DECIZII RELEVANTETrimestrul IV 2017

1. Criterii privind stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale.

Art.1385 din Noul Cod civil

Despăgubirea acordată părţii vătămate reprezentând contravaloarea prejudiciului nepatrimonial trebuie să asigure o justă despăgubire stabilită în raport de criteriile generale prevăzute de art.1385 din Noul Cod civil.

Potrivit art.1385 alin.4 Cod civil, dacă fapta ilicită a determinat pierderea sursei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, despăgubirea va fi proporțională cu probabilitatea obţinerii avantajului sau, după caz, a evitării pagubei.

Principiul reglementat are ca scop să evite prin plata despăgubirilor o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea părţii vătămate, astfel că marja de aprecierea a instanţei la stabilirea cuantumului despăgubirilor este limitată de acest criteriu obiectiv stabilit prin lege, de natură să asigure o justă despăgubire părţii vătămate.

(Decizia civilă nr. 2673/02.10.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2015 la Judecătoria Costeşti şi la data de 23.02.2016 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul S.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.P.V.S. (FPSV) şi intervenientul forţat S.I.M., obligarea pârâtei la plata sumelor de 150.000 euro (90.000 lei), reprezentând daune morale şi a sumei de 1000 euro (5000 lei), reprezentând daune materiale.

În motivare reclamantul a arătat că, la data de 10.10.2014, datorită pierderii controlului auto AG-03-DMR, condus de intervenientul S., s-a produs un accident de circulaţie pe raza comunei Buzoeşti, ce a avut ca urmare vătămarea sa corporală, stând internat 18 zile la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, arătând că nicio sumă de bani nu poate compensa trauma psihică prin care a trecut. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere judecătorul la stabilirea daunelor morale, dar, totodată, şi persoana care trebuie să achite aceste daune.

Prin sentinţa nr. 95/14.03.2017, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 36.000 lei, daune morale, precum şi suma de 1350 lei, daune

2

materiale, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi 3 din Ordinul 1/2008 R, pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, în vigoare la data producerii accidentului, conform cu care Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării, în acest din urmă caz, acordându-se persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât şi pentru vătămări corporale sau decese.

În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a constatat că acestea se ridică la suma justificată prin adresa nr. 4676/2015, chitanţa nr. 11871/2014 şi factura fiscală nr. MOV 72458/2014, de 1350 lei, sumă cu care pârâta a fost de acord, iar, la dosar nu a fost făcută dovada unui alt cuantum, prin alte înscrisuri justificative.

Referitor la daunele materiale, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suma de 150.000 euro (90.000 lei, în dosarul reunit) şi a avut în vedere faptul că nimeni nu a contestat suferinţa fizică şi psihică ce a fost cauzată părţii la momentul producerii accidentului şi ulterior, pe perioada de spitalizare şi de îngrijiri medicale, însă, în raport de faptul că, potrivit concluziilor medico-legale, necontestate de către reclamant, acesta nu prezintă prejudiciu estetic şi nu i s-au recomandat tratamente de recuperare, fiind necesară doar intervenţia de extragere a materialului de osteosinteză, de faptul că alte dovezi în susţinerea unei astfel de sume nu s-au adus, apreciind că 36.000 lei, sumă cu care pârâta a fost de acord, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acestuia, reprezentând o despăgubire justă.

Reclamantul S.Ş. a formulat apel împotriva sentinţei nr. 95/2017, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în dezvoltarea cărora s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra cuantumului despăgubirilor reprezentând prejudiciul moral, în sensul că acest cuantum se situează sub nivelul mediu de despăgubiri stabilit în jurisprudenţa naţională.

Prin modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor nu s-a respectat principiul răspunderii civile delictuale, acela potrivit cu care trebuie să fie acordată părţii păgubite o despăgubire integrală, potrivit art. 1381 şi următoarele din Codul civil.

De asemenea, trebuia să fie analizate urmările severe ale accidentului, care au afectat atât viaţa socială, cât ţi viaţa privată a apelantului.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond nu este motivată în fapt, pentru ca, din această motivare să rezulte convingerea intimă a

3

instanţei la pronunţarea soluţiei privitoare la răspunderea civilă delictuală şi să fie asigurată legalitatea hotărârii şi cu privire la acest aspect.

Prin decizia civilă nr. 2673/02.10.2017, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de reclamantul S.Ş., împotriva sentinţei civile nr.95 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale de la 36.000 lei la 46.000 lei, a menţinut în rest sentinţa.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a reţinut că vătămarea corporală suferită de către apelant în urma unui accident rutier produs de către un autovehicul pentru care nu a fost încheiată asigurare obligatorie de răspundere civilă, acesta dinainte a suferit şi un prejudiciu moral, cuantificat la suma de 36.000 lei, pe care instanţa a considerat-o ca fiind una ce reprezintă o despăgubire justă.

Cu privire la criteriile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului moral, instanţa nu a făcut nicio referire pentru a se putea analiza dacă suma stabilită constituie într-adevăr o despăgubire justă pentru acest gen de pretenţii.

Este incontestabil că reclamantul-apelant în urma accidentului rutier, pentru leziunile provocate, a avut şi o suferinţă psihică, care putea să fie compensată prin plata unei sume cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuia să ţină cont de principiile generale reglementate de art. 1385 Cod civil, precum şi de principiul special privitor la repararea prejudiciului nepatrimonial reglementat de art. 1391 din acelaşi cod.

Potrivit art. 1391 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, la cererea părţii interesate se poate acorda o despăgubire care să compenseze prejudiciul cauzat prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Compensarea acordată trebuie să asigure o justă despăgubire părţii vătămate, stabilită în raport de criterii obiective rezultând din elementele cauzei, însă prin această despăgubire nu trebuie să se creeze o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea reclamantului.

Stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale presupune şi o apreciere subiectivă a instanţei, făcută în limita unor criterii legale şi a situaţiei de fapt concretă rezultată din administrarea probelor, din care rezultă existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor constând în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă asupra elementelor răspunderii civile delictuale, reprezentând prejudiciul

4

nepatrimonial cauzat reclamantului în urma accidentului rutier, însă cuantumul despăgubirilor la suma de 36.000 lei nu reprezintă o despăgubire justă, în raport de gravitatea suferinţei.

Din probele administrate în cauză a rezultat că leziunile suferite în urma accidentului rutier au necesitat pentru îngrijire 80-85 de zile, perioadă în care reclamantul nu s-a mai putut manifesta în viaţa de familie şi în viaţa socială în mod corespunzător, ceea ce a condus la producerea unei suferinţe fizice şi psihice.

Pentru evitarea unei îmbogăţiri fără justă cauză la stabilirea despăgubirilor trebuie să se ţină cont de principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de 36.000 lei stabilită de către instanţa de fond cu titlu de despăgubiri morale nu este corespunzătoare principiului proporţionalităţii ce trebuie să existe între daună şi valoarea care compensează paguba nepatrimonială, aceasta fiind inferioară şi care nu asigură o justă despăgubire, în sensul art. 1381 Cod civil.

Pentru plata despăgubirii reprezentând valoarea daunelor nepatrimoniale, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată suma de 150.000 euro, care poate să conducă la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere cuantumul exagerat, astfel că despăgubirea justă în raport de argumentele arătate trebuie să fie situată între suma stabilită de instanţa de fond şi suma solicitată de reclamant prin cererea introductivă de instanţă.

Faţă de toate aceste argumente, Curtea în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale de la 36.000 lei la 46.000 lei şi a menţinut în rest sentinţa.

2. Lipsa apărării salariatului în cursul cercetării disciplinare prealabile şi lipsa menţionării motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate, cauze distincte pentru anularea deciziei de răspundere disciplinară.

Art.252 alin.2 lit. c Codul muncii

Lipsa apărării salariatului în cursul cercetării disciplinare prealabile şi lipsa menţiunilor din cuprinsul deciziei privind răspunderea disciplinară, pentru care au fost înlăturate apărările formulate în această procedură reprezintă motive distincte pentru care se poate solicita anularea actului unilateral de sancţionare emis de angajato.

Refuzul salariatului de a răspunde în cursul cercetării disciplinare prealabile, pentru motivul că nu este asistat de avocat, reprezintă o apărare pe care angajatorul poate să o înlăture motivat.

5

Motivul înlăturării apărării salariatului trebuie să fie menţionat în cuprinsul deciziei de aplicare a sancţiunii răspunderii disciplinare sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art.252 alin.2 lit.c Codul muncii, având ca scop să-l informeze pe salariat în legătură cu: faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care s-a aplicat sancţiunea.

(Decizia civilă nr. 2803/11.10.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtele S.R.S. Râmnicu Vâlcea şi S.S.H.H. S.A. Bucureşti, prin administrator judiciar, solicitând să se dispună anularea deciziei de concediere nr.277/11.08.2015; să se constate că reclamantul a fost prezent în cele patru zile la serviciu și să se dispună anularea pontajului cu neprezent şi înlocuirea acestuia pentru fiecare zi (23, 24, 27 şi 28.07.2015) cu menţiunea prezent; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii şi să fie obligate pârâtele la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat.

Prin sentinţa civilă nr.417 din 3 aprilie 2017, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost salariat al S.S.H. H. S.A. Bucureşti - Secţia (fosta Sucursală) Rm. Vâlcea, fiind angajat pe postul de lăcătuș mecanic la S.R.E..

Prin decizia nr. 277/11.088.2015 s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ca urmare a comiterii următoarelor abateri disciplinare: absentarea nemotivată de la muncă și neprestarea muncii dispuse de conducătorii ierarhici, timp de 4 zile consecutive, începând cu data de 23.07.2015, continuând și în zilele lucrătoare următoare de 24.07.2015, 27.07.2015, produsă cu vinovăție. În aceeași decizie de încetare a raporturilor de muncă s-a reținut că reclamantul a încălcat următoarele dispoziții: art. 39 alin. 2 lit. a, b și c din Codul muncii, Regulamentul Intern nr. 9678/26.08.2013, Secțiunea programul de lucru, lit. e, art. 4 și lit. f, art. l alin. 1, alin. 2, contractul individual de muncă lit. m, pct. 2, Fișa postului și Procedura Operațională Evidența timpului de lucru.

Reclamantul a criticat decizia emisă de angajatorul pârât sub aspectul nerespectării condițiilor de formă instituite prin dispozițiile art. 252 alin. 2 Codul muncii, susţinând că în decizia de concediere disciplinară nu există o descriere a faptei care constituie abatere disciplinară, însă s-a menționat că este vorba despre

6

absentarea nemotivată de la muncă și neprestarea muncii dispuse de conducătorii ierarhici timp de 4 zile consecutive, începând cu data de 23.07.2015, continuând și în zilele lucrătoare următoare de 24.07.2015, 27.07.2015, produsă cu vinovăție. Ca atare, în decizia contestată este descrisă fapta săvârșită de salariat.

Totodată, necesitatea descrierii apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, precum şi arătarea motivelor pentru care aceste apărări au fost înlăturate, impusa prin art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a raţiunii pentru care nu au fost luate în considerare, pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancționare.

Este adevărat că în decizia nr. 277/11.08.2015 emisă de pârâtă, este consemnarea că ”faptele care constituie abateri disciplinare, precum și motivele pentru care comisia a înlăturat apărările formulate de salariat”, însă instanța a reţinut că reclamantul s-a prezentat în fața comisiei de cercetare disciplinară la data de 10.08.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 251 alin. 2 Codul muncii, dar a solicitat amânarea zilei stabilite pentru audiere, invocând absența avocatului său, care nu poate fi prezent la înfățișare. Comisia de cercetare disciplinară a respins cererea reclamantului, și sub acest aspect instanța a reţinut că salariatul reclamant a fost convocat la data de 07.08.2015, inițial a refuzat primirea sub semnătură a procesului verbal de convocare, ulterior acesta i-a fost transmis prin intermediul executorului judecătoresc, iar în data de 10.08.2015, deși s-a prezentat în fața comisiei de cercetare disciplinară, nu a dorit să dea declarații, ceea ce a condus la aplicarea dispozițiilor art. 251 alin. 3 Codul muncii.

În plus, potrivit prevederilor art. 251 alin. 4 Codul muncii, în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Reclamantul a pretins că nu a avut parte de o cercetare disciplinară reală deoarece din componența comisiei de cercetare disciplinară a făcut parte și directorul Gheorghe Dinculescu, în calitate de președinte, ceea ce nu i-a conferit o șansă egală, reală a dreptului la apărare, însă din dispozițiile legale prevăzute la art. 251 Codul muncii nu rezultă vreo interdicție ca din această comisie să facă parte și reprezentantul legal al pârâtei.

Pe cale de consecință, instanța a reţinut că nu este fondat motivul de nulitate absolută a deciziei de concediere disciplinară, întemeiat pe lipsa unor condiții de formă, imperativ prevăzute prin dispozițiile art. 252 Codul muncii.

7

Un al treilea motiv de nulitate absolută al concedierii s-a apreciat că se datorează încălcării dispoziţiilor art. 68 din Codul muncii privitoare la concedierea colectivă. Tribunalul a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 65, 66, 69-74 din Codul muncii, întrucât s-a dispus încetarea raporturilor de muncă pentru motive care țin de persoana salariatului, în condițiile art. 61 alin. 1 lit. a Codul muncii, iar ipoteza prevăzută prin art. 65 și urm. Codul muncii, respectiv concedierea colectivă, vizează încetarea contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ci se datorează desființării locului de muncă.

În ceea ce privește temeinicia sancțiunii disciplinare aplicate salariatului reclamant, din probele administrate în cauză, și anume înscrisurile depuse la dosar, precum și din coroborarea depozițiilor martorilor B.Gh., D.D.V., T.N. și T.E., a rezultat că în data de 23 iulie 2017, reclamantul a refuzat îndeplinirea sarcinilor de serviciu trasate de șeful de formație, nu s-a deplasat la Centrala Turnu și a rămas în curtea sucursalei pentru a protesta, invocând lipsa unor echipamente de protecție și neplata unor drepturi salariale restante.

Din răspunsurile reclamantului la interogatoriu, astfel cum sunt consemnate în înscrisul de la fila 95 dosar, rezultă că în data de 23.07.2015 acesta a încetat activitatea, în intervalul 23.07.2015-28.07.2915 nu a executat niciuna din atribuțiile prevăzute în fișa postului și în contractul individual de muncă, deși trebuia să lucreze la una dintre centralele hidroelectrice.

În data de 23.07.2015, împreună cu mai mulţi salariaţi, reclamantul a semnat adresa nr. 12827/23.07.2015, aflată la fila 63 dosar fond, pe care a înaintat-o către conducerea sucursalei și și-a manifestat nemulţumirea faţă de unele aşa-zise încălcări ale Contractului colectiv de muncă şi ale contractelor individuale de muncă, anunţând conducerea sucursalei că încetează munca până la rezolvarea revendicărilor.

La data de 24.07.2015 a fost înregistrată o nouă adresă nr. 12918/24.07.2015, aflată la fila 64 dosar, prin care s-a adus la cunoștința conducerii sucursalei că persoanele semnatare intră în greva foamei până la rezolvarea revendicărilor.

Față de acest demers, toți salariații, inclusiv reclamantul, au fost îndrumaţi să reînceapă lucrul pentru că protestul este ilegal, conform dispoziţiilor Legii nr. 62/2011, cu toate modificările şi completările ulterioare, însă acesta împreună cu ceilalţi au spus că-şi asumă riscul.

Reclamantul, împreună cu ceilalţi protestatari, au semnat condica de prezenţă în fiecare zi, fiind tot timpul în interiorul sucursalei, atât pentru intrare, cât şi pentru ieşire, însă nu au prestat nici un fel de activitate, ceea ce a condus la încălcarea dispoziţiilor din Regulamentul intern Secţiunea Programul de lucru lit. e) art. 4 şi lit. f art. 1 alin. 1 şi 2.

8

Fapta ce a constituit obiectul cercetării și sancționării disciplinare constă în absentarea nemotivată de la locul de muncă şi oprirea voluntară a muncii în zilele lucrătoare de 23.07.2015, 24.07.2015 şi 27.07.2015, așa cum rezultă și din foaia colectivă de pontaj lunar, pentru formaţia 113 din cadrul Secţiei Reparaţii Vâlcea, unde este consemnarea pentru zilele de 23.07.2015, 24.07.2015, 27.07.2015 „nemotivat” în dreptul programului de lucru al reclamantului, acesta fiind în concediu medical începând cu data de 28.07.2015 până la sfârşitul lunii iulie 2015.

Reclamantul a susţinut că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revine de a-i asigura sănătatea și securitatea în muncă, însă conform Fişei obiectelor de inventar (316) pe numele reclamantului, la data de 05.08.2015, s-a reţinut faptul că salariatul avea în dotare echipament individual de protecţie si echipament de munca corespunzător sarcinilor de serviciu si reglementarilor aplicabile in materie, astfel că nu s-a justificat neprestarea muncii pentru acest considerent.

În sprijinul acestei situații de fapt, instanţa a amintit și faptul că prin sentința civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea formulata de angajator și s-a constatat că pârâţii au declarat şi derulat greva din perioada 23.07.2015 – 28.07.2015, cu nerespectarea legii.

În esență, cu putere de lucru judecat, a reținut instanța că în data de 23 iulie 2015, pârâţii Sindicatul Porţile de Fier - Filiala Râmnicu Vâlcea şi salariaţii, prin care și reclamantul din prezentul litigiu, au declanşat un conflict colectiv de muncă, concretizat în oprirea voluntară a lucrului, în zilele de 23, 24 si 27 iulie 2015, la H. – Sucursala Râmnicu Vâlcea. De asemenea, au comunicat angajatorului anumite revendicări prin petiţia înregistrată sub nr. 12827/23.07.2015, la registratura Sucursalei, respectiv: problemele cu privire la Contractul Colectiv de muncă pe 2015, drepturile salariale restante începând cu anul 2013 până în prezent, decontarea abonamentului de transport, nu se fac promovări în clasele superioare, nu sunt respectate CIM-urile la cei care nu au semnat actul adiţional (care este ilegal), sistarea concediilor de odihnă pe perioada de vară, modalitatea de acordare a primei de Sf. Ilie şi nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru).

Salariaţii care au formulat revendicările în data de 24.07.2015 nu au lucrat nici pe data de 23.07.2015, iar încetarea voluntară a lucrului a durat până în data de 27 iulie 2015, la sfârşitul programului de lucru, când salariaţii membrii ai sindicatului organizator au reluat lucrul.

A mai statuat Tribunalul București că o parte din revendicări (privind drepturile salariale restante începând cu anul 2013 până în prezent, decontarea abonamentului de transport, că nu

9

se fac promovări în clasele superioare, că nu sunt respectate CIM-urile la cei care nu au semnat actul adiţional, sistarea concediilor de odihnă pe perioada de vară, modalitatea de acordare a primei de Sf. Ilie şi nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru) nu se încadrează în categoria revendicărilor în legătură cu care se poate declanşa un conflict colectiv de muncă, nefiind revendicări în legătură cu începerea, desfăşurarea şi încheierea negocierilor contractelor colective de muncă, ci sunt revendicări care ţin de executarea contractelor colective sau individuale de muncă sau de aplicarea unor prevederi legale, astfel încât, nu puteau constitui obiect al unui conflict colectiv de muncă, salariaţii având posibilitatea de a cere executarea clauzelor contractuale sau aplicarea prevederilor legale în materie de sănătate şi securitate în muncă, fără încetarea lucrului.

Or, deşi s-a reţinut de către Tribunalul București că una din revendicările pârâţilor putea constitui obiect al unui conflict colectiv de muncă, întrucât era în discuţie încheierea şi înregistrarea Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2015, în privinţa căruia existau divergenţe între partenerii de dialog social, totuși s-a reținut şi că, pentru declanşarea conflictului colectiv de muncă, anterior încetării voluntare şi colective a muncii, trebuie parcurse toate căile legale de soluţionare pe cale amiabilă a conflictului.

Rezultă aşadar, că încetarea lucrului în condiţiile date (având în vedere înscrisurile depuse la dosar, respectiv petiţiile depuse de Sindicatul Porţile de Fier-Filiala Ramnicu Valcea, tabelele cu salariaţii care nu s-au prezentat la locurile de muncă, cat şi situaţia privind neexecutarea lucrărilor stabilite conform graficului de lucrări, în zilele de 23, 24 si 27 iulie 2015, semnate de şeful de atelier construcţii, şeful de laborator PRAM si şeful de secţie reparaţii Lotru), în speţă a avut loc o încetare voluntară şi colectivă a lucrului în cadrul SSHH SA - Sucursala Râmnicu Vâlcea. Din modul de redactare al revendicărilor nu rezultă că salariaţii ar fi încetat spontan lucrul pe considerentul că munca acestora se desfăşura în anumite condiţii periculoase sau s-a ivit o anumită situaţie, concretă, iminentă care i-a determinat să aibă motive întemeiate că înceteze activitatea, aceasta constituindu-se într-un pericol pentru securitatea şi/sau sănătatea salariaţilor în cauză.

Faţă de cele mai sus, reţinute în sentința civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 28123/3/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a Curții de Apel București, tribunalul a constatat că reclamantul a comis cu intenție abaterea disciplinară de a absenta de locul de muncă și de a opri voluntar îndeplinirea sarcinilor de serviciu timp de trei zile, ceea ce a avut drept consecință sancționarea sa disciplinară.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 247 si urm. din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicată, cu toate modificările si

10

completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor din Legea nr. 62/2011, a dialogului social, a dispoziţiilor din Regulamentul Intern, a clauzelor din contractul individual de muncă, tribunalul a apreciat acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată, cu consecința respingerii acesteia şi menţinerii deciziei atacate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul C.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

În mod eronat a reţinut instanţa de fond faptul că reclamantul a susţinut că în decizia de concediere nu există o descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară, întrucât acesta a susţinut explicit şi în notele scrise formulate că decizia nu conţine motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, ceea ce înseamnă altceva, neavând nicio relevanţă faptul reţinut eronat de tribunal, potrivit căruia decizia ar fi însoţită de procesul verbal şi al Comisiei de disciplină şi de raportul întocmit de aceasta, câtă vreme dispoziţiile art. 252 al 2 din Codul muncii sunt fără echivoc.

În altă ordine de idei, a arătat apelantul, angajatorul a pretins eronat că a absentat de la muncă întrucât acesta a semnat condica de prezenţă şi s-a aflat în incinta unităţii, aşteptând să i se dea de muncă, fapt ce rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, fiind nereal faptul că ar fi refuzat îndeplinirea sarcinilor de serviciu în condiţii de deplină legalitate.

Totodată, tribunalul nu a ţinut cont de faptul că potrivit art. 252 alin. 2 lit. f din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute decizia trebuie să cuprindă „instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată”, textul referindu-se atât la competenţa materială, cât şi teritorială şi nu numai la aceasta din urmă, indicată de angajator în art. 3 din decizia de concediere, respectiv „instanţa de la domiciliul salariatului sau instanţa de la sediul angajatorului”.

Prin urmare, şi din acest punct de vedere decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât trebuia să cuprindă instanţa competentă material, adică Tribunalul Vâlcea, ceea ce nu se regăseşte în actul de concediere atacat.

Cu privire la sancţiunea disciplinară aplicată în mod evident nelegal şi fără o analiză atentă a situaţiei ivite, apelantul susţine că pârâta a încălcat şi prevederile art. 247 Codul muncii, întrucât sancţiunea disciplinară se aplică ori de câte ori se constată că salariatul a săvârşit o abatere disciplinară definită în acelaşi art. 247 din Codul muncii, ca fiind o faptă constând într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat. Or, reclamantul s-a prezentat la locul de muncă în toate cele patru zile la care se face referire în procesul-vebal de cercetare disciplinară, a semnat condica de prezenţă, fiind prezent la locul de muncă, comunicând şefilor săi

11

faptul că doreşte să îşi îndeplinească toate sarcinile şi atribuţiile prevăzute de fişa postului.

Nu în ultimul rând, arată apelantul, acestuia nu i-a fost respectat dreptul de apărare, întrucât nu i s-a admis cererea de a se amâna cercetarea disciplinară măcar pentru o zi, justificat de faptul că apărătorul său nu s-a putut prezenta din motive obiective, aşa cum rezultă din conţinutul procesului-verbal de cercetare disciplinară. Aceasta deşi amânarea nu prejudicia cu nimic pe intimată, deoarece termenul necesar pentru cercetarea disciplinară nu ar fi fost depăşit.

Într-o altă critică, apelantul a arătat că tribunalul nu a ţinut cont de dispoziţiile stricte ale art. 250 din Codul muncii, mai precis de împrejurările care au dus la această situaţie, gradul de vinovăţie al salariatului, comportarea generală în serviciu a salariatului şi lipsa oricărei sancţiuni disciplinare în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Intimata nu a menţionat, aşa cum impune art. 61 din Codul muncii, abaterea gravă pe care ar fi comis-o salariatul întrucât acesta a fost prezent la serviciu, semnând chiar condica de prezenţă şi a arătat că este dispus să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu în condiţiile de protecţie şi siguranţă a muncii pe care le impune în mod obligatoriu munca sa.

S-a precizat de asemenea, că apelantul nu a primit nici o sarcină de serviciu în zilele menţionate în decizia de concediere, cum de altfel nu primise nici în zilele precedent.

A apreciat apelantul că din probe nu rezultă nici o abatere gravă a salariatului, iar de abateri repetate nici nu se pune problema, astfel că din interpretarea per a contrario a textului de lege menţionat, rezultă că angajatorul nu putea dispune concedierea sa. Efectuarea unui protest spontan ce privea faptul că nu sunt respectate de foarte mult timp drepturile legale ale salariatului pe baza cărora să îşi poată desfăşura munca în condiţii de siguranţă a muncii, nu putea constitui abatere în înţelesul legislaţiei muncii care să ducă la o sancţiune atât de gravă. Dimpotrivă, intimata ar fi trebuit să ia act de deficienţele majore sesizate de salariaţi, care constituiau pericol real pentru securitatea şi sănătatea lor şi în prima zi a manifestării acestora prin protest, să înceapă remedierea situaţiei. Aşadar, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 78 din Codul muncii.

Pe de altă parte, intimata a încălcat grav şi dispoziţiile art. 5 alin. 3, art.6, art.8, art.144 şi art.149 din Codul muncii. În opinia apelantului, tribunalul ar fi trebuit să analizeze legalitatea sau nelegalitatea deciziei de concediere, neavând importanţă hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti cu privire la protestul declanşat în mod legal şi deplin întemeiat de către salariaţi.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii, cu plata cheltuielilor de judecată.

12

Intimata-pârâtă S.S.H.H. S.A. Bucureşti, prin administrator judiciar, a formulat întâmpinare şi concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2803/11.10.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea; a dispus anularea deciziei de concediere nr.277/11.08.2015 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară; a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 277/11.08.2015, intimata în calitate a angajator, a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual de muncă nr.316/05.08.2013 încheiat cu apelantul C.V., în baza art.61 lit. a din Codul Muncii, începând cu data comunicării deciziei.

Potrivit art.251 din Codul Muncii: ”(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.(1) lit. a) - avertismentul, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile; (2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.”

Totodată, conform art. 251 alin (4) din Codul Muncii, în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

În cauză, apelantul reclamant a invocat încălcarea dreptului la apărare, prin faptul că deși la cercetarea disciplinara efectuată în data de 10.08.2015 a solicitat amânarea datei convocării pentru a putea fi prezent si apărătorul sau, comisia de cercetare a respins solicitarea de amânare.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, apelantul - reclamant a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare la data de 08.08.2015, ora 16.00, conform procesului verbal de comunicare, punându-i se în vedere sa se prezinte la data de 10.08.2015, ora 8.30, la sediul sucursalei.

La data de 10.08.2015, apelantul - reclamant s-a prezentat în faţa comisiei de cercetare şi a solicitat amânarea cercetării pentru data de 12.08.2015 (conform şi solicitării scrise înaintate angajatorului), însă comisia a respins solicitarea de amânare,

13

apreciindu-se conform procesului verbal încheiat, că demersul salariatului este nejustificat, „cu rol de întârziere a cercetării disciplinare, acesta dispunând de suficient timp si având posibilitatea de a susține toate motivațiile si probele pe care le considera necesare în apărarea sa”- fila 30 dosar fond.

Acest aspect si anume al respingerii solicitării de reprogramare a audierii salariatului cercetat disciplinar, pe motiv că a dispus de suficient timp pentru a-si prezenta toate motivațiile si apărările se regăsește şi în raportul întocmit de comisia de cercetare disciplinară nr. 14521/10.08.2015 - fila 29 dosar fond.

Totodată, în procesul verbal încheiat în data de 10.08.2015, s-a menționat faptul că în urma respingerii cererii de amânare a audierii, reclamantul a părăsit sala de şedinţe şi nu a dorit să dea declaraţii în faţa comisiei de cercetare.

Prevederile art. 251 alin. 2 şi 4 din Codul muncii, privind convocarea scrisă şi dreptul de a fi asistat de avocat în cursul cercetării disciplinare sunt incluse în procedura cercetării disciplinare pentru a garanta că efectuarea acestei cercetări se realizează respectând principiul dreptului la apărare al salariatului cercetat. 

Chiar dacă textul legal nu prevede un termen în care să fie realizată convocarea, având în vedere scopul acesteia, respectiv pregătirea şi formularea apărării salariatului, acesta trebuie să fie un termen rezonabil.

Pe de alta parte, deși reclamantul a solicitat amânarea pentru o altă dată, pentru a putea fi prezent si apărătorul sau, intimata-pârâta nu a ţinut seama de acest aspect, iar cercetarea prealabilă a fost finalizată la data de 10.08.2015, în lipsa reclamantului, fără a i se da acestuia posibilitatea reală de a formula apărări.

Chiar dacă potrivit susținerilor intimatei, apelantul-reclamant a refuzat primirea convocării în scris, ceea ce a determinat comunicarea acesteia prin executor judecătoresc, aceasta nu înseamnă că nu exista, potrivit textului de lege mai sus-menţionat, obligaţia pârâtei de a-i acorda un termen rezonabil pentru a se prezenta la cercetare şi a-şi formula apărarea.

Curtea constata astfel ca în cauza a fost încălcat dreptul reclamantului de a-şi realiza apărarea calificata în faţa comisiei de cercetare, încălcându-se prevederile art. 251 alineatul 4 din Codul muncii conform căruia în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

14

Or, salariatul care a luat cunoștința cu o zi si jumătate înainte, de faptul că cercetarea disciplinara se va efectua în data de 10.08.2015 şi care a solicitat ca aceasta cercetare să se desfășoare în data de 12.08.2015, pentru a putea fi asistat de către apărătorul său, însă această solicitare i-a fost refuzată, deși convocarea nu era îndeplinită astfel încât sa respecte un termen rezonabil pentru pregătirea apărării, termenul de o zi nefiind apreciat rezonabil, a fost grav vătămat prin încălcarea dreptului la apărare.

Prin urmare, în condițiile în care salariatul a solicitat efectuarea cercetării disciplinare în altă zi, pentru a putea beneficia de apărare calificată, nefiind convocat într-un termen rezonabil, deși comisia de cercetare tocmai pentru acest aspect a respins solicitarea de amânare, în mod greșit tribunalul a apreciat cercetarea disciplinară s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare al reclamantului.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele reținute anterior, Curtea a constatat că este întemeiată critica referitoare la nerespectarea dreptului la apărare a salariatului cercetat, astfel încât, drept urmare, nu a fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile, cu consecințe asupra valabilității aplicării sancţiunii disciplinare.

În ceea ce priveşte lipsa menţiunii privind motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, Curtea a constatat că deși în cauză a fost efectuată cercetarea disciplinara, în decizia de sancționare nu exista nicio mențiune cu privire la eventualele apărări formulate de salariat.

Deşi, în timpul cercetării disciplinare, reclamantul nu a dorit sa dea o declaraţie ca urmare a respingerii cererii sale de amânare pentru a i se da posibilitatea de a fi asistat de avocat, lipsa oricărei menţiuni din cuprinsul deciziei de sancţionare cu privire la apărările salariatului/situația care a determinat lipsa acestora în timpul cercetării disciplinare, nu acoperă cerinţa prevăzută de art. 252 alin. (2) lit. c) C. muncii.

Lipsa apărării în cursul cercetării disciplinare şi lipsa menţiunii privind apărările formulate sunt două aspecte distincte, iar prevederile art. 252 alin. (2) lit. c) C. muncii constituie dispoziţii cu caracter imperativ referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare, întrucât vizează protejarea angajatului faţă de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului. Menţiunile şi precizările obligatorii au, de asemenea, rolul de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului. Cerinţele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeplinite cumulativ,

15

lipsa oricăreia din acestea determinând, prin urmare, nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat motiv de apel referitor la nelegalitatea procedurii cercetării disciplinare şi nelegalitatea deciziei de sancționare, ceea ce atrage nulitatea sancțiunii, nu se mai impune analizarea criticilor privind netemeinicia deciziei de concediere.

Reţinând nelegalitatea deciziei de concediere, în temeiul prevederilor art.80 alin.2 din Codul muncii, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa reintegrării reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere şi a obligării pârâtei angajatoare la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să se constate că reclamantul în cele patru zile a fost prezent la serviciu şi să se dispună anularea din pontaj a menţiunilor de neprezent şi înlocuirea, pentru fiecare zi (23, 24, 27 şi 28.07.2015) cu menţiunea prezent, Curtea a constatat că acesta nu este întemeiat.

Chiar în cuprinsul acțiunii, reclamantul a arătat că în zilele de 23, 24, 27 şi 28.07.2015 a fost prezent în incinta unităţii, însă starea precară a instalaţiilor şi lipsa condiţiilor specifice siguranţei locului de muncă, de natură să îi fie asigurată integritatea fizică, sănătatea şi implicit viaţa, l-au împiedicat să presteze activitatea profesională specifică postului pe care îl ocupă.

Pe de altă parte, sub aspectul prestării de activităţi, s-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă calea de atac, hotărâri opozabile reclamantului, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că în perioada 23 – 28.07.2015 salariaţii (între care şi apelantul - reclamant din prezentul dosar) au încetat în mod voluntar lucrul.

În ceea ce priveşte revendicările legate de nerespectarea SSM (lipsă echipament de protecţie şi de lucru), Tribunalul Bucureşti a reţinut că salariaţii protestatari nu se afla într-o imposibilitate obiectivă de prestare a muncii, respectiv încetarea lucrului să fi fost cauzată de condiţiile de desfăşurare a activităţii şi nerespectarea de către angajator a normelor privind securitatea şi sănătatea în muncă prevăzute de Legea nr. 319/2006, situaţie creată din culpa exclusivă a angajatorului, întrucât, pe de o parte, această revendicare nu a fost susţinută în principal de către salariaţii care au încetat munca, respectiv, aceştia nu au refuzat să desfăşoare o activitate care le punea în mod direct şi imediat în pericol sănătatea sau securitatea în muncă, revendicările acestora cu privire la acest aspect au fost extrem de vagi „Nu se respectă SSM (Lipsă echipament protecţie şi

16

de lucru) şi nu s-a arătat în mod clar că salariaţii participanţi la grevă nu au primit sau nu beneficiază de echipament individual de protecţie necesare sau prevăzute pentru fiecare meserie/funcţie corelat cu riscurile de accidentare si îmbolnăvire profesionala identificate si evaluate.

Faţă de considerentele reţinute cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.28123/3/2015, respectiv oprirea voluntară a îndeplinirii sarcinilor de serviciu, apelantul-reclamant nu a putut susţine că ar fi prestat activitate în perioada 23 – 28.07.2015, deşi a semnat condica de prezenţă, motiv pentru care acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Faţă de toate considerentele expuse, în baza art.480 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamant şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat decizia de concediere nr.277/11.08.2015 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, pârâta S.S.H.H. S.A. fiind obligată la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat. În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata la plata către apelant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

3. Condiţiile deschiderii dreptului la pensie de serviciu anticipată în sistemul pensiilor militare de stat.

Art.16 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015Art.18 alin.1 lit. a-b din Legea nr.223/2015

Dreptul la pensie de serviciu anticipată este recunoscut militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în activitate care îndeplinesc cumulativ condiţiile de vechime prevăzute de art.16 alin.1 lit.b din Legea nr.223/2015, privind pensiile militare de stat şi au împlinit vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă diminuată cu 5 ani.

Categoriile de personal prevăzute în legea pensiilor militare de stat, beneficiază de pensie de serviciu anticipată, chiar dacă nu au împlinit vârsta standard de pensionare, dar au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu şi se află în una dintre situaţiile prevăzute de art.18 alin.1 lit.a-b din Legea nr.223/2015 respectiv:

- au fost trecuţi în rezervă sau au încetat raporturile de serviciu urmare a reorganizării unor unităţi, a radierii unor funcţii din statele de organizare, pentru alte motive sau nevoi

17

ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale;

- au fost trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt, sau apt limitat pentru serviciul militar potrivit expertizei medico-militară.

Potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.223/2015, dreptul la pensia anticipată parţial este recunoscut militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special aflaţi în activitate şi care urmează să fie trecuţi în rezervă, direct în retragere sau să le fi încetat raportul de serviciu pentru cazurile expres prevăzute de lege.

(Decizia civilă nr. 2797/11.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 27.10.2016, reclamantul A.I.-B. a chemat în judecată pe pârâta CPS- SRI, solicitând să fie obligată la acordarea pensiei de serviciu anticipată parţială, potrivit Legii nr.223/2015.

Reclamantul a invocat dispozițiile art.2 lit. b din Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat, potrivit cărora unul din principiile de baza ale sistemului pensiilor militare de stat este principiul egalității, conform căruia se asigura tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu între persoanele aflate în aceeași situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. A susținut reclamantul că se încadrează în prevederile art.3 din lege, întrucât a fost cadru militar, în prezent pensionar militar beneficiar al unei pensii de invaliditate, îndeplinind condiţiile de vechime în serviciu, pentru a putea beneficia de pensia de serviciu anticipată parţială. Astfel, a urmat cursurile Institutului National de Informaţii Bucureşti în perioada 1994-1998, fiind ulterior încadrat, la data de 3.07.1998 în cadrul S.R.I. Vâlcea, până în data de 15.08.2005, când a fost trecut în retragere, urmare a pensionării pentru invaliditate, așa cum rezulta din livretul militar, invaliditatea intervenind în baza Deciziei medicale din data de 5.07.2005, prin care a fost declarat inapt pentru serviciul militar.

Potrivit art.11 pct.3 din Legea nr. 223/2015, prevederile pct.1 ale articolului invocat se aplică şi militarilor, poliţiştilor care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu până la data intrării în vigoare a legii.

De asemenea, conform art.18 din lege, au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială, militarii, poliţiştii, care au o vechime efectiva de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu si care se încadrează în următoarea situaţie, aplicabilă în

18

speță, respectiv sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt, de către comisiile de expertiza medico-militară. Astfel, chiar dacă în prezent nu mai este în activitate, este îndreptăţit să beneficieze de pensia militară anticipată parţială. Totodată, un aspect deosebit de important prevăzut de lege şi care îl îndreptățește să solicite acordarea pensiei de serviciu anticipată parţială, se regăseşte în dispozițiile art.45 din lege, în care se arata că militarii, poliţiştii care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipata parţială.

În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de vechime necesare acordării pensiei de serviciu anticipată parţială, susţine reclamantul că acestea sunt îndeplinite, întrucât a realizat un stagiu efectiv de cotizare în perioada în care a fost angajat al SRI, de 10 ani şi 11 luni, la care, se adaugă şi perioada studiilor anterioare angajării, iar ulterior declarării ca inapt al serviciului militar, a lucrat ca salariat, realizând o vechime totală de 25 ani şi 11 luni.

Anterior sesizării instanței, s-a adresat cu cerere pârâtei, în vederea acordării pensiei de serviciu anticipată parţială, însă cererea i-a fost respinsă, conform adresei nr.2608547/7.07.2016, pe motiv că nu se află în activitate pentru a putea beneficia de prevederile legii speciale. Împotriva răspunsului reclamantul a formulat contestație, la care i s-a răspuns, prin adresa nr.1195519/19.09.2016, că S.R.I. – C.P.S. nu are competență de soluţionare, competența sa limitându-se doar la contestaţiile formulate împotriva unor decizii de pensii.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că dispozițiile art.16 din Legea nr.233/2015, privind pensiile militare de stat stabilesc că „Au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă militarii poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special în activitate, care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:...” De asemenea, art.18 din Legea nr.233/2015 prevede că „(1) Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cei puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii:...” Rezultă că domeniul de aplicare al respectivelor dispoziţii legale este restrâns prin însăşi textul lor la categoria militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în activitate. Dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată ori anticipată există doar la momentul deschiderii dreptului la pensie, conform art.45 alin.1 din Legea nr.233/2015: „(1) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau

19

anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora.”

Totodată, conform art.45 alin.1 din Legea nr.223/2015 dreptul de opţiune între pensia de serviciu şi pensia de invaliditate se naşte doar la împlinirea vârstei de pensionare prevăzută de lege: „(2) La împlinirea vârstei prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea pensiei militare de serviciu pentru limită de vârstă, beneficiarii pensiei de invaliditate pot opta pentru pensia care îi avantajează.” În speţă, prin raportarea vârstei reclamantului la dispoziţiile art.16 alin.2 din lege, coroborate cu cele din anexa aceluiaşi act normativ, rezultă că dreptul de opţiune între cele două forme de pensie, în cazul său, se va naşte la data de 5.09.2035.

Prin sentinţa civilă nr.354/21.03.2017 a fost respinsă acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reținut că prin decizia nr.87158/31.10.2016, S.R.I. – C.P.S., urmare a examinării actelor din dosarul de pensionare nr.2610339, a dispus, în baza art.64 alin.1 din Legea nr.223/2015, recalcularea pensiei de invaliditate de gradul III, în beneficiul reclamantului Anghel I. Ion Bogdan, stabilindu-i drepturi de pensie în cuantum de 1.328 lei, începând cu data de 1.01.2016.

Prin cererea nr.2583855/23.06.2016, reclamantul a solicitat CPS a SRI ca, în temeiul art.122 din Legea nr.223/2015, să constate îndeplinite condiţiile de vechime efectivă şi condiţiile de vechime cumulată, potrivit art.18 alin.1 lit. b, art.39 alin.3 lit. b şi c şi art.26 alin.2 din Legea nr.223/2015 şi să dispună stabilirea pensiei de serviciu anticipată parţială, în conformitate cu dispoziţiile art.45 alin.1 şi art.18 lit. b din Legea nr.223/2015. Prin adresa nr.2608547/7.07.2016 pârâta a comunicat reclamantului că, potrivit art.18 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015, dreptul la pensie anticipată parţială se acordă cadrelor militare în activitate, iar conform art.45 alin.1 şi alin.2 din lege, reclamantul are posibilitatea de a formula cerere în vederea acordării pensiei de serviciu la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limită de vârstă.

A mai reţinut instanţa că, potrivit art.16 din Legea nr.223/2015, „Au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă, militarii, poliţişti şi funcţionarii cu statut special, în activitate, care îndeplinesc următoarele condiţii: a) au împlinit vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă; b) au o vechime efectivă de cel puţin 25 de ani, din care cel puţin 15 ani reprezintă vechimea în serviciu. Vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă, prevăzută la alin.1 lit. a, este de 60 de ani. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege”.

20

De asemenea, conform art.18 din Legea nr.223/2015 „Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii: a) sunt trecuţi în rezervă ori au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale; b) sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt sau apt limitat pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză medico-militară. Cuantumul pensiei anticipate parţiale pentru militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special în activitate prevăzuţi la alin.1 se calculează pentru numărul anilor de vechime în serviciu stabiliţi în condiţiile art.3 lit. e, la care se adaugă sporurile acordate conform art.24. (3) La împlinirea vârstei standard de pensionare, prevăzută de prezenta lege, pensia de serviciu anticipată parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă, iar cuantumul pensiei militare se recalculează prin raportare la vechimea cumulată calculată la data trecerii în rezervă ori a încetării raporturilor de serviciu”.

Totodată, potrivit art.45 alin.1 din Legea nr.223/2005 „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora. La împlinirea vârstei prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea pensiei militare de serviciu pentru limită de vârstă, beneficiarii pensiei de invaliditate pot opta pentru pensia care îi avantajează.”

Coroborând toate aceste dispoziţii legale, tribunalul a apreciat că, pentru a beneficia de pensie de serviciu anticipată parţială, destinatarii Legii nr.223/2015, respectiv militarii, polițiștii și funcționarii publici cu statut special, trebuie să fie în activitate, iar dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială există doar la momentul deschiderii dreptului la pensie.

În speţă, reclamantul beneficiază de pensie de invalidate gradul III, potrivit deciziei nr.87158/13.10.2016, astfel că în privinţa acestuia nu este îndeplinită condiţia stipulată de art.18 din Legea nr.223/2015, respectiv aceea ca la momentul formulării cererii privind acordarea pensiei de serviciu anticipată parțială să se afle în activitate, dispozițiile legale invocate vizând militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, iar dreptul de

21

opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată ori anticipată parțială născându-se doar la momentul deschiderii dreptului la pensie.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă.În termen legal reclamantul a formulat apel împotriva

sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr.223/2015.

În primul rând, tribunalul trebuia să aibă în vedere prevederile art.2 lit. b din lege, care instituie principiul egalităţii, conform căruia tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat trebuie să li se asigure un tratament nediscriminatoriu.

Pe de altă parte, art.11 pct.3 din Legea nr.223/2015 prevede că pct.1 al actului normativ, care se referă la stabilirea anumitor locuri de muncă cu condiţii deosebite sau speciale, se aplică şi celor care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu până la data intrării în vigoare a legii.

A mai susţinut apelantul că instanţa de fond a interpretat în mod disparat prevederile art.18 şi 45 din Legea nr.223/2015 şi a ignorat dispoziţiile art.61 pct.3 lit. b din lege, care arată că pensiile militare de stat se acordă la cererea persoanei îndreptăţite şi cererea de pensionare se depune la centrul militar zonal/judeţean, după caz, în situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data trecerii în rezervă ori încetează raporturile de serviciu. Aceasta este şi situaţia reclamantului, care, ulterior declarării ca inapt şi trecerii în rezervă, a îndeplinit condiţiile de vechime pentru a beneficia de pensia anticipată parţială.

În altă ordine de idei, tribunalul a ignorat prevederile art.122 din Legea nr.223/2015, care reglementează momentul când se deschide dreptul la pensie, în speţă odată cu apariţia legii, întrucât acela este momentul în care reclamantul a îndeplinit condiţiile speciale de vechime, anterior nefiind îndeplinite aceste condiţii şi neexistând cadrul legal, astfel că nu se putea pune problema deschiderii dreptului la pensie.

În mod greşit tribunalul a apreciat că dreptul la pensie anticipată parţială a reclamantului se deschide doar la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limita de vârstă, invocând dispoziţiile art.45, deşi conform art.18 pct.3, la împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, pensia de serviciu anticipată parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă.

În fine, apelantul a susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea pe motiv că nu se afla în activitate, în acest fel fiind lipsite de eficienţă juridică prevederile art.18 lit. b, conform cărora au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială cei cu o vechime de minimum 20 de ani, care sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca

22

inapt serviciului militar de către comisiile de expertiză medico-militare (exact situaţia reclamantului). Aşadar, textul de lege arată în mod expres că cei declaraţi inapţi pot beneficia de pensie militară anticipată parţială.

Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Casa de pensii Sectorială a S.R.I. - UM 0994 Bucureşti a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că prevederile art.18 din Legea nr.223/2015 instituie anumite condiţii pentru beneficiul pensiei de serviciu anticipate parţiale, respectiv ca persoana interesată să aibă statutul de militar în activitate, să aibă o vechime efectivă de minim 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi să fi fost trecută în rezervă pentru vreunul din motivele prevăzute la lit. a şi b, toate aceste condiţii trebuind întrunite cumulativ. Dat fiind că reclamantul a fost trecut în retragere în anul 2005, el nu mai avea statutul de cadru militar în activitate la data formulării cererii privind acordarea pensiei de serviciu anticipate parţiale.

Prin decizia civilă nr.2797/11.10.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art.18 din Legea nr.223/2015 „(1) Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii:

a) sunt trecuţi în rezervă ori au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale;

b) sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt sau apt limitat pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză medico-militară."

Textul de lege instituie mai multe condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ, prima dintre acestea fiind ca solicitantul pensiei anticipate parţiale să fie „în activitate”.

Cum reclamantul nu îndeplineşte această primă condiţie, deoarece la data apariţiei Legii nr.223/2015 nu se afla în activitate, ci, fiind declarat inapt pentru serviciul militar, era trecut în retragere, în mod corect tribunalul a concluzionat că acesta nu poate beneficia de pensie anticipată parţială.

În altă ordine de idei, Curtea a apreciat că în speţă nu au fost încălcate prevederile art.2 lit. b din Legea nr.223/2015, care instituie principiul egalităţii. Textul de lege explicitează acest

23

principiu, în sensul că în baza lui se asigură tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu „între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege”. Nicio clipă în acţiunea sa reclamantul nu a invocat că ar fi fost discriminat faţă de alte persoane aflate în situaţie identică cu a sa: personal cu statut special aflat în retragere şi care să fi beneficiat de pensie anticipată parţială.

În apelul său, reclamantul a invocat şi încălcarea de către tribunal a prevederilor art.11 din Legea nr.223/2015, potrivit cărora „(1) Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii se realizează pe baza criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de H.G. nr.1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi de H.G. nr.1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare. (...)(3) Prevederile alin.1 sunt aplicabile şi militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Curtea a apreciat că acest text nu este aplicabil în speţă, deoarece se referă la încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite sau speciale, or obiectul prezentei acţiuni este altul.

Curtea a mai observat, contrar susţinerii reclamantului, că tribunalul nu a reţinut în considerentele sentinţei apelate că dreptul la pensie anticipată parţială se deschide doar la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limita de vârstă. Coroborând dispoziţiile art.18 cu cele ale art.45, tribunalul a concluzionat că pentru a beneficia de pensia de serviciu anticipată parţială, destinatarii Legii nr.223/2015 trebuie să fie în activitate, iar dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată parţială există dosar la momentul deschiderii dreptului de pensie. Interpretarea dată de tribunal este corectă, faţă de prevederile art.45 din Legea nr.223/2015, potrivit cărora „(1) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora.”

   În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art.61 alin.3 pct. b din Legea nr.223/2015, Curtea a constatat că acest text prevede: „(3) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special depun cererea de pensionare împreună cu actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege, astfel: (...) b) la centrul militar zonal/judeţean/de sector sau la unitatea

24

militară/inspectoratul judeţean/structura ori direcţia judeţeană de informaţii/instituţia sau unitatea din care a făcut parte, după caz, în situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data trecerii în rezervă ori încetarea raporturilor de serviciu”. Textul de lege este cuprins în Secţiunea a 5-a, intitulată „Stabilirea şi plata pensiilor” şi reglementează procedura depunerii cererii de pensionare, făcând însă trimitere la „actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege”, or aceste condiţii sunt, în cazul reclamantului, cele prevăzute în art.18, arătate mai sus, condiţii pe care acesta nu le îndeplineşte.

În fine, în apelul său reclamantul a invocat încălcarea de către tribunal a prevederilor art.122 din Legea nr.223/2015, conform cărora „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, precum şi urmaşii acestora, care la data deschiderii dreptului de pensie, de către casa de pensii sectorială competentă, îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege, cât şi cele prevăzute la data de 1 ianuarie 2016 de Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta în termen de 5 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru modul de calcul prevăzut de Legea nr.263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.” Textul de lege reglementează ipoteza în care un militar, poliţist sau funcţionar public cu statut special îndeplineşte atât condiţiile prevăzute de Legea nr.223/2015, cât şi pe cele reglementate de Legea nr.263/2010, prevăzând posibilitatea de a opta în termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.223/2015, pentru modul de calcul prevăzut de Legea nr.263/2010. Or, reclamantului nu îi este aplicabil acest text, deoarece nu se află în categoria funcţionarilor publici cu statut special care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.223/2015 (art.18), aşa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu are deschis acest drept de opţiune.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că soluţia tribunalului a fost pronunţată cu respectarea prevederilor Legii nr.223/2015, situaţie faţă de care a respins apelul ca nefondat, în temeiul art.480 Cod procedură civilă.

4. Competenţa teritorială a instanţei investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013Art.33 alin.1 lit.a-c din Legea nr.165/2013

În procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii au atribuţii legale entităţile enumerate de art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013, privind

25

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Entitatea investită are sarcina să soluţioneze cererea persoanei interesate privind restituirea imobilului printr-o decizie emisă în termenul prevăzut de art.33 alin.1 lit.a-c din Legea nr.165/2013, împotriva căreia persoana nemulţumită poate să formuleze contestaţie la Tribunalul în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul entităţii.

Criteriul competenţei teritoriale a Tribunalului fiind reprezentat de sediul entităţii investite cu cererea de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent, determină sesizarea instanţei în mod diferit potrivit cu atribuţiile avute de entitatea în cauză în procesul de restituire al imobilelor preluate abuziv precum şi în raport de scopul urmărit.

(Decizia civilă nr. 2801/11.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul tribunalului Vâlcea, reclamanta S.D.N. a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând să fie obligată să soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001, referitoare la imobilul construcţii şi teren, situat în mun. Drăgăşani, strada Traian, nr.11, judeţul Vâlcea.

Reclamanta a arătat că, în baza Legii nr.10/2001, B.Gh.M. (decedată) a formulat notificare privind restituirea în natură a imobilului de mai sus, expropriat în baza Decretului C.S din 1988. Prin Dispoziţia nr.916/17.08.2006 cererea i-a fost respinsă, motivat de faptul că terenul este ocupat de construcţii şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul pe care autorul B.Gh. l-a deţinut în Drăgăşani, înainte de preluarea abuzivă. Prin adresa nr.723098/10.12.2007, ANRP - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii 10/2001 a comunicat că dosarul ce conţine dispoziţia nr.16/2006 emisă de Primăria Municipiului Drăgăşani a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale şi înregistrat cu numărul 27722/CC, iar prin adresa nr.31064/RG/19.06.2015 s-a comunicat că dosarul va parcurge procedura de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de Legea 165/2013, însă până în prezent dosarul nu a fost repartizat personalului de specialitate al ANRP, în vederea analizării.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. şi excepţia prematurităţii acţiunii cu privire la emiterea titlului de plată.

În susţinerea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea s-a susţinut că acţiunea este formulată împotriva

26

unei autorităţii aparţinând administraţiei publice centrale şi anume A.N.R.P..

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pârâta a invocat dispoziţiile art.40 alin.1 teza a II a Cod procedură civilă, potrivit cărora în lipsa calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, s-a arătat că art.2 din H.G. nr.572/2013 reglementează principalele atribuţii ale Autorităţii, iar în privinţa aplicării Legii nr.10/2001, ANRP acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr.10/2001. De asemenea, Autoritatea a asigurat organizarea şi funcţionarea Secretariatului CCSD (Titlul VII din Legea nr.247/2005), iar în prezent asigură Secretariatul CNCI, secretariat care asigură lucrările acestei comisii, atribuţiile conferite acestuia constând în centralizarea dosarelor conţinând decizii/dispoziţii în care s-au consemnat/propus despăgubiri, precum şi în analizarea acestora din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, atribuţii îndeplinite în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr.165/2013. De asemenea, sub imperiul noii legislaţii, sarcina analizei şi soluţionării revine în mod exclusiv CNCI, prin secretariatul acesteia, drept pentru care solicită să se constate lipsa calităţii procesuale pasive a ANRP.

La data de 2.12.2016, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâtă a C.N.C.I., precizând verbal în şedinţă că nu deţine o dovadă că dosarul a fost înaintat pârâtei ANRP, dar că acest aspect rezultă din corespondenţa purtată cu instituţia pârâtă. Prin adresa nr.31064/19.06.2015, pârâta i-a comunicat autoarei reclamantei că dosarul nu a fost încă repartizat personalului de specialitate în vederea analizării.

Pârâta C.N.C.I. a invocat, prin întâmpinarea formulată, excepţia tardivităţii notificării.

Prin sentinţa civilă nr.127/3.02.2017 au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., excepţia prematurităţii cu privire la emiterea titlului de plată invocate de către pârâta ANRP.

A fost admisă acţiunea şi au fost obligate pârâtele să soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001 de reconstituire referitor la imobilul construcţie şi teren situate în municipiul Drăgăşani, strada Traian, nr. 11.

27

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reținut că acţiunea reclamantei a fost promovată ca urmarea a faptului că pârâta nu a luat măsuri eficiente de repartizare a dosarului la personal de specialitate din cadrul ANRP, deşi de la data emiterii dispoziţiei nr.916/17.08.2006 au trecut 10 ani, fără ca cererea să fie soluţionată.

Urmare a demersurile întreprinse de reclamantă în scopul soluţionării dosarului, ANRP a răspuns, prin adresele nr.723098/2007 şi nr.31064/2015, că selectarea dosarelor se face în mod aleatoriu cu ajutorul programului de calculator, respectiv că soluţionarea şi analizarea dosarelor se face cu respectarea ordinii de înregistrare la ANRP, în prezent fiind analizate şi soluţionate dosarele repartizate persoanelor de specialitate ale ANRP. Răspunsul ANRP cuprins în aceste adrese exprimă în realitate un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, întrucât nu sunt prezentate elemente şi criterii obiective/constante care să permită reclamantei să întrevadă în ce interval de timp dosarul va fi soluţionat şi nici să controleze modul în care autoritatea investită de lege îşi exercită atribuţiile, pentru ca ulterior să evalueze în ce măsură drepturile i-au fost lezate prin conduita adoptată de autoritate. Atitudinea adoptată de pârâta ANRP creează reclamantei temerea că într-un interval de timp rezonabil şi previzibil cererea nu va fi soluţionată iar dreptul urmărit nu va fi realizat.

A mai reţinut tribunalul că, potrivit art.35 alin.1 din Legea nr.165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor de art.33 şi 34 pot fi atacate de persoanele care se consideră îndreptăţite la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii investite (Primăria mun. Drăgăşani), în speţă Tribunalul Vâlcea.

Instanţa a constatat, potrivit actelor de identitate prezentate, că reclamanta este fiica autoarei B.Gh.M., care a formulat notificarea în baza Legii nr.10/2001, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este nefondată.

Tribunalul a mai reţinut că până la data formulării prezentei acţiuni, dosarul nr.27722/CC nu a fost repartizat personalului de specialitate al ANRP în vederea analizării. Pârâta ANRP, în calitate de entitate cu personalitate juridică, în virtutea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin actele normative, a subliniat în cele două adrese emise în anii 2007 şi 2015 că dosarul nu a fost repartizat personalului de specialitate pentru evaluare, analizare şi transmiterea către un evaluator, iar potrivit art.31 şi art.41 din Legea nr.165/2013 are competenţa să emită titluri de plată după soluţionarea dosarelor. Validarea sau invalidarea dispoziţiei urmată de emiterea deciziei de compensare este în competenţa CNCI. Ca atare, cele două pârâte au calitate procesuală pasivă în cererea având ca obiect soluţionarea dosarului nr.27722/CC.

28

Reţinând că nesoluţionarea dosarului nu s-a făcut într-un termen rezonabil, conform dispoziţiilor CEDO, tribunalul a considerat că acţiunea reclamantei nu este prematură, dată fiind prelungirea a timp de peste 15 ani a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii. Termenul rezonabil de soluţionare consacrat de art.6 din CEDO nu a fost respectat, în condiţiile în care au trecut 15 ani de la data înregistrării, iar până la data sesizării instanţei pârâtele nu au întreprins nici un demers în vederea analizării acestuia.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a pronunţat soluţia de mai sus.

În termen legal sentinţa a fost apelată de pârâtele C.N.C.I. şi A.N.R.P.:

C.N.C.I a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit instanţa a respins excepţia de necompetenţă teritorială, încălcând dispoziţiile art.33, 34 şi 35 din Legea nr.165/2013, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr.115/3.03.2016 şi nr.731/29.10.2015.

2. Instanţa de fond a lărgit cadrul procesual prin introducerea în cauză a C.N.C.I., cu încălcarea art.204 Cod procedură civilă.

3. Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N, în lipsa unui certificat de moştenitor care să probeze calitatea acesteia de succesor de pe urma defunctei B.M..

4. Fără niciun temei legal tribunalul a respins excepţia prematurităţii formulării acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtei la soluţionarea dosarului administrativ nr.27722/CC, încălcând astfel deciziile C.C.R. şi Î.C.C.J. pronunţate în materia restituirii proprietăţilor.

5. Soluţia pronunţată pe fondul cauzei este greşită, instanţa încălcând dispoziţiile speciale ale Legii nr.165/2013.

Pârâta A.N.R.P. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Acţiunea formulată de reclamanta S.D.N. a fost soluţionată de o instanţă necompetentă teritorial, tribunalul încălcând dispoziţiile art.33, 34 şi 35 din Legea nr.165/2013, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr.115/3.03.2016 şi nr.731/29.10.2015.

2. În mod netemeinic şi nelegal instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N., în lipsa unui certificat de moştenitor care să probeze calitatea acesteia de succesor de pe urma defunctei B.M..

3. În mod greşit tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., încălcând prevederile art.2 din H.G. nr.572/2013, art.17 alin.1 lit. a şi b, art.21-26, art.31 şi art.41 din Legea nr.165/2013.

29

4. Tribunalul, în mod netemeinic şi nelegal, a respins excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată, nesocotind procedura reglementată de art.21 şi următoarele din Legea nr.165/2013.

Prin întâmpinarea formulată, intimata S.D.N. a solicitat respingerea apelului formulat de pârâta A.N.R.P., arătând că sediul entităţii este în municipiul Drăgăşani, astfel că Tribunalul Vâlcea este competent teritorial să soluţioneze prezentul litigiu; că are calitate procesual activă, în calitate de fiică a numitei B.M., fapt dovedit prin certificatul de naştere seria N.3 nr.1008766; că pârâta A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă, deoarece, deşi au trecut 10 ani de la emiterea dispoziţiei nr.916/2006, această instituţie nu i-a soluţionat cererea; că excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată este nefondată, în condiţiile în care, pe de o parte A.N.R.P. este obligată să emită titlurile de plată, iar pe de altă parte, prin sentinţa apelată nu s-a dispus emiterea unui astfel de titlu, ci au fost obligate pârâtele să soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001.

Prin decizia civilă nr. 2801/11.10.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelurile formulate de pârâte, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Din considerentele sentinţei apelate a rezultat că motivul pentru care Tribunalul Vâlcea s-a considerat competent a fost acela că în speţă entitatea investită de lege este Primăria municipiului Drăgăşani, care se află în raza acestei instanţe.

Art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013 prevede că entitatea învestită de lege este reprezentată de „următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii:

a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr.94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr.83/1999, republicată;

b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr.250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;

c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

30

e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;

g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit prezentei legi”.

Aşadar, entitate învestită de lege în sensul textului de mai sus poate fi oricare dintre instituţiile de la lit. a-g, în funcţie de obiectul acţiunii deduse judecăţii.

Cum în speţă nu a fost chemată în calitate de pârâtă Primăria municipiului Drăgăşani, instituţie ce a emis dispoziţia nr.916/2006, Curtea a apreciat că în mod greşit Tribunalul Vâlcea s-a raportat la această entitate atunci când a analizat excepţia de necompetenţă teritorială.

În prezentul dosar au calitate de pârâte CNCI şi ANRP.Potrivit art.35 din Legea nr.165/2013 „(1) Deciziile emise cu

respectarea prevederilor art.33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art.33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin.1 în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.”

Aşadar, pentru ipoteza în care CNCI şi ANRP, entităţi învestite de lege, conform art.3 pct.4 lit. f şi g din Legea nr.165/2013, sunt chemate în judecată, pentru a-şi îndeplini obligaţiile legale ce le revin în procesul de restituire al imobilelor, competenţa teritorială aparţine, conform art.35 alin.2 din lege, secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.

Cum în speţă, A.N.R.P. şi C.N.C.I. au sediul în municipiul Bucureşti, rezultă că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial să soluţioneze prezentul dosar, excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vâlcea fiind greşit respinsă.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 alin.4 Cod procedură civilă, a admis apelurile şi a anulat sentinţa tribunalului, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

5. Stabilirea cuantumului pensiei anticipate parţială.Art.49 alin.2 din Legea nr.19/2000

Art.51 din Legea nr.19/2000 Art.62 alin.4 din Legea nr.263/2010Art.65 alin.1 din Legea nr.263/2010

31

Cuantumul pensiei anticipată parţială se determină în aceleaşi condiţii în care se stabileşte cuantumul pensiei pentru limită de vârstă potrivit art.49 alin.2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, respectiv art.62 alin.4 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Pentru stabilirea cuantumului pensiei anticipată parţială trebuie să se stabilească în primul rând cuantumul pensiei pentru limită de vârstă la care avea dreptul asiguratul, prin diminuarea acesteia în raport de stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de ani cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.

Reducerea vârstei standard de pensionare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale este aceea prevăzută în mod expres pentru beneficiul acestui gen de pensii în art.51 din Legea nr.19/2000 şi art.65 alin.1 din Legea nr.263/2010, fără posibilitatea cumulării cu nicio altă reducere ca aceea a beneficiului prestării activităţii în grupele superioare de muncă.

(Decizia civilă nr. 2845/12.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 21.11.2016, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta CJP Argeş, solicitând să fie obligată să revizuiască decizia nr.287573/2006 şi decizia nr.287573/2009, să menţină în plată punctajul suplimentar acordat şi să plătească sumele ce rezultă din această revizuire, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a arătat că a fost înscrisă la pensie anticipată parţială prin decizia nr.287573/2006, iar prin decizia nr.287573/2009 a fost trecută la pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.19/2000, însă pârâta a utilizat un stagiu complet de cotizare eronat, deşi potrivit anexei 3 la lege, în cazul său stagiul complet de cotizare este de 25 de ani şi 10 luni, faţă de data formulării cererii de pensionare.

Pârâta, legal citată, nu a formulat întâmpinare.Prin sentinţa civilă nr.827/6.03.2017 a fost respinsă

acţiunea.Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin

decizia nr.287573/2006 emisă de pârâtă reclamanta a fost înscrisă la pensie anticipată parţială, iar prin decizia nr.287573/2009 a fost trecută la pensie pentru limită de vârstă, începând cu data de 1.12.2008. Reclamanta a susţinut că drepturile sale de pensie au fost nelegal calculate prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare mai mare decât cel legal cuvenit, invocând prevederile art.107 alin.1 din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora în situaţia în care se constată

32

diferenţe între sumele stabilite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, operează modificările ce se impun, prin decizie de revizuire.

Cu toate acestea, conform art.107 alin.2 din Legea nr. 263/2010, sumele rezultate în urma unei revizuiri se acordă în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor.

Tribunalul a constatat că acţiunea a fost promovată la data de 21.11.2016 şi, în consecinţă, reclamanta nu are interes a solicita în cauză decât sumele ce i se cuvin începând cu data de 21.11.2013. Prin urmare, instanţa a apreciat că trebuie să analizeze faţă de acest moment dacă drepturile de pensie ale reclamantei erau legal stabilite, respectiv dacă decizia de pensie nr.287573/2009 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente.

Astfel, reclamanta a formulat la data de 2.10.2008 cerere de înscriere la pensie pentru limită de vârstă, potrivit menţiunilor din decizia de pensie. Potrivit anexei 3 a Legii nr.19/2000, pentru femeile ce formulează cerere de pensionare în luna octombrie 2008, stagiul complet de cotizare este de 26 de ani şi 10 luni, iar vârsta standard de pensionare este de 58 de ani şi 5 luni. Rezultă că decizia de pensie pentru limită de vârstă a fost emisă cu respectarea prevederilor legale.

Invocata decizie nr.4/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în speţă, prin această decizie stabilindu-se că se utilizează datele din anexa 3 a Legii nr.19/2000 în situaţia persoanelor ale căror drepturi s-au deschis începând cu data de 1.04.2001 şi care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare potrivit legii. Altfel spus, numai în situaţia în care persoana beneficiază în baza dispoziţiilor legale de reducerea vârstei standard de pensionare se poate ajunge ca aceasta să se pensioneze mai devreme decât o altă persoană de aceeaşi vârstă biologică, diferenţierea justificându-se tocmai prin faptul că prima beneficiază de reducerea legală a vârstei de pensionare.

Or, în situaţia reclamantei, ce nu a realizat stagiu în grupe superioare de muncă, nu există nici un temei legal în baza căruia aceasta să beneficieze de reducerea vârstei standard de pensionare, respectiv a stagiului complet de cotizare.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În termen legal, reclamanta G.C. a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

În mod greşit instanţa s-a raportat la momentul de 21.11.2013, deşi prin acţiune s-a solicitat revizuire deciziei din octombrie 2006 şi a deciziei din aprilie 2009, care au produs efecte anterior acestui moment.

33

Prin prima decizie, prin care reclamanta a fost înscrisă la pensie anticipată parțială s-a stabilit greşit un stagiu de cotizare de 26 de ani şi 10 luni, încălcându-se dispoziţiile anexei 3 a Legii nr.19/2000, care prevăd un stagiu de 25 de ani şi 10 luni. De asemenea, anexa prevede o vârstă standard de pensionare de 57 de ani şi 10 luni, în timp ce în această decizie a fost menţionată vârsta de 58 de ani şi 5 luni.

A susţinut reclamanta că în cazul său trebuia aplicată decizia nr.4/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deoarece reclamanta beneficiase de reducerea vârstei standard de pensionare prin înscriere la pensie anticipată, parţială.

Pe cale de consecinţă, şi în decizia din aprilie 2009 trebuia reţinut un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 10 luni, iar nu de 26 de ani şi 10 luni.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că, întrucât reclamanta a fost înscrisă la pensie anticipată parţială, ea nu poate beneficia de aplicarea dispoziţiilor anexei 3 la Legea nr.19/2000.

Prin decizia civilă nr. 2845/12.10.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta G.C..

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Este adevărat că acţiunea a fost promovată la data de 21.11.2016, astfel că reclamanta ar fi putut pretinde sumele cuvenite în urma revizuirii deciziilor de pensie, numai începând cu data de 21.11.2013 (perioada de 3 ani anterioară promovării litigiului). Aceasta nu înseamnă, însă, că tribunalul trebuia să se raporteze numai la acest moment atunci când a verificat dacă drepturile de pensie ale reclamantei erau legal stabilite. În speţă, instanţa a fost învestită cu două petite, una privind revizuirea deciziilor de pensie şi alta de obligare a pârâtei la plata sumelor aferente revizuirii, sume care nu putea fi acordate, într-adevăr, decât pe o perioadă de 3 ani. Însă, obligarea casei de pensii la plata diferenţelor aferente revizuirii depindea de soluţia dată primului capăt al acţiunii, prin care s-a solicitat revizuirea deciziei de pensiei anticipată parţială din octombrie 2006 şi revizuirea deciziei pentru limită de vârstă din aprilie 2009, revizuire ce privea stagiul de cotizare stabilit de casa de pensii.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că tribunalul trebuia să analizeze corectitudinea stagiului complet de cotizare aplicat de pârâtă, atât pentru decizia din 2006, cât şi pentru cea din 2008.

Curtea a constatat că prin decizia nr.287573/27.10.2006, reclamanta a fost înscrisă la pensie anticipată parţială, începând cu data de 11.07.2006, iar pârâta a utilizat un stagiu complet de cotizate de 26 de ani şi 10 luni.

34

Conform art.50 alin.2 din Legea nr.19/2000 „Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare, conform tabelului nr. 2.”

Rezultă din textul de lege că pentru a se stabili cuantumul pensiei anticipate parţiale, trebuie stabilit înainte cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, la care urmează a fi aplicată diminuarea prevăzută de art.50 alin.2. Aşadar, în momentul înscrierii la pensie anticipată parţială, trebuie calculată pensia cuvenită pentru limită de vârstă, or în speţă reclamanta ar fi fost îndreptăţită la obţinerea acestei pensii în luna septembrie 2010, dată pentru care anexa nr.3 din Legea nr.19/2000 prevede un stagiu complet de cotizare de 26 de ani şi 10 luni.

Rezultă, deci, că în mod corect casa de pensii a stabilit în cazul reclamantei un stagiu complet de cotizare de 26 de ani şi 10 luni, în momentul înscrierii acesteia la pensie anticipată parţială.

Reclamanta pretinde, însă, că ar fi trebuit să beneficieze de o reducere a acestui stagiu, în momentul înscrierii la pensie anticipată parţială, deoarece înscrierea la această categorie de pensie intră sub incidenta deciziei nr.4/2011.

O atare susţinere nu poate fi primită, deoarece decizia nr.4/2011 are în vedere acele persoane care beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare potrivit legii, or, o astfel de ipoteză nu este şi aceea a înscrierii la pensie anticipată parţială. Reducerea vârstei legale de pensionare este un beneficiu acordat celor care au prestat activitate în grupe superioare de muncă.

În subsidiar, dacă s-ar considera că stagiul complet de cotizare al reclamantei la momentul înscrierii la pensie anticipată parţială, ar fi fost acela de 25 de ani şi 10 luni, pretins prin acţiune, oricum acest stagiu nu ar fi fost menţinut în momentul înscrierii la pensie pentru limită de vârstă, pentru că în cazul acestei categorii de pensii art.41 din Legea nr.19/2000 reglementează modalitatea de stabilire a stagiului de cotizare. Nici în cazul stabilirii pensiei pentru limită de vârstă nu se aplică reclamantei decizia nr.4/2011, pentru aceleaşi considerente arătate mai sus.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect reclamantei i-a fost stabilit un stagiu complet de cotizare de 26 de ani şi 10 luni, atât în catul pensiei anticipate parţiale, cât şi în cazul pensiei pentru limită de vârstă, situaţie faţă de care apelul a fost respins ca nefondat, în temeiul art.480 Cod procedură civilă.

6. Condiţii privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi de tratament balnear prin sistemul organizat şi administrat de casa naţională de pensii publice

Art.10 alin.3 din HG nr.83/2011

35

Pensionarii sistemului public de pensii beneficiază de tratament balnear în perioada unui an calendaristic prin eliberarea unui singur bilet de tratament pentru o durată de 12-18 zile.

Potrivit art.10 alin.3 din HG nr.83/2011, privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi de tratament balnear pentru anul 2011, prin sistemul organizat şi administrat de Casa Naţională de Pensii Publice, decontarea costurilor biletelor se face de Casa Naţională de Pensii Publice către unităţile de profil.

Asiguratul are o contribuţie individuală de 50% din cuantumul total brut al drepturilor de pensie din luna anterioară celei în care s-a repartizat biletul de odihnă sau de tratament balnear.

(Decizia civilă nr. 3177/02.11.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș, declinat în favoarea Tribunalului Argeș (prin sentinţa civilă nr.943/2016), reclamantul U.I.A. a chemat în judecată pe pârâta CJP Argeş, solicitând anularea deciziei nr.14/20.01.2016 emise de pârâtă.

Reclamantul a arătat că actul atacat este nelegal întrucât prin această decizie i s-a imputat 50% din pensia brută.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că debitul a fost constituit ca urmare a calculării greşite a contribuţiei datorate de reclamant cu ocazia achiziţionării unui bilet de tratament.

Prin sentinţa civilă nr.182 din 18 ianuarie 2017 a fost admisă acţiunea, a fost anulată decizia nr.14/20.01.2016 emisă de pârâtă şi a obligat aceasta să restituie reclamantului suma de 37 lei, reţinută cu titlu de debit.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin decizia nr.14/20.01.2016 C.J.P. Argeş a constituit în sarcina reclamantului un debit în sumă de 37 lei, reprezentând diferenţă contribuţie bilet tratament, conform art.181 din Legea nr.263/2010.

S-a menţionat în decizie că reclamantul a beneficiat de biletul de tratament seria CJ nr.0133693/27.04.2015, seria 6, cu începere din data de 10.05.2015, în staţiunea Olăneşti, Hotel P.. Acesta a achitat o contribuţie în cuantum de 612 lei, calculată în baza pensiei din luna aprilie 2015, respectiv 1.224 lei. În urma verificării bazelor de date, s-a constatat că reclamantul a avut o pensie brută de 1.298 lei, pentru care trebuia să plătească o contribuţie de 649 lei, rezultând o diferenţă de 37 lei.

A mai reţinut tribunalul că H.G. nr.83/2.02.2011 privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi de tratament

36

balnear pentru anul 2011, prin sistemul organizat şi administrat de C.N.P.P.- anexa 1 - Reguli şi criterii pe baza cărora se acordă biletele de odihnă, prevede la art.3 alin.1: ,,Cuantumul contribuţiei băneşti individuale a asiguraţilor la costul biletului de odihnă se stabileşte după cum urmează: a) 50% din preţul biletului de odihnă, în situaţia în care câştigul salarial brut al asiguratului este mai mic sau egal cu câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat’’.

Constatând că pârâta i-a reţinut reclamantului 50% din cuantumul brut al drepturilor de pensie din luna anterioară celei în care s-a efectuat repartiţia, tribunalul a admis acţiunea, conform celor de mai sus.

În termen legal pârâta C.J.P. Argeş formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

În mod greşit tribunalul a aplicat prevederile H.G. nr.83/2011, care are în vedere prestaţiile sub forma biletelor de odihnă şi tratament balnear pentru anul 2011.

Pentru anul 2015, anul în litigiu, sunt aplicabile prevederile Ordinului nr.62/2015 al C.N.P.P., care la pct. E. reglementează modul de stabilire a contribuţiei individuale în cazul pensionarilor din sistemul public de pensii, instituind o contribuţie de 50% din cuantumul brut al drepturilor de pensie din luna anterioară celei în care se efectuează repartiţia.

Cum în speţă reclamantului i-a fost repartizat biletul de tratament în luna aprilie 2015, rezultă că acesta avea obligaţia de a achita suma de 649 lei (50% din 1298 lei), iar nu de 612 lei, cât a achitat în fapt.

În aceste condiţii, casa de pensii a dispus, în baza art.179 din Legea nr.263/2010, constituirea în sarcina reclamantului a unui debit de 37 lei, reprezentând diferenţa dintre contribuţia datorată, de 649 lei, şi cea plătită, de 612 lei.

Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că dispozițiile legale sunt greşite, în condiţiile în care diferenţa de la pensie brută la cea netă este reţinută cu titlu de impozit şi CAS, de către CJP Argeş. În plus, greşeala aparţine salariaţilor instituţiei pârâte, astfel că aceştia ar trebui sancţionaţi.

În apel a fost suplimentat probatoriul cu înscrisuri, respectiv cuponul de pensie al reclamantului din luna martie 2015 şi anexa nr.1 a Ordinului 62/2015, cuprinzând criteriile de acordare a biletelor de tratament.

Prin decizia civilă nr. 3177/02.11.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a admis apelul formulat de pârâta C.J.P. ARGEŞ, şi a schimbat sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea formulată de reclamantul U.I.A.

37

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

S-a observat în primul rând că H.G. nr.83/2011 reglementează acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi de tratament balnear pentru anul 2011, prin sistemul organizat şi administrat de Casa Naţională de Pensii Publice.

Pentru anul în litigiu, 2015, sunt aplicabile prevederile Ordinului nr.62/9.02.2015, care aprobă criteriile de acordare a biletelor de tratament balnear, prin sistemul organizat si administrat de MMFPSPV, precum şi preţurile maxime ale biletelor de tratament balnear, ordin care prevede la pct.E.1.: „În cazul pensionarilor din cadrul sistemului public de pensii, contribuţia individuală este de 50% din cuantumul total brut al drepturilor de pensie, inclusiv din pensia brută acordată de casele de pensii sectoriale, din luna anterioară celei în care se efectuează repartiţia”.

Din înscrisul de la fila 16 din dosarul de fond rezultă că biletul de tratament balnear a fost repartizat reclamantului în luna aprilie 2015, ceea ce înseamnă că, în raport de prevederile de mai sus, contribuţia individuală a cestuia trebuia să fie de 50% din cuantumul brut al pensiei încasate în luna martie 2015. Din copia cuponului de pensie din luna martie 2015 (f.54 dosar apel), rezultă că pensia brută a reclamantului a fost în luna martie de 1.298 lei, astfel că acesta trebuia să contribuie la achiziţionarea biletului cu suma de 649 lei. Cu toate acestea, reclamantului i s-a solicitat la momentul repartizării biletului de tratament numai suma de 612 lei, rezultând aşadar o diferenţă de 37 lei, ce ar mai fi trebuit achitată de acesta.

Observând această eroare, în mod corect instituţia pârâtă a emis, în baza art.179 din legea nr.263/2010, decizia nr.14/20.01.2016, prin care a constituit în sarcina reclamantului debitul de 37 lei.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că decizia de debit a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, situaţie faţă de care, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a admis apelul şi va schimba sentinţa în sensul că va respinge acţiunea.

7. Criteriul legal de negociere al salariului de bază. Art. 164 alin.2 Codul muncii

Salariul reprezintă rezultatul negocierilor colective sau individuale între angajator şi reprezentanţii salariaţilor respectiv salariat pe baza criteriilor de natură să exprime în mod corespunzător contraprestaţia muncii.

Pentru asigurarea unui salariu suficient să satisfacă necesităţile „vitale de alimente, îmbrăcăminte şi educaţie salariaţilor” a fost prevăzut un criteriu legal al negocierii reprezentând salariul minim brut orar pe ţară reglementat prin hotărârea Guvernului, potrivit art.164 alin.2 Codul muncii.

38

Angajatorul nu poate negocia şi stabili un salariu de bază prin contractul individual de muncă mai mic decât salariul de bază minim brut orar pe ţară şi are obligaţia să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul apreciat prin lege ca fiind suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale ale salariatului.

Obligarea angajatorului să negocieze sau să stabilească un salariu de bază mai mare decât cuantumul salariului prevăzut ca limită legală de negociere, presupune substituirea instanţei în voinţa acestuia contrar principiului libertăţii de a contracta.

(Decizia civilă nr. 3338/09.11.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.3826/90/2015 pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 9.11.2015 reclamanţii: B.A., C.D., C.M. I., F.N. N., G.M.T., G.V., M.F. M., O.I., R.Gh. G. şi S.R., au chemat în judecată pe pârâtele C.N.C.F CFR S.A. şi C.N.C.F. CFR S.A.- Sucursala Regională CF Craiova, solicitând să se constate nulitatea anexei nr.1 a contractului colectiv de muncă valabil pe anii 2012-2013, prelungit prin actul adiţional încheiat la data de 19.04.2013; să fie obligate pârâtele la plata diferenţelor de salariu pentru perioada 1.11.2012-1.06.2015, dintre salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată şi drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de ierarhizare cuprinşi în anexa nr.1 a contractului colectiv de muncă valabil pentru fiecare perioadă, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale; să fie obligate pârâtele să achite contribuţiile legale aferente drepturilor salariale neplătite; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au arătat că în perioada 2012-2015 nivelul salariului de bază prevăzut pentru clasa I de salarizare prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi care reprezintă un element important al formulei de calcul pentru fiecare dintre salariile de bază ale reclamanţilor, s-a aflat sub nivelul salariului de bază minim prevăzut de H.G. nr.1225/2011, H.G. nr.23/2013, H.G. nr.871/2013 şi H.G. nr.1091/2014, iar pârâtele aveau obligaţia să aplice coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de anexa 1 la CCM la nivel de unitate luând în considerare salariul de bază brut corespunzător clasei I de salarizare egal cu cel al salariului brut pe ţară garantat în plată, prevederi nerespectate de către pârâte. De asemenea, pentru lipsa de folosinţă a acestor drepturi pârâtele le datorează şi daune interese constând în actualizarea sumelor prin aplicarea indicelui de inflaţie, precum şi în dobânda legală, conform 1088 Cod civil. În plus, potrivit art.7 din Legea nr.263/2010, pârâtele au obligaţia de a întocmi şi declaraţiile nominale privind contribuţiile legale aferente drepturilor salariale încasate.

39

Prin întâmpinarea formulată pârâta C.N.C.F CFR S.A. a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, în ce priveşte primul capăt al acţiunii, faţă de dispoziţiile art.268 alin.1 lit. d din Codul muncii, precum şi inadmisibilitatea acţiunii, motivat de faptul că reclamanţii şi-au dat consimţământul cu privire la valoarea salariului de bază, prin semnarea actului adiţional la contractul individual de muncă în perioada de referinţă.

Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că reclamanţii au primit toate drepturile ce decurg din lege, din contractele colective aplicabile şi din contractele individuale de muncă, societatea acordând fiecărui salariat un salariu de bază minim brut superior salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată pentru perioada dedusă judecăţii. În plus, prin actul adiţional la CCM la nivel de unitate au fost eliminaţi coeficienţii de ierarhizare menţionaţi în anexa nr.1, precum şi menţiunile vizând formula de calcul a salariului de bază. De asemenea, cererea reclamanţilor de acordare a dobânzii legale nu este fondată, deoarece drepturile salariale nu sunt purtătoare de dobânzi.

Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare prin care au reluat susţinerile din acţiune.

Prin sentinţa civilă nr.815/16.06.2017 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul nr.1 din cerere şi a fost respins acest petit ca prescris. A fost respinsă în rest acţiunea în rest acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sluţie, instanţa a analizat cu prioritate, conform art.248 Cod procedură civilă, excepţiile invocate de pârâtă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat recalcularea drepturilor salariale (salariul de bază, indemnizaţii, sporuri, salariul brut, coeficient de ierarhizare) la nivelul salariului ce va rezulta prin transpunerea salariului minim de 700 lei la clasa 1 (salariul minim) pe perioada 1.11.2012-31.12.2012, 750 lei la clasa 1 (salariul minim) pe perioada 1.01.2013-20.04.2013, respectiv perioada 21.04.2013-30.06.2013, respectiv 800 lei lunar pentru perioada 1.07.2013-31.12.2013, de 850 lei lunar pentru perioada 1.01.2014-30.05.2014, de 900 lei lunar pentru perioada 1.07.2014-31.12.2014 și de 975 lei lunar pentru perioada 1.01.2015-1.06.2015, precum şi plata diferenţei de salariu rezultată din nerespectarea acestor cuantumuri, la care se aplică coeficientul de ierarhizare corespunzător.

Tribunalul a apreciat că pentru drepturile salariale de mai sus, reclamanții au posibilitatea formulării unei acțiuni în instanță, atunci când apreciază că salariul de bază nu a fost stabilit legal, chiar dacă și-au dat consimțământul cu privire la valoarea acestuia prin

40

semnarea unui act adițional. Ca urmare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulității anexei nr.1 a CCM valabil pentru anii 2012-2013, prelungit prin actul adițional încheiat la data de 19.04.2013, a fost apreciată ca întemeiată, pe considerentul că cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Întrucât, contractul colectiv de muncă a cărui nulitate se solicită nu mai este în vigoare, rezultă că cererea este prescrisă, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. d din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit menţiunilor din întâmpinare şi înscrisurilor depuse la dosar, reclamanţii au fost salarizaţi, în perioadele menţionate, 1.11.2012-1.06.2015, conform contractelor colective de muncă încheiate la nivel de SNTFM CFR MARFĂ S.A., prin raportare la un salariu de bază minim brut de 700 lei, stabilit pentru clasa 1 de salarizare.

Conform art.1 din H.G. nr.1225/2011 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată: „Începând cu data de 1 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră.”, iar potrivit art.1 din H.G. nr.23/2013 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată: „Începând cu data de 1 februarie 2013, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,44 lei/oră. Începând cu data de 1 iulie 2013, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră.”

Potrivit H.G. nr.871/2013 pentru stabilirea salariului da bază minim brut pe ţară garantat în plata, începând cu data de 1.01.2014-30.06.2014, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 850 lei/lunar pentru un program complet de 168 de ore în medie/lună în anul 2014, reprezentând 4,44 lei/oră, respectiv 900 lei/lunar pentru perioada 1.7.2014-31.12.2014 pentru un program complet de lucru de 168 ore in medie pe luna in anul 2014, reprezentând 4,74 lei/oră.

Potrivit H.G. nr.1091/2014 pentru stabilirea salariului da bază minim brut pe ţară garantat în plata, începând cu data de 01.01.2015- 30.06.2015, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 975 lei/lunar pentru un program complet de

41

168,667 de ore în medie/lună în anul 2015, reprezentând 5,781 lei/oră.

Drepturile salariale ale reclamanţilor sunt guvernate de prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate şi înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, fără obiecţiuni.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii pretind că punctul de plecare pentru calcularea salariului acestora este salariul minim brut pe ţară stabilit pe perioada în discuţie în cauză. Or, chiar dacă prin hotărârile de guvern menţionate mai sus a fost stabilit salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, aceasta nu înseamnă că negocierea sau stabilirea prin lege a salariilor diferitelor categorii sociale trebuie să aibă ca bază de pornire acest salariu minim brut garantat, ci doar faptul că angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe ţară (art.164 alin.2 din Codul muncii). Nici Codul Muncii şi nici hotărârile de Guvern care stabilesc valoarea salariului de baza minim brut pe ţară garantat în plată nu prevăd ca, la stabilirea drepturilor salariale, angajatorii să folosească, ca valoare de referinţă salariul minim brut pe ţară garantat în plată.

Pe de altă parte, în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu exista obligaţia ca negocierea drepturilor salariale să pornească de la nivelul salariului minim pe ţară. De altfel, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, care, în cazul în care ar fi constatat că au fost încheiate cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr.62/2011, avea obligaţia să le restituie pentru îndeplinirea cerințelor legale, potrivit art.145 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, în perioada de referinţă, situaţia juridică salarială a reclamanţilor a fost guvernată de prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate, iar în aceste contracte nu există nici o prevedere conform căreia drepturile salariale ale angajaţilor se stabilesc prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la o sumă care sa reprezinte salariul de bază brut minim pe ţară.

Ca atare, prevederile actelor normative invocate de reclamanţi nu sunt incidente in cauză, nivelul de salarizare al reclamanţilor în această perioadă fiind stabilit peste minimul instituit prin hotărârile de guvern, conform grilelor de salarizare din contractul colectiv de munca la nivel de unitate.

Prin actul adiţional la CCM pe anul 2012-2013, părţile au modificat conţinutul anexei 1 la CCM, eliminând din conţinutul acesteia coeficientul de ierarhizare, precum şi menţiunile privitoare la formula de calcul ce erau inserate în anexa 1 în forma iniţială. Această manifestare de voinţa a părţilor a avut ca efect nu doar

42

modificarea expresă a anexei 1 la CCM, dar şi modificarea implicită şi lipsită de orice echivoc a prevederilor art.7 alin.2 din CCM.

A apreciat tribunalul că angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară (conform art.164 alin.3 din Codul muncii) şi nicidecum să folosească cuantumul acestuia ca punct de plecare, în raport de care se calculează clasele de salarizare. Prin urmare, între salariul minim brut garantat în plată stabilit prin hotărâri de guvern şi clasa 1 de salarizare, prin raportare la care se calculează salariul reclamanţilor, nu există o legătură directă. Nu există nicio dispoziţie din vreun contract colectiv de muncă sau vreo prevedere legală care să oblige pârâta la calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor în funcţie de valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată stabilit de Guvernul României, care să fie avută în vedere ca salariu minim la clasa 1 de salarizare. Pârâta are doar obligaţia ca, în urma modalităţii de calcul a salariului negociată de părţi, niciun salariat să nu aibă un salariu de bază brut mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit de Guvern.

Or, conform susţinerilor pârâtei, necontestate de reclamanţi, salariul primit de aceştia a fost superior salariului de bază minim garantat pe ţară prin actul normativ indicat. Reclamanţii nu pretind că li s-ar fi stabilit un salariu de bază brut mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit de Guvernul României, ci că la stabilirea salariului nu s-a ţinut cont, ca valoare a clasei 1 de salarizare, de valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată. Or, o astfel de obligaţie, de a nu negocia valoarea clasei 1 de salarizare sub nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, nu există.

A mai reţinut instanţa că la data de 31.12.2010 a expirat Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008-2010, iar din actul adiţional nr.629/4.01.2011 reiese faptul că CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a fost valabil doar până la data de 31.01.2011. Faţă de înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile pârâtei, se constată că ulterior nu a mai existat un contract la nivel de ramură/grup de unităţi şi, corespunzător, vreo dispoziţie legală, care să oblige pârâta la stabilirea valorii clasei 1 de salarizare în funcţie de valoarea salariului de bază minim brut pe ţară, astfel că drepturile existente în contractul colectiv de muncă la nivel inferior se aplică fără nicio restricţie, neexistând un alt contract la care să se poată raporta şi ale căror limite să fie respectate.

Potrivit art.229 alin.1 din Codul muncii „contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care

43

se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”.

Conform dispoziţiilor art.133 alin.1 lit. a din Legea nr.62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi angajaţii din unitate, iar potrivit art.148 alin.1 din Legea nr.62/2011, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.

În conformitate cu prevederile art.229 alin.4 Codul muncii „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”, fiind încheiate cu scopul de a produce efecte juridice între părţile semnatare, iar nu pentru a nu avea aplicabilitate.

Formula de calcul pentru salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare este următoarea: S = S clasa 1 x K (S reprezintă salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective, S clasa 1 reprezintă salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare si K este coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare), aşa cum rezultă din anexa 1 la CCM. Astfel, pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare, nu se porneşte de la salariul de bază minim brut garantat în plată, ci de la un salariu corespunzător clasei 1 de salarizare (salariu convenit de partenerii sociali la un anumit cuantum). În urma aplicării acestei formule de calcul, pârâta a stabilit reclamanţilor salariul de bază corespunzător clasei de salarizare a acestora, salariu ce respectă condiţia impusă prin hotărâri de guvern de a nu fi mai mic decât salariul minim brut garantat în plată pe tară.

Totodată, pârâta a respectat dispoziţia din anexa nr.1 la C.C.M la nivel de unitate pe anul 2011-2012, care prevede că „salariul minim brut în cadrul SNTFC CFR Marfă este superior salariului de bază minim brut pe tară.”

Pentru toate aceste considerente, acţiunea fost respinsă.În termen legal reclamanţii au formulat apel împotriva

sentinţei tribunalului, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit a fost respins primul capăt al acţiunii ca tardiv formulat, pe motiv că la data promovării cererii de chemare în judecată CCM la nivel de unitate pe anii 2012-2013 îşi încetase valabilitate.

Art.268 alin.1 lit. d reglementează în mod limitativ situaţia în care cererile în vederea soluționării unei conflict de muncă pot fi formulate doar pe durata existenţei contractului, respectiv situaţia în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă. Dispoziţia legală nu este aplicabilă altor conflicte de muncă, cum ar fi acordarea drepturilor salariale, pentru care art.171 alin.1 din Codul muncii instituie un termen de prescripţie de 3 ani.

44

2. Soluţia dată celui de-al doilea capăt al acţiunii este greşită, tribunalul făcând o eronată interpretare a legii.

Astfel, art.7 din CCM la nivel de unitate, nr.116/2012, prelungit prin actul adiţional nr.2/2013, a prevăzut că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul din anexa 1, ceea ce înseamnă că partenerii sociali au convenit ca de la valoarea salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare salariile să crească cu un anumit coeficient evidenţiat la art.109. Prin aplicarea acestei formule de calcul rezultă că, începând cu clasa a opta de salarizare, valoarea salarială ar fi trebuit să fie de 1.076 lei, în timp ce în cazul ultimei clase, 46, valoarea salariului ar fi trebuit să fie de 5.096 lei.

Ceea ce interesează nu este garantarea unui salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară, ci valoarea de referinţă a salariului minim brut, ca punct de plecare, cât şi o corectă aplicare a formulei de calcul din CCM.

Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 3338/09.11.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această soluţie , Curtea a reţinut următoarele:

Primul motiv de apel este nefondat.Curtea a constatat că prima instanţă a pronunţat o soluţie

legală atunci când a constatat prescris dreptul la acţiune cu privire la solicitarea constatării nulităţii unui contract de muncă, raportat la prevederile art.268 alin.1 lit. d din Codul Munci, potrivit cărora: „(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate (…) d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.

În speţă contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru perioada 2012-2013 a fost înregistrat la ITM Bucureşti sub nr.116/23.04.2012, iar ulterior, prin actul adiţional înregistrat la ITM Bucureşti sub nr.2/19.04.2013, a fost prelungita valabilitatea CCM 2012-2013 cu 12 luni, până la data de 23.04.2014. Începând cu data de 24.04.2014 CCM 2012-2013 nu mai era în vigoare, deoarece de la acest moment nu a mai fost înregistrat la ITM Bucureşti niciun act adiţional care sa prelungească valabilitatea acestuia.

Potrivit art.151 lit. a din Legea dialogului social nr.62/2011: „Contractul colectiv de muncă încetează la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, dacă părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condiţiile legii”, iar conform art.149 din Legea nr.62/2011: „Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate

45

pe parcursul executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori toate părţile îndreptăţite să negocieze contractul colectiv de muncă convin acest lucru”.

Art.150 alin.1 si 2 din Legea nr.62/2011 prevede: „Modificările aduse contractului colectiv de muncă se consemnează într-un act adiţional semnat de toate părţile care au încheiat contractul. Actul adiţional se transmite în scris organului la care a fost înregistrat contractul colectiv de muncă şi tuturor părţilor semnatare şi produce efecte de la data înregistrării acestuia în condiţiile prezentei legi sau de la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor”.

Este adevărat ca prevederile art.153 din Legea 62/2011, conferă oricărei organizaţii sindicale posibilitatea încheierii cu o organizaţie patronală a oricărui alt tip de acorduri, convenţii sau înţelegeri, în formă scrisă. Însă, aşa cum corect a reținut tribunalul, acestea reprezintă legea părţilor şi prevederile lor sunt aplicabile numai membrilor organizaţiilor semnatare; ele nu pot modifica un contract colectiv de muncă şi, cu atât mai mult, nu pot prelungi un astfel de contract, pentru care legea prevede expres doar posibilitatea prelungirii prin act adiţional înregistrat la organul la care a fost înregistrat contractul colectiv de muncă.

În concluzie, în mod legal a constatat tribunalul că la data formulării prezentei acţiuni CCM la nivel de unitate 2012-2013 îşi încetase valabilitatea şi a aplicat dispoziţiile art.268 alin.1 lit. d din Codul muncii.

Al doilea motiv de apel este, de asemenea, nefondat.Potrivit art.229 alin.4 din Codul muncii: „contractele

colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor”. Aceasta înseamnă că se aplică întocmai şi clauza privind perioada de valabilitate a unui astfel de contract colectiv de muncă. În atare context, în mod corect tribunalul a apreciat că pentru rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii trebuie avute în vedere prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe perioada dedusă judecăţii.

Curtea a constatat că potrivit art.229 alin.1 din Codul muncii: „Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”.

Normele cuprinse în contractul colectiv de muncă au calitatea de reguli de drept aplicabile cu acelaşi titlu şi cu aceleaşi efecte ca şi normele cuprinse în actele normative. Prioritatea de care se bucură în legislaţia muncii contractul colectiv de muncă în reglementarea relaţiilor de muncă în raport cu celelalte izvoare

46

specifice ale dreptului muncii se află în deplină concordanţă cu normele internaţionale în materie, el urmând să îşi producă efectele faţă de toţi salariaţii şi angajatorii la care se referă.

Reclamanţii au susţinut că la stabilirea punctului de plecare în cazul salarizării lor nu s-a avut în vedere salariul minim brut pe ţară stabilit pe perioada în litigiu.

Salariul minim brut a fost definit de organizaţia Internaţională a Muncii ca fiind nivelul de remuneraţie sub care nu se va putea coborî, indiferent care ar fi modul său de calcul, este salariul care în fiecare ţară are forţa legii şi care este aplicabil sub pedeapsa sancţiunilor penale sau a altor sancţiuni specifice. Salariul minim este salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale de alimente, îmbrăcăminte, educaţie ale salariaţilor, ţinând cont de dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.

Prin H.G. nr.1225/2011 a fost stabilit pentru anul 2012 un salariu de bază minim brut pe ţară garantat în plată de 700 lei, prin H.G. nr.23/2013 un salariu de 750 lei (începând cu 1.02.2013) şi apoi de 800 lei (începând cu 1.07.2013), prin H.G. nr.871/2013 un salariu de 850 lei (începând cu 1.01.2014) şi apoi de 900 lei (începând cu 1.07.2014) şi prin H.G. nr.1091/2014 un salariu de 975 lei, începând cu 1.01.2015 (litigiul are în vedere perioada de până la 1.06.2015).

Existenţa acestor acte normative nu înseamnă că negocierea sau stabilirea prin lege a salariilor diferitelor categorii sociale trebuie să aibă ca bază de pornire acest salariu minim brut garantat, astfel cum pretind apelanţii, ci doar faptul că angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe ţară (art.164 alin.2 Codul muncii).

Prin urmare, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară şi nicidecum să folosească cuantumul acestuia ca punct de plecare în raport de care se calculează clasele de salarizare.

În cadrul societăţii intimate, în ceea ce priveşte sistemul de salarizare al propriilor angajaţi, acesta este grevat de un singur principiu, respectiv al negocierii colective şi individuale.

Acest principiu reprezintă o consecinţă a principiului constituţional potrivit căruia dreptul la negocieri colective este garantat (art.44 alin.5). Codul muncii, concretizând acest drept, prevede, în art.162 alin.2, că stabilirea salariilor se face prin negocieri colective sau/şi individuale între angajator şi salariat şi, în art.229 alin.1, că prin contractul colectiv de muncă se stabilesc clauzele privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

În speţă, în condiţiile în care salariul primit de reclamanţi a fost peste salariul de bază minim garantat pe ţară instituit prin hotărâri succesive de guvern, aspect necontestat de apelanţi, Curtea

47

a apreciat ca fiind nefondate criticile apelanţilor cu privire la acest aspect.

Curtea a mai reţinut că modalitatea concretă de determinare a nivelului de salarizare în cadrul societăţii pârâte a fost detaliată în anexa nr.1 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, diferenţiat pe clase de salarizare şi coeficienţi de ierarhizare, în sensul că rezultanta „salariul de bază brut” se obţine prin înmulţirea salariului de bază corespunzător clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de salarizare, precizându-se, totodată, că „salariul minim de bază în cadrul intimatei este superior salariului de bază minim brut pe ţară".

Prevederile art.164 alin.2 din Codul muncii dispun în sensul că angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub nivelul salariului de bază minim brut orar pe ţară, astfel cum acesta este stabilit prin hotărâre a Guvernului (conform prevederilor art. 164 alin.1 din Codul muncii), ceea ce înseamnă că angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară, cerinţă care în cauză a fost respectată.

Susţinerea reclamanţilor, potrivit căreia pârâta ar fi trebuit să aplice coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr.1 din contractul colectiv de muncă la valoarea salariului de bază minim brut pe ţară stabilit prin hotărârile de guvern invocate, excede în mod evident normei legale anterior enunţate şi presupune încălcarea principiului libertăţii contractuale, neavând relevanţă faptul că unul dintre elementele de calcul utilizate la determinarea salariului de bază brut al reclamanţilor, şi anume valoarea clasei 1 de salarizare, este sau nu inferioară salariului de bază minim brut pe ţară, întrucât cele două noţiuni au conţinut şi finalitate diferite, nu pot fi confundate şi nici aplicate concomitent, în sensul majorării exponenţiale a salariului, cum pretind reclamanţii, esenţial fiind ca rezultatul aplicării formulei de calcul din cuprinsul contractului colectiv de muncă aplicabil să nu se situeze sub nivelul minim stabilit de legiuitor, ceea ce nu este cazul, în speţă.

Prin garantarea în plată a unui anumit salariu de bază minim, legiuitorul a urmărit ca nici un angajat să nu încaseze mai puţin decât e stabilit în lege, iar societatea pârâtă a demonstrat în speţă că reclamanţii au încasat mai mult decât era garantat în plată prin hotărârile de guvern, formula de calcul a salariului nefiind una criticabilă, atâta vreme cât a respectat clauzele CCM astfel cum ele au fost negociate.

Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că în noua anexă din actul adiţional la CCM pe anii 2012-2013 (f.104 dosar fond) nu se mai regăsesc coeficienţi de ierarhizare şi menţiuni privitoare la formula de calcul, iar această manifestare de voinţă a părţilor a fost neechivocă.

48

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.480 Cod de procedură civilă.

8. Dovada menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare potrivit art.252 alin.2 lit. a-f Codul muncii.

Art. 252 alin.2 lit. a-f Codul muncii

Sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 lit.a-f din Codul muncii, una dintre acestea fiind aceea a descrierii faptei care constituie abaterea disciplinară.

Descrierea abaterii disciplinare în actele care au precedat decizia nu este suficientă pentru a se aprecia valabilitatea actului unilateral de sancţionare al salariatului potrivit art.252 alin.2 Codul muncii care impune menţionarea expresă a acestui element în conţinutul deciziei, astfel că, pentru dovada condiţiei de legalitate nu sunt admise alte mijloace probă, precum referatul întocmit în cercetarea prealabilă a abaterii disciplinare.

(Decizia civilă nr. 3371/15.12.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 05.04.2016, contestatoarea D.C.L. în contradictoriu cu intimata SC A.C.P. SRL a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.8/29.02.2016, solicitând anularea acesteia, repunerea în situaţia anterioară şi obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarea a invocat atât motive de nelegalitate cât şi de netemeinicie ale deciziei prin care i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară. Astfel, contestatoarea a arătat în esenţă că decizia de sancţionare este nulă absolut pentru nerespectarea disp. art.252 alin.2 Codul muncii privitoare la data săvârşirii şi descrierea pretinsei abateri, la temeiul legal al încadrării faptei reţinute şi motivele pentru care apărările formulate în cadrul cercetării disciplinare au fost înlăturate.

În ceea ce priveşte netemeinicia deciziei de sancţionare, contestatoarea a menţionat că este încadrată cu contract individual de muncă, exercitând funcţia de cititor-încasator, iar în exercitarea atribuţiilor de serviciu se deplasează pe teren în zona Costeşti la consumatorii serviciilor de apă şi canalizare pentru citirea/fotografierea aparatelor de măsură (apometre) şi pentru încasarea contravalorii facturilor aferente acestor servicii. În aceeaşi

49

lună a mai fost sancţionată disciplinar cu avertisment scris prin decizia nr.7/01.02.2016, pentru pretinse încălcări ale dispoziţiilor Regulamentului Intern, decizie contestată, contestaţia făcând obiectul dosarului nr.1122/109/2016.

Totodată, s-a arătat că în cadrul cercetării disciplinare contestatoarei nu i-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile, nu i s-au pus întrebări, nu a avut voie să asistată de un reprezentant al sindicatului sau avocat, de asemenea, nu recunoaşte acuzaţiile ce i se impută şi nici nu se face vinovată de nerespectarea vreunei dispoziţii din Regulamentul Intern sau fişa postului. În continuare, a precizat că a fost sancţionată cu avertisment scris şi cu schimbarea locului şi a felului muncii, fiind trecută la o muncă ce presupune cunoştinţe şi abilităţi superioare postului iniţial, pe care le posedă, fiind practic promovată şi nu retrogradată.

Dat fiind faptul că sancţiunea i-a fost aplicată în mod abuziv, contestatoarea apreciază că i s-a produs şi un prejudiciu moral, motiv pentru care a solicitat obligarea intimatei şi la plata de daune morale în cuantum de 1 leu.

În şedinţa publică din data de 18.10.2016, intimata a depus la dosar înscrisuri din care rezultă că a fost dizolvată şi radiată, iar patrimoniul său a fost transmis către SC A.C 2000 SA, situaţie în care instanţa a dispus conceptarea şi citarea în cauză în calitate de intimată a acestei societăţi.

Prin sentinţa civilă nr.1994 din 30 mai 2017, Tribunalul Argeş a admis în parte contestaţia şi a anulat decizia nr.8/29.02.2016 emisă de S.C. Apă Canal Prest S.R.L., respingând celelalte pretenţii. Totodată, a fost obligată intimata S.C. Apă Canal 2000 S.A. la plata către contestatoare a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatoarea este angajata intimatei, conform contractului individual de muncă nr.48/17.12.2013, în funcţia de cititor/încasator.

Prin decizia nr.8/29.02.2016 aceasta a fost sancţionată cu avertisment scris pentru „comportament neadecvat şi nerespectarea art.49 din Regulamentul Intern, alin.17 Abuzul în funcţie, alin.21 Realizarea de lucrări necalitative, superficiale, dezinteres faţă de obiectivele societăţii, alin. 22 Executarea în timpul programului de lucru a unor lucrări, altele decât cele stabilite prin sarcinile de serviciu. De asemenea, conform art.3 din decizia sus menţionată, s-a dispus schimbarea locului de desfăşurare al activităţii într-un alt departament, fiind vorba de o abatere repetată.

Analizând legalitatea sancţionării contestatoarei, prin prisma motivelor invocate de aceasta, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a susţinut că cercetarea disciplinară prealabilă nu a fost efectuată cu

50

respectarea dispoziţiilor legale, nefiindu-i aduse la cunoştinţă acuzaţiile, nedându-i-se posibilitatea de a fi asistată de un reprezentant al sindicatului, sau de un avocat.

De asemenea, a susţinut că nu au fost respectate disp. art.252 alin.2 Codul muncii, în sensul că lipseşte data săvârşirii pretinsei fapte, descrierea faptei, temeiul legal, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de aceasta în timpul cercetării disciplinare.

Potrivit art. 252 alin. (2) lit. a) şi c) din Codul muncii, decizia de sancţionare disciplinară este nelegală dacă fapta săvârşită de salariat pe care angajatorul o consideră abatere disciplinară nu este descrisă în concret în conţinutul deciziei de sancţionare disciplinară şi dacă în conţinutul deciziei de sancţionare nu sunt precizate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Nefiind descrisă fapta, nu se poate aprecia şi analiza temeinicia deciziei, a săvârşirii faptei şi a măsurii luate de angajator.

Descrierea presupune menţionarea aspectelor care individualizează fapta: în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina salariatului. Din descrierea faptei trebuie să rezulte în mod concret în ceea ce a constat acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu intenţie de către salariat, prin care a încălcat normele legale, regulamentul intern, etc. De asemenea, trebuie să rezulte în mod concret circumstanţele producerii sale şi, în fine, toate elementele necesare pentru a creiona o imagine suficient de detaliată a faptei ilicite pentru ca atât salariatul cât şi instanţa de judecată să poată avea o imagine exactă a faptei imputate.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că prin decizia de sancţionare nu s-a realizat o descriere a faptei/faptelor imputate contestatoarei, în sensul celor de mai sus, nefiind menţionate circumstanţele producerii faptei/faptelor, nefiind indicate elementele necesare pentru a creiona o imagine detaliată a faptei/faptelor, inclusiv perioada de timp în care salariata a avut un comportament neadecvat.

Totodată, „Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare se cuprind în mod obligatoriu motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prev. de art.251 alin.3 nu a fost efectuată cercetarea”.

În decizia de sancţionare nu se face nicio menţiune în ce priveşte aceste apărări formulate de contestatoare, ceea ce atrage, potrivit legii, sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că decizia de sancţionare a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.252 alin.(2) din Codul muncii.

51

Pe cale de consecinţă, lipsa elementelor analizate mai sus, prevăzute ca obligatorii de art. 252 alin. 2 Codul muncii în ceea ce priveşte conţinutul deciziei de sancţionare, atrage nulitatea absolută a deciziei (nemaiimpunându-se analiza celor de netemeinicie), motiv pentru care contestaţia a fost admisă, cu consecinţa anulării deciziei nr. 8/29.02.2016 emisă de SC A.C. P. SRL.

În ceea ce priveşte cererea contestatoarei privind obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, instanţa a reţinut că potrivit art.253 alin.1 Codul muncii „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

Prin urmare, pentru angajarea răspunderii civile a intimatei în condiţiile art.253 alin.1 Codul muncii este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, existenţa unui prejudiciu cert şi nereparat; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia intimatei.

În ceea ce priveşte fapta ilicită a intimatei, existenţa acesteia a fost dovedită de către contestatoare şi constă în emiterea unei decizii nelegale de concediere.

Referitor la prejudiciul produs contestatoarei prin fapta ilicită a intimatei, instanţa a reţinut însă că nu s-au făcut dovezi cu privire la prejudiciul moral suferit de către aceasta.

Nefiind dovedită existenţa prejudiciului moral suferit de contestatoare, instanţa nu a putut verifica nici existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei şi eventualul prejudiciu moral.

Prin urmare, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale a angajatorului, în condiţiile art.253 alin.1 Codul muncii, astfel că această solicitare a fost respinsă ca întemeiată.

În baza art.453 Cod procedură civilă, văzând soluţia pronunţată în cauză, instanţa a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, intimata S.C. A.C. 2000 S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Intimata-contestatoare a fost sancţionată pentru depăşirea atribuţiilor de serviciu şi anterior i s-a explicat de mai multe ori atât de către şeful direct, cât şi de către director, faptul că fişa de incidenţă de la utilizatorul Pufi – depozit, pe care a solicitat-o prin adresa nr. 2063/14.01.2016, nu aparţine S.C. A.C.P. S.R.L., ci unui departament distinct, respectiv Sector Exploatare Operare din cadrul S.C. A.C. 2000 S.A., care se ocupă cu execuţiile lucrărilor în teren.

52

A menţionat apelanta că S.C. A.C.P. S.R.L. avea încheiat un contract de prestări servicii, nr.127/17 septembrie 2013, în care, la art.2 privind obiectul contractului, este precizat foarte clar: „obiectul contractului îl reprezintă prestarea de servicii de contractare, consumuri, facturare, recuperare debite şi gestionare branşamente”, neavând ca obiect desfăşurarea de activităţi cu privire la partea tehnică.

La utilizatorul Pufi – depozit a fost anunţată telefonic o avarie, iar echipa constituită din instalatorii de serviciu a constatat că racordul dintre conducta principală şi instalaţia utilizatorului era spart, provocând avarie. Instalatorii au schimbat racordul spart, înlocuind totodată şi sigiliul aplicat de S.C. A.C. 2000 S.A. Intimata-contestatoare a presupus că asupra branşamentului de la utilizatorul Pufi – depozit a avut loc o intervenţie neautorizată, deoarece la momentul citirii sigiliul era schimbat. În urma acestor presupuneri, salariata a cerut în mai multe rânduri atât de la şeful direct, cât şi de la directorul S.C. A.C. P. S.R.L. fişa de incidenţă, iniţiind pe cont propriu, fără acordul şefului direct, mai multe anchete deşi, conform fişei postului semnată de aceasta, avea obligaţia „să sesizeze orice nereguli la instalaţia de furnizare şi să le raporteze verbal şi scris cu celeritate şefului direct”, contestatoarea fiind încadrată pe postul de cititor/încasator.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.

În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art.466-482 Cod procedură civilă.

Intimata-contestatoare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a combătut apărările intimatei, susţinând că decizia de sancţionare nr.8/2016 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.252 din Codul muncii, iar prin aceasta nu i-au fost aduse prejudicii materiale şi morale, scopul urmărit fiind acela de a obţine un efect educativ şi preventiv, de a înţelege că trebuie să respecte normele legale în vigoare, dispoziţiile din Regulamentul Intern referitoare la procedura disciplinară în relaţiile cu şefii ierarhici, colegii de serviciu, cât şi în relaţiile cu utilizatorii prin respectarea perioadelor de citire conform programului stabilit, a demnităţii, a spaţiului privat.

Prin decizia civilă nr. 3371/15.12.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de intimata S.C. A.C. 2000 S.A., şi a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:

53

Cu privire la criticile formulate de apelantă, curtea a reținut că prin decizia nr. 8/29.02.2016 intimata-reclamantă a fost sancţionată disciplinar cu avertisment pentru „comportament neadecvat şi nerespectarea art.49 din Regulamentul Intern, alin.17 Abuzul în funcţie, alin.21 Realizarea de lucrări necalitative, superficiale, dezinteres faţă de obiectivele societăţii, alin. 22 Executarea în timpul programului de lucru a unor lucrări, altele decât cele stabilite prin sarcinile de serviciu. De asemenea, conform art.3 din decizia sus menţionată, s-a dispus schimbarea locului de desfăşurare al activităţii într-un alt departament, fiind vorba de o abatere repetată.

Prin sentința civila atacată s-a reținut nelegalitatea deciziei de sancționare, instanța apreciind ca nu se impune analizarea netemeiniciei acesteia, iar asupra nelegalității deciziei nu au fost formulate critici, prin urmare Curtea apelul in funcție de aspectele invocate la fond.

Potrivit art.252 din Codul muncii decizia de sancţionare cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. 3, nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

În decizia contestată, nu au fost menționate nici o prevedere din cele prevăzute obligatoriu de art. 252 alin 2 lit. a) si c), nefiind descrisă fapta care constituie abatere disciplinară şi motivul pentru care au fost înlăturate apărările salariatei.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanța că situaţia de fapt descrisă în decizia de sancţionare este mai mult decât generic prezentată şi simpla reținere a faptei de a avea comportament neadecvat si de nerespectarea a unor prevederi din regulamentul Intern, care nu sunt nici măcar detaliate, nu echivalează cu descrierea faptei considerate abatere disciplinară, individualizarea ei şi a împrejurărilor in care a fost săvârşită.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. a) C. muncii, referitoare la obligativitatea menţionării în decizia de sancţionare a descrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, s-a constatat de către tribunal, în mod corect, că decizia contestată nu cuprinde această menţiune.

54

Descrierea faptei presupune menţionarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina angajatului, iar în lipsa unor asemenea menţiuni instanţa nu poate verifica în concret dacă există sau nu vreo abatere în sarcina reclamantei.

Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 252 C. muncii, referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut, pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului.

Astfel, necesitatea descrierii faptei, care a condus la luarea măsurii de sancţionare, are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a faptei, tocmai pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Că este aşa rezultă şi din faptul că textul legal face distincţie între descrierea faptei, respectiv indicarea situaţiei de fapt în materialitatea ei şi motivarea în fapt, motivarea în drept, etc.

Viciul formal constatat în decizia atacată nu poate fi acoperit, suplinit cu existenţa altor înscrisuri sau a cercetării disciplinare si a actelor întocmite cu acea ocazie, având în vedere faptul că textul legal impune ca decizia că cuprindă aceste aspecte în conţinutul său, neputând fi completată cu acte extrinseci.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate reglementat de art. 252 alin. (2) lit. c) C. muncii, Curtea constată, de asemenea, că mod legal s-a reţinut incidenţa acestuia în cauză, decizia de sancţionare neconţinând motivele pentru care au fost înlăturate apărările (aşa cum au fost ele formulate) de către salariata care s-a prezentat la cercetarea disciplinara, astfel cum rezulta din procesul verbal întocmit cu acea ocazie –fila 30.

Nu a putut fi reținută susținerea apelantei în sensul că nu era necesară indicarea motivelor înlăturării apărărilor, întrucât reclamanta a fost sancționată cu avertisment.

Atâta vreme cât s-a dispus efectuarea cercetării disciplinare, indiferent de sancțiunea aplicata, decizia de sancționare trebuie sa cuprindă prevederea indicata in art. 252 alin 1 lit c Codul Muncii.

Pe cale de consecință, curtea a apreciat că în mod corect prima instanța a reținut nelegalitatea deciziei de sancționare.

În aceste condiții, criticile formulate cu privire la temeinicia deciziei de sancționare nu pot fi analizate, întrucât instanța de fond a analizat exclusiv nelegalitatea deciziei respective, iar instanța de apel apreciază ca în mod corect s-a constatat nelegalitatea, astfel încât nu se mai impune analizarea netemeiniciei deciziei.

55

Având în vedere considerentele expuse, constatând că sunt neîntemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

9. Criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere , obligatorii atât în cazul concedierii colective cât şi în cazul concedierii individuale.

Art.68 Codul munciiArt. 69 alin.1 Codul muncii

Desfiinţarea a două sau mai multe locuri de muncă similare, impune departajarea salariaţilor, după evaluarea realizării obiectivelor de performanţă precum şi a altor criterii stabilite prin negociere între angajator şi salariat, respectiv reprezentanţii legali ai salariaţilor.

Potrivit art.69 alin.1 Codul muncii dacă angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective are obligaţia să negocieze şi cu privire la criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere.

Potrivit libertăţii de a contracta, angajatorul şi salariaţii sau reprezentanţii acestora prin negociere pot să stabilească criterii pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere şi în cazul în care numărul de salariaţi indisponibilizaţi este mai mic decât acela prevăzut de art.68 Codul muncii pentru concedierea colectivă.

Scopul stabilirii criteriilor de prioritate la concediere în ipoteza desfiinţării unor locuri de muncă similare în cazul concedierii individuale este acela al asigurării departajării salariaţilor care au realizat obiective de performanţă identice, valabilitatea deciziei de concediere urmând să fie apreciată şi în raport de modul de evaluare a acestor criterii.

(Decizia civilă nr. 3370/15.11.2017)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 17.11.2016, sub nr.5857/109/2016,contestatoarea R.N.N. a formulat, în contradictoriu cu intimata S. A. SRL, contestaţie împotriva deciziei nr.461 din data de 31.10.2016, solicitând anularea acesteia, reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile majorate, reactualizate şi indexate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

56

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că în baza contractului individual de muncă încheiat cu intimata în luna iunie 2015 şi-a desfăşurat activitatea iniţial la punctul de lucru din cadrul A. Bradu, ulterior la cel din A. Piteşti, respectându-şi toate obligaţiile faţă de angajator. Arată că în urma unui incident pe care l-a avut cu șefa de zonă în perioada în care lucra în cadrul A. Bradu a fost transferată la punctul de lucru din A. Pitești, fără să cunoască motivul acestui transfer. La data de 26.09.2016, i s-a comunicat preavizul nr. 2509/26.09.2016 iar la data de 31.10.2016 i-a fost comunicată decizia de concediere nr.461 prin care a fost concediată în baza art.65 Codul muncii, decizie pe care o consideră ca fiind nelegală.

Un prim motiv invocat de contestatoare este acela că fiind desfiinţate un număr important de locuri de muncă şi fiind aşadar în prezenţa unei concedieri colective, nu au fost respectate dispoziţiile art.69 din Codul muncii, referitoare la procedura concedierii colective şi la măsurile de protecţie a salariaţilor.

Pârâta avea obligaţia legală de a justifica selectarea contestatoarei în vederea concedierii şi de a indica în cuprinsul deciziei criteriile la care a recurs.

De asemenea, a arătat că deşi s-a invocat faptul că postul său a fost desfiinţat, în realitate pe acest post a fost transferată fosta şefă de zonă, tocmai persoana cu care a avut anterior conflictul, astfel încât desfiinţarea postului său nu a fost efectivă.

Concedierea reclamantei nu a avut o cauză serioasă, în opinia sa, fiind determinată exclusiv de persoana acesteia.

Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

La data de 15.12.2016, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că în esenţă că reclamanta nu a fost supusă unei proceduri de concediere colectivă, ci concedierea sa a fost dispusă în baza disp.art.65 alin.1 Codul muncii.

Decizia de concediere respectă condiţiile formale impuse de art.76 Codul muncii, intimata nefiind obligată la justificări legate de persoana salariatei concediate câtă vreme încetarea contractului individual de muncă nu s-a produs din motive care ţin de persoana salariatului,măsura nefiind rezultatul vreunei abateri disciplinare.

Cu privire la caracterul real şi serios al concedierii, intimata a arătat că decizia cuprinde justificarea măsurii dispuse, aceasta survenind pe fondul nevoii de creştere a productivităţii economice la nivelul A. SRL, conform Hotărârii AGA nr.9/24.05.2016.

Desfiinţarea postului reclamantei este reală (6 posturi înainte de concediere, 5 în prezent), nefiind urmată de reînfiinţarea aceluiaşi loc de muncă după emiterea deciziei de concediere, nici chiar sub o altă denumire şi serioasă, având la bază evaluări manageriale ce vizează îmbunătăţirea activităţii, reducerea costurilor

57

şi nu disimulează realitatea. În plus, criteriile de selecţie a personalului cu privire la care se dispune concedierea sunt apanajul exclusiv al angajatorului, motiv pentru care acestea nu pot fi evaluate/criticate de terţi. Prin disponibilizarea postului de mercantizor (alături de alte 12 posturi identificate în Anexa Hot. AGA nr.9/2016), s-au obţinut economii ale fondului de salarii şi ridicare productivităţii la nivelul operatorului economic.

La data de 03.01.2017, contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr.2177 din 12 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea Rizea Natalia-Nicoleta, a fost anulată decizia nr.461 din 31.10.2016 emisă de intimată şi dispune reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, fiind obligată intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta de la momentul concedierii şi până la data reintegrării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Contestatoarea a fost angajata societăţii intimate în baza

unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, fiind concediată în temeiul art.65 din Codul muncii, prin decizia nr.461 din 31.10.2016, contestată în cauză.

Sub aspectul legalităţii deciziei contestate, instanţa a reţinut că aceasta respectă dispoziţiile art.76 din Codul muncii, potrivit cărora decizia de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului (în speţă nefiind vorba de o concediere colectivă, dat fiind faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 68 C.muncii pentru o astfel de concediere), trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea şi durata preavizului, iar, potrivit art.65 alin.2 din Codul muncii, singura condiţie impusă de lege pentru concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Tribunalul, deşi nu poate aprecia asupra oportunităţii măsurilor adoptate de către intimată, a verificat dacă aceste măsuri îndeplinesc cerinţele impuse de art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv dacă sunt reale şi serioase. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că intimata a prezentat hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr.9/24.05.2016 şi anexa la această hotărâre, de desfiinţare a unor posturi din cadrul societăţii, fără a fi vorba însă de o concediere colectivă.

Din analiza acestor acte, instanţa a reţinut că în cadrul A. Piteşti, a fost desfiinţat un singur post de mercantizor, cel ocupat de contestatoare. Însă, astfel cum rezultă din fişele colective de prezenţă

58

şi ştatele de salarii întocmite de intimata înainte şi după data concedierii contestatoarei, în cadrul societăţii existau un număr de 4 posturi de mercantizor (fila 130), în cadrul A. Găvana (2 posturi) şi la A. Bradu (2 posturi) din care a fost desfiinţat doar unul singur, cel ocupat de contestatoare. Prin urmare, se impunea în mod evident stabilirea unor criterii de departajare a angajaţilor ce urmau a fi concediaţi.

Nefiind vorba de o concediere colectivă, legea nu reglementează într-o astfel de situaţie obligativitatea negocierii unor criterii de selecţie cu salariaţii, lăsând la aprecierea angajatorului stabilirea criteriilor de departajare.

Cu toate acestea, angajatorul trebuie să stabilească aceste criterii în mod transparent, astfel încât concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului să nu fie transformată într-o concediere subiectivă.

Această obligaţie a angajatorului decurge din obligaţia, instituită de art.65 alin.2 din Codul muncii, de a dovedi existenţa unei cauze reale şi serioase, ce nu ţine de persoana salariatului, a desfiinţării postului ocupat de angajatul concediat.

Altfel spus, intimata trebuie să dovedească nu numai necesitatea de a desfiinţa în mod obiectiv un post de mercantizor, ci necesitatea obiectivă de a desfiinţa postul pe care îl ocupa reclamanta, iar această dovadă nu se poate face decât prin stabilirea unor criterii de selecţie, criterii care trebuie de asemenea să fie obiective şi rezonabile.

Instanţa a apreciat că nicio prevedere legală nu se opune aplicării, prin analogie, într-o astfel de situaţie a criteriilor negociate pentru concedierile colective.

Cu toate acestea, intimata nu a făcut dovada în cauză că, într-adevăr, anterior emiterii deciziei de concediere, a stabilit şi urmat o modalitate prin care a decis în mod obiectiv şi dincolo de orice arbitrariu cine este salariatul ce va fi afectat de măsura desfiinţării locului de muncă.

Prin urmare, instanţa a reţinut că intimata, prin modul netransparent de selecţie a salariatului afectat de concediere, a procedat în situaţia reclamantei la o concediere subiectivă, nefiind respectate prevederile art.65 din Codul muncii.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis contestaţia, a anulat decizia contestată şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, cu obligarea intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel intimata, solicitând, prin dezvoltarea motivului de apel, schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii contestatoarei ca neîntemeiată.

59

Prin intermediul criticilor de apel s-a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu au fost respectate de către angajator prevederile art.68 raportat la art.76 lit.d) din Codul muncii, acest din urmă text făcând vorbire despre criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, în cadrul concedierii colective, conform art.69 alin.2 lit.d) Codul muncii şi, prin urmare, nu poate fi extinsă la concedierea individuală.

S-a susţinut în continuare că problematica aplicării prin analogie a regulilor concedierii colective la speţă trebuia pusă în discuţia contradictorie a părţilor, sub acest aspect încălcându-se principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare.

S-a apreciat că, instanţele de judecată nu pot extinde aplicarea unor reguli specifice materiei unor instituţii juridice la alte instituţii juridice, cu atât mai mult cu cât concedierea colectivă şi concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de salariat sunt reglementate distinct şi numai legea poate stabili criterii şi priorităţi în procedura de selectare a salariaţilor afectaţi de sancţiunea concedierii.

Prin decizia nr. 3370/15.11.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de intimata Societatea A. S.R.L.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte critica constând în nerespectarea principiului contradictorialităţii, prin aceea că nu s-au pus în discuţie criteriile de selecţie care au condus la desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare pentru a se verifica condiţia ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, Curtea a constatat că acest aspect a fost avut în vedere pe parcursul procedurii în fond şi a format obiectul analizei primei instanţe, întrucât au fost invocate dispoziţiile art.65 din Codul muncii.

Relativ la fondul cauzei s-a constatat că, prin decizia contestată s-a dispus concedierea contestatoarei, în temeiul art.65 din Codul uncii şi această măsură a avut la bază Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr.9/24.05.2016 şi anexa la această hotărâre, privind desfiinţarea unor posturi din cadrul societăţii angajatoare, în speţă fiind vorba de o concediere individuală şi nu colectivă, fiind afectat iniţial punctul de lucru din cadrul Auchan Bradu.

Din probele administrate rezultă că în cadrul societăţii existau un număr de 4 posturi de mecanizatori, în cadrul Auchan Găvana, 2 posturi, şi în cadrul Auchan Bradu, 2 posturi, din care a fost desfiinţat doar unul singur, cel ocupat de contestatoare.

Prevederile art.65 din Codul muncii reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, alin.(1) dispunând în sensul că aceasta reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă

60

ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, iar prevederile alin.(2) impun condiţia verificării ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Din perspectiva normei legale anterior evocate şi a probatoriului administrat în cauză, Curtea, constatând că postul ocupat de contestatoare nu era unul la nivelul societăţii A., a apreciat că, în mod judicios prima instanţă a reţinut obligaţia angajatorului de a dovedi existenţa unei cauze reale şi serioase, ce nu ţine de persoana salariatului în desfiinţarea postului ocupat de contestatoarea concediată.

Raţiunea instituirii obligaţiei menţionate prin dispoziţiile art.65 alin.2 din Codul muncii are în vedere departajarea salariaţilor prin supunerea lor unui filtru, cel al criteriilor de selecţie prevăzute de lege, în scopul menţinerii în funcţie a celor mai bine pregătiţi din punct de vedere profesional şi o atare selecţie se justifică în situaţia în care există mai mulţi angajaţi care ocupă posturi similare în cadrul aceluiaşi loc de muncă şi numai o parte dintre ei urmează a fi afectaţi de măsurile de concediere.

Aceasta a fost raţiunea pentru care prima instanţă a aplicat prin analogie criteriile specifice concedierii colective tocmai în ideea ca această măsură gravă să nu fie transformată într-o concediere bazată pe criterii pur subiective.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în condiţiile în care în speţă s-a dovedit că existau mai mulţi angajaţi care ocupau posturi similare în cadrul aceluiaşi loc de muncă, obligaţia prealabilă a evaluării criteriilor de selecţie era necesar a fi respectată, iar instanţa de fond era ţinută să verifice legalitatea concedierii în raport de respectarea cerinţelor impuse de art.65 din Codul muncii.

În condiţiile reţinute, în raport de dispoziţiile art.65 din Codul muncii, raportat la art.480 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de intimată.

10. Calificarea clauzei prin care părţile au determinat valoarea cheltuielilor pentru pregătirea profesională a salariatului.

Art.198 alin.3 Codul muncii

Salariaţii care au beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională, nu pot să-şi exprime voinţa unilaterală de încetare a contractului individual de muncă, în perioada stabilită în actul adiţional.

Nerespectarea obligaţiei salariatului de a presta activitate în favoarea angajatorului, după pregătirea profesională determină angajarea răspunderii acestuia în legătură cu cheltuielile ocazionate de cursul ori stagiul de pregătire.

61

Evaluarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională prevăzute de art.198 alin.3 Codul muncii, se poate face anticipat de către părţi în contractul individual de muncă sau într-un act adiţional.

Clauza prin care s-au determinat cheltuielile de pregătire profesională va fi calificată în raport de voinţa reală a angajatorului şi salariatului şi nu în raport de denumirea pe care i-au atribuit-o.

Evaluarea convenţională şi anticipată a despăgubirilor reprezentând cheltuielile de pregătire profesională presupune existenţa unei clauze penale, diferită de clauza de stabilitate, aceasta de pe urmă având ca obiect obligaţia salariatului de a presta activitate în favoarea angajatorului o perioadă determinată de timp, plata despăgubirilor putând fi solicitată numai în cazul nerespectării acestei obligaţii.

(Decizia civilă nr.3473/22.11.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului la data de 18.11.2016, reclamanta Fontana Pietro România SRL a chemat în judecată pe pârâta Petre Elena Aura, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 3400 euro, reprezentând cheltuieli de formare profesională, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost angajata societăţii, beneficiind în această calitate de formare profesională, toate costurile fiind suportate de angajator. Părţile au încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, pârâta obligându-se să presteze activitate în beneficiul pârâtei minimum 2 ani, în caz contrar fiind ţinută să restituie cheltuielile de formare profesională în cuantum de 4000 euro. Ulterior, a fost încheiat un nou act adiţional prin care aceste costuri au fost diminuate la suma de 1000 euro, cu obligaţia pârâtei de a desfăşura activitate minimum 1 an de la data semnării actului. Cu toate acestea, pârâta şi-a dat demisia la data de 28.01.2016, aspect ce atrage obligaţia acesteia de a restitui reclamantei suma de 3400 euro, proporţional cu perioada nelucrată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând, în esenţă, că formarea sa profesională a fost una necorespunzătoare, iar suma solicitată cu titlu de cheltuieli trebuie, pe de o parte, raportată la actul adiţional semnat la 01.11.2015, iar pe de altă parte, nu vizează doar formarea sa profesională, ci a mai multor salariaţi, conform înscrisurilor depuse de reclamantă.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, reclamanta a precizat că obligaţia pârâtei de a suporta cheltuielile de formare

62

profesională se întemeiază pe art.198 alin.3 din Codul muncii, iar suma acestor cheltuieli a fost evaluată de părţi la 4000 euro, actul adiţional din 01.11.2015 stipulând reducerea acestei sume numai cu condiţia respectării termenului de 1 an. În caz contrar, devin aplicabile prevederile iniţiale ale actului adiţional nr.5. De asemenea, a arătat reclamanta, proba testimonială este inadmisibilă în speţă, întrucât, conform art.309 alin.3 N C.pr.civ., nu se poate dovedi cu martori un act juridic pentru care legea cere forma scrisă. Or, contractul individual de muncă este un act ce se încheie în formă scrisă, potrivit art.16 alin.1 din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr.1601 din 03 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.5895/109/2016, a fost admisă în parte acţiunea, formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 750 euro, echivalent în lei, la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile contractuale. Au fost compensate cheltuielile de judecată ale părţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă, următoarele:

Pârâta a fost angajata societăţii reclamante începând cu data de 16.03.2012, conform contractului individual de muncă depus la dosar (fila 9).

La data de 13.06.2014, părţile au încheiat un act adiţional la contractul de muncă, nr.5 (fila 14), prin care au convenit participarea pârâtei la un curs de formare profesională în Italia în perioada 23.06-01.08.2014, cheltuielile, suportate de angajator, fiind apreciate la 4000 euro.

În cuprinsul acestui contract este inserată şi o clauză potrivit căreia, în temeiul art.198 alin.1 din Codul muncii, pârâta are obligaţia de a lucra în cadrul societăţii pentru o perioadă minimă de 2 ani, începând cu data finalizării stagiului de formare profesională.

La data de 28.10.2015, părţile încheie un nou act, intitulat anexă la actul adiţional nr.5, prin care se stabileşte că suma de 3999 euro, înregistrată din costurile aferente plăţilor prestatorilor de servicii de formare profesională, deplasării angajatului, cazării şi diurnei, se diminuează la 1000 euro, începând cu data de 01.11.2015, cu obligaţia pârâtei de a lucra în cadrul societăţii până la data de 01.11.2016.

Pârâta însă formulează cerere de demisie, înregistrată sub nr.155/28-01-2016 (fila 19), raporturile de muncă dinte părţi încetând prin decizia nr.41/19-02-2016 (fila 93), în condiţiile art.61 lit.a din Codul muncii, ca urmare a concedierii disciplinare a salariatei.

În consecinţă, societatea reclamantă a solicitat aplicarea clauzei contractuale negociate de părţi prin actul adiţional la contractul de muncă, dat fiind că pârâta nu a respectat perioada în care avea obligaţia de a presta muncă în beneficiul reclamantei.

63

În şedinţa publică din data de 24.04.2017, instanţa a pus în discuţie nulitatea absolută a amintitei clauze sub aspectul calificării acesteia drept clauză penală, reclamanta arătând că respectiva clauză negociată de părţi nu poate fi calificată clauză penală sau ca afectând în vreun fel drepturile salariatului la care acesta nu ar putea renunţa, potrivit art.38 din Codul muncii.

A apreciat reclamanta că părţile au negociat prin actul adiţional la contractul individual de muncă doar o clauză specială, permisă de prevederile art.196 alin.2 raportat la art.198 alin.1 din Codul muncii.

Pârâta a apreciat însă că respectiva clauza de evaluare anticipată a costurilor formării profesionale contravine prevederilor imperative ale Codului muncii,

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că în discuţie nu sunt dispoziţiile legale invocate de reclamantă, dat fiind că prezenta acţiune se întemeiază pe dispoziţiile clauzei contractuale prin care s-a stabilit ca pârâta, dacă nu respectă obligaţia contractuală, să despăgubească reclamanta cu o anumită sumă.

Or, aceasta este definiţia unei clauze penale conform art.1538 alin.1 N C.civ., ce prevede că printr-o astfel de clauză părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

De asemenea, potrivit art.1538 alin.4 N C.civ., creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

În consecinţă, instanţa a apreciat că este fără echivoc că actul adiţional la contractul individual de muncă al pârâtei cuprinde o clauză penală în favoarea angajatorului.

Or, potrivit art.11 din Codul muncii, clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă.

Iar în materia dreptului muncii răspunderea contractantului, a salariatului, îmbracă o formă specifică-răspunderea patrimonială reglementată legal prin art.254-259 din Codul muncii, art.198 din Codul muncii reglementând un caz special al acestei răspunderi.

De asemenea, invocatul art.196 alin.2 din Codul muncii nu instituie o excepţie de la prevederile art.38 din Codul muncii.

Totodată, Codul muncii stabileşte prin art.169 alin.2 că reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Coroborând aceste prevederile legale, tribunalul a reţinut că în raporturile de muncă părţile nu pot evalua anticipat prejudiciul

64

pe care salariatul l-ar cauza angajatorului cu ocazia derulării contractului de muncă.

Altfel spus, răspunderea patrimonială a angajatului poate fi antrenată numai în baza unei hotărâri judecătoreşti, cu excepţia situaţiei reglementate de art.254 alin.3 din Codul muncii, ce nu se regăseşte însă în speţă.

Prin urmare, instanţa a reţinut că prin dispoziţii legale imperative s-a prevăzut că răspunderea salariatului nu poate fi angajată în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, iar clauza penală inserată într-un contract individual de muncă contravine acestor prevederi.

Cum, potrivit art.57 alin.1 şi 4 din Codul muncii, o clauză din contractul individual de muncă este afectată de nulitate atunci când stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi care contravin unor norme legale imperative, tribunalul a constatat nulă clauza din actul adiţional la contractul încheiat de părţi prin care s-au stabilit anticipat cheltuielile de formare profesională.

Prin urmare, tribunalul a verificat dacă în cauză reclamanta dovedeşte că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de formare profesională a pârâtei, a fost efectiv suportată de societate.

În acest sens însă, instanţa a trebuit să stabilească prioritar, ce act adiţional la contractul individual de muncă, încheiat conform art.196 alin.2 din Codul muncii, este opozabil părţilor la data încetării raporturilor de muncă.

Astfel, s-a reţinut că reclamanta invocă actul adiţional nr.5 în forma încheiată la data de 13.06.2014, iar pârâta a considerat că instanţa trebuie să aibă în vedere acest act adiţional în forma negociată de părţi la data de 28.10.2015.

Tribunalul a reţinut că, potrivit art.1270 N C.civ., incident în baza art.278 alin.1 din Codul muncii, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, putând fi modificat sau încetat numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

De asemenea, conform art.1266 şi următoarele N C.civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Aplicând aceste principii la speţă, instanţa de fond a reţinut că, prin actul adiţional nr.5 în forma iniţială, pârâta se obliga să presteze activitate în beneficiul reclamantei până la data de 01.08.2016, urmând, în caz contrar, să suporte costurile de formare

65

profesională, de 4000 euro, proporţional cu perioada nelucrată din cei 2 ani. Această clauză a fost modificată ulterior la data de 28.10.2015 (fila 17), astfel: în urma negocierilor, suma de 3999 euro, reprezentând costuri de formare profesională, se diminuează la suma de 1000 euro, ce intră în vigoare începând cu data de 01.11.2015, cu obligaţia salariatei de a lucra minim 1 an în cadrul societăţii, obligaţie ce se consideră încheiată la data de 01.11.2016.

Instanţa a constatat că în noul act nu se prevede expres că în cazul nerespectării perioadei de 1 an pârâta are obligaţia de a restitui suma de 1000 euro, proporţional cu perioada nelucrată începând cu data de 01.11.2015 şi până la 01.11.2016. De asemenea, contrar celor susţinute de reclamantă, prin anexa la actul adiţional nr.5 nu se prevede că în situaţia nerespectării acestui termen, pârâta ar avea obligaţia să achite suma de 4000 euro, proporţional cu perioada nelucrată, conform actului în forma nemodificată.

Or, în contextul în care actul încheiat de părţi la data de 28.10.2015 are o dată de intrare în vigoare, 01.11.2015, iar scopul declarat al actului este de a modifica actul adiţional nr.5, în lipsa negocierii unei clauze de denunţare în favoarea reclamantei, aceasta nu poate susţine lipsa opozabilităţii sau obligativităţii acestui contract.

Prin urmare, tribunalul s-a raportat la prevederile acestui act, atât sub aspectul perioadei nelucrate de reclamantă din perioada pentru care şi-a asumat obligaţia de a desfăşura activitate, cât şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de formare profesională.

În ce priveşte justificarea sumei de 1000 euro solicitate, tribunalul a reţinut că reclamanta a dovedit că această sumă a fost efectiv suportată de angajator pentru formarea profesională a pârâtei în perioada iunie-august 2014, cel puţin cu sumele plătite cu titlu de diurnă (filele 23-25), cheltuielile cu transportul şi cele cu cazarea (filele 26-44).

Pentru considerentele de fapt si de drept prezentate, tribunalul a admis actiunea, în parte, conform celor de mai sus.

În termen legal a formulat apel reclamanta Fontana Pietro România S.R.L, împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

În motivarea apelului, reclamanta a arătat, în esenţă, că toate dovezile pe care le-a depus la dosarul de fond, justifică aplicarea disp.art.198 alin.3 din Codul muncii, care impun salariatului, care îşi dă demisia intempestiv, să plătească angajatorului toate cheltuielile de formare profesională.

Întrucât prima instanță nu a făcut aplicarea dispoziţiilor pertinente arătate mai sus, a pronunţat o hotărâre greşită.

În acest context, reclamanta afirmă ineficacitatea clauzei ce derivă din anexa actului adiţional încheiat la contractul individual de muncă, din care rezultă că suma de 1000 euro trebuie plătită de

66

salariată angajatorului, în ipoteza în care nu respectă perioada menţionată în respectiva anexă, adică, dacă să activeze minim un an în cadrul societăţii începând cu 01.11.2015, până la 01.11.2016.

S-a susţinut în continuare că, din moment ce pârâta şi-a dat demisia intempestiv, la data de 28.01.2016, aceasta a pierdut beneficiul de a plăti doar 1.000 euro societăţii, având obligaţia să plătească suma stabilită iniţial în Actul Adiţional nr.5 şi anume, 3.999 euro.

Instanţa de fond a dispus în mod greşit compensarea cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea materialului probator administrat în cauză şi având în vedere că actiunea introductivă a fost admisă în parte în primul ciclu procesual.

Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat instanţei de apel să verifice legalitatea actului adiţional încheiat la 28.10.2015 şi intitulat Anexă la Actul Adiţional nr.5, susţinând că acestuia îi lipseşte un element esenţial, specific unui contract sinalagmatic (executarea obligației salariatului faţă de angajator de a presta muncă până la un moment determinat, în schimbul unei remunerații).

Potrivit art.10 din Codul muncii, „contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat se obligă să presteze muncă sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.

Din acest text de lege reies trăsăturile esenţiale ce definesc contractul individual de muncă: faptul că este un contract intuitu personae, pentru ambele părţi, adică angajatorul încheie contractul în considerarea calităţilor personale ale salariatului, iar acesta din urmă, încheie contractul având în vedere condiţiile de muncă oferite de angajator, este un act juridic care consfinţeşte voinţa liber exprimată a celor două părţi, este un act juridic bilateral, este un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ, este un contract consensual, este un contract cu executare succesivă şi implică obligaţia de a face.

Se observă că unele din aceste elemente se regăsesc şi în contractele civile.

Curtea subliniază că, spre deosebire de contractele civile, specific contractelor individuale de muncă este raportul de subordonare al salariatului, faţă de angajator, munca primului fiind prestată sub autoritatea celui din urmă.

De asemenea, printre principalele clauze enumerate cu caracter exemplificativ din art.17 Codul muncii, pot fi prezente şi clauze de natura celei din cauză şi anume aceea referitoare la asigurarea pregătirii profesionale a salariatului, stipulându-se clauză

67

expresă în contract, că angajatorul va asigura cheltuielile pentru efectuarea stagiului de formare profesională a salariatului, (pârâta), cu obligaţia acesteia din urmă de a lucra în cadrul societăţii o perioadă determinată, minimă de 2 ani.

În speţa de faţă, la data de 13.06.2014, părţile au încheiat un act adiţional la contractul de muncă nr.5, prin care au convenit participarea pârâtei la un curs de formare profesională în Italia, în perioada 23.06. 2014 - 01.08.2014, cheltuielile suportate de angajator fiind apreciate la 4000 euro. Totodată, s-a inserat o clauză potrivit căreia pârâta are obligaţia de a lucra în cadrul societăţii pentru o perioadă minimă de 2 ani, începând cu data finalizării stagiului de formare profesională.

La data de 28.10.2015, părţile încheie un nou act, intitulat Anexă la Actul Adiţional nr.5, prin care se reduce suma de 4000 euro la 1000 euro, convenţie aplicabilă începând cu data de 1.11.2015, cu obligaţia pârâtei de a lucra în cadrul societăţii până la data de 1.11.2016 (1 an).

La o dată ulterioară, respectiv 28.01.2016, pârâta formulează cerere de demisie.

Prin urmare, societatea reclamantă solicită aplicarea clauzei contractuale, iniţial negociată prin Actul Adiţional nr.5 la contractul de muncă.

Nu interesează cum s-a intitulat clauza descrisă anterior, ci important este că, între părţile contractante au existat raporturi contractuale specifice unui contract de muncă, prin care apelanta şi-a asumat obligaţia de a suporta cheltuielile necesare serviciilor de formare profesională, iar salariata s-a obligat să rămână în cadrul societăţii un termen stabilit.

În măsura în care această cerinţă a răspunderii contractuale este îndeplinită, urmează a se vedea şi dacă evaluarea convenţională asupra cuantumului despăgubirilor (solicitate de angajator) întruneşte acordul de voinţă al părţilor, respectiv dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de validitate pentru a i se da forţă obligatorie cerută de lege convenţiei accesorii (clauză penală). Este vorba de inserarea în contract a unei clauze penale şi nu de stabilitate, având în vedere voinţa reală a părţilor şi constatându-se că există o convenţie validă care prestabileşte echivalentul prejudiciului suferit de angajator, în cazul în care debitorul (salariatul) nu respectă termenul stabilit, obligaţia de a lucra în societate 1 an de zile.

Sub acest aspect este important de constatat că ultima clauză inserată în Anexa la Actul adiţional nr.5 este validă şi anulează clauza anterioară din actul adiţional amintit.

Prin acest nou act adiţional, se reduce suma de 4.000 euro la 1.000 euro privind cheltuielile de şcolarizare (stagiu de formare

68

profesională), precum şi termenul de a munci în societate, după perfecţionare, la un an.

Aşadar, în speţă, este vorba de inserarea în contractul individual de muncă a unei clauze penale, care a dobândit forţă obligatorie prin îndeplinirea condiţiilor de validitate ale oricărei convenţii, printre care se înscrie şi acordul de voinţă al părţilor.

În condiţiile reţinute, în raport de forţa obligatorie a clauzei contractuale care prestabileşte echivalentul prejudiciului suferit, dar şi în temeiul art.198 alin.3 Codul muncii, întrucât pârâta nu a respectat obligaţia de a lucra minim 1 an în cadrul societăţii, aceasta are obligaţia de a restitui suma de 1.000 euro, proporţional cu perioada nelucrată, conform ultimului act adiţional încheiat la data de 28.10.2015, care modifică prin acordul de voinţă al părţilor, Actul adiţional nr.5.

Referitor la solicitarea intimatei privind restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea constată că instituirea obligației de plată este condiţionată de chitanţa eliberată de avocat, care atestă plata şi încasarea onorariului. Cum acest act justificativ care stă la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată nu a fost depus în aceasta etapă procesuală, eventuala menţiune a cuantumului onorariului pe delegaţia de avocat depusă la fond nereprezentând o dovadă în acest sens, se va respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art.452 rap. la 453 Cod procedură civilă.

Finalmente, soluţia fiind judicioasă, Curtea, substituind motivarea instanţei de fond şi pentru argumentele expuse mai sus, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă F.P. România SRL.

11. Termenul de depunere a declaraţiei nominale de asigurări rectificative de către angajator.

Art. 6 alin.1 pct. I şi II din Legea nr.263/2010Art. 7alin.3 din Legea nr.263/2010

Angajatorii persoane juridice sau fizice sunt obligaţi să depună la organul fiscal central declaraţia nominală de asigurare pentru asiguraţii prevăzuţi la art.6 alin.1 pct. I şi II din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Erorile sau omisiunile în legătură cu datele pe baza cărora se stabilesc stagiul de cotizare şi punctajul mediu anual ale asiguratului sunt înlăturate prin declaraţiile nominale de asigurare rectificativă, pe care angajatorul trebuie să le depună la organul fiscal în condiţiile Codului fiscal, potrivit art.7alin.3 din Legea nr.263/2010.

69

Declaraţia nominală de asigurare reprezintă o declaraţie fiscală cu privire la veniturile din salarii sau asimilate salariilor care constituie Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale.

De asemenea pe baza acestui document sunt stabilite stagiul de cotizare şi punctajul anual, avute în vedere la calculul cuantumului dreptului la pensie.

Termenul de depunere a declaraţiei nominale de asigurare rectificativă nu trebuie confundat cu termenul în care trebuie să fie plătită la bugetul public contribuţiile de asigurări sociale, ci angajatorul poate să depună acest document oricând, pentru înlăturarea erorilor sau omisiunilor în legătură cu elementele pe care le cuprinde acest document.

(Decizia civilă nr. 3608/04.12.2017)

Constată că, la data de 25 ianuarie 2017, reclamantul O.I. a chemat în judecată pe pârâtele C.J.P. Vâlcea şi SC E. SA- Sucursala E. Craiova, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea C.J.P. Vâlcea sa emită o decizie de recalculare a pensiei cu valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU.155/24.05.2016, emisă de pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova, privind încadrarea în condiţii speciale de munca, în procent de 100%, în perioada 1.04.2001-1.01.2006;

- obligarea SC E. SA- Sucursala E. Craiova la depunerea declaraţiilor nominale rectificative prin care sa se modifice stagiul de cotizare din condiţii normale de muncă în condiţii speciale, în perioada 1.04.2001-1.01.2006;

- cu cheltuieli de judecată.În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este pensionat

pentru limita de vârsta conform deciziei nr.1189730.Prin sentinţa civila nr.1214/21.09.2015, pronunţată de

Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia civila nr.499/2016, pronunţata de Curtea de Apel Piteşti, s-a constatat că activitatea desfăşurată de acesta, în perioada 1.04.2001 -1.01.2006, se încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100%.

Urmare punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti, fostul angajator E. Craiova a eliberat adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016, pe care a depus-o la C.J.P. Vâlcea, în vederea recalculării pensiei cu valorificarea acestei adeverinţe.

A depus cerere de recalculare a pensiei la care a anexat adeverinţa mai sus menţionata, dar C.J.P. Vâlcea a refuzat valorificarea acesteia, pe motivul ca fostul angajator nu a depus declaraţiile rectificative, răspuns materializat prin adresa nr.36303/18.07.2016.

Urmare acestui răspuns, a formulat la data de 12.10.2016 o altă cerere prin care a arătat ca în conformitate cu dispoziţiile legale

70

invocate, nu poate suferi efectele negative ale neplăţii contribuţiei de către angajator, astfel încât consecinţa imediată este că trebuie să beneficieze de stagiul de cotizare cu ocazia stabilirii pensiei.

Aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse, casa de pensii a refuzat valorificarea acestei adeverinţe, pe motiv că fostul angajator nu a depus declaraţiile rectificative, prin care să modifice stagiul de cotizare din condiţii normale în condiţii speciale.

A efectuat demersuri către cele două pârâte, dar până în prezent cele două pârâte nu s-au pus de acord cu privire la obligaţiile legale, pentru soluţionarea acestei situaţii.

Refuzul casei de pensii de a valorifica adeverinţa precizată este nejustificat, competenţa de soluţionare ţinând de cele două pârâte, reclamantul neavând nicio obligaţie legală în acest sens.

Adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016, emisă de fostul angajator, referitoare la încadrarea în condiţii speciale (1.04.2001 - 1.06.2006) menţionează fără echivoc, încadrarea în condiţii speciale, perioada şi temeiul legal în baza căruia a fost făcută aceasta încadrare şi în consecinţă, trebuie să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor sale de pensie.

Legea nu conferă casei de pensii dreptul de a cenzura adeverinţele eliberate de foştii angajatori, prin care se certifică încadrarea activităţii în grupe superioare de munca, aceştia poarta întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.

Dacă pârâta avea dubii asupra celor menţionate în adeverinţa, avea calea legală de a se înscrie în fals, împotriva celor care au eliberat adeverinţa.

Unitatea emitentă menţionează temeiul legal în baza căruia acestea au fost acordate şi faptul ca adeverinţa s-a eliberat în baza documentelor verificabile, aflate în arhiva societăţii şi poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.

Adeverinţa care face obiectul acestei cauze, îndeplineşte toate condiţiile de forma şi fond, poartă număr şi dată, denumirea unităţii, sigiliul acesteia şi semnăturile care angajează unitatea, casa de pensii neputând cenzura conţinutul acesteia, întreaga responsabilitate revenind unităţii emitente în ceea ce priveşte corectitudinea datelor cuprinse în acestea.

Cele două pârâte sunt obligate să-şi regularizeze contribuţiile în condiţiile legale, reclamantul neavând nicio competenţă în acest sens.

Contribuţia de asigurări sociale se datorează către bugetul asigurărilor sociale de stat, astfel încât numai casele teritoriale de pensii sau organele fiscale ar putea pretinde plata voluntară sau silită a contribuţiei, nu însă şi asiguratul, căruia prin raportare la dispoziţiile legale, valorificarea stagiului de cotizare îi este garantată,

71

chiar şi în cazul neplăţii contribuţiei de către angajatori.Prin întâmpinare, pârâta C.J.P. a solicitat respingerea

acţiunii, arătând că potrivit art.166 din Legea nr.263/2010, "pentru perioada ulterioara datei de 1.04.2001, la determinarea punctajelor lunare (stabilirea pensiei) se utilizează venitul brut lunar realizat care a constituit conform leali, baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, aşa cum acesta a fost înscris în declaraţia privind evidenta nominala a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plata către bugetul asigurărilor sociale de stat (prevăzuta la art.7 din Legea nr.263/2010)”.

Totodată în art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010 se prevede expres ca în cazul în care se constată erori în cuprinsul declaraţiei nominale de asigurare prevăzută la alin.1 (inclusiv referitoare la încadrarea în condiţii speciale de muncă ca în cazul reclamantului), angajatorul este obligat sa depună la casa teritorială de pensii declaraţii nominale rectificative prin care se modifică declaraţia de asigurare iniţială (în cazul reclamantului referitor la condiţiile speciale de muncă.

Totodată art.10 alin.1 din Legea nr.263/2010, prevede expres că, "pentru perioadele de după data de 31 martie 2001, declaraţia nominală de asigurare prevăzuta la art.7 alin.1 şi 2 (respectiv declaraţiile nominale rectificative) constituie documentul pe baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare (vechimea în munca, inclusiv în condiţii speciale ca în cazul reclamantului în sistemul public de pensii şi punctajul mediu anual pentru asiguraţi”.

Aşadar, având în vedere prevederile Legii nr.263/2010 menţionate mai sus rezultă cu claritate că pentru perioada ulterioara datei de 31 martie 2001, pentru calcularea vechimii în muncă (inclusiv vechimea în condiţii speciale ca în cazul reclamantului) se utilizează numai declaraţiile nominale de asigurare şi declaraţiile nominale rectificative prevăzute de art.7 din Legea nr.263/2010 şi nicidecum adeverinţele de vechime prezentate de reclamant.

În consecinţă, s-a solicitat respingerea ca nefondat a capătului 1 de cerere şi admiterea capătului 2 de cerere prin care să fie obligat angajatorul să depună declaraţii nominale rectificative la casa de pensii pentru a modifica condiţiile de muncă ale reclamantului din perioada 2001-2006, conform art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010, instituţia pârâtă neavând posibilitatea de a interveni în sistemul informatic pe baza unor adeverinţe, ci numai prin aceste declaraţii nominale prevăzute de art.7 din Legea nr.263/2010.

De altfel, acelaşi răspuns a primit reclamantul şi de la C.J.P. Vâlcea prin adresele nr.65169/4.01.2017 şi nr.36303/18.07.2016.

Şi pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

În subsidiar, în cazul admiterii acţiunii reclamantului, a

72

solicitat să se constate că depunerea declaraţiilor nominale rectificative nu se poate face decât pentru ultimii 5 ani, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că pârâta Sucursala E. Craiova nu are personalitate juridică, potrivit art.43 (1) din Legea nr.31/1990 republicată, privind societăţile comerciale, care prevede că, "sucursalele sunt desmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona", şi nici compartiment juridic specializat, toate actele de procedură fiind întocmite la nivel central S.C E. C.F.R. S.A.

Prin sentinţa civilă nr.1214/21.09.2015 a Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia civilă a Curţii de Apel Piteşti nr.499/2016 instanţa a constatat că activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 1.04.2001-1.01.2006, se încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100%.

Urmare acestei hotărâri judecătoreşti SC E. CFR S.A. - Sucursala E. Craiova a eliberat adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016.

Astfel, în conformitate cu prevederile Normei Tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial nr.714/2006, declaraţie nominală este declaraţia, depusă iniţial de angajator, privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, conform modelului stabilit prin anexele nr.1.1 şi 1.2 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr.340/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar declaraţia rectificativa este declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, prin care se comunica de către angajator rectificări ale unei declaraţii anterioare, conform modelului stabilit prin anexele nr.1.1 şi 1.2 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr.340/2001, cu modificările şi completurile ulterioare.

Conform punctului B din Norma Tehnică de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial nr.714/2006, încadrarea asiguraţilor în locuri de muncă în condiţii speciale se face "de către angajator pe baza documentelor şi evidenţelor acestuia, întocmite conform legii, din care rezultă că activitatea asiguraţilor s-a desfăşurat numai în respectivele locuri de muncă, pe durata programului normal de lucru din luna respectiva. Pentru perioadele

73

cuprinse între 1 aprilie 2001 şi 1 iulie 2006, angajatorii depun la casa teritorială de pensii în a cărei raza de activitate îşi au sediile, în termen de 90 de zile de la data publicării normelor următoarele documente: a) avizul, în original şi în copie, prin care se atestă încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, originalul restituindu-se după certificarea conformităţii copiei cu acesta; b) lista nominală, inclusiv pe suport electronic, a asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea pe durata programului normal de lucru din fiecare lună în locurile de muncă specificate în aviz, întocmită în baza evidenţelor angajatorului, în conformitate cu modelul prezentat în anexele nr.1 şi 1a) la prezentele norme tehnice; lista nominală este documentul justificativ pentru întocmirea declaraţiilor rectificative; c) declaraţiile rectificative corespunzătoare fiecărei luni din perioada respectivă. în declaraţiile rectificativa vor fi înregistraţi numai asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea pe durata programului normal de lucru din luna respectivă în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale, conform prevederilor Legii nr.226/2006.

Or, la SC E. CFR SA activitatea reclamantului nu a fost încadrată în grupă specială de muncă, întrucât societatea nu se află pe lista unităţilor care a fost avizata pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi nici nu a existat avizul prevăzut de lege de încadrare în condiţii speciale. De asemenea, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc profesional care prezentau pericol de accidentare profesională deci, subscrisa a întocmit Fişa de identificare a factorilor de risc profesional prin luarea măsurilor tehnice şi organizatorice de sănătate şi securitate în muncă.

Astfel, în conformitate cu prevederile Normei Tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial nr.714/2006, Casele judeţene de pensii, respectiv Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti," vor pune la dispoziţie angajatorilor baza de date corespunzătoare perioadei pentru care se depun declaraţii rectificative, în vederea întocmirii corecte a acestora.

De asemenea, cota de contribuţie de asigurări sociale prevăzută de lege pentru condiţii speciale de muncă se datorează de către angajator începând cu data de 17 iunie 2006, data intrării în vigoare a Legii nr.226/2006, în conformitate cu prevederile Normei Tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial nr.714/2006.

Având în vedere aceste aspecte, prin eliberarea adeverinţei nr.2/2/RU155/24.05.2016 şi-a îndeplinit obligaţiile aferente punerii în executare a sentinţei civile nr.1214/21.09.2015 a Tribunalului Vâlcea, iar C.J.P. Vâlcea nu a ţinut cont de aceasta adeverinţă.

74

Societatea nu poate suporta valoarea acestor asemenea diferenţe de contribuţii pentru că nu au fost incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli.

În subsidiar, în cazul admiterii acţiunii reclamantului, s-a solicitat să se constatate că depunerea declaraţiilor nominale rectificative nu sc poate face decât pentru ultimii 5 ani, conform art.110 din Codul de procedură fiscală care prevede dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

Obligaţiile de plată către bugetul de stat mai mult de 5 ani în urmă sunt prescrise.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.651/15.05.2017, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova să depună declaraţii nominale rectificative prin care să se modifice stagiul de cotizare din condiţii normale de muncă, în condiţii speciale, în perioada 1.04.2001-1.01.2006.

A fost obligată pârâta C.J.P. Vâlcea ca, în baza declaraţiilor nominale rectificate, să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului prin valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU.155/24.05.2016 emisă de SC E. SA- Sucursala E. Craiova privind încadrarea în condiţii speciale de muncă, în procent de 100%, în perioada 1.04.2001-1.01.2006.

Totodată, a fost obligată pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova la 550 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Reclamantul a fost angajat al pârâtei SC E. SA- Sucursala E.

Craiova, şi în această calitate, în anul 2014, a chemat-o în judecată pe pârâtă pentru a fi obligată aceasta la încadrarea activității sale din perioada 1.04.2001-1.01.2006, în condiţii speciale de muncă.

Prin sentinţa civila nr.1214/21.09.2015, pronunţata de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4067/90/2014, definitiva prin decizia civila nr.499/2016 a Curții de Apel Piteşti, s-a constatat ca activitatea desfăşurată de reclamant, în perioada 1.04.2001 - 1.01.2006, se încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100% .

Ulterior rămânerii definitive a sentinţei menţionate pârâta i-a eliberat reclamantului adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016, care atestă faptul că în perioada 1.04.2001 -1.01.2006 acesta a lucrat în funcția de electromecanic IFTE ,desfășurând activitatea în condiții speciale de muncă în procent de 100%.

Reclamantul a depus această adeverinţă la C.J.P. pentru a se efectua recalcularea pensiei sale, însă prin adresele aflată la filele 18, 22, i s-a răspuns că nu se poate proceda la recalcularea pensiei cu valorificarea perioadelor lucrate în condiţii deosebite menţionate în adeverinţe întrucât angajatorul nu a depus declaraţiile nominale de

75

asigurare rectificative potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010.Prin întâmpinarea depusă în cauză la dosar, pârâta susţine

că nu poate emite declaraţii nominale rectificative întrucât la SC E. CFR SA activitatea reclamantului nu a fost încadrată în grupă specială de muncă, societatea nefiind pe lista unităţilor care a fost avizata pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi nici nu a existat avizul prevăzut de lege de încadrare în condiţii speciale. A mai arătat că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc profesional care prezentau pericol de accidentare profesională iar pârâta a întocmit Fişa de identificare a factorilor de risc profesional prin luarea măsurilor tehnice şi organizatorice de sănătate şi securitate în muncă.

Tribunalul a reţinut că, apărările sunt neîntemeiate, deoarece prin hotărârile judecătorești menționate, instanţele au constatat, în mod definitiv, că activitatea pe care reclamantul a prestat-o în cadrul pârâtei în perioada 1.04.2001 -1.01.2006 se încadrează în condiţii speciale, ceea ce înseamnă că această constatare a instanţei suplineşte nominalizarea ce trebuia efectuată de angajator.

Chiar pârâta atestă prin adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016, că reclamantul, în perioada de la 1.04.2001- până la 1.01.2006 a lucrat în funcția de electromecanic IFTE, desfășurând activitatea încadrată în condiții speciale de muncă în procent de 100%.

Ca urmare, este evident că refuzul pârâtei de a recunoaşte şi executa hotărârile judecătoreşti a apărut în momentul în care casa judeţeană de pensii i-a solicitat depunerea declaraţiilor nominale rectificative şi plata contribuţiilor aferente.

Or, pe de o parte, hotărârile judecătoreşti definitive nu mai pot fi comentate de pârâtă şi nici nu poate refuza executarea lor iar pe de altă parte, art.7 din Legea nr.263/2010 prevede că persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii prevăzuţi la art.6 alin.(1) pct.I şi II, denumite în continuare angajatori, instituţiile care efectuează plata drepturilor de şomaj pentru şomerii prevăzuţi la art.6 alin.(1) pct.III, precum şi instituţiile care efectuează plata drepturilor pentru persoanele prevăzute la art.6 alin.(1) pct.V sunt obligate să întocmească şi să depună declaraţia nominală de asigurare.

În situaţia în care se constată erori în cuprinsul declaraţiilor prevăzute la alin.(1), indiferent de cauzele producerii acestora, şi/sau modificări ale datelor pe baza cărora se stabilesc stagiul de cotizare şi punctajul mediu anual ale asiguratului, persoanele juridice sau fizice prevăzute la alin.(1) sunt obligate să întocmească şi să depună o declaraţie nominală de asigurare rectificativă.

În ceea ce privește invocarea de către pârâtă a prevederilor

76

art.110 din Codul de procedură fiscală, tribunalul a constatat că nu se poate pune problema prescrierii obligaţiilor de plată către bugetul de stat, reprezentând contribuțiile de asigurări sociale corespunzătoare activității desfășurate de reclamant în condiții speciale. Aceasta întrucât dreptul reclamantului de a i se recunoaște și valorifica activitatea prestată în condiții speciale de muncă s-a născut la data pronunțării sentinței civile nr.1214/21.09.2015 (executorie) chiar dacă activitatea a fost desfășurată de acesta în perioada 1.04.2001 -1.01.2006.

Pentru toate aceste considerente, instanţa a apreciat cererea reclamantului ca fiind întemeiată şi a fost admisă cu consecinţa obligării pârâtei să depună declaraţii nominale rectificative prin care să se modifice stagiul de cotizare din condiţii normale de muncă în condiţii speciale, în perioada 1.04.2001-1.01.2006.

În ceea ce privește obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii la recalcularea pensiei reclamantului prin valorificarea perioadei 1.04.2001 -1.01.2006 în condiții speciale de muncă, tribunalul a reţinut aplicabilitatea art.10 alin.1 din Legea nr.263/2010 care prevede că pentru perioadele de după data de 31 martie 2001 declaraţia nominala de asigurare prevăzuta la art.7 alin.1 şi 2 (respectiv declaraţiile nominale rectificative) constituie documentul pe baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare (vechimea în muncă, inclusiv în condiţii speciale ca în cazul reclamantului în sistemul public de pensii şi punctajul mediu anual pentru asiguraţi.

În consecință, a fost obligată C.J.P. ca, după depunerea de către pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova a declaraţiilor nominale rectificative, să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului prin valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU.155/24.05.2016 emisă de SC E. SA- Sucursala E. Craiova privind încadrarea în condiţii speciale de muncă, în procent de 100%, în perioada 1.04.2001-1.01.2006.

În temeiul art.453 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova, la plata sumei de 550 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal pârâtele criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin apelul său pârâta C.J.P. Vâlcea a criticat soluţia susţinând că aceasta cuprinde motive contradictorii, deoarece pe de o parte arată că în cauză este aplicabilă norma din art.10 alin.1 din Legea nr.263/2010, în sensul că pentru perioada ulterioară datei de 31.03.2001, declaraţia nominală de asigurare prevăzută la art.7 alin.1 şi 2, respectiv declaraţiile nominale rectificative, constituie documentul în baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare, iar pe de altă parte, instanţa a obligat-o pe apelantă ca după depunerea declaraţiilor nominale rectificative de către angajator să recalculeze pensia prin valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU/155/24.05.2016.

77

Instanţa nu trebuia să oblige pe apelantă să valorifice adeverinţa, întrucât aceasta se regăseşte în declaraţiile nominale rectificative depuse de angajator.

Prin apelul său pârâta SC E. CFR S.A. a criticat sentinţa susţinând că în mod greşit a fost admisă cererea reclamantului, întrucât potrivit art.105 alin.1-3 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţele fiscale aferente încadrării reclamantului în condiţii speciale de muncă este de 5 ani, prevăzut de art.91 alin.1 din O.G. nr.92/2003, privind Codul de procedură fiscală, care a început să curgă şi care este împlinit în raport de perioada pentru care se solicită întocmirea declaraţiilor nominative şi de data formulării cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, a solicitat să se constate că obligaţiile de plată către bugetul de stat mai mult de 5 ani în urmă sunt prescrise.

În conformitate cu prevederile normei tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, declaraţia nominală este declaraţia, depusă iniţial de angajator, privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, iar declaraţia rectificativă este declaraţia privind evidenţa nominală şi a obligaţiilor de plată prin care se comunică de către angajator rectificări ale unei declaraţii anterioare.

Conform pct.B, din aceeaşi normă tehnică, încadrarea asiguraţilor în locuri de muncă în condiţii speciale se face de către angajator pe baza documentelor şi a evidenţelor acestuia, întocmite conform legii, din care rezultă că activitatea asiguraţilor s-a desfăşurat numai în respectivele locuri de muncă, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă.

Pentru perioadele cuprinse între 1.04.2001 şi 1.07.2006, angajatorii depun la casa teritorială de pensii documentele necesare, or, la apelantă, activitatea reclamantului nu a fost încadrată în grupă specială de muncă, întrucât societatea nu se află pe lista unităţilor care a fost avizată pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi nici nu a existat avizul prevăzut de lege pentru încadrare în condiţii speciale.

De asemenea, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc profesional, care prezentau pericol de accidentare profesională.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 3608/04.12.2017, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de C.J.P. Vâlcea, precum şi apelul formulat de S.C. E. C.F.R. S.A., împotriva sentinţei civile nr.651/15 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.270/90/2017, intimat fiind reclamantul O.I.,

78

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

S-a constatat că s-au produs modificări ale datelor de bază în accepţiunea prevederilor art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010, pentru considerentul că prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în contradictoriu cu angajatorul-pârât-apelant, s-a constatat că activitatea desfăşurată de reclamant pe perioada indicată, se încadrează în condiţii speciale, astfel încât angajatorul este obligat să întocmească şi să depună declaraţie nominală de asigurare rectificativă.

Modificarea datelor de bază se referă la modificări ale datelor pe baza cărora se stabilesc stagiul de cotizare şi punctajul mediu anual al asiguratului, astfel încât există obligaţia legală în sarcina apelantei SC E. CFR S.A. de a întocmi şi depune declaraţii nominale de asigurare rectificativă pentru reclamant, deoarece numai în acest mod se poate recalcula pensia acestuia şi se poate pune în aplicarea hotărârea pronunţată.

Este neîntemeiată susţinerea apelantei pârâte C.J.P. Vâlcea în sensul că ar fi fost obligată, în mod greşit, să valorifice adeverinţa emisă de angajator, întrucât prin dispozitivul sentinţei apelate, această pârâtă a fost obligată să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului în baza declaraţiilor nominale rectificate, aceste declaraţii nominale fiind rectificate tocmai prin valorificarea adeverinţei emisă de angajator privind încadrarea în condiţii speciale de muncă.

Aşadar, prima instanţă nu a obligat-o pe apelanta-pârâtă să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului prin valorificarea adeverinţei, ci să o recalculeze în baza declaraţiilor nominale rectificate, rectificarea acestora făcându-se tocmai în considerarea valorificării adeverinţei prin care se atestă încadrarea în condiţii speciale de muncă.

Sub acest aspect, nu s-a reţinut că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, întrucât în mod evident în considerentele acesteia se arată că este aplicabilă norma cuprinsă în art.10 alin.1 din Legea nr.263/2010, în sensul că pentru perioada începând cu 1.04.2001, declaraţia nominală de asigurare prevăzută la art.7 alin.1 şi 2, respectiv declaraţiile nominale rectificative, constituie documentele în baza cărora se stabileşte stagiul de cotizare.

În ceea ce priveşte critica apelantei-pârâte S.C. E. C.F.R. S.A. referitoare la faptul că prima instanţă nu a reţinut că obligaţiile de plată către bugetul de stat ce depăşesc mai mult de 5 ani sunt prescrise, este neîntemeiată.

Este greşită susţinerea că declaraţiile nominale rectificative nu se pot întocmi decât pe ultimii 5 ani, deoarece declararea este distinctă de plata contribuţiilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.7 din Legea nr.263/2010, iar Codul fiscal se referă numai la plata

79

contribuţiilor înlăuntrul termenului de 5 ani, nu şi la declararea nominală lunară rectificativă ce se poate întocmi pe întreaga perioadă, aşa cum a dispus în mod corect prima instanţă de fond.

Celelalte critici ale apelantei-pârâte S.C. E. C.F.R. S.A. referitoare la fondul cauzei sunt neîntemeiate, acesta nemaiputând contesta încadrarea activităţii reclamantului în grupă specială de muncă pe considerentul că societatea nu ar fi fost înscrisă pe lista unităţilor avizate pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi pentru acela că nu a existat avizul prevăzut de lege pentru încadrare în condiţii speciale, dar şi pentru argumentul că reclamantul ar fi desfăşurat activitate în locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc profesional; prin hotărâre judecătorească definitivă şi opozabilă apelantei-pârâte (sentinţa civilă nr.1215/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.459/2016 a Curţii de Apel Piteşti) s-a constatat că activitatea desfăşurată de reclamant în perioada în litigiu se încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100%, astfel încât această chestiune statuată cu putere de lucru judecat nu mai poate fi repusă în discuţie.

Pentru toate aceste argumente se constată că apelul declarat de ambele pârâte este nefondat, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, urmează să fie respins.

12. Modificarea elementelor contractului individual de muncă prin regulamentul de ordine interioară al angajatorului – cauză de nevalabilitate.

Art.17 alin.5 Codul muncii

Drepturile salariale inclusiv despăgubiri prevăzute în favoarea salariatului în caz de concediere se stabilesc în urma negocierilor în cadrul contractelor colective de muncă sau a contractelor individuale de muncă.

Orice modificare a acestor drepturi în timpul exercitării contractului individual de muncă se face tot prin negociere între angajator şi salariat, printr-un act adiţional încheiat în termenul prevăzut de art.17 alin.5 Codul muncii.

Modificarea drepturilor salariale prin regulamentul de ordine interioară al angajatorului este lipsită de efecte juridice, pentru lipsa negocierilor obligatorii, regulamentul reprezentând actul unilateral al angajatorului prin care acesta stabileşte măsuri de organizare a muncii, reguli de conduită ale salariaţilor, sancţiuni sau alte măsuri interne de funcţionare.

(Decizia civilă nr. 3628/04.12.2017)

80

Constată că, la data de 17 ianuarie 2017, contestatorul V.A. a chemat în judecată pe intimata SC CET Govora SA, solicitând anularea art.3 din Decizia nr.1400 din 2.12.2016, emisă de intimată şi obligarea pârâtei să-i achite 12 salarii medii nete pe unitate (media ultimelor trei luni înaintea concedierii), la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr.1400/2.12.2016 emisă de către intimată, începând cu data de 5.12.2016 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, în baza art.65 din Legea nr.53/2003 republicată, cu motivarea că, această măsura a fost determinată de desfiinţarea postului ocupat de el ca urmare a reorganizării societăţii.

Urmare a concedierii sale, s-a dispus să i se acorde un număr de 6 salarii compensatorii, încălcându-se prevederile Actului Adiţional la contractul de muncă din data de 7.05.2016, care la articolul K pct.C prevede: „la desfacerea CIM pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, societatea va plăti acestuia un ajutor de concediere, în raport de vechimea în munca astfel: douăsprezece (12) salarii medii pe unitate, (media ultimelor trei luni înaintea concedierii) pentru salariaţii cu o vechime în munca mai mare de 15 ani. "

A arătat reclamantul că are o vechime în munca de peste 40 ani, din care peste 30 ani în cadrul pârâtei şi nici nu cumulează pensia cu salariul, astfel ca decizia contestată încalcă în mod evident prevederile contractului individual de munca.

A solicitat probe: înscrisuri - sens în care a solicitat să se pună în vedere pârâtei sa depună la dosarul cauzei contractul individual de munca, actul adiţional din 7.05.2017 la contract, şi care a fost salariul mediu pe unitate pentru perioada octombrie, noiembrie, decembrie 2016, interogatoriul paratului.

Intimata S.C. CET Govora S.A. Rm. Vâlcea, a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, pentru următoarele motive:

Contestatorul a fost angajat al societăţii intimate, în baza contractului individual de muncă nr.2771/24.12.1991 încheiat cu intimata, până la data concedierii intervenite în baza deciziei nr.1400/2.12.2016, dispuse de către angajator în cadrul concedierii colective derulate în cursul lunilor iulie - august 2016.

La data de 9 mai 2016, prin încheierea nr.83, pronunţată de către Tribunalul Vâlcea - Secţia a II a civilă, în dosarul nr.1396/90/2016, a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva societăţii SC Cet Govora SA Rm.Vâlcea.

Având în vedere situaţia dificilă din punct de vedere

81

economico-financiar în care se afla societatea, caracterizată prin insuficienţa fondurilor necesare plăţii datoriilor curente ale societăţii, s-a decis luarea unor măsuri urgente şi necesare de redresare a societăţii prin toate mijloacele posibile şi de sporire a averii debitoarei. Una dintre posibilităţile de reducere a cheltuielilor a fost reprezentată de reorganizarea societăţii pe criterii de eficienţă şi rentabilizare, cu consecinţa desfiinţării, redimensionării, transformării de compartimente şi, nu în ultimul rând, reducerii numărului de personal, în condiţiile în care, raportat la volumul de activitate desfăşurat şi la rezultatele activităţii desfăşurate, structura de personal apărea ca fiind supradimensionată şi necorespunzătoare situaţiei economico - financiare şi situaţiei juridice a societăţii.

Reorganizarea activităţii societăţii în sensul reducerii acesteia a apărut ca necesitate şi raportat la constatările cu privire la cauzele care au dus la instalarea stării de insolvenţă, astfel cum acestea se regăsesc menţionate în cuprinsul Raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei CET Govora S.A., raport care menţionează printre altele : "...o altă situaţie negativă, care poate fi constatată din analiza organigramei Societăţii o reprezintă structura ierarhică supradimensionată, existând un număr mare de departamente, direcţii, servicii şi birouri care îngreunează fluxul decizional. Astfel, în cadrul departamentelor există mai multe paliere decizionale, existând în structura de personal poziţii ocupate de directori, şefi de departamente, servicii şi birouri (remunerate corespunzător), care promovează excesiv costurile cu forţa de muncă" şi"...deşi societatea se confruntă cu grave probleme economice, înregistrând pierderi semnificative, conducerea Societăţii a acordat creşteri salariale, sporuri, indemnizaţii şi prime, remunerând astfel neperformanţa şi contribuind în mod direct şi prin aceste măsuri la dezechilibrul economic al Societăţii... Cheltuiala cu salariile a crescut de la aproximativ 53,4 milioane lei în anul 2011, la aproximativ 108,3 milioane lei în anul 2015, în condiţiile în care societatea debitoare înregistra pierderi nete anuale semnificative începând cu anul 2012, pierderea netă cumulată aferenta perioadei 2011 - 2015 fiind de aproximativ 324,2 milioane lei." (în acest sens, fila 513 din Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolventei CET Govora SA. - anexată prezentei).

În aceste condiţii, în luna iulie 2016, prin decizia nr.673/11.07.2016, cei doi administratori ai societăţii, pe baza analizelor realizate, în considerarea situaţiei speciale în care se afla societatea, starea de insolvenţă, stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor necesare plăţii datoriilor certe, lichide şi exigibile, stare care justifică măsuri urgente, inclusiv derogări de la normele generale şi speciale de protecţie a salariaţilor, au început un amplu proces de reorganizare/restructurare a activităţii societăţii intimate, în sensul restrângerii acesteia, cu consecinţa

82

reducerii numărului de personal, ca urmare a comasării, modificării, reducerii numărului de posturi din cadrul structurilor organizatorice existente anterior reorganizării, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 317 posturi, din totalul de 2.290 existente la data de 30 iunie 2016, din care 24 vacante şi 293 ocupate, conform propunerilor concrete exprimate prin Nota de fundamentare nr.33417/8.07.2016, ce a stat la baza adoptării măsurii de reorganizare a activităţii.

În consecinţă, ţinând cont de faptul că Societatea CET Govora S.A. se afla în procedura insolventei, în conformitate cu prevederile art.123 alin.7 şi 8 din Legea nr.85/2014 privind procedura insolventei, lege specială în domeniu, sub incidenţa căreia îşi desfăşoară activitatea intimata, începând cu data de 9 mai 2016, s-a trecut la derularea procedurii concedierii colective, conform prevederilor comune ale art.69 şi următoarele din Codul muncii, în acest sens, la data de 11.07.2016, prin adresa nr.33503 au fost notificate cele 12 sindicate existente la nivelul societăţii intimate în legătură cu intenţia de efectuare a concedierii colective, totodată acestora fiindu-le comunicate, în condiţiile art.69 alin.(2) din Codul muncii, toate informaţiile relevante cu privire la intenţia de concediere, respectiv: numărul total şi categoriile de salariaţi, motivele care determină concedierea preconizată, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi de concediere, criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierilor şi compensaţiile ce urmează a fi acordate salariaţilor concediaţi, data la care sau perioada în care vor avea loc concedierile, termenul înlăuntrul căruia sindicatele puteau formula propuneri pentru evitarea sau diminuarea numărului salariaţilor concediaţi.

Adresa - Notificarea nr.33503/11.07.2016 - intenţia de concediere colectivă a fost comunicată la aceeaşi data, 11.07.2016, spre ştiinţă, şi autorităţilor statului ITM Vâlcea (înregistrată sub nr.10192/11.07.2016) şi AJOFM Vâlcea (înregistrată sub nr.7500/11.07.2016), iar începând cu data comunicării acestei intenţii către toate sindicatele existente la nivelul societăţii şi către autorităţi, s-a trecut la derularea consultărilor cu cele 12 sindicate.

Este deosebit de important de reţinut faptul că la iniţierea procesului de reorganizare a activităţii din 11.07.2016, un număr de 317 posturi urmau să fie afectate de restructurare şi reduse din organigramă, din totalul de 2.290 existente, dintre care 24 posturi vacante şi 293 posturi ocupate, iar ca urmare a realizării informării şi consultării cu sindicatele existente în cadrul Societăţii CET Govora, după notificarea acestora la data de 11.07.2016, numărul de posturi desfiinţate s-a redus de la 317 la 306, din care 24 vacante şi 282 ocupate, numărul salariaţilor afectaţi de concediere fiind redus de la 293 la 282.

83

Mai mult, procedura informării şi consultării cu cele 12 sindicate existente în cadrul societăţii a fost un proces deschis şi total transparent, cei doi administratori ai societăţii lăsând la îndemâna reprezentanţilor sindicatelor şi reprezentanţilor administraţiei (directorii direcţiilor existente în structura societăţii) stabilirea concretă a locurilor de muncă ce se desfiinţează, precum şi stabilirea nominală a salariaţilor ce urmează a fi concediaţi, în considerarea criteriilor de selecţie stabilite cu ocazia consultărilor, în lipsa unui contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate (în acest sens, Minuta nr.33869/13.07.2016, încheiată cu ocazia consultărilor administraţie - sindicate şi listele nominale anexă la această minută).

Ulterior, au fost emise notificările de preaviz către salariaţii afectaţi de concediere, printre care şi reclamantul, iar la împlinirea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, în considerarea momentului la care s-a comunicat notificarea de preaviz, s-a emis decizia de concediere nr.1400/2.12.2016, a cărei anulare parţială, respectiv art.3 referitor la salariile compensatorii, formează primul petit al cererii de chemare în judecată.

Cu privire la cuantumul plăţilor compensatorii acordate la concediere - astfel cum acesta este prevăzut în art.3 al deciziei de concediere:

a) Valoarea salariilor compensatorii/ajutoarele la concediere, prevăzute la art.3 în decizia de concediere şi modalitatea de plata a acestora către reclamant, în lipsa unui contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de societate, care să reglementeze aceste aspecte, au fost stabilite de către administraţia societăţii împreună cu partenerul social, reprezentanţii celor 12 sindicate din unitate, în cadrul derulării procedurii concedierii colective, respectiv în cadrul consultărilor ce au avut loc, astfel cum rezultă din Minuta nr.33869/13.07.2016, încheiată de aceştia, în considerarea situaţiei juridice a societăţii, starea de insolvenţă şi reglementărilor interne ale societăţii, Regulamentul intern aprobat prin Decizia nr.669/7.07.2016 a celor doi administratori reprezentanţi legali ai societăţii.

Regulamentul intern al societăţii aprobat de reprezentanţii legali ai societăţii la data de 7.07.2016 reprezintă o modificare a regulamentului intern anterior, în considerarea situaţiei juridice, insolvenţă, în care se afla societatea din data de 9.05.2016, cu respectarea prevederilor legale pentru adoptarea/modificarea unei astfel de reglementări, art.241 din Codul muncii, respectiv cu consultarea celor 12 sindicate ce funcţionează în cadrul S.C. CET Govora S.A. (în acest sens, actele încheiate cu ocazia consultărilor pentru modificarea RI, respectiv: Minuta nr.31517/23.06.2016, Minuta nr.32478/30.06.2016, Minuta nr.32897/4.07.2016, Minuta nr.32923/5.07.2016, Minuta nr.32883/5.07.2016 şi Minuta nr.33234/7.07.2016).

84

Modificările aduse regulamentului intern au apărut ca necesitate în considerarea situaţiei juridice a societăţii - starea de insolvenţă - în condiţiile în care această procedură internă şi, în lipsa unui contract colectiv de muncă care să stabilească drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă, cuprindea drepturi pecuniare acordate salariaţilor, deosebit de oneroase şi împovărătoare pentru societate, ceea ce a dus, alături de alte cauze,la intrarea acesteia în incapacitate de plată, cu consecinţa deschiderii procedurii insolventei (în acest sens, extras din Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolventei - pag. 510 - 513 - Remunerarea neperformanţei).

Modificările aduse regulamentului intern s-au realizat în condiţiile impuse de lege, art.241 din Codul muncii, respectiv cu consultarea celor 12 sindicate ce funcţionează în cadrul societăţii intimate şi ele produc efecte către salariaţi, în condiţiile art.244 din Codul muncii raportat la art.243 alin.(l) din acelaşi cod, respectiv de la data încunoştinţării acestora cu privire la modificările operate.

Modificările aduse regulamentului intern la începutul lunii iulie 2016 au fost comunicate şi prelucrate tuturor salariaţilor intimatei; acest lucru s-a întâmplat şi în cazul contestatorului, care a beneficiat de un astfel de instructaj, la data de 11.07.2016, sens în care a şi semnat Procesul verbal încheiat la acea dată, având ca obiect instruirea personalului cu privire la regulamentul intern, demers confirmat de către reclamantă prin semnarea procesului verbal întocmit cu ocazia instruirii.

Demersul întreprins de către angajator la data de 11.07.2016, confirmat prin semnătură de către reclamant, reprezintă dovada îndeplinirii de către intimată a obligaţiilor prevăzute de lege - art.243 şi 244 din Codul muncii, cu privire la încunoştinţarea acesteia în legătură cu modificările aduse regulamentului şi îşi produce efectele faţă de aceasta de la data de 11.07.2016, în condiţiile prevederilor legale menţionate anterior.

În considerarea celor stabilite cu partenerul său social, cele 12 sindicate, atât cu privire la modificarea regulamentului intern, cât şi cu privire la cuantumul şi modalitatea de plată a salariilor compensatorii, intimata S.C. CET Govora S.A. a menţionat în cuprinsul deciziei de concediere, în art.3, valoarea compensaţiei ce se cuvine salariatului pentru vechimea totală în muncă şi, mai mult, a început şi executarea obligaţiei la care s-a angajat, conform înţelegerii cu sindicatele, în momentul încetării raporturilor de muncă.

Aspectele modificate în cuprinsul regulamentului intern de către partenerii sociali, la începutul lunii iulie 2016, cu efecte asupra raporturilor de muncă ale salariaţilor şi cu privire la care reclamanta din prezenta cauză a luat cunoştinţă, devenindu-i astfel opozabile în condiţiile art.243 şi 244 din Codul muncii, conform uzanţelor din

85

cadrul societăţii urmau să fie transpuse în act adiţional la CIM, în condiţiile art.17 din Codul muncii, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data de 11.07.2016, data la care reclamantul a fost instruit cu privire la modificările aduse regulamentului intern al societăţii.

Or, în condiţiile în care la data de 13.07.2016 în derularea procedurii concedierii colective, cu ocazia consultărilor desfăşurate partenerii sociali (cele 12 sindicate şi reprezentanţii administraţiei) au stabilit locurile de munca ce se desfiinţează şi listele nominale cu salariaţii afectaţi de concediere ca urmare a desfiinţării acestor locuri, reclamantul luând la cunoştinţa faptul ca se afla pe listele cu salariaţii disponibilizări, dând dovada de rea credinţa faţă de angajatorul său şi cu nesocotirea totală a stării de insolvenţă în care se afla acesta, a refuzat semnarea actului adiţional care urma sa alinieze contractul sau de munca la modificările aduse regulamentului intern.

b) Valoarea/cuantumul plăţilor compensatorii la concediere este determinată de reglementările interne specifice intimatei, adoptate conform dispoziţiilor legale, celor stabilite de către partenerii sociali cu ocazia derulării consultărilor din cadrul procedurii concedierii colective, aplicabile la momentul la care a intervenit încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta, respectiv la data de 2.12.2016.

Valoarea salariilor compensatorii acordate la concediere a fost stabilită de către partenerii sociali: angajator, prin reprezentanţii săi legali şi reprezentanţii celor 12 sindicate organizate la nivelul intimatei, în considerarea situaţiei juridice a societăţii - starea de insolvenţă şi a necesităţii sporirii averii debitoarei CET Govora, astfel încât să se poată crea condiţiile necesare creşterii averii acesteia, pentru acoperirea datoriilor acumulate şi ieşirea din insolvenţă.

c) Partenerii sociali, în dorinţa de a asigura o minima protecţie sociala salariaţilor afectaţi de concediere, au stabilit cu ocazia modificării regulamentului intern şi cu ocazia consultărilor din derularea procedurii concedierii colective, prin Minuta încheiată la data de 13.07.2016, în ceea ce priveşte numărul de salarii compensatorii în cazul concedierii, în funcţie de vechimea în munca la maximum 6 salarii medii pe unitate, în condiţiile în care la nivelul CET Govora Bugetul de Venituri şi Cheltuieli aprobat pentru anul 2016 prin Hotărârea nr.230/27.11.2015 a Consiliului Judeţean Vâlcea, la capitolul cheltuieli nu prevedea o astfel de cheltuială.

În considerarea aspectelor învederate anterior, susţinute cu probe - înscrisurile depuse în susţinerea întâmpinării, rezultă fără niciun fel de dubiu faptul că reclamanta a beneficiat de salariile compensatorii în cuantumul şi modalitatea stabilite de reglementările interne în vigoare - regulamentul intern, la data la care a intervenit concedierea sa, precum şi în conformitate cu cele stabilite de partenerii sociali, cu ocazia derulării procedurii concedierii colective,

86

sens în care cererea de anulare a art.3 din decizia de concediere nr.1400/02.12.2016 apare ca nefondată.

Prin sentinţa nr.963/12.09.2017, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia formulată de contestatorul Vlad Alexandru, în contradictoriu cu intimata SC CET Govora SA; a dispus anularea art.3 din Decizia nr.1400/2.12.2016 în ce priveşte acordarea salariilor compensatorii; a obligat intimata să plătească contestatorului 12 salarii compensatorii (12 salarii medii nete pe unitate-media ultimelor trei luni înaintea concedierii), la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la 17.01.2017, până la plata efectivă; a obligat pârâta la 400 lei cheltuieli de judecată către contestator.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost angajat la SC CET Govora SA în baza contractului individual de munca cu norma întreaga nr.2771/24.12.1991, în funcţia de conducător auto.

În data de 9.05.2016, societatea CET Govora SA a intrat în "insolventă", fapt pentru care au urmat restructurări şi concedieri colective .

Prin Decizia nr.680/18.07.2016 a Administratorului Judiciar şi a Administratorului Special, a fost aprobată structura organizatorică a societăţii, convenită cu cele 12 sindicate organizate la nivelul societăţii, structură care a impus desfiinţarea a 306 posturi, din care 24 vacante şi 282 ocupate, printre care şi postul de operator calculator din cadrul Direcţiei Generale-departamentul Informatică-Compartimentul Informatică Minerit ocupat de S.D..

Ca urmare, prin Decizia nr.1400/2.12.2016, emisă de intimată, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, în temeiul art.65 din Codul muncii raportat la art.123 din Legea85/2014, măsură determinată de desfiinţarea postului ocupat de salariat ca urmare a reorganizării societăţii.(f.6).

Salariatul a beneficiat de un preaviz de 20 zile lucrătoare, astfel cum a fost notificat prin Notificarea nr.34609/20.07.2016, termenul începând să curgă în 2.11.2016 (f.153).

Potrivit art.3 din Decizia nr.1400/2016, contestatorul a beneficiat de un număr de 6 salarii compensatorii, în condiţiile prevăzute de art.4.99 din Regulamentul Intern, aşa cum a fost modificat prin Minuta nr.33869/13.07.2016.

Prin contestaţia cu care a fost învestită instanţa, reclamantul nu contestă măsura concedierii luată prin Decizia nr.1400, ci doar dispoziţiile art.3 din această decizie, referitoare la salariile compensatorii, solicitând modificarea în parte a deciziei sub acest aspect, respectiv acordarea a 12 salarii compensatorii în loc de 6 salarii cât s-a acordat.

Şi-a motivat cererea în sensul că potrivit actului adiţional la contractul individual de muncă încheiat anterior concedierii

87

respectiv în luna mai 2016, pe care l-a semnat, avea dreptul la 12 salarii compensatorii, astfel că modificarea Regulamentului Intern după începerea procedurii de concediere şi fără încheierea unui act adiţional nu poate produce efecte.

Contractul Individual de muncă nr.2771/2.12.1991 nu conţine nici o prevedere referitoare la salariile compensatorii în cazul concedierii.

Actul adiţional din 7.05.2016 prin care la lit.K, pct.c se prevede:”La desfacerea CIM pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, societatea va acorda acestuia un ajutor de concediere, în raport de vechimea în muncă astfel: douăsprezece salarii medii nete pe unitate(media ultimelor trei luni înaintea concedierii) pentru salariaţii cu o vechime în muncă mai mare de 15 ani.”, poartă semnătura contestatorului şi a intimatei, fiind deci legal întocmit .

Prin Minuta nr.31517/23.06.2016 încheiată între Administratorul Judiciar, organele de conducere ale intimatei şi reprezentanţii celor 12 sindicate organizate la nivelul societăţii, s-a hotărât modificarea art.4.100 din Regulamentul Intern în sensul reducerii ajutorului de concediere de la 12 salarii medii la 6 salarii medii.

Prin Decizia nr.669/7.07.2016, emisă de intimată, în considerarea încheierii consultărilor cu cele 12 sindicate şi a minutelor din 23.06.2016, 30.06.2016 şi 7.07.2016, s-a aprobat Regulamentul Intern cu modificările intervenite, acesta urmând a intra în vigoare la data de 7.07.2016 şi urmând să producă efecte faţă de salariaţi de la momentul aducerii la cunoştinţa acestora.

În cuprinsul Deciziei 669/2016 nu sunt menţionate modificările aduse ROI, ci doar că acestea s-au făcut „în considerarea minutelor încheiate la datele de 23.06.2016, 30.06.2016 şi 7.07.2016 cu ocazia şedinţelor de consultare cu reprezentanţii sindicatelor.”Ca atare, nu există nici o decizie a Administratorului judiciar privind modificarea art.4.99 din Regulamentul Intern.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Minuta din 23.06.2016 s-a hotărât modificarea art.4.100 din Regulament iar în fapt s-a operat modificarea art.4.99 din Regulament, fără ca pentru aceasta să existe o negociere cu sindicatele, fără o hotărâre a administratorului judiciar.

De asemenea, prin procesul verbal din 11.07.2016 s-a consemnat că s-a adus la cunoştinţa salariaţilor sub semnătură „Regulamentul Intern al societăţii, valabil cu 7.07.2016 aprobat prin Decizia nr.669/7.07.2016”, fără ca acest proces verbal să fie însoţit de vreo dovadă a modificărilor operate la ROI.

Prin Minuta nr.33869/13.07.2016 s-a stabilit, cu referire la „salariile compensatorii”, doar faptul că acestea se vor acorda lunar, eşalonat, începând cu luna următoare celei încetării raporturilor de muncă.

88

Astfel, sunt de observat trei aspecte esenţiale: 1) minuta din 23.06.2016 care stă la baza deciziei nr.669/7.07.2016 care ar fi hotărât modificarea ROI, se referă la modificarea art.4.100 privind ajutoarele la concediere şi nu la modificarea art.4.99 privind salariile compensatorii; 2) minuta din 13.07.2016 la care se face trimitere în art.3 din decizia de concediere a hotărât doar ca salariile compensatorii să se plătească eşalonat lunar; 3) între contestator şi intimată nu s-a încheiat un act adiţional la CIM care să conţină modificarea dreptului la salariile compensatorii.

Ca atare, rămân în vigoare în ce-l privesc pe contestator dispoziţiile actului adiţional la CIM (f.14), valabil începând cu 1.05.2016, semnat la data de 7.05.2016, potrivit cu care, la desfacerea CIM pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, societatea va plăti acestuia:12 salarii medii nete pe unitate(media ultimelor 3 luni înaintea concedierii) pentru salariaţii cu o vechime în muncă mai mare de 15 ani.

Susţinerea intimatei că acest act adiţional este nul, întrucât a fost încheiat ulterior intrării în insolvenţă, respectiv ulterior datei de 9.05.2016, este vădit neîntemeiată, faţă de înscrisul de la fila 17 dosar.

Împrejurarea că intimata a depus la dosar un alt exemplar al aceluiaşi act adiţional, în care este inserată o altă dată (11.05.2016) nu are relevanţă sub aspectul valabilităţii actului adiţional în condiţiile în care reclamantul deţine un exemplar cu o altă dată, care nu a fost defăimat ca fals, iar actul adiţional, în ambele variante a fost întocmit în baza Hotărârii Consiliului de Supraveghere din 6.05.2016 şi a Deciziei Directoratului nr.29 din 6.05.2016, ambele anterioare intrării în insolvenţă.

Potrivit art.37 din Codul muncii:” Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă”, iar potrivit art.41 din Codul muncii ”Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.”

De asemenea, art.67 din acelaşi Cod al muncii:”Salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.”

Ca atare, pe de o parte prin Regulamentul Intern nu se pot opera modificări ale drepturilor salariatului menţionate în Contractul Individual de Muncă iar, pe de altă parte, compensaţiile care se acordă salariaţilor concediaţi pentru motive ce nu ţin de persoana lor, se acordă în condiţiile prevăzute de lege şi de Contractul colectiv de muncă. Ori, în lipsa contractului colectiv de muncă, sunt aplicabile dispoziţiile contractului individual de muncă şi în nici un caz ale

89

Regulamentului Intern.Aceasta şi pentru că, potrivit dispoziţiilor art.242 din Legea

nr.53/2003, republicată, Regulamentul Intern este documentul care conţine un set de reguli şi proceduri privind organizarea internă a activităţii în cadrul angajatorului şi nicidecum drepturile salariale sau alte ajutoare/compensaţii, ce se acordă salariaţilor, care se prevăd prin CIM sau CCM.

Mai mult decât atât, Codul muncii nu conţine nici o dispoziţie care să permită modificarea dispoziţiilor dintr-un contract individual de muncă (actul adiţional la CIM face parte din CIM) prin Regulamentul Intern.

În fine, mai trebuie remarcat că însăşi intimata, cu ocazia primei modificări a ROI din 6.05.2016 a întocmit acte adiţionale la CIM pentru ca ulterior să modifice regulamentul Intern fără însă să întocmească act adiţional.

Astfel, justificarea intimatei în sensul că nu s-a întocmit actul adiţional datorită refuzului reclamantului şi că aceasta înseamnă că se modifica CIM prin Regulamentul Intern este neîntemeiată şi fără acoperire legală.

În concluzie, în ce-l priveşte pe reclamant, sunt aplicabile dispoziţiile actului adiţional din 7.05.2016, dispoziţii ce se aplică începând cu 1.05.2016, astfel că acesta este îndreptăţit să primească, urmare a concedierii, în raport de vechimea sa, 12 salarii compensatorii, motiv pentru care cererea acestuia a fost admisă cu consecinţa anulării art.3 din Decizia nr.1400/2.12.2016 şi obligarea intimatei să plătească acestuia 12 salarii compensatorii (12 salarii medii nete pe unitate).

Cu ocazia executării prezentei hotărâri, se va avea în vedere dacă intimata a plătit reclamantului o parte dintre aceste drepturi, urmând a executa restul.

Reclamantul a solicitat şi aplicarea dobânzii legale asupra sumelor datorate, având în vedere că de la data introducerii prezentei cereri şi până la executarea efectivă a salariilor compensatorii, acesta este lipsit de folosinţa acestor sume de bani.

Dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi de existenţa sau nu a culpei debitorului indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părţi (chiar şi dispoziţiile art.1535 din Noul Cod civil fac referire numai la cuantumul stabilit de părţi prin contract, fără a fi necesară încheierea unei convenţii nici măcar pentru determinarea acestuia; în lipsa unei convenţii cu privire la cuantum, acesta se determină potrivit dispoziţiilor legale; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens), indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile

90

delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii civile contractuale au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal; existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată de dispoziţiile legale menţionate anterior).

Dobânda legală se acordă pentru a compensa foloasele nerealizate de creditor din cauza neexecutării la timp a obligaţiei de către debitor (lucruum cessans).

În prezenta cauză, reclamantul este îndreptăţit, în mod evident, la cuantumul dobânzii penalizatoare calculate, după intrarea în vigoare a OG nr.13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare care este definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă.

Ca urmare, instanţa a admis şi acest capăt de cerere, urmând a fi obligată intimata şi la plata dobânzii legale aplicate asupra sumelor datorate, calculată începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 17.01.2017, până la plata efectivă.

În temeiul art.453 Cod procedură civilă, intimata căzută în pretenţii a fost obligată şi la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către contestator.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel intimata CET Govora SA Rm.Vâlcea, reprezentată prin administrator judiciar E.I. SPRL criticând-o pentru următoarele motive:

1. instanţa nu a ţinut seama de situaţia juridică a apelantei, societate aflată în procedura insolvenţei începând cu data de 9.05.2016, situaţie care atrage aplicarea dispoziţiilor Legii nr.85/2014, legea insolvenţei, conform principiului specialia generalibus derogant.

În dezvoltarea acestui motiv de apel s-a arătat că actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului, pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia, a fost încheiat la data de 11.05.2014, conform înscrisului de la filele 171-174 astfel că nu poate produce efecte juridice în condiţiile în care a fost încheiat după data de 9.05.2016, data deschiderii procedurii insolvenţei cu privire la intimată, conform prevederilor art.84 alin.1 din Legea nr.85/2014, potrivit cu care în afară de cazurile prevăzute de art.87, de cele autorizate de judecătorul sindic sau avizate de administratorul judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule de drept. Nulitatea este absolută şi operează în temeiul legii, potrivit art.1.246 Cod civil şi poate fi invocată oricând pe cale de excepţie ca apărare de fond, conform art.1.249 din acelaşi cod.

Actul adiţional nu se încadrează în prevederile art.87 din Legea insolvenţei, fiind încheiat la data de 11.05.2016, nu poartă viza administratorului judiciar şi a fost încheiat în numele debitoarei CET

91

Govora de către persoane care nu mai aveau competenţa de reprezentare a societăţii, după data deschiderii procedurii generale a insolvenţei, ceea ce atrage nulitatea absolută.

Instanţa nu trebuia să dea eficienţă exemplarului prezentat de către reclamant, întrucât din probele aflate la dosar rezultă încălcarea legii speciale a insolvenţei.

2. Instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, soluţia fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art.9 alin.2, art.22 alin.6 şi art.397 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât a obligat-o pe apelanta-intimată la plata către reclamant a 12 salarii compensatorii, în condiţiile în care în şedinţa publică din 5.09.2017, reclamantul, prin apărător, a solicitat micşorarea pretenţiilor în sensul că solicită 6 salarii compensatorii, deoarece restul de 6 salarii au fost achitate.

3. Instanţa a analizat insuficient şi superficial probatoriul administrat în cauză, dând o greşită interpretare acestuia; valoarea salariilor compensatorii prevăzute la art.3 din decizia de concediere a fost stabilită de către administraţia societăţii împreună cu reprezentanţii celor 12 sindicate din unitate în cadrul derulării procedurii concedierii colective. Cu ocazia consultărilor prin minuta nr.33869/13.07.2016 şi în considerarea regulamentului intern aprobat prin decizia nr.669/7.07.2016, emisă de cei doi administratori ai societăţii, s-a stabilit valoarea maximă a salariilor compensatorii la 6 salarii medii pe unitate, în funcţie de vechimea în muncă şi plata eşalonată, lunar, a acestora.

Regulamentul intern a fost aprobat la 7.07.2016 şi reprezintă o modificare a celui anterior, nefiind aprobat prin minuta nr.31517/21.06.2016, cum în mod greşit şi contrar probelor administrate a reţinut prima instanţă. Modificarea regulamentului intern s-a făcut cu respectarea art.241 din Codul muncii.

Modificările aduse regulamentului intern la data de 7.07.2016 îşi produc efecte cu privire la salariaţii societăţii în condiţiile art.244 raportat la art.243 alin.1 din Codul muncii, respectiv de la data încunoştinţării acestuia cu privire la modificările operate. Contestatorului i-au fost comunicate şi prelucrate aceste modificări la data de 11.07.2016.

Prin întâmpinare, intimatul-contestator a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.3628/04.12.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimata S.C. CET Govora S.A., prin administrator judiciar E.I. SPRL, împotriva sentinţei civile nr.963 din 12 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia Civilă, în dosarul nr.174/90/2017, intimat fiind contestatorul V.A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin primul motiv, apelanta a criticat soluţia în esenţă,

92

pentru faptul că instanţa nu a ţinut seama că actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului, încheiat la data de 11.05.2014, nu poate produce efecte juridice, întrucât este nul de drept, potrivit prevederilor art.84 alin.1 din Legea nr.85/2014 a insolvenţei, prevedere care fiind specială se aplică cu prioritate.

Numai că, prima instanţă de fond a reţinut că actul adiţional la contractul individual de muncă al contestatorului, conform înscrisului aflat la fila 17 dosar fond, a fost încheiat la data de 7.05.2016, ci nu la data de 11.05.2016, aşa cum susţine apelanta.

La dosar a fost depus un exemplar al actului adiţional la contractul individual de muncă, înregistrat sub nr.2771, datat şi semnat de către contestator la data de 7.05.2016, precum şi un alt exemplar, datat 11.05.2016.

Apelanta nu a defăimat ca fals înscrisul depus de către contestator şi datat 7.05.2016, astfel că faţă de existenţa a două acte adiţionale cu acelaşi conţinut, dar cu date diferite, în mod corect prima instanţă a apreciat că înscrisul datat 7.05.2016, deci anterior datei de 9.05.2016 la care s-a deschis procedura insolvenţei cu privire la apelantă, nu intră sub incidenţa normei cuprinsă în art.84 alin.1 din Legea nr.85/2014.

Chiar dacă cel de-al doilea act, datat 11.05.2016, este lovit de nulitatea invocată, pe cale de excepţie, rămâne primul act, încheiat anterior deschiderii procedurii insolvenţei apelantei, orice dubiu cu privire la momentul încheierii acestui act juridic profitând salariatului, câtă vreme actul este valabil, nefiind desfiinţat.

În acest sens se constată că în mod corect prima instanţă a conferit putere probatorie exemplarului actului adiţional depus de către reclamant, întemeindu-şi soluţia pronunţată pe acesta şi, contrar susţinerilor apelantei, instanţa a coroborat acest înscris cu cele din dosarul cauzei, câtă vreme a reţinut că în ambele variante actul a fost întocmit în baza hotărârii Consiliului de supraveghere din 6.05.2016 şi a deciziei directoratului nr.29 din aceeaşi dată 6.05.2016, ambele anterioare datei intrării în insolvenţei a apelantei.

În aceste condiţii, este neîntemeiată susţinerea apelantei că instanţa trebuia să dea eficienţă exemplarului datat 11.05.2016 şi nu exemplarului ce poartă data de 7.05.2016, argumentele apelantei fiind acelea că proba cu înscrisuri a fost analizată cu încălcarea legii speciale a insolvenţei, argument care, în raport de cele mai sus expuse, este nefondat.

Şi cel de-al doilea motiv de apel este de asemenea neîntemeiat.

Este adevărat că instanţa a obligat-o pe intimată să plătească contestatorului 12 salarii compensatorii, în condiţiile în care contestatorul a arătat în şedinţa publică din 5.09.2017, că 6 salarii dintre acestea i-au fost deja achitate.

Instanţa a fost învestită cu capătul de cerere privind

93

anularea art.3 din decizia de concediere, adică în ceea ce priveşte acordarea numărului de salarii compensatorii, în consecinţă a analizat această cerere şi a dispus, pronunţându-se asupra îndrituirii contestatorului de a primi cele 12 salarii compensatorii. Dreptul contestatorului are ca obligaţie corelativă, ce incumbă apelantei-intimate, aceea de a plăti cele 12 salarii compensatorii, fără ca instanţa să se pronunţe însă asupra obligaţiei de plată, respectiv nu a obligat-o pe intimată la plata unei sume determinate de bani, pentru a se putea considera că instanţa şi-a depăşit limitele învestirii.

Instanţa a analizat decizia contestată din punct de vedere al contractului de muncă, astfel cum a fost modificat, şi a apreciat că apelanta nu recunoaşte obligaţiile ce izvorăsc din acest act juridic, dispunând în consecinţă.

Este neîntemeiat şi cel de-al treilea motiv de apel.Astfel, în aprecierea şi interpretarea probatoriului

administrat în cauză, în mod corect prima instanţă de fond a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile actului adiţional la contractul individual de muncă, ci nu cele ale regulamentului intern, aprobat prin decizia nr.669/7.07.2016, referitoare la numărul salariilor compensatorii.

Regulamentul intern, chiar în condiţiile în care i-a fost comunicat contestatorului, cu modificările ce i-au fost aduse la data de 7.07.2016, nu poate produce efecte în sensul modificării actului adiţional la contractul individual de muncă încheiat între angajator şi salariat.

Actul adiţional reprezintă un acord de voinţă al părţilor raportului de muncă, iar regulamentul intern reprezintă voinţa unilaterală a angajatorului.

În acest sens, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.37 din Codul muncii, potrivit cu care drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă, precum şi cele ale art.41 din acelaşi cod, potrivit cu care contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.

Or, câtă vreme în contractul de muncă al contestatorului, aşa cum a fost completat prin actul adiţional din 7.05.2016 ce face parte integrantă din acest contract, s-a stabilit că salariatul are dreptul la un număr de 12 salarii compensatorii, această prevedere nu putea fi modificată în mod unilateral de către angajator, decât cu încălcarea normelor susmenţionate.

De asemenea, nu se poate reţine că prin regulamentul intern s-au produs modificări în ceea ce priveşte contractul individual de muncă al salariatului, întrucât printr-un astfel de act nu pot opera modificări ale drepturilor salariaţilor, art.242 din Codul muncii

94

dispunând care sunt categoriile de dispoziţii pe care un astfel de regulament le cuprinde şi anume: reguli şi proceduri privind organizarea internă a activităţii în cadrul angajatorului, ci nu drepturi salariale sau alte ajutoare, compensaţii ce se acordă salariaţilor.

Prin dispoziţiile art.17 alin.3 şi 4 din Codul muncii, legiuitorul a prevăzut numai conţinutul minim al unui contract de muncă, prin folosirea sintagmei „cel puţin”, iar nu unul limitativ sau strict, rezultând că părţile unei convenţii de această natură pot prevedea, prin acordul lor, şi alte clauze cum ar fi cea privitoare la salariile compensatorii în cazul unei concedieri din motive neimputabile salariatului.

Existând acordul părţilor la încheierea convenţiei de muncă, aşa cum a fost ea materializată prin actul adiţional la contractul individual de muncă, devin incidente dispoziţiile art.1.270 alin.2 Cod civil ce prevăd că, contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

Aşadar, a rezultat că numai prin acordul părţilor putea fi modificat actul adiţional, ci nu prin manifestarea unilaterală a angajatorului exprimată printr-un regulament intern.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că apelul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, urmează să fie respins.

13. Condiţia recunoaşterii ca vechime în muncă a perioadei de concediu pentru creşterea copilului de până la 2 ani sau a copilului cu handicap de până la 3 ani

Art.16 alin.4 din Codul muncii

Noţiunea de vechime în muncă are o semnificaţie şi conţinut diferit faţă de noţiunea de stagiu de cotizare în sensul că prima se referă la perioada de timp în care este prestată activitate în baza unui contract individual de muncă, iar cea de-a doua la perioada de timp pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

După abrogarea dispoziţiilor art.4 din Legea nr.120/1997, privind concediu plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani sau a copilului cu handicap în vârstă de până la 3 ani nu mai constituie vechime în muncă, ci perioadă asimilată stagiului de cotizare în vederea stabilirii drepturilor de asigurări sociale prevăzute de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, respectiv Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Urmare a suspendării contractului individual de muncă pe perioada concediului pentru creşterea copilului de până la 2

95

ani sau a copilului cu handicap de până la 3 ani, recunoaşterea acestui interval de timp ca vechime în muncă în sensul art.16 alin.4 din Codul muncii presupune existenţa unei reglementări juridice exprese.

(Decizia civilă nr. 3669/06.12.2017)

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 819 din 06 martie 2017 pronunţată în dosarul nr.4621/109/2016, Tribunalul Argeş a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta D.N.D. în contradictoriu cu pârâtul M.D.R.A.P. şi Fondurilor Europene, privind obligarea pârâtului la recunoaşterea cu titlu de vechime în muncă a perioadelor pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, precum şi la acordarea sporului legal de vechime în muncă pentru o vechime de 20 de ani.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta a fost angajata Ministerului Mediului, în baza unui contract individual de muncă, iar în perioada 01.02.2004-03.05.2006 a beneficiat de concediu pentru îngrijirea copilului.

Prin sentinţa civilă nr.144/CM/2008 a Tribunalului Argeş, acţiunea formulată de reclamantă împotriva acestui minister a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât pârâtul a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantei vizând valorificarea ca vechime în muncă a perioadei 01.02.2004-03.05.2006.

Astfel cum se poate observa din lecturarea sentinţei invocate, instanţa nu a statuat prin acea hotărâre cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Or, potrivit art.430 alin.1 N C.pr.civ., o hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat numai cu privire la chestiunile tranşate, în speţă, sentinţa civilă nr. 144/CM/2008 nedezlegând nicio chestiune de drept ce ar putea fi opusă într-un alt litigiu.

De asemenea, tribunalul a apreciat necesar a sublinia că în cauză reclamanta formulează alte pretenţii decât cele ce au făcut obiectul judecăţii anterioare, respectiv solicită acordarea sporului de vechime pentru o vechime în muncă de 20 de ani, chiar dacă în ambele procese cauza cererilor este aceeaşi.

Această calificare este însă relevantă sub aspectul aplicării prevederilor art.3 şi ale art.6 alin.1 din OUG nr. 85/2014, reclamanta neinvocând în speţă neacordarea drepturilor salariale în acelaşi cuantum cu cel avut anterior preluării personalului de noul minister, ci solicită acordarea sporului pentru 20 ani vechime în muncă începând cu data de 31.08.2016, iar nu din anul 2018.

Prin urmare, s-a apreciat că trebuie să se stabilească dacă perioada 01.02.2004-03.05.2006, în care partea a beneficiat de

96

concediu pentru îngrijirea copilului, constituie sau nu vechime în muncă.

Potrivit art.16 din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi în baza căreia se stabileşte salarizarea reclamantei, perioada în care salariatul s-a aflat în concediu pentru îngrijirea copilului se stabileşte ca vechime în muncă conform legilor speciale aplicabile.

Aceasta, întrucât, în temeiul art.51 din Codul muncii, în perioada în care salariatul s-a aflat în concediu pentru îngrijirea copilului, contractul acestuia de muncă este suspendat.

În consecinţă, pentru ca o astfel de perioadă să constituie vechime în muncă este necesar ca legea să prevadă expres acest lucru.

În speţă, reclamanta a invocat prevederile OUG nr. 148/2005, privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, care la art.18 alin.1, prevedea, în forma în vigoare începând cu data de 01.01.2006, că perioada concediului pentru îngrijirea copilului constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare.

Însă legislaţia aplicabilă perioadei 01.02.2004-01.01.2006, respectiv Legea nr. 19/2000, nu conţine o prevedere similară, astfel încât nu constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare decât perioada în care persoana a beneficiat, începând cu data de 01.01.2006, de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, conform art.49 alin.1 lit.f din Legea nr. 263/2010.

Cu toate acestea, reclamanta a confundat noţiunea de „stagiu de cotizare” cu noţiunea de „vechime în muncă”.

Astfel, potrivit legislaţiei vizând pensiile publice, prin stagiu de cotizare se înţelege perioada de timp pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

În speţă însă, aceste prevederi nu sunt aplicabile, instanţa fiind învestită cu aspecte ce vizează drepturi salariale şi nu drepturi de asigurări sociale.

Or, textul legal care a stabilit că perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă este art. I pct.12 din Legea nr. 7/2007, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, care a modificat art.18 din ordonanţă.

Această lege a intrat în vigoare la data de 20.01.2007, fără a stabili norme tranzitorii de aplicare.

Or, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, stabilit prin art.15 alin.2 din Constituţia României, prin art.1 C.civ. din 1864, dar şi prin art.6 alin.1 teza a II-a N C.civ., legea nouă nu se poate aplica şi situaţiilor juridice ce şi-au produs efectele anterior intrării în vigoare a acestei legi.

97

Altfel spus, faptele care nu au putut determina constituirea unei situaţii juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat, nu pot fi socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte juridice.

Căci nu se poate, fără a se încălca principiul constituţional al neretroactivităţii, ca legea nouă să atribuie unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare la momentul producerii faptului.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat neîntemeiată solicitarea reclamantei de aplicare retroactivă a art.18 alin.7 din OUG nr. 148/2005, astfel cum a fost modificată de Legea nr.7/2007, respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, reclamanta Dumitrescu Narcisa Denisa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

Instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt, motiv pentru care nu este corectă nici aplicarea legii.

În acest sens, apelanta precizează că la data la care a intrat în concediu pentru creştere copil şi ulterior acestei perioade, când s-a aflat în concediu medical, nu era funcţionar public, ci profesor definitiv la Colegiul Tehnic D.D., angajându-se la A.R.P.M. Piteşti abia la data de 26.06.2006. În urma primului proces intentat, angajatorul i-a recunoscut perioada în litigiu ca fiind vechime în muncă şi i-a acordat drepturile prin raportare la vechimea în muncă de 20 de ani.

Actualul angajator a acordat anumite beneficii persoanelor care au vechime în muncă de 20 de ani, refuzându-i reclamantei aceste beneficii cu motivarea că perioada pentru care a formulat noua cerere de chemare în judecată nu constituie vechime în muncă.

Prin urmare, apelanta a apreciat că litigiul dintre ea şi angajator vizează existenţa sau inexistenţa dreptului său la vechimea în muncă de 20 de ani.

Pe de altă parte, se arată că în mod greşit tribunalul a făcut aplicarea art.16 din Legea nr.284/2010, întrucât această lege nu era incidentă în cauză, reclamanta nefiind funcţionar public la momentul la care a intrat în concediu pentru creştere copil şi ulterior în concediu medical.

A apreciat apelanta că noţiunea de vechime în muncă a fost înlocuită cu sintagma stagiu de cotizare, iar potrivit dispoziţiilor Legii nr.263/2010, stagiul de cotizare este definit ca fiind acea perioadă pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate, motiv pentru care se stipulează că această perioadă constituie vechime în muncă şi în serviciu.

Instanţa a reţinut în mod greşit că în Legea nr.19/2000 nu există reglementare expresă cu privire la perioada de creştere a copilului care constituie vechime în muncă, deoarece potrivit legii amintite, această perioadă este asimilată stagiului de cotizare, deci

98

coroborat cu dispoziţiile OUG nr.148, perioada de concediu pentru creștere copil constituie vechime în muncă.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării intimatului la recunoaşterea perioadelor 01.02.2004-03.12.2005 şi 04.12.2005-26.06.2006 ca fiind vechime în muncă, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul-pârât M.D.R.A.P. şi Fondurilor Europene a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 3669/06.12.2017, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanta D.N.D., împotriva sentinţei civile nr.819 din 06 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.4621/109/2016, intimat fiind pârâtul M.D.R.A.P. şi Fondurilor Europene, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Critica potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi reţinut corect situaţia de fapt în cauză este nefondată.

Astfel, s-a constatat că nicăieri în conţinutul sentinţei apelate nu s-a reţinut că la data la care a intrat în concediu pentru creşterea copilului şi ulterior acestei perioade, când s-a aflat în concediu medical, reclamanta ar fi avut calitatea de funcţionar public. Dimpotrivă, s-a reţinut că aceasta a desfăşurat activitate în baza unui contract individual de muncă, iar în perioada 01.02.2004-03.05.2006 a beneficiat de concediu pentru îngrijirea copilului, tribunalul urmând să stabilească dacă această perioadă constituie sau nu vechime în muncă.

De asemenea, în raport de dispoziţiile art.430 C.pr.civ., se constată că în mod legal tribunalul nu a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.144/CM/2008 a Tribunalului Argeş, invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care prin această hotărâre a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în judecată, fără a fi tranşată chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.

Nici critica potrivit căreia Legea 284/2010 nu este aplicabilă în cauză nu este fondată, întrucât această lege a reglementat salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice pentru perioada 01.01.2011-01.07.2017, deci inclusiv salarizarea reclamantei.

Astfel, potrivit art.1 din actul normativ menţionat „(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut

99

la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.”, iar potrivit art.2 alin.1 lit.a „(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică: a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;”

În speţă reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la recunoaşterea perioadelor în care s-a aflat în concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, ca vechime în muncă, precum şi la acordarea sporului pentru vechime în muncă de 20 de ani, apreciind că a împlinit această vechime la data de 31.08.2016, în timp ce angajatorul său consideră că abia în anul 2018 va împlini această vechime.

Potrivit art.16 alin.4 din C.muncii „Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă”, iar potrivit art.51 alin.1 lit.a din acelaşi act normativ, contractul individual de muncă este suspendat în perioada în care salariatul beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, precum şi dispoziţiile art.16 din Legea 284/2010, potrivit cărora perioada în care salariatul s-a aflat în concediu plătit pentru creşterea şi îngrijirea copilului se stabileşte ca vechime în muncă conform legilor speciale aplicabile, în mod corect s-a reţinut de către tribunal că este necesar ca legea să prevadă în mod expres că o astfel de perioadă constituie vechime în muncă.

Potrivit art.4 din Legea 120/1997, perioada concediului pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani constituia vechime în muncă. Această lege a fost abrogată prin art.198 din Legea 19/2000.

Legea 19/2000, care a intrat în vigoare data de 01.04.2001 şi OUG 148/2005, forma în vigoare începând cu data de 01.01.2006 şi până la data de 17.01.2007, nu au cuprins nici o dispoziție care să stabilească faptul că perioada aferentă concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani sau de până la trei ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă, astfel cum solicită apelanta.

Recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei în care o persoană s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului până la doi ani sau la trei ani, în cazul copilului cu handicap, a avut loc ca urmare

100

a modificării și completării OUG nr.148/2005 prin Legea nr.7/2007, care prin dispozițiile pct.12 al. art. I a introdus alineatul 7 al art.18.

Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziţii legale, în vigoare începând cu data de 17.01.2007, „Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta."

În condiţiile în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului în perioada 01.02.2004-03.05.2006, în mod legal tribunalul a reţinut că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii 7/2007, întrucât dispozițiile legale invocate nu cuprind vreo reglementare expresă privind aplicabilitatea acestora pe perioada anterioară intrării lor în  vigoare, iar legea civilă  produce efecte doar pentru viitor, astfel cum reglementează art.15 alin. 2 din Constituția României și art.6 din Codul Civil.

Susţinerea apelantei potrivit căreia noţiunea de vechime în muncă a fost înlocuită cu sintagma stagiu de cotizare, astfel că întrucât perioada concediului de creştere a copilului constituie stagiu de cotizare asimilat ar trebui să constituie şi vechime în muncă, nu este întemeiată.

Cele două noţiuni sunt distincte şi au o reglementare şi un conţinut diferite. În timp ce vechimea în muncă reprezintă munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă, potrivit art.16 alin.4 din C.muncii, stagiul de cotizare reprezintă perioada în care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public, potrivit Legii 19/2000, respectiv perioada de timp pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii, potrivit Legii 263/2010. În cauza de faţă instanţa nu a fost investită cu recunoaşterea unor drepturi de asigurări sociale.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic tribunalul a reţinut că perioada 01.02.2004-03.05.2006, în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului, nu constituie vechime în muncă, respingând ca neîntemeiată acţiunea formulată.

În ceea ce priveşte Hotărârea nr.389/28.06.2017 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, depusă de reclamantă în susţinerea apelului, Curtea reţine că aceasta nu prezintă relevanţă în cauza de faţă, întrucât acţiunea formulată nu a fost întemeiată pe dispoziţiile OG 137/2000 şi, în plus, hotărârea nu poate fi reţinută contra prevederilor legale evidente.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

14. Efectul incompatibilităților funcţiei de consilier local cu aceea de funcţionar public, asupra contractului individual de muncă.

101

Art. 88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003Art. 93 alin.2 din Legea nr.161/2003

Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu calitatea de angajat în aparatul propriu al Consiliului local respectiv a Consiliului judeţean potrivit art. 88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Starea de incompatibilitate intervine la validarea mandatului, astfel că alesul local poate să renunţe la una dintre funcţii în termen de 15 zile de la data alegerii.

În cazul în care alesul local nu îşi manifestă voinţa de a renunţa la una dintre funcţiile incompatibile, la propunerea secretarului unităţii administrativ teritoriale, prefectul va emite un ordin prin care constată în baza art.91 alin.4 din Legea nr.161/2003, încetarea de drept a mandatului.

Incompatibilitatea produce efecte şi cu privire la contractul individual de muncă, în sensul că raporturile de muncă încetează de drept prin ordin sau dispoziţie după caz a conducătorilor autorităţilor publice.

Încetarea de drept a contractului individual de muncă operează numai ca urmare a încălcării de către alesul local a obligaţiei de a demisiona din una din funcţiile incompatibile potrivit art.93 alin.2 din Legea nr.161/2003, cazul de încetare a raportului juridic fiind reglementat de o normă specială faţă de dispoziţiile art.56 Codul muncii.

Pentru a se evita măsura încetării contractului individual de muncă funcţionarul public aflat într-o stare de incompatibilitate poate să solicite constatarea suspendării de drept a raporturilor juridice de muncă în baza art.50 lit.d din Codul muncii pe durata exercitării mandatului de ales local.

(Decizia civilă nr. 3853/14.12.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.935/109/2017 pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 10.02.2017, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Comunei Albeştii de Muscel şi primarul Comunei Albeştii de Muscel, solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr.1/3.01.2017 emisă de primarul Comunei Albeştii de Muscel şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei de concediere, cu cheltuielile de judecată.

102

Reclamantul a arătat că este angajatul Primăriei Comunei Albeştii de Muscel din data de 1.02.2006, iar în iunie 2016 a fost ales consilier local. Mandatul său de consilier local a fost validat prin hotărârea Consiliului local din data de 22.06.2016. Contractul său de muncă a fost suspendat în baza dispoziţiei nr.118/30.6.2016 a primarului pentru o perioadă de 6 luni, pentru incapacitate temporară de muncă. Urmare a alegerii sale, a solicitat primarului suspendarea de drept a contractului individual de muncă, însă acesta a emis dispoziţia contestată, prin care a dispus încetarea raporturilor de muncă. A susţinut reclamantul că actul este lovit de nulitate absolută, întrucât contractul de muncă nu poate înceta decât în condiţiile prevăzute de Codul muncii. În plus, dispoziţia produce efecte retroactive, iar prevederile art.88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003 nu instituie un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, ci a mandatului de consilier local.

La termenul de judecată din data de 08.05.2017, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei Albeştii de Muscel.

Prin sentinţa civilă nr.1774 din 15 mai 2017 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei Albeştii de Muscel şi a fost respinsă acţiunea faţă de aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală pasivă. A fost admisă acţiunea, a fost anulată dispoziţia nr.1 din 3.01.2017 a primarului Comunei Albeştii de Muscel şi au fost repuse părţile în situaţia anterioară. A fost obligată Comuna Albeştii de Muscel prin primar să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a analizat cu prioritate, conform art.248 alin.1 Cod procedură civilă, excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei Albeştii de Muscel, pe care a apreciat-o ca fondată, cu motivarea că potrivit ar.21 alin.1 şi 2 din Legea nr.215/2001, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii. În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Alin.21 al aceluiaşi articol, introdus de Legea nr.74/2012, precizează expres că primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, pentru apărarea intereselor unităţilor administrativ-teritoriale, stă în judecată ca reprezentant legal şi nu în nume personal. Aşadar, titularul de

103

drepturi şi obligaţii în raporturile de muncă cu reclamantul este unitatea administrativ-teritorială Comuna Albeştii de Muscel, reprezentată de primar, iar Primăria nu are capacitate de folosinţă în cauză, acest organism neavând personalitate juridică, întrucât, astfel cum prevede art.23 alin.1 din Legea nr.215/2001, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. De asemenea, menţionarea Primăriei pe contractul de muncă sau emiterea dispoziţiei contestate de către primar nu schimbă calitatea juridică a acestor entităţi, având în vedere că reclamantul a făcut parte din aparatul permanent al primarului, angajatorul său fiind unitatea administrativ-teritorială, singura, care potrivit art.21 alin.1 din Legea nr. 215/2001, are personalitate juridică, primarul şi Consiliul local fiind autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală şi care rezolvă treburile publice, primul în calitate de autoritate executivă, iar cel de-al doilea, deliberativă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a încheiat în data de 1.02.2006 un contract individual de muncă pe durată nedeterminată cu unitatea administrativ-teritorială, pentru funcţia de şef SVSU, iar prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei Albeştii de Muscel din data de 22.06.2016 a fost validat mandatul său de consilier local.

Prin dispoziţia nr.1/3.01.2017 a primarului Comunei Albeştii de Muscel s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, invocându-se ca temei art.88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003 şi indicându-se ca motiv alegerea salariatului în funcţia de consilier local al Comunei angajatoare.

Potrivit temeiului invocat, din legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, funcţia de consilier local este incompatibilă cu exercitarea calităţii de angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv. Însă, sancţiunea prevăzută de lege nu este, astfel cum reţine pârâta, încetarea contractului individual de muncă, ci încetarea de drept a mandatului de ales local, în temeiul art.91 alin.4 din Legea nr.161/2003, în măsura în care nu sunt respectate termenele prevăzute de acest text de lege pentru renunţarea la una dintre cele două funcţii incompatibile.

Având în vedere că temeiul special invocat de pârâtă nu prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă, precum şi faptul că în speţă nu este incident art.55 din Codul muncii, instanţa a concluzio dispoziţia nr.1/3.01.2017 este nulă. Contractul individual de muncă nu poate înceta decât în modurile şi în cazurile prevăzute de lege, expresie a principiului legalităţii ce guvernează

104

dreptul muncii, numai în acest mod se asigură stabilitatea în muncă, iar dreptul constituţional la muncă nu se poate considera îngrădit.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost admisă, conform celor de mai sus.

În termen legal pârâta a formulat recurs împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, în data de 22.06.2016, reclamantul a fost validat ca şi consilier local şi a participat la şedinţele Consiliului Local Albeştii de Muscel, nefăcând dovada incapacităţii temporare de muncă potrivit vreunui act medical. Deşi i s-a pus în vedere reclamantului să opteze pentru funcţia de consilier local sau pentru cea de angajat în cadrul primăriei, deoarece se afla în incompatibilitate, reclamantul a refuzat şi a depus o cerere de suspendare a contractului de muncă pe perioada exercitării mandatului de consilier local.

Tribunalul nu a avut în vedere dispoziţiile art.88 alin.1 lit.c din Legea nr.161/2003, care reglementează incompatibilitatea funcţiei de consilier local cu aceea de angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local, precum şi obligaţia alesului local de a demisiona din una dintre funcţiile incompatibile.

A concluzionat recurenta că, în raport de dispoziţiile legale de mai sus, dispoziţia de încetare a contractului de muncă al reclamantului este legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că un contract individual de muncă nu poate înceta decât în modurile şi în cazurile prevăzute de lege, ca o expresie a principiului legalităţii ce guvernează dreptul muncii.

În şedinţa publică din data de 7.12.2017 calea de atac exercitată de pârâtă a fost calificată ca fiind apel.

Prin decizia civilă nr.3853/14.12.2017, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Comuna Albeştii de Muscel, împotriva sentinţei civile nr.1774 din 15 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr.935/109/2017, intimaţi fiind reclamantul S.I. şi pârâta Primăria Comunei Albeştii de Muscel; a obligat pe apelantă la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Este adevărat că potrivit art.88 alin.1 lit.c din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, funcţia de consilier local este incompatibilă cu exercitarea funcţiei de angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv.

105

Reclamantul se află într-o stare de incompatibilitate, în sensul că, fiind angajat în comuna Albeştii de Muscel în funcţia de şef SVSU, în baza contractului individual de muncă nr.104/1.02.2006, a fost ulterior validat ca şi consilier local.

În aceste condiţii, el avea obligaţia de a acţiona potrivit art.91 alin.3 din lege, text care prevede: „Alesul local poate renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie. Alesul local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.”

Reclamantul nu a procedat conform dispoziţiei legale de mai sus, însă art.91 alin.4 din Legea nr.161/2003 prevede care este remediul în această situaţie: „(4) În situaţia în care alesul local aflat în stare de incompatibilitate nu renunţă la una dintre cele două funcţii incompatibile în termenul prevăzut la alin. (3), prefectul va emite un ordin prin care constată încetarea de drept a mandatului de ales local la data împlinirii termenului de 15 zile sau, după caz, 60 de zile, la propunerea secretarului unităţii administrativ-teritoriale. Orice persoană poate sesiza secretarul unităţii administrativ-teritoriale.”

Aşadar, soluţia reglementată de legea specială nu este aceea a încetării contractului individual de muncă, aplicată în mod greşit de către pârâtă.

Cazurile de încetare a unui contract individual de muncă sunt cele expres reglementate de dispoziţiile art.55 din Codul muncii, iar printre aceste cazuri nu se regăseşte şi cel referitor la deţinerea unei funcţii de demnitate publică.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că soluţia tribunalului este legală şi temeinică, situaţie faţă de care va respinge apelul ca nefondat, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.480 Cod procedură civilă.

În baza art.453 Cod procedură civilă, apelanta a fost obligată să plătească intimatului cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 lei, reprezentând onorariu avocat în apel.

15. Încetarea contractului individual de muncă pentru motive de inaptitudine fizică a salariatului.

Art. 61 alin.1 lit. c Codul munciiArt. 64 alin.2 Codul muncii

Angajatorul poate dispune concedierea salariatului în baza art.61 alin.1 lit. c Codul muncii, dacă pe baza expertizei medicale a organelor competente se constată inaptitudinea

106

acestuia de pe urmă de a îndeplini atribuţiile corespunzătoare locului de muncă.

Încetarea contractului de muncă se dispune numai după propunerea angajatorului ca salariatul să ocupe un alt loc vacant din unitate, compatibil cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.

Potrivit art.64 alin.2 Codul muncii, în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante este obligat să solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocuparea forţei de muncă, în vederea redistribuirii salariatului ţinând cont de capacitatea sa de muncă.

Prin instituirea acestor obligaţii în sarcina angajatorului s-a urmărit o protecţie specială salariatului a cărui capacitate de muncă este afectată, astfel că, valabilitatea deciziei de concediere este condiţionată şi de dovada îndeplinirii lor.

(Decizia civilă nr. 3863/15.12.2017)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 20.042016, A.I. a solicitat în contradictoriu cu S.C. C.S. Romania S.A. pronunţarea unei hotărâri prin care să fie anulaă deciia de concedeire nr. 28/08.03.2016 şi părţile să fie repuse însituaţia anterioară, în sensul reintegrării contestatorului pe postul deţinut anterior şi a obligării intimateila plata unor deespăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum li la plata daunelor morale în sumă de 100.000 lei.

S-a solicitat în subsidiar obligarea pârâtei la plata sumei de 3.600 euro, cu titlu de pretenţii.

În motivarea cererii s-a arătat că până la data de 08.03.2016, contestatorul a fost salariatul intimatei pe postul de maşinist ambalator.

În baza art. 61 alin. 1 lit. c) din Codul muncii s-a dispus încetarea contractului individual de muncă pentru inaptitudine fizică, constatată prin acte medicale.

Decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, fiind în contradicţie cu decizia civilă nr. 71/19.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului pe acelaşi loc de muncă.

De asemenea, decizia de concediere nu a fost emisă în baza unei expertize medicale, ci în baza fişei medicale prin care s-a constatat inaptitudinea fizică, incompatibilă cu atribuţiile de serviciu.

Prin emiterea deciziei de concediere contestatorul a fost discriminat faţă de alţi salariaţi, contrar dispoziţiilor art. 5 din Codul muncii, efectele actului unilateral al angajatorului manifestându-se şi cu privire la persoana acestuia, în sensul producerii unui prejudiciu moral.

107

S-a mai arătat că în cazul concedierii a fost prevăzut în favoarea salariatului dreptul la o despăgubire în cuantum de 3.600 euro.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 53/18.01.2017, a respins contestaţia ca nefondată.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că s-a dispus concedierea contestatorului în baza art. 61 alin. 1 lit. c) din Codul muncii pentru inaptitudinea fizică a acestuia, care nu îi permite îndeplinirea atribuțiilor corespunzătoare locului de muncă, stare constatată de medicul de medicina muncii prin fişa de aptitudini nr. 8021/29.01.2016.

Pentru măsura concedierii, contestatorul nu poate beneficia nici de despăgubirea de 3.600 euro, întrucât acordul social invocat în susţinerea acestei pretenţii nu îi este opozabil intimatei.

Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra condițiilor concedierii, pentru motive de inaptitudine fizică, luând în considerare numai fişa medicală şi nu un raport de expertiză medicală, pe care tribunalul trebuia să-l administreze ca probă în cauză.

De asemenea, nu s-a observat că decizia de concediere trebuia să conţină o listă cu locurile de muncă disponibile pentru care salariatul trebuia să opteze şi nici nu a analizat neîndeplinirea obligației intimatei de a se consulta cu sindicatul în privinţa deciziilor pe care urma să le ia în legătură cu locul de muncă al contestatorului, lipsa unor astfel de consultări creând o stare de discriminare.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe, pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

Prin decizia civilă nr. 3863, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de contestator împotriva sentinţei civile nr.53 din 18 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia Civilă, în dosarul nr.1276/90/2016, a schimbat sentinţa în sensul că anulează decizia nr.28/08.03.2016 în sensul că obligă intimata să-l reîncadreze pe contestator într-un loc de muncă protejat, potrivit capacităţii sale de muncă şi să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, de la data încetării contractului individual de muncă şi până la data reîncadrării efective; a respins cererea privind daunele materiale şi morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În baza fişei de aptitudini nr. 8021/29.01.2016 privitoare la capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii,

108

intimata a încetat contractul individual de muncă al contestatorului în baza art. 61 lit. c) din Codul muncii, acesta ocupând postul de maşinist ambalator.

Potrivit fişei de aptitudini nr. 967/03.04.2003, în raport de diagnosticul contestatroului de amputaţie traumatică 1/3 braţ stâng, s-a constatat că este apt condiţionat să fie încadrat în muncă, cu recomandarea ca locul de muncă să nu presupună activităţi la înălţime sau condiţii periculoase.

Contestatorul a fost salariatul intimatei, potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 8021/03.04.2002, până la data de 16.12.2013, când s-a dispus concedierea acestuia prin decizia nr. 420, în baza dispoziţiilor art. 65 alin.2 din Codul muncii.

Dispoziţia nr. 420/16.12.2013 emisă de către intimată, de încetare a contractului individual de muncă al contestatorului, a fost anulată prin decizia nr. 71/19.01.2016, pronunţată de această Curte în apel.

Urmare a anulării dispoziţiei de concediere, s-a dispus reintegrarea reclamantului în muncă, astfel că la data de 27.01.2016, potrivit deciziei nr. 13, acesta a fost reintegrat în funcţia de maşinist ambalator-secţia instalaţii ambalare, post pe care l-a ocupat anterior concedierii, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei.

După reintegrarea contestatorului pe postul anterior, medicul de medicina muncii a apreciat că în raport de incapacitatea fizică este inapt pentru postul de maşinist ambalator, însă apt pentru un alt loc de muncă, protejat.

În baza recomandării medicului de medicina muncii, intimata a emis decizia nr. 28/08.03.2016, prin care a dispus din nou încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 15.03.2016.

Potrivit art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul poate să concedieze salariatul dacă prin decizie a organelor competente de expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică, fapt care nu mai permite acestuia să-şi îndeplinească corespunzător atribuţiile la locul de muncă ocupat.

În cazul concedierii pentru motive de inaptitudine fizică în sensul art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să-i propună salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii, salariatul având de asemenea obligaţia ca în termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului să-şi manifeste în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă, potrivit art. 64 alin. 2 şi 3 din Codul muncii.

În situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, solicită sprijinul agenţiei de muncă teritoriale de ocupare a forţei de muncă pentru redistribuirea salariatului.

109

Din textele de lege enunţate rezultă că salariatului care prezintă o inaptitudine fizică constatată prin decizia organelor competente de expertiză medicală i se oferă o protecţie specială, în sensul că angajatorul nu dispune de îndată încetarea contractului individual de muncă, ci legiuitorul a stabilit în sarcina acestuia obligaţia să-i ofere un loc de muncă vacant, potrivit cu capacitatea de muncă a celui în cauză.

Angajatorul a avut sarcina să dovedească îndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 64 alin. 2 din Codul muncii, aceea de a oferi salariatului un loc de muncă vacant, potrivit capacităţii de muncă, dovadă pe care nu a făcut-o în cauză.

Simpla menţiune în conţinutul deciziei a imposibilităţii oferirii unui loc de muncă sau a menţiunii adresei prin care s-a solicitat agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă sprijinul, în vederea redistribuirii salariatului, nu este suficientă pentru dovada executării obligaţiei la care se referă textul evocat.

Neexecutarea obligaţiei impusă angajatorului printr-o normă imperativă atrage după sine sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere, motiv pentru care se impune desfiinţarea acesteia şi reintegrarea contestatorului într-un loc de muncă corespunzător capacităţii sale de muncă şi potrivit avizului medicului de medicina muncii.

Contestatorul a solicitat obligarea intimatei la plata daunelor morale, urmare a prejudiciului adus persoanei acestuia prin măsura concedierii.

Pentru plata prejudiciului nepatrimonial, contestatorul trebuia să facă dovada existenţei acestuia, a faptei intimatei şi a legăturii de cauzalitate.

Măsura unilaterală de concediere a fost dispusă de către intimată în considerarea inaptitudinii fizice a contestatorului pentru locul de muncă ocupat, stare pe care a confirmat-o medicul de medicină legală.

Prin adoptarea deciziei de concediere, intimata nu a urmărit să cauzeze un prejudiciu nepatrimonial contestatorului, ci a considerat că decizia se impune, întrucât inaptitudinea fizică este incompatibilă cu atribuţiile rezultând din fişa postului salariatului.

Pentru lipsa elementului subiectiv, nu se poate angaja o răspundere civilă de reparare a prejudiciului moral invocat de către contestator.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 480 Cod procedură civilă, se va admite apelul.

110

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

1. Buna credinţă. Consecinţele juridice ale nedovedirii relei-credinţe.

Art. 80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006

Raportat la buna credinţă a cocontractantului E SA, curtea a reţinut că aceasta nu poate fi înlăturată în cauză, reaua credinţă nefiind dovedită, cu consecinţe şi asupra neaplicării art.80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006.

În ce priveşte incidenţa acestui din urmă text, Curtea constată că în apel se susţine neobservarea de către judecătorul sindic a legăturii strânse între părţile tranzacţiei şi consecinţele negative produse asupra intereselor creditorilor.

Practic, reclamanta invocând art.80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006, susţine intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori, dovada intenţiei susmenţionate trebuind realizată efectiv prin date concrete care să o susţină, un aspect ce poate contribui la această situaţie fiind avantajele dobânditorului, determinate de condiţiile în care a fost încheiat actul.

Astfel, potrivit art.80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

(Decizia nr. 869A-C/11 decembrie 2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la data de 18.09.2015, sub nr.337/1259/2014/a12, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în calitate de creditor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele, E S.A. şi A S.A. reprezentată de administrator special BAC şi administrator judiciar P

111

I.P.U.R.L., anularea transferului de proprietate asupra bunurilor imobile menţionate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1176/14.05.2013 la BNP GA, repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligarea pârâtei ES.A să restituie bunurile, respectiv suprafaţa de 59.745 mp curţi construcţii, situat în Piteşti, str.***, împreună cu construcţiile existente pe teren.

În motivarea acţiunii, s-a arătat, în esenţă, că între debitoarea A S.A., în calitate de vânzător şi E S.A., în calitate de cumpărător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.1176/14.05.2013 la BNP GA, cu privire la bunurile menţionate, preţul stabilit fiind de 1.100.000 euro, suma fiind achitată de compărător în două tranşe, prin virament bancar, până la data de 25.09.2013, anterior datei stabilită de părţi pentru plata preţului, respectiv 30.01.2015.

În cauză, s-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.79-80 din Legea insolvenţei.

Astfel, pe de o parte, debitorul a urmărit prin încheierea contractului, fraudarea intereselor creditorilor (acest fapt rezultând din împrejurarea că există persoane din conducerea societăţii vânzătoare, care deţin acţiuni la societatea cumpărătoare) iar, pe de altă parte, convenţia a fost încheiată cu mai puţin de trei ani înainte de deschiderea procedurii, scopul urmărit a fost cel al sustragerii bunului din patrimoniul societăţii debitoare.

S-a susţinut că preţul de vânzare convenit, este derizoriu, neserios, în raport cu valoarea de circulaţia a imobilelor în zona respectivă, apreciindu-se că tranzacţia a avut drept efect ajungerea A S.A în stare de insolvabilitate, pârâta E S.A. fiind complice la prejudicierea creditorilor, profitând de beneficiile obţinute din încheierea contractului, în dauna pârâtei vânzătoare, şi pe cale de consecinţă, a creditorilor acesteia.

S-a solicitat anularea contractului în temeiul art.80 alin.1 lit.c) coroborat cu dispoziţiile art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea bunurilor în patrimoniul societăţii debitoare.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006, art.81 alin.2 raportat la art.85 alin.5 din aceeaşi lege, art.453 Cod procedură civilă.

S-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor, orice altă probă a cărei utilitate va rezulta din dezbateri.

Au fost anexate, în copie, procesul verbal din data de 27.08.2015, al Comitetului Creditorilor, prin care s-a aprobat introducerea acţiunii având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1176/14.05.2013, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în calitate de Preşedinte al Comitetului creditorilor fiind împuternicit să formuleze

112

cererea, alte înscrisuri în legătură cu obiectul acţiunii.Cererea şi înscrisurile au fost comunicate pârâtelor iar la

data de 08.10.2015 au fost înregistrate la instanţă întâmpinările pe care acestea le-au formulat.

Prin întâmpinarea formulată de E S.A. s-a solicitat respingerea cererii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege în acest sens.

În motivare s-a arătat că intenţia părţilor nu a fost sustragerea bunurilor din averea debitoarei, fraudarea intereselor vânzătorului şi implicit a creditorilor acesteia.

Cu referire la motivele invocate în acţiune, s-a arătat că nimeni din conducerea A S.A nu deţine acţiuni la societatea cumpărătoare, ES.A. că între cele două entităţi există exclusiv relaţii de afaceri, fireşti.

În ceea ce priveşte preţul neserios, s-a arătat că încheierea contractului a fost precedată de efectuarea unui raport de expertiză, expertul evaluator autorizat stabilind o valoare totală a bunurilor, de 1.027.000 lei, în condiţiile în care preţul convenit de părţi este superior rezultatului evaluării.

Achitarea preţului, anterior împlinirii scadenţei, nu constituie în opinia pârâtei decât o dovadă a bunei credinţe, şi nicidecum a intenţiei de fraudare a vânzătorului, cu atât mai puţin a creditorilor, în condiţiile în care la momentul tranzacţiei pârâta E S.A. nu a prevăzut ipoteza intrării cocontractantului în procedura insolvenţei.

La rândul său, pârâta A S.A, prin administrator special, a depus întâmpinare prin care a solicitat în mod prioritar, respingerea acţiunii, ca lipsită de interes, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea excepţiei, pârâta a susţinut că Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Serviciul Inspecţie Fiscală, a analizat contractul respectiv precum şi destinaţia plăţilor efectuate ca urmare a emiterii facturii fiscale nr.914572/31.05.2013, iar potrivit procesului verbal de control, nr.4/25.09.2013, din suma încasată, de 4.752.000 lei, s-au făcut plăţi către bugetul consolidat al statului (47,9% din sumă), către bugetul local, plăţi către furnizori transporturi, materii prime şi materiale, plăţi salariale, plăţi CEZ energie electrică, iar diferenţa a fost folosită pentru restituirea împrumuturilor contractate de la terţi, în scopul achitării la scadenţă a ratelor aferente eşalonării şi a plăţilor curente către bugetul consolidat al statului.

A arătat pârâta că din suma încasată ca preţ al tranzacţiei, cca 50% a fost plătită creditorului DGRFP, astfel că acesta nu are un interes în promovarea acţiunii.

Cu privire la fondul litigiului, pârâta a susţinut netemeinicia acţiunii, arătând că, începând cu anul 2008, urmare a crizei

113

economice generalizate, societatea şi-a redus activitatea atât pe plan intern cât şi extern, a fost nevoită să reducă numărul de salariaţi, prin concedieri colective, unele instituţii de credit nu au mai fost de acord cu prelungirea liniilor de creditare, situaţie în care, plata creditelor a impus angajarea de împrumuturi de la terţe societăţi.

S-a mai arătat că, eşalonarea la plata datoriilor bugetare, de care debitorul beneficia, s-a pierdut, pe fondul problemelor financiare, şi, urmare a acestui fapt, creditorul bugetar urma să treacă la executarea silită a garanţiilor.

În contextul arătat, Consiliul de Administraţie al A. S.A, în scopul redresării activităţii, a hotărât înstrăinarea unor bunuri din patrimoniul societăţii.

În acest scop, s-a adoptat Hotărârea Consiliului de Administraţie, nr.1252/16.04.2013, prin care s-a aprobat vânzarea activelor la preţul de 1.100.000 lei, pe baza raportului de evaluare bunuri, întocmit de expert evaluator, RF.

S-a concluzionat că nu există rea-credinţă în încheierea contractului, creditorii nu au suferit nici un prejudiciu, conform procesului verbal de control încheiat de creditorul bugetar, prin serviciu de inspecţie fiscală, destinaţia sumelor obţinute din transferul patrimonial, a fost în principal, acoperirea cheltuielilor bugetare, administratorul judiciar, în urma analizei documentelor debitorului a apreciat că transferul respectiv nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art.82 din Legea insolvenţei, concluziile din raportul de activitate publicat în BPI, nu au fost contestate de creditorul bugetar, astfel că se solicită respingerea cererii .

Acţiunea, având ca obiect anularea transferuri patrimoniale a fost înscrisă în Cartea funciară, sub nr.6864/2016, potrivit art.85 din Legea insolvenţei, de către reclamantă, dovada fiind depusă la dosar.

La termenul de judecată din data de 11.02.2016, instanţa, în condiţiile reglementate de art.284 C.proc.civ., a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţie care a fost respinsă, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din data de 5.06.2014, instanţa a admis cererile conexe şi a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă a debitoarei SC A SA .

La data de 10.09.2014 a avut loc şedinţa adunării creditorilor prin care a fost ales comitetul creditorilor format din DGRFP Ploieşti – preşedinte, B SA şi C SA membri.

Din conţinutul art.84 alin.1 din Legea insolvenţei rezultă că „administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul creditorilor va putea introduce acţiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul ori valoarea bunului transferat de către debitor, numai dacă subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului şi cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este

114

susceptibil de a fi anulat”.Potrivit procesului verbal din data de 27.08.2015, al

Comitetului Creditorilor, s-a aprobat introducerea acţiunii având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1176/14.05.2013, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în calitate de Preşedinte al Comitetului creditorilor fiind împuternicit să formuleze cererea.

Administratorul judiciar desemnat/confirmat nu a formulat acţiune având ca obiect anularea transferului patrimonial respectiv, iar potrivit art.81 alin.2 din Legea nr.85/2006 „Comitetul creditorilor poate introduce la judecătorul sindic o astfel de acţiune, dacă administratorul/lichidatorul judiciar nu o face”.

Prin urmare, excepţia lipsei de interes a fost respinsă, interesul fiind unul general, al creditorilor, interesaţi ca bunurile debitorului să fie readuse în patrimoniu, în scopul acoperirii tuturor creanţelor înscrise în tabel.

La acelaşi termen de judecată, reclamanta a fost decăzută din proba cu interogatoriul pârâtei persoană juridică, judecătorul sindic apreciind că proba cu interogatoriul poate să fie solicitată fie de către una dintre părţile implicate în cadrul procesului civil, fie din oficiu de către instanţa de judecată.

În ipoteza în care proba cu interogatoriul este solicitată de către una dintre părţile litigante, ea trebuie să fie propusă prin cererea de chemare în judecată, ori prin întâmpinare sub sancţiunea decăderii din cadrul acestei probe. Dacă se solicită proba cu interogatoriul unei persoane juridice, nu este suficient a se solicita prin cererea de chemare în judecată ori prin întâmpinare administrarea probei, ci trebuie să fie şi anexat la acestea bineînţeles sub sancţiunea decăderii din administrarea probei (articolul 194 litera e) raportat la art.355 alin.1 Cod procedură civilă).

La acelaşi termen s-a luat act de faptul că reclamanta nu contestă valabilitatea raportului de expertiză extrajudiciară, depus la dosar, având ca obiect evaluarea bunurilor transferate, şi a solicitat a i se permite „căutarea de alte expertize vizând aceeaşi zonă” urmând să depună înscrisuri la dosar, precum şi de faptul că nu se invocă folosirea sumelor obţinute, în alte scopuri decât interesul debitorului.

Depunerea unei alte expertize, extrajudiciare, de către reclamantă, nu a fost considerată utilă cauzei iar cu privire la expertiza judiciară de evaluare, s-a luat act că reclamanta nu a fost de acord cu plata onorariului expertului evaluator.

Prin sentinţa nr.193/F/18.02.2016, Tribunalul Specializat Argeş a respins ca neîntemeiată cererea, reţinând că prin încheierea din data de 5.06.2014, instanţa a admis cererile conexe şi a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă a debitoarei SC A SA.

S-a reţinut că potrivit procesului verbal din data de

115

27.08.2015, al Comitetului Creditorilor, s-a aprobat introducerea acţiunii având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1176/14.05.2013, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în calitate de Preşedinte al Comitetului creditorilor fiind împuternicit să formuleze cererea.

Tribunalul a reţinut că transferul a fost apreciat de reclamantă ca fiind fraudulos, deoarece prestaţia debitoarei a fost vădit disproporţionată faţă de cea a E S.A., iar, pe de altă parte, a fost încheiat cu intenţia tuturor părţilor de a prejudicia creditorii societăţii.

În acest sens, a constatat prima instanţă că au fost invocate dispoziţiile art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, potrivit cărora lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

Având în vedere temeiul de fapt invocat de reclamantă, respectiv vânzarea imobilelor cu intenţia tuturor părţilor de a prejudicia creditorii societăţii, obligarea subdobânditorului la restituirea bunurilor în proprietatea debitorului, judecătorul-sindic a analizat prioritar condiţiile de admisibilitate impuse de art.84 din lege, reţinând că art.80-85 reglementează o procedură specială care tinde la reîntregirea averii debitorului, dar această procedură specială nu prevede expres o derogare în ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni în anulare întemeiată pe art.79 şi 80 din aceeaşi lege (decât cu privire la calitatea procesual-activă), drept pentru care, se aplică normele de drept procesual civil în ce priveşte analiza condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească dreptul litigios dedus judecăţii.

S-a reţinut că art.149 din Legea nr.85/2006 prevede că dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele din Codul de procedură civilă, Codul comercial român şi ale Legii nr.637/2002. Scopul Legii nr.85/2006 este de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, caracterul colectiv al procedurii presupunând că această procedură este menită să satisfacă interesele tuturor creditorilor fără discriminare între ei.

În raport de motivul de anulare prevăzut în art.84 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic a constatat că este necesară întrunirea următoarelor condiţii: subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului transferat; acesta cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.

116

Art.84 alin.2 din lege prevede că, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor. Prezumţia poate fi răsturnată de către debitor. Ea nu se extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.

Din aceste dispoziţii a reţinut judecătorul-sindic că pentru anularea transferului în temeiul art.80 lit.c), reclamanta trebuia să facă dovada intenţiei frauduloase a pârâtei, terţ dobânditor al bunurilor; în sensul că trebuia dovedit faptul că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a existat dorinţa, atât a societăţii debitoare, cât şi a dobânditorului, de a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor.

În cauză, s-a apreciat că nu se poate reţine ca mijloc de probă prezumţia relativă de cunoaştere de către terţul subdobânditor a faptului că actul este susceptibil de a fi anulat, prezumţie prevăzută de art.84 alin.2 din Legea nr.85/2006, deoarece reclamanta nu a făcut dovada pretinsei legături între conducerile celor două societăţi, iar sarcina probei incumbă reclamantului potrivit dispoziţiilor art.249 C.proc.civ..

Ca atare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada complicităţii la fraudă a terţului subdobânditor, respectiv că acesta a cunoscut caracterul fraudulos a transferului de proprietate, situaţie de fapt care trebuie dovedită în faţa instanţei pentru a fi dovedit motivul de anulare prevăzut în art.84 alin.1 din Legea nr.85/2006.

În ce priveşte preţul, judecătorul sindic a reţinut că nicio probă administrată în cauză nu susţine ipoteza avansată de reclamantă, privind preţul derizoriu. Prin preţ derizoriu se înţelege, potrivit art.1665 alin.2 Cod civil, cu ale cărei dispoziţii se completează legea specială a insolvenţei, situaţia în care preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare. Or, în cauză, Consiliul de administraţie al debitorului A SA, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art.142 din Legea nr.31/1990, pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert autorizat, a decis, prin Hotărârea nr.1252/16.04.2013, încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărei nulitate se invocă.

A constatat instanţa că din suma obţinută din transfer patrimonial (4.752.000 lei), conform procesului verbal de control nr.4/25.09.2013, întocmit de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Serviciul Inspecţie Fiscală - analizat fiind contractul respectiv precum şi destinaţia plăţilor efectuate ca urmare a emiterii facturii fiscale nr.914572/31.05.2013, s-au făcut plăţi către bugetul consolidat al statului (47,9% din sumă), către bugetul local, plăţi către furnizori transporturi, materii prime şi materiale, plăţi salariale, plăţi către CEZ energie electrică, iar diferenţa a fost folosită pentru restituirea împrumuturilor contractate de la terţi, în scopul

117

achitării la scadenţă a ratelor aferente eşalonării şi a plăţilor curente către bugetul consolidat al statului (filele 99-178 dosar).

S-a reţinut astfel că, scopul debitorului la încheierea contractului a fost de continuare a activităţii, iar achitarea preţului contractului înainte de termenul stabilit prin contract nu poate fi interpretat în sensul prejudicierii vânzătorului debitor sau a creditorilor acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În motivare, se arată că în promovarea acţiunii s-a avut în vedere faptul că înstrăinarea a vizat un teren de 59.745 mp curţi-construcţii, aparţinând debitoarei, vânzarea fiind efectuată în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, prin actul contestat debitorul urmărind fraudarea intereselor creditorilor.

Sunt învederate condiţiile prevăzute de art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006, motivele invocate de instituţia fiscală pentru anularea tranzacţiei fiind dovedită în faţa tribunalului.

Astfel, prin încheierea contractului din 14.05.2013 s-a urmărit înstrăinarea imobilelor descrise în act în mod fraudulos, cu scopul scoaterii acestora din patrimoniul debitoarei, în dauna creditorilor, intenţia debitoarei fiind aceea de a afecta patrimonial pe creditorii săi.

Frauda pârâţilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare rezultă indubitabil din circumstanţele încheierii actului fraudulos, respectiv prin legătura strânsă existenţă între părţile tranzacţiei dată de faptul că există persoane din conducerea societăţii vânzătoare care deţin acţiuni şi la societatea cumpărătoare.

Pe de altă parte, vânzarea a fost făcută pentru un preţ situat cu mult sub preţul de piaţă, respectiv preţul real al bunurilor. Tranzacţia a fost încheiată pentru un preţ de 18 euro/mp de teren curţi-construcţii aferente, care este derizoriu şi neserios în raport cu valoarea de circulaţie a imobilelor în zona respectivă, în condiţiile în care numai preţul de circulaţie al terenului în zonă la data perfectării convenţiei era de 170-180 euro/mp.

Prin încheierea contractului sunt prejudiciaţi creditorii, SC E SA fiind complice şi profitând de beneficiul obţinut în dauna pârâtei-vânzătoare.

În contractul autentificat la 14.05.2013, nu se face vorbire despre o evaluare a activului ce a format obiectul contractului, fiind stipulată numai valoarea totală, care este de 10 ori mai mică decât preţul de circulaţie, diferenţa dintre prestaţiile părţilor fiind vădit disproporţionată.

Părţile cunoşteau că valoarea imobilelor este mult mai mare decât preţul menţionat în act, rezultând astfel că debitoarea a urmărit

118

scoaterea din patrimoniul său a unor bunuri teren şi clădire aferentă, pentru fraudarea intereselor creditorilor, în sensul că aceste bunuri să nu mai poată fi urmărite.

Sunt învederate prevederile art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, raportat la art.85 alin.3 din acelaşi act normativ, susţinându-se că în ipoteza îndeplinirii condiţiilor art.79 şi art.80 se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.E SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului

ca nefondat.Se susţine că simpla îndeplinire a condiţiei ca actul să fi fost

încheiat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, nu este suficientă pentru admiterea cererii, fiind necesar ca actul să facă parte din categoria celor indicate de legiuitor printr-o enumerare limitativă.

Reclamanta face vorbire despre frauda pârâţilor, însă, nu demonstrează legătura strânsă existentă între părţile tranzacţiei, după cum susţine, nicio persoană din conducerea pârâtei-debitoarei neavând acţiuni emise de E SA, între părţi existând simple relaţii comerciale de afaceri.

Nu numai că nu există vreo persoană care să deţină acţiuni la intimată, însă nu se demonstrează nici faptul că există o posibilă influenţă asupra conducerii pârâtei debitoare.

În ce priveşte preţul, se arată că acesta a fost determinat ţinând seama de cele menţionate în evaluarea expertului, în perioada anterioară vânzării preţurile fiind la un prag scăzut, or, vânzarea s-a făcut pentru un preţ net superior rezultatului evaluării.

Intimata a achitat integral preţul, chiar anticipat scadenţei convenite, astfel că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor legale pentru anularea actului.

A SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Se susţine că actul atacat a urmărit remedierea problemelor financiare ale societăţii şi continuarea activităţii curente faţă de datoriile eşalonate la plată la 9.02.2012.

Sunt redate aspecte din raportul de evaluare întocmit anterior vânzării, susţinându-se că la termenul din 11.02.2016, reprezentantul apelantei nu a contestat valabilitatea raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar.

De asemenea, nu se poate reţine vătămarea intereselor creditorilor, întrucât după încasarea preţului au fost efectuate plăţi la bugetul general consolidat, sumele fiind utilizate pentru desfăşurarea normală a activităţii.

D.G.R.F.P. Ploieşti a formulat răspuns la întâmpinările depuse, arătând că-şi menţine punctul de vedere, iar cu privire la probatoriul administrat în cauză se arată că nu putea fi luat în

119

considerare, raportul de evaluare întocmit de debitoare fiind subiectiv, disproporţia dintre prestaţii rezultând din contractul de vânzare-cumpărare al unui teren situat în aceeaşi zonă în care preţul a fost de 170 euro/mp.

În cauză nu este vorba despre anularea vânzării pentru un preţ derizoriu, cerinţa legii speciale vizând disproporţia vădită între prestaţii, faţă de art.80 alin.1 lit.b).

În apel a fost dispusă administrarea probei cu înscrisuri, solicitându-se SC A SA să depună la dosar actul constitutiv al societăţii, respectiv extrase ORC privind componenţa acţionarilor societăţilor pentru anul 2013.

Totodată, în temeiul art.330 Cod procedură civilă raportat la art.83 alin.1 din Legea nr.85/2006, s-a dispus administrare probei cu expertiză, prin încheierea din 20.10.2016 dispunându-se ca expertul să evalueze bunul la data transferului dreptului de proprietate, respectiv 14 mai 2013.

S-a dispus achitarea onorariului de către apelanta-reclamantă, fiind emisă adresă în acest sens, D.G.R.F.P. Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş depunând dovada achitării onorariului provizoriu stabilit.

La 11.04.2017, FU SRL a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei, solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, instanţa apreciind greşit că nu există probe care să susţină disproporţia preţului achitat în raport cu valoarea terenului.

Se arată că în mod greşit prima instanţă a considerat că nu s-a dovedit concertul fraudulos al celor două societăţi implicate în vânzare, pentru a fi incident art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, în condiţiile în care ambele societăţi erau controlate de aceeaşi persoană-CC, care deţine direct acţiuni şi controlează E SA, ale cărei decizii le-a putut influenţa, în timp ce la A SA, capitalul social era deţinut de mai multe societăţi controlate de aceeaşi persoană (V SA, A SA, AC SRL).

Ambele societăţi au avut reprezentarea efectelor contractului de vânzare, acţionând deliberat pentru prejudicierea societăţii şi ascunderea imobilului într-o societate care nu era urmărită de creditorii A.

Achiziţia imobilului de către E SA nu are nicio justificare economică, societatea neavând nevoie de acest imobil pentru realizarea obiectului de activitate (producţia de aparate electrocasnice).

Luarea deciziei de cumpărare nu a fost în interesul societăţii, fiind explicată prin presiunea exercitată de acţionarul

120

majoritar asupra consiliului de administraţie pentru scoaterea imobilului din patrimoniul A, cu consecinţa punerii acestuia la adăpost de creditorii societăţii.

Se solicită totodată să se constate reaua-credinţă a terţului dobânditor în achiziţia bunurilor ce a format obiectul contractului, în temeiul art.83 alin.2 teza a II-a din Legea nr.85/2006.

Cererea este întemeiată în drept pe art.61 alin.3 şi art.63 Cod procedură civilă.

În dovedire, se solicită proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică de specialitate.

Prin încheierea din 13.04.2017, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de FU SRL, constatându-se, în temeiul art.63 Cod procedură civilă, justificarea unui interes al intervenientului în formularea cererii, în calitate de creditor în procedură.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, văzând prevederile art.480 Cod procedură civilă şi probele administrate, Curtea constată următoarele:

Prealabil, raportat şi la decizia nr. 28/2015, pronunţată de instanţa supremă în procedura prevăzută de art. 519 C.proc.civ., Curtea reţine că se impune lămurirea cadrului procesual obiectiv din perspectiva obiectului cererii formulate şi a calificării juridice a acestuia, raportat la considerentele care le susţin.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în absenţa unei asemenea clarificări în primă instanţă, îi revine instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei (paragraf 50 decizia nr. 28/2015). Precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, în cererea de chemare în judecată, creditoarea a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1176/14.05.2013, susţinând că sunt incidente dispoziţiile art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006, deoarece actul este fraudulos, prin acesta debitorul urmărind fraudarea intereselor creditorilor şi este totodată încheiat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii. Se susţine că frauda pârâţilor rezultă din legătura strânsă existentă între părţile tranzacţiei, fiind persoane din conducerea societăţii vânzătoare care deţin acţiuni şi la cumpărător. Totodată, creditoarea

121

a arătat că vânzarea a fost făcută la un preţ situat cu mult sub preţul real al bunurilor, fiind disproporţionat faţă de acesta din urmă.

Ca temei de drept se indică expres prevederile art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, potrivit cu care sunt supuse anulării actele încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile.

Prima instanţă analizează într-adevăr exclusiv dispoziţiile art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, fără referire la art. 80 alin. 1 lit. b) din lege, deşi se susţine şi se analizează în fapt disproporţia prestaţiilor părţilor. Totodată, tribunalul interpretează primul text prin coroborare cu art.84 din acelaşi act normativ, acesta din urmă nefiind însă aplicabil în speţă. Astfel, art. 84 din lege are în vedere situaţia în care terţul achizitor al bunului de la debitoare, a transmis la rândul său bunul către o altă persoană, fiind vorba despre un act subsecvent. Judecătorul sindic se raportează în analiza sa la prevederile art.84 din Legea nr.85/2006, care vizează recuperarea bunului ori a valorii bunului transferat de către debitor de la subdobânditor, iar nu de la terţul dobânditor, ipoteză care nu este incidentă în cauză, contractul a cărui anulare se cere nefiind urmat de un nou transfer de proprietate, pentru a fi în prezenţa subdobânditorului. Cum, în cauză nu se invocă o atare ipoteză, părţile litigiului fiind determinate de părţile unui singur act de vânzare a cărui anulare se solicită, art. 84 din L. nr. 85/2006 nu este incident.

Faţă de această situaţie, Curtea constată că, deşi judecătorul sindic, în raport cu limitele învestirii sale, analizând faptele deduse judecăţii, verifică şi disproporţia prestaţiilor, reţine neincidenţa preţului derizoriu, ca motiv pentru respingerea acţiuni, deşi acesta nu are relevanţă pentru aplicarea art. 80 alin. 1 lit. b) sau c) din L.nr.85/2006. Astfel, din această perspectivă, se constată că nu se poate reţine ipoteza preţului fictiv sau a preţului derizoriu prevăzută de art.1665 Cod civil, preţul stabilit fiind plătit şi neputându-se constata o disproporţie faţă de valoarea bunului, de aşa importanţă încât să fie evident că părţile nu au dorit să consimtă o vânzare, ci un act cu titlu gratuit. Ceea ce este relevant însă, este faptul că, în materia insolvenţei, pentru aplicarea art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, nu este necesar să se reţină preţul derizoriu, fiind necesar să rezulte disproporţia prestaţiilor părţilor, în detrimentul debitorului.

Curtea reţine că pentru stabilirea acestei situaţii judecătorul sindic nu a administrat probele necesare, realizând un amestec între cele două ipoteze de text (lit. b) şi c) ale art. 80 alin. 1), fără un raţionament coerent.

În acest context, în temeiul art.22 Cod procedură civilă, văzând conţinutul cererii de chemare în judecată, se constată că tribunalul, deşi a analizat atât disproporţia prestaţiilor cât şi

122

participarea la fraudă a părţilor actului atacat, nu a raportat situaţia de fapt dedusă judecăţii la textul aplicabil, anume art. 80 alin. 1 lit. b) din L. nr. 85/2006.

Deşi nu se poate reţine că tribunalul nu a soluţionat fondul cererii, în condiţiile în care a fost învestit practic cu două dintre ipotezele art. 80 din lege (au fost învederate prevederile art.79-83 din L. nr. 85/2006), Curtea constată că instanţa nu a lămurit cadrul procesual obiectiv, realizând o mixtură între textele invocate şi reţinând în final că nu este întrunită ipoteza art. 80 alin. 1 lit. c) din L. nr. 85/2006.

Pe de altă parte, faţă de art.480 alin.3 Cod procedură civilă şi de conţinutul cererii de apel şi a întâmpinărilor, curtea retine că şi dacă s-ar considera subsidiar că nu a fost soluţionat fondul cererii aşa cum a fost formulat, nefiind solicitată trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel este învestită cu fondul cererii.

Ca atare, Curtea reţine că, deşi în cererea de chemare în judecată nu se indică expres art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, care are în vedere operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, autoritatea fiscală reclamantă susţine constant disproporţia vădită între prestaţiile părţilor contractului de vânzare în discuţie, iar faţă de art. 22 alin. 4 C.proc.civ., calificarea faptelor şi încadrarea lor în drept reprezintă atributul instanţei de judecată.

Deşi în lege disproporţia prestaţiilor este prevăzută ca o ipoteză distinctă de art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, aceasta nu a fost analizată de către instanţă, care reţine strict limita de drept a învestirii. Tribunalul s-a raportat la art.80 alin.1 lit.c) din lege, constatând că preţul s-a întemeiat pe un raport de evaluare, din care nu se relevă intenţia părţilor de a frauda interesele creditorilor, cu atât mai mult cu cât din suma obţinută s-a procedat la achitarea unor datorii de la bugetul consolidat al statului, către bugetul local şi către creditorii curenţi.

Curtea reţine că disproporţia între prestaţia debitorului şi cea primită în schimb a fost analizată de către judecătorul sindic, exclusiv pentru a analiza dovada intenţiei tuturor părţilor implicate în act de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile, fără o calificare a faptelor şi identificarea normei aplicabile, anume art. 80 alin. 1 lit. b) din L. nr. 85/2006.

Cu privire la acest aspect, se constată că susţinerile pârâtei sunt în sensul că operaţiunea s-a realizat pentru achitarea datoriilor şi salvarea debitoarei din situaţia în care se afla. Însă, în raport de textul menţionat, nu are relevanţă scopul operaţiunii, legea cerând numai ca prestaţia debitorului să depăşească vădit pe cea primită, iar actul să fie efectuat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Legea se referă la operaţiunile comerciale ale debitorului,

123

înţelegând prin acestea atât operaţiunile propriu zise legate de obiectul de activitate al debitoarei cât şi operaţiuni cu bunurile aflate în patrimoniul acesteia, cerinţa fiind aceea ca debitorul să primească o valoare disproporţionat mai mică decât valoarea propriei sale prestaţii.

Întrunirea celei de-a doua condiţii a textului rezultă cu evidenţă din chiar actul atacat, autentificat sub nr. 1176/14.05.2013 (filele 10-13 dosar fond), procedura fiind deschisă prin încheierea din 5.06.2014.

Într-adevăr, disproporţia vădită între prestaţia debitorului şi cea primită de acesta nu s-a relevat cu evidenţă din probele administrate în faţa primei instanţe, astfel că în raport de aspectele reţinute cu ocazia dezbaterilor derulate la 11.02.2016 (filele 233-234 dosar fond), în apel s-a dispus din oficiu administrarea probei cu expertiză.

Dispoziţia primei instanţe s-a întemeiat pe faptul că reclamanta a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1367/30.12.2013, având ca obiect un imobil de 4.447 mp, situat în intravilanul municipiului Piteşti, ***, în care preţul de vânzare este substanţial mai mare. Faţă de faptul că actul este încheiat în acelaşi an şi că vizează un teren situat în aceeaşi zonă cu cel care constituie obiectul vânzării în prezenta cauză, susţinerile reclamantei referitoare la disproporţia vădită între prestaţii se impunea a fi dovedită prin întocmirea unui raport de evaluare a terenului. Simpla depunere a actului din 30.12.2013 la dosar nu poate determina automat concluzia disproporţiei vădite dintre prestaţii, aşa cum susţine apelanta inclusiv în faza apelului în răspunsul la întâmpinare (fila 33 dosar fond), deoarece cele două contracte vizează suprafeţe diferite de teren, determinant pentru valoarea bunului, în ansamblu, fiind atât întinderea mare, cât şi posibila afectare a terenului de utilităţi sau construcţii.

Tribunalul a pus în discuţia părţilor efectuarea unei expertize de evaluare a bunului, titularul cererii arătând că nu contestă raportul de evaluare depus la dosar întocmit cu ocazia vânzării, dar că este necesară căutarea unei alte expertize pentru aceeaşi zonă.

Văzând prevederile art.22 alin.2 teza finală rap. la art.83 alin.1 din Legea nr.85/2006, faţă de susţinerile părţilor şi de necesitatea aflării adevărului în procesul civil, instanţa nu putea respinge proba cu expertiză, reţinând că niciuna din părţi nu este de acord cu plata contravalorii acestei, ci trebuia să dispună o asemenea probă, să stabilească, în condiţiile art.331 raportat la art.262 alin.2 Cod procedură civilă, obiectivele şi onorariul expertului şi numai în ipoteza în care ar fi rezultat neîndeplinirea obligaţiilor impuse să constate nedovedirea cererii.

Pentru a complini aceste aspecte procedurale, Curtea a

124

dispus efectuarea probei la 20.10.2016, stabilind obligaţia de achitare a onorariului în sarcina apelantei-reclamante.

La 21.03.2017, a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică privind evaluarea dispusă de instanţă, în care au fost prezentate trei variante de calcul ţinând cont de valoarea de piaţă şi preţul de cost.

Arată expertul că fiind fond închis, se impune estimarea unui procent din valoarea de piaţă absolută a terenului şi analizarea deprecierii economice a activului industrial în raport de această situaţie.

A fost determinată valoarea terenului la 1.525.300 euro pentru un preţ de 25,53 euro/mp, însă nu a fost avută în vedere valoarea la data contractului ci în prezent, astfel că au fost admise obiecţiunile formulate de părţi, dispunându-se expertului să evalueze bunul la nivelul anului 2013, când a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare.

Prin încheierea din 30.03.2017 s-a dispus expertului să se prezinte în faţa instanţei pentru lămurirea obiectivului stabilit de instanţă şi pentru a pune în discuţie chestiunile invocate de părţi, respectiv caracterul de teren înfundat, existenţa sau inexistenţa utilităţilor, gradul de ocupare al terenului cu suprafeţe construcţii, respectiv suprafeţe betonate.

La 13.04.2017, s-a procedat la audierea expertului în faţa instanţei de judecată, acesta arătând că lucrarea s-a raportat exclusiv la valoarea terenului, construcţiile fiind evaluate numai pentru a ajuta la determinarea valorii terenului (fila 421 vol.III dosar apel).

Prin încheierea din 13.04.2017, s-a solicitat expertului să prezinte valoarea imobilului înstrăinat la nivelul lunii mai 2013, ţinând seama şi de ofertele de preţuri care se vor pune la dispoziţia expertului.

La 14.04.2017, intervenientul accesoriu a depus la dosar raportul de evaluare privind două suprafeţe de teren aflate în proprietatea Consiliului Local Piteşti, respectiv A SA, oferte de preţ şi contract de vânzare-cumpărare din 30.12.2013.

Au fost aplicate amenzi expertului pentru nedepunerea răspunsului la obiecţiuni prin încheierile din 15.06.2017 şi 29.06.2017 prima amendă fiind ridicată prin încheierea din 14.09.2017.

La data de 7.09.2017, a fost depus la dosar raportul de expertiză în urma admiterii obiecţiunilor, susţinându-se că valoarea terenului la data de 31.05.2013 era de 5.803.100 lei echivalentul a 1.254.000 euro.

În cuprinsul raportului de expertiză (anexa 2) determinând valoarea de piaţă a bunului, prin tehnica „pas cu pas”, în ipoteza 1, ţinând seama de faptul că acesta este fond închis, expertul stabileşte pentru teren o valoare de 8.079.400 lei, iar pentru construcţie 15.076.000 lei, construcţii speciale 573.700 lei în valoare totală de

125

23.729.100 lei, care la un curs valutar de 4,3794 lei/euro determină o valoare de 5.430.000 euro.

În ipoteza a II-a expertul estimând un procent de 60% din valoarea de piaţă, valoare absolută a terenului fond închis, determină o valoare a terenului de 6.925.200 lei, iar pentru construcţii de 15.076.000 lei, construcţii speciale fiind de 573.700 lei, care faţă de gradul de recunoaştere a costului în valoarea de piaţă, determină o valoare totală de 22.574.900 lei, care reprezintă 5.165.881 euro.

În ipoteza a III-a expertul estimând un procent de 50% din valoarea de piaţă, valoare absolută a terenului fond închis, determină o valoare a terenului de 5.771.000 lei, iar pentru construcţii de 15.076.000 lei, construcţii speciale fiind de 573.700 lei, care faţă de gradul de recunoaştere a costului în valoarea de piaţă, determină o valoare totală de 21.420.700 lei, care reprezintă 4.981.558 euro.

În ipoteza a IV-a expertul estimând un procent de 60% din valoarea de piaţă, valoare absolută a terenului fond închis, determină o valoare a terenului de 4.616.800 lei, iar pentru construcţii de 15.076.000 lei, construcţii speciale fiind de 573.700 lei, care faţă de gradul de recunoaştere a costului în valoarea de piaţă, determină o valoare totală de 20.266.500 lei, care reprezintă 4.713.139 euro.

La termenul din 28.09.2017, după respingerea obiecţiunilor formulate de părţi, s-a solicitat expertului să precizeze valoarea bunului imobil, compus din teren şi construcţii, aşa cum s-a menţionat în contractul de vânzare atacat, în sensul de a se arăta dacă valoarea precizată reprezintă numai terenul sau terenul afectat de construcţii, respectiv terenul şi construcţiile înstrăinate.

Faţă de lămuririle înaintate de expert, Curtea a dispus amânarea cauzei, iar la 8.11.2017 expertul a depus la dosar precizările solicitate, evaluând imobilul la data vânzării la 3.126.600 euro, respectiv 14.003.900 lei.

Obiecţiunile formulate de către intimate, referitoare la modul de determinare a valorii construcţiilor, au fost respinse de către instanţă, care a reţinut, pe de o parte că, acestea au mai fost formulate şi raportat la punctul de vedere anterior depus de expert, fiind respinse prin încheierea din 28.09.2017, iar pe de altă parte că, modul în care înţelege expertul să prezinte şi să pună în valoare cunoştinţele sale de specialitate, nu pot constitui obiecţiuni la raportul de expertiză. Criteriile în baza cărora a fost calculată valoarea construcţiilor, diferită pentru fiecare tip de construcţie în parte (valoare per mp-filele 686-687 vol. IV), ţin de cunoştinţele de specialitate, expertul arătând în cauză că a aplicat deprecierea economică, aceeaşi ca şi pentru teren, valorilor de piaţă aferente clădirilor şi construcţiilor speciale, la nivelul lunii mai 2013.

În ce priveşte aplicarea unui grad de depreciere funcţională identic pentru toate construcţiile, respectiv criticile referitoare la supraevaluarea unor construcţii cu o vechime considerabilă şi

126

aplicarea unor criterii de evaluare identice pentru construcţii de tip închis clădirilor de tip deschis, Curtea constată mai întâi că expertul indică valori diferite pentru fiecare metru pătrat de construcţie, în funcţie de tipul acesteia, şi, de altfel, chiar dacă aceste obiecţiuni ar fi fost admise, nu ar putea influenţa valoarea determinată de expert într-o manieră în care să se constate inexistenţa disproporţiei vădite a prestaţiilor părţilor. Astfel, în obiecţiunile A s-a susţinut prin exemplificare că valorile reale ale corpurilor 77, 78, 79 şi 94 ar depăşi cu puţin jumătate din valoarea determinată de expert ca valoare de piaţă, însă, şi în ipoteza în care s-ar considera corecte susţinerile debitoarei, referitoare la aceste valori, se constată că valoarea imobilului este dincolo de dublul sumei prevăzută în contractul de vânzare a cărui nulitate se solicită.

În ce priveşte susţinerile administratorului judiciar, referitoare la valoarea terenului de sub construcţii, se constată că expertul a indicat valori diferite ale terenului şi ale construcţiilor, însă şi dacă s-ar considera că valoarea construcţiilor este singura care trebuie determinată şi luată în calcul cu excluderea valorii terenului de sub acestea, numai aceasta depăşeşte cu peste 50% valoarea din contract, iar dacă se adaugă valoarea terenului liber de 15.878 mp, această valoare se dublează.

Cu privire la scopul urmărit prin contract, care ar influenţa valoarea bunului, se constată că susţinerile părţilor pârâte sunt contradictorii, pe de o parte A raportându-se la valoarea terenului ca şi cum contractul ar fi vizat vânzarea acestuia pentru utilizare ca teren liber, construcţiile fiind vechi şi reprezentând mai degrabă o sarcină a bunului, în timp ce E susţine că avea nevoie de spaţii de depozitare pentru produsele sale, destinate exportului, astfel că, faţă de lipsa unui scop declarat în contract sau dovedit în cauză, rezultă că s-a urmărit înstrăinarea bunului pentru utilizarea sa, aşa cum a fost menţionat în contract, teren şi construcţii, astfel că valoarea determinată în expertiză nu poate fi cenzurată.

În acest context, se constată că între valoarea bunului avut în vedere în contractul de vânzare-cumpărare atacat cu prezenta cerere (1.100.000 euro) şi valoarea determinată de expert după aplicarea corecţiilor date de deprecierea economică (3.126.600 euro), există o disproporţie vădită, valoarea fiind de aproximativ trei ori mai mare decât preţul stabilit de părţi.

Susţinerile din cererea de intervenţie accesorie, referitoare la valoarea bunului înstrăinat, confirmate parţial prin punctul de vedere exprimat de expertul cauzei şi de expert GC , sprijină poziţia apelantei, creditor bugetar, astfel că se va reţine şi din această perspectivă disproporţia dintre prestaţiile părţilor.

Prin urmare, este îndeplinită ipoteza art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, care are în vedere operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3

127

ani anteriori deschiderii procedurii, astfel că cererea formulată de creditor este întemeiată sub acest aspect.

Nu se poate constata aplicarea art.82 din Legea nr.85/2006, potrivit căruia nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale curente, întrucât în cauză operaţiunea nu este una obişnuită, debitoarea procedând la înstrăinarea unui bun important din patrimoniul său.

Curtea constată, dincolo de faptul că actul nu vizează îndeplinirea obiectului de activitate, că în apărările formulate societatea chiar a invocat că actul a fost necesar pentru a se încerca remedierea problemelor financiare ale societăţii (fila 90 dosar fond), astfel că nu se poate constata caracterul curent al acestei operaţiuni.

Ca atare, constatând aplicarea art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, se va dispune anularea actului de vânzare, cu consecinţa prevăzută de art. 83 alin. 1 din lege, potrivit cu care terţul dobânditor în cadrul unui transfer patrimonial, anulat conform art. 80, va trebui să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condiţiile legii.

Faţă de cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, curtea va constata că bunul există iar terţul dobânditor, care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea bunului ce-i fusese transferat de către debitor, va avea împotriva averii o creanţă de aceeaşi valoare, cu condiţia ca terţul să fi acceptat transferul cu bună-credinţă şi fără intenţia de a-i împiedica, întârzia ori înşela pe creditorii debitorului. În caz contrar, terţul dobânditor pierde creanţa sau bunul rezultat din repunerea în situaţia anterioară, în favoarea averii debitorului. Reaua-credinţă a terţului dobânditor trebuie dovedită.

Raportat la buna credinţă a cocontractantului E SA, curtea reţine că aceasta nu poate fi înlăturată în cauză, reaua credinţă nefiind dovedită, cu consecinţe şi asupra neaplicării art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006.

În ce priveşte incidenţa acestui din urmă text, Curtea constată că în apel se susţine neobservarea de către judecătorul sindic a legăturii strânse între părţile tranzacţiei şi consecinţele negative produse asupra intereselor creditorilor.

Practic, reclamanta invocând art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, susţine intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori, dovada intenţiei susmenţionate trebuind realizată efectiv prin date concrete care să o susţină, un aspect ce poate contribui la această situaţie fiind avantajele dobânditorului, determinate de condiţiile în care a fost încheiat actul.

Astfel, potrivit art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006,

128

administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

Data încheierii actului a cărui anulare se solicită (14.05.2013) se încadrează în mod cert în perioada de 3 ani anteriori deschiderii procedurii, dispusă prin încheierea din 5.06.2014.

Pentru a opera sancţiunea nulităţii, este necesar ca actul să fie întocmit cu intenţia tuturor părţilor de a sustrage bunuri de la urmărirea creditorilor ori de a le afecta în orice fel drepturile.

O asemenea situaţie este incidentă atunci când se dovedeşte, în condiţiile art.249 Cod procedură civilă, că între părţile contractului există legături care denotă interese comune sau chiar identitate de părţi, eventual sub protecţia unei persoane juridice, cu consecinţa obţinerii unor avantaje efective şi prejudicierea creditorilor.

Deşi în cererea de chemare în judecată se arată că există persoane din conducerea societăţii vânzătoare care deţin acţiuni şi la societatea cumpărătoare, atare aspect nu este detaliat în cerere prin indicarea unor nume sau persoane, care să facă parte din ambele societăţi şi să fi influenţat sau să fi putut influenţa decizia în privinţa încheierii actului.

Curtea reţine că din înscrisurile depuse în sprijinul acestor alegaţii (filele 22-34 dosar fond), reprezentând lista administratorilor şi asociaţilor celor două societăţi, rezultă că în general aceştia sunt persoane diferite, cu excepţia lui PF, care îndeplineşte funcţia de administrator în cadrul A SA, într-un for colectiv, şi totodată preşedinte al Consiliului de administraţie la E SA.

Deţinerea acestei calităţi nu este prin ea însăşi în măsură să determine concluzia intenţiei frauduloase a tuturor părţilor implicate în convenţia atacată cu privire la scoaterea bunurilor de sub urmărirea creditorilor, însă, poate constitui un indiciu pentru construirea unui asemenea raţionament.

În acest context, cum nu se poate reţine automat că poziţia unei persoane, de membru în consiliul de administraţie, respectiv de preşedinte al consiliului de administraţie, în cele două societăţi, relevă intenţia părţilor de a scoate bunurile de la urmărirea creditorilor, rezultă că pentru incidenţa art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, trebuie dovedită intenţia de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile, care trebuie să aparţină tuturor părţilor implicate în act.

Curtea reţine că administratorul din forul colectiv nu se

129

poate identifica integral cu voinţa societăţii, după cum nici preşedintele CA al cumpărătoarei nu reprezintă singur voinţa socială.

Într-adevăr, potrivit art.1432 alin.1 din Legea nr.31/1990 Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie, iar în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său. Însă, în cazul de faţă nu interesează reprezentarea societăţii ci modul în care a fost constituită voinţa acesteia cu privire la actul de înstrăinare.

Din hotărârea Consiliului de administraţie din 16.04.2013 (filele 99-101) rezultă că s-a procedat la aprobarea înstrăinării bunului în discuţie în urma evaluării efectuate, care a stabilit o valoare de 1.100.000 euro. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că într-adevăr cu ocazia luării deciziei încheierii contractului, părţile au procedat la evaluarea bunului ce urma să facă obiectul vânzării, raportul de evaluare a imobilului determinând o valoare de aproximativ 1.027.000 euro. Valoarea a fost determinată prin decizia Consiliului de administraţie la 1.100.000 euro, care a constituit şi preţul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare.

Din procesul verbal al şedinţei CA E, din 17.04.2013, rezultă că PF s-a abţinut de la votul privind luarea hotărârii de achiziţionare a bunului imobil de la A.

Ca atare, aşa cum s-a reţinut mai sus, fără o dovadă concretă în sensul susţinerii intenţiei frauduloase a părţilor pentru prejudicierea creditorilor nu se poate constatat aplicarea art. 80 alin. 1 lit. c) din L. nr. 85/2006.

Susţinerile din cererea de intervenţie accesorie, referitoare la controlul ambelor societăţi de către aceeaşi persoane nu se verifică prin probele administrate în cauză, înscrisurile depuse odată cu concluziile scrise neputând fi luate în seamă faţă de art. 394 alin. 3 C.proc.civ., astfel că cererea nu poate fi primită sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, reţinând numai incidenţa art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, precum şi faptul că bunul există, în temeiul art. 480 C.proc.civ. şi art. 8 din L. nr. 85/2006, curtea a admis apelul, a schimba sentinţa, în sensul că a admis cererea şi a anulat contractul de vânzare autentificat sub numărul 1176/14.05.2013 la BNP GA, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei E SA să restituie debitoarei bunul înstrăinat, compus din teren de 59.745 mp şi construcţiile menţionate în contractul de vânzare cumpărare. A fost admisă cererea de intervenţie accesorie, în favoarea apelantei reclamante.

2. Emiterea unei dispoziţii de instituire a sechestrului asigurător cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind urgenţa şi existenţa unui pericol. Nulitate relativă . motive şi mod de invocare.

130

Art. 49 alin (3) Cod procedură fiscalăArt. 213 alin (12) Cod procedură fiscală

Art.178 alin (2) Cod procedură civilă

Potrivit art. 213 alin (12) C. proc. fiscală dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

De asemenea conform art.213 alin (12) C.proc. fisc. prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

În plus, potrivit art.49 alin (3) C.proc.fisc. actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) al art.49 C.proc.fisc. sunt anulabile. De asemenea conform art. 3 alin (2) C.proc.fisc. unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.

Totodată conform art.178 alin (2) C.proc. civ. nulitatea relativă poate fi invocată doar de partea interesată.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că spre deosebire de motivele de nulitate absolută, care pot fi invocate fie de instanţă din oficiu, fie de partea interesată, motivele de nulitate relativă pot fi invocate doar de persoana interesată. Emiterea unei dispoziţii de instituire a sechestrului asigurător cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind urgenţa şi existenţa unui pericol se circumscrie motivelor de nulitate relativă prevăzute de art.49 alin (3) C.proc. fisc. , astfel că aceste aspecte trebuie invocate de către partea interesată, neputând fi invocate din oficiu de către instanţa de judecată.

(Decizia nr. 1455/R-CONT/04 Decembrie 2017)

La data de 15 iulie 2016, contestatorul FB a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională

131

de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 19246/27.06.2016, precum şi a procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile nr. 92248/27.06.2015, din dosarul fiscal nr. 983/2016, ca fiind întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

În motivare, contestatorul a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 1970/04.11.2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 998/90/2014/a1, rămasă definitivă la Curtea de Apel Piteşti la data de 19.04.2016, s-a dispus atragerea răspunderii contestatorului şi obligarea sa la plata sumei de 22 792,10 lei către debitoarea SC U SRL, întocmindu-se actele de executare constând în somaţie, titlu executoriu, proces verbal identificare bunuri, decizia de instituire măsuri asigurătorii şi sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile împotriva sa.

În realitate, susţine contestatorul că suma de 22792,10 lei, cu titlu de creanţă, reprezintă datoria societăţii debitoare către intimată, iar creanţa nu este certă, formele de executare fiind emise cu nerespectarea dispoziţiilor art. 662 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a arătat că organele de executare silită au pus în aplicare dispozitivul Deciziei nr.223/A-com din 19.04.2016 a Curţii de Apel Piteşti prin care s-a dispus ca numitul Furtună Bogdan să suporte întregul pasiv al debitoarei SC U SRL în sumă de 22792 lei, compus conform tabloului definitiv al creanţelor împotriva debitoarei menţionate, stabilit de lichidator judiciar E SPRL.

Prin sentinţa nr. 1610/06.07.2017, Tribunalul Vâlcea a admis cererea, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 19246, din data de 27.07.2016 şi Procesul verbal de sechestru asiguratoriu nr. 92248, din data de 27.06.2016, emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 19246 din data de 27.07.2016, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, s-a dispus instituirea unui sechestru asiguratoriu asupra cotei părţi indivize din apartamentul în suprafaţă utilă de 65 m.p. Urmare a emiterii respectivei decizii, a fost întocmit de către pârâtă şi Procesul verbal de sechestru asiguratoriu nr. 92248, din data de 27.06.2016.

Tribunalul a reţinut dispoziţiile art.213 alin.4 şi alin. 2 din Legea nr.207/2015, constatând că luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a persoanei împotriva căreia s-a dispus o atare măsură, care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a

132

zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie, care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazuri limitate, în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului menţionate în cuprinsul normei legale, revenindu-i organului care a dispus instituirea măsurilor obligaţia de a face o atare dovadă.

Tribunalul a mai reţinut că prin alin. 7 al art. 213 C.proc.fisc. se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrinsec, această prevedere ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul rezulta din modul în care contribuabilul şi-a nesocotit obligaţiile fiscale, acest pericol nu ar fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanţă, ci ar dăinui în toată această perioadă şi ulterior. Or, încetarea efectelor măsurilor, sau reanalizarea pericolului la 6 luni, arată faptul că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operaţiunilor controlate.

Analizând motivele invocate de către pârâtă în cuprinsul deciziei contestate, tribunalul a reţinut că acestea nu sunt apte să susţină instituirea împotriva reclamantului a unei măsuri care se vrea a fi excepţională, tocmai prin modul de reglementare, acestea neputând dovedi în lipsa altor probe directe, existenţa pericolului de sustrage, ascundere ori risipire a patrimoniului de către reclamant constituind mai degrabă o apreciere de ordin subiectiv a pârâtei cu privire la comportamentul pe care este posibil să-l aibă reclamantul în perioada următoare, bazat pe o prezumţie simplă reţinută din cuantumul ridicat al obligaţiei fiscale şi a faptului că cesta este deţinut în coproprietate.

Argumentele organului fiscal exprimate în cuprinsul deciziei contestate sunt, în opinia tribunalului, departe de a justifica instituirea unei astfel de măsuri, dat fiind caracterul excepţional al acesteia, întrucât existenţa unei obligaţii de plată în sarcina reclamantului printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă, nu poate conduce, fără a fi susţinută de alte probe, la concluzia că atitudinea reclamantului va fi aceea de încercare de înstrăinare sau diminuare a patrimoniului pentru îngreunarea colectării, cu atât mai mult cu cât cuantumul obligaţiei de plată nu poate fi reţinut drept dovadă a pericolului de sustragere, risipire sau diminuare în mod considerabil a patrimoniului său.

133

Instanţa de fond a reţinut şi că procesul verbal de sechestru asiguratoriu nr. 92248 din data de 27.06.2016 a fost emis ca urmare a întocmirii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, fiind un act subsecvent acesteia, emis pentru a pune în practică măsura dispusă prin respectiva decizie, or, în condiţiile în care instanţa a apreciat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este nelegală şi netemeinică şi a dispus anularea acesteia, nelegalitatea şi netemeinicia respectivei decizii se răsfrânge şi asupra procesului verbal emis pentru punerea acesteia în executare.

La 17.08.2017, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 1610/06.07.2017, solicitând admiterea căii de atac şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare se arată că executarea silită pornită împotriva debitorului FB, în calitate de fost administrator al U SRL, a avut la bază drept titlu de creanţă Decizia nr. 223/A-com /19.04.2016 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a atras răspunderea solidară a acestuia pentru suma de 22.792 lei.

Această sumă constituie creanţă fiscală şi se execută silit potrivit Codului de procedură fiscală, în acest sens fiind emise titlul executoriu nr. 192/12.05.2016 şi somaţia nr. 193/12.05.2016 pentru întreaga sumă de 22.792 lei, prin aplicarea art. 220 alin. 10 din Legea nr. 207/2015.

Temeinicia şi legalitatea măsurilor asigurătorii rezultă şi din temeiul de drept al acestora, respectiv art. 213 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 207/2015, aceste măsuri fiind dispuse de organul fiscal cu scopul de a crea o garanţie că persoana supusă verificării fiscale nu îşi va înstrăina bunurile în timpul desfăşurării inspecţiei fiscale sau până la emiterea titlului de creanţă.

Întrucât bunul imobil este un bun comun, asupra acestuia au fost aplicate doar măsurile asigurătorii, urmând ca executarea silită să continue după finalizarea acţiunii de partaj intentată de organul fiscal, în proprietatea debitorului nefiind identificate alte bunuri mobile sau imobile urmăribile care ar fi putut acoperi creanţa.

Curtea, analizând recursul, a constatat că este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.213 alin (12) C.proc. fisc. dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.

De asemenea conform art.213 alin (12) C.proc. fisc. prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor

134

asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

În plus, potrivit art.49 alin (3) C.proc.fisc. actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) al art.49 C.proc.fisc. sunt anulabile. De asemenea conform art. 3 alin (2) C.proc.fisc. unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.

Totodată conform art.178 alin (2) C.proc. civ. nulitatea relativă poate fi invocată doar de partea interesată.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că spre deosebire de motivele de nulitate absolută, care pot fi invocate fie de instanţă din oficiu, fie de partea interesată, motivele de nulitate relativă pot fi invocate doar de persoana interesată. Emiterea unei dispoziţii de instituire a sechestrului asigurător cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind urgenţa şi existenţa unui pericol se circumscrie motivelor de nulitate relativă prevăzute de art.49 alin (3) C.proc. fisc. , astfel că aceste aspecte trebuie invocate de către partea interesată, neputând fi invocate din oficiu de către instanţa de judecată.

În speţă, din analiza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, rezultă că nu s-a invocat de către intimatul FB faptul că măsura asigurătorie a fost instituită cu nerespectarea dispoziţiilor art.213 alin (2) C.proc.fisc. astfel că instanţa nu putea proceda la o astfel de analiză.

În ce priveşte apărarea intimatului conform căreia nu se pot institui măsuri asigurătorii asupra bunurilor comune ale soţilor Curtea a reţinut că nu poate fi primită o astfel de apărare prin raportare la dispoziţiile art.213 alin (12) C.proc.fisc.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ. a fost admis recursul, casată sentinţa, iar în rejudecare a fost respinsă contestaţia.

3. Dreptul de port şi folosire a unei arme letale. Noţiunea de pericol pentru ordinea publică al unor acte de conduită.

Art. 14 alin.1 lit. f) din Legea 295/2004

Dreptul de port şi folosire a unei arme nu se poate acorda cu largheţe, mai ales dacă este vorba despre arme letale, precum situaţia din speţă.

Este necesar să se stabilească, pe baza unor verificări amănunţite efectuate de persoane abilitate, dacă deţinătorul

135

armei letale prezintă un pericol pentru ordinea publică sau dacă la nivelul structurilor de Poliţie există date şi informaţii despre această persoană care să determine anularea actului prin care s-a acordat dreptul de port şi folosire a armei. Un posesor al unei arme letale trebuie să fie aşadar o persoană echilibrată, care să ştie şi să-şi poată stăpâni sentimentele de ură, frustrare, impulsurile spre violenţă, astfel încât, atunci când este pus într-o situaţie critică, chiar şi provocat fiind, să nu recurgă la violenţă ci să-şi înfrâneze acest impuls, acţionând paşnic, echilibrat, calm şi lucid.

Prin pericol pentru ordinea publică al unor acte de conduită se înţelege particularitatea acestora de a aduce atingere unor valori sociale de un anumit interes pentru societate. Pericolul constituie astfel o trăsătură esenţială şi comună a tuturor faptelor prin care se încalcă ordinea de drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu este decât consacrarea legală a existenţei unui grad mai ridicat de pericol pentru faptele ocrotite de legea penală, dar acesta nu înseamnă că o persoană poate fi posesorul unei arme letale dacă săvârşeşte o faptă cu un grad mai mic de pericol.

(Decizia nr. 1482/R-CONT/05 Decembrie 2017)

Prin cererea formulată la data de 05.10.2016 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul DN, în contradictoriu cu pârâtul I.P.J. ARGEŞ - Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase, a solicitat anularea Avizului negativ privind eliberarea unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare, înregistrat sub nr. l58195 din 24.08.2016 şi a Răspunsului negativ la plângerea prealabilă înregistrat sub nr. 162024/16.09.2016 şi obligarea pârâtului să emită un nou aviz pozitiv privind eliberarea unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare.

Prin sentinţa nr. 525/10.04.2017, Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat avizul negativ privind eliberarea unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare, înregistrat sub nr. l58195 din 24.08.2016 şi răspunsul negativ la plângerea prealabilă înregistrat sub nr. 162024/16.09.2016 şi a constatat că refuzul pârâtului cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art.14 alin.1 lit. f) din Legea nr. 295/2004 nu este justificat, astfel încât se impune a se analiza emiterea avizului după cercetarea îndeplinirii şi a celorlalte condiţii de avizare.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut că prin adresa nr. l58195 din 24.08.2016 (f. 15) pârâtul a refuzat eliberarea unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare în ceea ce-l priveşte pe reclamant, apreciindu-se ca

136

raportat la art. 14 alin.1 lit. f) din Legea nr. 295/2004 prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la poliţie.

Deşi adresa nu este motivată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 14 alin.3 din Legea nr. 295/2004, din conţinutul întâmpinării reiese faptul că refuzul avizului are la baza ordonanţa nr. 4079/P/2007 din 03.12.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor de furt şi furt calificat, aplicându-se şi amenda administrativă în cuantum de 250 lei, astfel cum rezultă din cazierul judiciar. Pârâtul a mai susţinut că din verificările efectuate pe raza corn Cuca, unde are domiciliul reclamantul, s-a stabilit ca acesta a fost cercetat împreuna cu fratele său, DV în dosarul nr. 3009/P/2008 pentru infracţiunea de tăiere ilegală de arbori şi furt de arbori din pădurea Ocolului Silvic Cotmeana. Totodată, acesta din urmă, cu care reclamantul păstrează o relaţie strânsa, în prezent este condamnat tot pentru infracţiuni silvice prin SP 944/26.04.2016 (dosar 9573/280/2015) fiind pusă în mişcare acţiunea penală pentru acelaşi gen de fapte şi în dosarul 3574/P/2015, fiind, de asemenea, sancţionat în mai multe rânduri pentru contravenţii la Legea 171/2010. Mai mult, din verificările efectuate în alte evidențee specifice muncii operative, al căror caracter este clasificat, rezultă că reclamantul nu îndeplineşte această condiţie.

Faţă de aceasta din urmă apărare, tribunalul, în urma analizei documentului clasificat, a constatat că nu aduce date suplimentare faţă de cele existente la dosarul cauzei, iar din ansamblul probator administrat nu se poate desprinde concluzia că reclamantul este predispus la infracţiuni silvice dacă şi fratele acestuia este, fiind cercetat în mod repetat. Reclamantul a probat faptul că este deţinătorul unui permis de vânătoare permanent iar din adeverinţa nr. 48509/04.10.2016 şi caracterizările depuse rezultă că în comunitatea locală, la serviciu şi în societate în general are un comportament social ireproşabil. Nu a fost niciodată implicat în scandaluri sau alte incidente care să tulbure ordinea şi liniştea publică sau care să pună în pericol viaţa şi integritatea corporală a persoanelor. În comunitatea în care locuieşte este cunoscut ca o persoană paşnică, liniştită, perfect integrată în societate, care respecta valorile sociale şi normele de convieţuire socială. Desfăşoară activităţi licite, fiind angajat în munca în funcţia de confecţioner cablaje la SC L România SRL.

Faţă de toate acestea, a apreciat instanţa de fond că nu se poate reţine ca reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor,

137

astfel încât să se poată reţine că se impune refuzul privind eliberarea unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare.

Reţinând dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 295/2004 care reglementează condiţiile de acordare a autorizaţiei de procurare a armelor letale, tribunalul a constatat că refuzul este cenzurat de instanţă de contencios administrativ, însă instanţa nu este în măsură decât să aprecieze asupra îndeplinirii sau nu a condiţiei considerată ca fiind neîndeplinită şi nu să dispună acordarea autorizaţiei. Acest fapt cade în sarcina pârâtului după analiza tuturor celorlalte condiţii impuse de textul de lege.

Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 525/10.04.2017, prin care a solicitat casarea hotărârii şi respingerea acţiunii ca urmare a rejudecării.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a apreciat, raportat la înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul are, în general, un comportament social reproşabil în comunitatea locală, la serviciu şi în societate.

Ori, un astfel de comportament trebuie să existe în permanenţă şi cu privire la toate aspectele vieţii sociale.

Într-adevăr, conform documentelor depuse la dosar, reclamantul nu este cunoscut în comunitate ca fiind o persoană violentă, însă acest aspect nu demonstrează în mod neechivoc îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 14 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 295/2004, întrucât trebuie avute în vedere şi reţinerile lucrătorilor Postului de poliţie Cuca, din care rezultă că reclamantul este predispus la comiterea de infracţiuni silvice.

De asemenea, susţine recurentul, la dosarul cauzei au fost depuse documente clasificate, întocmite în urma verificărilor efectuate în evidenţele specifice muncii operative, de natură să aduce elemente noi faţă de datele existente la dosarul cauzei.

Dreptul de a obţine arma nu este un drept absolut, iar legiuitorul a prevăzut ca şi condiţie de obţinere a autorizaţiei faptul că persoana nu trebuie să prezinte pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente.

La analizarea pericolului social pe care îl prezintă persoana solicitantă, trebuie să fie avut în vedere chiar şi anturajul în care acesta trăieşte, iar la emiterea avizului negativ în cauză s-a avut în vedere inclusiv faptul că intimatul-reclamant are o relaţie foarte apropiată cu fratele său, care a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni silvice.

De asemenea, în anul 2007 intimatul a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt şi furt calificat, chiar dacă sancţiunea aplicată a fost de ordin administrativ. Deşi sub aspectul pericolului social această faptă nu a fost considerată infracţiune, este

138

relevant la aprecierea posibilităţii de încălcare a regulilor sociale de către intimat.

Ar putea fi relevant faptul că parte din infracţiunile silvice la care reclamantul este predispus, cât şi partidele de vânătoare se desfăşoară în acelaşi mediu, astfel că solicitarea de autorizare poate avea scopul ca intimatul să justifice prezenţa într-o anume zonă, respectiv pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la aceste aspecte.

A concluzionat recurentul că o persoană care, în trecut a săvârşit fapte neconforme cu normele sociale, care trăieşte într-un anturaj cu un astfel de comportament, respectiv cu privire la care există indicii privind predispoziţia la săvârşirea de infracţiuni, nu poate fi considerată ca având un caracter ireproşabil.

A invocat recurentul motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că probele administrate în cauză au demonstrat că nu este o persoană care să prezinte pericol social pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor. Mai mult, din certificatul de cazier judiciar rezultă că nu a avut niciun fel de sancţiuni de natură penală.

Are un comportament social ireproşabil în comunitatea locală, la serviciu şi în societate în general, nu a fost implicat în scandaluri sau incidente care să tulbure ordinea şi liniştea publică, este angajat, căsătorit şi are în întreţinere un copil minor. De asemenea, nu consumă băuturi alcoolice şi are o locuinţă stabilă de peste 5 ani, în comuna Cuca, unde locuieşte cu soţia şi socrii.

Deşi susţine recurentul că refuzul avizului favorabil a avut în vedere sancţiunea administrativă aplicată prin Ordonanţa nr. 4079/P/2007, trebuie reţinut că această faptă a fost săvârşită în minoritate şi nu este o condamnare la pedeapsa penală, sancţiunea administrativă neatrăgând nicio decădere sau interdicţie, condiţia impusă de art. 14 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 295/2004 este lipsa unei condamnări prin hotărâre judecătorească definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu executare, pentru infracţiuni comise cu intenţie ori pentru infracţiuni prevăzute de legea anterior menţionată.

Incidentul în discuţie a avut loc în anul 2007, când era minor şi l-a însoţit pe fratele său în pădure să taie lemne, fără să cunoască dacă acestea erau marcate sau nu, însă acesta a fost un incident izolat, de la acel moment până în prezent nu a mai fost sancţionat penal, administrativ sau contravenţional, fapt pentru care poate fi reţinut comportamentul său ireproşabil.

139

Analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate, materialului probator administrat şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea a apreciat că recursul este fondat.

Curtea reţine prealabil, în temeiul art.22 C.proc.civ., că motivele invocate de recurentă sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, dispoziţiile Legii 295/2004.

Se reţine că reclamantului i s-a refuzat solicitarea de autorizare pentru procurarea unei arme letale întrucât din verificările efectuate a rezultat că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de Legea 295/2004, respectiv art.14 alin.1 lit.f.

Conform art. 14 alin.1 din Legea 295/2004 „ Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2) - (5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:    a) au împlinit vârsta de 18 ani;    b) deţin calitatea impusă de lege, atestată prin prezentarea unor documente stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei legi, în funcţie de destinaţia armelor;    c) nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu executare, pentru infracţiuni comise cu intenţie ori pentru infracţiuni prevăzute de prezenta lege;    d) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute de Codul penal, Partea specială, titlurile I, II, III, X, XI, XII şi art. 269, 280, 281, 283, 285, 286, 287, 342, 346, 348, 369, 371, 375, 381, 383, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;    e) sunt apte din punct de vedere psihologic şi medical pentru a deţine şi folosi arme şi muniţii;    f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente;    g) au absolvit un curs de instruire teoretică şi practică, organizat de o persoană juridică autorizată pentru această activitate, în condiţiile prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei legi;    h) nu le-a fost anulat în ultimii 2 ani dreptul de procurare, deţinere sau, după caz, port şi folosire a armelor letale ori a armelor neletale supuse autorizării, cu excepţia situaţiilor în care măsura anulării s-a dispus ca urmare a pierderii calităţii prevăzute la art. 13 alin. (2) - (5);    i) nu au pierdut sau nu le-au fost sustrase în ultimii 5 ani arme letale sau arme neletale supuse autorizării, din motive imputabile lor, procurate în condiţiile prezentei legi.”

Când legiuitorul a folosit sintagma ,,pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor” nu s-a referit doar la pericolul social al unei fapte de

140

natură penală, în sensul în care acesta este definit de Codul penal, ci în sens mai larg, astfel fiind îndreptăţit legiuitorul să instituie măsuri de ocrotire a interesului general al societăţii constând în analizarea în concret a îndreptăţirii unei persoane de a deţine o armă letală.

Dreptul de port şi folosire a unei arme nu se poate acorda cu largheţe, mai ales dacă este vorba despre arme letale, precum situaţia din speţă.

Este necesar să se stabilească, pe baza unor verificări amănunţite efectuate de persoane abilitate, dacă deţinătorul armei letale prezintă un pericol pentru ordinea publică sau dacă la nivelul structurilor de Poliţie există date şi informaţii despre această persoană care să determine anularea actului prin care s-a acordat dreptul de port şi folosire a armei. Un posesor al unei arme letale trebuie să fie aşadar o persoană echilibrată, care să ştie şi să-şi poată stăpâni sentimentele de ură, frustrare, impulsurile spre violenţă, astfel încât, atunci când este pus într-o situaţie critică, chiar şi provocat fiind, să nu recurgă la violenţă ci să-şi înfrâneze acest impuls, acţionând paşnic, echilibrat, calm şi lucid.

Prin pericol pentru ordinea publică al unor acte de conduită se înţelege particularitatea acestora de a aduce atingere unor valori sociale de un anumit interes pentru societate. Pericolul constituie astfel o trăsătură esenţială şi comună a tuturor faptelor prin care se încalcă ordinea de drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu este decât consacrarea legală a existenţei unui grad mai ridicat de pericol pentru faptele ocrotite de legea penală, dar acesta nu înseamnă că o persoană poate fi posesorul unei arme letale dacă săvârşeşte o faptă cu un grad mai mic de pericol.

Caracterizările reclamantului de la locul de muncă şi din localitatea Cuca conturează un comportament al acestuia paşnic, fără accese de violenţă, implicări în scandaluri.

În trecut însă, reclamantul intimat a fost cercetat pentru infracţiunea de furt calificat, aşa cum rezultă din cazierul judiciar, faptă pentru care i s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ, şi deşi acest aspect al trecutului reclamantului nu este, prin el însuşi, determinant pentru a-i fi refuzat dreptul de a poseda o armă letală, nici nu poate fi ignorat.

Acest aspect, coroborat cu datele furnizate de evidenţele muncii operative, prin intermediul documentelor clasificate puse la dispoziţia instanţei, formează convingerea că la acest moment reclamantul, într-adevăr, nu îndeplineşte condiţia prev. de art.14 alin.1 lit.f din Legea 295/2004.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 496 cod proc.civ., a admis recursul, a casat sentinţa şi, pe fond, a respins contestaţia ca neîntemeiată.

4. Definiţia sintagmei „salarizat la acelaşi nivel”.

141

ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr.23/2016

Art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014 Art. 1 alin. (51) O.U.G. nr. 83/2014

Pornind de la motivarea acestui amendament, Curtea a considerat că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" care explicitează categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei comparaţii între personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine că personalul din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în unele cazuri, ar putea fi întrunită).

Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea concluziona, contrar obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor - eliminarea discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega însăşi justificarea textului nou-introdus.

(Decizia nr. 1506/R-CONT/06 Decembrie 2017)

Prin sentinţa civilă nr. 638 pronunţată de Tribunalul Argeş la 08.05.2017 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, faţă de care a fost respinsă acţiunea. a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de Sindicatul Egalitatea al Funcţionarilor Publici şi Personalului Contractual din Instituţia Prefectului Judeţ Argeş – pentru EC ş.a. faţă de Instituţia Prefectului Judeţului Argeş care a fost obligată să emită noi decizii de încadrare salarială pentru reclamanţi la nivel maxim aferent gradului profesional deţinut şi la plata efectivă a drepturilor salariale prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară începând cu 09.04.2015 şi până la zi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Ministerul Afacerilor Interne nu are calitate procesuală pasivă în absenţa unor raporturi obligaţionale cu reclamanţii şi faţă de Decizia nr. 13/2016,

142

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte fondul, s-a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 284/2010 şi a celorlalte acte normative de salarizare s-au creat diferenţe pentru persoane care se regăsesc în aceeaşi tranşă de vechime în funcţie de data la care îndeplineau condiţiile pentru acordarea sporului aferent.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 83/2014, legiuitorul a înţeles să înlăture discriminarea existentă, discriminare reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 32 pronunţată la 19.10.2015 în interpretarea dispoziţiilor art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta, susţinând în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, următoarele critici:

- hotărârea judecătorească este imposibil de aplicat „deoarece vechimea în muncă este continuă şi nu se poate aplica la acelaşi nivel de vechime în muncă pentru cu data de 09.04.2015 procentul împlinit înainte de 01.01.2011.” Această dispoziţie a instanţei constituie o discriminare şi o nesocotire a dispoziţiilor O.U.G. nr. 137/2000;

- instanţa nu a ţinut seama de tardivitatea cererii de chemare în judecată în raport cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 285/2010 privind modul de soluţionare a contestaţiilor şi cererile de verificare a deciziilor pronunţate în procedura administrativă, ţinând seama şi de calitatea de ordonator terţiar de credite a prefectului, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 340/2004.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În condiţiile art. 248 Cod procedură civilă, urmează a fi verificată cu prioritate excepţia de tardivitate invocată de recurentă.

Astfel, urmează să se observe că în cauză cererea de chemare în judecată a fost soluţionată printr-o primă hotărâre la 08.07.2016, când Tribunalul Argeş a reţinut incidenţa excepţiei de tardivitate şi a respins în temeiul ei pretenţiile reclamanţilor. Această hotărâre a făcut obiectul căii de atac exercitate, iar prin decizia nr. 1723/R-Cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 13.12.2016 a fost admis recursul, casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, reţinându-se că se impune soluţionarea în fond a pricinii.

143

În aceste condiţii, se apreciază că instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate, reţinând că ea nu este incidentă în cauză, statuare obligatorie şi intrată în puterea lucrului judecat, în raport cu dispoziţiile art. 501 alin. 1 Cod procedură civilă.

Repunerea în discuţie a acestei excepţii nu este admisibilă, aşa încât critica urmează a fi respinsă.

În ceea ce priveşte susţinerea de fond a recurentei, din modul de formulare a acesteia nu rezultă care sunt criticile aduse hotărârii recurate, pârâta reluând dispoziţii normative şi modul în care se calculează diferitele sporuri, fără a se preciza în ce constă nesocotirea acestor norme legale.

Dincolo de acest aspect se reţine că la data de 09.04.2015, a intrat în vigoare Legea nr.71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. 51 la art. 1 din O.U.G. nr. 83 /2014, care prevede următoarele: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Rezultă, aşadar, din cuprinsul art. 1 alin.1 din Legea nr.71/2015 că legiuitorul a aprobat ordonanţa de urgenţă nr.83/2014, stabilind că în cursul anului 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu excepţia personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, care va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Raportat la prevederile acestui act normativ, curtea precizează că în înţelesul dispoziţiilor art. 1 alin.51 din O.U.G.

144

nr.83/2014 sintagma “salarizat la acelaşi nivel” nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de “acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin.1 şi 2 al art.1 din OUG nr.83/2014 şi prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015, îşi produce efectele începând cu 9 aprilie 2015.

Cu privire la sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin.51

din O.U.G. nr.83/2014, ICCJ, prin Decizia nr.23/2016 a dezlegat problema legată de interpretarea textelor legale sub aspectul definirii sintagmei salarizat la acelaşi nivel, statuând că, din conţinutul Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că autorităţile şi instituţiile publice în favoarea cărora este edictată norma din art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia recurentă făcând parte din aceste categorii.

Suprapunând cele două texte, prin coroborarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi cu observarea principiului reglementat la art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ, rezultă că personalul din "celelalte autorităţi şi instituţii publice" la care se referă textul supus interpretării sunt: ... celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi), precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Această dezlegare s-a apreciat că este în consonanţă şi cu principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel

145

definit la lit. c): echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.

În mod neîndoielnic, s-a reţinut că acest principiu denotă în mod esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării textului de la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această ordonanţă a fost următoarea: Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Pornind de la motivarea acestui amendament, Curtea a considerat că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" care explicitează categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei comparaţii între personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine că personalul din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în unele cazuri, ar putea fi întrunită).

Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea concluziona, contrar obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor - eliminarea discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega însăşi justificarea textului nou-introdus.

În plus, s-a apreciat că trebuie luat în considerare că, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei

146

normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.

Astfel, s-a constat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei - 1979 etc.).

Curtea a învederat că şi din interpretarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă intenţia legiuitorului ca prin adoptarea acestei norme să elimine discriminările existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aşadar în acord cu scopul legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dar şi din jurisprudenţa instanţei europene şi, respectiv, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp - 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.

Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această prevedere se aplică şi în cadrul stabilirii cuantumului gradaţiilor de care a beneficiat personalul care a avansat în gradaţie după anul 2010.

Concluzionând, rezultă că Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015,

147

precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015, îşi produce efectele începând cu 9 aprilie 2015, dată de la care pârâta trebuia să stabilească şi să plătească reclamanţilor drepturile prevăzute şi acordate prin sentinţa atacată.

Pentru aceste considerente, s-a reţinut că sunt nefondate criticile formulate, astfel că în baza art. 496 Cod procedură civilă, recursul a fost respins.

5. Dobânda curentă şi dobânda penalizatoare în cazurile de vânzare de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.

Art.11 alin.2 din Legea nr.85/1992Art.15 alin.2 din Legea nr.85/1992

Conform dispoziţiilor legale în materie se constată de Curte că, în mod legal a fost statuat de tribunal că pârâta Curtea de Conturi a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr.85/1992, singurul act aplicabil în materie, în speţa de faţă, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, întrucât acest act normativ menţionează în mod expres obligaţia vânzătorului de a calcula şi percepe, atât dobânda curentă, cât şi dobânda penalizatoare, conform art.11 alin.2, art.15 alin.2 din actul normativ sus-citat, în cazul vânzării locuinţelor în rate.

Nu se aplică dispoziţiile OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, întrucât se aplică dispoziţiile legale sus-citate prevăzute în Legea nr.85/1992 care este legea specială în această speţă.

De asemenea, Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a constatat că nu se poate exonera contestatoarea de la obligaţia legală privind calculul dobânzii şi încălcarea dispoziţiilor legale în materie, chiar cu motivarea recurentei că plata contravalorii apartamentelor vândute în rate s-a realizat în valută, având în vedere că scopul perceperii dobânzii îl reprezintă compensarea lipsei de folosinţă a banilor, care este un rol diferit decât cel prezentat de CET G SA.

(Decizia nr. 1537/R-CONT/07 Decembrie 2017)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 mai 2015, reclamanta CET G SA, prin administrator judiciar SC E SPRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a

148

Judeţului Vâlcea şi Curtea de Conturi a României, suspendarea executării Încheierii nr.35/27,04,2015, a Deciziei nr.47/2014 din 14.01.2015 emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Judeţul Vâlcea şi a Raportului de Control nr.177/04.11.2014 până la soluţionarea definitivă a cauzei; anularea Raportului de Control nr.177/04.11.2014; anularea Deciziei nr.47/2014 din 14.01.2015 emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Judeţul Vâlcea; anularea încheierii nr.35/27.04,2015, pronunţată de Curtea de Conturi a României; obligarea paratelor, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenţa cauză.

În motivare, reclamanta a arătat că este o societate comercială ce are ca obiect principal de activitate producerea şi furnizarea energiei electrice, producerea, transportul şi distribuţia energiei termice.

În concret, profilul de activitate al CET G îl constituie: producerea şi comercializarea energiei electrice şi termice; efectuarea de operaţii de aprovizionare pentru: materiale, utilaje şi piese de schimb, combustibili, servicii; activităţi de întreţinere şi reparaţii la instalaţiile proprii; prestare servicii publice (livrare energie termică); distribuţie utilităţi şi produse industriale (abur industrial, cenuşa de termocentrala, deşeuri metalice feroase şi neferoase etc.).

Prin specificul activităţii de bază şi prin respectarea cerinţelor legale şi de reglementare, CET G şi-a stabilizat poziţia de unic producător de abur industrial pe platforma industrială Râmnicu Vâlcea - Sud, de unic furnizor de agent termic pentru încălzirea urbană din Municipiul Râmnicu Vâlcea şi de producător permanent şi stabil de energie electrică în ţară. Totodată, CET G este producător şi distribuitor de energie termică şi în oraşele Olăneşti şi Călimăneşti.

În perioada 04.11.2014 - 15.12.2014 au fost efectuate activităţi de control al situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat la CET G, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea nr.94/1992).

În acest context, în urma desfăşurării controlului menţionat, a fost întocmit Raportul de Control înregistrat la CET G sub nr. 34309/15.12.2014 şi la Camera de Conturi Vâlcea sub nr. 177/04.11.2014 (Raportul de Control), în cuprinsul acestuia reţinându-se următoarele: „s-a constatat că unitatea, în perioada 2000 - 2004 (în baza Legii nr. 85/1992), a efectuat vânzări de locuinţe (apartamente) construite din fondurile societăţii cu plata în rate, fară să respecte prevederile legale cu privire la dobânda de 4% pe an, pentru vânzările de locuinţe cu plata în rate şi cu privire la dobânda de 8% pe an, pentru neplata în termen a ratelor scadente; din controlul efectuat asupra documentelor puse la dispoziţie, s-a

149

constatat că în luna mai 2012, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit din punct de vedere legal de un premiu anual (prima de performanţă reprezentând 12 şi respectiv 5 remuneraţii brute lunare) în suma totală brută de 99.739,00 lei (70.404 lei plus 29.335 lei), respectiv 69.957 lei net (49.382 lei plus 20.575 lei); din controlul efectuat asupra documentelor puse la dispoziţie s-a constatat că în perioada 2012 - 2014, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit din punct de vedere legal de prima de vacanţă în suma totală brută de 31.029,00 lei (25.174 lei plus 5.855 lei), respectiv 21.720 lei net (17.622 lei plus 4.098 lei)”. Totodată, s-a menţionat că,în Nota de Conciliere din data de 12.12.2014, presupusele nereguli au fost reţinute la punctele 5, 6 şi 7.

Împotriva Raportului de Control şi a Notei de Conciliere societatea a formulat obiecţii, în temeiul art. 35 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea nr.94/1992), prin care s-a solicitat modificarea Raportului de Control şi a Notei de Conciliere, în sensul eliminării punctelor 3.1.6.2, 3.1.7.1, 3.1.7.1.2, 3.1.7.1.3, 3.1.7.1.4 din Raportul de Control şi a punctelor 3, 4, 5, 6 şi 7 din Nota de Conciliere.

Ulterior întocmirii Raportului de Control, Camera de Conturi Judeţul Vâlcea a procedat la emiterea Deciziei nr. 47/2014 din 14.01.2015 care, practic, a reiterat în cuprinsul considerentelor acesteia constatările organului de control din cuprinsul Raportului de Control, respectiv aspectele reţinute la punctele 3.1.3.1, 3.1.7.1.1, 3.1.7.1.2, 3.1.7.1.3 şi 3.1.7.1.4 din Raportul de Control, prin care s-au dispus, printre altele, şi următoarele măsuri: intrarea în legalitate în ceea ce priveşte respectarea reglementarilor legale referitoare la stabilirea obligaţiilor contractuale; extinderea în ceea ce priveşte:stabilirea sumei definitive reprezentând dobândă de 4% pe an neprevăzută în contracte, necalculata şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care se înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând dobânzi penalizatoare de 8% pe an, pentru neplata în termen a ratelor scadente, aşa cum dispune Legea nr. 85/1992 şi care se fac venit al unităţii controlate, deoarece s-au constatat că exista decalaje intre sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul 2013 există rate datorate în suma de 100.096 lei şi încasări în sumă de 82.364 lei.

Stabilirea sumelor definitive reprezentând premiul anual acordat nelegal şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea actualizată la data încasării - termen de realizare: 30.06.2015.

Stabilirea masurilor definitive reprezentând prime de vacanţa acordate nelegal, luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, actualizate la data încasării.

150

Faţă de acestea, societatea a formulat contestaţie în temeiul art.204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea acestor rezultate din aceste activităţi din 29.05.2014, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.155/2014 (Regulamentul Curţii de Conturi), înregistrată la Curtea de Conturi a României - Departamentul VI sub nr. 40179/16.02.2015.

Prin Încheierea nr.35/27.04.2015, Curtea de Conturi a României a dispus respingerea contestaţiei CET G, reţinând, în esenţă, următoarele:

- speţei în cauză îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.85/2012 republicată, act normativ prin care se prevede în mod expres obligaţia vânzătorului de a calcula şi percepe atât dobânda curentă cât şi dobânda penalizatoare (art. 11 alin. 2, art. 15 alin. 2) în cazul vânzării locuinţelor în rate;

- abaterile reţinute în raportul de control sunt susţinute de dispoziţiile Legii nr.85/19912, republicată, astfel cum s-a argumentat mai sus, entitatea neprezentând argumente legale şi/sau documente justificative care să modifice abaterile consemnate de echipa de control;

- de la data intrării în vigoarea Legii nr.203/2009 şi până la data la care s-a încheiat, potrivit reglementărilor O.U.G nr.109/011 privind guvernanta corporatistă a întreprinderilor publice, contractul de mandat al directorului CET G S.A., nu au fost întrunite condiţiile legale pentru acordarea premiului anual;

- cu privire la acordarea nejustificată a primei de vacanţă, comisia a analizat argumentele prezentate în contestaţie, aspectele consemnate în raportul de control, precum şi dispoziţiile aplicabile în acest domeniu, reţinând că acordarea primei de vacanţă nu are suport legal, argumentaţia prezentată anterior de comisie fiind opozabilă aspectelor reiterate de contestator cu privire la acordarea primei de vacanţă.

Reclamanta a arătat că societatea a deţinut în patrimoniu imobile (apartamente şi garsoniere), preluate de la Filiala Electrocentrale G (în calitate de succesor). În baza Legii nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, respectivele imobile au fost vândute salariaţilor, urmare cererilor depuse şi a rapoartelor de evaluare, încheindu-se în acest sens, între părţi, contracte de vânzare-cumpărare.

Din reconstituirea numărului de locuinţe şi a altor bunuri vândute a rezultat cumpărarea unui număr de 182 apartamente cu 59 de garaje şi boxe şi 105 garsoniere, valoarea de vânzare fiind estimată de organul de control în cuantum total de 2.767.601,69 Lei.

Din verificarea efectuată de organul de control s-a reţinut că actele de vânzare-cumpărare nu ar respecta prevederile Legii nr.

151

85/1992, întrucât, deşi la data încheierii contractului trebuia achitat avansul de 10% conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, au existat, în aprecierea organului de control, şi cazuri de stabilire a altor termene de plată a acestuia; nu s-au prevăzut clauze cu privire la plata dobânzii de 4% pe an şi, respectiv, nu a fost aplicată dobânda de 8% pe an asupra ratelor scadente neachitate astfel ca, pe de o parte, entitatea nu a beneficiat de reţinerea cheltuielilor pentru urmărirea şi tinerea evidentei ratelor în cazul dobândirii de 4% pe an, respectiv înregistrarea ca venit propriu a dobânzii în cuantum de 8% pe an.

Totodată, referitor la măsurile dispuse la Capitolul 2, punctele 2 şi 3 din Decizie, prin Raportul de Control s-a reţinut: în luna mai 2012, atât Directorul General, cât şi Directorul Executiv al Departamentului pentru resurse umane au beneficiat necuvenit de un premiu anual (prima de performanţă reprezentând 12, respectiv 5 remuneraţii brute lunare) în suma totală brută de 99.739 lei, respectiv 69.957 lei; în perioada 2012 - 2014, atât Directorul General al Societăţii, cât şi Directorul Executiv al Departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit de prima de vacanţă în suma totală brută de 31.029 lei, respectiv 21.720 lei.

CET G reprezintă o societate pe acţiuni deţinuta în integralitate de Consiliul Judeten Vâlcea, conform Hotărârii de Guvern nr. 1005/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 698 din 24.09.2002. Prin urmare, deciziile la nivelul CET G se iau de adunarea generală a acţionarilor, în care acţionarul unic - Consiliul Judeţean Vâlcea - decide singur în integralitate şi identifică cele mai bune interese în acest sens.

Astfel, pentru acordarea de prime anuale directorului general, s-a adoptat Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 8/03.05.2012, prin care s-a atestat îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite prin contract de mandat în anul 2011, într-un procent de 117,646%, iar pentru acordarea de prime anuale directorului departamentului de resurse umane al CET G, s-a adoptat Decizia Consiliului de Administraţie nr. 6/07.05.2012. Primele anuale s-au acordat în baza unor hotărâri ale Consiliului Judeţean Vâlcea, în calitate de acţionar unic, legal adoptate şi necontestate.

În perioada 2012-2014, CET G a încheiat o serie de contracte de administrare şi de mandat cu directorul general, respectiv cu directorul departamentului de resurse umane.

Următoarele contracte au fost încheiate de CET G cu directorul general:

Contractul de administrare încheiat la data de 01.09.2009 cu dl. BM (director general/administrator), în baza O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori

152

economici şi aprobat prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr.4/28.01.2009.

Contractul de administrare a fost valabil până la data de 20.08.2013, începând cu data de 21.08.2013, a fost semnat un contract de mandat în baza O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţă corporativă a întreprinderilor publice, contract aprobat prin Decizia Consiliului de Administraţie nr. 31/21.08.2013.

Contractul de mandat încheiat la data de 23.05.2008 cu d-na LI, în baza O.U.G. nr.79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, aprobat prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 4/22.05.2008, contractul de mandat a fost încheiat pe o perioadă de 2 ani, iar termenul de valabilitate a fost prelungit prin acte adiţionale ulterioare până la data de 31.12.2012.

Contractele de administrare şi de mandat conţineau câte o anexă - Remuneraţia şi alte beneficii/criterii de performanţă generale şi specifice, aprobate prin hotărâri ale adunării generale ale acţionarilor Consiliului Judeţean Vâlcea.

Prin urmare, acordarea primelor anuale s-a realizat în baza unor hotărâri ale adunării generale ale acţionarilor Consiliului Judeţean Vâlcea valabile (în urma evaluării performantelor directorului general şi ale directorului departamentului de resurse umane), a căror legalitate nu a fost contestată şi care sunt obligatorii pentru CET G.

Mai mult decât atât, Curtea de Conturi nu are competenţa de a stabili legalitatea hotărârilor adoptate de organele Consiliului Judeţean Vâlcea astfel încât să solicite repunerea în situaţia anterioară. În plus, chiar dacă s-ar pune problema unei eventuale nelegalităţi a hotărârilor statutare de acordare a primelor, nici CET G şi nici persoanele care au încasat primele respective nu s-ar afla într-o situaţie de culpă pentru a li se solicita restituirea acestora.

Pe de altă parte, pentru acordarea de prime anuale directorului departamentului de resurse umane al CET G, s-a adoptat Decizia Consiliului de Administraţie nr. 6/07.05.2012.

Acordarea primelor anuale de performanţă are ca suport exclusiv contractele de administrare, respectiv de mandat (aprobate, desigur, conform hotărârilor organelor statutare competente).

Într-adevăr, O.U.G. nr. 79/2008 prevede în art. 32 alin. (1) faptul că: Remuneraţia lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condiţiile art. 31 alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă”.

Aşadar, după data de 31 decembrie 2011 nu mai exista această limitare a remuneraţiei lunare a directorului general/a directorului la nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de vicepreşedinte al consiliului judeţean.

153

Singura cerinţa rămasă în vigoare a fost cea ca remuneraţia să fie prevăzută în contractul de mandat, lucru care se verifică în speţă, data acordării primelor de performanţă (prime anuale) fiind 03.05.2012, respectiv 07.05.2012, deci ulterior datei de 31 decembrie 2011 (când s-a eliminat limitarea remuneraţiei lunare a directorului general/a directorului).

Prin urmare, unica formă de recompensare în bani este cea prevăzută în contractul de mandat, care reglementează, prin anexele sale, astfel cum ele au fost aprobate, remuneraţiile lunare şi celelalte beneficii care pot fi acordare în funcţie de performante.

Aşadar, susţine reclamanta, concluziile organelor de control din cadrul Raportului de Control, respectiv din cadrul Notei de Conciliere, sunt eronate şi se impune eliminarea punctelor corespunzătoare din actele de control.

S-a menţionat de asemenea, că directorul departamentului de resurse umane nu este un „director” în sensul O.U.G. nr. 79/2008, care prevede în art. 32 alin.(1), faptul că: „Remuneraţia lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condiţiile art. 3l alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă”.

Aşadar, O.U.G. nr. 79/2008 se referă la calitatea de director în sensul prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990.

Prin urmare, indiferent de titulatura, directorul departamentului de resurse umane nu reprezintă un „director” în sensul Legii societăţilor nr. 31/1990 şi, implicit, nici în sensul O.U.G. nr.79/2008.

În consecinţa, apreciază reclamanta, concluziile organelor de control, cuprinse în actele contestate, sunt eronate şi din această privinţă.

Deşi societatea a formulat obiecţii împotriva raportului de control şi notei de conciliere, decizia nu conţine nicio motivare privind respingerea acestora. Cu toate că societatea a argumentat în mod extensiv poziţia contrara celor susţinute prin Raportul de Control şi prin Nota de Conciliere, Decizia emisă de Curtea de Conturi nu face altceva decât să reia concluziile actelor emise anterior, fără a oferi niciun argument cu privire la motivarea de respingere a obiecţiilor formulate de subscrisa.

Acest lucru reprezintă incontestabil un abuz din partea autorităţii de natură să priveze CET G de dreptul la apărare şi să afecteze în mod iremediabil drepturile patrimoniale ale Societăţii.

Astfel, în doctrina franceză s-a precizat că motivarea unei hotărâri poate suferi de trei feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie inexacta şi să fie insuficientă, toate viciile conducând la nelegalitatea hotărârii astfel adoptate.

Or, motivarea Deciziei Curţii de Conturi este, fără lipsa de echivoc, inexistentă. Practic, la baza măsurilor dispuse de organul de

154

control, respectiv de stabilire a obligaţiilor cuprinse în Decizie în sarcina Societăţii, s-au aflat anumite constatări care nu au un temei propriu-zis, reprezentanţii Curţii de Conturi reţinând obligaţii împotriva Societăţii fără să procedeze la motivarea acestora.

Această neregularitate a Deciziei releva lipsa motivării acesteia, sub aspectul considerentelor pentru care obiecţiile formulate de Societate au fost respinse. Este dincolo de orice echivoc faptul că orice act emis de o autoritate publica trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au condus la stabilirea răspunderii persoanei împotriva căreia actul respectiv este emis.

Mai mult, conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionata de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul pârtii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţa internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul parţilor de a prezenta observaţiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor întrucât CEDO nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzoriu ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real ..ascultate" adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 CEDO implica, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinentă. Î nalta Curte apreciază ca motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict juridic al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care determină pe judecător să admită sau să respinsă o cerere. ” În acelaşi sens s-a exprimat şi CEDO în cauza Albina c. României: (i) câtă vreme apărările şi observaţiile pe care le-a invocat în susţinerea dreptului sau, nu se poate vorbi despre un drept al reclamantului la un proces echitabil, iar (îi) motivarea este necesară pentru că hotărârea să fie înţeleasă de părţi şi pentru a permite instanţelor superioare, în cazul în care hotărârea este susceptibilă de a fi supusă cailor de atac, să cenzureze eventualele contradicţii.

Contestaţia la decizia emisă de structura de specialitate a Curţii de Conturi reprezintă procedura administrativă prealabila obligatorie pentru exercitarea dreptului la acţiune în contencios administrativă.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept

155

al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifica ori se suprima drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Prin nemotivarea deciziei, se creează premisele arbitrariului, se suprima dreptul la apărare şi posibilitatea efectuării controlului de legalitate.

Mai mult decât atât, decizia conţine o serie de măsuri de natură să aducă reclamantei prejudicii importante, în special de natura patrimonială.

În plus, decizia menţionează sancţiunea incidentă pentru nerecuperarea prejudiciilor, respectiv faptul că o astfel de atitudine ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8 şi 15 din Legea nr. 554/2004, art. 227 din Regulamentului Curţii de Conturi, precum şi toate celelalte prevederi sus-menţionate.

Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu menţinerea pe cale de consecinţă a încheierii nr. 35/27.04.2015 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, a măsurilor dispuse prin Decizia nr.47/14.01.2015 emisă de Camera de Conturi Vâlcea şi a Raportului de Control nr.177/04.11.2014, ca fiind legale, cu următoarea motivare în fapt şi în drept:

În fapt, în urma „controlului situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al U.A. T. de către societatea comercială cu capital integral sau majoritar al UAT la S.C. CET G S.A., Camera de Conturi Vâlcea a constatat abateri de la legalitate şi regularitate.

Astfel, prin Raportul de Control înregistrat la entitatea auditată/controlată la nr.34309/15.12.2014 şi Camera de Conturi Vâlcea la nr.177/04.11.2014, încheiat în urma efectuării auditului financiar, au fost constatate unele deficienţe pentru care Camera de Conturi Vâlcea a emis Decizia nr.47/2015 prin care au fost dispuse măsuri, în baza prevederilor art.33 alin.(3) şi art.43 lit.c) din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, republicată.

Ori, în speţa de faţă se soluţionează suspendarea unui act administrativ, respectiv a unei decizii (Decizia nr.47/2015 emisă de Camera de Conturi Vâlcea) al cărei obiect îl vizează operaţiunea administrativă de stabilire exactă a unui prejudiciu rezultat din efectuarea cheltuielilor fără suport legal. Un asemenea obiect reprezintă concretizarea unei atribuţii a Curţii de Conturi de a

156

dispune atunci când constată nereguli, încălcări ale legilor fiscale, entităţilor controlate să ia măsuri pentru recuperarea prejudiciului. A suspenda un asemenea act administrativ înseamnă a goli de conţinut activitatea unei instituţii.

Dispoziţiile art. 15 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, raportat la art.2 alin.1 lit.t şi ş din acelaşi act normativ fac referire la pericolul producerii unei pagube iminente.

Un act administrativ prin care se recomandă stabilirea întinderii prejudiciului în nici un caz nu poate să reprezinte o pagubă iminentă.

A mai arătat pârâta că decizia atacată a fost emisă în urma efectuării unui control prin care s-a propus înlăturarea unor nereguli constatate la reclamantă, în calitate de entitate controlată.

Camera de Conturi Vâlcea nu a stabilit ea însăşi un prejudiciu ca să se pună problema unui risc pentru o pagubă iminentă, ci a constatat că s-au comis nişte neregularităţi şi a dispus entităţii controlate să-şi stabilească singură întinderea prejudiciului.

Consideră că nu poate fi suspendată obligaţia entităţii de a determina valoarea unui prejudiciu adus bugetului public prin încălcarea legii.

Prin urmare, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, neputând fi suspendată executarea măsurilor dispuse prin Decizia nr.47/2015 emisă de Camera de Conturi Vâlcea, pentru argumentele mai sus expuse.

Este adevărat că art. 14 din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte suspendarea executării unui act administrativ, prevede la alin. (1) că “în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competentă să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.

În doctrină se apreciază că instanţa care este chemată să decidă măsuri de protecţie provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi în cazul în care există argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ.

Cât priveşte noţiunea de „pagubă iminentă”, pârâta precizează că în art.2 alin.(1) lit.ş din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, s-a convenit asupra unui sens larg, avându-se în vedere nu numai sensul clasic de prejudiciu efectiv, ci şi sensul de perturbare

157

previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice, după caz a unui serviciu public.

Referitor la cererea de anulare a Raportului de control nr.177/04.11.2014, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii pentru următoarele motive de fapt şi de drept:

În conformitate cu prevederile art.32 alin.2 din Legea nr.94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, „Auditorii publici extern/ desemnaţi să auditeze conturile, precum şi celelalte activităţi pentru care Curtea de Conturi are competenţă, întocmesc rapoarte în care prezintă constatările şi concluziile, formulează recomandări cu privire la măsurile ce urmează a fi luate şi îşi exprimă opinia faţă de acestea, cu respectarea procedurilor proprii, stabilite prin regulamentul aprobat conform prevederilor art.11 alin.(2)”.

De asemenea, potrivit art.2 alin. 1 lit. c) din Legea nr.554/2004, privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice”.

Astfel, referitor la solicitarea reclamantei adresate instanţei de judecată de a dispune anularea parţială, corespunzător măsurilor contestate, a Raportului de control nr.177/04.11.2014, pârâta apreciază că aceasta este inadmisibilă, dat fiind că raportul de control este un act de constatare, iar nu act administrativ în accepţiunea prevederilor art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prin care să fi fost dispuse măsuri în sarcina entităţii verificată.

Pe de altă parte, în raportul de control sunt cuprinse constatări ale echipei de control, nefiind dispusă nicio măsură în sarcina entităţii auditată - reclamanta în speţă, constatări ce nu sunt de natură a produce efecte juridice în sensul definiţiei actului administrativ prevăzută de art. 2 alin. (1) lit.c) din Legea nr.554/2004.

Prin urmare, nu orice act emis de o autoritate publică este un act administrativ, ci doar acela care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Raportul de control este un act premergător deciziei, prin care se dispun măsuri de înlăturare a neregulilor constatate în activitatea finaciar - contabilă şi/sau fiscal controlată, precum şi de stabilire a cuantumului prejudiciului şi de recuperare a sumelor.

Raportul de control nu întruneşte elementele constitutive ale unui act administrativ unilateral cu caracter individual, acesta reprezentând o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului, iar el nu produce efecte juridice de sine stătătoare, nu este emis în scopul executării legii.

158

Potrivit legii contenciosului administrativ, instanţele de judecată pot să judece cererile introduse împotriva actelor administrative nu şi împotriva actelor preliminare din moment ce acestea nu sunt acte administrative.

Cât priveşte abaterile de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii bugetului entităţii verificate, pârâta a arătat următoarele:

Singurul act normativ aplicabil speţei este Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Acest act normativ prevede în mod expres obligaţia vânzătorului de a calcula şi percepe atât dobânda curentă, cât şi dobânda penalizatoare (art.11 alin.2, art.15 alin.2) în cazul vânzării locuinţelor în rate.

Prevederile OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar invocate în legătură cu nivelul dobânzilor nu sunt aplicabile acestei situaţii şi entitatea nu se poate prevala de prevederile art.2 din OG nr.13/2011, întrucât avea obligaţia de a calcula şi încasa în cuantumul prevăzut de Legea nr.85/1992, la art.11 alin.2 şi art.15 alin.2, dobânzile legale.

Valoarea estimată a abaterii a fost calculată de auditorii publici externi pe baza sumelor în lei efectiv încasate, întrucât Legea nr.85/1992 nu face distincţie cu privire la cuantumul dobânzilor aferente vânzărilor în lei sau în alte valute.

Auditorii publici externi nu au avut obiecţii cu privire la faptul că încheierea contractelor de vânzare - cumpărare s-a realizat în USD asigurându-se „o protecţie şi o recuperare eficientă a sumelor datorate de cumpărători”, însă acest fapt nu poate conduce la concluzia că nerespectarea prevederilor legale (în speţa de faţă Legea nr.85/1992 republicată, art.11 alin. 1 şi 2 şi art. 15 alin. 2) poate fi acceptabilă în situaţia în care se obţin rezultate superioare celor care s-ar obţine prin respectarea cadrului legal.

Referitor la concluzia generală a conducerii entităţii conform căreia „nu există niciun prejudiciu care să fie nevoie să fie reparat, fiind lipsită de interes sancţionarea CET G prin reţinerile Raportului de Control şi ale Notei de Conciliere, deoarece scopul Legii nr.85/1992 a fost atins”, aceasta nu poate fi admisă întrucât nu se poate concluziona că nerespectarea cadrului legal poate avea ca efect atingerea scopului acestuia sau că obţinerea unor rezultate superioare în condiţiile nerespectării cadrului legal este acceptabilă (entitatea a prezentat un exemplu ipotetic pentru trecut, dar nu a previzionat şi pentru viitor evoluţia cursului USD, cu toate că mai sunt în derulare 36 de contracte de împrumut pentru locuinţe).

159

Din controlul efectuat asupra documentelor puse la dispoziţie, s-a constatat că în luna mai 2012, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit de un premiu anual (primă de performanţă reprezentând 12 şi respectiv 5 remuneraţii brute lunare) în sumă totală brută de 99.739,00 lei (70.404 lei plus 29.335 lei), respectiv 69.957 lei net (49.382 lei plus 20.575 lei).

CET G SA nu poate invoca hotărâri ale organelor de conducere şi reprezentare (AGA, CA) ca motivaţie a nerespectării cadrului legal cu privire la calculul şi acordarea drepturilor cuvenite în baza contractelor de mandat.

Din verificarea documentelor puse la dispoziţie, auditorii publici externi au constatat că în perioada 2012 -2014, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit de primă de vacanţă în sumă totală brută de 31.029,00 lei (25.174 lei plus 5.855 lei), respectiv 21.720 lei net (17.622 lei plus 4.098 lei).

Nici de această dată reclamanta nu poate invoca hotărâri ale organelor de conducere şl reprezentare (AGA, CA) ca motivaţie a nerespectării cadrului legal cu privire la calculul şi acordarea drepturilor cuvenite în baza contractelor de mandat.

Prin încheierea din data de 16.09.2016, după ce a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Raportului de control nr. 177/04.11.2014, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României prin întâmpinare, instanţa a respins-o pentru motivele acolo arătate. Totodată prin aceeaşi încheiere, instanţa a stabilit că se va pronunţa asupra cererii de suspendare odată cu fondul cauzei, pentru a nu se antepronunţa.

În cadrul etapei cercetării procesului a fost administrată la cererea ambelor părţi proba cu înscrisuri, iar la solicitarea reclamantei şi proba cu expertiză în specialitatea contabilitate, fiind efectuată în cauză lucrarea de expertiză de către expert IM.

Prin sentinţa nr.1012 din 31 mai 2017, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, luând act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

În perioada 04.11.2014-15.12.2014, reprezentanţii pârâtei au efectuat activităţii de control al situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat la CET G S.A., în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, iar urmare a controlului desfăşurat a fost întocmit Raportul de Control înregistrat la CET G sub nr. 34309/15.12.2014 şi la Camera de Conturi Vâlcea sub nr. 177/04.11.2014, în cuprinsul acestuia, reţinându-se următoarele aspecte:

160

- în perioada 2000 - 2004 s-a constatat că unitatea (în baza Legii nr.85/1992), a efectuat vânzări de locuinţe (apartamente) construite din fondurile societăţii cu plata în rate, fără să respecte prevederile legale cu privire la dobânda de 4% pe an, pentru vânzările de locuinţe cu plata în rate şi cu privire la dobânda de 8% pe an, pentru neplata în termen a ratelor scadente;

- din controlul efectuat asupra documentelor puse la dispoziţie, s-a constatat că în luna mai 2012, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit din punct de vedere legal de un premiu anual (prima de performanţă reprezentând 12 şi respectiv 5 remuneraţii brute lunare) în suma totală brută de 99.739,00 lei (70.404 lei plus 29.335 lei), respectiv 69.957 lei net (49.382 lei plus 20.575 lei);

- din controlul efectuat asupra documentelor puse la dispoziţie s-a constatat că în perioada 2012 - 2014, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit din punct de vedere legal de prima de vacanţă în suma totală brută de 31.029,00 lei (25.174 lei plus 5.855 lei), respectiv 21.720 lei net (17.622 lei plus 4.098 lei).

Presupusele nereguli au fost reţinute şi în Nota de Conciliere din data de 12.12.2014, la punctele 5, 6 şi 7.

Împotriva Raportului de Control şi a Notei de Conciliere reclamanta a formulat obiecţii în temeiul art. 35 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, prin intermediul cărora a solicitat modificarea Raportului de Control şi a Notei de Conciliere, în sensul eliminării punctelor 3.1.6.2, 3.1.7.1, 3.1.7.1.2, 3.1.7.1.3, 3.1.7.1.4 din Raportul de Control şi a punctelor 3, 4, 5, 6 şi ,7 din Nota de Conciliere.

Ulterior întocmirii Raportului de Control, Camera de Conturi Judeţul Vâlcea a procedat la emiterea Deciziei nr.47/2014 din 14.01.2015, în cuprinsul căreia au fost incluse constatările organului de control din cuprinsul Raportului de Control şi prin intermediul căreia s-au dispus printre altele, şi următoarele măsuri:

- intrarea în legalitate în ceea ce priveşte respectarea reglementarilor legale referitoare la stabilirea obligaţiilor contractuale; extinderea în ceea ce priveşte: stabilirea sumei definitive reprezentând dobânda de 4% pe an neprevăzută în contracte, necalculată şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care se înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând dobânzi penalizatoare de 8% pe an pentru neplata în termen a ratelor scadente, aşa cum dispune Legea nr.85/1992 şi care se fac venit al unităţii controlate, deoarece s-au constatat că exista decalaje între sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul 2013 există rate datorate în suma de 100.096 lei şi încasări în suma de 82.364 lei;

161

- stabilirea sumelor definitive reprezentând premiu anual acordat nelegal şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea actualizată la data încasării - termen de realizare: 30.06.2015.

- stabilirea măsurilor definitive reprezentând prime de vacanţă acordate nelegal, luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, actualizate la data încasării.

Împotriva respectivei decizii reclamanta a formulat contestaţie în temeiul art.204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea acestor rezultate din aceste activităţi din 29.05.2014, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014, înregistrată la Curtea de Conturi a României - Departamentul VI sub nr. 40179/16.02.2015, care însă a fost respinsă de organul competent, cu soluţionarea acesteia prin încheierea nr.35 din 27.04.2015.

Sub un prim aspect, tribunalul a reţinut că prin intermediul cererii de chemare în judecată reclamanta a susţinut nelegalitatea încheierii şi a deciziei atacate prin prisma faptului că decizia contestată nu este motivată, întrucât nu cuprinde motivele pentru care obiecţiile societăţii la raportul de control au fost respinse, astfel că practic, la baza măsurilor dispuse de către organul de control, respectiv de stabilire a obligaţiilor în sarcina sa, s-au aflat anumite constatări care nu au temei propriu-zis, pârâta reţinând obligaţii împotriva sa fără a le motiva, or prin nemotivarea deciziei se creează premise arbitrariului, se suprimă dreptul său la apărare şi posibilitatea efectuării controlului de legalitate, cu atât mai mult cu cât decizia conţine o serie de măsuri de natură să-i aducă prejudicii importante, în special de natură patrimonială.

Un atare motiv a fost apreciat de către instanţă ca fiind neîntemeiat, în condiţiile în care din analiza deciziei atacate reiese că aceasta cuprinde toate elemente prevăzute de art.181 din Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.155/2014 privind aprobarea Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea acestor rezultate din aceste activităţi, iar acestea nu prevăd şi obligaţia de a răspunde la obiecţiile formulate la raportul de control, cum în mod eronat a susţinut reclamanta.

Mai mult, deşi aceasta susţine că nu a cunoscut motivele care au condus la emiterea deciziei contestate, o atare concluzie este contrazisă de motivarea amplă adusă contestaţiei administrative formulate, reclamanta înţelegând fără dubii care au fost neregulile constatate de echipa de control, ce anume i se impută şi măsurile necesare pentru a corecta abaterile constatate, fiind în măsură să-şi formuleze toate apărările necesare, astfel că aceasta nu a fost cu nimic prejudiciată.

162

Instanţa de fond a constatat că prin intermediul contestaţiei administrative formulate de către reclamantă, aceasta a solicitat revocarea deciziei/eliminarea constatărilor aferente punctelor nr.2, 4 şi 5 din decizie şi în consecinţă, a măsurilor de intrare în legalitate impuse prin respectiva decizie, astfel că în mod firesc şi verificările efectuate de organul competent cu soluţionarea acesteia trebuiau să se refere doar la motivele de contestaţie şi să conţină în mod corespunzător argumentele care au condus la respingerea contestaţiei administrative, ceea ce în opinia tribunalului s-a efectuat prin încheierea nr.35 din 27.04.2015, astfel că tot în aceste limitate trasate de către reclamantă prin intermediul contestaţiei formulate urmează să fie efectuată analiza de către instanţă a legalităţii actelor contestate.

S-a reţinut astfel, că în urma constatărilor de la punctele 2, 4 şi 5 din decizia contestată în procedură administrativă, s-au stabilit de către pârâte măsurile de la pct.I, lit.B, respectiv pct.II, subpunctele 2 şi 3, care au făcut obiectul criticilor în cuprinsul contestaţiei şi se referă la următoare obligaţii:

- intrarea în legalitate în ceea ce priveşte respectarea reglementarilor legale referitoare la stabilirea obligaţiilor contractuale; extinderea în ceea ce priveşte stabilirea sumei definitive reprezentând dobânda de 4% pe an neprevăzută în contracte, necalculată şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care se înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând dobânzi penalizatoare de 8% pe an pentru neplata în termen a ratelor scadente, aşa cum dispune Legea nr.85/1992 şi care se fac venit al unităţii controlate, deoarece s-a constatat că există decalaje între sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul 2013 există rate datorate în suma de 100.096 lei şi încasări în suma de 82.364 lei;

- stabilirea sumelor definitive reprezentând premiu anual acordat nelegal şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea actualizată la data încasării - termen de realizare: 30.06.2015;

- stabilirea măsurilor definitive reprezentând prime de vacanţa acordate nelegal, luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, actualizate la data încasării.

Cu privire la constatările din cuprinsul actelor contestate şi la măsurile stabilite, sus menţionate, întrucât motivele invocate de reclamantă în combaterea acestora şi susţinerea contestaţiei formulate se referă la toate actele contestate, tribunalul le-a analizat în mod grupat, neimpunându-se o analiză în mod separat, reţinându-se că măsurile dispuse de către pârâte şi constatările organelor de control în cuprinsul actelor a căror anulare se solicită, sunt temeinice

163

şi legale, cu consecinţa păstrării şi a actelor contestate, pentru următoarele considerente:

Referitor la primă măsură stabilită în sarcina reclamantei şi a constatărilor care au stat la baza emiterii sale, tribunalul a reţinut că, în condiţiile în care s-a constatat că în perioada 2000-2004 reclamanta a efectuat vânzări de apartamente construite din fondurile sale, cu plata în rate a preţului, aspect de altfel necontestat, aceasta era obligată să respecte prevederile Legii nr.85/1992,privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, care reglementau efectuarea unor astfel de vânzări, inclusiv în privinţa obligaţiei sale în calitate de vânzător de a calcula şi percepe atât dobânda stabilită prin dispoziţiile art.11 alin.2, cât şi cea stabilită prin cele ale art.15 alin.2 din respectivul act normativ, obligaţie pe care nu a înţeles să şi-o îndeplinească din culpă sa, prin neincluderea în contractele încheiate a unor astfel de clauze, deşi avea o astfel de obligaţie legală.

Aşa cum corect a susţinut şi pârâta, exonerarea reclamantei de la o atare obligaţie legală nu poate avea loc pentru simplu fapt că plata contravalorii apartamentelor vândute în rate s-a realizat în valută, întrucât nu s-a imputat acesteia caracterul derizoriu al preţului obţinut pe apartamentele vândute, stabilirea preţului în monedă străină având doar rolul de a asigura o protecţie împotriva devalorizării monedei naţionale şi a riscului de inflaţie, pe când perceperea dobânzii este efectuată în scopul compensării lipsei de folosinţă a banilor, acestea având în mod evident un rol diferit şi nu poate compensa lipsa prevederilor referitoare la dobândă prevăzute în cuprinsul unui text legal ca obligaţie a reclamantei.

Prin probatoriile solicitate a fi administrate în cauză reclamanta a încercat să justifice că prin modalitatea aleasă de vânzare a locuinţelor a obţinut un preţ adecvat care a acoperit şi lipsa prevederilor privind dobânda şi că în realitate nu a existat vreun prejudiciu, scăpând din vedere că ceea ce i se impută în realitate este faptul că nu a respectat anumite norme legale care o obligau să perceapă dobândă în cuantumul stabilit de lege, atât pentru ratele lunare stabilite, cât şi pentru plata ratelor cu întârziere, indiferent de moneda în care a fost stabilit preţul contractului, or, o atare conduită contrară normelor legale nu poate fi corectată decât prin obligarea reclamantei la îndeplinirea acesteia, aşa cum în mod temeinic au dispus pârâtele. Pentru a fi exonerată de obligaţia de îndeplinire a respectivelor obligaţii trasate prin decizia contestată, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada că şi-a îndeplinit o atare obligaţie legală, ceea ce nu s-a făcut prin niciuna din probele propuse.

Apărarea reclamantei conform căreia nu există niciun prejudiciu care să fie nevoie să fie reparat, fiind lipsită de interes sancţionarea CET G prin reţinerile Raportului de Control şi ale Notei

164

de Conciliere, deoarece scopul Legii nr.85/1992 a fost atins, nu a fost primită de instanţă, întrucât nu se poate concluziona că nerespectarea cadrului legal poate avea ca efect atingerea scopului acestuia sau că obţinerea unor rezultate superioare în condiţiile nerespectării cadrului legal ar putea fi acceptată, cu atât mai mult cu cât, acceptând raţionamentul reclamantei s-ar ajunge la situaţia ca o normă legală să nu fie aplicată datorită comportamentului petentei de refuz de a se conforma dispoziţiilor acesteia, ceea ce nu poate fi acceptat de către instanţă.

Cu privire la celelalte două măsuri stabilite şi contestate de reclamantă, inclusiv în privinţa constatărilor care au stat la baza acestora constând în stabilirea sumelor definitive reprezentând premiu anual, respectiv prime de vacanţă, acordate nelegal directorului general respectiv directorului departamentului resurse umane şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea actualizată, tribunalul a reţinut că acestea sunt corect constatate şi temeinic dispuse, motivele invocate de reclamantă fiind apreciate ca neîntemeiate.

Astfel, în susţinerea contestaţiei sale reclamanta a arătat că motivele invocate sunt comune atât premiului anual cât şi primei de vacanţă şi constau pe de o parte în faptul că petenta nu are în competenţă acordarea unor astfel de beneficii, acestea fiind acordate în baza unor hotărâri ale acţionarului unic, a căror legalitate nu a fost contestată şi care sunt obligatorii, pârâtele neavând competenţa de stabili legalitatea, astfel încât să solicite repunerea în situaţia anterioară şi chiar dacă s-ar pune problema de nelegalitate, nici reclamanta şi nici persoanele care le-au încasat nu s-ar afla într-o situaţie de culpă pentru a li se solicita restituirea acestora, iar pe de altă parte, că limitările nu sunt aplicabile, întrucât potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.3/2011, după data de 31.12.2011. nu mai există o limitare a remuneraţiei lunare, singura cerinţă fiind ca remuneraţia să fie prevăzută în contractul de mandat, lucru care se verifică în speţă, iar directorul departamentului resurse umane nu este director în sensul O.U.G. nr.79/2008.

Tribunalul a reţinut, contrar poziţiei exprimate de reclamantă, că aceasta nu se poate prevala în nerespectarea legii de hotărârile adoptate de organele de conducere şi reprezentare, întrucât respectivele hotărâri sunt ale societăţii în sine, astfel că ele pot face obiectul verificărilor organelor Curţii de Conturi.

Apreciind că la entitatea verificată s-au încălcat dispoziţiile legale indiferent de cauzele care au condus la o atare încălcare, au fost dispuse şi măsuri de remediere tocmai în scopul stabilirii sumelor apreciate a fi încasate în mod nelegal şi al încasării acestora de la persoanele vinovate, tocmai faptul că acestea au fost apreciate ca

165

încasate în mod nelegal, îndreptăţind la recuperarea acestora independent de culpa persoanelor respective.

S-a mai reţinut de tribunal că în mod corect s-a apreciat de pârâte că pentru premiul anual acordat în luna mai 2012, şi care nu poate fi decât aferent anul 2011, nu există temei legal pentru acordarea acestuia întrucât de la momentul intrării în vigoarea a Legii nr.203/2009 şi anume 12.06.2009, prevederile alin.2 al articolului 4 din O.U.G nr.79/2008, privind măsurile economico-financiare la nivelul unor operatori economici, şi care constituiau temeiul acordării premiului anual, fiind efectuată o menţiune specială în acest sens, au fost modificate în totalitate, noua formulare nemaifăcând nicio referire la premiul anual, fiind eliminată acordarea premiului anual, astfel că acordarea pentru anul 2011, în anul 2012 a unui astfel de beneficiu este lipsit de temei legal.

Tot prin Legea nr. 203/2009, care a fost legea de aprobare a O.U.G nr.79/2008, au fost introduse după art.3 două noi articole, 31

şi 32, la alin.1 fiind prevăzut că directorul general/directorul beneficiază de o remuneraţie lunară acordată prin contractul de mandat, stabilită în mod diferit la literele a-c, la alin.2 al aceluiaşi articol fiind prevăzute alte drepturi de care beneficiază acesta, prin art. 32 alin.1, legiuitorul statuând în mod expres, că remuneraţia lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat, în condiţiile art.31 alin.1, este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă, iar prin alin.2 al aceluiaşi articol că directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute de art.31 alin.2.

Prin articolul II din aceeaşi lege s-a prevăzut că prevederile alin. (1) al art. 31 se aplică până la data de 31 decembrie 2009, contractele de mandat încheiate până la data de 31 decembrie 2008, inclusiv, modificându-se în mod corespunzător.

Prin art.1 - 3 din O.U.G. nr.3/2011, invocată şi de către reclamantă în cuprinsul cererii, s-au stabilit următoarele: art.1 „prevederile art.3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 23 iunie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 203/2009, se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi până la data de 31 decembrie 2011, contractele de mandat modificându-se în mod corespunzător.”; art.2 „până la data de 31 decembrie 2011 reprezentanţii statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale în organele de conducere sau de control ale operatorilor economici cărora li se aplică prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 203/2009, beneficiază de o indemnizaţie de 1% din remuneraţia

166

directorului/directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie, respectiv al consiliului de supraveghere”; art.3 „în toate cazurile, orice formă de indemnizaţie suplimentară sau remuneraţie pentru activitatea depusă de reprezentanţii statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale în cadrul oricăror organe, comitete, comisii sau orice alte asemenea structuri înfiinţate de organele constitutive ale operatorilor economici, inclusiv ale filialelor acestora, cărora li se aplică prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 203/2009, nu poate depăşi indemnizaţia de 1% prevăzută la art.2.”

Argumentul invocat de reclamantă, în sensul că O.U.G nr. 3/2011, în forma descrisă mai sus, limitează aplicarea prevederilor art.31 alin.1 până la data 31.12.2012, deşi corect, nu are vreo influenţă asupra legalităţii constatării organelor pârâtei, în condiţiile în care, pe de o parte premiul anual acordat se referă, necontestat de reclamantă, la anul 2011, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile art.31

alin.1, iar pe de altă parte, că prin prevederile acesteia nu au fost modificate sau abrogate şi prevederile art.31 alin.2 şi nici cele ale art.32 alin.1 şi 2, care stabilesc fără putinţă de tăgadă că remuneraţia lunară este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă, respectiv că directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute de art.31 alin.2, beneficii printre care nu se regăsesc şi cele de natura celor acordate de către reclamantă.

Nici argumentul reclamantei potrivit căruia directorul departamentului resurse umane nu este director în sensul O.U.G. nr.79/2008 nu ţine la o analiză atentă, în condiţiile în care contractul de mandat în baza căruia acesta a prestat activitate şi potrivit căruia fost remunerat, a avut la bază prevederile O.U.G nr.79/2008, o atare concluzie fiind desprinsă din analiza conţinutului său, or, atâta vreme cât părţile au înţeles să supună contractul încheiat prevederilor respectivului act normativ, acesta rămâne guvernat de respectivele dispoziţii legale, în speţă operând prin voinţa părţilor o delegare a conducerii societăţii, limitată la departamentul resurse umane, conform art.143 alin.1 din Legea nr.31/1990.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a actelor administrative contestate, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă,pentru următoarele considerente:

Art.15 din Legea nr.554/2004, invocat de către reclamantă în susţinerea cererii sale suspendare, prevede că: „(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art.14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea

167

actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.”

Potrivit art.14 alin.1 alin.1 din acelaşi act normativ „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nici o formalitate”.

În raport de dispoziţiile legale menţionate, admisibilitatea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere trebuie examinată în funcţie de cele două condiţii prevăzute de lege, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, în cauză, cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr.554/2004 fiind formulată împreună cu cererea privind anularea actelor administrative.

Actul administrativ se bucură, în principiu, de prezumţia de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu.

În procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat însă un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile  autorităţilor publice nu pot fi  discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea suspendarea executării actelor  administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca, atât timp cât  autoritatea publică sau judecătorul se află  în proces de evaluare asupra legalităţii şi temeinicie sale, acestea să nu-şi producă efecte asupra celor vizaţi.

În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu -  suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile  expres prevăzute de lege.

În doctrină se apreciază că instanţa care este chemată să decidă măsuri de protecţie trebuie să ia în considerare ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente, iar asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi în cazul în care există argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ, opinie pe care tribunalul o împărtăşeşte.

168

În condiţiile în care însă în cauză instanţa a efectuat o analiză a temeiniciei şi legalităţii actelor contestate, apreciind că acestea sunt temeinice şi legale, motiv pentru care a statuat că se impune a fi păstrate, suspendarea executării acestora nu ar mai a avea nicio raţiune, nefiind îndeplinite condiţiile mai sus menţionate, pentru a dispune o atare suspendare.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a reţinut că potrivit art.453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, la baza obligaţiei de restituire stând tocmai culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză şi dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, cerere care, dată fiind soluţia adoptată de instanţă, de respingere a acţiunii formulate şi a faptului că pârâtele nu au pierdut procesul, nefiind îndeplinit conţinutul normei legale mai sus menţionate, a fost apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.

Pârâtele, în schimb nu au solicitat cheltuieli de judecată, aspect de care instanţa a luat act prin dispozitiv.

Împotriva sentinţei nr.1012/31 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a declarat recurs, în termen legal, reclamanta CET G S.A., prin administrator judiciar E SPRL şi prin administrator special SP, care a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

Nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond cu privire la capătul de cerere referitor la vânzarea apartamentelor de către CET G SA, întrucât la vremea respectivă, urmare activităţilor desfăşurate de sindicate şi salariaţi, care erau chiriaşii acestor apartamente, s-au luat toate măsurile legale pentru ca societatea recurentă să nu sufere vreun prejudiciu.

Menţionează recurenta că a deţinut în patrimoniu imobile (apartamente şi garsoniere), preluate de la Filiala Electrocentrale G (în calitate de succesor), iar în baza Legii nr.85/1992, respectivele imobile au fost vândute salariaţilor, urmare a cererilor depuse şi a rapoartelor de evaluare, încheindu-se în acest sens, între părţi, contracte de vânzare-cumpărare.

Din reconstituirea numărului de locuinţe şi a altor bunuri vândute, a rezultat cumpărarea unui număr de 182 apartamente cu 59 de garaje şi boxe şi 105 garsoniere, valoarea de vânzare fiind estimată de organul de control în cuantum total de 2.767.601,691 lei şi din verificarea efectuată de organul de control s-a reţinut că actele de vânzare-cumpărare nu ar respecta prevederile Legii nr.85/1992, întrucât, deşi la data încheierii contractului trebuia achitat avansul de 10% conform art.11 alin.(1) din Legea nr.85/1992, au existat, în aprecierea organului de control şi cazuri de stabilire a altor termene

169

de plată a acestuia şi totodată nu s-au prevăzut clauze cu privire la plata dobânzii de 4% pe an şi, respectiv, nu a fost aplicată dobânda de 8% pe an asupra ratelor scadente neachitate, astfel că, pe de o parte entitatea nu a beneficiat de reţinerea cheltuielilor pentru urmărirea şi ţinerea evidenţei ratelor în cazul dobânzii de 4% pe an, respectiv înregistrarea ca venit propriu a dobânzii în cuantum de 8% pe an.

Cu privire la aceste aspecte, recurenta invocă dispoziţiile art.11, art.15 din Legea nr.85/1992, O.G. nr.13/2011, Decizia nr.3/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Precizează totodată, că scopul dobânzii legale este acela de a evita eventuale prejudicii pe care le-ar putea suferi un creditor ca urmare a creşterii ratei inflaţiei sau ca urmare a anumitor tendinţe de pe piaţa economică, acelaşi scop fiind şi cel urmărit de Legea nr.85/1992 la instituirea dobânzilor de 4% pentru vânzarea în rate lunare pe o perioadă de maximum 25 de ani, respectiv de 8% pentru neachitarea la termenele stabilite a ratelor lunare din preţul locuinţei. Acest scop nu numai că a fost atins de CET Govora prin contractele de vânzare a apartamentelor, ba chiar rezultatul este superior minimului de protecţie prevăzut de Legea nr.85/1992.

S-a mai susţinut că, modul de calcul al organelor de control este eronat în sine, întrucât au aplicat procentul de 4% al dobânzii, la sumele efectiv încasate de CET Govora, fără să ţină cont că preţul a fost stabilit în USD, iar procentul de 4% prevăzut de lege se aplică preţului în lei, organele de control făcând abstracţie de diferenţele pozitive de curs (în sensul creşterii valorii USD fata de Leu), ratele fiind plătite în lei la cursul din ziua plăţii.

Recurenta face trimitere şi la raportul de expertiză efectuat în cauză, care a scos în evidenţă faptul că prin vânzarea locuinţelor nu în lei, ci în valută (USD), plata făcându-se în lei la cursul USD din ziua efectuării plăţii, a rezultat că totalul sumelor încasate până la data de 31.10.2014 de CET G SA pentru imobilele vândute în perioada 2000-2004 este mai mare cu 13.567,33 Ron/Lei decât valoarea preţului contractual ipotetic, în cazul în care acesta ar fi fost stabilit în Rol, incluzând dobânzile de 4 %.

Faţă de această situaţie, se consideră că CET G SA nu a suferit nici un prejudiciu, din contră, a realizat un profit în sumă de 13.567,33 Ron/Lei şi aceasta deoarece, în şedinţa Consiliului de Administraţie din 04.03.2000 la punctul 3 al ordinei de zi s-a supus spre aprobare vânzarea garsonierelor din blocul G 105 (cămin nefamilişti) şi a apartamentelor din blocurile A 93, 94, 96, în care s-a făcut propunerea de avans 30%, restul valorii urmând a fi achitată în 120 rate actualizate la cursul leu/dolar. S-a aprobat de principiu vânzarea locuinţelor, urmând a se întocmi ulterior o procedură acceptată şi de salariaţi şi de sindicate. Cu alte cuvinte, la nivelul societăţii aceasta era o problemă socială, în care erau implicaţi

170

salariaţii, sindicatele şi CET G SA, iar urmare acestei aprobări de principiu a Consiliului de Administraţie şi în baza Deciziei nr.83/04.03.2000 s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare a apartamentelor din blocul A 94 sc.A cu un avans de 20 % din preţul locuinţei, la care se aplică TVA, respectiv 1364,7 USD, în 10 ani şi în 120 rate lunare egale, plata făcându-se la cursul leu/dolar din ziua efectuării plăţii.

Se mai arată de către recurentă că în baza Deciziei nr.82/07.06.2002, a Deciziei nr.118/28.04.2004 a Consiliului de Administraţie şi a Hotărârii AGA nr.76/28.04.2004 s-a aprobat vânzarea apartamentelor din A 97 cu un avans minim de 10 % din preţul locuinţei, la care se aplică TVA, respectiv în 15 ani (180 luni), plata avansului şi a ratei lunare făcându-se în lei la cursul USD din ziua plăţii, iar pentru garsonierele din blocul G 105 parter, vânzarea acestora să se facă cu un avans minim de 30 % şi achitarea integrală într-un an de la contractare. În anul 2004, urmare acestor aprobări s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare a apartamentelor din A 96 cu un avans de 10 % din preţul locuinţei la care se aplică TVA, respectiv 1438,90 USD, în 15 ani şi în 180 rate lunare egale, plata făcându-se la cursul leu/dolar din ziua efectuării plăţii.

Menţionează de asemenea recurenta, că la vânzarea locuinţelor s-au luat următoarele măsuri: s-a instituit ipotecă, s-a prevăzut că în cazul neachitării a 6 rate consecutive vânzătorul să treacă la executarea ipotecii, a fost asigurată locuinţa în baza unui contract de asigurare, iar înstrăinarea locuinţei ulterior de către cumpărător nu se putea face decât cu autorizarea vânzătorului, dreptul de proprietate se transmitea de la vânzător la cumpărător la data achitării ultimei rate; mai mult decât atât, cumpărătorul a suportat cheltuielile cu planurile cadastrale şi îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, de transcriere a ipotecii şi autentificare a contractului de vânzare -cumpărare.

Într-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond în sensul nerespectării cadrului legal de către aceasta, deoarece numai prin observarea evoluţiei cursului de schimb USD-RON de-a lungul timpului, se poate constata că există în mod clar o protecţie adecvată a veniturilor CET G încasate din vânzarea apartamentelor, fapt ce a făcut ca preţul achitat efectiv către CET G să fie mai mare decât preţul pe care l-ar fi primit dacă s-ar fi stabilit în lei şi cu o dobândă de 4%, rezultând că nu există nici un prejudiciu, contrar celor reţinute de organele de control în cadrul raportului de control şi notei de conciliere, valorificate prin intermediul deciziei.

Recurenta arată că în contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor au fost menţionate cel puţin 10 clauze, fiind luate astfel toate măsurile pentru a nu fi prejudiciată şi pentru a-şi recupera integral cheltuielile cu construcţia apartamentelor, fapt

171

pentru care consideră că este nu numai excesiv, ci chiar contrar dispoziţiilor legii sancţionarea unei entităţi fără a se ţine seama de rezultatul concret al acţiunilor sale pretins nelegale, atât timp cât atributul stabilirii modalităţii de plată al apartamentelor a fost al Adunării Generale a Acţionarilor - AGA şi Consiliului de Administraţie - CA ale CET G SA, iar persoanele mandatate să semneze în numele şi pentru CET G SA contractele de vânzare cumpărare în forma autentică la notariat, nu se fac vinovate că au produs un prejudiciu societăţii.

Cu privire la capătul de cerere referitor la premiul anual, respectiv prime de vacanţă, acordate directorului general şi directorului departamentului resurse umane, recurenta arată că tribunalul a reţinut greşit, contrar poziţiei exprimate de reclamantă, că aceasta nu se poate prevala în nerespectarea legii de hotărârile adoptate de organele de conducere şi reprezentare, întrucât respectivele hotărâri sunt ale societăţii în sine, astfel că ele pot face obiectul verificărilor organelor Curţii de Conturi.

Apreciind că la entitatea verificată s-au încălcat dispoziţiile legale indiferent de cauzele care au condus la o atare încălcare, au fost dispuse şi măsuri de remediere în scopul stabilirii sumelor apreciate a fi încasate în mod nelegal şi al încasării acestora de la persoanele vinovate, tocmai faptul că acestea au fost apreciate ca încasate în mod nelegal îndreptăţind la recuperarea acestora independent de culpa persoanelor respective.

Referitor la acest capăt de cerere, recurenta menţionează că acordarea de prime anuale nu intră în competenţa CET G, deoarece reprezintă o societate pe acţiuni deţinută în integralitate de Consiliul Judeţean Vâlcea, conform H.G. nr.1005/2002 şi prin urmare, deciziile la nivelul CET G se iau de Adunarea Generală a Acţionarilor, în care acţionarul unic - Consiliul Judeţean Vâlcea - decide singur în integralitate şi identifică cele mai bune interese în acest sens.

Astfel, pentru acordarea de prime anuale directorului general s-a adoptat Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr.8/03.05.2012, prin care s-a atestat îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite prin contract de mandat în anul 2011, într-un procent de 117,646 %, iar pentru acordarea de prime anuale directorului departamentului de resurse umane al CET G s-a adoptat Decizia Consiliului de Administraţie nr.6/07.05.2012.

Totodată, recurenta precizează că în perioada 2012 - 2014, CET G a încheiat o serie de contracte de administrare şi de mandat cu directorul general, respectiv cu directorul departamentului de resurse umane, contracte ce conţineau câte o anexă - Remuneraţia şi alte beneficii/Criterii de performanţă generale şi specifice, aprobate prin hotărâri ale Adunării Generale ale Acţionarilor.

Prin urmare, apreciază recurenta, acordarea primelor anuale s-a realizat în baza acestor hotărâri valabile, a căror legalitate

172

nu a fost contestată şi care sunt obligatorii pentru CET G, intimatele-pârâte neavând competenţa de a stabili legalitatea hotărârilor adoptate de organele Consiliului Judeţean Vâlcea.

Pe de altă parte, deşi O.U.G. nr.79/2008 prevede în art.32 alin.1 faptul că: „Remuneraţia lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condiţiile art.31 alin.1 este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă”, iar art.31 alin.1 limitează remuneraţia lunară a directorul general/a directorului la nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de vicepreşedinte al consiliului judeţean, potrivit art.1 din O.U.G. nr.3/2011 privind măsurile economice pe anul 2011 la nivelul unor operatori economici, „art.3 alin.1 din O.U.G. nr.79/2008 se aplică de la data intrării în vigoare a prezenţei ordonanţe de urgenţă şi până la data de 31 decembrie 2011, contractele de mandat modificându-se în mod corespunzător”.

Aşadar, după data de 31 decembrie 2011 nu mai exista această limitare a remuneraţiei lunare a directorului general/a directorului la nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de vicepreşedinte al consiliului judeţean, singura cerinţă rămasă în vigoare fiind aceea ca remuneraţia să fie prevăzută în contractul de mandat, lucru care se verifică în prezenta cauză, întrucât data acordării primelor de performanţă (prime anuale) este 03.05.2012, respectiv 07.05.2012, deci ulterior datei de 31 decembrie 2011.

Menţionează recurenta că directorul departamentului de resurse umane, indiferent de titulatură, nu reprezintă un „director” în sensul Legii societăţilor nr.31/1990 şi O.U.G. nr.79/2008 şi în consecinţă, concluziile organelor de control cuprinse în actele contestate sunt eronate şi din această privinţă, ca de altfel şi motivarea instanţei de fond în sensul că reclamanta avea obligaţia de a respecta normele legale, întrucât înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi raportul de expertiză fac dovada că aceasta a respectat şi aplicat prevederile legale cu privire la cele constatate de pârâte.

Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, să se dispună admiterea cererii reclamantei, aşa cum a fost formulată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 şi cele ale art.483 şi următoarele Cod procedură civilă.

Recurenta-reclamantă CET G S.A. a solicitat şi judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispoziţiilor art.223 alin.3 şi art.411 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, amplu motivată, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 43-48 dosar).

173

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a reluat, în esenţă, susţinerile din recurs.

La data de 6 decembrie 2017, numitul Bălan Mihai a formulat cerere de intervenţie accesorie, întemeiată în drept pe dispoziţiile art.61 alin.3 şi art.63 din Noul Cod de procedură civilă, prin care a susţinut poziţia procesuală a recurentului CET G SA Râmnicu Vâlcea.

În motivarea cererii, intervenientul a arătat, în esenţă, că aspectele reţinute în raportul de control al Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi Vâlcea, întocmit la data de 15 decembrie 2014 şi inclusiv măsurile dispuse prin acesta contravin legii, fiind rezultatul unei interpretări eronate a prevederilor legale în materie şi intervenientul nu poate fi catalogat drept „persoană cu atribuţii în domeniul în care s-au constatat deficienţe” şi răspunzătoare pentru suma de 95.578 lei, sumă încasată necuvenit cu titlu de primă de performanţă şi primă de vacanţă.

S-a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie aşa cum a fost formulată.

Părţile procesuale au depus la dosar înscrisuri, în această fază, recurenta-reclamantă şi concluzii scrise.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în recurs, din ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea reţine următoarele:

Recursul şi cererea de intervenţie accesorie sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la prima critică se constată de Curte că recurenta contestă măsura de la cap. I lit. b din Decizia nr.47/2015 conform căreia entitatea trebuie să „intre în legalitate în ceea ce priveşte respectarea reglementărilor legale referitoare la stabilirea obligaţiilor contractuale; Extinderea în ceea ce priveşte: stabilirea sumei definitive reprezentând dobânda de 4% pe an prevăzută în contracte, necalculată şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care se înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând dobânzi penalizatoare de 8% pe an, pentru neplata în termen a tratelor scadente aşa cum dispune Legea nr.85/1992 şi care se fac venit al unităţii controlate, deoarece s-a constatat că există decalaje între sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul 2013 există rate datorate în sumă de 100.096 lei şi încasări în sumă de 82.364 lei”.

S-a reţinut de organul de control că, în perioada 2000-2004, în baza Legii nr.85/1992 firma contestatoare a efectuat vânzări de apartamente construite din fondurile societăţii, cu plata în rate, iar intimata a considerat că nu au fost respectate dispoziţiile legale cu privire la dobânda de 4% pe an pentru vânzările de locuinţe cu plata în rate şi cu privire la dobânda de 8% pe an pentru neplata în termen a ratelor scadente.

174

Conform dispoziţiilor legale în materie se constată de Curte că, în mod legal a fost statuat de tribunal că pârâta Curtea de Conturi a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr.85/1992, singurul act aplicabil în materie, în speţa de faţă, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, întrucât acest act normativ menţionează în mod expres obligaţia vânzătorului de a calcula şi percepe, atât dobânda curentă, cât şi dobânda penalizatoare, conform art.11 alin.2, art.15 alin.2 din actul normativ sus-citat, în cazul vânzării locuinţelor în rate.

Nu se aplică dispoziţiile OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, întrucât se aplică dispoziţiile legale sus-citate prevăzute în Legea nr.85/1992 care este legea specială în această speţă.

De asemenea, Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a constatat că nu se poate exonera contestatoarea de la obligaţia legală privind calculul dobânzii şi încălcarea dispoziţiilor legale în materie, chiar cu motivarea recurentei că plata contravalorii apartamentelor vândute în rate s-a realizat în valută, având în vedere că scopul perceperii dobânzii îl reprezintă compensarea lipsei de folosinţă a banilor, care este un rol diferit decât cel prezentat de CET G SA.

Trebuie precizat că Legea nr.85/1992 nu face distincţie cu privire la cuantumul dobânzilor aferente vânzărilor în lei sau în alte valute, astfel că, în mod corect pârâta a stabilit valoarea abaterii prin calculul acesteia raportat la sumele în lei efectiv încasate de CET G SA.

Referitor la contestarea măsurilor de la capitolul II pct.2 şi 3 din Decizia nr.47/2015 privind sumele reprezentând premiul anual acordat şi primele de vacanţă, s-a reţinut de organul de control că în luna mai 2012 directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit de un premiu anual reprezentând 12, respectiv 5 remuneraţii brute lunare, în sumă totală brută de 99.739 lei, respectiv net 69.957 lei şi pentru perioada 2012-2014 de primă de vacanţă în sumă totală brută de 31.029 lei, respectiv 21.720 lei net.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că verificările Curţii de Conturi sunt temeinice şi legale deoarece hotărârile adoptate de organele de conducere şi reprezentare ale CET G sunt ale firmei în sine şi pot face obiectul verificărilor organelor statului în materie financiar-fiscală.

Astfel, se constată de instanţa de recurs că pentru premiul anual acordat în luna mai 2012 acesta nu poate fi decât aferent anului 2011 şi nu exista temei legal pentru acordarea acestuia, deoarece de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.203/2009 şi anume 12 iunie

175

2009, dispoziţiile art.4 alin.2 din OUG nr.79/2008 privind măsurile economico-financiare la nivelul unor operatori economici şi care constituiau temeiul acordării premiului anual au fost modificate în totalitate, în sensul că noua dispoziţie nu face vreo referire la premiul anual, de unde rezultă că acordarea acestuia a fost eliminată.

Totodată, se apreciază de Curte că prin Legea nr.203/2009 care a fost legea de aprobare a OUG nr.79/2008 au fost introduse noi articole şi anume, art.31 şi art.32 menţionându-se că directorul general beneficiază de o remuneraţie lunară acordată prin contractul de mandat stabilită în mod diferit la literele a-c de la alineat 1, iar la alineatul 2 al aceluiaşi articol s-au prevăzut alte drepturi de care beneficiază acest director prin art.32 alineat 1, unde legiuitorul a stabilit că remuneraţia lunară a directorului general în condiţiile art.31 alin.1 este unica formă de recompensare în bani a activităţii depusă de persoana respectivă şi nu se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii acestuia, în afară de cele menţionate de art.31

alin.2.Se constată de instanţa de recurs că sumele încasate de cei

doi directori reprezentând premiul anual (mai 2012) şi prime de vacanţă pentru perioada 2012-2014 s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, aspect stabilit în mod corect de pârâta Curtea de Conturi. Şi judecătorul fondului a statuat în mod corect sub acest aspect şi a precizat legal că reclamanta CET G nu se poate prevala că dispoziţiile OUG nr.3/2011 menţionează după data de 31.12.2011 că nu există o limitare a remuneraţiei lunare, iar singura cerinţă fiind ca remuneraţia să fie prevăzută în contractul de mandat ce s-a întâmplat în speţă şi directorul departamentului resurse umane nu este director în sensul OUG nr.79/2008, având în vedere considerentele mai sus prezentate şi anume că remuneraţia lunară este unica formă de recompensare în bani a activităţii depusă de persoana respectivă şi că prin contractul de mandat nu se pot acorda alte beneficii.

Referitor la directorul departamentului resurse umane s-a reţinut în mod corect de judecătorul fondului că acesta a prestat activitate şi a fost remunerat având în vedere prevederile OUG nr.79/2008 ce au stat la baza contractului de mandat încheiat şi semnat de acesta. Acest fapt a rezultat din conţinutul contractului prin care părţile au înţeles să supună această convenţie dispoziţiilor legale sus-citate, contractul de mandat rămânând guvernat de aceste prevederi legale, în speţă operând prin voinţa părţilor, o delegare a conducerii firmei limitată la departamentul resurse umane, conform art.143 alin.1 din Legea nr.31/1990.

În concluzie, se constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază şi nu are considerente contradictorii sau motive străine de natura cauzei, judecătorul fondului

176

pronunţându-se în limitele învestirii, în raport de probele de la dosar ce au fost coroborate.

Nici prevederile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în litigiu, deoarece tribunalul a pronunţat o hotărâre legală prin interpretarea corectă a prevederilor legale în materie.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.496 Cod procedură civilă a fost respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta CET G S.A. împotriva sentinţei nr.1012 din 31 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă.

Curtea, în raport de motivele indicate mai sus în considerente, în baza art.67 Cod procedură civilă a respins şi cererea de intervenţie accesorie promovată de petentul BM, care a intervenit pentru a susţine poziţia procesuală a recurentei CET G SA Vâlcea şi anume anularea raportului de control al Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Vâlcea întocmit la data de 15 decembrie 2014.

Cu privire la dosarul nr.12706/288/2017 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, acesta are termen de judecată în luna februarie 2018, având ca părţi procesuale: reclamantă CET G SA Râmnicu Vâlcea şi pârât BM şi obiect pretenţii, iar aspectul că BM a înţeles să intervină în prezentul dosar a ţinut de voinţa acestuia, asumându-şi drepturile şi obligaţiile ce-i revin în urma petitului promovat.

177

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Procedura camerei preliminare. Emiterea mandatului de percheziţie domiciliară şi atribuirea calităţii de suspect.

Art. 157 şi urm. Cod procedură penalăArt. 282 Cod procedură penalăArt. 340 cod procedură penală

Percheziţia domiciliară a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art.157 şi urm. Cod pr. penală, putând fi dispusă „dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului”.

In contextul în care, conform Noului Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, începerea urmăririi penale are loc „in rem”, iar nu „in personam”, dispunerea şi efectuarea percheziției domiciliare are ca scop tocmai identificarea tuturor suspecţilor din cauză, nefiind prevăzută condiţia prealabilă ca persoana la domiciliul căreia se efectuează respectivul act procesual să aibă calitatea de suspect.

(Încheierea penală nr. 95/C/CC/CP/28 decembrie 2017)

Prin încheierea penală din data de 31 octombrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Argeş, în temeiul art. 345 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, s-au respins cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii RV şi PPB.

În baza art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 646/P/2017 din data de 26 mai 2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpaţii: RV şi PPB, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism în formă continuată şi spălare a banilor în formă continuată, aflate în concurs real, infracţiuni prev. şi ped. de art. 213 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 29 alin. 1 lit. a din Legea 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, ambele în condiţiile art. 38 alin. 1 Cod penal.

178

S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii menţionaţi mai sus, termenul de judecată urmând să fie fixat după rămânerea definitivă a încheierii.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Argeş a constatat că, la data de 29.05.2017, a fost înregistrat rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, de trimitere în judecată, sub control judiciar, a inculpaţilor RV şi PPB, pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism în formă continuată şi spălare de bani în formă continuată, aflate în concurs real.

După înregistrarea şi repartizarea aleatorie, cauza a trecut în procedura de cameră preliminară şi, potrivit disp. art. 344 Cod procedură penală, s-au comunicat părţilor copii certificate de pe rechizitoriu şi li s-a pus în vedere că până la data de 26 iunie 2017, pot formula cereri şi excepţii cu privire la actul de sesizare a instanţei şi actele de urmărire penală.

Ambii inculpaţi au formulat cereri şi excepţii, constând în următoarele aspecte:

Inculpatul PPB a solicitat să se constate neregularitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile art. 280 – 282 Cod procedură penală şi regularitatea actului de sesizare a instanţei de judecată faţă de încadrarea dispoziţiilor art. 428 alin.1 Cod procedură penală, iar pe cale de consecinţă retrimiterea cauzei la parchet.

Ca şi aspecte, inculpatul a criticat rechizitoriul ca fiind neregulamentar întocmit în ceea ce-l priveşte, şi, în opinia sa, instanţa se află în imposibilitatea de a stabili obiectul şi limitele judecăţii.

Totodată, inculpatul a solicitat înlăturarea declaraţiilor martorelor IE şi ML, precum şi a înscrisurilor ce au constituit materialul probator în dosarele nr.1926/P/2014 şi 1927/P/2014.

Inculpatul RV a solicitat, în principal, excluderea tuturor probelor administrate în cursul urmării penale şi, pe cale de consecinţă, restituirea cauzei la parchet, ar în subsidiar, excluderea probelor administrate în mod nelegal, ori sancţionate potrivit art.280 – 282 Cod procedură penală, ce au fost efectuate în faza de urmărire penală, cu dispunerea începerii judecăţii.

Inculpatul şi-a argumentat cererile şi excepţiile invocate, susţinând că singurele lipsuri care ar putea fi imputate rechizitoriului sunt absenţa oricăror împrejurări în favoarea inculpatului rezultate din probele administrate în faza de urmărire penală, precum şi menţiunilor eronate.

De asemenea, inculpatul a criticat procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 01.02.2016 întocmit de Poliţia municipiului Câmpulung, apreciindu-l ca nelegal întocmit, nefiind

179

precizate în concret activităţile specifice poliţieneşti, procedura de audiere a martorului cu identitate protejată, considerată de el ca fiind viciată, precum şi procedura de efectuare a percheziţiei domiciliare din data de 05.10.2016.

Examinând cererile şi excepţiile invocate de către cei doi inculpaţi, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a apreciat că acestea sunt nefondate.

Astfel, în dosarul de urmărire penală se reţine, în esenţă, că inculpatul RV, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada anilor 2015-2016, a obţinut în mod repetat foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către martora RGN (soţia sa), respectiv suma de 3.550 euro printr-un număr total de 6 tranzacţii financiare şi, totodată, în aceeaşi perioadă, i-a înlesnit acesteia practicarea prostituţiei.

Acelaşi inculpat, în perioada 2015-2016, din sumele de bani obţinute din infracţiunea de proxenetism (cel puţin suma de 3550 euro), în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite al acestora (din infracţiunea proxenetism), a achiziţionat bunuri şi a efectuat investiţii (autoturisme revândute ulterior, fiind achiziţionate altele) în valoare totală de 27.000 euro, prin introducerea lor într-un circuit financiar aparent legal.

La rândul său, inculpatul PPB, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a determinat-o pe martora PVAM, actuala sa soţie, să practice prostituţia, iar în perioada 2010-2016 a obţinut în mod repetat foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta şi, totodată, în aceeaşi perioadă a obţinut sume de bani în mod repetat de la martorele NLN (fosta soţie a inculpatului) şi PG (fostă Ş), care s-au prostituat în statele Uniunii Europene în beneficiul său, dobândind în total de la cele trei femei sumele de 64.639 euro, 14.608 lei şi 9.009 CHF printr-un număr total de 133 de tranzacţii financiare.

Acelaşi inculpat, în perioada în perioada 2010-2016, din sumele de bani obţinute din infracţiunea de proxenetism (cel puţin sumele de 64.739 euro, 14.608 lei şi 9.009 CHF), în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite al acestora (din infracţiunea de proxenetism), a achiziţionat autoturisme în valoare totală de 79.000 euro şi a plătit suma de 2000 de euro ocazionat de încheierea împreună cu soţia sa PVAM a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare cu numitul TRV pentru apartamentul din C., pentru suma de 25.255 euro, prin introducerea lor într-un circuit financiar aparent legal.

Examinând actele şi lucrările dosarului, în conformitate cu dispoziţiile art. 342 Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Argeş a constatat că urmărirea penală s-a efectuat cu respectarea normelor de drept.

180

S-a apreciat de către judecător că situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor a fost suficient argumentată, iar pretinsele erori strecurate în rechizitoriu în privinţa caracterizării inculpaţilor sunt nerelevante.

Actele de procedură, respectiv audierile de martori, percheziţiile domiciliare şi celelalte administrări de probe, de asemenea, s-au efectuat cu respectarea normelor procedurale penale.

Criticile formulate în ansamblu de inculpaţi vizează mai mult fondul cauzei şi o analiză mai aprofundată şi în coroborare cu celelalte probe administrate se poate face în cadrul cercetării judecătoreşti.

Potrivit legii penale, în cadrul deliberării asupra fondului cauzei, unele dintre probele ce nu se coroborează cu majoritatea celorlalte probe pot fi înlăturate.

În procedura de cameră preliminară se examinează nu temeinicia probelor, ci legalitatea administrării acestora, ori, sub acest aspect, judecătorul de la prima instanţă a observat că nu au fost încălcate normele legale de obţinere a lor.

De asemenea, s-a constatat că nu s-a făcut dovada nici că inculpaţii ar fi fost privaţi de dreptul de a se administra probe în favoarea lor, iar faptul că astfel de eventuale probe nu se regăsesc în conţinutul rechizitoriului nu înseamnă neapărat că le-au fost refuzate.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a respins cererile şi excepţiile formulate de către inculpaţii RV şi PPB şi, în baza art. art.346 alin.2 Cod procedură penală, a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriu şi a dispus începerea judecăţii cauzei privindu-i pe aceştia.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul RV, pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie.

In principal, solicită restituirea cauzei la parchet, ca urmare a neregularităţii întocmirii rechizitoriului ce atrage imposibilitatea stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii , excluderea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, în conformitate cu disp.art.346 alin.3 lit. a şi b Cod pr.penală.

In subsidiar, se solicită începerea judecăţii, cu excluderea probelor administrate în mod nelegal ori sancţionate potrivit art.280 – 282 Cod pr.penală, ce au fost efectuate în faza de urmărire penală, în temeiul art.346 alin.4 şi 5 Cod pr.penală.

Astfel, se apreciază, că încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Argeş, nu este motivată, acesta trebuind să precizeze în concret, detaliat, şi nu în abstract, care sunt motivele pentru care se resping , raportat la neregularităţile procedurale expuse prin cereri şi excepţii, în condiţiile în care, pe lângă aprecierile privitoare la lipsa împrejurărilor în favoarea inculpatului din rechizitoriu, toate celelalte aspecte au vizat

181

neregularităţi procedurale punctuale, iar nu neregularităţi de fond ale actelor întocmite de către organele de urmărire penală în cauză.

In cuprinsul rechizitoriului nu se menţionează câte acte materiale de înlesnire a practicării prostituţiei a săvârşit inculpatul RV şi nu se menţionează câte acte materiale de spălare a banilor a comis, în contextul în care infracţiunile au fost săvârşite în formă continuată, încălcându-se prevederile art.328 Cod pr.penală, fiind constatate deficienţe care conduc la imposibilitatea stabilirii obiectului şi a limitelor judecăţii, prin raportare la prevederile art.346 alin.3 lit. a Cod pr.penală. Se precizează, că „a achiziţionat bunuri şi a efectuat investiţii, autoturisme revândute ulterior, fiind achiziţionate altele” şi nu câte bunuri au fost achiziţionate sau câte şi ce investiţii au fost efectuate.

Aceste formulări sunt în evidentă contradicţie cu dispoziţiile art.328 alin.1 Cod pr.penală, care prevăd că „rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală”.

Un alt aspect procedural invocat a fost cel al încălcării prevederilor art.292 Cod pr.penală, privind sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, întrucât procesul verbal de sesizare din oficiu din 1 februarie 2016, întocmit de Poliţia Municipiului Câmpulung, este neregulamentar întocmit, întemeindu-se pe „analiza datelor şi informaţiilor obţinute prin activităţi specifice poliţieneşti” fără să precizeze, în concret, care sunt aceste activităţi, lăsând loc arbitrariului.

Dacă activităţile respective vizează acte de urmărire penală, sunt nelegale, pe considerentul că dispoziţiile Codului de procedură penală interzic efectuarea de acte de urmărire penală anterior începerii acestei faze a procesului penal.

De asemenea, pe procesul verbal de sesizare din oficiu este aplicată viza Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung cu data de 5 februarie 2016, or, parchetul a emis ordonanţa prin care a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr.235/P/2016, la data de 1 februarie 2016.

In consecinţă, se apreciază că începerea urmăririi penale a fost dispusă în mod nelegal în condiţiile în care, parchetul a fost informat despre respectivele fapte la data de 5 februarie 2016, actul prin care s-a dispus începerea urmăririi penale fiind ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung şi nu procesul verbal de sesizare din oficiu, întocmit de Poliţia Municipiului Câmpulung.

A fost invocată şi încălcarea principiului loialităţii administrării probelor prevăzut de art.101 alin.1 Cod pr.penală, în ceea ce priveşte audierea timp de 9 ore şi jumătate a martorului cu identitate protejată PR, în intervalul orar 9,50 – 19,10, fiind evident că martorul se afla, cel puţin, în condiţii de oboseală excesivă, care-i afectează declaraţiile date, nefiind suficiente indicii, în sensul că martorul ar fi fost influenţat să dea declaraţii în sensul dorit de către

182

organele de urmărire penală, în condiţiile în care a reuşit să descrie cu lux de amănunte toată presupusa activitate infracţională a persoanelor implicate, aducându-şi aminte numele tuturor.

In cuprinsul procesului verbal nu se precizează şi numele organului de cercetare care a participat la audiere, deşi pe acesta se regăseşte şi semnătura sa, procedura de audiere a martorului cu identitate protejată fiind viciată şi impunându-se excluderea probei, conform art.102 şi art.282 Cod pr. penală, întrucât prin menţinerea acestei declaraţii s-ar aduce o vătămare a drepturilor şi intereselor inculpatului, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

In fine, se apreciază de către inculpat că nu a fost respectată procedura percheziţiei domiciliare, conform art.157 şi urm. Cod pr. penală.

Prin mandatul de percheziţie domiciliară nr.21 din 30 septembrie 2016, inculpatului i s-a atribuit deja calitatea de suspect, în condiţiile în care această împrejurare a avut loc prin ordonanţa nr.235/P/2016 din 4 octombrie 2016, viciul procedural fiind generat de procurorul de caz care, anterior formulării cererii de emitere a unui mandat de percheziţie domiciliară, era obligat să dispună continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspectul RV, această concluzie reieşind din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.157 alin.1 teza I şi art.77 şi art.305 alin.3 Cod pr.penală.

Calitatea de suspect trebuia să existe la data formulării cererii în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi nu ulterior, ceea ce denotă că toate actele procesuale şi procedurale efectuate în baza mandatului de percheziţie, inclusiv ridicarea de obiecte efectuată cu ocazia acesteia, sunt lovite de nulitate, conform art.282 Cod pr.penală, fapt ce a generat o vătămare a drepturilor şi intereselor inculpatului, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Examinând contestaţia formulată, Curtea a respins-o ca nefondată, pentru considerentele expuse în continuare:

Deşi judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a făcut o analiză concisă a cererilor şi excepţiilor invocate de către inculpaţi, inclusiv de către RV, apreciind că respectivele critici formulate în ansamblu de inculpaţi vizează mai mult fondul cauzei şi că o analiză mai aprofundată şi în coroborare cu celelalte probe administrate se poate face în cadrul cercetării judecătoreşti, iar că actele de procedură, respectiv audierile de martori, percheziţiile domiciliare şi celelalte administrări de probe, s-au efectuat cu respectarea normelor procedurale penale, nereferindu-se, punctual, la fiecare neregularitate procedurală invocată de către contestator, această deficienţă de motivare a încheierii nu atrage desfiinţarea cu trimitere a cauzei, nefiind incident niciunul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art.281 Cod pr.penală, cu precizarea că omisiunile respective pot fi suplinite de către instanţa de control judiciar.

183

Astfel,se constată, că prin rechizitoriul nr.646/P/2017 din 26 mai 2017, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului RV, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de proxenetism în formă continuată şi spălare de bani în formă continuată, în modalităţile normative prevăzute de art.213 alin.1 Cod penal, cu aplic.art.35 alin.1 Cod penal şi art.29 alin.1 lit. a din Legea nr.656/2002 cu aplic.art.35 alin.1 Cod penal, în condiţiile art.38 alin.1 Cod penal.

Examinând cuprinsul rechizitoriului, acesta conţine în mod corespunzător datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art.286 alin.2, art.330 şi art.331 Cod pr.penală, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei, fiind satisfăcute exigenţele procedurale prevăzute de art.328 Cod pr.penală, neconfirmându-se susţinerile inculpaţilor că nu ar fi indicate, în concret, numărul şi modalitatea de comitere a actelor materiale componente ale infracţiunilor continuate deduse judecăţii.

Referitor la procesul verbal de sesizare din oficiu din 1 februarie 2016, întocmit de către Poliţia Municipiului Câmpulung, modul de sesizare din oficiu prevăzut de art.292 Cod pr.penală, în ipoteza în care organul de urmărire penală află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art.289 – 291 Cod pr.penală, nu instituie obligativitatea menţionării şi indicării surselor de unde datele sau informaţiile specifice au fost obţinute de către organele de urmărire penală.

Viza Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung cu data de 5 februarie 2016 are rolul de a confirma înregistrarea dosarului penal aflat pe rolul Poliţiei Municipiului Câmpulung, în evidențele statistice ale unităţii de parchet respective, neavând nicio importanţă din punct de vedere procedural, în contextul în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a emis ordonanţa prin care a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr.235/P/2016 la data de 1 februarie 2016.

In ceea ce priveşte audierea martorului cu identitate protejată PR la data de 22 octombrie 2016, pe o perioadă de timp semnificativă de circa 9 ore şi 20 de minute, această activitate procedurală s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor procesuale în materie, pe formularele de declaraţie de martor tipizate făcându-se menţiunea dacă martorul se află sau nu în relaţii de dușmănie cu inculpaţii, iar chiar faptul că acesta a fost în măsură să precizeze în cuprinsul declaraţiei sale detalii esenţiale pentru lămurirea situaţiei de fapt în cauză, reflectă că nu a acumulat o stare de oboseală accentuată care să fi determinat disconfort vădit la momentul audierii, fiind respectat principiul loialităţii administrării probelor prevăzut de art.101 Cod pr.penală.

184

De asemenea, şi percheziţia domiciliară din 5 octombrie 2016 a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art.157 şi urm. Cod pr.penală, putând fi dispusă „dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului”.

In contextul în care, conform Noului Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, începerea urmăririi penale are loc „in rem”, iar nu „in personam”, dispunerea şi efectuarea percheziției domiciliare are ca scop tocmai identificarea tuturor suspecţilor din cauză, nefiind prevăzută condiţia prealabilă ca persoana la domiciliul căreia se efectuează respectivul act procesual să aibă calitatea de suspect.

Pentru considerentele expuse anterior, neidentificându-se vreo neregularitate procesuală de natură să determine excluderea vreunui mijloc de probă administrat în prezenta cauză de către organele de urmărire penală, specific celor două infracţiuni deduse judecăţii, iar rechizitoriul fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor art.328 alin.1 Cod pr.penală, s-a dispus, judicios, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, respingerea cererilor şi excepţiilor formulate de către inculpaţi, în temeiul art.345 alin.1 şi 2 Cod pr.penală, constatarea legalităţii sesizării instanţei cu rechizitoriul respectiv, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpaţii RV şi PPB, inclusiv începerea judecăţii cauzei.

In consecinţă, încheierea supusă controlului judiciar fiind legală şi temeinică, în baza art.425/1 alin.7 pct.1 lit. b Cod pr.penală, Curtea a respins contestaţia, ca nefondată, şi a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform art.275 alin.2 Cod pr.penală.

2. Prezumţia de nevinovăţie.Art. 4 Cod procedură penală

Art. 16 alin. 1 lit. c) Cod procedură penalăArt. 336 alin. 1 cod penal

Omisiunea cadrelor medicale de a trece numele persoanei de la care s-a efectuat recoltarea probelor biologice(prima probă)şi a orei de recoltare a celei de-a două probe creează un dubiu rezonabil în legătură cu vinovăţia inculpatului.

Aceste omisiuni determină nelegalitatea administrării probei.

185

(Decizia penală nr. 1144/A/15 Decembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.160 din 8 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit.c C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului PI, trimis in judecata pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanțe, fapta prev. si ped. de art.336 alin.1 din C.pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 11.05.2016, ora 01:00, inculpatul PI a fost oprit în trafic de către organele de poliţie conducând pe drumurile publice de pe raza comunei Ungheni, jud. Argeş un autoturism marca Opel Astra cu nr. de înmatriculare ***, constatându-se cu această ocazie că se află sub influenţa alcoolului, motiv pentru care a fost condus la Spitalul „Regele Carol I Costeşti", unde i-au fost recoltat două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. 148 din data de 13.05.2016 al S.M.L. Argeş, inculpatul a avut o alcoolemie de 1,30 gr./l alcool pur în sânge, la ora 01:27 şi 1,10 gr./l alcool pur în sânge la ora 02:27.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei in modalitatea stabilita prin norma penala conform art.336 alin.1 C.pen., motiv pentru care s-au administrat probe cu înscrisuri si expertiza medico-legală.

Analizând probele administrate atât in cursul urmăririi penale cat si al judecăţii, instanţa de fond a constatat, că acuzaţia adusa inculpatului nu este susţinuta de probe relevante care sa determine, dincolo de orice dubiu, convingerea instanţei ca inculpatul PI a săvârşit fapta pentru care este acuzat in modalitatea incriminată de legiuitor.

Conform art. 336 alin.1 din N.C.pen. a arătat instanţa de fond, „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoana care, la momentul prelevării mostrelor biologice are o îmbibaţie alcoolica de peste 0,80g/l alcool pur in sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amenda”.

In raport de conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. 1 C.pen., s-a constatat, că elementul esenţial pentru a se stabili dacă o faptă de conducere a unui vehicul pe drumurile publice sub influenţa băuturilor alcoolice este încadrată ca infracţiune, îl constituie cuantumul îmbibaţiei alcoolice în sânge.

In sarcina inculpatului s-a reţinut că, potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. 148/13.05.2016, cantitatea de alcool exprimată în grame la 1000 ml sânge a fost pentru proba nr.1 la ora 01:27 la nivelul de 1,30 gr/1000 ml şi pentru proba nr.2 la ora 02:27 la nivelul unei alcoolemii la nivelul de 1,10 gr/1000 ml.

Însă, potrivit menţiunilor din cuprinsul buletinului de analiză toxicologică nr. 148/13. 05. 2016, pe flacoanele cu sânge nu

186

este specificată ora de recoltare şi nici numele persoanei de la care s-a efectuat recoltarea de probe biologice, la proba nr.1.

Instanţa de fond a menţionat, că se impune a se avea în vedere Decizia nr. 3/12. 05. 2014, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că: „în aplicarea art. 336 alin. 1 din Codul penal, în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare".

Având în vedere că la prima prelevare nu s-a menţionat pe flacon numele persoanei de la care s-au recoltat probele biologice la ora 01:27, nu se poate stabili cu certitudine ca inculpatul ar fi fost avut o concentraţie de alcool in sânge de 1,30 gr/1000 ml, aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu. Această concluzie se coroborează ca adresa comunicată organelor de politie de către Spitalul Orăşenesc „Regele Carol I" Costeşti. Prin această adresă Spitalul confirmă faptul ca s-a omis trecerea orei de recoltare la proba nr.2 si numele persoanei de la care s-a efectuat prelevarea de probe biologice la probe nr.1, datorita faptului ca in momentul respectiv in CPU se aflau mai mulţi pacienţi sub supraveghere si tratament, printre care si un minor cu diagnostic de agitaţie psihomotorie-tulburări psiho-afective care necesita supraveghere strictă.

Modalitatea de consemnare a activităţii de recoltare a probelor biologice conduce la existenţa unui dubiu privind persoana examinată şi rezultatele examinării efectuate, dubiu care profită inculpatului, potrivit principiului „in dubio pro reo".

Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a dat eficienta principiului de drept penal privind prezumţia de nevinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie prezintă o dubla natura, fiind recunoscut ca drept fundamental si consacrata ca principiu constituţional, reprezentând un criteriu esenţial in structura statului de drept. In varianta consacrata de art.6 parag.2 din C.E.D.O. prezumţia de nevinovatie figurează printre elementele procesului penal echitabil, astfel cum este garantat de art.6 parag.1 din Convenţie.

Luând in considerare probele administrate, instanţa de fond a constatat, ca nu se poate dispune condamnarea inculpatului dincolo de orice îndoiala privitoare la vinovăţia acestuia, motiv pentru care, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit.c C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului PI, trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanţe, fapta prev. si ped. de art.336 alin.1 din C.pen.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei achitări a inculpatului. În esenţă, se susţine că inculpatul a recunoscut consumul de băuturi alcoolice în momentul când a fost depistat conducând un autovehicul pe drumurile publice,

187

iar calculul alcoolemiei s-a realizat cu respectarea condiţiilor procedurale cerute de lege.

Examinând sentinţa supusă apelului din punct de vedere al motivelor invocate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul este nefondat.

Sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică. Din probele administrate în cauză şi actele dosarului, în

concret din cuprinsul buletinului de analiză toxicologică nr. 148/13.05.2016 rezultă că pe flacoanele de sânge conţinând probe biologice care au fost avute în vedere la stabilirea alcoolemiei nu este specificată ora de recoltare şi nici numele persoanei de la care s-a efectuat recoltarea de probe biologice la proba nr. 1. Nerespectarea acestor elemente de procedură sunt esenţiale pentru legalitatea probelor administrate, având în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel de la prima prelevare.

Aceste omisiuni procedurale sunt confirmate şi de către Spitalul Orăşenesc „Regele Carol I” Costeşti prin adresa de la fila 35 din dosarul de urmărire penală, în sensul că s-a omis inscripționarea numelui persoanei de la care s-a efectuat prelevarea de probe biologice la proba nr. 1, datorită faptului că în acel moment erau mai mulţi pacienţi sub supraveghere şi tratament.

Curtea constată că aceste omisiuni duc la nelegalitatea administrării acestei probe şi în acelaşi timp la existenţa unui dubiu rezonabil privind vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 336 alin. 1 Cod penal. Nerespectarea condiţiilor procedurale de recoltare a probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei trebuie interpretate în raport cu prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul. Orice îndoială legitimă în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii pentru care este trimis în judecată, generată în acest caz de nelegalitatea unor probe administrate, profită inculpatului.

În mod corect prima instanţă a concluzionat că nu se poate dispune condamnarea inculpatului dincolo de orice îndoială privitoare la vinovăţia acestuia.

Nu prezintă relevanţă juridică faptul că inculpatul a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice şi nici faptul că buletinul de analiză toxicologică relevă un nivel de alcoolemie al inculpatului la momentul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul, mai mare decât limita legală. Recalcularea alcoolemiei s-a realizat la cererea inculpatului, acesta contestând rezultatul primei probe. Toate aceste proceduri nu pot acoperii viciul esenţial mai sus-menţionat privind inscripţionarea numelui inculpatului pe flacoanele conţinând probele biologice.

188

Având în vedere aceste considerente, Curtea, în complet de divergenţă, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală, cu majoritate, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet. Opinie divergentă

Contrar opiniei majoritare, s-a considerat că se impune aplicarea dispoziţiilor art.80 şi urm. Cod penal, având în vedere următoarele:

Probele administrate în cauză, demonstrează cu prisosinţă că inculpatul PI , în data de 11 mai 2016 a condus pe drumurile publice, pe raza comunei Ungheni, judeţul Argeş, un vehicul având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr.%o. In concret, conform buletinului de analiză toxicologică nr.148 din 13 mai 2016, s-a stabilit, că la ora 01,27, în sângele inculpatului alcoolemia a fost de 1,30 gr./1000 ml. (proba 1), respectiv la ora 02,27, în sângele inculpatului alcoolemia a fost de 1,10 gr./1000 ml.

Deşi în adresa înaintată de Spitalul orăşenesc Costeşti se menţionează omisiunea indicării pe flacon a numelui persoanei de la care s-a recoltat sângele, respectiv a omisiunii indicării orei recoltării pe cel de-al doilea flacon, nu rezultă că probele nu au fost recoltate de la inculpat.

Cele două probe de sânge aparţin indubitabil inculpatului, fapt confirmat prin semnătura biologului.

Spitalul Orăşenesc Costeşti a respectat procedura de recoltare a probelor biologice, trusa fiind securizată conform normelor metodologice în prezenţa poliţistului, a medicului şi inculpatului, nefiind dovezi în sensul că trusa standard ar fi fost nesecurizată. Prin urmare, au fost respectate cerinţele legale referitoare la introducerea mostrelor de sânge recoltate în containerul trusei standard adecvate şi la securizarea ulterior a trusei.

În cazul în care s-ar fi constatat că trusa standard nu ar fi fost securizată, Serviciul Medico - Legal Argeş ar fi fost îndreptăţit să refuze întocmirea buletinului de analiză toxicologică.

Sigilarea probelor recoltate s-a făcut în prezenţa personalului medical, a agentului de poliţie şi a inculpatului, în acest sens existând copii conform cu originalul din registrul de consultaţii CPU şi registrul de recoltare a alcoolemiei.

Cu ocazia audierii sale în faza de urmărire penală, inculpatul a precizat că i s-a adus la cunoştinţă rezultatul analizelor toxicologice.

In altă ordine de idei, constatându-se săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea acesteia, se impune a fi valorificată instituţia renunţării la

189

aplicarea pedepsei, fiind îndeplinite cerinţele prev. de art.80 şi urm. Cod pr.penală.

În susţinerea acestei opinii sunt elementele şi aspectele ce ţin de circumstanţele comiterii infracţiunii (ora săvârşirii faptei şi distanţa mică parcursă, împrejurarea că inculpatul mergea la un priveghi, urmare a decesului socrului său), dar şi aspecte ce caracterizează în m od pozitiv persoana inculpatului (lipsa antecedentelor penale).

În aceste condiţii, reeducarea inculpatului poate avea loc şi în renunţarea la aplicarea pedepsei, în condiţiile art.80 şi urm. Cod pr. penală, cu consecinţa aplicării faţă de inculpat a unui avertisment, astfel încât, pe viitor să se abţină de la săvârşirea de noi infracţiuni.

In raport de cele de preced, s-a opinat pentru:Admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Costeşti, împotriva sentinţei penale nr.160 din 8 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.3254/214/2016 şi desfiinţarea în totalitate a sentinţei.

Rejudecând, în baza art. 396 alin. 3 Cod procedură penală raportat la art. 80 Cod penal, se renunţă la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul PI sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prev.de art.336 Cod penal, iar în baza art. 81 Cod penal aplică inculpatului un avertisment.

3. Caz fortuit.Art. 41 Cod penal

Art. 192 alin. 2 Cod penal

Victima accidentului de circulaţie, îmbrăcată în haine de culoare închisă, se afla pe carosabil unde adormise în poziţie de decubit dorsal, alcoolemia pe care o avea în sânge fiind de 1,90 gr/1000 ml sânge.

În aceste condiţii, inculpatul, conducător auto care circula cu respectarea regulilor de circulaţie pe timp de noapte şi, ajungând în dreptul victimei, a trecut peste corpul acesteia, nu putea prevedea împrejurarea că pe carosabil se află victima.

(Decizia penală nr. 1147/2017 din 18 Decembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.1488 din 14 septembrie 2017, În baza art. 396 alin. 1, 5 C.p.p. raportat la art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p., cu referire la art. 31 C.p., a fost achitat inculpatul BV, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. 1 şi 2 C.p.

190

În baza art. 397 C.p.p, art. 25 alin. 1 C.p.p., art. 1349 C.civ rap. la art. 1351 alin. 1 şi 3 C. civ., s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de părţile civile GN, GM, GDM, GGA, GIM şi BE.

În baza art. 397 C.p.p, art. 25 alin. 1 C.p.p., art. 1349 C.civ rap. la art. 1351 alin. 1 şi 3 C. civ., s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Argeş.

În baza art. 255 alin. 1 C.pr.pen, s-a dispus restituirea autoturismului marca Volkswwagen, cu nr. de înmatriculare ***, ridicat de către organele de poliţie prin procesul verbal din data de 15.02.2015, către proprietarul acestuia, respectiv ***.

Conform art. 275 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. 6 C.pr. pen., onorariul parţial al avocatului din oficiu desemnat pentru inculpat pe parcursul camerei preliminare, în cuantum de 70 de lei, s-a dispus a se achita din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în dimineaţa zilei de 15.02.2015, persoana vătămată, GFG, aflat în stare de ebrietate (1,90 gr./1000 ml sânge), se deplasa pe drumul comunal 156, pe raza localităţii Mareş-Albota, jud. Argeş. Desconsiderând riscul staţionării pe carosabil, aflat într-o stare apropiată unei come alcoolice, ajunge să se culce pe spate pe carosabil (pe banda sensului de mers spre Moşoaia), în dreptul imobilului cu nr. 33, în apropierea axului vizibil al drumului, la o distanţă de aproximativ 0,95 faţă de acesta şi cu capul orientat spre acesta.

În jurul orei 03:15, dinspre Moşoaia spre Albota, inculpatul BV, a condus autoturismul cu nr. ***‚ în condiţii de vizibilitate nocturnă dată de iluminatul public stradal aflat în funcţiune şi de iluminarea farurilor (pe faza de întâlnire, conform declaraţiei sale). Traiectoria adoptată de conducătorul auto a fost una „centrală”, aproximativ pe axul drumului, autoturismul având roţile din stânga pe roţile de mers spre Moşoaia. Din cauza unui spaţiu de vizibilitate redus, conferit spre înaintare de iluminarea farurilor, dar şi a poziţiei nefireşti de deplasare cu roţile din stânga pe contrasens, conducătorul auto a trecut cu roţile din stânga ale autoturismului, peste zona toraco-abdominală a corpului persoanei vătămate, pe o direcţie de escaladare, de la stânga la dreapta. Sesizând că a trecut cu roţile autoturismului peste un obstacol, inculpatul a oprit autoturismul pe care îl conducea pe marginea din dreapta a părţii carosabile, în raport cu sensul său de mers spre Albota, a coborât şi a constatat că a trecut peste victima, care a rămas în aceeaşi zonă culcată pe spate. În urma accidentului rutier a rezultat decesul numitului GFG.

Inculpatul a fost testat cu aparatul alcooltest în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultatul fiind negativ.

191

Ulterior inculpatul BV a fost condus la Spitalul Judeţean Argeş în vederea recoltării de probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, iar conform buletinului de analiză toxicologică nr. 50 rezultă că la proba 1 ora 05:10 avea alcool absent.

Conform raportului medico-legal de necropsie nr. 41/B/2015, a rezultat că moartea numitului GFG a fost violentă, ea datorându-se hemoragiei interne consecinţa unui traumatism acut toraco-abdominal soldat cu multiple fracturi costalebilateral şi rupturi viscerale, iar între aceste leziuni traumatice şi deces există o legătură directă şi necondiţionată de cauzalitate.

Pentru lămurirea dinamicii producerii accidentului rutier în cauză s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnică judiciară de către expert ZG, care a concluzionat faptul că:

- starea de pericol care a dus la producerea accidentului a fost generată de către victima GFG , prin modul în care a înţeles să folosească carosabilul pentru odihnă pe fondul unei oboseli acumulate peste zi şi influenţa avansată a alcoolului respectiv 1,90 gr alcool/1000 ml.

- inculpatul avea la dispoziţie posibilităţi de evitare a accidentului rutier dacă circula în mod firesc cu autoturismul pe sensul său de mers spre Albota si nu pe o poziţie centrală cu roţile din stânga ale autoturismului pe sensul de mers spre Moşoaia, unde se afla culcată victima..

- victima dispunea de posibilităţi de evitare a accidentului rutier dacă nu se aşeza / culca pe sensul de mers spre Moşoaia, constituind un obstacol neprevăzut pentru circulaţia autovehiculelor în general

- In momentele anterioare accidentului inculpatul se afla în afara prevederilor legale de circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea art.35 al. 1, art. 48 şi art. 41 din OUG 195 /2002 ,

- In momentele anterioare accidentului victima se afla în afara prevederilor legale de circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea art.35 al. 1 din OUG 195 /2002 şi art.166 şi art. 167 al. 1 lit. e din Regulamentul de Aplicare a OUG 195/2002.

Au fost formulate obiecţiuni de către părţile civile GN, GM, GDM, GGA, GIM şi BE şi de inculpat, iar prin ordonanţa din data de 25.01.2016, emisă de Poliţia Municipiului Piteşti - Biroul Rutier s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară de către expert DC.

Din raportul de expertiză tehnică au rezultat următoarele: pericolul iminent a fost generat de prezenţa absolut nefirească, imprevizibilă, a pietonului culcat pe carosabil (purtând îmbrăcăminte de culoare închisă). Cu privire la posibilităţile tehnice de evitare a producerii accidentului, prin aceeaşi expertiză s-a reţinută că victima ar fi avut posibilităţi tehnice de evitare a evenimentului rutier, dacă pentru o posibilă odihnă, având în vedere şi starea avansată de beţie (1,90 gr/1000 ml sânge), nu se aşeza pe sensul de mers spre Moşoaia

192

al carosabilului, constituind un obstacol neprevăzut pentru circulaţia autovehiculelor în general, cât şi al autoturismului condus de inculpat. De asemenea s-a reţinut că inculpatul ar fi avut posibilităţi tehnice de a evita producerea accidentului, dacă circula cu autoturismul pe sensul său de mers spre Albota şi nu pe o poziţie centrată pe axul longitudinal al drumului.

S-a mai reţinut, că în momentele anterioare accidentului inculpatul se afla în afara prevederilor legale de circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea art.35 al. 1 şi art. 41a din OUG 195 /2002 , iar victima se afla în afara prevederilor legale de circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea art.35 al. 1 din OUG 195 /2002 şi art. 166 şi art. 167 al. 1 lit. e din Regulamentul de Aplicare a OUG 195/2002.

Având în vedere contextul faptic astfel cum a fost reţinut mai sus în baza tuturor probelor administrate, precum şi concluziile celor două rapoarte de expertiză , instanţa de fond a reţinut, că în cauză este incidentă cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 31 C.p..

Potrivit art. 31 C.p., a arătat instanţa de fond, cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, constând într-o împrejurare exterioară, a cărei intervenţie imprevizibilă se adaugă peste acţiunea sau inacţiunea licită sau ilicită a unei persoane şi care conduce astfel la un rezultat ce nu putea fi prevăzut. Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos neaşteptat, din cauza faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită, imprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat, iar această imprevizibilitate trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general. Cazul fortuit are caracter obiectiv şi există când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care a acea persoană nu l-a conceput şi urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neşteptate, adică împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice altă persoană, nu numai de către subiectul care a săvârşit fapta. Instanţa reţine aşadar că pentru a se reţine incidenţa cazului fortuit, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o împrejurare exterioară imprevizibilă care se suprapune peste acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, imprevizibilitatea împrejurării exterioare trebuie să aibă un caracter general, obiectiv (atât autorul, cât şi orice altă persoană nu puteau prevede intervenţia împrejurării exterioare, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală.

Pornind de la aceste consideraţiuni teoretice, unanim acceptate de practica judiciară în materie, instanţa de fond a apreciat, că în prezenta cauză, comportamentul victimei, care aflându-se într-o stare avansată de ebrietate, a ales să folosească partea carosabilă a drumului pentru odihnă, şi apariţia acesteia în mod cu totul surprinzător în trafic, a fost cauza unică a producerii accidentului şi

193

constituie caz fortuit. Din cuprinsul raportului de expertiză, precum şi din procesul verbal de cercetare la faţa locului, s-a constatat de către instanţa de fond, că persoana vătămată, se afla pe partea carosabilă a drumului, pe banda sensului de mers spre Moşoaia, fiind în poziţia de decubit dorsal, cu capul înspre axul drumului şi la o distanţă de 3,00 m şi piciorul stâng, la o distanţă de 4,00 m, faţă de limita dreapta a carosabilului. Din acelaşi proces verbal, reiese că partea carosabilă era asfaltată cu bitum uşor alunecos, umed, iar victima era îmbrăcată cu haine de culoare închisă.

Aşa fiind, în acord cu concluziile raportului de expertiză tehnică, instanţa de fond a reţinut, că pericolul iminent a fost generat de prezenţa absolut nefirească, imprevizibilă, a pietonului culcat pe carosabil(purtând îmbrăcăminte de culoare închisă). Instanţa reţine că prezenţa victimei pe timp de noapte, pe carosabil, în poziţie de decubit dorsal, purtând haine de culoare închisă, în condiţiile unui carosabil umed, tot de culoare neagră, devine practic imposibil de observat pentru orice conducător auto, constituind un obstacol neprevăzut pentru circulaţia autovehiculelor în general, cât şi al autoturismului condus de inculpat, aşa cum s-a reţinut de altfel şi în cuprinsul raportului de expertiză tehnică, mai sus amintit.

S-a avut în vedere şi faptul că inculpatul a dat dovadă de diligenţă, circulând cu o viteză inferioară vitezei maxime admise pe acel sector de drum(48 de km/h), iar în zona respectivă nu se aflau indicatoare sau marcaje de restricţie sau avertizare, a căror semnificaţie să fi fost încălcată de inculpat.

Faptul că inculpatul a circulat cu roţile din stânga pe banda sensului opus de mers, în opinia instanţei de fond, nu este suficient per se, pentru a reţine în sarcina acestuia comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, din moment ce observarea persoanei vătămate, pe timp de noapte, în condiţiile în care era îmbrăcată în haine de culoare neagră şi fiind culcată pe partea carosabilă, ar fi fost imposibilă pentru orice participant la trafic, inclusiv pentru participanţii ce ar fi circulat pe sensul de mers pe care se afla victima. Previzibilitatea rezultatului a fost imposibil de perceput în mod obiectiv, pentru că împrejurarea în care inculpatul a comis accidentul, ori de câte ori s-ar ivi în aceleaşi condiţii de fapt, nu ar putea fi prevăzută de nicio persoană. Concluzionând sub acest aspect, săvârşirea faptei de către inculpat a fost cauzată de o circumstanţă anormală şi imposibil de anticipat.

Aşa fiind, instanţa de fond a constatat existenţa unei cauze de neimputabilitate, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. 1, 5 C.p.p. raportat la art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p., cu referire la art. 31 C.p., a achitat pe inculpatul BV, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. 1 şi 2 C.p.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a reţinut, că existenţa cazului fortuit înlătură răspunderea delictuală a

194

făptuitorului pentru fapta proprie. Astfel art. 1351 C. civ., defineşte din perspectiva răspunderii delictuale, cazul fortuit, ca fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă, dacă evenimentul nu s-ar fi produs şi arată că „dacă legea nu prevede altfel, sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de (...) caz fortuit”.

Având în vedere textele de lege precitate, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de părţile civile GN, GM, GDM, GGA, GIM şi BE şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Argeş.

În baza art. 255 alin. 1 C.pr.pen, s-a dispus restituirea autoturismului marca Volkswwagen, cu nr. de înmatriculare *** ridicat de către organele de poliţie prin procesul verbal din data de 15.02.2015, către proprietarul acestuia, respectiv ***.

Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, părţile civile GN, GM, GDM, GGA, GIM şi BE pentru motive de nelegalitate si netemeinicie.

Parchetul a arătat că solutia primei instante este nelegală sub aspectul gresitei achitari a inculpatului cu retinerea cauzei de neimputabilitate prev. de art. 31 C.pen. In aprecierea parchetului, inculpatul a incalcat normele de circulatie pe drumurile publice , ceea ce conduce la ideea ca numai acest inculpat s-a aflat in imposibilitatea evitarii contactului cu victima, orice alt conducator auto care ar fi circulat in mod exclusiv pe sensul sau de mers, nu ar fi intrat in contact cu victima lungita pe celalalt sens de mers. In concluzie, a solicitat admiterea apelului, desfiintarea sentintei si condamnarea inculpatului pentru savarsirea infractiunii de ucidere din culpa.

Apelantii parti civile au invocat ca nu se poate imputa victimei culpa exclusiva in producerea accidentului, inculpatul avand posibilitatea de a evita accidentul daca circula regulamentar pe sensul său de mers, iar nu cu rotile din stanga pe celălalt sens de mers, unde se afla victima. Au solicitat sa se dispuna condamnarea inculpatului la o pedeapsa privativa de libertate orientata spre maximul special si admiterea actiunii civile astfel cum a fost formulata.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate, respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea a constatat că apelurile formulate de procuror şi părţile civile sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Curtea reţine că prima instanţă a analizat în mod judicios mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt în ceea ce priveşte desfăşurarea evenimentelor, si a interpretat judicios dispoziţiile legale aplicabile, constatând existenta unei situaţii care exclude caracterul penal al faptei .

195

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, din probatoriul administrat în cauza reiese că în data de 15.02.2015 in jurul orei 03.15 in timp ce conducea autoturismul cu nr. de inmatriculare *** pe sensul de mers spre comuna Albota jud. Arges, autoturismul avand rotile din stanga pe contrasens, inculpatul a produs un accident de circulatie in urma caruia a rezultat decesul numitului GFG, care era culcat pe carosabil, pe sensul de mers spre Mogoşoaia, purtand imbracaminte de culoare inchisă.

În cauza de faţă, împrejurarea neprevăzută o reprezintă acţiunea victimei care, aflandu-se in stare avansată de ebrietate, a folosit carosabilul drept loc de odihnă şi astfel s-a situat pe traiectoria autoturismului (aproximativ pe axul drumului), împrejurare ce nu putea fi prevăzută de niciun conducător auto.

Din examinarea expertizelor efectuate în cauză Curtea reţine, în acord cu prima instanţă, că evenimentul rutier s-ar fi produs în orice situaţie, prezenţa victimei pe partea carosabilă, îmbrăcată în haine de culoare închisă, pe timp de noapte, constituind un obstacol neprevăzut pentru circulatia autovehiculelor in general.

În aceste condiţii, împrejurarea că inculpatul nu a circulat cat mai aproape de marginea carosabilă nu a fost cauza determinantă a producerii accidentului, ci comportamentul victimei de a se odihni pe carosabil, aflându-se astfel pe traiectoria autoturismului. Nu se poate susţine că manevra efectuată de conducatorul auto (de a circula cu rotile din stanga pe banda opusă) a fost neinspirată, din moment ce inculpatul se deplasa cu o viteză inferioară limitei maxime legale, avand o conduită diligentă, intrucat pe un drum comunal pericolele cele mai frecvente sunt legate de aparitia in traversare a diverselor animale, iar inculpatul nu a incalcat semnificatia indicatoarelor sau marcajelor de restrictie sau avertizare.

În acord cu instanta de fond care a apreciat că pericolul iminent a fost generat de prezenţa nefirească, absolut imprevizibilă a pietonului culcat pe carosabil, Curtea constată că producerea impactului dintre autoturismul inculpatului si victimă s-a datorat exclusiv victimei. Astfel, victima avea o alcoolemie apropiată de coma alcoolică (de 1,90 g/1000 ml sânge) si era culcată pe spate pe banda sensului de mers spre Mogoşoaia, în apropierea axului vizibil al drumului. Inculpatul nu avea restricţie de a trece peste axul longitudinal al drumului si a adoptat o traiectorie „centrală” din motive de prevenţie.

Depășirea axului drumului, în condiţiile în care vehiculele trebuie conduse cat mai aproape de marginea părţii carosabile, aşa cum impun disp. art. 41 alin1 din OUG 195/2002, ar putea eventual îmbrăca forma unei contravenţii. În cauza de faţă, nu comportamentul în trafic al inculpatului a fost cauza determinantă a producerii accidentului, prezenţa victimei fiind imposibil de observat pentru orice conducător auto.

196

Contextul faptic, astfel cum a fost reţinut de prima instanţă, demonstrează că inculpatul se afla în imposibilitate obiectivă de a prevedea acţiunea victimei, rezultatul faptei sale fiind consecinţa unei împrejurări străine de voinţa sa, datorate comportamentului victimei , care s-a aflat pe partea carosabilă, pe timp de noapte, în poziţia decubit dorsal, comportament pe care nimeni nu îl putea prevedea.

Referitor la acţiunea civilă, în conformitate cu disp. art. 1352 din C.civ., fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 1351 alin. 1 din C.civ., dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută in mod corect de instanţa de fond şi dispoziţiile legale menţionate, in mod judicios a fost respinsă actiunea civilă formulată de părţile civile.

Ţinând cont de incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale privitoare la cazul fortuit solutia achitării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi respingerea acţiunii civile formulată de părţile civile fiind corectă, astfel încât au fost respinse apelurile formulate de procuror si părţile civile, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală.

4. Utilizarea fără drept a cardului de combustibil pentru operaţiuni de alimentare cu carburant. Încadrare juridică dată faptei.

Art. 249 Cod penalArt. 250 Cod penalArt. 360 Cod penal

Art. 386 Cod procedură penală

În lumina dispoziţiilor legale precitate, s-a apreciat că fapta imputată inculpatului nu este tipică infracţiunii prev. de art. 250 alin. 1 cod penal, în contextul utilizării frauduloase a unor carduri de comerciant, precum cele de alimentare cu carburant. Instrumentul supus discuţie, utilizat de inculpat (cardul de carburant), este un instrument de decontare şi de evidenţă a operaţiunilor pentru care plata se face ulterior şi din acest motiv nu se poate accepta teza conform căreia acest tip de instrument ar fi o monedă electronică. În plus, nu se poate susţine că acest tip de card este un instrument de monedă electronică din moment ce folosirea acestuia nu implică acoperirea unei creanţe, fiind necesară în acest sens o plată ulterioară, conform clauzelor contractuale. În realitate, pe

197

instrumentul de monedă electronică sunt stocate electronic unităţi monetare ce pot fi folosite în vederea achiziţionării unui produs ori serviciu printr-un proces ce implică un transfer de fonduri. Valorile înscrise pe card nu se circumscriu noţiunii de monedă electronică, acestea fiind doar date informatice menite să susţină această evidenţă a operaţiunilor efectuate.

Întrucât în speță cardul de combustibil așa cum s-a evidențiat nu este un instrument de plată electronică s-a arătat că fapta așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului DDM întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică prev. de art. 249 C. pen. deoarece prin introducerea fără drept a codului P.I.N. aferent cardului ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu nr. de înmatriculare ***, în terminalul P.O.S. de la stația LUKOIL 6, din municipiul Pitești, inculpatul a inserat date ce au fost prelucrate de sistemul informatic ce asigura stocarea operațiunilor de alimentare cu combustibil efectuate cu cardul menționat mai sus și a modificat datele informatice stocate de respectivul sistem informatic în scopul de a obține un beneficiu material pentru acesta, cauzând părții civile o pagubă în cuantum de 2443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea celor 410 litri de motorină ce a fost alimentată în mod fraudulos.

(Decizia penală nr. 1114/A/06 Decembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.487 din 17 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a admis cererea inculpatului şi în baza art. 386 C.proc.pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei vizând infracţiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen..

A fost condamnat inculpatul DDM, la pedepsele de: - 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de

efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen...cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an;

- 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2 şi 3 C.pen.,cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte

198

funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.

-2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prev. şi ped. de art. 238 alin. 1 C.pen.,cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen..

În baza art. 38 C.pen., s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte două, respectiv 6 luni, în total având de executat 1 an şi 10 luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.

S-au aplicat inculpatului DDM pedepsele accesorii prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a), b) şi g) Cod penal.

În temeiul art. 91 din noul Cod penal s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 1,6 ani închisoare, iar în baza art. 92 din noul Cod penal s-a fixat termen de supraveghere de 2,6 ani.

În temeiul art.93 alin.3 din noul Cod penal, s-a dispus ca inculpatul DDM să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Primăriei com. B ori a Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.

În temeiul art.91 alin.4 din noul Cod penal s-a atras atenţia inculpatului DDM asupra conduitei sale viitoare şi s-au pus în vedere inculpatului DDM dispoziţiile art. 96 alin. 1 din Codul penal referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, respectiv săvârșirea unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere sau nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere şi a obligației impuse prin prezenta hotărâre.

În temeiul art.68 alin.1 lit.b din noul Cod penal, executarea pedepselor complementare aplicate începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

S-a admis cererea părţii civile SC C. SRL, prin administrator CCV şi a fost obligat inculpat la plata sumei de 4811 lei, c/val prejudiciului cauzat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în data de 25.03.2014, în calitate de angajat la SC CCC SRL, inculpatul a utilizat fără drept cardul ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ***, la alimentarea cu motorină în staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a altui autoturism ce nu aparţine SC C SRL, prejudiciul creat fiind în sumă

199

de 2443 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 410 litri motorină, iar în data de 26.03.2014, la momentul înaintării demisiei, nu a predat angajatorului SC Chevrolet CC SRL şi a dispus de 4 anvelope destinate echipării autoutilitarei Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ***, prejudiciul creat fiind în sumă de 2368 lei.

Examinând cererea formulată de inculpat vizând schimbarea încadrării juridice a faptei comise în data de 25.03.2014, constând în aceea că în calitate de angajat la SC C SRL, a utilizat fără drept cardul ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ***, la alimentarea cu motorină în staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a altui autoturism ce nu aparţine SC C SRL, prejudiciul creat fiind în sumă de 2443 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 410 litri motorină, din infracţiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., instanţa de fond a constatat, că, într-adevăr, fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., în concurs formal cu infr. de acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2 şi 3 C.pen cu aplic. art. 38 alin. 2 C.pen., deoarece infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos are corespondent în legislaţia anterioară intrării în vigoare a noului Cod penal în dispoziţiile art. 27 alin. (l)-(3) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată.Ca element de continuitate, se menţin condiţiile de incriminare a faptei astfel cum ele erau prevăzute de Legea nr. 365/2002.Infracţiunea este reglementată într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă atenuată.

Ca element de diferenţiere, a arătat instanţa de fond, noua reglementare nu a mai prevăzut varianta agravată prin care era sancţionată săvârşirea faptelor de un subiect activ calificat. O altă modificare adusă de noul Cod penal o reprezintă reglementarea ca variantă atenuată a faptei prevăzute în alin. (3), în timp ce, în vechea reglementare, această situaţie era sancţionată cu aceeaşi pedeapsă ca şi infracţiunea în formă tip. Este normal să existe o diferenţă de reglementare între cele două modalităţi de comitere a infracţiunii, care să se reflecte în regimul sancţionator, de vreme ce fapta prevăzută în alin. (3), ce constă doar în transmiterea neautorizată a unor date de identificare, nu este la fel de gravă ca utilizarea unor astfel de date pentru efectuarea de operaţiuni financiare frauduloase.

Instanţa de fond a menţionat, în privinţa regimului sancţionator, că noua reglementare prevede o scădere a limitelor pedepsei. Astfel, forma tip a infracţiunii este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, pe când, în vechea reglementare sancţiunea era închisoarea de la 1 la 12 ani. Şi pentru forma atenuată pedeapsa a fost redusă la închisoarea de la 1 la 5 ani, spre deosebire de vechea

200

reglementare, în care fapta era sancţionată cu închisoarea de la 1 la 12 ani. Caracterul favorabil al legii se menţine, chiar dacă pentru varianta tip minimul special creşte de la 1 la 2 ani închisoare, având în vedere scăderea maximului special de la 12 la 7 ani închisoare şi, totodată, scăderea marjei de apreciere care permite o mai corectă individualizare a pedepsei.

Pentru toate aceste motive, s-a admis cererea inculpatului şi, în baza art. 386 C.proc.pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei vizând infracţiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., constatând faţă de întreaga activitate infracţională descrisă că, faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., ale infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2 şi 3 C.pen., cât şi ale infracţiunii de abuz de încredere prev. şi ped. de art. 238 alin. 1 C.pen., atât sub aspectul laturii obiective cât și a celei subiective, drept pentru care se va dispune condamnarea acestuia.

S-a reţinut de către instanţa de fond, că de altfel, inculpatul nu a contestat probele administrate în cursul urmăririi penale şi nici actele de urmărire penală, invocând procedura recunoaşterii vinovăţiei, fiind incidente disp.art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., astfel încât instanţa a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de dispozițiile art.74 N.C.P. pentru individualizarea pedepselor, iar în cauza de faţă în raport de forma de vinovăţie reţinută şi de modalitatea în care au fost comise faptele de către inculpat, forma concursului formal şi real a acestora, precum şi faptul că acesta nu are antecedente penale, recunoscând şi regretând faptele reţinute în sarcina sa.

În consecinţă, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia la:

- 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen...cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.

- 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2 şi 3 C.pen.,cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte

201

funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.

-2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prev. şi ped. de art. 238 alin. 1 C.pen.,cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen..

În baza art. 38 C.pen., s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte două, respectiv 6 luni, în total având de executat 1 an şi 10 luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.

S-au aplicat inculpatului DDM şi pedepsele accesorii prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a), b) şi g) Cod penal.

Observând că inculpatul are aptitudinea necesară de a se îndrepta şi de a-şi corija comportamentul contrar ordinii de drept şi normelor de convieţuire socială, fără executarea pedepsei în condiţii privative de libertate, sens în care şi-a dat şi acordul pentru a presta muncă în folosul comunităţii, în temeiul art. 91 din noul Cod penal s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 1,6 ani închisoare, iar în baza art. 92 din noul Cod penal s-a fixat termen de supraveghere de 2,6 ani, pe durata căruia, în temeiul art. 93 alin.1 din noul Cod penal, s-a dispus ca inculpatul DDM să respecte măsurile de supraveghere menţionate anterior.

În temeiul art.93 alin.3 din noul Cod penal, s-a dispus ca inculpatul DDM să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Primăriei com. B ori a Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.

În temeiul art.91 alin.4 din noul Cod penal s-a atras atenţia inculpatului DDM asupra conduitei sale viitoare şi se pune în vedere inculpatului DDM dispoziţiile art. 96 alin. 1 din Codul penal referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, respectiv săvârșirea unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere sau nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere şi a obligației impuse prin prezenta hotărâre.

În temeiul art.68 alin.1 lit.b din noul Cod penal executarea pedepselor complementare aplicate începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, reţinând că cele 4 anvelope destinate echipării autoutilitarei marca Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ***, de care s-a folosit fără drept inculpatul,

202

prejudiciul creat fiind în sumă de 2368 lei, iar prejudiciul total creat părţii civile SC C SRL se ridică la suma de 4811 lei, s-a constatat întemeiată cererea părţii civile, drept pentru care s-a admis ca atare şi a fost obligat pe inculpat la plata sumei de 4811 lei, c/val prejudiciului cauzat, în favoarea părţii civile SC C SRL, prin administrator CCV.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Piteşti. A arătat procurorul că Tribunalul Argeş în mod nelegal a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului DDM constând în: utilizarea, fără drept, în data de 25.03.2014, în calitate de angajat al S.C C S.R.L., a cardului ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu nr. de înmatriculare ***, proprietatea persoanei vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., la alimentarea cu motorină în staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a unui alt autoturism care nu aparţinea persoanei vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., faptă prin care i-a creat părții civile S.C. C S.R.L. un prejudiciu în cuantum de 2443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea cantităţii de 410 litri motorină din infracțiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în infracțiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C. pen., întrucât fapta descrisă mai sus întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică prev. de art. 249 C. pen. și nu ale infracțiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C. pen.;

De asemenea, a apreciat că Tribunalul Argeș în mod nelegal a dispus aplicarea pedepsei accesorii prevăzută la art. 66 alin.1 lit. a, b şi g Cod penal în mod direct alături de pedeapsa rezultată deși pentru niciuna dintre infracțiunile săvârșite de inculpatul DDM nu s-a stabilit și aplicat pe lângă pedeapsa principală vreo pedeapsă accesorie;

Tribunalul Argeș în mod nelegal a dispus aplicarea pe lângă pedeapsa rezultată și a pedepsei accesorii prevăzută la art. 66 alin. 1 lit. g Cod penal deși exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. g Cod penal nu a fost interzisă de către Tribunalul Argeș ca pedeapsă complementară pentru niciuna dintre infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul DDM;

Tribunalul Argeș în mod nelegal a dispus suspendarea pedepsei rezultate de 1 an și 6 luni închisoare deși în urma contopirii pedepselor stabilite și aplicate inculpatului DDM pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 250 alin. 1 C.pen., art. 360 alin. 1, 2 și 3 C.pen. și art. 238 alin. 1 C.pen. a rezultat o pedeapsă principală rezultantă de 1 an și 10 luni închisoare.

203

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea a apreciat că apelul procurorului este fondat.

Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, materialul probator administrat în cauză dovedind dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existenţa infracţiunilor imputate, cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea lor. De altfel, inculpatul, în declaraţiile sale, şi-a recunoscut vinovăţia în raport de comiterea faptelor, judecata desfăşurându-se, tocmai din acest motiv, în procedură simplificată, aşa cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 375 cod procedură penală.

Considerăm totuşi, în acord cu criticile exprimate de procuror, că prima instanţă a procedat greşit atunci când a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului ddm constând în: utilizarea, fără drept, în data de 25.03.2014, în calitate de angajat al S.C. C S.R.L., a cardului ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu nr. de înmatriculare ***, proprietatea persoanei vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., la alimentarea cu motorină în staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a unui alt autoturism care nu aparţinea persoanei vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., faptă prin care i-a creat părții civile S.C. C S.R.L. un prejudiciu în cuantum de 2443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea cantităţii de 410 litri motorină din infracțiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în infracțiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 1 pct.13 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic noțiunea de instrument de monedă electronică este definită ca fiind: instrumentul de plată electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul de plată cu acces la distanţă, pe care unităţile de valoare sunt stocate electronic şi care permite titularului său să efectueze următoarele tipurile de operaţiuni:

-transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare;

-retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică;

De asemenea conform dispozițiilor art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic noțiunea de instrument de plată electronică este definită ca fiind: instrumentul care permite titularului său să efectueze următoarele tipuri de operaţiuni:

a) transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare;

204

b) retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică;

Conform dispozițiilor art. 1 pct. 12 din Legea 365/2002 privind comerţul electronic prin instrument de plată cu acces la distanţă se înțelege instrumentul de plată electronică prin intermediul căruia titularul său poate să îşi acceseze fondurile deţinute într-un cont la o instituţie financiară şi să autorizeze efectuarea unei plăţi, utilizând un cod personal de identificare sau un alt mijloc de identificare similar.

Potrivit art. 2 pct. 3 din Regulamentul nr. 6 din 11.10.2006 al Băncii Naționale a României, cardul de comerciant este definit ca: „instrumentul emis de un comerciant sau de un grup de comercianţi clientului lor, pentru a permite acestuia achiziţionarea de bunuri şi servicii exclusiv de la comercianţii emitenţi sau de la cei care acceptă cardul pe bază de contract. Cardul de comerciant nu acordă clientului accesul la un cont deschis la o instituţie de credit, ci foloseşte la evidenţierea valorii bunurilor şi serviciilor achiziţionate pe o anumită perioadă de timp de către un client. Acest tip de instrument nu se încadrează în categoria instrumentelor de plată electronică.‟

De asemenea potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea 127/2011 privind activitatea de emitere de monedă electronică, noțiunea de monedă electronică este definită ca: „valoarea monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică‟.

În lumina acestor dispoziţii legale, apreciem că fapta imputată inculpatului nu este tipică infracţiunii prev. de art. 250 alin. 1 cod penal, în contextul utilizării frauduloase a unor carduri de comerciant, precum cele de alimentare cu carburant. Instrumentul supus discuţie, utilizat de inculpat (cardul de carburant), este un instrument de decontare şi de evidenţă a operaţiunilor pentru care plata se face ulterior şi din acest motiv nu se poate accepta teza conform căreia acest tip de instrument ar fi o monedă electronică. În plus, nu se poate susţine că acest tip de card este un instrument de monedă electronică din moment ce folosirea acestuia nu implică acoperirea unei creanţe, fiind necesară în acest sens o plată ulterioară, conform clauzelor contractuale. În realitate, pe instrumentul de monedă electronică sunt stocate electronic unităţi monetare ce pot fi folosite în vederea achiziţionării unui produs ori serviciu printr-un proces ce implică un transfer de fonduri. Valorile înscrise pe card nu se circumscriu noţiunii de monedă electronică, acestea fiind doar date informatice menite să susţină această evidenţă a operaţiunilor efectuate.

205

Întrucât în speță cardul de combustibil așa cum am evidențiat mai sus nu este un instrument de plată electronică arătăm că fapta așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului DDM întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică prev. de art. 249 C.pen. deoarece prin introducerea fără drept a codului P.I.N. aferent cardului ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu nr. de înmatriculare ***, în terminalul P.O.S. de la stația LUKOIL 6, din municipiul Pitești, inculpatul a inserat date ce au fost prelucrate de sistemul informatic ce asigura stocarea operațiunilor de alimentare cu combustibil efectuate cu cardul menționat mai sus și a modificat datele informatice stocate de respectivul sistem informatic în scopul de a obține un beneficiu material pentru acesta, cauzând părții civile o pagubă în cuantum de 2443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea celor 410 litri de motorină ce a fost alimentată în mod fraudulos.

În ceea ce priveşte modul în care prima instanţă a dispus aplicarea pedepselor accesorii, împărtăşim critica procurorului şi arătăm şi noi că, din interpretarea dispozițiilor articolului 45 alin. 1, 2, 3 și 5 C.pen. rezultă că pentru a putea dispune aplicarea pedepsei accesorii prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și g C.pen. alături de pedeapsa principală rezultată de 1 an și 10 luni închisoare (stabilită conform regulilor de la concursul de infracțiuni) Tribunalul Argeș trebuia să aplice această pedeapsă accesorie prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și g C.pen. alături de cel puțin una dintre pedepsele principale stabilite și aplicate pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului DDM, pedepsele accesorii neputând fi aplicate direct alături de pedeapsa principală rezultată.

De asemenea, vom înlătura şi interzicerea exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. g cod penal, având în vedere că acesta nu a fost aplicat pe lângă fiecare din pedepsele componente, pe de o parte, iar pe de altă parte, având în vedere încetarea raporturilor de muncă dintre inculpat şi partea civilă.

Considerăm totodată că pedeapsa rezultantă este, în realitate, de 1 an şi 10 luni, cuantumul precizat în sentinţă fiind rodul unui calcul greşit al primei instanţe.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a cod procedură penală, Curtea a admis apelul procurorului declarat împotriva sentinţei penale nr.487 din data de 17 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş,în dosarul nr.4118/109/2017, intimat inculpat fiind DDM.

A desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a dispus următoarele:

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.

206

În baza art. 249 Cp cu aplic art. 396 alin. 10 din Cpp, a condamnat pe inculpatul DDM la pedeapsa închisorii de 1 an şi 4 luni.

În baza art. 91 şi art. 92 alin. 1 Cp, a suspendat executarea pedepsei principale rezultante de 1 an şi 10 luni închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de 2 ani şi 6 luni.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

5. Principiul „ne bis in idem”. Aplicarea unei sancţiuni contravenţionale pentru fiecare dintre faptele de tăiere ilegală de arbori şi sustragere de arbori care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată.

Art. 107 şi art. 109 din Legea nr. 46/2008Art. 6 Cod procedură penală

Art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

În cazul aplicării unei sancţiuni contravenţionale pentru fiecare dintre faptele de tăiere ilegală de arbori şi sustragere de arbori care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului, nu mai poate fi dispusă condamnarea pentru aceleaşi fapte întrucât s-ar înfrânge principiul „ne bis in idem”.

(Decizia penală nr. 757/A/08 Septembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 186 din data de 31 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 396 alin.6, cu aplicarea disp. art. 16 alin.1 lit. h) rap. la art. 6 C.proc.pen., a art. 20 din Constituţia României rap. la art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului SV, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor silvice prev. de art.107 alin.1 lit. b) din Legea nr.46/2008, republicată (art.108 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în vigoare până la 09.09.2015) şi art.109 alin.1 lit. b) din Legea nr.46/2008, republicată (art.110 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în vigoare până la 09.09.2015), ambele cu aplic. art.38 alin.1 din Codul penal.

S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, prin ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic Şuici, ca fiind lipsită de interes.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

207

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul emis la data de 03.10.2016 în dosarul penal nr. 1620/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, a fost trimis în judecată inculpatul Strungaru Vasile sub aspectul săvârşirii următoarelor silvice prev. de: art.107 alin.1 lit. b) din Legea nr.46/2008, republicată (art.108 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în vigoare până la 09.09.2015) şi art.109 alin.1 lit. b) din Legea nr.46/2008, republicată (art.110 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în vigoare până la 09.09.2015), ambele cu aplic. art.38 alin.1 din Codul penal.

În motivarea actului de sesizare a instanţei s-a reţinut faptul că, la data de 24.12.2014, în jurul orelor 09.00, inculpatul SV s-a deplasat în pădurea persoanei vătămate SAM, administrată de Ocolul Silvic Şuici, judeţul Argeş, situată în comuna Sălătrucu, punctul “Zăpozi”, judeţul Argeş, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3 arbori specia fag. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul unui cal.

La data de 11.07.2015, în jurul orelor 09.30, acelaşi inculpat SV s-a deplasat, din nou, în pădurea persoanei vătămate SAM, administrată de Ocolul Silvic Şuici, judeţul Argeş, situată în comuna Sălătrucu, punctul “Zăpozi”, judeţul Argeş, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat, fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3 arbori specia fag şi un arbore specia cătină. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul unui cal.

Din adresele Ocolului Silvic Şuici, judeţul Argeş, a rezultat că pădurea de unde au fost tăiaţi şi sustraşi arborii de către inculpatul SV face parte din fondul forestier naţional, proprietate privată a numitei SAM; volumul celor 7 arbori tăiaţi şi sustraşi de către inculpat este de 3,261 mc; valoarea celor 5 arbori este de 838 lei fără TVA; preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptelor este de 85 lei/mc, respectiv 115 lei/mc; valoarea prejudiciului produs este de 7,29 ori mai mare decât preţul mediu pe picior al unui metru cub de masă lemnoasă.

Ca şi mijloace de probă, au fost reţinute: procesul-verbal de cercetare la faţa locului; adresele nr.768/2015,10043/2016, 10814/2016 şi 10880/2016 ale Ocolului Silvic Şuici; declaraţii inculpat; declaraţii martori; declaraţii persoană vătămată; procese verbale de constatate a contravenţiei nr. 2 şi 4; fişa de cazier judiciar a inculpatului; caracterizare privind pe inculpat.

Prin încheierea din data de 17.11.2016, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul întocmit în data de 03.10.2016, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cauzei.

208

La termenul din data de 20.04.2017, inculpatul, prezent personal, a arătat că recunoaşte faptele pentru care a fost trimis în judecată, doreşte soluţionarea cauzei în procedura simplificată şi este de acord să presteze muncă în folosul comunităţii.

La acelaşi termen, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 6 C.proc.pen. şi art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul ne bis in idem.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut, în esență, în cursul anului 2015, inculpatul a fost surprins de organele silvice de control tăind ilegal şi sustrăgând material lemnos din fondul forestier naţional, de două de ori. De fiecare dată, organele silvice au procedat la întocmirea unui proces - verbal de contravenţie, aplicând sancţiuni pecuniare pentru faptele de tăiere şi ridicare de arbori.

Ambele procese - verbale au fost comunicate contravenientului, unul sub semnătură la momentul întocmirii acestuia, iar altul prin intermediul poştei române.

Analizând comparativ cele două procese - verbale şi actul de sesizare a instanţei, judecătorul fondului a constatat că sancţiunile contravenţionale au fost aplicate pentru aceleaşi fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în cauza de faţă. Astfel, s-a apreciat că există identitate privind numărul de arbori tăiaţi şi sustraşi, identitate de prejudiciu, iar încadrarea juridică a infracţiunii vizează art. 107 alin.1 lit.b) din Legea nr. 46/2008 - valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a).

S-a mai reţinut că răspunderea contravenţională a fost antrenată, cele două procese - verbale fiind trimise în debit la autoritatea administrativă.

În raport de aceste aspecte, prima instanţă a pus în discuţie principiul ne bis in idem.

Astfel, s-a notat că, potrivit art. 6 C.proc.pen., nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acelui Stat.

Sistemul european de protecţie nu este însă compus doar din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului ci şi

209

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea formând împreună un bloc de convenţionalitate care, potrivit legii fundamentale a Statului Român (art. 20 din Constituţie), are prioritate faţă de dreptul intern, în sensul că urmează a fi aplicat ca atare de către instanţele de judecată.

Prin prisma jurisprudenţei CEDO, articolul 4 din protocolul 7 are ca şi finalitate interzicerea repetării urmăririlor penale definitiv încheiate (vz. hot. CEDO în cauza Gradinger vs. Austria).

În ceea ce priveşte noţiunea de procedură penală şi urmărire penală, în Curte, a reţinut constant faptul că textul art. 4 al Protocolului nr.7 trebuie interpretat în lumina principiilor generale care privesc termenii de acuzaţie penală şi pedeapsă prevăzute la art. 6 şi 7 ale Convenţiei (vz. hot. CEDO în cauza Ruotsalainen vs.Finlanda).

S-a arătat că incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune aşadar întrunirea a trei elemente: a) determinarea naturii primului set de sancţiuni: dacă acestea se circumscriu sau nu noţiunii de „acuzaţie penală”; b) identificarea elementului idem: dacă faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură sunt identice; c) cercetarea elementului bis: dacă a existat o dublare a procedurilor.

Analizându-se cele trei elemente, în raport de specificul prezentei cauzei, s-au reţinut următoarele:

1. La determinarea naturii primului set de proceduri, Curtea de la Strasbourg a consacrat pentru prima dată în 1976 trei criterii, denumite „criteriile Engel” care trebuie luate în considerare la stabilirea faptului dacă într-o anumită cauză a fost sau nu vorba de o acuzaţie penală: clasificarea juridică a faptului ilicit, conform legislaţiei naţionale, natura acestui fapt şi gradul de gravitate al pedepsei pe care persoana vizată riscă să o primească,

Potrivit Curţii, primul criteriu este esenţial, în timp ce ultimele două ultimele două nu se impun a fi îndeplinite cumulativ ci doar alternativ (vz. hot. CEDO în cauzele Engel s.a. vs. Olandei şi ulterior Demicoli vs. Malta).

În dreptul intern, anumite fapte care deşi au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social nu sunt calificate drept infracţiuni, ci doar contravenţii. În categoria acestora se înscriu şi contravenţiile incriminate art. 8 alin.1 lit. a şi b din Legea nr. 171/2010.

Valoarea socială ocrotită prin prevederea acestei contravenţii este tocmai protecţia integrităţii fondului forestier naţional, similară celei a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 46/2008. Aşadar, aceeaşi valoare socială este protejată şi penal şi contravenţional.

În acelaşi timp, s-a reţinut că norma contravenţională asemenea celei penale a fost direcţionată către toate categoriile de

210

destinatari şi nu doar către un grup cu statut special, iar scopul său primar a fost pedepsirea şi sancţionarea, trăsături care sunt caracteristice pedepselor penale.

Or, tocmai această dublă ocrotire a valorii sociale şi direcţionare generală a normei contravenţionale către toţi cetăţenii, impunându-le un anumit comportament şi alătură acestei cerinţe o sancţiune, a determinat Curtea a asimila procedura contravenţională celei penale (vz. hot. CEDO în cauzele Anghel vs. România; Ezeh vs. Regatul Unit; Uzturk vs. Germania).

În consecinţă, natura faptelor pentru care inculpatul a fost sancţionat contravenţional prin cele 26 procese-verbale se încadrează în sfera expresiei de acuzaţie penală, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană.

2. Identificarea elementului idem. Potrivit art. 8 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 171/2010,

constituie contravenţii silvice următoarele fapte:a) tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor,

fără drept, precum şi distrugerea ori vătămarea de arbori, puieţi, pomi de Crăciun ori lăstari din fondul forestier naţional sau tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, precum şi distrugerea ori vătămarea de arbori de pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional, dacă valoarea prejudiciului, stabilită potrivit legii, este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Se exceptează seminţişul utilizabil vătămat în parchetele autorizate la exploatare în limitele de suprafaţă admise, prevăzute în instrucţiunile privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos;

b) furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi cu drept sau fără drept, a puieţilor, pomilor de Crăciun ori a lăstarilor din fondul forestier naţional sau a pomilor de Crăciun din culturi specializate sau furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi cu drept sau fără drept de pe terenurile cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional, dacă valoarea prejudiciului, stabilită conform legii, este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Potrivit art. 107 alin. 1 lit. b din Legea nr. 46/2008, „tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a)”;

211

Potrivit art. 109 alin. 1 lit. b din aceeaşi Legea nr. 46/2008, „furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a)”.

Comparându-se textele care consacră răspunderea contravenţională cu normele penale din legea specială, a rezultat că faptele care au dat naştere amenzilor contravenţionale sunt în esenţă aceleaşi cu cele pentru care s-au declanşat procedurile penale împotriva inculpatului, ambele caracterizându-se prin acţiunile de tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, respectiv furtul de arbori doborâţi, rupţi de fenomene naturale ori tăiaţi, scoşi din rădăcini.

În cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, Curtea a statuat irelevanţa unor abordări diferite a faptelor în dreptul intern, diversitatea abordărilor fiind doar o sursă de incertitudine juridică incompatibilă cu dreptul fundamental garantat de art. 4 din Protocolul 7. Ca atare, identitatea de infracţiuni urmează a fi stabilită pe criteriul identităţii dintre fapte, indiferent de statutul lor juridic.

S-a constatat aşadar îndeplinirea acestei condiţii. 3. Cercetarea elementului bis. Scopul art. 4 din protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia

europeană este de a interzice repetarea procedurilor care s-au concretizat cu o hotărâre definitivă. Hotărârea este definitivă în sensul acestei prevederi dacă a dobândit autoritate de lucru judecat, adică a devenit irevocabilă, în sensul că nu mai este posibilă exercitarea căilor legale ordinare sau părţile au epuizat aceste căi ori au lăsat să curgă termenele fără a se folosi de căile existente (vz. hot. CEDO în cauza Tsonyo Tsonev vs. Bulgaria).

În speţa de faţă, ambele procese - verbale au fost comunicate inculpatului-contravenient, primul prin intermediul serviciilor poştale (fila 27 d.u.p.), iar cel de al doilea sub semnătură. Niciunul din procesele-verbale de contravenţie nu a fost atacat în instanţă în termenul de 15 zile de la comunicarea lor către inculpat, astfel că la expirarea termenelor procesele - verbale, căpătând valoarea de titluri executorii, au devenit definitive.

Condamnarea administrativă suferită de inculpat a devenit astfel definitivă în înţelesul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană anterior declanşării procedurilor penale împotriva inculpatului.

212

Instanţa de fond a reţinut şi următoarele aspecte:Legislaţia în vigoare interzice atât tăierea fără drept a

arborilor, cât şi furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi fără drept, însă răspunderea care urmează a se antrena în sarcina autorului este diferită, în raport de valoarea prejudiciului.

Astfel, în măsura în care prejudiciu este de până la de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se va antrena răspunderea contravenţională în timp ce, răspunderea penală se antrenează pentru fapte care generează un prejudiciu superior valorii menţionate anterior.

Încadrarea juridică a faptelor săvârşite cade în sarcina agenţilor statului şi nicidecum a inculpatului, acesta având doar obligaţia de a respecta legea, în cauză de a se abţine de la săvârşirea de fapte care constituie încălcări la normele legale. Evident, încadrarea juridică eronată a faptei săvârşite nu poate fi imputată autorului acesteia.

În atare condiţii, cade în sarcina organului silvic care constată săvârşirea unei fapte de natura celei descrise la art. 108 alin. (1) lit. a sau b) din Legea nr. 46/2008 de a verifica în ce măsură aceasta constituie contravenţie sau după caz infracţiune.

De altfel, chiar în cuprinsul Legii nr. 171/2010, s-a dispus în sensul că pentru a asigura posibilitatea identificării de către agenţii constatatori a situaţiilor de repetare a aceleiaşi fapte de către contravenient, pentru aplicarea sancţiunilor majorate/complementare, după caz, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură asigură, în cadrul SUMAL, realizarea şi funcţionarea Sistemului naţional de evidenţă informatizată a contravenţiilor silvice, denumit în continuare SNEICS. Agenţii constatatori prevăzuţi la art. 24 alin. (1) au drept de interogare a SNEICS (art. 43)

În speţă, organul silvic, în mod corect, a încheiat primul proces - verbal, reţinând că, în raport de valoarea prejudiciului creat, nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii penale.

Tot în mod corect, acelaşi organ silvic nu a emis la momentul constatării celei de a doua faptă procesul - verbal de contravenţie, însă, în mod incorect, nu a procedat deîndată la efectuarea de cercetări pentru a identifica fapte similare săvârşite în ultimele 12 luni de acelaşi autor şi care, prin prisma prejudiciului creat, implicau antrenarea răspunderii penale.

În măsura în care se efectuau asemenea verificări, s-ar fi constatat că faptele inculpatului întruneau elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 107 alin.1 lit. a) şi 109 alin.1 lit. a) din Codul silvic şi s-ar fi întocmit în locul celui de al doilea proces - verbal un act de sesizare al organelor competente.

Lipsa de diligenţe a organului de control silvic a condus aşadar la emiterea unui act sancţionator definitiv care, în lumina

213

legislaţiei comunitare şi nu numai, împiedică o nouă judecare a aceloraşi fapte, chiar şi pe un alt temei de drept.

Susţinerile Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prev. de art. 6 C.proc.pen. şi art. 4 din protocolul adiţional nr.7 la CEDO, în considerentele în care inculpatul nu a fost sancţionat anterior, printr-o hotărâre penală definitivă, nu au putut fi primite de către prima instanţă.

Instanţa a reţinut, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniuni Europene, că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă. Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale. Însă, atunci când sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal şi este rămasă definitivă, nu se mai poate desfăşura o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane. C.J.U.E. a susţinut că, pentru a determina dacă o sancţiune are caracter penal se vor avea în vedere criteriile Engel din jurisprudenţa CEDO (vz. CJUE, Marea cameră, Aklagaren c. Hans Akerberg Fransson).

Nu în ultimul rând, s-a notat că principiul ne bis in idem îşi găseşte aplicabilitatea chiar şi în situaţiile în care s-au dispus soluţii de încetare a procesului penal (netrimitere în judecată) de către organele judiciare ale unui stat membru U.E. Astfel, s-a apreciat că soluţia pronunţată de procuror, prin care s-a evocat fondul cauzei, rămasă definitivă, chiar şi fără intervenţiei instanţei, este asimilată unei hotărâri penale definitive şi atrage incidenţa principiului ne bis in idem (CJUE, hotărârile nr. C-187/01 şi C385/01 din 11.02.2003 pronunţate în cazurile reunite Gozutok şi Brugge).

Or, dacă răspunderea penală nu mai poate fi antrenată împotriva unei persoane cercetate anterior şi faţă de care procurorul a dispus o măsură de netrimitere în judecată, fără impunerea vreunei obligaţii, cu atât mai mult această răspundere nu mai poate fi antrenată împotriva unei persoane care a fost cercetată anterior şi sancţionată, chiar şi de către o autoritate administrativă.

În concluzie, fiind realizate în cauză toate cele trei componente ale principiului ne bis in idem, având în vedere prevederile art. 6 C.proc.pen., ale art. 4 din protocolul adiţional nr.7 la CEDO şi principiul priorităţii tratatelor internaţionale privind drepturile omului în faţa legislaţiei naţionale, consacrat de art. 20 din Constituţie, judecătorul fondului a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunilor de tăiere ilegală de arbori şi furt de arbori.

Ca temeiul al încetării procesului penal au fost reţinute

214

dispoziţiile art. 16 lit. h) cu referire la art. 6 din C.proc.pen.În ce priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut

că, în faza de urmărire penală, s-a constituit parte civilă Statul Român, prin Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic Şuici, cu suma de 1039,06 lei.

Potrivit art. 25 alin.5 C.proc.pen., în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

În raport de soluţia pronunţată, s-a constatat c, instanţa rămâne investită cu soluţionarea laturii civile.

La termenul din data de 18.05.2015, inculpatul a recunoscut pretenţiile părţii civile, arătând că este de acord să le achite.

În atare condiţii, în temeiul art. 23 alin.3 C.proc.pen., s-ar impune admiterea acţiunii civile formulată de Statul Român, prin Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic Şuici, în sensul obligării inculpatului la plata sumei de 1039,06 lei.

Pe de altă parte însă, instanţa de fond a reţinut că aceleaşi despăgubiri au fost menţionate şi prin cele două procese - verbale de contravenţie, rămase definitive. Ca atare, s-a menţionat că partea civilă are la îndemână un titlu executoriu care îl poate opune inculpatului pentru a-şi recupera prejudiciul. Or, în atare condiţii, s-a apreciat că acţiunea civilă este lipsită de interes, fiind respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Argeş.

În motivarea apelului procurorul a arătat că soluţia instanţei de judecată este nelegală întrucât dispoziţiile art. 6 din Cpp condiţionează aplicarea principiului non bis in idem de preexistenţa unei hotărâri penale definitive ( în sensul legii române), discuţia nu poate fi purtată decât pe tărâmul art. 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, criteriile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene în aprecierea caracterului penal al unei sancţiuni diferind de cele naţionale. Trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al răspunderii contravenţionale, potrivit art. 1 din OG 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, legea contravenţională apărând valori sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Astfel fiind, în condițiile în care există probe cu privire la caracterul infracțional al unei fapte, o persoană ar putea fi urmărită și condamnată pentru aceasta chiar dacă anterior a fost sancţionată contravențional, demarcația clară dintre ilicitul penal și cel contravențional excluzând posibilitatea reținerii, în același timp, a celor două forme de

215

răspundere.Subsidiaritatea dreptului contravențional față de dreptul

penal, prevăzută ca regulă generală de articolul 1 din OG nr. 2 din 2001 privind Regimul juridic al contravențiilor, rezultă și din normele speciale de stabilire și sancționare a contravențiilor. De fiecare dată se prevede expres că faptele descrise constituie contravenții dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni.

În continuare, procurorul a arătat că trebuie avut în vedere și circumstanțele cauzelor în care Curtea Europeană a statuat cu privire la caracterul penal, în sensul autonom al Convenției, al procedurii contravenționale din dreptul român, precum și drepturile reclamate a fi încălcate.

Sancţiunea aplicată printr-un proces-verbal de contravenție pentru o faptă care, de fapt, întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, nu se bucură de autoritate de lucru judecat şi nu poate fi opozabilă instanței penale.

În motivarea apelului, Regina Naţională a Pădurilor – Romsilva a menţionat că fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunile prev. de art. 107 şi 109 din Legea 46/2008.

S-a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea civilă.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate, respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică, iar apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Prima instanţă a analizat temeinic mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi a aplicat în mod judicios jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea îşi însuşeşte în totalitate argumentele primei instanţe, iar în cele ce urmează va răspunde punctual criticilor aduse de procuror prin motivele de apel.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat deseori cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, statuând, printre altele, că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul Convenţiei europene, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penal şi independent dacă sancţiunea este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă (cauza Franz Fischer c. Austriei). Din această jurisprudenţă rezultă că aplicarea unei amenzi contravenţionale pentru o faptă nu mai permite ulterior desfăşurarea unui proces penal

216

şi condamnarea autorului, dacă fapta respectivă constituie în acelaşi timp şi o infracţiune.

În accepţiunea Curţii Europene, o hotărâre este definitivă, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, atunci când acea hotărâre a intrat sub autoritatea lucrului judecat ( cauzele Tsonyo Tsonev c Bulgariei şi Sergey Zolotukhin c Rusiei).

Astfel, o sentinţă deja pronunţată pentru soluţionarea unei fapte penale are caracter de obstrucţionare a urmăririi. Dacă infracţiunile săvârşite pe teritoriul unui stat pot fi judecate atât de o instanţă, cât şi de autorităţile administrative (de exemplu, jandarmerie sau poliţie), atunci hotărârile judecătoreşti pot constitui, conform procedurii penale, o piedică pentru procedurile administrative ulterioare, aşa cum şi sancţiunile dictate de jandarmerie sau poliţie pot avea ca efect obstrucţia procedurilor judiciare pentru aceeaşi faptă.

Austria a depus o declaraţie referitoare la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, conform căreia acest articol este aplicabil în Austria doar pentru procedurile penale judiciare, însă Curtea Europeană a decretat această declaraţie ca nevalabilă.

Curtea Europeană a atras atenţia asupra faptului că, în cazul obstrucţiei unei sentinţe penale, nu contează cine pronunţă sentinţa mai întâi: instanţa sau autoritatea administrativă (poliţia, jandarmerie sau, în cauza de faţă, organul silvic).

Astfel, Curtea a constatat o violare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie din partea Austriei, deoarece, în urma unei pedepse aplicate de către organele administrative (poliţie), pentru conducerea autoturismului sub influenţa alcoolului, a fost pronunţată şi o sentinţă judecătorească pentru aceeaşi faptă – ucidere din culpă ca urmare a conducerii unui autoturism sub influenţa alcoolului (cauza Franz Fischer c. Austriei).

În consecinţă, din moment ce autorităţile statului l-au sancţionat contravenţional pe inculpatul SV pentru săvârşirea la data de 11.07.2015 a faptei de tăiere, fără drept, a trei arbori specia fag şi a unui arbore specia cătină, această faptă nu poate fi ulterior încadrată de alte organe ale Statului Român ca fiind infracţiune, iar inculpatul să fie sancţionat din nou.

Aceste considerente nu se opun atragerii răspunderii penale faţă de persoanele care săvârşesc faptele incriminate ca infracţiuni de art. 107 alin. 1 lit. b şi 109 alin. 1 lit. b din Legea 46/2008, însă, aşa cum a menţionat şi prima instanţă, obligă organele silvice ca la momentul constatării abaterilor la regimul silvic să verifice dacă persona respectivă a mai săvârşit alte contravenţii în interval de un an, iar în cazul în care constată că prejudiciul produs de ultima faptă cumulat cu cel produs de faptele anterioare depăşeşte valoarea prevăzută de lege, să constate că fapta constituie infracţiune şi să sesizeze organele competente, fără ca pentru ultima faptă sa mai

217

încheie şi un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

În ceea ce priveşte apelul părţii civile, considerentele de mai sus sunt aplicabile şi faţă de motivele invocate de această parte referitoare la soluţionarea acţiunii penale.

Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că partea civilă deţine deja un titlu executoriu întrucât despăgubirile solicitate în procesul penal au fost acordate părţii civile prin cele două procese-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, în temeiul disp. art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, a respins ca nefondate apelurile formulate de procuror şi de partea civilă împotriva sentinţei penale nr.186 din data de 31.05.2017 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş.

6. Rol activ al instanţei de judecată. Lipsa de la judecată a inculpatului care nu a fost reprezentat de un avocat.

Art. 5 Cod procedură penalăArt. 90 Cod procedură penală

Art. 374 Cod procedură penalăArt. 215 cod penal anterior şi art. 244 Cod penal în vigoare

În condiţiile în care inculpatul a lipsit de la judecată şi nu a fost reprezentat de un avocat care să-i apere interesele, iar la dosar nu a existat o cerere de judecare a cauzei în procedură simplificată, instanța era datoare, în virtutea rolului activ, de a asigura aflarea adevărului prin parcurgerea etapei cercetării judecătoreşti şi administrarea nemijlocită a probatoriului.

(Decizia penală nr. 788/A/20 septembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 112 din data de 3 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Câmpulung, în baza art. 244 alin.1 Cod penal raportat la art. 35 alin.1 Cod penal, a fost condamnat inculpatul RM, la 3 ani închisoare, în condiţiile art. 60 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 65 alin1 Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe durata de la rămânerea definitivă a acestei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale a următoarelor drepturi: dreptului de a fi ales în autorităţi sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege.

În baza art.397 Cod procedură penală, raportat la art. 1357 Cod civil, a fost admisă acţiunea civilă alăturată celei penale şi a fost

218

obligat inculpatul să achite persoanei vătămate suma de 67 000 lei cu titlu de daune materiale.

A fost obligat inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că, prin rechizitoriul nr. 641/P/2013 din 16.12.2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung, a fost trimis în judecată inculpatul RM, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. 1 şi 2, raportat la art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Instanţa de fond a reţinut că, în luna august 2011, inculpatul a preluat părţile sociale ale S.C. „R” S.R.L. Bucureşti, devenind administratorul acesteia.

După cum a declarat inculpatul, la data de 28.05.2015, în perioada august 2011-ianuarie 2013 nu a desfăşurat nici o activitate comercială prin societatea respectivă, iar la începutul anului 2013 a deschis un cont bancar la ING BANK - Sucursala Ploieşti, ocazie cu care a primit un număr de 10 bilete la ordin pe numele societăţii.

A mai declarat inculpatul la aceeaşi dată că a aflat de pe Internet care este obiectul de activitate al societăţii persoană vătămată şi a luat legătura telefonic cu aceasta, pentru a stabili o întâlnire. La data de 21.01.2013, la sediul persoanei vătămate s-a prezentat inculpatul, însoţit de o altă persoană, care şi-au manifestat interesul de a cumpăra produse lactate. Aceştia au încheiat cu numitul Costache Vasile, director de vânzări, la acea dată, contractul de livrare produse lactate nr. 18/21.01.2013, pe care inculpatul l-a semnat şi ştampilat personal.

Conform contractului (fila 95-97 dosar urmărire penală) plata contravalorii mărfurilor livrate urma a se face la 30 zile calendaristice de la livrare, în lei, prin filă CEC sau bilet la ordin. La momentul încheierii contractului, după cum a rezultat din declaraţiile părţilor, inculpatul a lăsat drept garanţie un bilet la ordin seria ING B3AA0542489, pentru suma de 25000 lei, pe care l-a completat şi semnat în faţa reprezentantului persoanei vătămate.

Ulterior, s-au livrat produse către societatea inculpatului la datele de 22.01.2013, 25.01.2013, 29.01.2013, 01.02.2013, 05.02.2013, 08.02.2013, 15.02.2013. Facturile de livrare au fost semnate de către inculpat şi ştampilate şi cu această ocazie s-au emis biletele la ordin seria ***

După cum a declarat atât suspectul, cât şi martorul LI, care în acea perioadă lucra ca şofer la societatea persoană vătămată, marfa era preluată în parcările unor supermarket-uri din Bucureşti, pretinzându-se că marfa este urgentă, dar inculpatul o dădea mai departe unei persoane pe nume „Cristi”, care o încărca în dubă şi o vindea în pieţe. La al doilea sau al treilea transport această persoană i-a plătit inculpatului suma de 8000 lei, sumă pe care acesta nu a introdus-o în contabilitatea firmei şi nici nu a achitat-o persoanei

219

vătămate, ci a folosit-o pentru nevoi personale. Pe toată perioada desfăşurării contractului inculpatul nu a alimentat contul societăţii cu nici un leu, astfel încât, atunci când societatea persoană vătămată a prezentat biletul la ordin la bancă, aceasta a refuzat plata pentru lipsă totală de disponibil în cont, moment în care persoana vătămată a sistat imediat livrarea şi a încercat contactarea inculpatului, dar acesta a fost de negăsit.

Ulterior luării declaraţiei în care inculpatul arăta că doreşte să achite prejudiciul creat persoanei vătămate, acesta nu s-a mai prezentat la audiere şi nici nu a comunicat o altă adresă de citare, sustrăgându-se de la urmărirea penală şi judecată.

Din concluziile raportului de expertiză criminalistică grafică nr. O 251695 efectuat în cauză a rezultat că o parte din biletele la ordin, contractul şi facturile depuse au fost semnate de inculpat, în timp ce asupra semnăturii efectuate pe un bilet la ordin nr. 0536212 există dubii asupra persoanei semnatare.

Din datele emise de ING BANK, s-a constatat că în perioada 18.12.2013 – 31.03.2013 societatea inculpatului avea în cont suma de 129,21 lei, iar inculpatul nu a procedat niciodată la alimentarea contului, deşi ştia că a emis bilete la ordin care se apropie de scadenţă.

În drept, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului, de a o induce în eroare persoana vătămată şi a lua marfa acestuia fără intenţia de a achita, oferindu-i bilete la ordin despre care ştia că nu au acoperire în disponibilul în cont, prezintă elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. 1 Cod penal raportat la art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.

Din probele administrate a rezultat fără dubiu că fapta a fost comisă de inculpat cu vinovăţie în forma intenţiei.

În privinţa legii penale mai favorabile, judecătorul fondului a considerat că noul Cod penal, care prevede pedepse mult mai mici decât legea anterioară pentru acest gen de fapte, este legea mai favorabilă, conform art. 5 Cod penal.

La individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, mijloacele folosite, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul produs.

În acelaşi timp, a fost avută în vedere şi atitudinea inculpatului, care s-a sustras de la urmărirea penală şi de la judecată, şi care, deşi a recunoscut comiterea faptei şi s-a angajat să achite prejudiciul, nu a depus nici un efort în acest sens, până la data judecării cauzei prejudiciul fiind în continuare de 67000 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel inculpatul RM, care a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, apreciind că sentinţa este nemotivată,

220

nu cuprinde motivele soluţiei pronunţate, iar situaţia de fapt a fost copiată din rechizitoriu.

În subsidiar, apelantul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 91 din Codul penal, arătând că este singurul întreţinător al celor trei copii minori, nu are antecedente penale şi a conştientizat gravitatea faptei.

În cuvântul său, procurorul de şedinţă a invocat încălcarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Examinând hotărârea atacată cu prioritate prin prisma criticilor care ar atrage nulitatea acestora, cu consecinţa prevăzută de art. 421 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, Curtea reţine următoarele:

După parcurgerea etapei Camerei preliminare, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, din data de 26 aprilie 2017 (fila 19 dosar fond), s-a constatat de către instanţă că inculpatul lipseşte.

A fost prezent doar apărătorul persoanei vătămate, în prezenţa căruia s-a acordat cuvântul asupra probelor.

Procurorul de şedinţă nu a propus administrarea nici unei dovezi în primă instanţă, astfel încât judecătorul, constatând terminată cercetarea judecătorească, a acordat cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei.

Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 374 alin. 7 din Codul de procedură penală, potrivit cărora probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.

În condiţiile în care inculpatul nu s-a prezentat la judecată, spre a-şi exprima poziţia sa faţă de probele administrate în cursul urmăririi penale şi nu a cerut ca judecarea cauzei să aibă loc în procedură simplificată, conform art. 375 Cod procedură penală, instanţa era datoare, în virtutea principiului rolului activ, consfinţit prin art. 5 din Codul de procedură penală, de a asigura aflarea adevărului prin administrarea nemijlocită a probei testimoniale şi a oricărei alte probe considerate necesare la stabilirea situaţiei faptice, iar nu de a pronunţa condamnarea exclusiv în baza mijloacelor de probă aflate la dosarul de urmărire penală.

În plus, notăm că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune comise în anul 2013, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, fiind incidente în speţă şi prevederile art. 5 Cod penal – mitior lex.

Chiar dacă instanţa a pronunţat condamnarea în temeiul Codului penal actual, care prevede pentru această infracţiune limite de pedeapsă ce nu impun asigurarea apărării ex officio a acuzatului, apreciem că apărarea era obligatorie în cauză, în condiţiile în care şi

221

vechiul cod a fost avut în vedere la aprecierea legii mai favorabile, cu atât mai mult cu cât limita minimă a pedepsei închisorii este de 6 luni, mai mică decât cea prevăzută în actuala reglementare.

Menţionăm că în etapa apelului inculpatul s-a prezentat în faţa Curţii, depunând înscrisuri ce ar putea fi avute în vedere de instanţă, ca acte în circumstanţiere în favoarea sa.

Faţă de toate acestea, Curtea, potrivit art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, a admis apelul declarat de inculpatul RM şi procedat la desfiinţarea sentinţei, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de fond, în vederea reluării judecăţii în fond, cu asigurarea apărării.

Au fost menţinute actele îndeplinite în cauză până la data de 26 aprilie 2017.

7. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Faptă de o gravitate redusă.

Art. 80 Cod penal

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 80 Cod penal ce au următorul cuprins:

„Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit; b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.”

Instanţa de fond a constatat, că inculpatul nu a mai suferit anterior o condamnare, că faţă de acesta nu s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunilor pentru care este judecat, că nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nici nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

Totodată, s-a reţinut că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este închisoarea mai mică de 5 ani, fiind îndeplinite cerinţele legii pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 80 al. 3 Cod penal.

(Decizia penală nr. 797/A/21 Septembrie 2017)

222

Prin sentinţa penală nr.73 din 23 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, în conformitate cu dispoziţiile art. 80 Cod penal, cu aplicarea art. 396 al. 3 şi 10 Cod procedură penală, s-a renunţat la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea prev. de art. 335 al. 1 Cod penal, şi s-a aplicat inculpatului DI, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. de art. 335 al. 1 Cod penal, un avertisment, în condiţiile art. 81 Cod penal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 400 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 23.08.2015, ora 18.10, organele de poliţie din cadrul Secţia de Poliţie Rurală nr. 15 Stâlpeni se aflau în patrulare pe raza comunei Coşeşti, sat Jupâneşti, judeţul Argeş, mai precis pe drumul judeţean 731 D Jupâneşti.

La un moment dat, organele de poliţie l-au observat pe inculpatul DI la volanul autoturismului marca Daewoo Cielo, cu nr. de înmatriculare ***, care se deplasa din direcţia de mers Jupâneşti-Valea Nandrii, pe care l-au oprit pentru control.

Urmare a verificărilor făcute s-a constatat că inculpatul DI nu deţinea permis de conducere valabil pentru nici o categorie de vehicul, situaţie atestată de cuprinsul adresei nr. 220408 din 25.01.2016 I.P.J. Argeş - Serviciul Rutier, din care rezultă că inculpatul DI nu figura în evidenţele instituţiei ca posesor de permis de conducere auto, iar la data de 23.08.2015 nu avea dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că tatăl inculpatului a condus autoturismul de la domiciliu până la domiciliul bunicii sale. După ce tatăl inculpatului a coborât din maşină, inculpatul, fără ştirea acestuia, s-a urcat la volan şi a condus pentru aproximativ 50 m autoturismul, cu intenţia de a-l întoarce, moment în care a fost depistat de organele de poliţie.

Din cele expuse anterior, instanţa de fond a constatat, că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare al instanţei, anume infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 al. 1 Cod penal.

Reţinând vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a analizat dacă în cauză se impune ca faţă de inculpat să se aplice o pedeapsă, prin raportare la gravitatea concretă a faptelor reţinute în sarcina acestuia.

Instanţa de fond a apreciat, că se impune a se observa că inculpatul a condus autoturismul doar pe o distanţa de 50 m, dorind în fapt doar să îl întoarcă, pentru a exersa manevrele pe care le făcea în cadrul şcolii de şoferi pe care o urma la acel moment cu un

223

instructor autorizat, aşa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, astfel că nu se poate considera că fapta are o gravitate redusă, prin raportare la modul concret în care a fost comisă.

De asemenea, s-a reţinut, că inculpatul a avut o conduită sinceră pe parcursul procesului penal şi că nu este cunoscut cu antecedente penale.

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 80 Cod penal ce au următorul cuprins:

„Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit; b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.”

Instanţa de fond a constatat, că inculpatul nu a mai suferit anterior o condamnare, că faţă de acesta nu s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunilor pentru care este judecat, că nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată şi nici nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

Totodată, s-a reţinut că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este închisoarea mai mică de 5 ani, fiind îndeplinite cerinţele legii pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 80 al. 3 Cod penal.

Faţă de toate cele arătate, reţinând că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, văzând şi dispoziţiile art. 80 Cod penal, cu aplicarea art. 396 al. 2 Cod procedură penală, instanţa de fond a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. de art. 335 al. 1 Cod penal, şi i-a aplicat inculpatului DI un avertisment, în condiţiile art. 81 Cod penal, şi a fost atenţionat acesta asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.

Impotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung, care a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 80 Cod penal şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 Cod penal, faptele fiind infracţiuni de pericol.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma motivul invocat, dar şi din oficiu, Curtea consideră că apelul este nefondat.

224

Ca situaţie premisă reţinem că inculpatul DI, deşi nu deţinea permis de conducere valabil pentru nici o categorie de vehicul, la data de 23.08.2015, ora 18.10, pe drumul judeţean 731 D Jupâneşti, acesta a condus autoturismul marca Daewoo Cielo, cu nr. de înmatriculare ***, care se deplasa din direcţia de mers Jupâneşti-Valea Nandrii.

În opinia Curţii, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, respectiv de dispoziţiile art. 80 Cod penal, atât sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, cât şi sub aspectul lipsei antecedentelor penale ori al gravităţii reduse a faptei.

În favoarea acestei opinii mai pledează şi distanţa scurtă pe care inculpatul a condus autovehiculul (50 de metri), conduita sinceră adoptată pe parcursul procesului penal.

Faţă de toate aceste argumente, Curtea a apreciat că renunţarea la aplicarea pedepsei dispusă faţă de inculpat este în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în sensul respectării legii penale în viitor, dar şi abţinerii sale de la săvârşirea vreunei fapte penale.

În fine, o eventuală aplicare a dispoziţiilor art. 83 Cod penal , care impun în sarcina inculpatului anumite obligaţii, aşa cum a solicitat parchetul, nu este oportună, deoarece în cazul infracţiunilor lipsite de importanţă, adică având un grad de pericol social redus, aplicarea sancţiunii trebuie să fie graduală.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.

8. Rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel determinat de prima prelevare a probelor de sânge.

Art.336 alin.1 Cod penalDecizia ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept în materie penală nr. 3/2014Decizia nr. 737/2014 a Curţii Constituţionale

Conducerea de către inculpat a unui autovehicul, având în sânge o alcoolemie e peste 0,8 g/1000ml alcool pur în sânge constituie infracţiune, fiind sancţionată de art. 336 alin. 1 Cod penal.

Decizia nr. 737/2014 a Curţii constituţionale prin care s-a stabilit că sintagma „momentul prelevării probelor biologice” este neconstituţională, nu a avut ca efect dezincriminarea faptei.

Potrivit Deciziei ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 3/2014, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel determinat de prima prelevare a probelor de sânge.

225

(Decizia penală nr. 867/A/04 Octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 46 din data de 25 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Costeşti, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit. c) Cod procedură penală, a fost achitat inculpatului CC, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, fapta prev. şi ped. de art.336 alin.1 din Codul penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că, prin rechizitoriul nr.736/P/2011 din data de 15.09.2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului CC pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art.336 alin.1 Cod penal, fapta constând în aceea că, la data de 21.05.2011, inculpatul a condus pe raza comunei Ştefan cel Mare autoturismul cu numărul de înmatriculare ***, fiind sub influenta băuturilor alcoolice.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 21.05.2011, orele 12:23, lucrătorii de poliţie rutieră din cadrul Poliţiei Oraşului Costeşti, în timp ce desfăşurau activitatea de supraveghere şi control rutier, au oprit în trafic, în raza teritorială a comunei Ştefan Cel Mare, pe drumul comunal ce face legătura cu comuna Slobozia, drum public, autovehiculul marca FORD cu numărul de înmatriculare ***, condus de inculpatul CC.

Întrucât conducătorul autovehiculului emana halenă alcoolică, i s-a solicitat să fie testat cu aparatul alcooltest, dar inculpatul a refuzat.

Ulterior, CC a fost condus la Spitalul Regele Carol I din Oraşul Costeşti, unde i s-au recoltat probe biologice de sânge. Conform buletinului de analiză toxicologică alcoolemie nr. 292/24.05.2011 emis de SML Argeş, suspectul avea o alcoolemie de 1,70 gr/1000ml alcool în sânge la ora 20.00 şi o alcoolemie de 1,55 gr/1000 ml alcool pur în sânge la ora 21.00.

Fiind audiat, inculpatul CC a recunoscut săvârşirea infracţiunii şi a declarat că a consumat băuturi alcoolice înainte de a se urca la volanul autovehiculului, proprietate personală, iar după ce a condus o scurtă distanţă prin comuna Ştefan Cel Mare a fost oprit de echipajul de poliţie. I s-au solicitat documentele, însă nu le avea asupra sa. I s-a solicitat să sufle în aparatul Drager, dar a refuzat. A fost de acord să meargă la Spitalul Costeşti pentru prelevarea probelor biologice. Şi aici a refuzat să sufle în aparatul alcooltest. A declarat şi în faţa medicului VI că a consumat băuturi alcoolice. I s-au adus la cunoştinţă rezultatele analizei toxicologice a alcoolemiei, pe care le-a contestat şi a solicitat recalcularea alcoolemiei.

226

Prin Raportul de expertiză medico-legală nr.441/I/2012 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, s-a constatat că inculpatul avea o alcoolemie teoretică în descreştere, conform primei variante, de cca. 1,80 gr/1000 ml, iar conform celei de a doua variante - o alcoolemie în creştere de cca. 0,60 gr/1000 ml.

Prin corelarea datelor obţinute în urma recalculării alcoolemiei, s-a constatat o neconcordanţă (varianta I) şi o concordanţă (varianta II) între alcoolemia teoretică şi valorile certe stabilite la analiza sângelui. Neconcordanţă denotă un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat. In raport s-a consemnat că rezultatele obţinute au caracter strict teoretic şi nu pot fi considerate ca având valoare certă din punct de vedere medico-legal. Valoarea indubitabilă a alcoolemiei ca probă ştiinţifică obiectivă şi care exprimă îmbibaţia reală a fost cea determinată prin analizarea sângelui în momentul prelevării, adică cea constatată prin buletinului de analiză toxicologică alcoolemie nr. 292/24.05.2011.

Situaţia de fapt mai sus expusă a fost confirmată şi de martorul Puică Gheorghe, care a arătat că în data de 21.05.2011 se afla în faţa porţii gospodăriei sale din comuna Ştefan Cel Mare şi a observat când lucrătorii de poliţie au oprit autovehiculul condus de CC. A fost rugat de poliţişti să asiste la constatarea infracţiunii. Martorul a precizat că inculpatul le-a spus poliţiştilor că nu are asupra sa documentele, că nu doreşte să sufle în cu aparatul alcooltest, dar este de acord să meargă la spital pentru prelevarea probelor biologice.

Instanţa de fond a constatat că aceleaşi aspecte sunt susţinute şi de martorul PO, care a mai arătat şi faptul că inculpatul le-a declarat verbal lucrătorilor de poliţie că a consumat băuturi alcoolice.

Martora VI, medic în cadrul Spitalului Costeşti Carol I, a declarat că, în data de 21.05.2011, în jurul orei 20.00, s-au prezentat la spital lucrătorii de poliţie împreună cu inculpatul CC, căruia i s-au recoltat două probe de sânge. A precizat că inculpatul a declarat verbal că a consumat băuturi alcoolice.

Ca şi aspect prealabil soluţionării prezentei cauze, instanţa de fond a pus în discuţie Decizia Curţii Constituţionale nr.732/2014, prin care s-a constatat ca sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice”, din cuprinsul disp. art.336 alin.1 din noul Cod penal, este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, instanţa constituţională a statuat, ca şi aspect decisiv in pronunţarea soluţiei, faptul că îmbibaţia alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puţin îndepărtat de momentul săvârşirii infracţiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiţia ca îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul

227

prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracţiunii la un moment ulterior săvârşirii ei, în condiţiile în care de esenţa infracţiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârşirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispoziţiile art.336 din Codul penal, astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcţie de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârşirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicţie cu normele constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate.”

Întrucât legiuitorul nu a intervenit în vederea legiferării disp.art.336 alin.1 Cod penal în concordanţă cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională, prima instanţă a apreciat că, în cazul în care inculpatul are obiecţiuni asupra modalităţii de apreciere a probelor administrate în cursul urmăririi penale, se impune suplimentarea probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt, respectând normele constituţionale, acordând în acelaşi timp prioritate prezumţiei de nevinovăţie.

Analizând aspectele reţinute de agenţii de poliţie în cadrul procesului-verbal de constatare a faptei, întocmit la data de 21.05.2015, orele 19:25, instanţa de fond a observat că a fost consemnată declaraţia inculpatului, dată în fata martorilor asistenţi, conform căreia, în ziua de 21.05.2011 ar fi consumat 50 ml ţuică, dar şi declaraţia dată în prezenţa personalului medical, conform căreia ar fi consumat 1 litru de bere între orele 12:00-15:00.

De asemenea, din declaraţia martorului CI, dată în faţa organelor de poliţie la data de 07.10.2011, prima instanţă a reţinut că acesta l-a vizitat pe inculpat în data de 21.05.2011, întrucât era ziua sa onomastică, şi a observat că inculpatul a consumat în jurul orelor 19:00 „cam două pahare de palincă, după care a plecat după un medic, deoarece tatăl său a suferit o criză de diabet”.

Dintre toate aceste aspecte privitoare la cantitatea de alcool consumată de inculpat, judecătorul fondului a reţinut ca şi relevantă această din urmă declaraţie a martorului CI, întrucât acesta este singură persoană care a constatat în mod nemijlocit felul ăi cantitatea de alcool consumată de inculpat în ziua săvârşirii faptei.

S-a apreciat că raportul de expertiză medico-legală nr.441/I/2012 bis, privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, este util soluţionării cauzei, pentru aspectele expuse anterior. Din cadrul acestei expertize, instanţa de fond a reţinut ca şi relevanta stabilirea alcoolemiei în raport de consumul de alcool reţinut din cadrul declaraţiei martorului CI, anume 250 ml. Palincă, în jurul orelor 19:00. De asemenea, instanţa a reţinut şi punctul de vedere al

228

comisiei de realizare a raportului, conform căreia „prin corelarea datelor obţinute prin efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite la analiza se constată o neconcordanţă (varianta I stabilită pentru consumul a 1 litru bere) şi concordanţă (varianta II stabilita pentru consumul de 250 ml palincă) între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum şi valorile certe stabilite la analiză. Neconcordanţa denotă un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat. Prin urmare, s-a constatat că şi concluziile raportului de expertiza sunt în concordanţă cu aspectele declarate de martorul CI, privind consumul a 250 ml palincă. Prin urmare, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile acestei evaluări şi a apreciat că la data de 21.05.2011, ora 19:23, inculpatul CC avea o alcoolemie teoretică în creştere de aproximativ 0,60 g%0 (varianta II).

Analizând declaraţiile inculpatului date pe parcursul procesului penal, în faţa instanţei şi în faţa organelor de urmărire penală, judecătorul fondului a remarcat o neconsecvenţă între genul şi cantitatea de alcool consumată.

Cu ocazia aprecierii probelor administrate, judecătorul a avut în vedere şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr.3/2014, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că „în aplicarea art.336 alin.1 Cod penal, în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare”.

Faţă de aceste aspecte de neconcordanţă judiciară şi situaţională, prima instanţă a dat eficienţă principiului de drept penal privind prezumţia de nevinovăţie.

Astfel, s-a notat că prezumţia de nevinovăţie prezintă o dublă natură, fiind recunoscut ca drept fundamental şi consacrată ca principiu constituţional, reprezentând un criteriu esenţial în structura statului de drept. In varianta consacrată de art.6 parag.2 din C.E.D.O., prezumţia de nevinovăţie figurează printre elementele procesului penal echitabil, astfel cum este garantat de art.6 parag.1 din Convenţie.

În situaţia de faţă, luând în considerare gravitatea „mizei” cauzei, aspectele de ordin legislativ inconsecvente şi imprevizibile, judecătorul fondului a dat eficienţă respectării garanţiilor dreptului la apărare. În situaţia de faţă, caracterul imprevizibil al normei penale împiedică stabilirea evoluţiei efectelor sale viitoare şi nu oferă o protecţie efectivă împotriva urmărilor şi condamnărilor penale arbitrare.

Instanţa de fond a constatat că fapta reţinută prin rechizitoriu şi cercetată în cursul judecăţii nu este susţinută de probe din care să rezulte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 336 alin.1 din noul Cod penal, conform căruia „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de

229

către o persoana care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amenda”.

În concluzie, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit. c Cod procedură penală, instanţa l-a achitat pe inculpatul CC, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, faptă prev. şi ped. de art.336 alin.1 din Codul penal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti, prin care a susţinut netemeinicia soluţiei de achitare ce a fost pronunţată printr-o interpretare eronată a Deciziei nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale.

În opinia parchetului, inculpatul avea, conform buletinului de analiză toxicologică, o alcoolemie de 1,70 gr%o la ora 20.00 şi de 1, 55 gr%o la ora 21.00, prin urmare superioară limitei de 0,80 gr%o, fapta constituind astfel infracţiune.

În acelaşi timp, în privinţa calculului retroactiv, procurorul a subliniat că, potrivit metodologiei privind expertiza pentru estimarea retroactivă a alcoolemiei, opinia majoritară consideră inacceptabilă această alternativă de calcul, atunci când alcoolul se află în faza de absorbţie, abordare întemeiată pe faptul că veridicitatea datelor consemnate în declaraţiile de consum nu se poate proba ştiinţific prin nici o metodă.

Examinând apelul parchetului, faţă de motivele invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 Cod procedură penală, Curtea îl apreciază întemeiat, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi cum de altfel inculpatul a recunoscut, la data de 21.05.2011, în jurul orelor 19.23, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare *** pe raza localităţii Ştefan cel Mare, judeţul Argeş, a fost oprit în trafic de organele de poliţie, refuzând testul cu aparatul marca Drager.

În continuare, lucrătorii de poliţie i-au solicitat inculpatului să-i urmeze la spitalul din oraşul Costeşti, unde i s-au recoltat două probe de sânge, prima la orele 20.00, când avea o alcoolemie de 1,70 gr%o, şi cea de-a doua, la o oră diferenţă, când alcoolemia scăzuse la 1,55 gr%o.

Din declaraţia furnizată de inculpat instanţei de fond, rezultă că acesta, înainte cu 5 minute de a se urca la volan, a consumat la domiciliul său 250 ml de palincă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, ce constituie lege penală mai favorabilă, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

230

Instanţa de fond, deşi a reţinut că a fost demonstrată infracţiunea în elementele ei constitutive, totuşi, având în vedere considerentele decizii CCR nr. 732/2014, prin care s-a stabilit că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul art. 366 alin. 1 Cod penal este neconstituţională, a apreciat că, raportat la acest moment, tragerea la răspundere penală nu se justifică.

În opinia primei instanţe, pentru că legiuitorul nu a intervenit în vederea armonizării legislaţiei cu dispoziţiile declarate neconstituţionale şi având în vedere constatările raportului de expertiză privind calculul retroactiv al alcoolemiei, se creează o neconcordanţă judiciară şi situaţională prevalând în acest caz prezumţia de nevinovăţie.

Curtea nu este convinsă de interpretarea instanţei de fond, atât în privinţa consecinţelor neconstituţionalităţii sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice”, cât şi în ce priveşte valoarea indiscutabilă a raportului de expertiză privind calculul retroactiv al alcoolemiei.

În legătură cu primul aspect, de neconstituţionalitate, Curtea subliniază că decizia CCR nr. 732/16.12.2014 a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. 1 Cod penal, ceea ce în niciun caz nu reprezintă echivalentul unei dezincriminări a faptei şi nici nu aduce modificări constitutive acestei infracţiuni.

În conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale inactivează numai sintagma declarată neconformă cu actul fundamental şi nu întreaga incriminare a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o alcoolemie peste limita legală, textul art. 336 din noul Cod penal rămânând în fondul activ al legislaţiei penale, aşa cum era conţinutul său înainte de data intrării în vigoare a codului, respectiv 01.02.2014, ipoteză în care nivelul concentraţiei de alcool în sânge nu se mai raportează, în lumina deciziei Curţii, la momentul prelevării mostrelor biologice.

În acest context, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin H.P. nr. 3 pronunţată în Monitorul Oficial nr.392/28.05.2014 şi obligatorie pentru instanţele de judecată, în aplicarea disp. art. 336 alin. 1 Cod penal, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare a probelor de sânge.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, referitor la forţa probantă a raportului de expertiză privind calculul retroactiv

231

alcoolemiei, în practica ei constantă, Curtea a considerat acest mijloc de probă într-un plan secund, apreciindu-l în contextul celorlalte probatorii administrate în cauză.

De altfel, chiar în conţinutul raportului, la pct. 5, se află menţiunea că rezultatele obţinute au caracter teoretic, fără valoare certă din punct de vedere medico-legal, iar valoarea indubitabilă de probă ştiinţifică obiectivă, ce exprimă imbibiţia reală este numai cea determinată prin analiza sângelui din momentul prelevării, ceea ce subliniază netemeinicia interpretării instanţei de fond din această perspectivă.

Aşa cum a arătat şi procurorul, şi în domeniul experţilor în medicină legală opinia majoritară apreciază drept inacceptabilă metoda estimării retroactive a alcoolemiei, când alcoolul se află în faza de absorbţie, abordare întemeiată tocmai pe faptul că exactitatea declaraţiilor de consum (băuturi alcoolice, alimente) nu se poate proba ştiinţific, astfel încât aprecierea concordanţei dintre aceste declaraţii şi valorile alcoolemiilor, obţinute prin analiza toxicologică, să fie relativă.

Prin urmare, fapta comisă de inculpat, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, este neîndoielnic evidențiată de probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de constatare a infracţiunii, procesul-verbal de prelevare, buletinul de analiză toxicologică, declaraţia inculpatului, cât şi declaraţiile martorilor, instanţa de fond ajungând la o concluzie eronată de achitare.

În ce priveşte legea penală mai favorabilă, din perspectiva disp. art. 5 din noul Cod penal, Curtea apreciază având în vedere data comiterii faptei, că vechiul act normativ favorizează situaţia juridică a inculpatului, ţinând cont şi de alternativele prevăzute de acesta în privinţa suspendării executării pedepsei, care prezintă avantajele unui număr mai redus de restricţii pentru inculpat, nu conţine obligativitatea prestării unei munci neremunerate, iar la împlinirea termenului de încercare intervine reabilitarea de drept.

În concluzie, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea, reţinând că fapta menţionată în actul de sesizare există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, urmează să angajeze răspunderea penală a acestuia, orientându-se la o pedeapsă cu închisoarea, cuantificată la minimul special prevăzut de legiuitor.

În cadrul individualizării judiciare a pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 din vechiul Cod penal, respectiv menţiunile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute în legea specială pentru infracţiunea comisă, gradul de pericol social al faptei, persoana şi conduita făptuitorului, cât şi împrejurările de natură să conducă la agravarea ori atenuarea răspunderii penale.

232

În acest sens, ţinând seama că inculpatul a ales o conduită procesuală sinceră, este o persoană integrată social, la primul conflict cu legea penală şi, prin urmare, cu potenţial semnificativ de reeducare, Curtea consideră că pedeapsa închisorii aplicată la minimul special, în varianta suspendării simple, conform art. 81 din vechiul Cod penal, este suficientă pentru a exprima un regim sancţionator apt să atingă funcţiile de constrângere şi de reeducare prevăzute în art. 52 din Codul penal.

Având în vedere toate considerentele care au fost expuse şi pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte ce ar putea să determine reformarea hotărârii criticate, în baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul parchetului, a desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi, rejudecând:

În baza art.386 Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatulCC, din art. 336 alin. 1 Cod penal în art. 87 alin. 1 din O.U.G. 195/2002 şi în baza art. 87 alin. 1 din O.U.G. 195/2002, cu aplicarea art. 5 Cod penal, a condamnat pe inculpatul CC la 1 an închisoare.

În baza art. 81, art. 82 Cod penal 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durată de 3 ani, ce constituie termen de încercare.

9. Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare.

Art. 41 alin.1 şi art. 43 Cod penal în vigoareArt.15 alin.2 din Legea nr.187/2012

Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare stabilit ca urmare a condamnării inculpatului la pedeapsa de 1 închisoare, în condiţiile art. 83 Cod penal anterior nu poate atrage aplicarea art. 41 alin.1 Cod penal în vigoare.

În ceea ce priveşte temeiul dispunerii revocării suspendării condiţionate, acesta este art.15 alin.2 din Legea nr.187/2012.

(Decizia penală nr. 897/A/10 Octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.38 din 9 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în baza dispoziţiilor art.336 alin.1 N.C.pen, în condiţiile art. 396 alin. 10 N.C.proc.pen., a fost condamnat inculpatul SI la pedeapsa închisorii de 1an.

În baza dispoziţiilor art.5 N.C.pen, art.96 alin.4 si art.43 alin.1 N.C.pen s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicata inculpatului SI prin sentința penala nr.40/01.03.2011 a Judecătoriei Rosiorii de Vede, definitiva

233

prin nerecurare la data de 21.03.2011 si s-a dispus executarea in întregime a acestei pedepse alăturat pedepsei de 1 an închisoare, aplicata prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând sa execute in final pedeapsa de 2 ani închisoare in regim de detenție.

În temeiul art. 66 alin. 1 lit. a şi b din Codul penal s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

In baza art.65 rap.la art.66 alin.1 lit.a si b C.pen. s-a intrerzis inculpatului ca pedeapsa accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si de a ocupa o funcție care implica exercițiul autorităţii de stat, pe perioada cuprinsa intre momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executata a pedepsei închisorii aplicate.

In baza disp.art.274 alin.1 din N.C.proc.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei-cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 24.02.2013 , orele 00.05, în timp ce efectua supravegherea şi controlul traficului rutier pe DN 65A , pe raza com.Miroşi , un echipaj al SPR Buzoieşti a procedat la oprirea în trafic pentru control a autoturismului marca Ford Focus, cu numărul de înmatriculare ***. A fost identificat conducătorul auto în persoana inculpatului SI, posesor al permisului de conducere categoria B seria *** şi un pasager în persoana suspectei PL, proprietar al autoturismului. Întrucât inculpatul emana halenă alcoolică, a fost testat cu etilotestul Drager test nr.02320 , rezultatul fiind 0.85 mg/l , alcool pur fii aerul expirat, orele 00.47.

Inculpatul a fost condus la Spitalul „Regele Carol I" Costeşti, unde i-au fost recoltate probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, iar conform buletinului de analiză toxicologică nr. 84/2013 a rezultat o alcoolemie de 1,90 g/l proba I - orele 01,05 şi 1,75 g/l proba II - orele 02.05.

Prin ordonanţa din data de 29.04.2015 s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale de calcul retroactiv a alcoolemiei, şi potrivit concluziilor lucrării de specialitate întocmite de INML Mina Minovici, la data de 24.02.2013, orele 00.05, numitul SI ar fi avut o alcoolemie teoretică de cca.2,05 g/l, concentraţie ce provine şi dintr-o altă cantitate de băutură nedeclarata.

Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că la data de 23.02.2013, inculpatul SI, împreună cu concubina sa, suspecta PL, s-au deplasat cu autoturismul deţinut de către aceasta, din Bucureşti, unde domiciliază, în oraşul Costeşti, jud. Argeş, unde au participat la o petrecere de familie, într-un restaurant. În jurul orelor 23.00, cei

234

doi au plecat pe DN 65A , pe direcţia Roşiorii de Vede - Alexandria - Bucureşti , inculpatul urcând la volanul autoturismului , deşi consumase băuturi alcoolice. Pe raza com.Miroşi , jud.Argeş , autoturismul a fost oprit pentru control de către echipajul de poliţie, ocazie cu care s-a constatat comiterea infracţiunii. Fiind audiat în cauză , inculpatul a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice înainte dea conduce autoturismul pe drumurile publice , declarând că a fost nevoit să conducă întrucât era noapte , iar concubina sa nu are experienţa necesară pentru a conduce în aceste condiţii.

Instanţa de fond a constatat întrunite în cauză cerinţele impuse de art. 396 alin.10 N. Cod procedură penală conform căruia „când judecata s-a desfăşurat conform art.375 alin.1 si 2 (…) in caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsa prevăzute de lege in cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar in cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.”

Deoarece inculpatul a recunoscut in totalitate fapta reţinuta in sarcina sa, instanţa reţinând aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisa in actul de sesizare, si inculpatul a solicitat aplicarea acestui text de lege, instanţa, după ascultarea inculpatului, in baza art.375 N.C.proc.pen. a admis cererea sa formulata in acest sens.

Trecând la individualizarea pedepsei, având în vedere criteriile prevăzute de art. 74 N.Cod penal, instanţa de fond a apreciat că prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, scopul pedepsei constând in prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni, va fi atins. Astfel ca la stabilirea pedepsei instanţa de fond a ţinut seama de starea de pericol creata prin săvârșirea faptei, dar si de conduita inculpatului manifestata in cursul procesului penal, acesta recunoscându-si fapta încă din faza de urmărire penala.

Conform sentinței penale nr.40/01.03.2011 pronunțata de Judecătoria Roșiorii de Vede, inculpatul SI a fost condamnat in dosarul pena nr.4606/292/2010 la pedeapsa de 1an închisoare sub supraveghere, in condiţiile art.81 si art. 82 V. Cod Penal, termenul de încercare fiind de 3 ani. Întrucât prezenta fapta care face obiectul dosarului a fost săvârșita in interiorul acestui termen de încercare, respectiv la data de 24.02.2013, instanţa de fond a constatat, că inculpatul a săvârșit cea de-a doua fapta in stare de recidiva postcondamnatorie. Conform art.96 alin.1 C.proc.pen.”daca pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheata, cu rea-credința, nu respecta masurile de supraveghere sau nu executa obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revoca suspendarea si dispune executarea pedepsei.”

S-a constatat de către instanţa de fond, îndeplinite in cauza disp.art.41 alin.1 C.proc.civ. si, prin urmare, tratamentul sancționator a fost stabilit in conformitate cu art.43 alin.1 C.proc. pen. urmând ca pedeapsa stabilita prin sentința penala nr. 40/01.03.2011 pronunțata

235

de Judecătoria Roșiorii de Vede de 1 an închisoare sa fie adăugată la pedeapsa de 1 an stabilita prin prezenta hotărâre.

In concluzie, in baza dispoziţiilor art.5 N.C.pen, art.96 alin.4 si art.43 alin.1 N.C.pen instanţa de fond a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicata inculpatului SI prin sentința penala nr.40/01.03.2011 a Judecătoriei Roșiorii de Vede, definitiva prin nerecurare la data de 21.03.2011 si a dispus executarea in întregime a acestei pedepse alăturat pedepsei de 1 an închisoare, aplicata prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând sa execute in final pedeapsa de 2 ani închisoare in regim de detenție.

În temeiul art. 66 alin. 1 lit. a şi b din Codul penal s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1an de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

In baza art.65 rap.la art.66 alin.1 lit.a si b C.pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsa accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si de a ocupa o funcție care implica exercițiul autorităţii de stat, pe perioada cuprinsa intre momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executata a pedepsei închisorii aplicate.

Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti şi inculpatul SI.

Parchetul a solicitat înlăturarea din încadrarea juridică reţinută în sarcina inculpatului a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 Cod penal, având în vedere că pedeapsa la care a fost condamnat inculpatul anterior era de doar un an.

De asemenea, solicită înlăturarea dispoziţiei de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, aceasta a fost dispusă în mod nelegal. Era o soluţie de suspendare condiţionată a executării pedepsei, astfel că solicită ca instanţa de apel să înlăture această nelegalitate, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din Legea nr.187/2012, raportat la art. 83 Cod penal, să se dispună revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an stabilită de către Judecătoria Roşiorii de Vede.

Totodată, solicită ca pedeapsa de doi ani să fie executată în regim de detenţie.

De asemenea, apreciază că se impune interzicerea, ca pedeapsă complementară şi accesorie, a dispoziţiilor art. 66 alin. 1 lit. i Cod penal, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei şi de împrejurările infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a indica, în concret, criticile pe care înţelege să le aducă hotărârii apelate.

236

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, Curtea apreciază că apelurile sunt fondate.

Ca situaţie premisă, reţinem că, la data de 23.02.2013, inculpatul SI, a condus pe DN 65 A, pe raza comunei Miroşi, autoturismul marca Ford Focus cu număr de înmatriculare ***, având o îmbibaţie alcoolică de 2,05 gr./litru alcool, pur în sânge.

Individualizarea judiciară a pedepsei a fost realizată în mod corect de către prima instanţă, prin valorificarea disp.art.74 Cod penal.

Cu toate acestea, în mod greşit s-au reţinut disp.art.41 alin.1 Cod penal, de vreme ce primul termen al recidivei îl reprezintă o condamnare la pedeapsa închisorii de un an, dispusă prin sentinţa penală nr.40 din 1 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Roşiorii de Vede.

Prin urmare, regimul sancţionator nu este cel prevăzut de art.43 alin.1 Cod penal, impunându-se înlăturarea din încadrarea juridică reţinută în sarcina inculpatului a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 Cod penal.

Din acest motiv, apelul inculpatului este fondat.Fiind vorba despre o condamnare la pedeapsa de un an

închisoare, în condiţiile art.81 Cod penal anterior, prima instanţă trebuia să aplice disp.art.15 alin.2 din Legea nr.187/2012, rap. la art.83 alin.1 Cod penal anterior, ca temei al revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei. În acest sens, este şi Decizia nr.13/2015 a I.C.C.J.

Fiind săvârşită infracţiunea pentru care prima instanţă l-a condamnat pe inculpat, în interiorul termenului de încercare stabilit prin sentinţa penală nr.40 din 1 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Roşiorii de Vede, se impune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, cu consecinţa executării în regim de detenţie a pedepsei stabilită pentru noua infracţiune, dar şi a pedepsei la care inculpatul a fost condamnat anterior.

Referitor la pedeapsa complementară şi accesorie, Curtea apreciază că se impune şi interzicerea dreptului prev,. de art.66 alin.1 lit.i Cod penal, dat fiind natura infracţiunii săvârşite.

Interzicerea acestui drept, ca pedeapsă complementară, dar şi a drepturilor a căror exercitare a fost interzisă de către prima instanţă, tot ca pedeapsă complementară, este suficientă pe o perioadă de un an.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelurile declarat de parchet şi inculpat şi a desfiinţat, în parte, sentinţa.

A înlăturat aplicarea art. 96 alin. 4 şi art. 43 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal, privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 40/01.03.2011 a Judecătoriei

237

Roşiorii de Vede, precum şi dispoziţia privind executarea în întregime a acestei pedepse alăturat pedepsei de 1 an închisoare, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare, în regim de detenţie.

A înlăturat dispoziţia privind executarea pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal, de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Rejudecând, în baza art. 83 Cod penal anterior rap. la art. 15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 40/01.03.2011 a Judecătoriei Roşiorii de Vede, urmând ca inculpatul să execute această pedeapsă alăturat de pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa apelată, în total, inculpatul va executa pedeapsa de 2 ani închisoare, în condiţii de penitenciar.

În baza art. 66 alin. 1 lit. i Cod penal, s-a interzis inculpatului dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de 1 an, în condiţiile art. 68 alin.1 lit. c Cod penal, ca pedeapsă complementară.

Au fost aplicate dispoziţiile art. 68 alin. 1 lit. c Cod penal şi în privinţa pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal aplicată prin sentinţa apelată.

In baza art.65 rap.la art.66 alin.1 lit. i Cod penal s-a interzis inculpatului, exercitarea drepturilor de a conduce autovehicule, pe perioada cuprinsa intre momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii aplicate, ca pedeapsa accesorie.

A fost menţinută, în rest, sentinţa.

10. Caracterul compensatoriu al despăgubirilor morale.Art. 1349 şi urm. Cod civil

Decizia ICCJ Recurs în interesul legii nr. 1/15.02.2016

La aprecierea cuantumului lor este necesar să se ţină seama de dimensiunea şi intensitatea prejudiciului moral suferit de victimă.

(Decizia penală nr. 899/A/11 Octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 912 din data de 09 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul MA, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. art. 196 al. 2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art. 396 al.10 Cod procedură penală

238

În baza art. 67 al.1 Cod penal, s-a aplicat pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit.a, b, i Cod penal pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 65 Cod penal, s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b, i Cod penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În temeiul 91 Cod penal, s-a suspendat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei principale de 6 luni închisoare, iar în temeiul art. 92 al. 1 Cod penal s-a fixat termen de supraveghere de 2 ani.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 Cod penal.

În baza art. 93 Cod penal, s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art.93 al. 2 lit. b Cod penal, s-a impus condamnatului să execute obligaţia constând în aceea de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 al.3 Cod penal, s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Piteşti sau Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.

În baza art. 397 Cod procedură penală, art. 1349 şi urm C.civ şi Decizia nr.1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă în parte acţiunea civilă a părţii civile MG şi, în consecinţă, a fost obligată partea responsabilă civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A. să-i plătească suma de 11.839 lei daune materiale şi 90.000 lei daune morale.

În baza art. 397 Cod procedură penală şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost admisă acţiunea civilă a Spitalului Judeţean de Urgenţă Piteşti, cu sediul în mun. Piteşti, str. Aleea Spitalului, nr. 36, jud. Argeş şi, în consecinţă, a fost obligată partea responsabilă civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A să-i plătească suma de 6.004,27 lei daune materiale.

În baza art. 274 al. 1 Cod procedură penală,a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 lei reprezentând cheltuieli judiciare

239

către stat, din care suma de 1.200 lei reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

În baza art. 276 Cod procedură penală, a fost obligată partea responsabilă civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A. să-i plătească părţii civile MG suma de 1.500 lei, cheltuieli judiciare făcute de parte, constând în onorariul pentru avocat din cursul urmăririi penale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, la data de 08.08.2014, în jurul orelor 12:00, inculpatul MA a condus autoturismul marca Dacia Solenza cu nr. de înmatriculare ***, pe str. Calea Bucureşti din municipiul Piteşti, din direcţia Podul Viilor spre B-dul I.C. Brătianu. Autoturismul circula pe banda a II-a a sensului de deplasare. În acest timp, persoana vătămată MG, în vârstă de 80 de ani, s-a angajat în traversarea părţii carosabile pe marcajul pietonal situat în zona blocurilor nr. B20-B21. Inculpatul a acţionat sistemul de frânare, însă această manevra s-a dovedit ineficientă, întrucât, pe fondul neatenţiei, acesta nu l-a observat în timp util pe pieton.

Astfel, persoana vătămată a fost acroşată cu oglinda retrovizoare laterală dreapta, dezechilibrată şi apoi proiectată pe carosabil către în faţă, căzând apoi în partea dreaptă a autoturismului.

Ca urmare a accidentului, persoana vătămată MG a fost transportată la Spitalul Judeţean Argeş, suferind leziuni traumatice pentru a căror vindecare a necesitat 170 de zile de îngrijiri medicale.

Nici inculpatul şi nici persoana vătămată nu consumaseră alcool.

Prin raportul de expertiză tehnică auto întocmit de expertul tehnic auto FI s-a concluzionat că inculpatul avea posibilităţi tehnice de a evita producerea accidentului, dacă conducea preventiv/prudenţial în condiţiile circulaţiei în apropierea unui marcaj pietonal, astfel încât să poată opri autoturismul în condiţii de siguranţă, reducând viteza sub valoarea de 45 km/h.

Astfel, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 35 al.1 din OUG nr. 195/2002, republicată, potrivit cărora ,,participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor.” , art. 48 potrivit cărora ,,conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul de viteză şi să o adapteze condiţiilor de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă” şi ale art. 135 lit. h din Regulamentul de punere în aplicare a OUG nr. 195/2002, republicată potrivit cărora ,,conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere pietonului care traversează drumul public prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător atunci când se află pe sensul de mers al vehiculului”.

240

În momentele premergătoare accidentului, autoturismul condus de către inculpat circula cu o viteză cuprinsă între 47-50 km/h.

La data accidentului, pentru autoturismul implicat în accident exista poliţă de asigurare de răspundere civilă obligatorie încheiată la SC E Asigurare Reasigurare SA.

Starea de fapt reţinută a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşă foto întocmită cu ocazia cercetării la faţa locului şi schiţă locului accidentului, proces-verbal de verificare a stării tehnice a autoturismului, raportul de expertiză medico legală nr 32/A6 din data de 30.01.2015 eliberat de SML Argeş, suplimentul de expertiză medico legală al raportului nr. 32/A6, raport de expertiză tehnică auto întocmit de expertul tehnic auto FI, declaraţia martorului LI, declaraţiile părţii civile, înscrisurile aflate la dosar, declaraţiile inculpatului.

În faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, solicitând judecata în baza procedurii privind recunoaşterea învinuirii, iar poziţia acesteia s-a coroborat cu materialul probator administrat în cauză.

Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului MA care, la data de 08.08.2014, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare *** pe str. Calea Bucureşti din mun. Piteşti, prin nerespectarea prevederile art. 35 al. 1 şi art. 48 din OUG nr. 195/2002, republicată, şi art. 135 lit. h din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, republicată, a produs un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a numitului MG, care a necesitat pentru vindecare un nr. de 170 de zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 al. 2 şi 3 Cod penal. Vinovăţia inculpatului fiind dovedită, instanţa i-a aplicat acestuia o pedeapsă.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art.74 Cod penal, iar gradul de pericol social concret al faptei a fost apreciat în funcţie de următoarele elemente: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, accidentul producându-se pe fondul neatenţiei la volan şi neadaptării vitezei în condiţiile apropierii de o trecere de pietoni, inculpatul putând evita producerea accidentului, persoana inculpatului care nu este cunoscută cu antecedente penale, atitudinea inculpatului în faţa instanţei, ce a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei; urmările faptei constând în leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 170 de zile de îngrijiri medicale, dispoziţiile art. 396 al.10 Cod procedură penală privind limitele de pedeapsă.

Prin prisma acestor considerente, judecătorul fondului a considerat că scopul educativ-preventiv al procesului penal poate fi

241

atins prin aplicarea unei pedepse privative de libertate orientată spre minimul special prevăzut de art. 196 al. 2 şi 3 Cod penal, care să fie de natura a-i atrage inculpatului atenţia asupra caracterului antisocial al faptei sale.

Apreciind că pedeapsa în sine reprezintă un avertisment serios şi suficient pentru ca inculpatul să conştientizeze pericolul social al conduitei sale şi să evite pe viitor implicarea în astfel de situaţii şi constatând întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 91 Cod penal, prima instanţă a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere, pe durata căruia s-a impus inculpatului să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 lit. a – e din Codul penal.

De asemenea, s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art.93 al. 2 lit. b Cod penal, s-a impus condamnatului să execute obligaţia constând în aceea de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, iar în temeiul art. 93 al.3 Cod penal, s-a impus condamnatului ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Piteşti sau Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.

De asemenea, în baza art. 67 al.1 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit.a,b si i Cod penal, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a conduce vreun vehicul pe o perioadă de 1 an.

Sub acest aspect, instanţa de fond a subliniat că interesul societăţii primează, în sensul eliminării persoanelor cu un profil moral nepotrivit din sfera celor ce ocupă funcţii publice sau funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

În conformitate cu disp. art. 68 al. 1 lit. b Cod penal, s-a dispus ca pedeapsa complementară să fie executată de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 Cod penal, i s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie, constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b si i Cod penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

Pe latură civilă, prima instanţă a reţinut că persoana vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 51.035, 70 lei daune materiale, constând în cheltuielile pe care le-a făcut cu medicamentele, îngrijiri medicale la domiciliu, transport la unităţile medicale şi la baze de fizioterapie şi 180.000 lei daune morale.

242

În dovedirea acţiunii civile, persoana vătămată a solicitat încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri şi probei cu martorul KG. De asemenea, din oficiu, instanţa a audiat partea civilă.

Analizând probatoriul cauzei, prin raportare la soluţia din latura penală a cauzei şi la criteriile şi elementele ce au stat la baza acesteia, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, s-a observat de către instanţă că, în total, prejudiciul material a fost dovedit într-un cuantum de 11.838,54 lei (din care 6.363,54 lei ce rezultă din însumarea chitanţelor şi bonurilor fiscale depuse la dosar, iar diferenţa reprezentând contravaloarea sumei achitate persoanei ce i-a acordat îngrijiri părţii civile, respectiv martorului KG), iar prejudiciul moral a fost stabilit la cuantumul de 90.000 lei.

În opinia instanţei de fond, culpa exclusivă în producerea acestor prejudicii revine inculpatului pentru aceleaşi considerente ca şi acelea care au stat la baza soluţiei din latura penala a cauzei.

La dosar există înscrisuri privind cheltuielile efectuate de către unitatea spitalicească constituită parte civilă, cu ocazia spitalizării părţii civile, suma pretinsă fiind dovedită.

Constatând întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, aşa cum sunt prevăzute de art. 1349 si următoarele Cod civil (existenţa unei fapte ilicite a inculpatului şi a legăturii de cauzalitate între această faptă şi prejudiciile suferite de părţile civile), instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă a părţii civile MG şi în totalitate acţiunea civilă a părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, obligând-o pe partea responsabilă civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A. să suporte consecinţele păgubitoare ale faptei inculpatului MA, potrivit dispoziţiilor art. 25 si art. 397 Cod procedură penală.

Instanţa a avut în vedere şi decizia nr. 1/15.02.2016, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 Cod procedură penală, că: „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.

Totodată, au fost avute în vedere plafoanele maximale şi celelalte dispoziţii privind asigurarea pentru răspundere civilă pentru pagubele cauzate terţilor reglementate de art. 48 si următoarele din Legea nr. 136/1995 modificată, respectiv de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data accidentului.

243

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri inculpatul MA, partea civilă MG, precum şi partea-responsabilă civilmente S.C. E Asigurare Reasigurare S.A., prin au fost invocate motive privind netemeinicia hotărârii instanţei de fond, după cum urmează:

-Partea civilă, prin apărătorul său, a arătat că instanţa de fond ar fi trebuit să acorde daune morale într-un cuantum mai ridicat, având în vedere că persoana vătămată este vârstnic, de 84 de ani, a fost îngrijit de o persoană care a primit remuneraţie, i-a fost recomandată o altă intervenţie chirurgicală, şi nu i-au fost acordate cheltuieli judiciare reprezentând onorariul apărătorului ales, în cuantum de 1500 lei.

-Partea responsabilă civilmente S.C. E Asigurare Reasigurare S.A. a criticat sentinţa sub aspectul modului greşit de cuantificare a despăgubirilor pentru daune morale, apreciate excesiv de mari şi nerezonabile, dar în acelaşi timp şi neconcordante faţă de practica judiciară în materie.

-Inculpatul, de asemenea, prin apărător, a apreciat că regimul individualizării pedepselor aplicate acestuia este foarte sever , considerând că amânarea executării, în condiţiile art. 83 Cod penal, constituie o alternativă mult mai potrivită.

În al doilea rând, inculpatul a apreciat nejustificată pedeapsa complementară a interdicţiei de a conduce autovehicule pe durata termenului de supraveghere, aplicată de instanţa de fond conform dispoziţiilor art. 66 alin. 1 lit. i din Codul penal, această sancţiune fiind de natură a-l împiedica să-şi exercite toate atribuţiile de serviciu la locul său de muncă.

Examinând apelurile declarate în cauză din perspectiva motivelor invocate, dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 417 Cod procedură penală, Curtea îl apreciază întemeiat pe cel al părţii civile şi netemeinice pe cele declarate de inculpat şi partea responsabilă civilmente, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

-În ce priveşte apelul părţii civile referitor la despăgubirile pentru prejudiciul material, prima instanţă a scăpat din vedere împrejurarea că persoana vătămată a fost nevoită, în perioada de convalescenţă, să apeleze la serviciile unei alte persoane, respectiv martorul KG, să efectueze în gospodăria acestuia diferite activităţi pentru care primea zilnic o remuneraţie, aşa cum rezultă din declaraţia ce se află la dosar instanţă.

Totodată, instanţa de fond nu a avut în vedere, în evaluarea prejudiciului material, lucrările de adaptare a căilor de acces în locuinţa persoanei vătămate şi acestea din urmă fiind impuse de statutul sănătăţii fizice al părţii vătămate, sens în care apelul său este fondat, urmând să fie majorate corespunzător dovezilor despăgubirile materiale.

244

În privinţa despăgubirilor morale, Curtea subliniază că, spre deosebire de cele materiale, au un caracter compensatoriu şi nu reparatoriu, dimensiunea acestora se raportează, în lipsa unor criterii legale de determinare, la aprecieri în echitate, ce rezultă din analiza subiectivă a circumstanţelor fiecărui caz în parte, ţinându-se bineînţeles seama şi de contribuţia persoanei vătămate la producerea prejudiciului.

Curtea consideră, prin urmare, că despăgubirile morale acordate de instanţa de fond, în cuantumul stabilit de aceasta, nu realizează funcţia compensatorie, în raport cu dimensiunea şi intensitatea prejudiciului moral suferit de partea civilă, şi din această perspectivă apelul acesteia este întemeiat.

În sprijinul acestei concluzii, Curtea reţine că fapta inculpatului a produs părţii vătămate leziuni semnificative care au necesitat pentru vindecare 170 de zile de îngrijiri medicale, că aceasta este o persoană în vârstă de 84 de ani şi că speranţele sale pentru a reveni la acelaşi statut de dinaintea comiterii faptei penale sunt reduse în acest context şi determină o stare accentuată de presiune psihică pe fondul suferinţelor ce au însoţit aceste leziuni, astfel încât despăgubirile pentru daunele morale trebuie să fie la un nivel mai mare decât cel pe care l-a stabilit instanţa de fond.

În privinţa cheltuielilor care reprezintă onorariul avocatului părţii civile în fond, critica este neîntemeiată, observându-se , din dispozitivul hotărârii criticate, că instanţa a obligat la restituirea sumei de 1500 lei onorariu avocat către partea civilă.

-În legătură cu apelul părţii responsabile civilmente, ce se referă la cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, pentru aceleaşi argumente care au fost arătate mai sus, Curtea îl apreciază neîntemeiat şi consideră că nu este necesar să revină cu explicaţii suplimentare.

-În ce priveşte apelul inculpatului, în legătură cu greşita individualizare a regimului sancţionator, Curtea subliniază că procesul de individualizare judiciară a pedepsei urmăreşte finalitatea de a concretiza o sancţiune proporţională cu gravitatea faptei comise, de a atinge deziderate de ordin public, cum ar fi reinserţia socială a inculpatului, formarea în conștiința acestuia a unei atitudini de respect faţă de normele de drept şi de valorile ocrotite de lege, dar, în acelaşi timp, de constrângere şi de apărare socială împotriva acestui gen de infracţiuni.

Toate aceste obiective pot să fie atinse în măsura în care criteriile de individualizare sunt raportate şi valorizate în mod egal faţă de toate circumstanţele cauzei şi persoana inculpatului.

În acest dosar, se observă că instanţa de fond a dat eficienţă atât datelor ce caracterizează persoana inculpatului, cât şi circumstanţelor care au însoţit comiterea infracţiunii, gradului de pericol social al faptei comise, urmările produse ori care s-ar fi putut

245

produce, împrejurărilor de natură să conducă la agravarea opri atenuarea răspunderii penale, astfel că regimul sancţionator aplicat inculpatului are potenţialul de a conduce la reeducarea acestuia, dar şi la constrângerea sa ca efect al comiterii unei fapte penale.

Conduita sinceră manifestată de inculpat în faţa organelor judiciare, împrejurarea că nu a mai comis anterior alte infracţiuni, au constituit elemente în favoarea concluziei de aplicare a unei pedepse apropiate de minimul special prevăzut de legiuitor pentru infracţiunea comisă.

Curtea subliniază că operaţiunile de individualizare au în vedere, aşa cum s-a arătat mai sus, un ansamblu de criterii, şi nu numai pe acelea ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, în acest context fiind importante şi circumstanţele comiterii faptelor şi consecinţele deosebit de grave pe care acestea le-au produs, caracteristici ce susţin agravarea răspunderii penale.

În altă ordine de idei, pedepsele complementare şi accesorii au rolul de a completa paleta de sancţiuni ce pot fi aplicate persoanelor care au comis fapte penale, pentru a individualiza sancţiunile în raport de pericolul social concret al fiecărei fapte, de periculozitatea făptuitorului, pentru a răspunde în această manieră obiectivelor de constrângere şi reeducare pe care le presupun pedepsele.

Se impune a fi avută în vedere şi dinamica îngrijorătoare a infracţiunilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, în mod special cele care produc drept consecinţă vătămări corporale sau moartea persoanelor, şi din acest motiv nevoia unei reacţii descurajante din partea organelor judiciare, prin asigurarea suplimentară a unui control atât asupra atitudinii viitoare a inculpatului, cât şi, în acelaşi timp, o protecţie suficientă pentru ceilalţi participanţi la traficul rutier, împotriva comiterii unor fapte asemănătoare, astfel încât interdicţia de a conduce pe o durată determinată a oricărui autovehicul pe drumurile publice este pe deplin justificată, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.

Ţinând seama de toate aceste considerente şi pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte care să determine reformarea hotărârii atacate, Curtea, în conformitate cu disp. art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) Cod de procedură penală, va admite apelul declarat de partea civilă MG, va desfiinţa în parte sentinţa şi, rejudecând, va majora cuantumul daunelor materiale de la suma de 11.839 lei la 15.000 lei, precum şi cuantumul daunelor morale de la suma de 90.000 lei la 100.000 lei.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. În acelaşi timp, în temeiul disp. art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b)

Cod procedură penală, se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpatul MA şi de partea responsabilă civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A., care vor fi obligaţi la câte 150 lei cu titlu

246

de cheltuieli judiciare avansate de stat, potrivit art. 275 alin. 2 Cod procedură penală,

11. Faptă lipsită de gradul de pericol social al unei infracţiuni comisă înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod penal. Temeiul achitării.

Art. 181 Cod penal actualArt. 19 din Legea nr. 255/2013

În raport cu contextul faptic mai sus expus, instanţa de fond a considerat, că în ceea ce priveşte pericolul social al faptei săvârşite de inculpat, s-a făcut o greşită apreciere a dispoziţiilor legale, trebuind a fi avute în vedere disp. art. 181

alin 1 şi 2 din Codul penal.Astfel, potrivit acestor norme legale, o faptă nu constituie

infracţiune numai dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

De asemenea, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, instanţa de fond a ţinut seama de modul şi mijloacele de săvârșire a faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările în care faptele au fost comise, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorilor.

(Decizia penală nr. 932/A/18 octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.1315 din 12 iulie 2017, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art 13 Cod penal 1968, art. 5 Cod penal 2009 şi Deciziei CCR nr. 265/2014, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul Penal din 1968 şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei din infracțiunea prev de art. 233 C. pen raportat la art. 234 al.1 lit. d) C. pen 2009 in infracțiunea prevăzuta de art. 211 al.2 lit. b) C. pen 1968.

În baza art. 11 pct 2 lit a) coroborat cu art. 10 lit b) indice 1 Cpp, s-a dispus achitarea inculpatului SB, pentru fapta de tâlhărie prev. de art. 211 al. 2 lit. b) C. pen 1968 (săvârşită la data de 21.11.2012), întrucât aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În baza art. 18/1 alin. 3 rap la art. 91 lit. c) Cp, s-a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 500 lei.

S-a luat act ca persoanele vătămate nu s-au constituit părți civile in cauză. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, inculpatul SB şi-a însuşit

247

dintr-un magazin situat în cartierul Trivale din mun. Piteşti un produs alimentar, respectiv o pungă de covrigi, pe care, la cererea vânzătorului, a refuzat să îl plătească.

In acesta împrejurare, în vederea păstrării bunului, l-a ameninţat pe angajatul unităţii comerciale cu acte de violenţă şi a degradat spaţiul comercial.

În data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, inculpatul SB, aflându-se în incinta magazinului aparţinând S.C. S S.R.L., situat în cartierul Trivale din mun. Piteşti, a sustras de pe un raft al magazinului o pungă de covrigi.

Fiind rugat să achite contravaloarea produsului, a ameninţat vânzătorul cu acte de violenţă. Observând starea conflictuală, întrucât se afla în imediata apropiere a magazinului, respectiv în staţia de autobuz Complex II Trivale, martorul DV a reuşit să-l îndepărteze pe inculpat să-l scoată în afara imobilului.

Acest fapt a permis angajatului unităţii comerciale să închidă uşa de acces în magazin şi să anunţe organele de poliţie.

Inculpatul a manifestat în continuare un comportament agresiv, a lovit uşa cu picioarele şi a spart astfel un geam din partea inferioară a acesteia.

Ulterior acestui moment, inculpatul a părăsit locul săvârşirii faptei, s-a urcat în autobuzul 2B, spre direcţia Calea Drăgăşani, a coborât la staţia Teilor şi a luat un taxi pentru a merge la prietena sa, în zona Nord.

Situaţia de fapt redată anterior, a fost susţinută de materialul probator întocmit în cauză.

Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, instanţa de fond a constatat, că locul săvârşirii faptei este situat în incinta unui imobil având destinaţia de unitate comercială şi aparţinând S.C. S S.R.L, din cartierul Trivale, în faţa staţiei de autobuz Complex II.

Totodată, din acesta mai reiese, că vânzătorul a comunicat organelor de poliţie că în incinta magazinului inculpatul a fost însoţit de două persoane de sex masculin, care nu au participat la activitatea de sustragere a bunului sau la exercitarea de violenţe.

Având aceste date, organele de poliţie împreună cu persoana vătămată VED, au identificat pe str. Teilor, la intersecţia cu str. Smeurei, cele două persoane, respectiv DAV şi ORI.

Fiind audiaţi, martorii DAV şi ORI, au confirmat că inculpatul a refuzat să achite produsul sustras şi a adresat persoanei vătămate cuvinte precum: „ [...] te omor, mai vedem noi, te bat”

Observând acestea, DAV l-a scos pe inculpat din incinta magazinului, aspect care se coroborează cu declaraţia martorului Oprita Răzvan Ionut Iulian.

Din declaraţia martorului Dinescu Vlad Andrei a mai rezultat, că după ce inculpatul a părăsit magazinul, a început să lovească cu capul în geamul uşii, dar şi cu picioarele, spărgând astfel un geam al

248

acesteia, comportament confirmat şi prin cele ce reies din declaraţia martorului ORI.

Din declaraţia inculpatului, instanţa de fond a reţinut, că după ce a fost scos din unitatea comercială, s-a urcat în autobuzul 2B, spre direcţia Calea Drăgăşani, a coborât la staţia Teilor, aspect care se coroborează cu declaraţiile martorilor, şi a luat un taxi pentru a merge la prietena acestuia, în zona de Nord.

Fiind testat cu aparatul alcooltest, s-a constatat că inculpatul avea o alcoolemie de 0,92 mg/l pur în aerul expirat, conform procesului verbal aflat la fila 22.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, astfel cum a fost reţinută, arătând că a luat o pungă de covrigi din magazinul identificat mai sus, pe care a refuzat să o plătească şi s-a certat cu vânzătorul, ameninţându-l.

De asemenea, a arătat că se afla în stare de ebrietate, aspect care nu este de natură să înlăture răspunderea penală a acestuia.

Declaraţia luată inculpatului SB, a arătat instanţa de fond, confirmă faptul că celelalte două persoane erau cunoscuţi ai acestuia, însă s-au întâlnit întâmplător în staţia Complex II Trivale, nefiind participanţi la săvârşirea infracţiunii, aspect care se coroborează cu declaraţia persoanei vătămate.

Instanţa de fond a apreciat, că în drept, fapta inculpatului SB care, în data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, a intrat în incinta magazinului aparţinând S.C. S S.R.L, şi a sustras cu intenţie o pungă de covrigi, exercitând ameninţări în scopul păstrării bunului însuşit pe nedrept, întruneşte elementele constitutive infracţiunii de tâlhărie calificată săvârşită în timpul nopţii, prevăzută de art.233 C.pen. raportat la art. alin. (1) lit- d C.penal, cu aplicarea art. 5 C.penal.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, s-au constatat două activităţi infracţionale ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor de furt calificat şi ameninţare, care a fost exercitată în vederea luării bunului sustras, urmarea imediată constând în atingerea adusă relaţiilor create în jurul valorii sociale reprezentată de patrimoniu, dar şi lezarea libertăţii psihice a persoanelor în cadrul societăţii.

In cauză, s-a produs imposedarea inculpatului, precum şi starea de pericol cu privire la libertatea psihică a persoanei vătămate.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă ex re, din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C.pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea lui prin săvârşirea faptei.

Instanţa de fond a constatat incidenţa elementului circumstanţial agravant prevăzut la art. 234 alin. (1) lit. d,

249

infracţiunea fiind săvârşită în timpul nopţii, la ora 20.00, după ce întunericul a luat, în mod real, locul luminii.

Cu privire la acţiunea civilă, instanţa de fond a reţinut, că persoana vătămată S.C. S S.R.L. a declarat că nu se constituie parte civilă în prezenta cauză.

Persoana vătămată DAV a declarat că nu se constituie parte civilă în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei pentru care este judecat inculpatul, instanţa de fond a avut în vedere că, prin rechizitoriu, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracțiunii de tâlhărie calificată, fapta prevăzută de art. 233 C. pen 2009 rap la art. 234 al.1 lit d) C. pen 2009 , cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 al. 1 C. pen 2009.

Potrivit art. 5 alin.1 CP ,, În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

Având în vederea aceste dispoziţii, Decizia CCR nr. 265/2014, instanţa de fond a reţinut, în ansamblu, că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1968 şi a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei din infracțiunea prev de art. 233 C. pen raportat la art. 234 al.1 lit. d) C. pen in infracțiunea prevăzută de art. 211 al.2 lit. b) C. pen 1968.

Pentru a reţine aceasta, instanţa de fond a avut în vedere regimul sancţionator prevăzut de ambele legi.

Astfel, potrivit Noului Cod penal, sancţiunea prevăzută infracţiunea de tâlhărie calificată este închisoarea între 3 ani -10 ani, iar potrivit Vechiului Cod Penal, infracţiunea de tâlhărie se pedepseşte cu închisoarea de la 5 ani -20 ani.

Cu toate acestea, instanța de fond, având in vedere gravitatea extrem de redusă a faptei, a înclinat spre o soluție distinctă de condamnare, iar singura posibilitate legală este aplicarea art.18 ind. 1 Cod penal 1968, soluţia renunţării la judecată, pentru aceleași considerente nefiind posibilă datorită pedepsei prevăzute de lege, mai mare de 5 ani .

În baza acestor considerente, instanţa a stabilit, că în ansamblul său legea penală mai favorabilă este Cod Penal 1968 şi a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei din infracțiunea prev de art. 233 C. pen raportat la art. 234 al.1 lit. d) C. pen 2009 in infracțiunea prevăzuta de art. 211 al.2 lit. b) C. pen 1968.

În drept, a apreciat instanţa de fond, fapta inculpatului SB, care, în data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, a intrat în incinta magazinului aparţinând S.C. S S.R.L, şi a sustras cu intenţie o pungă de covrigi, exercitând ameninţări în scopul păstrării bunului însuşit pe nedrept, întruneşte elementele constitutive ale faptei de tâlhărie

250

prevăzută de art. . 211 al.2 lit. b) C. pen 1968, cu aplicarea art. 5 C.penal.

Instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În acest sens, instanţa a avut în vedere disp. art. 18 ind. 1 Cp 1968, în conformitate cu care: „(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.     (2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut. (...)”

Astfel, instanţa a ţinut cont în primul rând de împrejurarea că în speţă totuşi culpa inculpatei este una extrem de redusă, în contextul în care s-a sustras o pungă de covrigi.

Cât despre urmarea produsă, aceasta constă într-un prejudiciu de 4 lei si acte de amenințare pentru păstrarea pungii de covrigi.

Deși s-a invocat ca inculpatul ar fi distrus magazinul, distrugerea efectiva, conform celor reținute in rechizitoriu, consta in faptul ca a dat cu piciorul in ușa magazinului.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a avut în vedere atitudinea sa sinceră de recunoaştere şi regretare a faptei – manifestată pe parcursul întregului proces penal.

În aceste condiţii, instanţa de fond a aprecxiat, că în speţă, includerea în sfera ilicitului penal a faptei comise în concret de către inculpat este pur şi simplu excesivă.

În consecinţă, instanţa de fond l-a achitat pe inculpat pentru fapta de tâlhărie, întrucât aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar în baza art. 18 ind. 1 alin. 3 Cp rap. la art. 91 Cp i-a aplicat acesteia o amendă administrativă în cuantum de 500 lei.

În raport cu contextul faptic mai sus expus, instanţa de fond a considerat, că în ceea ce priveşte pericolul social al faptei săvârşite de inculpat, s-a făcut o greşită apreciere a dispoziţiilor legale, trebuind a fi avute în vedere disp. art. 181 alin 1 şi 2 din Codul penal.

Astfel, potrivit acestor norme legale, o faptă nu constituie infracţiune numai dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

De asemenea, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, instanţa de fond a ţinut seama de modul şi mijloacele de săvârșire a faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările în care faptele au fost

251

comise, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorilor.

Or, în cauză, fiind vorba de sustragerea unei pungi de covrigi, instanţa de fond a apreciat, că s-ar fi adus doar o atingere minimă valorii sociale apărate prin incriminarea faptei comise de către inculpat – din moment ce legea penală protejează patrimoniul si integritatea corporală şi sănătatea persoanelor. Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat, că o faptă ca cea în speţă poate fi considerată ca fiind în mod vădit lipsită de importanţă.

Deși inculpatul a mai fost sancționat administrativ pentru fapte ușoare, circumstanţele personale ale inculpatului influenţează stabilirea pericolului social al unei fapte penale, dar nu sunt determinante la stabilirea lui; altfel spus, aceste aspecte pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei, pentru atenuarea răspunderii penale, dar nu constituie elemente esenţiale pentru existenţa infracţiunii (adică elemente suficiente şi definitorii în speţă pentru a justifica aplicarea art. 18 ind. 1 Cp).

Instanţa de fond a constatat, că fapta in sine este lipsita in mod vădit de importanţa, prejudiciul material fiind unul infim, iar amenințarea nefiind una deosebit de periculoasa, constând doar in acte verbale, pentru asigurarea bunului sustras.

Pentru aceste considerente, in baza art 13 Cod penal 1968, art. 5 Cod penal 2009 şi Deciziei CCR nr. 265/2014 s-a constatat, că legea penală mai favorabilă este Codul Penal din 1968 şi s-a dispus conform dispozitivului redat mai sus.

Impotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele fiind pe larg expuse în motivarea scrisă şi în practicaua acestei decizii. În principal, soluţia instanţei de fond a fost contestată sub aspectul greşitei achitări a inculpatului, ca urmare a constatării lipsei gradului de pericol social al infracţiunii de tâlhărie calificată, având în vedere împrejurările comiterii faptei (în loc public, pe timp de noapte, după ce consumase alcool), inculpatul fiind anterior sancţionat administrativ. A solicitat parchetul condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii, cu aplicarea art.91 Noul Cod penal, ca lege penală mai favorabilă.

Aspectul de nelegalitate invocat de către parchet, se referă la omiterea dispunerii confiscării speciale a bunului sustras, nemaifiind susţinute motivele de apel indicate la pct.3 şi 4, privind temeiul achitării şi reţinerea faptului că tâlhăria a fost săvârşită într-un loc public.

Examinând apelul parchetului faţă de motivele invocate, cât şi din oficiu, conform disp. art. 417 Cod procedură penală, Curtea il apreciază întemeiat, având în vedere următoarele considerente:

Prin sentinţa criticată, instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art.10 lit. b ind.1 Vechiul Cod pr.penală, a dispus

252

achitarea inculpatului Şerban Bogdan pentru comiterea tâlhărie prev. de art. 211 al. 2 lit. b) C. pen 1968 (săvârşită la data de 21.11.2012).

In considerentele sentinţei, se explică pe larg de ce fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, situaţia de fapt fiind corect reţinută de către prima instanţă, care a interpretat şi aplicat în mod corespunzător dispoziţiile legale în materie. Insă a omis, la incadrarea juridică dată faptei, să reţină si imprejurarea ca talharia a fost comisa intr-un loc public.

Astfel, Curtea constata, din probele administrate, ca fapta a fost comisă in incinta si la intrarea unui magazin, fiind observata de persoanele aflate in zonă, unul dintre martori intervenind pentru a-l linisti pe inculpat. Prin urmare, talharia se considera savarsită „in public”, in sensul prev. de art. 152 lit.a din Vechiul Cod Penal, de „loc care prin natura si destinatia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar daca nu este prezenta nici o persoana” .

In ceea ce priveste solutia de achitare, instanţa de control judiciar apreciază că este justificată motivaţia instanţei de fond , având în vedere contextul savarsirii faptei, pe fondul consumului de alcool, prin folosirea de amenintari la adresa persoanei vatamate, iar nu violenţe fizice, dar si fata de valoarea modica a prejudiciului.

Operatiunea de individualizare a sancţiunilor penale presupune o analiză comparativă a elementelor situaţiei de fapt, aşa cum rezultă din probele administrate si a aspectelor de circumstanţiere personală ale inculpatului, aceste criterii fiind corect analizate şi aplicate de către prima instanţă.

În speţă, elementele de circumstanţiere personală ale inculpatului, corect reţinute de către prima instanţă (inculpatul a mai fost sanctionat cu trei amenzi administrative pentru fapte impotriva patrimoniului), natura infracţiunii săvârşite de către inculpat, faptul că sustragerea unei pungi de covrigi cu exercitarea de amenintari in scopul pastrarii bunului are consecinţe nesemnificative pentru valorile şi relaţiile sociale ocrotite de ordinea penală, atitudinea procesuală sinceră, cooperantă a inculpatului şi, nu în ultimul rând, condiţiile în care fapta a fost săvârşită, respectiv pe fondul consumului excesiv de alcool, regretul sincer exprimat de către inculpat pentru săvârşirea acestei infracţiuni, sunt suficiente elemente care justifică soluţia pronunţată de către prima instanţă.

În caz contrar, stabilirea răspunderii penale în sarcina inculpatului ar atrage, conform legii, o pedeapsă penală care ar încălca principiul proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţia României, în sensul unei juste adecvări a hotărârii instanţei la situaţia de fapt şi la scopul legii penale.

Curtea reţine că legea penală mai favorabilă a fost corect identificată de prima instanta , ca fiind Codul Penal din 1969. Cu toate acestea, dispozitiile procedurale sunt de imediată aplicare,

253

conform art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedura Penala („legea noua se aplica de la data intrarii in vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu exceptiile prevazute in cuprinsul acestei legi”). Prin urmare, fata de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013, hotararea primei instante urmează a fi reformata , in sensul modificarii temeiului solutiei de achitare prin retinerea acestor dispoziţii, raportate la art. 18 ind. 1 Cod penal din 1969.

Este întemeiată susţinerea Parchetului că s-a omis confiscarea contravalorii bunului sustras, avand in vedere ca din declaratia reprezentantului societatii SC S SRL reiese ca a fost sustrasa o pungă de covrigi in valoare de 4 lei, iar persoana vatamata nu s-a constituit parte civilă.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a cod pr.penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

A reţinut şi forma agravată prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c) teza I din Codul penal din 1969, încadrarea juridică corectă a faptei fiind: art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) teza I Cod penal din 1969.

A schimbat temeiul achitării inculpatului SB din art. 10 lit. b) ind. 1 Cod procedură penală anterior în art. 19 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 18 ind. 1 Cod penal din 1969.

În baza art. 118 alin. 1 lit. e) şi alin. 4 Cod penal din 1969, a confiscat de la inculpatul SB suma de 4 lei reprezentând contravaloarea bunului sustras.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

12. Uzul de armă fără drept.Art. 35 alin. 1 Cod penal

Art. 343 alin. 1 Cod penalArt. 198 alin. 2 Cod procedură penală

Efectuarea mai multor trageri, în mai multe zile, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Procesul verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este mijloc de probă.

(Decizia penală nr. 990/A/01 Noiembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 68 din data de 26 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art.343 alin. 1 Cod penal, a fost condamnat inculpatul MT la 1 an închisoare, pentru fapta săvârşită în data de 12.08.2014.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de

254

a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art.343 alin. 1 Cod penal, a fost condamnat inculpatul MT la 1 an închisoare, pentru fapta săvârşită în data de 13.08.2014.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a , b şi h Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art.343 alin. 1 Cod penal, a fost condamnat acelaşi inculpat, la 1 an închisoare, pentru fapta săvârşită în data de 14.08.2014.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice , de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a , b şi h Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 38 alin. 1 şi 2 Cod penal şi art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului MT pedeapsa cea mai grea aplicată, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 8 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul MT să fie condamnat la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare.

În baza art.45 alin. 3 lit. a Cod penal, inculpatului MT i s-a aplicat pedeapsa complementară cea mai grea şi s-a interzis acestuia exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice

255

alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 45 alin. 5 rap. la art. 45 alin.3 lit. a Cod penal, s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa accesorie cea mai grea, şi exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de 2 ani, conform art. 92 Cod penal.

În temeiul art. 93 alin. 1 Cod penal, a fost obligat inculpatul MT, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, s-a impus inculpatului MT să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vâlcea sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul MT să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Horezu sau Consiliului Local Horezu, pe o perioadă de 60 zile.

În baza art. 91 alin. 4 Cod penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal.

În baza art. 112 alin. 1 lit. b Cod penal, s-a dispus confiscarea specială a armei de vânătoare Merkel Shul

În baza art. 112 alin. 1 lit. f Cod penal, s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul MT a 2 tuburi de cartuşe percutate, calibru 12 mm, a 10 cartuşe marca B&P – Big Game, calibru 12 mm/67, precum şi a 5 cartuşe marca B&P – Blak Shock, de calibru 12 mm toate depuse în camera de corpuri delicte din cadrul I.P.J. Vâlcea, potrivit dovezii seria ***.

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în cursul lunii august 2014, inculpatul MT, s-a întors din Italia la domiciliul său din oraşul Horezu, judeţul Vâlcea, iar în data de 07.08.

256

2014 acesta s-a deplasat la sediul S.C. E SRL din localitatea Horezu, jud. Vâlcea, societate autorizată să păstreze arme şi muniţii, de unde a ridicat arma marca Merkel Suhl, pe care o lăsase spre păstrare pe durata plecării sale din ţară, şi, de asemenea, cu ocazia ridicării armei, acesta a achiziţionat 10 cartuşe cu alică diferită, de calibru 12 mm şi 5 cartuşe tip Breneke, de calibru 12 mm.

Ulterior, în data de 12.08.2014, în jurul amiezii, inculpatul MT, având asupra sa 4 cartuşe cu alică diferită, calibru 12 mm., a luat arma sa de vânătoare cu ţeavă lisă, marca Merkel Suhl,. şi s-a deplasat în zona din apropierea locuinţei sale din oraşul Horezu. Ajuns în această zonă, inculpatul a efectuat patru trageri cu acea armă de vânătoare, spre nişte ciori, deşi nu era autorizat în acest sens, epuizând astfel muniţia pe care o avea asupra sa, respectiv cele patru cartuşe cu alică diferită, de calibru 12 mm.

Ulterior, în data de 13.08.2014, în jurul orelor 9.00 şi apoi în jurul orelor 17.00, numitul MT, având asupra sa arma de vânătoare cu ţeavă lisă marca Merkel Suhl, precum şi patru cartuşe de calibru 12 mm, s-a deplasat din nou în zona din apropierea locuinţei sale. Astfel, în aceeaşi zi, cu două ocazii diferite, inculpatul a efectuat patru trageri cu arma de vânătoare marca Merkel Suhl, în direcţia unor ciori, fără a fi autorizat în acest sens, epuizând astfel muniţia avută asupra sa.

În dimineaţa de 14.08.2014, inculpatul MT a mai efectuat alte patru trageri cu arma de vânătoare marca Merkel Suhl, în aceeaşi zonă din apropierea domiciliului său din oraşul Horezu, judeţul Vâlcea.

În data de 20.08.2014, însoţit fiind de apărătorul său ales inculpatul s-a prezentat la sediul Biroului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase al I.P.J. Vâlcea, unde a predat 10 cartuşe cu alică, calibru 12 mm şi 5 cartuşe tip Breneke, calibru 12 mm, spunând că acestea ar fi fost achiziţionate la data de 07.08.2014 de la S. C. E SRL Horezu, dar că nu ar fi fost găsite cu ocazia controlului de către lucrătorii de poliţie.

Cele mai sus expuse au fost dovedite cu următoarele mijloace de probă: proces - verbal de verificare, proces - verbal de examinare a armei de vânătoare letală, proces - verbal încheiat la data de 20.08.2014, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, adresa nr. 4/08.09.2014 emisă de SC E SRL Horezu, proces - verbal de verificare în evidenţele magazinului de arme din 18.08.2014, documente emise de AJVPS Vâlcea, dovadă de ridicare a armei de vânătoare, declaraţie inculpat, declaraţii martori.

Inculpatul a formulat plângere împotriva actelor de urmărire penală şi a actului de sesizare, precizând că a luat cunoştinţă de rechizitoriul întocmit de organul de cercetare penală la data de 14.12.2015 şi, în urma studierii înscrisurilor existente în dosarul de urmărire penală, a constatat că nu există nici o probă

257

certă, concludentă cu privire la săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Inculpatul a arătat că procesul - verbal din data de 14.08.2014 încheiat de către organele de poliţie cu ocazia controlului efectuat la domiciliul său este lovit de nulitate relativă, întrucât în cuprinsul său nu se face referire la orele între care s-a desfăşurat controlul, la acea dată nu i-a fost luată nici o declaraţie olografă, ci în conţinutul actului susmenţionat s-au făcut simple afirmaţii din partea sa. Ulterior, apărătorului său nu i s-a permis să ia cunoştinţă de presupusele probe administrate împotriva sa şi pe care se baza începerea urmăririi penale. Mai mult, din conţinutul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistic nu a rezultat că ar fi folosit arma de vânătoare în intervalul de timp 07.08.2014 - 14.08. 2014, în sensul că expertul afirmă că „la extragerea tampoanelor am constatat că pe fiecare dintre ele s-a depus substanţă uscată, de culoare cenuşie, cu aspect specific reziduurilor rezultate în urma tragerilor (funingine), a căror vechime nu o putem stabili”, astfel că toate aceste neconcordanţe dau naştere unui dubiu, situaţie ce atrage aplicarea principiului de drept in dubio pro reo, dubiu ce profită inculpatului.

De asemenea, a precizat inculpatul că în rechizitoriu nu a fost menţionat în vederea citării ca martor numitul BC, care a fost audiat la data de 28.10.2015.

Inculpatul a solicitat să fie exclus din probatoriul administrat raportul de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistic, din care nu a rezultat că ar fi folosit arma de vânătoare în intervalul de timp 07.08.2014 - 14.08.2014.

Instanţa,analizând întregul material probatoriu ce a stat la baza întocmirii rechizitoriului nr. 1301/P/2014, a constatat că excepţiile invocate de inculpatul MT sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, în baza art. 346 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.

S-a observat că excepţiile invocate de inculpat privesc fondul cauzei şi nu sunt excepţii care să conducă la nulitatea actelor administrate în faza de urmărire penală.

Instanţa, constatând că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, precum şi că fapta de uz de armă letală fără drept, prev. şi ped. de art. 343 alin. 1 Cod penal, art. 343 alin. 1 Cod penal şi art. 343 alin. 1 Cod penal există, a fost săvârşită de inculpatul MT şi că acesta răspunde penal, a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului.

Totodată, s-a constatat că rechizitoriul cuprinde datele referitoare la faptă, încadrarea juridică, profilul moral al inculpatului, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare.

258

În raport cu cele menţionate mai sus, în temeiul art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa, prin încheierea din data de 14 martie 2016, s-a constatat legalitatea rechizitoriului cu nr. 1301/P/2014/24 noiembrie 2015 al Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, fiind respectate dispoziţiile art.328 Cod procedură penală, a administrării probelor, respectiv audierea inculpatului, a martorilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 114-123 din acelaşi cod, precum şi actelor de urmărire penală, respectiv rezoluţia de începere a urmăririi penale, proces - verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii, proces verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

Totodată, s-a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpatul MT, pentru săvârşirea a trei infracţiuni de uz de armă letală fără drept, prev. şi ped. de art. 343 alin. 1 Cod penal, art. 343 alin. 1 Cod penal şi art. 343 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, privind concursul real de infracţiuni.

Inculpatul, audiat, a declarat că doreşte să fie judecat pe calea dreptului comun şi nu a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată. A precizat că în data de 14.08.2014 se afla în satul Ifrimeşti, pct „ Roşieni”, împreună cu numitul MI, pentru a măsura un teren. În timp ce efectua măsurătorile, a primit un telefon de la Poliţia Rm. Vâlcea - Serviciul Arme şi Muniţii să se prezinte la domiciliu pentru efectuarea controlului la armament . A precizat că a cumpărat o cutie cu cartuşe pe care o pusese în altă cameră. I s-a solicitat să prezinte permisul de port armă şi cartuşele. A prezentat arma, iar referitor la cartuşe le-a spus că a tras cu ele după ciori. Când au auzit acest lucru i-au ridicat arma şi a mers la Poliţia oraşului Horezu, unde a dat o declaraţie. A doua zi, a mers la Poliţie, la Rm. Vâlcea, le-a dus cartuşele şi le-a spus că a glumit când a afirmat că a tras cu ele în ciori. Nu a tras cu arma după ridicarea acesteia din data de 07.08.2014, iar cartuşele le-a achiziţionat de la Magazinul de arme şi muniţii din oraşul Horezu, pe baza permisului de port armă. A avut arma în păstrare la armurier, tot la acelaşi magazin de arme şi muniţii din oraşul Horezu. Procesul - verbal a fost încheiat la Poliţia oraşului Horezu şi nu a mai semnat nici un alt înscris în afara procesului - verbal. De la sediul poliţiei Horezu, după semnarea procesului verbal, s-a întors la terenul din pct „Roşieni” la numitul MI şi i-a povestit ce i s-a întâmplat. În zona unde locuieşte, în Bălăneşti, nu sunt ciori. Dacă ştia că anterior controlului ar fi tras cu arma, normal că nu s-ar mai fi prezentat cu arma la control.

În cauză au fost audiaţi martorii MI şi MI.Martorul MI a declarat că nu cunoaşte dacă anterior

inculpatul a participat la partide de vânătoare organizate, iar în declaraţia dată în faţa organului de poliţie, când a afirmat că iepurii au lăsat urme de mezdreală pe scoarţa pomilor, s-a referit la anotimpul de iarnă.

259

Martorul MI a declarat că în data de 14.08.2014, când inculpatul a fost chemat de organele de poliţie să se prezinte la domiciliu, se afla împreună cu acesta la un teren, pentru efectuarea unor măsurători. Inculpatul a mers la domiciliu şi s-a întors după cca 3 ore şi i-a povestit că a fost căutat de poliţie în legătură cu o armă de vânătoare.

În capitolul III Cod penal, privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materiilor nucleare şi muniţiilor, la art. 343 referitor la uzul de armă fără drept, se prevede că uzul de armă letală sau interzisă, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3 ani.

Prima instanţă, examinând probatoriul administrat în cauză, a constatat că inculpatul MT se face vinovat de comiterea infracţiunilor prev. de art. 343 alin. 1 Cod penal, comise în datele de 12.08.2014, 13.08.2014 şi 14.08.2014, dispunând condamnarea acestuia.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului MT, instanţa a avut în vedere gradul de pericol social al faptei săvârşite de acesta, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În concret, s-a reţinut că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal şi nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind la prima abatere de la legea penală.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, s-a apreciat că inculpatul se poate îndrepta şi fără efectuarea pedepsei în detenţie şi, în consecinţă, în baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de 2 ani.

Având în vedere dispoziţiile art. 112 alin. 1 lit. b Cod penal, prima instanţă a dispus confiscarea specială a armei de vânătoare Merkel Shul, , depusă în camera de corpuri delicte din cadrul I.P.J. Vâlcea, potrivit dovezii ***, din data de 17.09.2014, iar în baza art. 112 alin. 1 lit. f Cod penal, a dispus confiscarea specială de la inculpatul MT a 2 tuburi de cartuşe percutate, calibru 12 mm, a 10 cartuşe marca B&P – Big Game, calibru 12 mm/67, precum şi a 5 cartuşe marca B&P – Blak Shock, de calibru 12 mm, toate depuse în camera de corpuri delicte din cadrul I.P.J. Vâlcea, potrivit dovezii seria ***.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul MT, formulând critici, prin apărătorul său, în legătură cu soluţia de condamnare, în opinia inculpatului nefiind suficiente probe de vinovăţie.

În cele din urmă, inculpatul a apreciat că, chiar şi în ipoteza stabilirii vinovăţiei, prima instanţă ar fi trebuit să renunţe la aplicarea pedepsei ori să amâne aplicarea acesteia, având în vedere că inculpatul nu se va putea prezenta pentru a presta muncă în folosul comunităţii, deoarece este plecat mai mult timp din ţară.

260

În susținerea apărării, inculpatul a precizat că, dacă ar fi executat 12 focuri de armă, acestea ar fi fost cu siguranţă auzite, ținând cont că locuinţa sa este situată în centrul localităţii, lângă primărie şi poliţie, iar declaraţia acestuia, prin care a recunoscut că ar fi tras 12 cartuşe, este o confuzie.

Examinând apelul inculpatului, în raport cu motivele invocate, dar şi din oficiu, conform art.417 Cod procedură penală, Curtea îl apreciază întemeiat, însă pentru alte argumente decât cele invocate de apărare.

Controversa pe care inculpatul o ridică în apărarea sa se referă la faptul că nu a executat focuri de armă în zilele de 7, 14 şi 20 august 2014, iar cartuşele în număr de 12, care au lipsit cu ocazia controlului, erau depozitate în altă parte decât ştia că se află celelalte.

Cu toate acestea însă, rămâne incontestabil, nici măcar de către inculpat, faptul că, proaspăt întors din Italia, pe data de 7 august 2014, inculpatul s-a deplasat la sediul SC E SRL din localitatea Horezu, de unde a ridicat arma Merkel Suhl, pe care o lăsase spre păstrare înainte de a pleca din ţară, achiziţionând tot atunci 10 cartuşe, cu alică diferită, de calibru 12 mm, şi alte 5 cartuşe, tot de calibru 12 mm, de tip Breneke, aspecte ce rezultă din adresa nr. 4/8.09.2014 emisă de SC E SRL Horezu.

În ziua controlului la domiciliul său, respectiv 14.08.2014, a fost identificată arma de vânătoare, fără muniţie, în procesul - verbal întocmit cu această ocazie fiind consemnat sub semnătura inculpatului că toate cele 12 cartuşe le-a tras în spatele locuinţei după ciori, în trei zile diferite.

În conformitate cu dispoziţiile art. 198 alin. 2 Cod procedură penală, procesul - verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este mijloc de probă.

Acest proces - verbal se coroborează cu procesul - verbal de examinare a armei de vânătoare, cât şi cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 38826/12.09.2014, care atestă că arma de vânătoare marca Merkel Suhl aparţinând inculpatului, este în stare de funcţionare şi prezintă în interiorul celor două ţevi reziduuri de funingine ce pot proveni de la trageri efectuate cu această armă, cât şi cu adresa nr. 4/08.09.2014 emisă de SC E SRL Horezu, prin care se atestă, între altele, că în luna iulie 2014 gestionarul unităţii a curăţat arma, inculpatul ridicând-o pe data de 07.08.2014 în stare de funcţionare şi curăţată, ceea ce presupune că urmele de tragere constatate de organele de anchetă au survenit ulterior ridicării armei de la armurier.

Toate aceste documente se coroborează şi cu cele emise de A.V.P.S. Pajura din Horezu, cât şi cu declarația martorului IS, economistul unităţii, de unde rezultă că inculpatul MT nu şi-a

261

preschimbat permisul de vânătoare în acord cu Ordinul MADR nr. 539/2009, context în care nu putea practica vânătoarea pe fondurile acestei asociaţii, pierzându-şi şi calitatea de vânător datorită neachitării contribuţiei anuale.

Apărarea inculpatului, că focurile de armă ar fi trebuit să fie sesizate deoarece locuieşte în centrul localităţii, nu prezintă relevanţă, cu atât mai mult cu cât organele de poliţie s-au prezentat la locuinţa acestuia în ziua de 14.08.2014, aşadar în ultima dintre cele trei zile când se susţine că a tras cu arma.

Curtea consideră, în acest cadru probator, că vinovăţia inculpatului în raport de comiterea infracţiunii incriminate de art. 343 alin. 1 din Codul penal este dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă, context în care angajarea răspunderii penale reprezintă o măsură imperativă de restabilirea ordinii de drept.

În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Curtea subliniază că stabilirea duratei ori a cuantumului acestora se realizează conform dispoziţiilor art. 74 Cod penal, în raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, în cadrul unor criterii stabilite explicit de legiuitor, evaluate pe baza probelor care s-au administrat, astfel încât sancţiunea aplicată să contribuie atât la constrângerea, cât şi la reeducarea persoanei condamnate, asigurând în acelaşi timp nevoile de apărare socială împotriva unor fapte de genul celor care au antrenat răspunderea penală.

Aşadar, individualizarea judiciară presupune o evaluare de ansamblu a tuturor criteriilor prevăzute de lege, o soluţie echilibrată rezultând întotdeauna din punerea în valoare şi a circumstanţelor comiterii infracţiunii, a condiţiilor concrete ce au caracterizat comportamentul inculpatului în context infracţional, a pericolului social al faptelor şi a urmărilor acestora, perspectivă, de asemenea, examinată de prima instanţă, astfel încât sancţiunea aplicată inculpatului atât sub aspectul cuantumului, cât şi al naturii ei şi a modalităţii de executare răspund pe deplin criteriilor unei juste individualizări , perspectivă faţă de care nu este în principiu justificată intervenţia de a diminua regimul sancţionator.

Totuşi, apelul inculpatului este întemeiat, sub aspectul reţinerii greşite de către instanţa de fond a concursului infracţional, ce determină agravarea obligatorie a pedepselor aplicate, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 39 Cod penal.

Dispoziţiile art. 35 din Codul penal definesc infracţiunea continuată ca reprezentând ipoteza când o persoană comite, la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii, împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Curtea observă că inculpatul, urmărind să-şi ducă la îndeplinire aceeaşi hotărâre infracţională, a executat în trei zile

262

succesive, trageri repetate cu arma sa, deşi nu era autorizat, subiectul pasiv fiind identic, împrejurare când sunt incidente prevederile art. 35, astfel încât prima instanţă ar fi trebuit să reţină, în loc de trei infracțiuni în concurs, o infracțiune unică, în formă continuată, aşa cum reglementează textul de lege mai sus precizat.

În această ipoteză, nu se mai aplică sporul obligatoriu specific concursului infracţional şi nici condamnări pentru infracţiuni distincte, astfel încât, având în vedere toate considerentele care au fost expuse şi pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte ce ar putea să determine reformarea hotărârii criticate, în baza art. 421 pct. 1 alin. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând:

A descontopit pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare în pedepsele componente şi a înlăturat sporul de 8 luni, respectiv condamnarea inculpatului la 3 pedepse de câte 1 an închisoare.

În baza art. 386 Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptelor din 3 infracţiuni prev. de art. 343 alin. 1 Cod penal, în infracţiunea prev. de art. 343 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, text de lege în baza căruia va fi condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv aplicarea dispoziţiilor art. 91 Cod penal, cu toate consecinţele.