpânirea

otomană, acceptând suzeranitatea ţarului prin tratatul încheiat în mai 1656, la Moscova.

Planul său nu şi-a putut atinge scopul, fiind mazilit în 1658, alături de Constantin Şerban,

domnul Ţării româneşti, şi Gheorghe Racóczi al II-lea, principele Transilvaniei.

A doua jumătate a secolului al XVII-lea a însemnat pentru Moldova o perioadă

zbuciumată sub aspect politic şi militar, datorată, în principal, războielor turco-polone.

Acestea au creat o acută instabilitate domnească, domniile înregitrând în medie în jur de

trei ani şi numai doi domni au reuşit să moară în scaun.

După mazilirea lui Gheorghe Ştefan, marele vizir Mehmed Küprülü l-a numitdomn pe Gheorghe Ghica (1658 – 1659), apoi Ştefăniţă Lupu, socotiţi credincioşi Porţii

otomane. Moartea acestuia din urmă de tifos au adus pe scaunul domnesc pe Eustratie

Dabija (1661 – 1665), după care au urmat Gheorghe Duca şase luni (noiembrie 1665 –

mai 1666), Iliaş Alexandru (1666 – 1668), ultimul Bogdănesc, din ramura lui Alexandru

Lăpuşneanu. Apoi a fost readus pentru a doua oară Gheorghe Duca (1668 -1672), care

însoţit de o mulţime de creditori greci şi evrei, a stârnit nemulţumirile boierilor lăpuşneni,

orheieni şi soroceni, care în noiembrie-decembrie 1671 s-au răsculat în frunte cu serdarulMihalcea Hâncu şi fostul mare medelnicer Apostol Durac. Această stare conflictuală a

dus la plecarea mazilirea lui de către sultanul Mehmed al IV-lea, care conducea expediţia,

din 1672, pentru cucerirea Cameniţei.

Au urmat o serie de scurte domnii efemere: Ştefan Petriceicu (1672 – 1673),

Dumitraşco Cantacuzino (1673 – 1675), Antonie Roset (1675 – 1678) şi Gheorghe Duca

(1678 – 1683), mutat de la Bucureşti. Această ultimă domnie a lui Gheorghe Duca se

dovedeşte a fi de o fiscalitate foarte apăsătoare. În iulie 1781 a devenit şi hatmanul

cazacilor ucraineni supuşi Porţii, timp în care a încurajat colonizarea moldovenilor în

Ucraina.

După înfrângerea turcilor la Viena, 1683, cazacii de sub ascultarea lui Gheorghe

Duca s-au răsculat, iar el a fost capturat în ţinutul Putna, pe când se întorcea de la Viena,

de oastea lui Ştefan Petriceicu, care a ocupat Iaşul (1683 – 1684). Gheorghe Duca moare



în 1685, dar nici Ştefan Petriceicu nu s-a purtut menţine, fiindcă Poarta l-a numit din nou

pe Dumitraşco Cantacuzino (1684 – 1685), care moare la Constantinopol.

Următorii 25 de ani istoria politică a Moldovei a fost dominată de familia

Cantemireştilor, Constantin şi cei doi fii ai săi, Antioh şi Dimitrie, de confruntările

grupăriloe boiereşti ale Roseteştilor de orientare filo-turcă şi a Costineştilor filopone, la

care se adaugă adversitatea lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Catemir (1685 – 1693) a cunoscut cea mai lungă domnie din această

perioadă, fiind ales de boierii pribegiţi în Ţara Românească şi susţinut de Şerabn

Cantacuzino. Provenea din rândul răzeşilor din ţinutul Fălciu, nu avea ştiinţă de carte, în

schimb a dobândit, în lunga sa carieră, multă experienţă politică şi militară. În actul de

conducere a ţării a apelat la chivernisitori, consilieri, din rândul celor două grupări

boiereşti: al Roseteştilor, care susţineau pe domn în orientarea către Poarta otomană, şi alCostineştilor, care pledau pentru alianţa cu Polonia. Aceştia din urmă au căzut, în urma

uneltirilor Roseteştilor, în dizgraţia domnului, fiind executaţi în decembrie 1691.

Fiind în vărstă şi bolnav, Constantin Cantemir n-a putut suporta rigorile

campaniei otomanilor, din iarna anilor 1692 – 1693, de a asedia Soroca, găsindu-şi

ulterior moartea la 13/23 martie 1693. În locul său a fost ales, fiul său, Dimitrie, care nu a

reuşit să se menţină mai mult de 20 de zile, ca urmare a uneltirilor lui Constantin

Brâncoveanu la Poartă, care obţine impunerea pe scaunul Moldovei a fiului lui GheorgheDuca, Constantin (1693 – 1695).

Domnia lui Constantin Duca, scurtă şi pusă sub tutela lui Constantin

Brâncoveanu, a fost dezastroasă pentru Moldova, nemulţumind chiar pe dregătorii

otomani care-l susţineau. A fost înlocuit cu Antioh Cantemir (1695 – 1700), fiul lui

Constantin Cantemir şi fratele lui Dimitrie, care a devenit capuchehaie la Poartă,

înfruntând adversitatea lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor.

În cele din urmă, aceştia au obţinut mazilirea lui Antioh Cantemir şi numirea lui

Constantin Duca (1700 – 1703), pentru a doua oară, care acuzat de boierii Ruseteşti de

promovarea unei fiscalităţi apăsătoare şi de contacte cu ruşii, este mazilit. A fost numit în

loc Mihai Racoviţă (1703 – 1705), apoi din nou Antioh Cantemir (1705 – 1707),

recunoscut de data aceasta şi de către domnul muntean, Constantin Brâncoveanu. După

care a urmat iar Mihai Racoviţă (1707 – 1709). Acesta din urmă, acuzat de legături cu



ţarul Rusiei, a fost mazilit şi înlocuit cu Nicolae Mavrocordat (1709 – 1710), fiul marelui

dragoman Alexandru Exaporitul.

În această vreme dregătorii otomani au fost puşi în temă de trădarea lui

Brâncoveanu şi a legătuilor sale cu ţarul, fapt care a dus la înlocuirea lui Nicolae

Mavrocordat cu Dimitrie Cantemir, cunoscut ca adversar tenace al domnului muntean.

La înscăunare Dimitrie Cantemir a primit misiunea de a-l supraveghea pe domnul

Ţării Româneşti şi de a-l aresta atunci când va primi poruncă de la Înalta Poartă.

Sosind la Iaşi, Dimitrie Cantemir a luat ca primă măsură organizarea sfatului

domnesc, în care a introdus boieri credincioşi familiei sale, şi-a ales colaboratori din

generaţia mai tânără, între care Ion Neculce. Pentru a stinge vechile animozităţi cu

familia Costineştilor, a numit pe Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, ucis din

porunca tatălui său, ca mare logofăt.În plan social a căutat să reducă fiscalitatea, să întărească stăpânirea de pământ

unor boieri mici, breslaşi şi târgoveţi, prin care preconiza să-şi asigure solidaritatea

tuturor claselor sociale, să construiască o monarhie stabilă şi ereditară. Prin aceste măsuri

el poate fi considerat un precursor al despotismului luminat, având ca promotor în Rusia

reformele lui Petru cel Mare.

Pentru a-şi pune în aplicare unele din planurile sale a căutat să-şi atragă şi

biserica. În acest sens a ţinut să reglementeze, în înţelegere cu patriarhul Ierusalimului,Hrisant Notara, raporturile cu mănăstirile închinate Sfântului Mormânt.. În urma acestui

demers au fost restituite ţării o serie de mănăstiri dintre cele mai bogate şi însemnate ca

Bistriţa, Tazlău şi Probota. Altor mănăstiri le-a acordat înlesniri fiscale şi obişnuite

întăriri de moşii.

În politica externă Dimitrie Cantemir a fost influenţat de rezultatele modernizării

şi întăririi Rusiei prin promovarea reformelor introduse de Petru cel Mare, monarh

autoritar ce întruchipa aspiraţiile lui Cantemir de conducător luminat. Aşadar, trecerea lui

Cantemir de partea Rusiei n-a fost un act de conjunctură, ci rezultatul reflexiilor sale

pentru ridicarea Moldovei al un statut mai apropiat de monarhiile europene. Poziţia

domnului Moldovei corespundea planurilor strategice şi militare ruse, oferind trupelor lui

Petru cel Mare trecerea fără rezistenţă prin Moldova spre Dunăre, spre a face joncţiunea



cu ostea domnului Ţării Româneşti, beneficiind, totodată, şi de proviziile pregătite de

către domnul muntean.

După mai multe runde de tratative s-a ajuns la înţelegerea, din 13 aprilie 1711,

dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, prin care se reglementa politica internă a

Moldovei, angajamentele externe şi garanţiile privitoare la persoana domnului. Acest

acord l-a determinat pe ţarul Petru I să înceapă ofensiva împotriva Imperiului otoman

prin Moldova, ci nu în Crimeea, unde la Dunăre putea stăvili înaintarea turcilor, contând

pe sprijinul lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, precum şi pe alianţa

Poloniei.

În faţa precipitărilor evenimentelor, Dimitrie Cantemir a dezvăluit boierilor

alianţa cu ţarul şi alăturarea armatelor ruse. La 26 mai 1711 domnul moldovean cerea lui

Petru I să grăbească intervenţia militară a ruşilor şi protecţie de teamă să nu fie prins detruci. Concomitent a primit poruncă de la Poartă ca să intre în Ţara Românească pentru a

acorda sprijin tătarilor din Bugeac pentru capturarea lui Brâncoveanu şi a-l preda turcilor.

În paralel un corp de oaste rus a ajuns la Prut, la locul Zagorancea, întâmpinat de

voievodul Moldovei.

Vestea răzvrătirii lui Dimitrie Cantemir i-a parvenit şi marelui vizir care, drept

represalii, a executat capuchehaia domnului la Poartă, iar fratele său Antioh a fost închis

în temniţa de la Edikulé, dar a scăpat cu viaţă, fiindcă a prevenit pe dregătorii otomani deintenţiile de trădare ale fratelui său, dar nu i s-a dat crezare.

Prezenţa oastei ruse în Moldova a fost făcută prin manifeste care îndemnau

poporul, boierii şi alţi dregători să se revolte împotriva turcilor. Însuşi domnul Moldovei

a adresat o proclamaţie, document unic prin valoarea sa programatică, prin care se cerea

supuşilor să-i fie alături în demersul său împotriva asupriri Porţii otomane.

La 24 iunie 1711 Petru cel Mare a sosit la Iaşi, însoţit se soţia sa, Ecaterina, de

miniştri, generali şi statul major al oştirii, fiind întâmpinat, în tabăra de la Ţuţora de către

Dimitrie Cantemir. În cinstea înaltului suveran domnul Moldovei a dat, la 25 iunie 1711,

un mare banchet, la care a participat şi Toma Cantacuzino, spătarul din Ţara

Românească, care părăsise tabăra lui Constantin Brâncoveanu de la Uralaţi, în frunte cu

un steag de călăreţi.



Planul strategic al ruşilor s-a dovedit cu totul nechibzuit, ceea ce a dus la

înfrângerea ruşilor în luptele din iulie 1711, de la Stănileşti, pe Prut. Situaţia dificilă în

care se găsea i-a impus lui Petru I să ceară, printr-un emisar, începerea tratativelor pentru

încheierea păcii între cele două puteri, la care au consimţit şi turcii, în pofida opoziţiei

tătarilor, polonilor şi suedezilor, care doreau continuarea ostilităţilor.

În cele din urmă tratatul de pace a fost semnat la 12/23 iulie 1711, după care a

început evacuarea armatei ruseşti sub escortă turcă, ca să evite atacul tătarilor. Odată cu

aceasta a trecut şi Dimitrie Cantemir, ascuns într-o caretă a ţarinei, părăsind pentru

totdeauna Moldova. Restul vieţii şi l-a petrecut în Rusia, la Harkov, sub protecţia ţarului,

unde şi-a elaborat vasta sa operă. S-a stins din viaţă la 21 august 1723, înainte de a

împlini vârsta de 50 de ani.



Evoluţia situaţiei politice a Transilvaniei

în secolul al XVII-lea

După uciderea lui Mihai Viteazul, în Transilvania a urmat stăpânirea scurtă a lui

Sigismund Bathory (1601 – 1602), care s-a retras definitiv în Boemia, după care s-a

instaurat, sub conducerea guvernatorului Gheorghe Basta, aspra stăpânire habsburgică

(1602 – 1605).

Moise Székely în 1603 şi Ştefan Bocskay în 1604 au încercat să înlăture, fără

succes, stăpânirea imperială. Acesta din urmă a reuşit, în iunie 1605, să fie recunoscut de

către Poarta otomană principe al Transilvaniei, iar peste un an şi de către Rudolf al II-lea.

Pacea din noiembrie 1605 dintre turci şi imperiali punea capăt războiului dintre cele două

puteri şi confirma păstrarea autonomiei Principatului Transilvaniei sub suzeranitateaPorţii otomane.

După moartea lui Ştefan Bocskay, în decembrie 1606, Dieta de la Cluj l-a ales ca

principe pe Sigismund Rakóczi (1607 – 1608), pentru a împiedica începerea luptelor

pentru putere. În ciuda politicii sale de echilibru în interior, cât şi în plan extern, este

nevoit să abdice din cauza izbucnirii unor frământări sociale la hotarul de apus al

Principatului.

În locul acestuia Dieta l-a ales ca principe pe Gabriel Bathory (1608 – 1613), carea dus în plan intern o politică de sporire a autorităţii princiare prin acordarea unor

demnităţi nobilimii venite din Ungaria şi prin desfiinţarea, în 1610, a Universităţii săseşti.

În politica externă a căutat să obţină coroana Poloniei, dobândirea stăpânirii asupra Ţării

Româneşti şi a Moldovei, încât a nemulţumit atât Curtea din Viena, cât şi Poarta

otomană, fiindcă periclita echilibrul păcii turco-imperiale. Acestea au dus la înlocuirea sa

de către Poarta otomană cu Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care era fidel turcilor.

Acesta a urmărit în politica internă întărirea puterii centrale prin limitarea

influenţei nobilimii, prin numirea în marile dregătorii ale ţării rude apropiate şi fidele lui,

prin redarea nobilimii de ţară privilegiile pierdute în vremea lui Gabriel Bathory, prin

repunerea în drepturi a Universităţii săseşti.



Faţă de români a adoptat o atitudine binevoitoare, întărind Bisericii ortodoxe

vechile ei proprietăţi, preoţii au fost scutiţi, în 1624, de unele dijme, iar învăţământul

primar a fost extins şi asupra fiilor de ţărani şi de târgoveţi.

În domeniul militar s-a preocupat să organizeze, pe baza experienţei militare ca

participant la Războiul de 30 de ani, o oaste puternică, de nivel european, în care baza o

constituiau secuii, alături de români şi maghiari, care slujeau la cetăţi, în unităţile

comitatelor şi al oraşelor.

În poltica externă, pentru a limita efectele războiului de 30 de ani, a luat o serie de

măsuri fiscale, monetare, de reglementare a preţurilor, a stabilit cursul monedelor

externe. Totodată, a stimulat mineritul, comerţul şi activitatea breslelor meşteşugăreşti.

Faţă de habsburgi nu a manifestat o atitudine preitenoasă, fiindca aceştia ridicau pretenţii

de suzeranitate asupra Transilvaniei.În cursul Războiului de 30 de ani (1618 – 1648) a făcut parte din gruparea statelor

care formau „Uniunea Evanghelică”, remarcându-se, cu aprobarea Porţii în faza ceho-

palatină (1618 – 1623) şi daneză (1623 – 1629) ale războiului. Cu toate acestea n-a reuşit

să obţină coroana Ungariei sau pe cea a Boemiei, după cum n-a obţinut, din cauza

opoziţiei turcilor, nici pe cea de rege al „Daciei”, care trebuia să unească, după proiectul

său din 1627, cele trei ţări româneşti într-o singură formaţiune politică, precum şi nici pe

cea a Poloniei. Totuşi, el s-a impus ca o figură reprezentativă a Războiului de 30 de ani.Moartea sa a declanşat o serie de frământări pentru putere, impunându-se în cele

din urmă Gheorghe Rakóczi I (1630 – 1648), în urma tratativelor, din 1631 şi 1632, cu

habsburgii şi pretendenţii susţinuţi de turci.

Politica internă a lui Gheorghe Rakóczi I se caracterizează prin consolidarea

puterii în urma stabilirii de relaţii bune cu puterea suzerană, prin reluarea politicii

autoritare a înaintaşului său, pusă în practică prin:

- reintroducerea monopolului princiar asupra comerţului;

- restrângerea atribuţiilor Consiliului princiar;

- limitarea daniilor şi a zălogirii moşiilor fiscale;

- limitarea atribuţiilor Adunării generale a ţării;

- sporirea puterii economice a principelui;

- reorganizarea competenţelor sistemului reţelei de poştă.



Introducerea în practică a acestor măsuri a dus la schimbarea concepţiei despre

bazele puterii princiare, ceea ce a constituit pentru contemporani o mare noutate.

Primii şase ani se caracterizeaă prin creşterea fiscalităţii, ca după 1636 să asistăm

la revenirea în limitele cuantumului din vreme domniei lui Gabriel Bethlen. Privilegiile

acordate negustorilor au facilitat atragerea grecilor, care aşezaţi la Sibiu, au format

campania grecească.

În vremea sa Alba Iulia a devenit oraşul de reşedinţă a principelui şi locul de

desfăşurare a Adunărilor ţării.

Ca protestant a promovat rolul confesiunii calvine, în detrimentul celorlalte

confesiuni, mai ales, a celei ortodoxe româneşti, supunând jurisdicţiei episcopului

reformat pe cel ortodox. Aceeaşi poziţie a avut-o şi faţă de biserica catolică, refuzând

reînfiinţarea episcopiei catolice de la Alba Iulia.În politica externă a căutat să păstreze relaţiile de prietenie şi de bună înţelegere

cu ţările române, promovând un sistem de alianţe care prevedeau sprijinul reciproc

diplomatic şi militar. El a fost concretizat prin tratativele cu Matei Basarab şi mai puţin

cu Vasile Lupu.

În Războiul de 30 de ani a participat alături de coaliţia antihasburgică franco-

suedeză, prin care spera să redobândească cele şapte comitate din Ungaria stăpânite de

Gabriel Bethlen, să-şi consolideze prestigiul şi autoritatea în faţa stărilor, precum şicâştigarea încrederii turcilor prin serviciile aduse acestora în lupta împotriva Vienei. O

parte din acestea s-au relizat prin pacea de la Linz, din 16 decembrie 1645, confirmate şi

prin prevederile păcii din Westfalia (1648).

După moartea principelui, s-a impus Gheorghe Rakóczi al II-lea (1648 – 1660)

care a acordat în plan intern o grijă deosebită justiţiei, alcătuind în acest sens o comisie

din reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate, pentru a pune ordine în mulţimea de legi

date de la Ioan Zapolya şi de la existenţa Transilvaniei, concretizat prin alcătuirea unui

singur corpus de legi aprobat la 15 iunie 1653 sub numele de Approbatae Constitutiones.

În plan extern dorea să redobândească calitatea de rege al Poloniei, adică domnia

lui Ştefan Bathory, pretenţie pe care a avut-o şi tatăl său, în 1648, dar murind candidatura

sa nu a mai fost luată în consideraţie.



În anul 1657, redeschizându-se problema succesiunii la tronul polon, Gheorghe

Rakóczi al II-lea, nesocotind prevederile tratatului cu Poarta otomană, plănuieşte o

acţiune rapidă asupra Poloniei, cu sprijinul ţărilor române, a Suediei şi cazacilor. Poarta

aflând despre acest plan i-a cerut să revină în ţară, timp în care Polonia a primit ajutorul

tătarilor şi al imperialilor, încât acţiunea lui Gheorghe Rakóczi al II-lea s-a terminat

printr-un eşec total, care a afectat statutul politic al ţării.

Poarta otomană nu l-a mai recunoscut ca principe al Transilvaniei, iar Constantin

Şerban şi Gheorghe Ştefan au fost maziliţi. Stările transilvănene, sub ameninţarea

transformării ţării în paşalâc, au acceptat, la 23 august 1658, alegerea pentru scurtă vreme

a lui Acaţiu Barcsai ca principe al Transilvaniei (1658 – 1659). Ca atare în august 1659

stările l-au recunoscut pe Gheorghe Rakóczi al II-lea din nou ca principe al Transilvaniei,

care a dus în această perioadă o politică hotărât antiotomană. În acest sens a încheiat la 15octombrie 1659, cu Mihnea al III-lea un tratat împotriva Impriului otoman. Riposta Porţii

a venit rapid repunându-l în scaun pe Acaţiu Barcsai, care a avut de înfruntat opoziţia lui

Ioan Kemeny, un apropiat al Rakoczeştilor.

În cele din urmă a fost ales principe Mihail Apafi (1661 – 1690), în urma

acceptării a 24 de condiţii impuse de Adunarea stărilor, pentru recâştigarea supremaţiei

politice. În ciuda acestora Mihail Apafi a căutat să-şi consolideze puterea princiară prin:

- scăderea ritmicităţii convocării Dietei;- anularea în 1665 a două condiţii referitoare la:

- împuternicirea luării deciziilor importante ;

- şi la interzicerea primirii solilor şi discutarea problemelor de

politică externă cu aceştia în absenţa consilierilor princiari;

- măsuri de natură economică;

- recuperarea domeniilor statului şi ale familiei princiare.

Aceeaşi soartă a avut-o şi Consiliul princiar a cărui autoritate a scăzut în favoarea

principelui. Aceste măsuri au atras nemulţumirea unor membri ai Consiliului princiar,

care s-au constituit, în 1671, în aşa-zisa „Ligă blestemată”, în frunte cu Dionisie Banffy,

care era filoturc. O altă grupare nobiliară în frunte cu Mihail Teleki a pus la cale

înlăturarea şi executarea lui Banffy în 1674.



După 1685, o dată cu intrarea trupelor austriece în Transilvania, autoritatea lui

Teleki a sporit mult, ca şi a Consiliului princiar şi a Adunării stărilor, care era convocată

şi fără mandat princiar, ca urmare a subordonării principelui.

În plan economic Mihail Apafi a luat măsuri împotriva exportului de fier,

intensifică exploatarea superioară a zăcămintelor de aur şi argint de la Abrud, Zlatna,

Baia de Criş, Baia de Arieş Rodna etc., a sporit exploatarea ocnelor de sare care aduceau

venituri importante pentru visteria princiară. Concomitent s-a preocupat de dezvoltarea

comerţului, restrângând monopolurile de breaslă. Toate aceste măsuri s-au integrat într-

un sistem coerent de politică economică, prin care s-a reuşit dezvoltarea şi prosperitatea

Transilvaniei.

Politica externă a lui Mihai Apafi se caracterizează prin îndeplinirea cerinţelor

Porţii otomane, de a participa, în 1663, la campaniile acesteia împotriva Imperiuluihabsburgic. În urma păcii dintre cele două puteri, Transilvania s-a văzut cu hotarele

micşorate.

În relaţiile cu habsburgii, domnia lui Mihail Apafi a înregistrat două etape

distincte:

- prima până spre anii 1672-1674, caracterizată prin menţinerea păcii;

- a doua, începe de prin anul 1670 şi este dominată de o stare conflictuală

datorită refugierii în Transilvania a numeroşi reformaţi din Ungaria,răzvrătiţi şi nemulţumiţi de intoleranţa promovată de biserica catolică,

sprijinită de Viena.

Această situaţie a stat la baza izbucnirii conflictului din 1681 dintre Imperiul

habsburgic şi Poarta otomană, în care au fost implicate şi cele trei ţări româneşti.

Relaţiile cu Ţara Românească şi Moldova au fost prieteneşti, în ciuda instabilităţii

domneşti.

După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, în 1683, habsburgii au luat

iniţiativa diplomatică pentru a pune în practică planul de încorporare a Transilvaniei şi a

Ţării Româneşti, ca foste teritorii cucerite sau supuse coroanei ungare.

Tratatul hallerian, din iunie 1686, a avut drept rezultat intrarea trupelor imperiale

în Transilvania şi impunerea tratatului de la Blaj, din octombrie 1687. Acesta din urmă

prevedea că ţara era obligată să primescă garnizoane imperiale în 123 oraşe şi cetăţi, să



furnizeze provizii pentru armată, să plătească o sumă de 700.000 de florini în schimbul

obţinerii recunoaşterii Principatului şi a legilor ţării. Apoi la 9 mai 1688 Adunarea ţării a

acceptat „de bunăvoie” renunţarea la suzeranitatea otomană în schimbul protecţiei

imperiale.

După moartea lui Mihail Apafi i-a urmat fiul său, Mihail Apafi al II-lea, care

neacceptat de Viena, a dus la complicarea situaţiei, în condiţiile izbucnirii războiului

dintre Franţa şi Imperiul habsburgic, precum şi a revenirii turcilor în faţa Vienei.

Înfrângerea oştilor imperiale conduse de Donald Heissler, la Zărneşti 1690, a determinat

ca Poarta otomană, cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, să-l numească pe Emeric

Thököly ca principe al Transilvaniei.

Curtea de la Viena, prin demersurile cancelarului Nicolae Bethlen, a obţinut

diploma din 16 octombrie 1690, prin care se garanta statutul separat al Principatului încadrul Imperiului habsburgic. Aceasta a fost promulgată la 4 decembrie 1791 sub numele

de Diploma leopoldină, care a constituit actul juridic fundamental, constituţia

Principatului Transilvaniei până la dualismul austro-ungar din 1867.