Ministerul Educatiei al Republicii MoldovaUniversitatea de Stat din Moldova

Facultatea de DreptCatedra de Drept Penal şi Criminologie

Raport

„ Platon – Gînditor al Greciei Antice ”

Autor: studenta an. IV, gr. 410 Cobîlaş Laurenția

Coordonator: dr. în drept, conf. univ. Ciobanu Igor

Chişinău, 2014

1

Cuprins :

Introducere ...................................................................................... 3

I. Biografie ........................................................................................... 4II. Creaţiile lui Platon ............................................................................ 6III. Dialogul „Legile” ………................................................................... 14IV. Dialogul „Protogoras” ........................................................................ 18V. Concluzii ........................................................................................... 19

Bibliografie ....................................................................................... 20 Anexe ………………………………………………………………. 21

2

I. Introducere

Problematica crimei şi a autorului ei a preocupat gîndirea umană cu mult înaintea apariţiei criminologiei ca ştiinţă. Preocupările şi cercetările criminologice sunt concomitente cu apariţia omului în societate.

Indiferent de faptul că criminologia ca știință s-a constituit destul de tîrziu ( sec. XIX), preocupările, ideile sau diversele explicţii pe marginea criminalităţii s-au exprimat în toate sectoarele gîndirii umane: filosofie, politică, literatură etc.

Drept dovadă, în acest sens, ne servesc operele filosofice şi literare ale antichităţii, unde tema crimei a constituit, din totdeauna,izvor de genială inspiraţie.

În operele literare şi filosofice din Grecia Antică, crima şi consecinţele ei periculoase pentru întreaga omenire au constituit obiectul unor judecăţi demne de începuturile ştiinţei „criminologiei clasice empirice”.

Primele explicaţii în legătură cu fenomenele, proprietăţile, obiectele din lumea înconjurătoare au avut un pronunţat caracter mistic, creându-se în acest fel marile mituri privind geneza lumii.

Dovezi, în acest sens, reprezintă marile idei ale lui: Sofocle (cca. 496 - 406 î.Hr) – care în lucrarea „Antigona şi Oedip” a arătat că sursa crimei o reprezintă soarta omului, destinul; Hesiot ( sec. VIII – VII î.Hr.) – în opera „Munci şi Zile”, susţine că sursa tuturor relelor o constituie nedreptatea socială; Pitagora (cca. 580 - 495 î.Hr.) – în „Teoria despre suflet”, arată că numărul este esenţa tuturor lucrurilor; Democrit (cca. 460 - 360 î.Hr.) – menţiona că la baza lumii se află atomii; Socrate (cca. 470 – 399 î.Hr.) – considera că crima este rezultatul ignoranţei, ignoranţa este sursa crimei, iar criminalul ignoră că este ignorat; Platon (cca. 427 – 347 î.Hr.) – în dialogul „Protagoras”, susţinea ideia că scopul pedepsei este prevenirea săvîrşirii altor crime în viitor etc.

În această lucrare voi aborda ideile marelui filosof, gînditor al Greciei Antice, Platon, care a fost discipolul lui Socrate şi învăţătorul lui Aristotel. Şi în special voi vorbi despre Dialogul consacrat lui Protagoras şi dialogul „Legile”.

În aceste două mari lucrări ale sale, Platon vorbeşte despre faptele antisociale, răzbunare, pedeapsă şi scopul acesteia ce constă în prevenirea săvîrşirii în viitor a altor crime şi îndreptării persoanei.

3

II. Biografie

Platon (427 – 347 î.Hr.), s-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoşi iluştri. Tatăl său, Ariston, era unul dintre descendenţii regelui Codros, iar mama sa, Perictione, era membră a unei familii înrudite cu cea a marelui legiuitor Solon. În opera (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor), Diogenes Laertios arată genealogia lui Platon, indicată mai jos.

După mamă:

Poseidon

Neleu

Solon frate Doprides

Critias

Callaischoros

Critias Glaucon

Charmides Perictione

Platon Glaucon Adeimantos Potone

Speusip

După tată:

Melanthos

Codros, regele Atenei

Ariston

Platon, etc.1

1 Diogenes Laertios, Despre Viețile şi Doctrinile Filosofilor, editura „POLIROM”, Bucureşti, 2001, p. 392.4

Numele de naștere al său era Aristocles, Platon a fost un pseudonim primit datorită pieptului său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele civile între democrați și aristocrați.

La vîrsta de 19 de ani face cunoaștinţă cu Socrate şi devine discipolul său, rămînînd alături de el pînă în ziua morţii acestuia. Aplecarea spre filosofie a lui Platon a fost şi o încununare a strădaniilor culturale înfăptuite de înaintaşii săi. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului l-a înnăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtînd marca puternică a filosofiei socratice.2

După acest tragic eveniment, Platon pleacă la Megara, la Euclid, unde şi-au impus exilul majoritatea discipolilor lui Socrate, după moartea acestuia. După Megara, acesta întreprinde o lungă călătorie în Egipt, care avea o organizare social-politică bazată pe caste şi o diviziune rigidă a muncii. Părăsind Egiptul, Platon ia calea Cirenei, apropiată de Egipt, unde interesele sale sunt adresate astronomiei, matematicii şi muzicii. După vizita Cirenei, marele filosof se îndreaptă spre sudul Italiei actuale, unde studiază patrimoniul Şcolii pitagoreice.

Următorul centru al culturii antice, vizitat de Platon, a fost oraşul Siracuza din insula Sicilei. La acel moment, Siracuza reprezenta unul dintre cele mai importante centre ale arealului politic al Greciei Antice. În Siracuza, guvernată de tiranul Dionisos cel Bătrîn, interesele lui Platon sunt marcate de apropierea sa de Dion, care era o rudă a tiranului. Prin intermediul lui Dion, Platon încearcă să influenţeze cursul vieţii politice din Siracuza. Această influenţă avea ca ultim scop aplicarea în practică a concepţiilor sale politico-juridice.3 Speranţele, însă, i-au fost spulberate, Platon fiind vîndut ca scalv.

În cele din urmă, cu ajutorul prietenilor săi din Atena, acesta a fost răscupărat de unul dintre prietenii săi, astfel reuşind să scape din robia, în care îl aruncase tiranul Dionisos cel Bătrîn. După cele întîmplate, se întoarce în Atena, unde deschide o şcoală filosofică în grădinile lui Academos – erou mitic – de unde numele celebru de Academia, dat şcolii lui Platon. . Cum Platon a fost foarte preocupat nu doar de filosofie, ci şi de studii politice, Academia înfiinţată de el a devenit în timp o adevărată pepinieră de funcţionari şi oameni politici. Ea va funcţiona peste 900 de ani, fiind închisă din ordinul împăratului Iustinian, în anul 529 d.Hr.4

După moartea lui Dionisos cel bătrîn, acesta pleacă din nou la Siracuza, cu speranţa de a deveni mentor al noului tiran – pentru a îmbina filosofia cu politica – dar, după un timp, trebuie să fugă. Revine a treia oară la Siracuza, dar se află în pericol de moarte, fiind salvat de un pitagorician influent. Pînă la sfîrşitul vieţii, în 347, s-a consacrat exclusiv filosofiei.

2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon.3 Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005, p. 26.4 http://ziarullumina.ro/documentar/platon-filosoful-modern-al-antichitatii.

5

III. Creaţiile lui Platon

Deşi în posteritatea imediată a filosofiei socratice s-au constituit cîteva şcoli demisocratice, linia principală de preluare şi dezvoltare a învăţăturii socratice, inclusiv în domeniul filosofiei dreptului, este reprezentată de Platon, unul dintre cei mai mari filosofi ai timpurilor.

Cea mai importantă parte a operei sale o reprezintă celebrele dialoguri, lucrări în care abordarea unei anumite probleme filosofice se realizează, de regulă, prin dialogul dintre Socrate (ca personaj central) şi diverşi cetăţeni atenieni. Dialogurile sale sunt adevărate capodopere filosofico – literare, neîntrecute prin frumuseţea şi profunzimea lor. Personajul principal al tuturor dialogurilor este Socrate. Opera lui Platon reprezintă astfel un elogiu adus învăţătorului iubit, condamnat pe nedrept şi a cărui memoriei vrea s-o reabiliteze. Pentru a facilita studierea operei platonice, cercetătorii împart dialogurile în trei categorii, conform perioadelor de evoluţiei sufletească a filosofului: dialogurile scrise în tinereţe, numite „socratice”, deoarece unele dintre ele au fos scrise, probabil, încă în timpul vieţii lui Socrate, dialoguri de maturitate şi, în sfîrşit dialoguri de bătrîneţe.5

Pentru a vedea care era contextul istoric în care s-a dezvoltat gândirea platoniciană vom reda următoarea schemă:6

Sofiștii (sec. al V-lea î.Hr.)

Hippias, Protagioras, Gorgias

Socrate

Marii socratici Micii socratici

Academia Lyceul cinici cirenaici megarici

Platon Aristotel

(427-348) (385-322)

5http://www.google.md/url? sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=3&cad=rja&uact=8&ved=0CCsQFjAC&url=http%3A%2F%2Fwww.clopotel.ro%2Feducatie%2Freferate%2Fdownload_Platon_filozof_-1851.html&ei=DZuEVM__GMmsU8_0gfAP&usg=AFQjCNGywlPANtE6qs2aVRnRzVdDHFpiAg&bvm=bv.80642063,d.d24. 6 Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, „ Filozofia dreptului. Marile Curente”, editura ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 27

6

Platon, este primul filozof antic ale cărui opere, se pare, s-au păstrat în întregime pînă în zilele noastre. Cu toate acestea, creația lui a înaintat pe parcursul timpului o serie de probleme, soluțiile cărora prezintă un grad mai mic sau mai mare de incertitudine: nu este exact momentul în care își face apariția scrierile sale: pe parcursul uceniciei sale, alături de Socrate, sau ulterior morții acestuia; nu există o certitudine asupra ordinii în care au fost create aceste opere; autenticitatea și paternitatea unora dintre aceste opere este în discuție, etc.7

Operele lui Platon au fost scrise sub formă de dialoguri și scrisori. În ceea ce privește numărul operelor sub formă de dialoguri este discutabil în literatura de specialitate, spre exemplu: în opera „Istoria doctrinelor politice și de drept”, profesorul universitar, Victor Zaharia împreună cu alți coautori menționează că numărul acestora este aproximativ 30, în timp ce în opera „Filosofia dreptului. O istorie a ideiilor din ultimii 2.500 de ani”, Ștefan Georgescu enumeră 28 de dialoguri, iar alți autori precum, Ion Craiovan în lucrarea „ Introducere în filozofia dreptului ” consideră că Platon a scris 35 de scrieri și 13 scrisori.

Platon și-a desfășurat activitatea pe parcursul a aproximativ 50 de ani. În timp, gîndirea filosofului a cunpscut o evoluție considerabilă: în metodologia autorului au intervenit modificări esențiale. Patrimoniul de idei, expus de autor în dialoguri, nici nu se mai încadrează în limitele unui sistem riguros, fapt pentru care creația lui Platon este divizată în trei perioade: de tinerețe, de maturitate și de bătrînețe.8

Dialogurile lui Platon reprezintă adevărate dezbateri de idei, afirmă Ştefan Georgescu în opera „Filosofia dreptului. O istorie a ideiilor din ultimii 2.500 de ani”. Deasemenea , menționează și despre faptul că acestea conțin atît respingerea ideilor greșite, îndeplinind funcția de catharsis, cât și argumentarea unor teze, menite să ajute la constituirea adevărului. Adeste lucrări îmbină profunzimea gîndirii filosofice cu frumusețea formei literare, reprezentând și azi o lectură instructivă și, în același timp, plăcută.

Pe temeiul cercetărilor cu privire la conținutul, la stilul și la limba scrierilor platonice, pe care le-au făcut criticii englezi și germani mai ales, în ultimele decenii, s-a ajuns la împărțirea următoare a dialogurilor platonice :                                                                   I. Dialogurile socratice sau din tinerețe (confruntarea cu sofiștii) 1. Apărarea (Apologia) lui Socrate;2.  Criton (Credința lui Socrate față de legi).3.  Euthyphron (Despre pietate).4.  Lysis (Despre iubire și prietenie).5.  Lahes (Despre vitejie).6. Charmides (Despre înțelepciune). II. Dialogurile critice principale, scrise în epoca maturității, în care este cuprinsă concepția despre lume, om și viață7 Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005, p. 27.8 Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005, p. 27.

7

 1. Protagoras (Despre învățarea virtuții).2. Gorgias (Împotriva falsei retorici).3. Euthydemos (Persiflarea sofismelor sofiștilor). 4.  Cratylos (împotriva falsei întrebuințări a iubirii de către sofiști).5.  Menon (Iarăși despre virtute și proiectul teoriei "reamintirii").6.  Theaitetos (Critica concepțiilor epistemologice). 7.  Hippias  maior  (După  unii  critici  neautentici,   important   pentru   pregătirea  pentru "Symposion").8.  Phaidros (Concepția despre idei).                    9.  Sophites (Despre raportul dintre idei).10.  Symposion (Teoria despre "Eros" sau despre metoda după care pot fi intuite ideile, prototipurile eterne ale lucrurilor).11.  Parmenide (Despre raportul Ideilor cu lumea senzorială). 12.  Phaidon (Despre moartea lui Socrate și despre nemurirea sufletului).                             13. Philebos (Despre cel mai inalt bun).                                                                                     14.  Politeia (Despre Statul cel mai bun. Cea mai matură operă platonică. Ideea de bine este soarele divin, ce da viață întregii realități). III. Dialogurile scrise la batrinețe

1.  Timaios (Filozofia platonică a naturii).2.  Nomoi ("Legile", despre stat). 3.  Critias (Filozofia istoriei).9

Cele aproximativ 30 de dialoguri, care îi sunt atribuite, sunt divizate, respectiv, în trei categorii:

a) Dialogurile de tinerețe, numite și <dialoguri socratice>, reprezintă rodul muncii de pînă la vîrsta de 40 de ani („Apologia lui Socrate”, „Protagoras”, ș.a.). În aceste dialoguri, studiile lui Platon sunt realizate pe baza metodologiei lui Socrate, pentru care sunt specifice: preponderența în cercetări a problemelor de ordin etic, constituirea și afirmarea unor noțiuni abstracte și raționalismul, în calitate de temei al adevărului cunoștințelor. Pe parcursul vieții lui Platon, Atena era dominată de instabilitate și nesiguranță: diferite forme de guvernămînt se succedau pe parcursul unor scurte perioade de timp, iar repercursiunile lor economice și poloitico-juridice erau agravate de consecințele dezastroase ale unor frecvente războaie în care era implicată cetatea. În aceste condiții, preocuparea politico-juridică esențială în cadrul acestor dialoguri este salvarea polisului. Soluția înaintată de Platon este întemeiată pe ideia „ bunului cetățean ”, al cărei ideal era însuși Socrate. Salvarea cetății putea fi realizată, potrivit lui Platon, în urma unei activități educative în masă: atîta timp cît „ bunul cetățean ” nu reprezintă un dat, el trebuie creat printr-un efort educativ al polisului: numai în acest fel interesele fiecărui om pot fi apropiate de interesele polisului. În această perioadă, în concepțiile politico-juridice ale lui Platon este prezentă și ideia posibilității salvării polisului prin intermediul unui monarh (despot) luminat. Prima călătorie a gînditorului atenian la Siracuza a reprezentat nu altceva decît o încercare de a crea în

9 http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/opera-platonica-71762.html.8

persoana lui Dionisos cel Bătrîn conducătorul înțelept. Această încercare s-a soldat, după cum s-a menționat, cu un eșec total. Deoarece activitatea sofiștilor a atras, potrivit autorului, pervertirea morală a cetățeanului, dialogurile socratice dobîndesc u pronunțat caracter antisofistic;

b) Dialogurile de maturitate („ Republica” ș.a.) sunt create după întoarcerea lui Platon din prima sa călătorie siciliană, care i-a marcat esențial gîndirea. Experiența siciliană impune discipolului lui Socrate o revizuire majoră a concepțiilor sale filosofică și politico-juridice. La această etapă, pentru prima oară în operele lui Platon își găsește consacrare Teoria ideilor, a cărei elemente pot fi întrezărite și în dialogurile socratice. Totodată, marile discipol al lui Socrate este preocupat și de conscrarea propriei doctrine politico-juridice. Studiile politico-juridice din această perioadă sunt prezentate, în special, în dilogul „ Republica”. Preocuparea politico-juridică majoră din această perioadă este la fel cu ceea din perioada de tinerețe: salvarea polisului. În urma călătoriei siciliene, fiind preocupat de perfecționarea mecanismului educării „ bunului cetățean ”, Platon renunță la extremele de care a dat dovadă în perioada de tinerețe: educarea „ bunului cetățean ” în persoana fiecărui individ și educarea „ bunului cetățean ” în persoana consucătorului suprem. Dorind să mărească eficiența activității de educare a „ bunului cetățean ”, Platon își îndreaptă eforturile în vederea educării unui grup de persoane, redus din punct de vedere numeric, care ar fi apt să-și asume conducerea polisului. Materializarea acestei idei a consituit-o deschiderea Academeiei, în care majoritatea celor instruiți erau reprezentanți ai aristocrației;

c) Dialogurile de bătrînețe („Legile”, ș.a.) reflectă tendința lui Platon de a-și revizui Teoria ideilor și, implicit, întregul său sistem filosofic și politico-juridic. Și în această perioadă studiul peoblemelor de ordin politico-juridic ocupă un loc preponderent în preocupările gînditorului antic. Revizuirile doctrinei sale politico-juridice din perioada de maturitate la această etapă Platon îi consacră o operă separată, ultima de altfel din creația sa: „ Legile ”.

În acest fel Platon, dea lungul vieții sale, și-a păstrat un interes constant pentru studiile politico-juridice. Modificarea opțiunilor politico-juridice asupra diferitelor probleme este în legătură directă cu evoluția dinamică a gîndirii sale. Înainte de a trece la o analiză a concepțiilor politico-juridice ale discipolului lui Socrate, este necesară prezentarea unora dintre ideile fundamentale ale sistemului său filosofic, care cu timpul a dobândit denumirea de „ idealism obiectiv ”.

Teoria ideilor ( numită și teoria formelor) este creată în perioada de maturitate, marcînd momentul de depășire a influenței doctrinei socratice asupra gîndirii lui Platon. Această teorie reprezintă centrul de greutate al filosofiei lui Platon.Chiar dacă este supusă unor modificări esențiale în perioada de bătrînețe, autorul nu renunță la teoria ideilor.

9

Crearea Teoriei ideilor reprezintă rezultanta unor influențe, pe care le-a suferit gîndirea filosofului atenian, pe parcursul timpului. Evoluția către Teoria ideilor se datorează: a ) motivului theoretic (gnoseologic; necesității cunoașterii) și b) motivului practic (social-politic și moral-educativ).

Prin Teoria ideilor Platon, respinge ideia posibilității omului de a învăța și de a cunoaște lumea înconjurătoare în modul în care acestea sunt acceptate astăzi. În cadrul acestei teorii, cunoașterea își găsește temei în credința religioasă în nemurirea sufletului.

Sufletul omului este nemuritor și este supus unor nenumărate reîncarnări. Nașterea omului nu prezintă decît o reincarnare a sufletului. În momentul nașterii omului sufletul posedă cunoștințe, pe care le-a dobîndit anterior, în trecerea sa prin această lume. În acest sens, omul doar își amintește ceea ce a mai cunoscut și, respectiv cunoaște deja (Mitul anamnezei).

În Teoria ideilor, lumea este dublă: a) Lumea lucrurilor nu este altceva decît realitatea materială a lucrurilor și

fenomenelor sensibile care ne înconjoară. Lumea lucrurilor este supusă unor permanente modificări, care nu permit acesteia să exprime esența, caracterele generale ale lucrurilor și ale fenomenelor sensibile. În această ordine de idei, pentru Platon, Lumea lucrurilor nu reprezintă o existență absolută, adevărată, cunoașterea căreia ar avea ca rezultat cunoștințe general valabile. În opinia autorului, cunoștințele adevărate pot fi dobîndite doar în urma cunoașterii Ideilor lucrurilor și fenomenelor sensibile, deoarece Lucrurile și obiectele reprezintă doar niște aparențe, copii sau imagini imperfecte ale ideilor.

b) Lumea ideilor este o lume deosebită de ceea care ne înconjoară, aflată deasupra lucrurilor și fenomenelor. Lumea ideilor este dominată de stabilitate și lipsă de schimbare: Lumea idwilor și fiecare Idee în parte sunt veșnice fapt penteu care lumea ideilor reprezintă existența adevărată.

Pentru Platon, ideile nu reprezintă construcții ale gîndirii, ci o realitate suprasensibilă imaterială și superioară Lumii lucrurilor, constituită din esența abstractă a lucrurilor și fenomenelor sensibile. Ideia există în sine și prin sine: existența ei nu este atestată prin altceva reprezentînd substanța sa. Ideia nu reprezintă o realitate a minții omului, existența ei fiind, potrivit autorului, o realitatea exterioară activității cognitive.

Sufletul este supus unor permanente migrări din Lumea lucrurilor în Lumea ideilor și din Lumea ideilor în Lumea lucrurilor. Aflarea sufletului în Lumea lucrurilor îl înzestrează cu cunoaștere. În procesul de trecere din Lumea lucrurilor în Lumea ideilor, sufletul se purifică, cunoștințele fiind date uitării. La întoarcerea sufletului din Lumea ideilor în Lumea lucrurilor

10

cunoașterea este dobîndită în cadrul unor amintiri. În acest fel, cunoașterea, dobîndită în Lumea lucrurilor, este complectată de cunoașterea directă a ideilor în Lumea ideilor.

Platon instituie anumite legături între aceste două lumi. Avînd un caracter etern și nefiind supusă schimbărilor, Lumea ideilor predetermină Lumea lucrurilor, ultima fiind doar o umbră sau o copie a Lumii ideilor. Această ultimă idee îi permite autorului să afirme caracterul adevărat al Lumii ideilor în raport cu Lumea lucrurilor, considerată iluzorie. Din această cauză Platon, afirmă că cunoașterea Lumii lucrurilor nu poate avea ca rezultat cunoștințe adevărate. Adevărate sunt, după părerea autorului atenian, doar cunoștințele rezultate în urma cunoașterii ideilor.

În om, așadar, există cunoașterea ideilor care își face apariția în timpul cît sufletul uman se află în Lumea ideilor. Majorității oamenilor, însă, nu le este dat să cunoască Lumea ideilor, deoarece ea este accesibilă doar unor oameni rari: filosofii. Cunoașterea Lumii ideilor, realizată prin intermediul așa-numitelor „ amintiri ale sufletului ”, este accesibilă doar înțelepților.10

Ideile sunt nu numai temeiul obiectelor lumii, dar şi scopul către care se îndreaptă sufletul omului. Numai filosofii reuşesc să se elibereze din priezonieratul lumii sensibile şi să se ridice la intuiţia divinului, a ideilor eterne. În clipa în care sufletul nostru priveşte o formă frumoasă, spun Platon, în el se trezeşte reamintirea frumosului original, pe care l-a intuit cîndva. În sufletul nostru se trezeşte atunci o nastolgie de neînvins după acel prototip etern. Această nostalgie ne mînă cu o putere demonică îndemnîndu-ne să realizăm în lumea aceasta o copie a prototipului etern. Această nostalgie a sufletului nostru după lumea veşnică a prototipurilor eterne, după Bine, Frumos şi adevăr este exprimată de Platon prin noţiunea de „Eros”. În dialogurile „Phaidon” şi „Sympozion”, Platon defineşte „Erosul” ca năzuinţa ce mişcă sufletul filosofului spre lumea Ideilor, intuite cîndva într-o altă lume. Erosul este forţa care îl determină pe om să tindă spre lumea Ideilor. Fără de el lumea senzorială şi lumea Ideilor ar fi sortite să stea una în faţa alteia, izolate şi fără nici o şansă de a mai fi cumva legate. Între cele două lumi există doar o direcţie de mişcare: de la obiecte spre idei. Sub impresia lucrurilor şi datorită Erosului omul presimte că undeva este o lume eternă a ideilor şi este cuprins de o nostalgie după această lume. Dacă n-ar fi Erosul între cele două lumi nu ar fi nici o mişcare. Erosul îi oferă omului şansa de a cunoaşte lumea eternă a ideilor.

Platon consideră că sufletul omului este rupt din lumea ideilor şi de aceea este de origine divină. Şi dacă un corp material este atras în jos, apoi sufletul, datorită Erosului, este atras în sus. Totul în lume tinde să ocupe un loc conform naturii sale. De aceea sufletul este atras de lumea divinului. El este împins spre această lume de forţa Erosului. Erosul face ca sufletul să se simtă în lumea lucrurilor doar un oaspete temporar, patria căruia este lume Ideilor.

Prin persoana lui Socrate în dialogul „Symposion”, Platon explică cum înţelege el acest Eros. Dacă interlocuitorii lui Socrate înţelegeau Erosul ca pe un Dumnezeu fericit şi frumos, apoi Socrate spune că Erosul este năzuinţa şi nostalgia după Bine, Frumos şi Adevăr. Cine este deja în posesia adevărului perfect, al Frumosului şi al Binelui, cum sunt, de exemplu, zeii, acela nu cunoaşte această năzuinţă căci se năzuieşte doar spre ceea că cineva nu are. Erosul nu este nici frumos, nici rău, nici bun. El nu este nici zeu nici om, dar este ceva de mijloc – un demon. El este ceva între muritor şi nemuritor, între înţelepciune şi lipsă de raţiune şi de aceea este mereu animat de o anumită tendinţă. Erosul este iubirea prototipului etern al Binelui, Frumosului şi Adevărului,

10 Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005, p.30.

11

nostalgia şi năzuinţa spre ele şi nicidecum posesia lor. Erosul este simbolul eficienţei şi al veşnicii căutări. Un eros care ar poseda totul este o contradicţie. Iubirea platonică trebuie înţeleasă deci ca setea sufletului nostru după tot ce este divin. Năzuinţa spre nemurire. Ideile sunt scopul către care tind toate lucrurile. Ele sunt cauza tuturor transformărilor din lume. Rămîne de explicat cum ideile nemişcate, neschimbătoare pot fi cauza transformărilor. Aceasta ar putea fi înţeles numai privind Ideile ca fiind cauza – scop.

Teoria ideilor este esenţa şi punctul culminant al filosofiei platonice. Ce reprezintă această teorie a ideilor şi cum ajunge Platon la formularea ei? Platon n-a expus în nici un dialog al său, într-un mod sistematic teoria sa despre idei. O pregătire epistemologică a acestei teorii o găsim în dialogul „Tectet”. Ca şi Socrate, Platon susţine că simţurile ne dau doar cunoştinţe relative. Adevărul poate fi cunoscut doar cu raţiunea. Dacă simţurile ne aduc cunoaşterea lumii neschimbătoare a ideilor. Aceasta este doar punctul de pornire. În genere, în dialogurile din prima perioadă, teoria ideilor lipseşte sau, cel mult, e abia sugerată uneori. Preocupările lui Platon se îndreaptă, continuînd linia lui Socrate, spre domeniul valorilor etico-estetice. Scopul său principal este respingerea relativismului axiologic al sofiştilor. Platon avea să cureţe valorile de orice relativitate şi să le acorde statutul unor existenţe în sine, independente. Teoria ideilor apre, deci din nevoia asigurării ontologice a valorilor şi se manifestă iniţial ca o ontologie a valorilor. Nu fără rezervă şi ezitări ea va deveni apoi o ontologie generală.

Un rol important în elaborarea teoriei Ideilor a revenit sugestiilor matematicii, aşa cum le-a interpretat platon. Conform învăţăturii lui Platon, existenţa se scindează în două lumi radical deosebite: lumea Ideilor, accesibilă numai inteligenţei şi numită de aceea lume inteligibilă, drept urmare, lumea sensibilă. Ideile sunt, potrivit acestei ontologii, existenţe reale, deşi nesensibile. Realitatea, pentru Platon, nu se identifică cu materialitate. Deşi nu sunt materiale, Ideile sunt reale, ba chiar sunt mai reale, în plan ontologic, decît lucrurile. Transcendenţa lor în raport cu lucrurile este o teză esenţială a platonismului. Ideile alcătuiesc un domeniu ontologic deosebit de cel al lucrurilor individuale. Pentru a le caracteriza, Platon utilizează concepţia eleată: Ideile sunt unice, imobile, imuabile, eterne, absolute, izolate unele de altele. Pentru descrierea lumii lucrurilor, el întrebuinţează termenii teoriei devenirii: lucrurile sunt schimbătoare, ele apar şi dispar, sunt în continuă mişcare şi transformare şi pătrunse de contradicţii.11

Poate fi găsită și o anumită asemănare între doctrina gnoseologică a lui Platon și permanenta căutare a noțiunilor generale, realizată de Socrate, deoarece: această doctrină își are sorgintea în tendința socratică către gîndirea abstractă. Pentru Platon, ideile nu reprezintă altceva decît noțiunile abstracte, către care în permanență își îndreaptă studiile Socrate. Spre deosebire de noțiunile generale ale lui Socrate reprezentînd cunoștințe dobîndite prin experiență, Ideile lui Platon reprezintă cunoștințe a căror existență este independentă de experiență: pentru Platon nu Ideia trebuie să se raporteze la Lucruri, ci Lucrurile trebuie sa-și ateste existența, devenirea și conformitatea cu Ideile.

Această doctrină gnoseologică este unul din pilonii centrali ai filosofiei lui Platon, avînd un rol determinat în înțelegerea organizării politico-juridice, propusă de autor. Cu toate acestea, necesită a fi menționat și faptul că anumite poziții ideatice ale autorului au un caracter mistic.12

11http://www.google.md/url? sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=3&cad=rja&uact=8&ved=0CCsQFjAC&url=http%3A%2F%2Fwww.clopotel.ro%2Feducatie%2Freferate%2Fdownload_Platon_filozof_-1851.html&ei=DZuEVM__GMmsU8_0gfAP&usg=AFQjCNGywlPANtE6qs2aVRnRzVdDHFpiAg&bvm=bv.80642063,d.d24.

12

Există şi lucrări care nu - au caracter de dialog, ca Apărarea lui Socrate sau ca cele treisprezece scrisori, din rîndul cărora doar cea de-a şaptea este considerată autentică. Ca şi în cazul multor altor filosofi antici (Pitagora, Aristotel), se pare, că alături de opera scrisă a lui Platon, există şi o importanţă, parte a gîndirii sale care a fost cunoscută doar de către discipolii săi. Această parte ne – (sau incomplet) cunoscută a gîndirii platoniciene este constituită atît din intervenţiile filosofului la cursul Academiei, cît şi, se pare, din ideile care l-au apropiat pe Platon, la vîrsta a treia, tot mai mult de mistica pitagoreică. În deja amintita scrisoare a şaptea există următorul mesaj: „Nu există nici o lucrare a mea despre această tematică, nici nu va exista, pentru că ea nu poate fi comunicată prin cuvinte, ca alte învăţături ...” Aristotel, care vorbeşte nu numai o dată de învăţăturile nescrise ale lui Platon, a susţinut ideea că, spre sfîrşitul vieţii sale, Platon ar fi îmbrăţişat teoria numerelor de la pitagoreici, ceea ce a dus la o asimilare a ideilor (platonice) cu numerele (pitagoreice). Unele părţi ale gîndirii sale pot fi reconstituite pe baza notelor unor discipoli: este cazul, de pildă, al prelegerii lui Platon: „Despre bine”, care ne arată o posibilă direcţie urmată de gîndirea lui Platon, în afară de cea din dialoguri.

Platon este continuatorul şi desăvîrşitorul concepţii socratice. Impresionat de descoperirea lui Socrate, Platon o generalizează şi o reinterpretează. El aprofundează conceptul (noţiunea) socratic şi îl transformă în „idee”. Tot ce există are un corespondent conceptual. Astfel de noţiuni generale ale celor ce există aievea, scrie Aristotel, el le-a numit Idei, spunînd că lucrurile stau în afara accestora şi îşi capătă denumirea după ele. Astfel se contituie teoria Ideilor a lui Platon conform căreia conceptele, noţiunile generale capătă o existenţă de sine stătătoare,, independentă de cea a lucrurilor. Ideea este, deci, conceptul ontologizat.13

IV. Dialogul „Legile”

12 Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005, p. 31.13http://www.google.md/url? sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=3&cad=rja&uact=8&ved=0CCsQFjAC&url=http%3A%2F%2Fwww.clopotel.ro%2Feducatie%2Freferate%2Fdownload_Platon_filozof_-1851.html&ei=DZuEVM__GMmsU8_0gfAP&usg=AFQjCNGywlPANtE6qs2aVRnRzVdDHFpiAg&bvm=bv.80642063,d.d24.

13

Dialogul „ Legile” a fost elaborat de Platon către sfîrșitul vieții: este ultima creație , nefinalizată. Această operă este rodul creației în perioada de maturitate a autorului, care propune atenție cititorului o nouă formă de organizare a statului ideal. Această formă de organizare a statului, la fel ca și prima doctrină a autorului ( prezentată în dialogul „ Republica ”), este „ impregnată ” de idealism, dar într-o măsură mai mică. Dialogul „ Legile ” este pătruns atît de „ spiritul ” încercării practice a autorului de a-și aplica în realitatea Siracuzei ( insula Sicilia ) proiectul inițial al statului ideal, cît și de încercarea de a apropia doctrina statului ideal de istorie și realitate. Preocupat în continuare de (re)elaborarea concepției statului ideal, autorul impune în calitate de fundament al acestei organizări social-politice legile. Cu ajutorul legilor, Platon „ detronează ” filosofii de la conducerea statului ideal.

Un element de ordin metodologic nou pentru acest dialog îl constitie și influența Școlii pitagoreice, adeseori misticismul cifrei pare să reprezinte unicul temei al fundamentării anumitor idei. Astfel, de exemplu, în dialogul „ Legile ”, Platon afirmă că statul trebuie să fie constituit din cel mult 5040 de cetățeni. Din ce cauză este vorba anume de acest număr și nu unul mai mare sau mai mic, un răspuns rațional la această întrebare nu vom găsi.

Spre deosebire de statul cetățenilor, prevăzut în dialogul „ Republica ”, în dialogul „ Legile ” cetățenii sunt divizați, în baza censului de avere, în patru clase, modificarea censului de avere reprezentînd temeiul trecerii dintr-o clasă în alta. De drepturi politice se bucură doar cetățenii, pentru asigurarea materială a cărora este utilizată munca robilor ( stare specifică mentalității majorității absolute a societăților antice). Nu se bucurau de statut de cetățean, pe lîngă robi, și străinii. Cetățenii, conform noii doctrine a statului ideal a lui Platon, sunt înzestrați cu anumite parcele de teren aflate în proprietatea statului, cetățenii aflîndu-se doar în posesia acestor terenuri.

În raport cu concepția inițială a statului ideal a aceluiași autor, prin noua doctrină familia este „ păstrată ”, femeile avînd un statut juridic aproape egal cu cel al bărbaților.

Principalele organe de conducere ale noului stat ideal sunt: Adunarea poporului; Consiliul reprezentativ, constituit din 90 de reprezentanți ai fiecărei clase ( în total 360 de membri ), căruia îi sunt delegate atribuții de ordin legislativ; Consiliul executiv, format din 37 de persoane; alte organe de conducere.

Una din principalele probleme supuse examinării în această operă este legislația și legiferarea. În opoziție cu principiul divin < element fundamental al legislației întregii lumi antice < temeiul legilor > elaborate trebuie căutat, afirmă Platon, în „ elementele rațiuni ”.

Stabilitatea relațiilor sociale poate fi instituită în temeiul unor legi, prin intermediul cărora, în măsură egală, sunt reprezentate interesele tuturor categoriilor sociale. În această ordine de idei, legislația elaborată trebuie să reflecte în măsură deplină relațiile social reglementate.

În spiritul timpurilor Greciei Antice, autorul impune o egalitate de tratament juridic între relațiile clasificate mai tîrziu ca „ relații de drept public ” și „ relații de drept privat ”. Pentru înțelegerea acestei idei, amintim că în această perioadă a culturii antice relațiile din viața familială sunt dominate de un control riguros din partea societății și statului.

14

Printre elementele care influențează conținutul reglementărilor legislative, Platon menționează elemente climaterice și geografice ale teritoriului statului.

Infractorii sunt prezentați de către autori în calitate de … oameni bolnavi, legea și sancțiunea penală avînd un rol curativ. O asemenea atitudine față de cauzalitatea infracționalității își găsește temei în concepția organică a statului, prezentată de autor. În acest stat, individul are doar doar condiția de element al întregului ( statului ), prezentat sub forma unui organism. Aplicarea legislației față de infractori trebuie să aibă ca efect însănătoșirea acestora sub influența sancțiunii, aceasta din urmă avînd rolul unui medicament utilizat în cadrul < tratamentului>.

Opunîndu-se înțelegerii dominante în gîndirea elenă și a întregii lumi antice, potrivit căruia pedeapsa reprezintă o răzbunare a victimii și / sau a rudelor acesteia în raport cu infractorul, Platon afirmă că aplicarea sancțiunii reprezintă pentru infractor o influență benefică, avînd ca scop educarea lui. Totodată, gînditorul elen afirmă că, în scopul menținerii sănătății organismului ( statului ), infractorul a cărui boală este incurabilă poate fi expulzat din societate sau lichidat.

Trebuie făcută o delimitare între Concepția lui Platon potrivit căreia săvîrșirea infracțiunii constituie rezultatul prezenței la infractor a așa – numitei „ boli intelectuale ” ( insuficiență a educației ), de Concepția Școlii antropologiei criminale, potrivit căreia săvîrșirea infracțiunii este rezultatul unei insuficiențe biologice ( sau, simplu vorbind, omul se naște … infractor, deoarece anumite elemente de ordin biologic îl predispun, în mod permanent, spre săvîrșirea infracțiunilor.

Legile, după gînditorului atenian, trebuie să fie însoțite de comentarii, prin intermediul cărora să se explice cetățenilor scopul adoptării lor. Mai mult ca atît, ordinea de drept, eficiența și stabilitatea legilor trebuie să-și găsească termen în anumite elemente de ordin ideologic.14

În opera sa asupra legilor,Platon considera că „orcine face rău altuia prin furt sau violență, va plăti persoanei lezate, în orice caz o amendă întotdeauna egală cu prejudiciul pînă la îndemnizarea completă. El va plăti deasemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în scopul îndreptării sale”.

Aceste idei constituie esența prevenirii generale și prevenirii speciale.15

Platon accentuează rolul preponderent al pedepsei în prevenirea crimei, pedeapsa din acest motiv fiind exemplară. De aceea justiția devenea echivalentul raționalității și al eficacității, deși Platon făcea distincție între delicvența periculoasă și delicvența recuperabilă. În geneza crimei, Platon acorda un rol predominant personalității omului și pleda pentru educația infractorilor în detenție. Platon afirma că lipsa de educație și reaua organizare a statului reprezintă cauza infracțiunii.16

14 Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005, p. 35-36.

15 Igor Ciobanu, „Criminologie”,vol.I, editura MUSEUM, Chişinău, 2003, p. 71-72.

16 Gheorghe Scripcaru, Vasile Arstărăstoaie ş.a., „Criminologie clinică”, editura POLIROM,Iaşi, 2003, p. 24.15

În opera „Criminologie”, dr. Horea Oprean și Lucia Oprean, menționază că, Platon preocupîndu-se de fenomenul criminal , considera că virtutea indivizilor și un mecanism al instituțiilor bine pus la punct poate duce la prevenirea infracțiunilor.

Autorul rus, В . А. Бачинин în opera „Философия преступления”, denotă că Platon elaborînd proiectul statului ideal, a realizat faptul că este inoportun de scăpat din vedere comportamentul agresiv și răutăcios al oamenilor. Aceasta la determinat să se gîndească asupra implimentării unor reglementări întru securitatea societății. În mod contrar, comportamentul instinctiv al oamenilor în căutarea confortului, avuției, egoismul ivit distruge orice stat, chiar si cel mai puternic și ideal.

Cea mai mare amenințare la adresa omenirii este crima umană. Avînd în vedere diversitatea speciilor, gînditor încearcă să le distribuie în funcție de gradul de pericol și ca pedeapsă necesară. Pedeapsa cea mai gravă în viziunea lui Platon este meritul crimelor împotriva zeilor. Vinovatul se depsește cu moartea, iar trupul său mort aruncat în afara țării. După care urmează crimele împotriva sistemului de stat existent. Platon numește dușmanii statului celor implicați în conspirații, în alimentarea revoltei, recurgere la violență, sau îsăși refuzul de a-și apăra patria. Astfel de cetățeni judecătorul îi condamnă, de regulă, de asemenea, la moarte.

Vorbind despre crime, Platon le împarte în involuntare și puse în aplicare. În cazul în care omorul a fost comis în timpul jocurilor sportive sau exercițiilor militare, făptuitorul nu va fi sancționat penal, ci va trece numai prin ritualul de purificare religioasă. În cadrul crimelor intenționate, pedeapsele pentru ucidere sunt împărțite după cum urmează: pentru uciderea unui sclav străin se achită o compensație stăpînului, dacă este ucis propriul sclav, este suficient doar un ritual religios de purificare.

În prezența săvîrșirii unei crime din imprudență a unui nounăscut liber, cel vinovat trebuie să se curățe prin ritualul religios și să părăsească societatea sa pe o perioadă de un an. În cazul în care crima a fost comisă într-un acces de furie și mînie, criminalul este izgonit din societatea pe un termen de doi ani.

Fiecare criminal care nu se supune legii, nu a trecut prin purificarea și s-a impus prin prezența lui în locurile publice - piețe, temple, și alte locuri publice, poate fi urmărit de către oricare dintre cetățeni și supus la o pedeapsă mai severă.

Dacă un sclav ucide stăpânul său sau orice cetățean liber, cei apropiați au dreptul să facă orice cu el, dar nici într-un caz nu trebuie să-i permită să trăiască.

Cînd unul dintre soți într-un acces de furie ucide celălalt soț, pedeapsa este expulzarea din țară timp de trei ani. Aceeași măsură se aplică în caz de conflict dramatic între frate și soră.

Dacă cineva într-un acces de furie ucide unul dintre părinții săi, el este supus în judecată celor mai grave acuzații de agresiune, impietate și blasfemie. Acesta merită pedeapsa cu moartea în mod repetat, în cazul în care aceasta ar fi fost posibil.

16

Vorbind despre motivele celor mai grave infracțiuni, Platon susține că motivul pentru aceasta este de multe ori îl constituie cele mai mari răutăți - o poziție dominantă de pasiune, face ca sufletul să i-a razna de dorintă, aspiră la achiziționarea de nesățioasă și violență. Începutul furious începe să domine sufletul omenesc, se pare totul cu susul în jos și apar presiuni pentru comiterea unei infracțiuni cu o putere tiranică căreia este imposibil de a-i opune rezistență. Recunoscînd invincibilitatea aceastei forțe pentru mulți oameni, Platon este înclinat la faptul că în țara sa pentru crime comise în focul pasiunii, pedepsele sunt relativ blînde.

Cea mai gravă dintre toate crimele, Platon consideră crima premeditată îmoptriva unei rude de sînge crimă. În afară de pedeapsa divină ce-l așteaptă pe criminal și pedeapsa severă a statului: este supus morții,iar trupul gol este aruncat în afara țării conform liniei ce intersectează hotarul. Apoi, toți funcționarii, pentru curățirea întregului stat, trebuie să aducă cîte o piatră și să arunce în capul cadavrului.

Platon vorbește despre cei care sunt cu curaj de a se sinucide, supunîndu-se unui proces nedrept în legătură cu persoana sa. Statul îl condamnă în acest caz nepermițînd ca ecesta să aibă parte de o ceremonie de înmormântare obișnuită. Cei ce s-au sinucis sunt îngropați separat, în altă parte, pe terenurile virane, fără marcarea mormintelor sau a pietrelor funerare.

Nevinovat de crimă, Platon menționează că trebuie să fie considerat persoana care s-a apărat de un tîlhar pe timp de noapte, ce a încercat să evite un viol sau și-a apărat rudele sale nevinovate.

În cât mai multe detalii crimă, Platon tratează leziuni, împreună cu formularele relevante răspunde la starea în numele judecătorilor. Pedeapsa în cele mai multe cazuri devine o amendă de diferite dimensiuni. O excepție este utilizarea de violență, bătăi, insulte față de tatăl sau pe mama sa. Astfel de infracțiuni sunt egale cu sacrilegiu, iar autorii sunt condamnați la moarte.

În "Legile", a spus bătăile martor provocate fiul ei la oricare dintre părinți nu vin la salvare, instanța condamnat la exil din tara. În cazul în care care a ajutat a fost un sclav, el devine liber. Oricine prins părinți abuzează, expulzați din țară. Dacă este, contrar interdicției este returnat, acesta este condamnat la moarte.

V. Dialogul „ Protagoras

17

În dialogul consacrat lui Protagoras, Platon arată „...căci nimeni nu pedepsește pe cei care săvîrșesc nedreptatea numai și numai pentru acest lucru, anume pentru că au greșit, cel puțin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepsește doar pentru greșeala comisă – căci un lucru săvîrșit nu se poate îndrepta – ci pentru viitor ca să nu mai repete greșeala nici el nici altul, văzînd că acesta este nepedepsit”. Această ideie a fost reluată și dezvoltată de filosoful și scriitorul latin Seneca (4 î.Hr.- 65 d.Hr.): „Căci, după cum spunea Platon, nici un om înțelept nu pedepsește pentru că s-a săvîrșit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată”.17

Vorbind despre pedeapsă, el se apropie mai mult de scopul deastăzi al ei. Astfel, afirma că orice om care este pedepsit corect de un judecător, trebuie să devină mai bun și să tragă învățăminte din aceasta, să servească ca exemplu pentru alții, care văzînd suferința lui să se abțină de aface astfel de fapte. 18

VI. Concluzie17 Igor Ciobanu, „Criminologie”,vol.I, editura MUSEUM, Chişinău, 2003, p. 71.18 Horea Oprean, Lucia Oprean,Paul Popovici „Criminologie”, editura SERVO-SAT, p.42.

18

În pofida prezenței unei abordări idealiste a realității politico-juridice, opera lui Platon a exercitat o influență majoră asupra culturii politico-juridice europene. În special, poate fi menționată influența creației distinsului elev a lui Socrate asupra formării gîndirii politico-juridice a lui Aristotel, a stoicilor, a lui Cicero, a scriitorilor utopiști și a marxism-leninismului.

„Omul care, de-a lungul vieţii, şi-a luat rămas bun de la plăcerile şi de la podoabele trupului, pe care le socotea străine de el şi dăunătoare, omul care, dimpotrivă, şi-a dat toată silinţa să înveţe ceva, care, în loc de podoabe străine, a vrut pentru sufletul său podoabele cele adevărate: cumpătarea şi dreptatea, curajul, libertatea şi adevărul, omul acesta trebuie să aibă încredere în luminarea sufletului său.Platon, alături de elevul său, Aristotel, reprezintă culmea gândirii filosofice antice. Scrierile sale au fost studiate intens de mulţi Sfinţi Părinţi, iar unele idei au fost preluate şi remodelate corespunzător învăţăturii creştine. În operele sale gînditorul antic pune în evidență motivele ce duc la săvîrșirea crimelor și ca programă în stoparea acestora este pedeapsa arît cea generală cît și specială.

Platon s-a impus în memoria tuturor celor ce i-au studiat operele sale deosebite prin iscusința sa, prin elaborarea principiilor de bază pentru un stat ideal și puternic, fără crime nepedepsite. Argumentele pro aduse de acest filosof întru aplicarea pedepselor și scopul urmat de acestea, constituie temelia un stat puternic, în care infractorii și alte persoane cu înclinația de a săvîrși fapte antisociale sunt educate prin intermediul acestor pedpse, în sensul ca pe viitor să nu mai comită crime. Aplicarea pedepselor diferite în dependență de fiecare persoană în parte, este un pilon de bază în aplicarea diferențiată a acestora în dependență de fiecare persoană și anumite circumstanțe ce au stat ca temei la comiterea de infracțiuni (spre exemplu aplicarea circumstanțelor atenuante, agravante față de făptuitor sau clasificarea categoriilor de subiecți participanți la săvîrșirea infracțiunilor, cum ar fi minorii pînă la 14-16 ani în dependență de gravitatea faptelor ilicite comise, profesia persoanelor, statutul persoanelor în societate, ca de exemplu: deputat, președinte al RM, consuli, ambasadori, etc.).

Bibliografie

19

1) Horea Oprean, Lucia Oprean,Paul Popovici „Criminologie”, editura SERVO-SAT, p.41-42;

2) В . А. Бачинин, „Философия преступления”, издательство МИХАЙЛОВА В. А., Санкт-Петерсбург,2000, стр. 19-21;

3) Diogenes Laertios, Despre Vieţile şi Doctrinile Filosofilor, editura „POLIROM”, Bucureşti, 2001;

4) http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon ;5) Eugeniu Rîbca, Victor Zaharia şi Valentin Mărgineanu, „Istoria doctrinelor politice şi de

drept”, editura „MUSEUM”, Chişinău, 2005;6) http://ziarullumina.ro/documentar/platon-filosoful-modern-al-antichitatii ;7) Ştefan Georgescu, „Filosofia dreptului. O istorie a ideiilor din ultimii 2.500 de ani”, ediţia a

II-a, editura ALLBECK, Bucureşti, 2001;8) http://www.google.md/url?

sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=3&cad=rja&uact=8&ved=0CCsQFjAC&url=http%3A%2F%2Fwww.clopotel.ro%2Feducatie%2Freferate%2Fdownload_Platon_filozof_-1851.html&ei=DZuEVM__GMmsU8_0gfAP&usg=AFQjCNGywlPANtE6qs2aVRnRzVdDHFpiAg&bvm=bv.80642063,d.d24.;

9) Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor, „ Filozofia dreptului. Marile Curente”, editura ALL BECK, București, 2001;

10)http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/opera-platonica- 71762.html;

11)Igor Ciobanu, „Criminologie”,vol.I, editura MUSEUM, Chișinău, 2003;12)Gheorghe Scripcaru, Vasile Arstărăstoaie ș.a., „Criminologie clinică”, editura

POLIROM,Iași, 2003.

Anexe20

Viaţa lui Platon în cele mai frumoase imagini. O lecţie de viaţă pentru oricine !

21

Statuia lui Platon ce se găseşte în Academia din Atena

Academia din Atena

22