PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE DE

FALS ÎN ÎNSCRISURI

Secţiunea 1 : Necesitatea incriminării faptelor de fals în înscrisuri

Secţiunea 2 : Istoricul incriminării infracţiunilor de fals în înscrisuri

Secţiunea 3 : Elemente de drept comparat

CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACŢIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI

Secţiunea 1 : Aspecte comune referitoare la infracţiunile de fals în înscrisuri

Secţiunea 2: Falsul material în înscrisuri oficiale

Secţiunea 3 : Falsul intelectual

Secţiunea 4 : Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Secţiunea 5 : Uzul de fals

Secţiunea 6 : Falsul în declaraţii

Secţiunea 7 : Falsul privind identitatea

Secţiunea 8 : Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii

CAPITOLUL III: ASPECTE COMPLEMENTARE INFRACŢIUNILOR DE FALS

ÎN ÎNSCRISURI

Secţiunea 1 : Delimitarea infracţiunilor de fals în înscrisuri de alte infracţiuni

Secţiunea 2 : Probleme criminologice ale infracţiunii de fals în înscrisuri

Secţiunea 3 : Aspecte criminalistice ale infracţiunii de fals în înscrisuri

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I GENERALITĂŢI PRIVIND INFRACŢIUNILE DE FALS ÎN

ÎNSCRISURI

SECŢIUNEA 1: Aspecte comune referitoare la infracţiunile de fals

Urmărind ocrotirea celor mai importante valori sociale, legea penală a socotit că este

necesar să incrimineze şi acele fapte prin săvârşirea cărora alterându-se adevărul, se creează un

pericol grav sau se aduce o vătămare concretă anumitor interese ale statului ori ale unor persoane

fizice.

Sfera faptelor prevăzute de legea penală prin care se denaturează sau se alterează adevărul

este deosebit de cuprinzătoare, incluzând atât infracţiunile de fals în înscrisuri încorporate în

capitolul III, Titlul VII al Părţii Speciale a Cod. Pen., cât şi alte infracţiuni cuprinse, în raport cu

obiectul lor, în alte titluri ale Cod. Pen.

Ce este specific pentru infracţiunile de fals în înscrisuri prevăzute în Titlul VII al Părţii

Speciale, capitolul III şi le diferenţiază de alte fapte de denaturare a adevărului este împrejurarea că

înşelarea încrederii publice se realizează prin produsul activităţii infracţionale – înscrisurile. Aceste

lucruri care constituie prin ele însele proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală,

independent de persoana care a efectuat acea activitate.

Cu alte cuvinte, în cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului, deşi se realizează printr-o

activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activităţi, şi anume înşelarea încrederii publice, se

obţine prin produsul activităţii făptuitorului şi nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei care a

realizat produsul menţionat.

Pe de altă parte, în cadrul acestui grup de infracţiuni, ceea ce se incriminează este alterarea

adevărului în cuprinsul unor entităţi privite în ele însele ca lucruri care ar trebui să se bucure de o

încredere deplină, neştirbită, având juridic însuşirea de a servi ca probă a adevărului pe care îl

exprimă.1

În cazul altor infracţiuni, legiuitorul incriminează fapta care aduce atingere valorilor sociale

ocrotite prin mijlocirea unor entităţi al căror conţinut a fost alterat, denaturant.

1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea Specială, vol. IV, Ed. Academia Română, Bucureşti, 2003, p. 315

2

În funcţie de aceste elemente de delimitare, putem defini infracţiunile de fals în înscrisuri

ca fiind acele fapte săvârşite cu vinovăţie şi care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice

acordată anumitor înscrisuri cărora li se atribuie, din punct de vedere juridic, însuşirea de a exprima

adevărul.

Infracţiunile de fals în înscrisuri aduc o gravă atingere adevărului şi încrederii care trebuie să

determine formarea şi desfăşurarea relaţiilor dintre oameni.

Orice relaţie socială priveşte şi grevează pe o anumită realitate pe care subiecţii relaţiei o au

în vedere şi a cărei existenţă implică deci o reciprocă încredere şi bună credinţă din partea acestor

subiecţi: fără îndatorirea de respect faţă de adevăr şi fără sentimentul de încredere că acesta este

efectiv respectat, relaţiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauţiuni şi cu inevitabile

riscuri.

De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca pentru ocrotirea acestor relaţii, pentru

asigurarea normalei formări şi desfăşurări a acestora să fie incriminate faptele prin săvârşirea cărora,

alterându-se adevărul, se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relaţii sociale.

Sfera acestor fapte este complexă, conţinând variate categorii ce pot fi diferenţiate fie

datorită specificului relaţiilor sociale atinse prin fapta de alterare a adevărului, fie datorită naturii

încrederii care este acordată acestui adevăr presupus ca fiind respectat.

Astfel, în cazul infracţiunii de seducţie (art. 199), calomnie (art.2062), denunţare calomnioasă

(art. 259), mărturie mincinoasă (art. 260) şi altele, alterarea adevărului se face prin cuvinte, oral sau

scris, iar încrederea este acordată subiectiv, personal celui care a săvârşit fapta.

În cazul infracţiunii de înşelăciune (art. 215), uzurpare de calităţi oficiale (art. 229),

represiune nedreaptă (art. 240), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 286), înşelăciunea la

măsurătoare sau la calitatea mărfii (art. 281) şi altele, falsul se face prin diverse mijloace frauduloase

simple sau calificate, iar încrederea este acordată atât subiectiv faţă de cel care foloseşte aceste

mijloace, cât şi obiectiv faţă de mijloacele amăgitoare.3

La grupul special al infracţiunilor de fals, falsul cade asupra unor lucruri cărora li se atribuie

juridic însuşirea şi funcţiunea de a servi drept probă adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu

prilejul diverselor relaţii sociale.

Desigur şi în cazul acestor infracţiuni, alterarea adevărului se obţine prin activitatea

infracţională a unei persoane sau a unor persoane, în raport cu rezultatul acestei activităţi, adică cu

2 Abrogată prin art. I, pct. 56 din Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 privind modificarea şi completarea C. Pen., publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 20063 V. Dongoroz şi colaboratorii, op cit.,p. 316

3

înşelarea încrederii, aceasta realizându-se prin produsul activităţii şi independent de persoana sau

persoanele care au săvârşit infracţiunea.

Aceste particularităţi justifică crearea în sistemul Părţii Speciale a Codului Penal a unui grup

aparte de infracţiuni din faptele incriminate sub denumirea de infracţiuni de fals în înscrisuri

cuprinse în art. 288-294.4

SECŢIUNEA 2. Istoricul incriminării infracţiunilor de fals în înscrisuri

Faptele de fals în înscrisuri au fost socotite ca activităţi ilicite în toate timpurile şi în

toate orânduirile şi au fost sancţionate, după gravitatea lor, în raport cu epoca respectivă, fie ca

infracţiuni, fie ca abateri de ordin civil. În ceea ce priveşte falsul în înscrisuri, regimul lor a fost

variat în raport cu natura şi importanţa înscrisului.

Începând cu cele din antichitate, legile penale prevedeau sancţiuni foarte severe pentru astfel

de fapte. Astfel, falsificarea unui înscris emanat sau pretins ca fiind emanat de la şeful statului era

sancţionată, în epoca feudală, prin aplicarea de pedepse corporale ( arderea, spânzurarea, tăierea

mâinii, marcarea). De asemenea, falsul testamentar a cunoscut un regim sancţionator foarte sever.

Falsul în înscrisuri private era sancţionat pecuniar, de regulă cu îndoitul prejudiciului produs

sau pe care 1-ar fi putut produce. Vechile noastre legiuiri penale (pravile) conţineau reglementări

interesante privind incriminarea faptelor de fals. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,

Pravila Caragea în Muntenia, în vigoare în 1817 care, deşi nu era o legiuire penală conţinea unele

dispoziţii penale în cuprinsul cărora era prevăzută „tăierea mâinii” pentru „plastografi” în cazul

falsificării „iscăliturii sau pecetei domneşti” şi „osânda la ocnă” pentru falsificarea înscrisurilor

domneşti.

În Moldova, pentru aceleaşi fapte, Condica criminală a lui Sandu Sturza din 1826 prevedea

nediferenţiat doar pedepse privative de libertate. Legislaţiile moderne au adoptat, sub înrâurirea

părerilor cuprinse în lucrările de doctrină penală, diferite concepţii şi sistematizări în reglementarea

infracţiunilor de fals.

Legislaţiile respective au cuprins într-o grupare separată infracţiunile de fals propriu-zise

(înscrisuri publice).

4 Cristina Rotaru, Infracţiuni de fals. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 10

4

De asemenea, în diverse Cod. Pen, infracţiunile de fals în înscrisuri sunt socotite diferenţiat

ca infracţiuni „contra intereselor publice”, „contra încrederii publice”, „crime şi delicte contra

intereselor publice”, sau „de fals”, regimul de sancţionare fiind diferit.

Toate codurile penale moderne prevăd ca infracţiuni derivate punerea în circulaţie sau

folosirea produsului falsificării5. Aceste concepţii au pătruns şi în legislaţia noastră penală.

Astfel, Codul Penal Ştirbei de la 1850 a grupat infracţiunile de fals în departamentul

referitor la „Crimele şi delictele contra intereselor publice”.

Ulterior, în 1864, Codul penal al lui Cuza, păstrând trăsături tradiţionale ale legiuirilor

româneşti, dar şi sub influenţa principală a Cod. Pen. napoleonian a grupat, de asemenea,

infracţiunile de fals în departamentul referitor la „Crimele şi delictele contra intereselor publice”, iar

o întreagă secţiune era consacrată falsificării de înscrisuri publice sau autentice, începând cu falsul

săvârşit de un funcţionar (art.123), falsul săvârşit de un particular (art. 125), falsificarea de

paşapoarte (art. 129), falsificarea de certificate (art. 135), falsificarea de atestate (art. 139), precum

şi infracţiunea de servire de înscrisuri publice false (art. 126),infracţiunea de servire de înscrisuri

private false (art. 127) sau abuzul de semnătură în alb (art. 128).

Aceeaşi concepţie şi sistematizare a fost păstrată şi în Codul Penal „Carol al-II-lea” din

1936 care a grupat infracţiunile de fals în Titlul IX al Părţii Speciale, intitulat ”Crime şi delicte

contra intereselor publice” de la art. 385 până la art.416.

În acest mod, unele incriminări erau formulate similar celor din codul anterior, iar altele

reprezentau reglementări noi, cum ar fi art. 413 – care incrimina folosirea unui certificat medical fals

în scopul de a induce în eroare o autoritate sau o societate de asigurare.

Actualul Cod Penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, a grupat infracţiunile de fals în

Titlul VII al Părţii Speciale, iar Capitolul III a fost consacrat infracţiunilor de „Falsuri în înscrisuri”.

Cod. Pen. actual i s-au adus o serie de modificări, cele mai semnificative fiind introduse de către

Legea nr. 140/1996 care a reconsiderat termenul de „public” şi implicit cel de „înscris oficial”.

În noul Cod Pen. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1963, infracţiunile de fals sunt prevăzute în

Titlul VII din Partea specială a codului, iar dispoziţiile incriminatoare sunt cuprinse în trei capitole

şi anume: Capitolul II privind „falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare” (art.286-

287) şi Capitolul III în care sunt prevăzute „ falsuri în înscrisuri”.

Trecând peste unele modificări neesenţiale care au fost aduse prin Legea nr.6/1973 (articolele

287 alin. 2, 290 alin.l, 291, 292 şi 297 Cod. Pen.), Legea nr.140/1966 pentru modificarea şi

5 R. Bodea, Drept penal – Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 305

5

completarea Cod. Pen. include şi unele dispoziţii referitoare la infracţiunile de fals, introducând

unele nuanţări determinate de reconsiderarea termenului „public” (art.292 şi art.293 alin.l Cod.

pen.).

Pe lângă incriminările referitoare la diferitele fapte de fals ( pe care le denumim fals propriu-

zis), sunt prevăzute şi unele “incriminări conexe” privitoare la fapte care au o strânsă legătură cu

infracţiunile de fals.6

Aceste fapte nu numai că împrumută caracterul lor ilicit de la infracţiunea de fals, dar, la

rândul lor, contribuie în mod esenţial la crearea sau agravarea pericolului social pe care îl prezintă

aceste infracţiuni. Incriminările conexe privesc faptele derivate şi anume: faptele de folosire a

înscrisurilor falsificate şi fapta de a face declaraţii mincinoase, producătoare de consecinţe juridice,

în faţa organelor competente.

Datorită acestei strânse conexiuni, între fapta principală (falsul) şi faptele derivate (conexe),

incriminarea faptelor derivate în cadrul infracţiunilor de fals apare ca deplin justificată.

Dispoziţiile cuprinse în capitolul “Falsuri în înscrisuri” îşi găsesc explicaţie atât timp cât nu

există vreo dispoziţie derogatorie, fie în cuprinsul Cod. Pen., fie în vreo lege specială, prin care se

incriminează în mod diferit vreo faptă care, în lipsa acelei dispoziţii, ar fi intrat în cadrul

infracţiunilor de fals. De exemplu:

falsul efectuat asupra unui înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, faptă ce se va

încadra în dispoziţia privitoare la „compromiterea unor interese de stat” (art.168) ;

declaraţia mincinoasă producătoare de consecinţe juridice făcută în faţa organului competent

costituie o infracţiune de fals (art.292), dar dacă declaraţia este făcută însă, de un martor, într-o

cauză judiciară, faptă se va încadra în dispoziţia privitoare la mărturia mincinoasă (art.260);

declaraţiile făcute, de exemplu, în materie vamală, în materia mijloacelor de plată străine, în

materie fiscală, sunt anume sancţionate prin legile speciale care reglementează materiile

respective.7

SECŢIUNEA 3. Elemente de drept comparat6 S. Bogdan, Drept penal. Partea special, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj, 2006, p. 3197 A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 106

6

Consider că anumite elemente de drept comparat sunt semnificative şi unele reglementări în

materie din legislaţia străină merită a fi cunoscute.

Codul penal francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1993, cuprinde infracţiunea de fals în

Capitolul 1 at Titlului IV consacrat „Faptelor care aduc atingere încrederii publice". De la art. 441 la

art. 444, sunt incriminate infracţiunile de fals în înscrisuri, uzul de fals, deţinerea frauduloasă a unui

document fals, falsul comis într-un înscris public sau autentic, procurarea frauduloasă altei persoane

a unui document elaborat de administraţia publică şi alte infracţiuni de fals.

Codul Penal german din 15 mai 1871, cu modificările până la 9 iunie 1989, cuprinde

incriminările referitoare la falsul în înscrisuri în Capitolul 23 al părţii speciale intitulat „Falsuri în

înscrisuri” paragrafele 267-281.

Parcurgând conţinutul şi al altor coduri europene vom semnala, de asemenea, câteva dintre

cele mai interesante dispoziţii referitoare la falsurile în înscrisuri.

Codul Penal italian din 1930 conţine o serie de prevederi vizând falsurile în înscrisuri

(art.476, 479, 482, 483, 484, 485, 489).

Câteva referiri vom face şi asupra Codului Penal spaniol din 14 septembrie 1973 cu

modificările aduse până în anul 1992. Titlul 2 al Cărţii a doua prevede începând cu articolul 269 şi

următoarele: falsificarea semnăturii sau ştampilei statului sau semnăturii miniştrilor, falsificarea

sigiliului statului, falsificarea sigiliilor autorităţilor. Falsurile în înscrisuri sunt incriminate în art.

302 - 307.

O altă legislaţie iberică, şi anume Codul Penal portughez , intrat în vigoare la 23

septembrie 1982, cuprinde un număr important de dispoziţii referitoare la falsurile în înscrisuri,

după cum urmează: falsul în documente (art.228), contrafacerea şi falsificarea datelor şi planurilor

tehnice (art.230), falsul săvârşit de un funcţionar în exercitarea atribuţiilor de serviciu (art. 233),

eliberarea de certificate false (art.234), uzul de documente de identificare ale altei persoane (art.

235).

În Codul Penal model american , ediţia 1985 sunt cuprinse câteva orientări în materia

infracţiunilor de fals şi anume: falsul în declaraţii şi uzul de fals (secţiunea 241.3), falsul în

înscrisuri oficiale (secţiunile 241.7 şi 241.8), falsul în înscrisuri private (secţiunea 224.1)

Şi Codul Penal al Federaţiei Ruse cuprinde reglementări în ceea ce priveşte falsul material

în înscrisuri oficiale. Ceea ce în codul nostru penal este cuprins într-un singur articol şi anume art.

7

288, în Cod. Pen. rus sunt afectate mai multe articole pentru abordarea acestei probleme.

Aceste articole privesc chestiunea referitoare la falsul material, dar există referiri şi la unele

infracţiuni derivate. De exemplu, în art. 327 este incriminată falsificarea, producerea sau vânzarea

de documente false, ştampile, formulare.

Prin formular în sensul art. 327 se înţelege o coală de hârtie pe care sunt imprimate ştampile

şi texte care folosesc la realizarea unui anumit document (formular pentru licenţă, paşaport,

legitimaţie, anchetă, cerere şi altele). Mai pot fi unele formulare de evidenţă strictă care conţin

numere ori serii având un regim special.

Ceea ce se apropie cel mai mult de art. 288 Cod. Pen. român este menţiunea referitoare la

documente. Prin document oficial, în sensul acestui articol, se înţelege înscrisul publicat de organele

legislative, executive sau judecătoreşti, având un caracter normativ, informaţional sau decizional. În

practica judecătorească a Federaţiei Ruse noţiunea de document oficial reprezintă un document care

se află în circuitul organelor de stat, organizaţii care îndeplinesc anumite condiţii.

Acest articol priveşte şi falsificarea de legitimaţii. Legitimaţia este un document care arată un

drept, un statut sau o stare civilă, (permis de conducere, paşaport, livret militar). Este incriminată

falsificarea legitimaţiei sau a altui document oficial care reprezintă un anumit drept sau exonerează

de o anumită obligaţie în scopul folosirii sau vânzării.

Art. 288 referitor la falsul material în înscrisuri oficiale consideră înscrisuri oficiale : biletele,

tichetele şi orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Codul nostru penal nu face nici

o referire la această noţiune.

Din acest motiv, norma ar putea fi considerată una deschisă, pentru că lasă la latitudinea

organului judiciar posibilitatea de a aprecia dacă falsificarea unui imprimat oarecare constituie sau

nu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Astfel, la art. 326 este incriminată falsificarea sau distrugerea numărului de identificare a

mijlocului de transport.

Falsificarea sau distrugerea numărului de identificare al caroseriei, al şasiului, al motorului

precum şi falsificarea numărului de înregistrare al mijlocului de transport în scopul folosirii sau

vânzării se pedepseşte.

Obiectul material al acestei infracţiuni este constituit în primul rând din numărul de

identificare al mijlocului de transport. Acesta este numărul ataşat la mijlocul de transport de către

producător. Se foloseşte pentru marcarea unora dintre părţile mijlocului de transport.

8

Numărul de înregistrare al mijlocului de transport este un mijloc special de identificare

aplicat pe autovehicul prin decizia organelor de inspecţie pentru automobile din Ministerul

Administraţiei şi Internelor. Sub raportul elementului material, această infracţiune se prezintă sub

forma falsificării sau distrugerii numărului de identificare al caroseriei, al şasiului, al motorului

precum şi a numărului de înregistrare al mijlocului de transport.

Prin falsificarea numărului de identificare al caroseriei, al şasiului, al motorului se

înţelege modificarea prin orice metodă (batere, frezare) a unei părţi din materialul pe care este

inscripţionat numărul sau a întregului număr original ori executarea unui număr fictiv (în cazul în

care numărul lipsea).

Asemenea infracţiuni se întâlnesc deseori şi în practica judiciară română. De aceea se

impune reglementarea în mod distinct în Cod. Pen. a unor asemenea fapte de fals. În lipsa unor

reglementări speciale, astfel de fapte vor forma conţinutul infracţiunii de fals material în înscrisuri

oficiale.

Această infracţiune se mai poate comite şi în varianta falsificării numărului de înregistrare.

Aceasta se realizează prin modificarea, prin orice metodă, a componentelor numărului de

înmatriculare (număr, serie, numele regiunii, însemnul statului pe teritoriul căruia a fost înregistrat

mijlocul de transport).

În legislaţia noastră, prin Decretul 328/1966, este sancţionată punerea în circulaţie a unui

autovehicul cu număr de înmatriculare fals. În cazul în care numărul este falsificat de o persoană şi

tot ea îl aplică unui autoturism după care circulă cu acesta pe drumurile publice, va răspunde pentru

concurs de infracţiuni între fals material în înscrisuri oficiale şi conducerea pe drumurile publice a

unui mijloc de transport cu număr de înmatriculare fals.

În art. 326 din Cod. Pen. rus este incriminată fapta de falsificare a numărului de

înmatriculare în scopul folosirii. De aceea, sub aspectul laturii subiective, vom avea intenţie directă

calificată prin scop. Cod. Pen. rus foloseşte exprimarea “intenţie directă cu finalitate specială”

(folosirea sau vinderea mijloacelor de transport).

9

CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACŢIUNILOR DE FALS

SECŢIUNEA 1 : Aspecte comune referitoare la infracţiunile de fals în înscrisuri

Falsurile în înscrisuri fac parte din categoria infracţiunilor de fals, prevăzute în Titlul

VII al Cod. Pen., alături de falsificarea de monede, timbre sau alte valori şi falsificarea

instrumentelor de autentificare sau de marcare.

Faţă de conceptul şi caracterele lor, infracţiunile prezentate în continuare se încadrează, din punct de

vedere al clasificărilor de grup, în categoria ,,infracţiunilor de fals propriu-zis ”, fiindcă săvârşirea faptei se

efectuează asupra unor lucruri (entităţi) cărora li s-a dat, prin fals, aparenţa unor mijioace de probă

adevărate.

Sub raportul sistematizării înăuntrul grupului infracţiunilor de fals, aceste infracţiuni se situează în

subgrupul ,,falsuri în înscrisuri".

În sensul larg al cuvântului, prin fals se înţelege tot ceea ce nu corespunde adevărului.

Dicţionarul explicativ al limbii române menţionează faptul că noţiunea de fals este un concept

antinomic, derivat din noţiunea de adevăr. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât

acolo unde este de conceput existenţa sau posibilitatea existenţei adevărului. Este fals ceva care are

numai aparenţa adevărului, autenticităţii, ceva imitat, artificial8.

Strâns legată de noţiunea de fals este şi cea de falsificare. Falsificarea reprezintă operaţia

prin care se realizează acţiunea de alterare a adevărului. Falsificarea presupune, ca şi falsul,

existenţa unui adevăr şi a unor lucruri, entităţi care servesc pentru dovedirea lui şi asupra cărora se

efectuează acţiunea de alterare a adevărului.

Neantul nu poate fi falsificat. Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de

a produce o alterare a adevărului (plăsmuire, contrafacere, denaturare, alterare).

1.1.Obiectul juridic

Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracţiunilor de fals, legea penală a înţeles

să ocrotească relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare ar putea fi primejduite sau

vătămate prin săvârşirea de astfel de fapte.

8 Academia Română şi Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 703

10

Pericolul social pe care îl reprezintă faptele incriminate ca infracţiuni de fals în înscrisuri

decurge din alterarea adevărului săvârşită asupra unor înscrisuri care au însuşirea legală de a servi ca

mijloc de probă, de a constitui dovada unor realităţi de existenţa şi veracitatea cărora depind

formarea şi desfăşurarea diferitelor relaţii sociale.9

Sancţionând penal alterarea adevărului asupra unor înscrisuri cu însuşire probatorie, legea

penală creează o protecţie juridică pentru acestea, întărind încrederea pe care oamenii trebuie să o

aibă în valoarea lor probatorie, încredere care contribuie la ocrotirea şi implicit la larga şi

nestânjenita dezvoltare a relaţiilor sociale şi deci la progresul social.

Pretutindeni întâlnim necesitatea şi utilitatea folosirii diferitelor înscrisuri cu însuşiri

probatorii (înscrisuri oficiale cu caracter economic sau judiciar, diplome, acte de stare civilă etc.).

Fără ajutorul acestor înscrisuri probatorii, relaţiile sociale ar fi greu de conceput şi tot atât de

greu de realizat, iar fără apărarea lor prin mijloace penale, încrederea pe care ele ar inspira-o, deci

puterea lor probantă ar fi, dacă nu inexistentă, în orice caz, considerabil slăbită.

Importanţa ocrotirii penale în cazul infracţiunilor de fals este deci vădită; această ocrotire se

răsfrânge în mod firesc asupra întregului sistem juridic al probelor, contribuind la întărirea rolului şi

a eficienţei acestui sistem şi deci la ocrotirea relaţiilor sociale.

Aceste infracţiuni de fals pot fi săvârşite în raport cu fiecare din relaţiile sociale în a căror

formare şi desfăşurare pot fi folosite înscrisuri cu funcţie probatorie.

Sfera acestor fapte este deosebit de cuprinzătoare, conţinând variate categorii, care pot fi

diferenţiate potrivit anumitor criterii, astfel :

după modul special în care adevărul este alterat. Fac parte din această categorie faptele la care

alterarea adevărului se face prin cuvinte (oral sau scris) , cum sunt, spre exemplu, infracţiunile de :

seducţie (art, 199 C. Pen.), calomnie (art. 206 C. Pen.), mărturie mincinoasă (art. 260 C.Pen) şi

altele, la care încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat adevărul.

dupa specificul relaţiilor sociale cărora li se aduce atingere prin fapta de alterare a adevărului. Fac

parte din această categorie, infracţiunile : de înşelăciune (art. 215 C. Pen.), represiune nedreaptă (art.

268 C. Pen.), la care, alterarea adevărului se face prin diverse mijloace frauduloase (simple sau

calificate), iar încrederea este acordată atât subiectiv, faţă de cel care foloseşte aceste mijloace, cât şi

obiectiv, faţă de mijloacele amăgitoare.10

9 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal – partea specială. Teorie şi practică judiciară, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 248 10 I. Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 51210

11

datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind respectat. Din această

categorie face parte grupul special al infracţiunilor de fals, unde alterarea adevărului se face asupra

unei entităţi (lucruri) cărora li se atribuie juridic însuşirea şi deci funcţiunea de a servi drept probă a

adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relaţii sociale (monede, timbre,

înscrisuri etc.), iar încrederea este acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuşi proba

adevărului. 11

Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals îl constituie relaţiile sociale care se

constituie şi se dezvoltă în legătură cu valoarea socială a încrederii publice, de care se bucură

anumite înscrisuri cărora legea le atribuie însuşirea de a exprima adevărul, dar şi activităţile realizate

de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestora.

Încrederea este starea psihică determinată de prezumţia de bună credinţă pe care si-o acordă

persoanele în relaţiile dintre ele şi prezumţia de veracitate privind existenţa şi valoarea lucrurilor.

Încrederea poate fi personală (acordată unei persoane) sau obiectivă (acordată unui lucru).

Încrederea publică (fides publica ) reprezintă una dintre cele mai importante valori sociale şi

este specifică statului de drept. Încrederea publică este deci, în sfera instituţiilor de drept penal, o

categorie juridică distinctă de încrederea personală pe care şi-o pot acorda oamenii între ei, şi

această încredere personală este ocrotită de legea penală, dar nu ca o valoare socială distinctă, ci ca o

cerinţă specială în cadrul anumitor relaţii sociale.

Această particularitate, privind obiectul ocrotirii penale în materia infracţiunilor de fals în

înscrisuri, s-a răsfrânt şi asupra denumirii acestui grup de infracţiuni, în sensul că : pe când în

privinţa altor grupuri de infracţiuni este folosită de regulă denumirea de “infracţiuni contra“

(indicându-se categoria de relaţii sociale respectivă), în cadrul infracţiunilor de fals, a fost folosit ca

denumire de grup însă şi denumirea materială a acestor infracţiuni, denumirea de “fals”, care

împiedică ideea de alterare a adevărului şi deci, de înşelare a încrederii.12

În cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri , prevăzute în Titlul VII, capitolul III, încrederea

este acordată însuşi lucrului căruia i se atribuie însuşirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost

alterat prin fapta săvârşită.

Obiectul juridic propriu tuturor infracţiunilor de fals în înscrisuri constă, prin urmare, în

această valoare socială a “încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice persoană

înscrisurilor cu valoare probatorie expresă (cum ar fi: actele de stare civilă, înscrisurile autentice

legalizate sau sub semnătură privată, diplome, declaraţii oficiale consemnate, probe scrise ).11 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 51212 Cristina Rotaru, op.cit., p.12

12

Atunci când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însuşirea de a servi ca probă,

nu ne vom afla în cazul unei infracţiuni de fals, fapta constituind eventual o altă infracţiune, ca de

exemplu înşelătoria.

Din punct de vedere al conceptului lor, toate infracţiunile de fals în înscrisuri implică

referirea la un anumit adevăr presupus ca fiind dovedit, dar care, în realitate, este alterat prin

săvârşirea falsului.

Un înscris fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul.

Acolo unde nu există adevăr care să fie presupus dovedit nu poate exista infracţiune de fals, ci o

fapta de fals inutil sau o fapta putativă (de exemplu, un debitor falsifică o chitanţă de plată a unei

datorii care însă era prescrisă sau care îi fusese remisă prin testament creditorului decedat).

1.2 .0biectul material

În general, prin obiect material se înţelege bunul, lucrul sau persoana asupra căreia

acţionează în mod direct făptuitorul în cadrul activităţii infracţionale.

La majoritatea infracţiunilor de fals în înscrisuri, întâlnim şi un obiect material care poate fi

reprezentat de însăşi înscrisurile falsificate (în cazul alterării conţinutului acestuia) asupra cărora se

exercită acţiunea infracţională: înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată, etc.

Noţiunea de înscris oficial este prevăzută în art. 150. alin. 2 Cod. Pen., unde se arată că prin

înscris oficial se înţelege orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145

Cod. Pen. sau care aparţine unei asemenea unităti.

La art. 145 Cod Pen. este definit termenul „public”, prin care se înţelege tot ceea ce priveşte

autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,

administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public,

precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Dispoziţiile cuprinse în Titlul VII al Cod. Pen Partea specială devin incidente atâta timp cât

nu există vreo dispoziţie derogatorie, fie în cuprinsul Cod. Pen., fie în vreo lege specială, prin care

se incriminează în mod diferit vreo faptă care, în lipsa acelei dispoziţii, ar fi intrat în cadrul

infracţiunilor de fals. 13

1.3 .Subiectul activ

1.3.1. Autoratul. 13 A. Filipaş, op. cit., p. 109

13

Toate infracţiunile de fals în înscrisuri pot fi săvârşite de orice persoană, nefiind necesară

vreo calitate specială decât în anumite cazuri.

Aşadar, va putea fi subiect activ al acestor infracţiuni persoana care îndeplineşte condiţiile

generale pentru a răspunde penal :

să fie persoană fizică

să îndeplinească condiţia de vârstă

să nu fie constrânsă fizic sau psihic.

La infracţiunea de fals intelectual, subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească

calitatea de funcţionar în accepţiunea art.147 Cod Pen.. Aceeaşi calitate constituie o circumstanţă

agravantă în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, potrivit art.288, alin.2 Cod Pen.

Prin funcţionar se înţelege în primul rând funcţionarul public şi în al doilea rând orice alt

funcţionar care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane jundice, altele decât cele la care

se referă art. 145.

Conform art. 147 prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită, permanent

sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură retribuită

sau nu în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145. Pentru existenţa variantei agravate a

acestei infracţiuni, alin. 2 al art. 288 impune cerinţa ca funcţionarul să se găsească în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu. 14

Prin atribuţii de serviciu înţelegem însărcinările pe care le îndeplineşte funcţionarul la locul

de muncă. Atribuţiile de serviciu trebuie să corespundă pregătirii funcţionarului. Îndatoririle pe care

le îndeplineşte funcţionarul corespund fişei postului pe care el îl ocupă, dar, acesta, trebuie să

execute şi anumite dispoziţii pe care le primeşte pe cale ierarhică de la persoane îndreptăţite din

conducerea unităţii.

1.3.2. Participaţia penală.

La toate infracţiunile de fals în înscrisuri, participaţia penală este posibilă sub forma

coautoratului, a instigării, cât şi a complicităţii. La infracţiunile de fals care presupun existenţa unui

subiect calificat, această calitate va trebui să existe şi în persoana coautorilor.

a). Coautoratul

14 R. R. Popescu, Elemente de drept penal – curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 307

14

Reprezintă acea formă a participaţiei penale în care o faptă prevăzută de legea penală a fost

săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.

Coautoratul este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de competenţa mai

multor persoane care au calitatea cerută de lege (în speţă, calitatea de funcţionar) şi care acţionează

cu aceeaşi formă de vinovăţie pentru falsificarea unui înscris oficial.15

De exemplu, o comisie de inventariere atestă că a primit cantităţile de marfă fictive înscrise

în acte, trecând în listele de inventar cantităţi de marfă mai mari decât în realitate. Toţi membrii

comisiei respective vor răspunde, deci, pentru infracţiunea de fals intelectual. 16

b). Instigarea şi complicitatea

Instigarea reprezintă acea formă a participaţiei penale care constă în fapta unei persoane

care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de

legea penală.

Complicitatea este tot o formă a participaţiei penale ce constă consta în activitatea persoanei

care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală

sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta ori

că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu e îndeplinită.

De exemplu, la infracţiunea de fals privind identitatea, persoana căreia i s-a atribuit o falsă

identitate va fi coautor sau complice, după cum a cunoscut activitatea celui care a efectuat falsul şi a

acceptat, anterior sau concomitent săvârşirii acestei fapte, să i se atribuie o identitate neadevărată.17

1.4. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al acestor infracţiuni este statul român, care este prejudiciat prin apariţia

sentimentului de neîncredere publică în anumite înscrisuri care au o funcţie probatorie ce asigură

ocrotirea şi nestânjenita dezvoltare a relaţiilor sociale.

La unele infracţiuni vom întâlni şi un subiect pasiv secundar (persoană fizică sau juridică),

ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracţională concret săvârşită.

Săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri nu este condiţionată de existenţa unor cerinţe

privind locul şi timpul unde acestea au fost executate.

Însă, în cazul falsului prin folosirea emblemei Crucii Roşii, infracţiune prevăzută în art.294

15 Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 505 - 50616 Tribunalul Suprem, Secţia pen., dec. nr. 1045 / 197517 Mihaela Alexandru, Participaţia penală, Ed. Hamangiu,, Bucureşti, 2008, p. 125

15

Cod Pen., există condiţia ca fapta să fie comisă în timp de război, pentru a fi incidentă circumstanţa

agravantă corespunzătoare.

1.5.Latura obiectivă

1.5.1. Element material

În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a acestor infracţiuni, acesta se

realizează prin comisiune (acţiune). Deci infracţiunile de fals în înscrisuri sunt fapte comisive.

Acţiunea care constituie elementul material al acestor infracţiuni trebuie să constea într-o

operaţiune de alterare a adevărului săvârşită în orice mod (material, scriptic sau oral), dar care se

concretizează întotdeauna în obiectul care conţine alterarea adevărului.

Chiar în cazul alterării pe cale orală (exemplu, declaraţii false făcute verbal), operaţia de

alterare a adevărului se sublimează în conţinutul înscrisului întocmit de organul care a primit

declaraţia, înscris care va servi ca mijloc de probă. Acţiunea prin care se alterează adevărul în cazul

infracţiunilor de fals poate apărea sub forma contrafacerii sau alterării în diferite moduri. Acţiunea

de falsificare poate fi totală sau parţială.

În categoria infracţiunilor de fals în înscrisuri sunt incluse fapte de fals propriu-zise, dar şi

unele fapte derivate care, datorită legăturii lor cu primele, au fost reglementate în acelaşi capitol.

Faptele derivate se realizează şi ele prin acţiuni, altele decât cele pe care le implică faptele de fals

propriu-zis (ex.: folosirea înscrisurilor falsificate).

Atât faptele de fals propriu-zis, cât şi cele derivate, se caracterizează prin faptul că produc o

stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, adică încrederea publică în autenticitatea

înscrisurilor. În general, faptele de fals sunt infracţiuni de pericol, adică urmarea socialmente

periculoasă se concretizează într-o stare de pericol la adresa unei valori ocrotite.

Dar unele fapte derivate reglementate în acest titlu, fie în formă simplă, fie în formă agravată

sunt şi cauzatoare de vătămări. De exemplu, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii constituie o

infracţiune potrivit art. 294 Cod Pen., dacă fapta a cauzat pagube materiale.

1.5.2. Urmarea imediată

Urmarea imediată a acestor infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea

socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor înscrisuri.

Toate infracţiunile de fals propriu-zis sunt infracţiuni care produc o stare de pericol; chiar şi

infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este producătoare a unei stări de pericol în

16

forma tentativei.

Urmarea arătată este implicită săvârşirii acţiunii incriminate deoarece legea nu

condiţionează, de regulă, existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat determinat.

Unele dintre faptele incriminate în acest titlu pot deveni, în anumite situaţii, şi fapte

cauzatoare de vătămări (atunci când implică producerea unui rezultat independent de acţiune şi

determinat de aceasta).

Astfel, infracţiunile derivate de punere în circulaţie sau de folosire a înscrisului fals pot

deveni infracţiuni cauzatoare de vătămare (când prin aceasta s-a produs o inducere în eroare), dar

îmbracă forma infracţiunii generatoare a unei stări de pericol (în cazul în care tentativa lor este

sancţionată).

Infracţiunile de fals, fiind, de regulă, infracţiuni de pericol, deci care nu cuprind în descrierea

normei un rezultat, identificarea raportului de cauzalitate nu ridică probleme deosebite deoarece

urmarea imediată este rezultatul implicit al acţiunii.

1.6. Latura subiectivă

1.6.1. Forma de vinovăţie

Toate infracţiunile de fals în înscrisuri se săvârşesc, prin prisma formei de vinovăţie, cu

intenţie directă sau indirectă.

Deoarece la unele infracţiuni, scopul cu care se comit este explicit prevăzut de lege ca o

cerinţă esenţială a laturii subiective, forma de vinovăţie, în cazul acestora, este intenţia directă. În

aceste situaţii, făptuitorul prevede că prin contrafacerea, alterarea unui înscris etc., acesta va avea un

conţinut care nu corespunde adevărului şi urmăreşte realizatea faptei în acest mod, implicit

producerea stării de pericol care constituie urmarea imediată a acţiunii.18

Elementul subiectiv trebuie să fie constant şi verificat în raport cu fiecare faptă în parte,

atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate.

Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă şi deci care nu ar constitui infracţiune pentru

făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenţie de către aceasta sau de către o altă persoană ştiind că

înscrisul conţine o alterare de adevăr, caz în care va exista infracţiunea de uz de fals.

Se poate întâmpla şi invers : un înscris a fost falsificat cu intenţie şi există deci infracţiune,

dar cel care se foloseşte de acel înscris nu ştie că există alterare de adevăr. În acest caz fapta nu

constituie infracţiunea de uz de fals, chiar dacă făptuitorului i s-ar putea reproşa vreo culpă.

18 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 321

17

Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracţiune dacă sunt săvârşite din culpă.

1.6.2. Mobilul

Mobilul infracţiunilor de fals poate fi, în cele mai multe situaţii, avariţia, dorinţa obţinerii cu

uşurinţă a unor ridicate profituri materiale. Chiar dacă mobilul nu este cerut de lege pentru existenţa

vreuneia dintre aceste infracţiuni, identificarea şi probarea lui este deosebit de importantă în

procesul de individualizare a răspunderii penale, precum şi pentru luarea anumitor măsuri de

siguranţă sau a unor măsuri de prevenire.

1.6.3. Scopul

Determinarea scopului cu care se săvârşesc aceste infracţiuni, ca cerinţă a laturii subiective,

va ajuta la stabilirea formei de vinovăţie, ea fiind intenţia directă. Dar chiar şi atunci când scopul nu

este prevăzut expres în textul de lege, el trebuie precizat deoarece acesta va putea ajuta la o corectă

individualizare a pedepsei.

1.7. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

1.7.1. Forme

Activitatea infracţională în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri este susceptibilă de

desfăşurare în timp, putând parcurge atât etapa actelor de pregătire, cât şi etapa tentativei.

a). Actele pregătitoare

Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă a infracţiunii după faza de realizare a

activităţii infracţionale şi în consecinţă nu sunt sancţionate.

b). Tentativa

Aceasta este sancţionată în cazul următoarelor infracţiuni de fals:

falsul material în înscrisuri oficiale (art.288 alin. final C. pen)

falsul intelectual (art.289 alin.2 C. pen.)

falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art.280 alin. 2 C. pen.).

c). Consumarea

Consumarea infracţiunilor de fals are loc în momentul în care acţiunea incriminată este dusă

până la capăt şi se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru valoarea

socială ocrotită de lege.

De regulă, sub aspectul consumării infracţiunii, nu se cere ca fapta să fi produs vreun

18

prejudiciu material. Excepţie face numai infracţiunea de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii,

care, presupunând producerea unei pagube, se consumă în momentul în care se produce rezultatul

cerut de lege.

1.7.2. Modalităţi

Infracţiunile de fals sunt încriminate sub numeroase modalităţi normative: simple sau

agravante. La rândul lor, fiecare modalitate normativă poate cunoaşte nenumărate modalităţi faptice,

de realizare concretă, determinate de diversitatea metodelor şi mijloacelor cu care acestea pot fi

executate.

1.7.3. Sancţiuni

Pedeapsa principală pentru infracţiunile de fals în înscrisuri diferă de la o infracţiune la alta :

fie pedeapsa cu închisoarea, prevăzută ca pedeapsă principală unică;

fie pedeapsa închisorii, alternativ cu cea a amenzii.

Pedepsele variază între 3 luni şi 5 ani pentru formele agravante ale unor infracţiuni. În

cazurile în care tentativa se pedepseşte, se aplică regulile de sancţionare prevăzute în art. 21 Cod

Pen.

La aceste infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

1.9. Aspecte procesuale

Din punct de vedere procesual, la toate infracţiunile de fals în înscrisuri acţiunea penală se

pune în mişcare din oficiu.

În ceea ce priveşte competenţa organelor de urmărire şi a instanţelor de judecată se aplică

regulile obişnuite.

Între infracţiunile de fals propriu-zise şi infracţiunile derivate există, după cum s-a arătat, o

firească conexitate cu caracter de corelaţie în sensul că existenţa infracţiunii posterioare depinde de

existenţa celei anterioare (de exemplu infracţiunea de folosire de înscrisuri false presupune existenţa

infracţiunii de fals în înscrisuri).

Ţinând seama de această corelaţie, pentru a se evita hotărârile inconciliabile, se va face ori

de câte ori este posibil aplicarea dispoziţiilor privitoare la indivizibilitate şi conexitate (art.32-35

Cod. Proc. Pen.).

În procesul penal, este necesar, de regulă, să se dispună efectuarea, după caz :

19

a unei cerecetări tehnico-ştiinţifice (art.112 Cod. Proc. Pen.)

a unei expertize (art. 116 Cod. Proc. Pen.),

constatarea alterării adevărului şi deci a existenţei falsului reclamând de cele multe ori cunoştinţe

tehnice şi de specialitate.

Dacă după descoperirea falsului, înscrisul falsificat a dispărut sau a fost distrus, existenţa

falsului va putea fi dovedită prin orice alte probe.

SECŢIUNEA 2 : Falsul material în înscrisuri oficiale

2.1. Concept şi caracterizare

În Codul penal, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale19 este cunoscută ca

fiind fapta persoanei care, în mod material, prin contrafacere, creează un înscris oficial neadevărat

sau prin alterare, modifică conţinutul unui înscris oficial adevărat.

Falsul material în înscrisuri oficiale este un mod ilicit de confecţionare sau de modificare a

unui înscris făcându-l să aibă aparent însuşirile şi deci efectele probatorii ale unui înscris oficial

adevărat.

Acestă faptă prezintă pericol social fiindcă aduce o gravă atingere încrederii pe care oamenii

o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri care, în condiţiile vieţii sociale, sunt indispensabile pentru

formarea şi desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de tot felul.

Fără respectarea unor reguli, relaţiile sociale ar fi stânjenite, ar scădea la un nivel redus.

Dacă înscrisurile nu inspiră încredere, trebuie să se recurgă la verificări în fapt, ceea ce duce la

serioase ezitări pentru formarea oricărei relaţii sociale.

De aceea, înscrisurile oficiale nu trebuie falsificate şi implicit trebuie incriminat falsul în

înscrisuri oficiale.

Apariţia în sfera relaţiilor sociale a unor înscrisuri oficiale falsificate ar atrage neîncrederea

publicului faţă de orice înscris oficial, ceea ce ar duce la o vătămare gravă a relaţiilor sociale în

sectorul în care ar apărea înscrisurile oficiale.

2.2. Obiectul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale

2.2.1. Obiectul juridic

19 Art. 288 C. Pen.. : ,,Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Tentativa se pedepseşte.”

20

Obiectul juridic specific al ocrotirii penale îl formează relaţiile sociale a căror desfăşurare

normală depind de încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale.

Aşadar, este vorba de acele relaţii sociale referitoare la încrederea publică, în autenticitatea şi

veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care ele au menirea să îl exprime. Apărarea acestei

încrederi implică apărarea însăşi a tuturor înscrisurilor oficiale, în contra falsificării lor materiale.

Cum majoritatea relaţiilor sociale includ în mecansimul lor folosirea de înscrisuri oficiale s-

ar putea spune că prin incriminarea şi sancţionarea falsului material în înscrisuri oficiale sunt

ocrotite aproape toate relaţiile sociale.

2.2.2. Obiectul material

În cazul acestei infracţiuni, înscrisul oficial falsificat apare ca produs al infracţiunii. De aici

poate să apară şi o oarecare confuzie.

Este adevărat că în urma activităţii infracţionale rezultă un înscris oficial falsificat, dar se are

în vedere faptul că s-au folosit anumite instrumente, materiale (hârtie, tuş, cemeală) asupra cărora s-

a acţionat infracţional. De aceea, se consideră că înscrisul oficial este obiectul material al

infracţiunii. Această discuţie apare atunci când se săvârşeşte infracţiunea în varianta contrafacerii

scrierii sau subscrierii.

Dacă se săvârşeşte în varianta alterării înscrisului în orice mod, nu mai există nici un dubiu

în ceea ce priveşte obiectul material, acesta fiind înscrisul oficial adevărat şi preexistent.

O primă categorie de înscrisuri ar putea-o constitui cele care sunt întocmite, emise sau

confirmate de o anumită unitate, înscrisuri ce trebuie să îndeplinească mai multe condiţii referitoare

la înscris şi la modul de emitere.

În primul rând, unitatea emitentă trebuie să fie competentă a-1 emite. Înscrisul trebuie să

poarte ştampila sau sigiliul acelei unităţi, precum şi semnătura celui care 1-a emis. În cazul acelor

înscrisuri la întocmirea cărora se cer a fi îndeplinite şi anumite formalităţi, este necesar să fie

respectate şi acestea sub sancţiunea nulitătii absolute. Această condiţie este necesară deoarece un

înscris care nu este valabil nu poate fi falsificat şi în această situaţie nu se pot produce consecinţe

juridice.

În înţelesul legii este vorba de orice unitate care desfăşoară una din activităţile enumerate in

art. 145, categorie în care se încadrează atât comisia comunală pentru aplicarea Legii 18/1991, cât si

primăria, inculpaţii întocmind referatele falsificate în calitate de reprezentanţi ai acestora şi nu ca

persoane particulare. De altfel, inculpaţii au menţionat calităţile lor în cadrul referatelor, astfel că

21

apare evident că ei au acţionat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu cu ocazia întocmirii acestora. Nu

are nici o relevanţă împrejurarea că referatele nu poartă antetul şi sigiliul unităţii emitente.

Cât priveşte aptitudinea acestor acte de a produce consecinţe juridice, trebuie observat că ele

au şi produs efectiv asemenea urmări, dîndu-li-se eficienţă deplină de către autorităţile la care au

fost depuse. Prin urmare, faptele inculpaţilor realizează conţinutul infracţiunii de fals material în

înscrisuri oficiale20.

În practica judiciară s-a reţinut drept fals material în înscrisuri oficiale fapta de a modifica

bonurile de plată, majorând sumele de plată, fapta de a modifica datele unui abonament de călătorie

pe C.F.R., modificarea unei declaraţii autentice precum şi încheierea notarului de stat, modificarea

unor date din carnetul de muncă sau a datelor dintr-un libret C.E.C.

O a doua categorie de înscrisuri sunt cele depuse şi înregistrate la o unitate din cele

prevăzute în art. 145. Aceste înscrisuri pot să emane de la o altă asemenea unitate sau de la un

particular.

În practica judiciară21 s-a decis - de exemplu - că falsificarea unui formular C.E.C. după ce

acesta a fost înregistrat şi s-au facut formele de restituire, constituie infracţiunea de fals material în

înscrisuri oficiale. Partea din formular falsificată reprezintă cererea de restituire a deponentului.

Acesta este un înscris sub semnătură privată.

De aici ar putea rezulta o confuzie în sensul că s-ar putea reţine infracţiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată. Acest lucru este fals deoarece cererea de restituire fiind înregistrată

la o unitate C.E.C., ea a căpătat caracterul de înscris oficial, mai ales că asupra ei s-au facut şi

verifcări ale datelor înscrise.

Prin sentinţa penală nr. 71/1 oct 1992, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul D.G.,

între altele, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi falsificare de monede sau de alte valori

prevăzută în art 282 alin. 1 si 2 din Cod Pen., săvârşită prin aceea că, în calitate de patron al

Asociaţiei Familiale “Calypso” din Galaţi, deşi nu avea în contul de la bancă decât o disponibilitate

de 807,70 lei, a completat cecuri în care a înscris disponibilităţi de 411000 lei si de 290 000 lei, pe

care le-a folosit la cumpărarea unor mărfuri.

Apelurile declarate de Parchetul de pe langă Tribunalul Galaţi şi de inculpat au fost admise

prin decizia penală nr. 53/a/ 21 dec 1993 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a dispus schimbarea încadrării

juridice din prevederile art. 282 alin. 1 şi 2 Cod Pen., în participaţie improprie la săvârşirea

20 Curtea de Apel Cluj, Secţia pen., dec. nr.141/199721 Tribunalul Galaţi, Secţia pen., sentinta nr. 71 / 1 oct. 1992

22

infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 289 alin. 1 şi în participaţie improprie la

infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 Cod Pen.

Soluţia instanţei nu este corectă.

Fapta unei persoane de a înscrie într-un C.E.C. date necorespunzătoare adevărului constituie

infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori prevăzută în art 282 Cod Pen., şi nu infracţiunea

de fals material în înscrisuri oficiale, formularul C.E.C. cu limită de sumă dobândind valoare prin

completarea lui de către emitent.

Curtea de Apel a schimbat deci în mod greşit încadrarea juridică a faptei în fals material în

înscrisuri oficiale, încadrarea corectă fiind aceea in prevederile art. 282 alin. 1 Cod Pen., care se

referă, expres, între alte titluri de credit la cecuri. (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penala, dec.

nr. 787/19 mai 1994).22

În raport cu legea penală, constituie înscris oficial atât originalul cât şi copiile legalizate sau

certificatele pentru conformitate cu originalul. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă s-au

falsificat originalul sau copia legalizată, deoarece şi aceasta era aptă de a produce consecinţe

juridice. De asemenea, nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii faptul dacă mai există sau

nu originalul. Fapta va fi infracţiune din moment ce şi copia legalizată este de natură să producă

consecinţe juridice.

Conform art. 288 alin. 2 Cod Penal sunt asimilate înscrisurilor oficiale, biletele, tichetele sau

orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Din această categorie fac parte de exemplu

: biletele şi tichetele de intrare la spectacole, libretele C.E.C., dar numai în situaţia completării lor cu

date inexacte şi în măsura în care nu constituie infracţiunea prevăzută în art.283 Cod Pen sau

infracţiunea prevăzută în art. 282 Cod Pen.

În practica judiciară s-a reţinut falsul material în înscrisuri oficiale fapta în ceea ce priveşte

fapta inculpatului de a modifica mai multe etichete aplicate unor mărfuri ce-i aparţineau.

Etichetele aplicate mărfurilor nu reprezintă înscrisuri oficiale în sensul art 150 alin. 2; ca

urmare, modificarea acestora nu poate constitui infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, ci

fals în înscrisuri sub semnătură privată. (Tribunalul Suceava, Secţia penala, dec. nr. 598/1998).23

În practica judiciară s-a apreciat că falsificarea seriei şasiului de la un motor al unui

autoturism constituie infracţiune de fals material. În acest caz tăbliţa pe care este inscripţionată seria

este obiect material al infracţiunii deoarece asupra ei se acţionează şi anume se desfăşoară activitatea

22 Al. Boroi, V. R. Sultănescu, N. Neagu, Drept penal. Partea Specială. Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.12523 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p.126

23

de falsificare. Această tăbliţă ar putea fi inclusă în categoria „alte imprimate producătoare de

consecinţe juridice”. Materialul pe care este inscripţionată seria nu este înscris oficial propriu-zis dar

este asimilat acestuia.

În proiectul de modificare a Cod Pen falsificarea seriei şasiului motorului este incriminată ca

faptă distinctă.

În practica judiciară s-a decis că realizează conţinutul infracţiunii de fals material în

înscrisuri oficiale şi nu al infracţiunii de falsificare de timbre, mărci sau de bilete de transport, fapta

de a completa un bilet de călătorie pe căile ferate cu date inexacte referitoare la persoana care

călătoreşte, calitatea acestuia, ruta, localitatea de destinaţie sau fapta de a falsifica un abonament de

călătorie pe C.F.R., emis pe numele24 inculpatului.

Mai sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele de intrare la spectacole sau petreceri

sportive, bilete de loterie sau alte jocuri de noroc autorizate, tichete de masă la cantine sau

restaurante, unele imprimate pentru ridicarea alocaţiei de stat.

Toate aceste înscrisuri, pentru a putea fi obiect material al infracţiunii de fals material în

înscrisuri oficiale trebuie să fie producătoare de consecinţe juridice.

A produce consecinţe juridice înseamnă să aibă calitatea de a fi apte să dea naştere, să

modifice şi să stingă raporturi juridice, drepturi şi obligaţii. Înscrisurile la care se referă art. 288 Cod

Pen. pot fi redactate în limba română sau în orice altă limbă (e vorba de înscrisuri oficiale străine, în

original sau în traduceri oficiale).

Un alt aspect care trebuie menţionat este legat de actele încheiate între particulari. Acestea

nu au calitatea de înscrisuri oficiale, dar în condiţiile autentificării lor, chiar când acestea privesc

raporturi juridice particulare capătă însuşirea de înscris oficial fiindcă încrederea publică pe care ele

o exprimă în acest caz este rezultatul autentificării.

După cum am mai menţionat, art. 288 impune cerinţa ca înscrisul asupra căruia poartă

activitatea infracţională să fie unul oficial.

Într-o altă speţă inculpatul a falsificat înscrisuri sub semnătură privată şi apoi s-a folosit de

ele la controlul efectuat de organele de poliţie. În declaraţiile date la dosar, inculpatul a recunoscut

fără rezerve că a acţionat în modul descris anterior.

Prin sentinţa penala nr. 93/1998 a Judecătoriei Gheorghieni, inculpatul G.M. a fost

condamnat pentru comiterea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, în formă simplă, dar

24 O. Loghin şi T. Toader, op.cit.,. p. 478

24

cu caracter continuat şi de uz de fals, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art 288 alin. 1 Cod Pen.,

cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod Pen., a art. 42 Cod Pen., a art. 37 lit. b) Cod Pen. şi a art. 13 Cod Pen.

Actele modificate ilicit de inculpat sunt înscrisuri oficiale nu pentru că ar proveni de la o

unitate din cele la care se referă art. 145 Cod Pen., ci pentru că ele au fost folosite în faţa unor

autorităţi publice şi anume în faţa organelor de poliţie.

Este de principiu că un înscris privat devine un înscris public când este prezentat unei

autorităţi publice, ori tocmai aşa ceva a avut loc în speţa de faţă. (Curtea de Apel Tg Mureş, Secţia

penală, dec. nr. 41/ R/27 feb 1999).25

2.3. Subiecţii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale

Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale implică în mod necesar un subiect activ şi

un subiect pasiv.

2.3.1. Subiectul activ

În general, nu se cere subiectului activ o calitate specială. În anumite împrejurări calitatea

subiectului activ poate constitui o circumstanţă agravantă. Conform art. 288 alin.2 Cod. Pen., fapta

este mai gravă dacă este săvârşită de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită de o singură persoană dar

şi în participaţie. Deci pot participa la săvârşirea infracţiunii mai multe persoane în calitate de

coautori, dar se pot întâlni şi instigatori sau complici.

Participaţia poate exista atât în ceea ce priveşte varianta simplă a infracţiunii, cât şi în ceea

ce priveşte varianta agravată a acesteia.

În forma coautoratului în ipoteza prevăzută la art. 288 alin. 2 Cod. Pen., toţi participanţii

trebuie să aibă calitatea de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Dacă unii dintre aceştia nu

au această calitate, vor fi consideraţi doar complici. Tot complici vor fi considerate şi persoanele

care vor efectua acte de pregătire la infracţiune, cu condiţia ca acestea să nu fie făcute şi de autor.

Falsul material se poate realiza şi prin aplicarea unui sigiliu fals sau a unei ştampile false.

Falsificarea sigiliului sau a ştampilei constituie de asemenea acte de pregătire în vederea săvârşirii

falsului material, dar totodată cele două activităţi de falsificare sunt acte ilicite, fiind variante

altenative ale unei infracţiuni distincte, iar cel care le-a săvîrşit nu va fi complice ( deoarece a

25 Curtea de Apel Tg Mureş, Secţia penală, dec. nr. 41/ R/27 feb 1999

25

efectuat acte de pregătire pentru relizarea falsului), ci va răspunde ca autor al unei infracţiuni de sine

stătătoare.26

2.3.2. Subiect pasiv

Ca şi în situaţia altor infracţiuni de falsificare a anumitor entităţi, lucruri investite cu putere

probatorie a adevărului, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, punând în pericol

drepturile reglementate şi apărate de legea penală poate avea ca subiect pasiv :

fie o unitate din cele prevăzute de art. 145 Cod Pen.

fie o persoană vătămată în drepturile sale27.

După cum am văzut, având în vedere faptul că falsul material în înscrisuri pune în pericol

încrederea acordată acestor înscrisuri, în primul rând subiect pasiv poate fi organizaţia căreia i se

atribuie în mod mincinos înscrisul oficial falsificat. Înscrisul oficial fals poate fi producător de

consecinţe juridice care să contravină intereselor unei persoane fizice.

Această persoană este subiectul pasiv eventual al infracţiunii care va deveni subiect pasiv

efectiv atunci când înscrisul va fi folosit împotriva sa, deoarece atingerea adusă intereselor acestui

subiect îşi are cauza nu numai în folosirea înscrisului oficial fals, ci şi în fapta care a creat acest

înscris fals, adică infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale28.

Aşadar, subiect pasiv poate fi de exemplu o unitate de învăţământ care a emis o diplomă de

bacalaureat, care ulterior a fost falsificată de o persoană prin falsificarea mediei.

2.4. Latura obiectivă

Săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale nu poate fi concepută fără

preexistenţa unei stări de fapt sau de drept care să impună, să facă necesară sau să justifice

întocmirea unui înscris oficial. În acest cadru legal se află deci şi acele stări de fapt sau de drept

care, potivit alin. 3 al art. 288 Cod. Pen. impun sau justifică întocmirea de către instituţiile publice

sau organizaţiile compente a diferitelor înscrisuri oficiale din categoria biletelor, tichetelor sau altor

imprimate producătoare de consecinţe juridice.

Un înscris oficial fals care nu ar avea nici o întrebuinţare, care nu ar corespunde unor cerinţe

reale impuse de o stare de fapt este un fals inutil şi inofensiv care nu cade sub rigorile legii.

26 V. Dobrinoiu, M. Hotca, Probleme de drept din jurisprudenţa penală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 37527 I. Gh. Brădet, Drept penal român-partea specială, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 7828 M. Badila, M. Basarab, Cod Penal comentat vol II. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 105

26

Chiar atunci când prin înscrisul oficial fals se urmăreşte crearea unei situaţii noi (drept, titlu

academic, scutire) încă trebuie să existe situaţia premisă, adică starea de fapt care reclamă

producerea înscrisului oficial pentru promovarea situaţiei noi care nu ar putea, în condiţiile acelei

stări de fapt, fi creată altfel.

De exemplu, un salariat de la o unitate de stat lipseşte în mod nejustificat de la serviciu.

Pentru aceasta i se eliberează o scutire pe o anumită perioadă pe care el face unele modificări care

privesc data eliberării. Situaţia de fapt care impune falsificarea înscrisului este absenţa nejustificată

de la serviciu.

În lipsa acestei situaţii de fapt falsul ar fi inutil. Acţiunea de falsificare trebuie să se îndrepte

asupra unui înscris oficial. Practica judiciară a decis că nu există infracţiunea prevăzută în art. 288

Cod. Pen. în situaţia în care s-au falsificat unele bucăţi de carton pe care erau înscrise preţurile unor

produse prin majorarea acestora deoarece astfel de cartoane folosite pentru afişarea preţurilor nu

sunt înscrisuri oficiale.

Înscrisurile oficiale care sunt supuse acţiunii de falsificare pot aparţine organelor de stat şi

organizaţiilor economice şi ele se manifestă sub forma diferitelor corespondenţe a certificatelor, a

actelor de gestiune29.

2.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acţiunea de falsificare în mod material a unui înscris oficial.

Această acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii (semnăturii) sau prin

alterarea înscrisului în orice mod.

Modalităţile pe care le poate îmbrăca elementul material sunt:

contrafacerea scrierii;

contrafacerea subscrierii;

alterarea înscrisului în orice mod30.

A falsifica un înscris oficial prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica înscrisul prin

imitarea scrisului având în vedere faptul că înscrisurile oficiale nu sunt scrise de mână (ci în

majoritate dactilografiate), ci înseamnă a reproduce conţinutul pe care îl are în mod obişnuit acel act.

Prin contrafacere trebuie să se înţeleagă o imitare prin reproducerea conţinutului înscrisului.

În literatura juridică prin contrafacere se înţelege confecţionarea unui înscris identic.

29 G. Antoniu, M. Popa, S. Daneş, Codul Penal pe înţelesul tuturor, Ed. Soc. Tempus, Bucureşti, 1995, p. 22330 Caiete de drept penal nr. 3 / 2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 16

27

În practica judiciară s-a decis că există această infracţiune atunci când făptuitorul

plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial ori întocmeşte o copie după un act inexistent

sau semnează în fals pe fişa de instructaj pentru protecţia muncii pe perioada pretins instruită ori

semnează în fals numele deţinătorului unui mandat poştal spre a încasa contravaloarea acestuia31,

ultimele două cazuri fiind vorba de contrafacerea subscrierii.

Într-o altă părere prin contrafacere se înţelege plăsmuirea, confecţionarea sau ticluirea unui

înscris fictiv, prin imitare dându-i aparenţa unui înscris oficial autentic32.

Înscrisul oficial falsificat, oricare ar fi acesta, trebuie să aibă conţinutul înscrisului oficial

adevărat. De exemplu, o diplomă falsă trebuie să aibă conţinutul unei diplome adevărate, un proces

verbal de constatare trebuie să aibă conţinutul unui astfel de înscris, un buletin de identitate trebuie

să conţină menţiunile unui astfel de act.

Dacă ar lipsi anumite menţiuni înscrisul fals nu ar putea avea aparenţa unui înscris adevărat.

După cum am menţionat falsificarea poate privi orice înscris.

A falsifica spre exemplu o diplomă de absolvire prin contrafacerea scrierii înseamnă a

reproduce conţinutul pe care îl are o astfel de diplomă, adică a tuturor menţiunilor pe care aceasta le

conţine. Dar această diplomă trebuie atribuită unei persoane care nu a absolvit cursul sau unitatea de

învăţământ respectivă, în caz contrar lipsind situaţia premisă. De exemplu, la angajarea într-o unitate

de stat infractorul prezintă diploma de bacalaureat prin care se atestă absolvirea liceului cu examen

de bacalaureat promovat (în realitate acest lucru nu este adevărat).

Situaţia este diferită dacă infractorul are liceul absolvit cu diplomă de bacalaureat, dar el

efectuează unele modificări asupra menţiunilor din diplomă. În această situaţie este vorba despre o

falsificare prin alterarea înscrisului oficial.

Situaţia se schimbă aproape în totalitate când un funcţionar în exereciţiul atribuţiilor de

serviciu (secretara unui liceu) completează diploma de bacalureat cu date necorespunzătoare

realităţii (note mai mari la examenele susţinute). În speţă, va fi vorba de infracţiunea de fals

intelectual.

Falsificarea diplomei prin alterare poate fi făcută chiar de secretară după ce în prealabil

fusese completată cu date exacte de alt funcţionar, în acest caz fiind vorba despre infracţiunea

prevăzută de art. 288., alin.2 Cod. Pen.

Falsificarea unui înscris prin contrafacerea scrierii înseamnă reproducerea în mod fraudulos,

plăsmuirea sau ticluirea unui înscris. Plăsmuirea se poate realiza prin diferite procedee, cum ar fi:31 G. Antoniu, C. Bulai , Practica judiciară penală, vol III, Bucureşti 1992, p. 24732 O. A. Stoica, Drept penal- partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 338

28

copierea

reproducerea

trucarea fotografică

alte mijloace sofisticate de copiere33 .

Înscrisul oficial poate fi falsificat şi prin contrafacerea subscrierii, întâlnită atunci când este

plăsmuită semnătura pe un înscris oficial, fiind imitată semnătura celui care trebuia să semneze

înscrisul sau aplicându-se o semnătură care dă aparenţa că este a celui îndrituit să semneze.

Semnătura poate fi aplicată pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit.

Nu interesează dacă e vorba de semnătura unei persoane reale sau imaginare, dacă se

reproduce semnătura oficială sau se semnează fictiv.

De asemenea, nu interesează dacă reproducându-se semnătura unei persoane reale aceasta

mai deţine sau nu funcţia despre care se face referire în înscrisul respectiv. Ceea ce interesează este

ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice.

Când se semnează în locul altei persoane semnătura se poate inscripţiona pe hârtie prin

copiere sau imitare după un studiu prealabil al semnăturii adevărate.

Există această infracţiune chiar şi atunci când infractorul aplică pe înscris propria semnătură,

dar cei care nu cunosc semnătura legitimă acordă credibilitate actului semnat în acest fel.

Falsul material prin contrafacerea subscrierii se va reţine şi atunci când este contrafăcută

amprenta unei ştampile pe un înscris oficial. În această situaţie infractorul va răspunde pentru

infracţiunile de falsificare a instrumentelor oficiale şi de fals material în înscrisuri oficiale

aplicându-i-se regulile concursului de infracţiuni.

Înscrisul oficial mai poate fi falsificat prin alterare în orice mod. Prin alterare se înţelege

denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat şi deci preexistent.

Alterarea presupune modificarea, transformarea, schimbarea conţinutului unui înscris oficial

existent prin adăugiri sau ştersături aplicate pe acesta34. Adăugirile pot fi între rânduri sau marginale.

De asemenea, înscrisurile pot fi falsificate prin modificări de cifre sau date, bifări sau prin

aducerea în stare de ilizibilitate a unor părţi din înscris (pătare, decolorare). În această modalitate de

săvârşire a infracţiunii infractorul poate acţiona direct asupra înscrisului prin modificarea scrierii (de

exemplu, în locul cuvintelor „nu se aprobă” scrie „se aprobă”)35.

33 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 49234 Revista Dreptul nr. 5 / 2008, Ed. Uniunea Juriştilor din România, p. 835 G. Antoniu, C. Bulai , Practica judiciară penală, vol III, Bucureşti 1992, p. 224

29

În practica judiciară s-a reţinut că inculpatul s-a angajat ca şofer pe autobuz la R.A.T.L.

Piteşti, folosind un carnet de conducere falsificat, neavând permis pentru această categorie de

autovehicul.

Fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de fals material în

înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 1 Cod Pen. si uz de fals prevăzută de art. 291 Cod Pen.

(Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penala, dec. nr. 1451/1996).

Modificarea punctuaţiei poate constitui şi ea un procedeu de alterare a unui înscris oficial

dacă prin aceasta se schimbă sensul sau înţelesul frazelor şi conţinutul înscrisului respectiv. Dacă

modificările făcute în cuprinsul unui înscris oficial nu constituie o alterare a adevărului pe care

înscrisul era destinat să îl exprime, fapta nu realizează elementul material al infracţiunii de fals

material în înscrisuri oficiale.

În practica judiciară s-a decis că semnarea unui stat de plată cu numele propriu în rubrica

rezervată altei persoane urmată de încasarea sumei de bani cuvenită acestuia nu constituie

infracţiunea preavăzută în art. 288 Cod. Pen., deoarece prin activitatea sa, inculpatul nu a alterat cu

nimic înscrisul oficial36.

De asemenea, nu va constitui infracţiunea prevăzută în art. 288 fapta inculpatului de a

completa cupoanele permisului C.F.R. cu numele titularului real. În acest caz, folosind ilegal

permisul C.F.R. va răspunde doar pentru înşelăciune în paguba avutului public.

Nu avem de a face cu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi nici cu o altă

infracţiune dacă funcţionarul a antedatat un referat care exprimă realitatea, iar modificarea datei nu

era de natură să producă vreo consecinţă juridică sau dacă a adăugat pe un certificat de studii

menţiunea „grupa II", deşi aceasta nu era în principiu susceptibilă să producă consecinţe juridice.

În practica judiciară infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este destul de des

întâlnită.

S-a decis că există această infracţiune în cazul în care făptuitorul modifică datele înscrise pe

libretul C.E.C. ori contraface amprenta unei ştampile C.E.C. de pe libret sau modifică copia bonului

de vânzare ori avizele de expediţie spre a acoperi o lipsă de gestiune, sau dacă ridică de la un

furnizor pe baza unor acte false o cantitate mai mare de mărfuri decât trebuie în realitate.37

Uneori, există dificultăţi în a se stabili dacă o faptă constituie sau nu infracţiunea prevăzută

în art. 288 Cod. Pen. Într-o speţă inculpata, vânzătoare într-un magazin de confecţii a modificat

36 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia. pen, dec. nr. 1451/199637 Tribunalul Suprem, Secţia. pen., dec 1939/ 1970, R.R.D. 1 din 1971

30

preţul unor costume, preţ care era trecut pe nişte bucăţi de carton. Întrebarea care se pune aici este

dacă aceasta a săvârşit sau nu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Pentru a exista infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale trebuie îndeplinite mai multe

condiţii, printre care se numără:

să fie vorba de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;

înscrisul falsificat să fie oficial;

fapta să producă consecinţe juridice.

Fapta prezentată s-ar încadra la prima vedere la art. 288 alin. 2 Cod. Pen. şi luând în

considerare acest lucru prima condiţie este îndeplinită deoarece vânzătoarea îndeplineşte calitatea

de funcţionar în sensul art. 147 Cod. Pen. În ceea ce priveşte a treia condiţie referitoare la

producerea de consecinţe juridice şi aceasta este îndeplinită deoarece cumpărătorii vor plăti mai

mult, iar unitatea va fi prejudiciată deoarece în urma acestei fapte vânzările vor scădea. 38

Referitor la a doua condiţie există unele discuţii. Bucata de carton pe care este afişat preţul

nu are însuşirea de înscris oficial. Situaţia era cu totul alta dacă preţul era inscripţionat pe un

formular tipizat cu ştampila unităţii şi semnătura conducătorului acelei unităţi. În speţă se vor reţine

infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi contra intereselor publice.

Pentru ca cele trei acţiuni de falsificare (contrafacerea scrierii, contrafacerera subscrierii şi

alterarea în orice mod a înscrisului oficial) să constituie elementul material al infracţiunii prevăzute

la art. 288 Cod. Pen. trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale: 39

înscrisul falsificat să fie un înscris oficial

înscrisul falsificat să fie apt de a produce consecinţe juridice.

Această ultimă cerinţă este îndeplinită dacă falsificarea priveşte un înscris care are putere

probatorie şi conţinut cu relevanţă juridică, iar pe de altă parte înscrisul fals are aparenţa unui înscris

oficial adevărat autentic.

Pentru aceasta nu este necesar ca imitarea sau asemănarea cu înscrisul adevărat să fie

perfectă, ci este suficient ca ea să imprime înscrisului fals aparenţa veridicităţii, să facă posibilă

credinţa sau impresia că este un înscris veritabil şi valabil, susceptibil să producă consecinţe

juridice.

38 Revista română de jurisprudenţă nr. 2 / 2009, Ed. Universul Juridic, p. 2239 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p.135

31

Împrejurarea dacă înscrisul fals are sau nu aparenţa unui înscris adevărat se stabileşte în

fiecare caz de către organul judiciar. După cum am mai menţionat, înscrisul oficial care este

falsificat trebuie să fie autentic.

Când falsul piveşte un înscris oficial perimat, cerinţa esenţială nu este îndeplinită fiindcă un

atare înscris, chiar veridic nu poate produce consecinţe juridice (situaţia este similară în cazul

alterării unui înscris oficial nul).40

Totuşi, atunci când cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată de

îndată de către cel căruia i se adresează înscrisul fapta poate produce consecinţe juridice şi prin

urmare poate constitui infracţiunea de la art. 288 Cod. Pen.

În literatura de specialitate se exprimă opinia că nulitatea absolută a înscrisului nu constituie

în principiu un obstacol în calea aplicării art. 288 Cod. Pen.

În cazul falsificării unui înscris oficial lovit de nulitate relativă, infracţiunea de fals material

în înscrisuri oficiale există deoarece un astfel de înscris, producându-şi efectele până în momentul

când anularea lui este cerută de cel îndreptăţit şi pronunţată prin hotărâre judecătorească, fapta

îndeplineşte condiţia cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni, adică este de natură să

producă consecinţe juridice41.

Prin consecinţe juridice se înţelege naşterea, modificarea ori stingerea raporturilor juridice

potrivit legislaţiei în vigoare42.

Elementul material al acestei infracţiuni nu trebuie să fie însoţit de îndeplinirea anumitor

condiţii de loc, timp, mijloace, mod sau împrejurări.

Aceste condiţii nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Excepţie face alin. 2 din

art. 288 Cod. Pen., când trebuie îndeplinită o condiţie de timp şi anume fapta să fie săvârşită de un

funcţionar în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

2.4.2. Urmarea imediată şi legătura de cauzalitate

Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale este

necesar ca acţiunea de falsificare (contrafacere, alterare) să aibă ca urmare imediată crearea

unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, pericol decurgând din realizarea unui înscris

oficial fals care prezintă aparent toate însuşirile unui înscris oficial corespunzător.

40 T. Toader, Drept penal român. Partea specială, editia a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 32441 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 51942 Cristina Rotaru, op.cit., p. 38

32

Înscrisul oficial este periculos prin însăşi existenţa lui, nefiind important dacă este folosit sau

nu. Falsificarea înscrisurilor oficiale de către o persoană este un fapt grav, pentru că subminează

încrederea oamenilor acordată unor asemenea înscrisuri. 43

Acest lucru provoacă tulburări în cadrul relaţiilor sociale ocrotite, dă naştere la situaţii

păgubitoare pentru cetăţeni şi organizaţiile economice. De exemplu, o persoană care prezintă la

angajare acte de studii false va reuşi o perioadă de timp să primească o retribuţie necorespunzătoare

şi necuvenită pregătirii sale reale şi va produce greutăţi unităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

Dacă cineva falsifică acte de gestiune sau de evidenţă a mărfurilor, va reuşi mai uşor un timp

să îşi acopere sustragerile de bunuri pe care le-a făcut din avutul public. Pentru ca starea de pericol

să fie socotită ca produs al unei acţiuni de falsificare trebuie să se constate că între starea de pericol

şi acţiunea de falsificare există o legătură de cauzalitate. Dacă nu se constată existenţa acestei

legături, implicit, nu va exista nici infracţiunea.44

2.5. Latura subiectivă

2.5.1. Vinovăţia

Fapta de fals material în înscrisuri oficiale constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită

cu voinţă şi vinovăţie.

Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al acestei infracţiuni este intenţia.45

Există intenţie când faptuitorul şi-a dat seama că prin acţiunea pe care o săvârşeşte falsifică în mod

material un înscris oficial, a prevăzut că în acest fel se creează o stare de pericol pentru încrederea

pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris şi a urmărit acest rezultat sau a acceptat producerea

lui. Aşadar, intenţia poate fi directă sau indirectă. Această infracţiune nu poate fi săvârşită cu forma

de vinovăţie culpă.

Săvârşirea faptei în condiţiile necunoaşterii cerinţelor esenţiale prevăzute în dispoziţia art.

288 Cod. Pen., de care depinde caracterul penal al acesteia, conduce la aplicarea dispoziţiei art. 51,

alin.l Cod. Pen. privind eroarea de fapt. De exemplu, făptuitorul nu a cunoscut că înscrisul falsificat

este oficial (s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte autentificarea de către notar a unui înscris sub

semnătură privată).

2.5.2. Mobilul şi scopul

43 S. Bogdan, Drept penal – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 42044 O. A. Stoica, op. cit., p. 33845 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p.543

33

Deşi dispoziţiile incriminatoare examinate nu prevăd condiţii legale privind mobilul şi

scopul, aşa cum s-a arătat în doctrina noastră penală, aceste elemente completează în mod necesar

latura subiectivă a oricăror infracţiuni a căror formă de vinovătie este intenţia46.

Este inutil să reamintim că mobilul şi scopul există şi în cazul infracţiunii de la art. 288 Cod.

Pen., iar dovedirea acestora prin orice mijloace de probă reprezintă o cerinţă a aflării adevărului ca

una din regulile de bază ale procesului penal din oricare sistem de drept contemporan47.

În felul acesta se înlătură confuzia ce poate să apară din unele studii de drept penal mai vechi

care arată că pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul şi nici scopul acesteia.

Fapta constituie infracţiune chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim

(de exemplu, pentru a dovedi un fapt adevărat pentru care nu există probe).

În literatura de specialitate s-a arătat pe drept cuvânt, că între interesul unei persoane şi

încrederea publică pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale, legea a dat prioritate acesteia din

urmă, ori un înscris oficial falsificat aduce atingere încrederii publice prin simplul fapt că este fals.

În practica judiciară s-a decis că este irelevantă pentru existenţa infracţiunii de fals material

în înscrisuri oficiale împrejurarea că prin falsul comis s-a urmărit acoperirea unei cheltuieli făcute

pentru nevoile unităţii.

Desigur, dacă falsificarea s-a facut în vederea unui scop legitim instanţa de judecată va ţine

seama de această împrejurare la individualizarea judiciară a pedepsei. Împrejurarea că înscrisul

falsificat serveşte interesului individual legitim al unei persoane va fi cel mult o cauză de atenuare,

iar nu de justificare a faptei penale.48

2.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

2.6.1. Forme

După cum se ştie, formele infracţiunii intenţionate după fazele ei de desfaşurare pot fi

definite ca fiind acele modalităţi pe care le poate îmbrăca o infracţiune intenţionată în raport cu

stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea infracţională.

46 Analele Universităţii din Bucureşti – Drept nr. 8 / 2005, Ed. C. H. Beck, Bucureşti47 N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal vol. I, Bucureşti, 1993, p. 3348 Curierul judiciar nr. 3 / 2007, Ed. C. H. Beck, Bucureşti

34

Aceste forme sunt actele pregătitoare, tentativa, fapta consumată şi fapta epuizată.

a) Actele pregătitoare

Actele pregătitoare, deşi posibile şi necesare (exemplu: procurarea de instrumente şi

materiale, adaptarea lor în vederea executării falsului, efectuarea de probe, etc) nu cad sub incidenţa

legii penale, nefiind incriminate de aceasta.

Când acţiunea de falsificare este pusă în executare, actele de pregătire săvârşite de altă

persoană capătă relevanţă din punct de vedere juridic, în sensul că ele vor fi pedepsite ca acte de

complicitate anterioară la săvârşirea infracţiunii.

Un mijloc necesar la săvârşirea unei astfel de fapte îl poate constitui, de multe ori, folosirea

de sigilii sau ştampile false. Pentru aceasta, făptuitorul îşi confecţionează sigilii şi ştampile false

care pot fi considerate acte de pregătire la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri

oficiale. Însă ele capătă aspect penal, în sensul că în Cod. Pen. este prevăzută ca infracţiune distinctă

falsificarea instrumentelor oficiale (art. 286).

b) Tentativa

Tentativa există atunci când executarea acţiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă

sau a rămas fară rezultat din cauze străine de voinţa făptuitorului.

Există tentativă şi atunci când executarea a mers până la capăt, dar nu s-a produs urmarea

imediată, înscrisul falsificat fiind inutilizabil din cauza defectelor sale (fals grosolan, uşor de

observat chiar de o persoană mai putin atentă).

Aşadar, dacă falsul este grosolan (de exemplu, modificarea unor cifre cu cerneală de altă

culoare încât modificarea ar putea fi observată de oricine) infractorul nu va răspunde pentru fals

material în formă consumată, ci pentru tentativă la această infracţiune49.

Dacă falsificarea este atât de grosolană încât înscrisul nu are nici cea mai vagă aparenţă de

autenticitate, potrivit art. 20, alin. 3 Cod Penal va exista tentativă absolut improprie şi deci nu se va

pedepsi.

c) Consumare

Are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a fost desăvârşită şi a produs

urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial fals care

prezintă însă aparent toate însuşirile unui înscris adevărat.50

49 P. G. Bruta, Mihaela Ciocea, Andreea Costanda, Culegere de practică judiciară – Mărci şi indicaţii geografice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 16450 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p.544

35

Pentru consumarea infracţiunii nu are importanţă dacă înscrisul oficial a fost folosit sau nu.

Dacă a fost folosit, infractorul va răspunde şi pentru infracţiunea de uz de fals în concurs real cu

infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Consumarea falsului material în înscrisuri oficiale, având loc în momentul în care acţiunea

de falsificare se termină prin realizarea înscrisului oficial fals, distrugerea ulterioară a acestui înscris

nu are nici o influenţă asupra existenţei infracţiunii.

La această infracţiune momentul consumării coincide cu momentul epuizării. Infracţiunea de

fals material în înscrisuri oficiale este infracţiune de pericol. Aşadar consumarea ei are loc după

executarea elementului material, după efectuarea în întregime a acţiunii de falsificare şi este

condiţionată de producerea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

2.6.2. Modalităţi

Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită în modalitatea normativă

arătată în art. 288 alin. 1 Cod. Pen, dar şi în variantă agravată prevăzută în alin. 2, art. 288 Cod. Pen.

Modalitatea normativă din alin. 1 poate fi săvârşită atât în variantă simplă, cât şi în variantă

agravată. Varianta agravată a infracţiunii este determinată de calitatea subiectului activ şi anume,

fimcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Modalitatea normativă poate fi realizată în diferite modalităţi faptice, după natura şi rostul

fiecărui înscris oficial (acte de stare civilă, diplome de studii, carnete de muncă, acte notariale), după

procedeul de falsificare (tipar, dactilografiere, scris de mână, ştersături, adăugiri).

În practica judiciară există o serie de modalitaţi faptice. De exemplu, falsul material prin

contrafacerea subsrierii (una din modalităţile faptice ale falsului material în înscrisuri oficiale) se va

reţine şi atunci când este contrafăcută amprenta unei ştampile aplicate pe un înscris oficial.51

De toate aceste modalităţi faptice şi orice alte modalităţi posibile se va ţine seama la

evaluarea gradului de pericol social concret al faptelor comise şi la individualizarea răspunderii

penale.

2.6.3. Sancţiuni

Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale în varianta simplă este sancţionată potrivit

dispoziţiei din alin. 1 al art. 288 Cod. Pen. cu pedeapsa închisorii de la trei luni la trei ani.

Pentru varianta agravată prevăzută la alin.2 al art. 288 Cod. Pen., pedeapsa va fi închisoarea

de la şase luni la cinci ani.

51 Tribunalul Bucureşti, Secţia pen., dec. nr. 2511/ 1975

36

Când un funcţionar a săvârşit falsul material în înscrisuri oficiale, dar în afara atribuţiilor de

serviciu, calitatea de funcţionar va putea fi reţinută ca o circumstanţă agravantă judiciară, dar la

forma simplă a infracţiunii.

SECŢIUNEA 3 : Falsul intelectual

3.1. Concept şi caracterizare

Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii

acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi care este

competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.

Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul nu poartă, ca

în cazul falsului material, urme materiale constatabile.

Din punct de vedere al condiţiilor legale de formă şi al competenţei celui care l-a emis,

înscrisul este valabil, alterarea adevărului fiind numai privind conţinutul său, adică faptele, datele

sale ori împrejurările pe care este chemat să le probeze.

Acest fals în înscrisri oficiale este denumit, în raport cu natura sa specifică, ,,Fals intelectual”.52

Prezentând, ca şi falsul material în înscrisuri oficiale, un vădit pericol social, fapta a fost incriminată, în

art.289 Cod. Pen.

Falsul intelectual este denumit astfel, fiindcă în opunere cu falsul material în înscrisuri oficiale, alterarea

adevărului nu priveşte materialitatea înscrisului în forma şi sursa acestuia, ci numai menţiunile şi

constatările cuprinse în contextul înscrisului oficial întocmit de organul competent .

La falsul intelectual, falsitatea priveşte faptele şi datele despre care înscrisul oficial este chemat să

facă proba.

3.2. Obiectul infracţiunii de fals intelectual

3.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic generic al falsului intelectual este identic cu obiectul juridic generic al

falsului material în înscrisuri oficiale. În ambele cazuri, fiind vorba de falsificarea unui înscris oficial,

fapta aduce atingere relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un

52 art. 289 C. pen : ,, Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”

37

asemenea înscris, falsul intelectual fiind însă săvârşit de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

De aceea, infracţiunea are şi un obiect juridic secundar, constând în aceste din urmă relaţii sociale.

3.2.2. Obiectul material

Falsul intelectual neputând fi săvârşit decât cu ocazia săvârşirii unui act oficial, obiectul asupra

caruia cade activitatea ilicită este însuşi înscrisul al cărui conţinut este alterat, chiar cu prilejul întocmirii

sale.

Aşadar, obiect al infracţiunii de fals intelectual este înscrisul oficial falsificat, care, ca şi falsul material,

devine în parte şi produsul infracţiunii.. Înscrisul oficial : trebuie să emane de la un organ competent şi din

punct de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii scrierii sa fie un încris valabil.

3.3. Subiecţii infracţiunii de fals intelectual

3.3.1. Subiectul activ

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poate

fi decât o persoană care are calitatea de funcţionar şi săvârşeşte fapta în exercţiul atribuţiunilor sale de serviciu.

Infracţiunea poate fi săvârşită şi în participaţie cu menţiunea că investigatorii şi complicii pot fi şi alte

persoane decât cele care au calitatea de la art.289 Cod Pen.

Coautoratul este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de competenţa mai

multor persoane care au calitatea de funcţionar si acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia)

pentru falsificarea înscrisului oficial cum ar fi: o comisie de expertiză, o comisie de avizare, o comisie de

inventariere.53

3.3.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv secundar al infracţiunii va fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese au

fost prejudiciate în urma executării falsului intelectual.

Infracţiunea poate avea uneori o pluralitate de subiecţi pasivi.

3. 4. Latura obiectivă

3.4.l. Elementul material

Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalităţi

alternative:

prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului

53 Mihaela Alexandru, op. cit., p. 184

38

prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări.

Atestarea înseamnă arătarea că o anumită faptă sau împrejurare a existat sau există, cu menţionarea

datelor necesare pentru identificarea şi caracterizarea acelei fapte sau împrejurări.

Atestarea este necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurarile asupra cărora se face

menţiunea nu au existat sau ele s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea.

Astfel, există această infracţiune atunci când funcţionarul întocmeşte un proces-verbal de contravenţie

nereal, ori consemnează un fapt neadevărat şi anume că la constatarea contravenţiei a asistat şi o altă

persoană, ori dacă întocmeşte procese-verbale de lucrări fictive sau foi de pontaje fictive etc.54

În toate aceste cazuri, subiectul denaturează conţinutul actului în chiar momentul confecţionării lui,

consemnând fapte şi împrejurări care nu au avut loc ori s-au petrecut în alt mod, dar el nu altereaza cu

nimic materialitatea înscrisului.

Uneori în cadrul aceleiaşi modalităţi, falsul intelectual poate îmbrăca forma unei simulaţii. Aşa este, de

exemplu, atunci când un gestionar-vânzator de mărfuri cu plata în rate, împrumută unei persoane bani din

gestiune şi, pentru a ascunde această operaţie şi a creea aparenţa înşelătoare a unei operaţii ilicite, încheie cu

beneficiarul împrumutului un contract de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, fictiv. În acest caz actul aparent –

contractul de vânzare-cumparare – este consecinţa alterării frauduoase a realităţii, întrucât nu dă expresie

adevăratelor raporturi dintre părţi.

În dreptul civil simulaţia este permisă, recunoscându-se părţilor dreptul de a încheia o convenţie

contrară realităţii.

Omisiunea este acea inacţiune a făptuitorului care omite, cu ştiinţă, să consemneze, să înregistreze

unele date sau împrejurări veridice, de care el a luat cunoştinţă şi pe care avea obligaţia să le menţioneze

în cuprinsul înscrisului oficial.

Constituie, aşadar, infracţiunea de fals intelectual: fapta oficiantului poştal care omite să

înregistreze în registrul de evidenţă mandatul poştal primit şi a carui valoare şi-a însuşit-o ori dacă

funcţionarul omite să completeze duplicatele ori triplicatele unor chitanţe sau să insereze în notele de plată

cantităţile de mărfuri transferate.

În toate aceste situaţii, subiectul nu alterează cu nimic forma actului, aspectul său fizic, ci

numai conţinutul înscrisului, care, din cauza omisiunilor de care este afectat, nu mai exprimă în întregime

sau în parte realitatea.

O asemenea omisiune, scrie R.Garrand, creeaza o lacună în conţinutul actului care se

repercutează asupra întregului act, alterând adevărul pe care acesta este chemat să-l exprime.

54 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 547

39

2.4.2. Cerinţe esenţiale

Activitatea de falsificare, executată în oricare din cele două modalităţi trebuie să fie săvârşită cu

îndeplinirea anumitor cerinţe.

Astfel, acţiunea constitutivă a infracţiunii trebuie să fie săvârşită, după cum s-a mai arătat, cu

prilejul, deci în timpul întocmirii înscrisului.

Prin ,,întocmirea înscrisului” nu se înţelege numai confecţionarea lui în întregime, ci şi

completarea sa cu anumite date ori înregistrări, atunci când, potrivit naturii sale şi unor dispoziţii obligatorii,

el este supus unor completări ulterioare; astfel, omisiunea înregistrării unei încasari în registrul de casă

constituie un fals intelectual. După întocmirea înscrisului, în sensul arătat mai sus, atestarea, în cuprinsul

acestuia, a unor fapte sau împrejurări neadevărate, implică o alterare materială a actului, deci echivalează cu

săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 188 Cod Pen.55

Dar falsificarea trebuie comisă nu numai cu prilejul întocmirii înscrisului, ci şi în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ. Prin urmare, nu va exista fals intelectual dacă funcţionarul a

săvârşit fapta cu un alt prilej decât în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, ori dacă, cu toate că a comis-

o în timp ce-şi îndeplinea îndatoririle de serviciu, el nu era îndreptăţit să întocmească actul al cărui conţinut l-

a falsificat; alcătuirea înscrisului în alte condiţii constituie, în acest caz, infracţiunea de fals material.

Dacă, în cadrul unei activităţi infracţionale unice, cu prilejul întocmirii aceluiaşi înscris

oficial, funcţionarul, pe de o parte, atestă în cuprinsul acestuia o faptă necorespunzatoare adevărului,

iar, pe de altă parte, omite să insereze unele date sau împrejurări adevărate – săvârşind deci fapte care

realizează ambele conţinuturi alternative ale infracţiunii – nu există concurs de infracţiuni, ci o unitate

naturală de infracţiune.

În literatura juridică se consideră că în situaţia în care, cu ocazia întocmirii unui înscris oficial,

funcţionarul, pe de o parte, a atestat ca adevarată, o împrejurare (săvârşind deci o acţiune sub incidenţa

art.289 Cod Pen.) iar, pe de altă parte, a contrafăcut semnătura uneia din persoanele care trebuiau să

semneze actul (comiţând, cu alte cuvinte, o acţiune prevăzută de art.288 Cod Pen.), există un concurs real

de infracţiuni: fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale.

În argumentarea acestui punct de vedere se arată că, în principiu, un înscris oficial, odată falsificat

prin atestarea unor fapte neadevărate sau prin omisiunea înregistrării unor fapte adevarate, poate fi supus

unor noi acţiuni de falsificare purtând asupra altor menţiuni, imediat după săvârşirea primului fals sau după

trecerea unui interval de timp, de către acelasi autor sau de către altă persoană şi că, în asemenea caz,

55 M. Badila şi colaboratorii, op. cit., p. 86

40

acţiunile de falsificare ulterioare generează noi infracţiuni de fals cu o existenţă autonomă şi susceptibile de

încadrări juridice diferite, în raport cu condiţiile de incriminare realizate în fiecare caz în parte.

3.4.3. Urmarea imediată

Urmarea imediata, proprie falsului intelectual, constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile

sociale ocrotite, pericol decurgând prin întocmirea unui înscris oficial fals56, ce constituie obiectul intracţiunii.

Această urmare este implicată de falsificarea şi în caracteristicile înscrisului falsificat: valoarea

probatorie si semnificaţia ei juridică.

Nici o altă urmare, cum ar fi producerea unui prejudiciu individualizat, realizat sau eventual, nu se cere

pentru existenţa infiracţiunii.

Urmarea imediată este realizată în momentul în care înscrisul este perfectat, adică semnat şi întărit

cu sigiliul sau ştampila cuvenită. Dacă înscrisul nu este perfectat, din vreo cauză independentă de voinţa celui

care 1-a întocmit, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de fals intelectual.

3.4.4. Legatura de cauzalitate

Pentru ca starea de pericol, decurgând din perfectarea unui înscris al cărui conţinut este alterat de

atestări mincinoase sau de omisiuni neîngăduite, să constituie urmarea imediată a unei acţiuni de falsificare

trebuie să se constate existenţa legăturii de cauzalitate între starea de pericol şi săvârşirea unei astfel de

acţiuni.

Existenţa legăturii de cauzalitate apare, de cele mai multe ori, din însăşi materialitatea şi deci din

constatarea existenţei faptei săvârşite.

3.5. Latura subiectivă

Infracţiunea de fals intelectual se comite numai cu intenţie. Intenţia – care nu este altceva decât

proiectarea pe plan subiectiv a trasăturilor laturii subiective a infracţiunilor – poate fi directă sau indirectă.

Prin urmare, intenţia există atât în cazul săvârşirii faptei prin acţiune, cât şi prin inacţiune. În raport cu

ultimele prevederi ale art. 19 Cod Pen., în art.289 s-a făcut menţiunea că omisiunea constituie element

material al laturii obiective a infracţiunii doar în măsura în care a fost comisă „ cu intenţie”. 57

Condiţia autorului ca, prin alterarea adevărului în înscrisul ce constituie obiectul material al

infracţiunii, se realizează o stare de pericol pentru încrederea publică în veracitatea şi sinceritatea înscrisurilor, se

56 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 54757 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 511

41

prezumă că această presupunere decurge din natura actului falsificat (înscris oficial) şi din cunoaşterea

caracteristicilor acestuia (valoarea probatorie şi semnificaţia juridică).

Subiectul pasiv va putea combate totuşi prezumţia de mai sus, dovedind , de exemplu că a crezut

adevărat ceea ce în realitate este fals sau că , deşi a cunoscut falsul, a socotit că înscrisul este inofensiv.

Vinovăţia nu poate îmbrăca forma culpei nici în cazul în care se săvârşeşte prin omisiunea de a inversa unele

date sau împrejurări, potrivit art. 19 alin. ultim Cod. Pen.

Fapta comisă prin inacţiune constituie infracţiune , indiferent dacă este săvârşită cu intenţie sau din culpă,

în afara cazurilor expres prevăzute de lege, deoarece art. 289 Cod Pen. precizează, în mod expres, că

omisiunea pe care o incriminează trebuie săvârşită „ cu ştiinţă ’’.

3.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

Infracţiunea de fals intelectual, deşi poate fi realizată atât prin omisiune, cât si prin comisiune, în

raport cu conceptul său, este o infracţiune de acţiune: acţiunea de alterare a adevărului, care se poate

săvârşi şi prin omisiune.

Această precizare este necesară pentru a arăta că activitatea infracţională în cazul falsului intelectual

este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite, care trebuie să se răsfrângă asupra individualizării sancţiunilor.

3.6.1. Formele infracţiunii

Falsul intelectual, săvârşindu-se cu prilejul întocmirii unui act oficial, implică o activitate

infracţională cu o restrânsă desfăşurare.

Totuşi, aceasta particularitate nu exclude posibilitatea parcurgerii fazelor obişnuite ale actelor de

pregatire, tentativei şi consumării .

a) Actele de pregatire

Deşi posibile (de exemplu, aranjamente prealabile în vederea înlocuirii înscrisului oficial fals), aceste

acte nu sunt incriminate şi sancţionate penal.

Când executarea acţiunii de falsificare (prin atestări mincinoase sau omisiuni neîngăduite) a

început, actele pregatitoare efectuate de un altul decat autorul vor putea fi convertite în acte de complicitate

anterioară .

b) Tentativa

Tentativa există atunci când executarea acţiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a

rămas fără rezultat din cauze independente de voinţa făptuitorului (de exemplu, cineva, înainte de

perfectarea înscrisului, intervine şi demască denaturarea sau omisiunea săvârşită).

42

Este tentativă şi atunci când nu s-a produs urmarea imediată din cauza că cei însărcinaţi cu

verificarea înscrisului întocmit au dispus refacerea acestuia pentru anumite vicii de formă.

Pentru existenţa tentativei trebuie să se constate că executarea începută avea potenţial aptitudinea de a

crea urmarea imediată.

Tentativa este pedepsibilă (alin. 2 art.289 Cod Pen).

c) Consumarea

Consumarea are loc în momentul în care înscrisul al cărui conţinut a fost alterat este perfectat, deci

imediat ce s-a produs urmarea imediată.

Pentru existenţa consumării nu contează dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit, fapta de fals intelectual

constituind o infracţiune de sine stătătoare având ca urmare o stare de pericol.

Nu se consideră consumat falsul intelectual atunci când înscrisul întocmit nu a fost perfectat şi

deci nu ar putea fi utilizat, existând, în acest caz, tentativă.

Falsul intelectual prin omisiune nu se poate săvârşi decât în formă consumată. Aşadar, consumarea

infracţiunii intervine în momentul în care este formalizată întocmirea înscrisului oficial fals, fie prin atestarea

unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiune cu buna ştiinţă de a insera

unele date sau împrejurări, iar înscrisul este perfectat prin semnarea şi aplicarea ştampilei sau sigiliului.

3.6.2. Modalităţile infracţiunii

În afară de modalitatea normativă, corespunzătoare incriminării alternative din dispoziţia art.289

alin. 1 Cod Pen. şi anume: modalitatea atestării neconforme cu adevarul şi modalitatea omisiunii de a

insera date sau împrejurări, săvârşirea falsului intelectual mai poate prezenta şi unele modalităţi faptice, în raport

cu felul înscrisului (act de stare civilă, act notarial, înscris de serviciu, diplomă de învăţământ, acte de

procedură judiciară, acte de gestiune, etc.) sau cu importanţa atestării false ori a omisiunii comise.

Trebuie, de asemenea, deosebite: modalitatea întocmirii înscrisului la cerere, de modalitatea

întocmirii unui înscris din oficiu în soluţionarea unei situaţii privind starea de fapt care face obiectul

constatărilor înscrisului. În această din urmă modalitate trebuie să se facă deosebire între întocmirea

înscrisului oficial şi actul de rezolvare (rezoluţie, dispoziţie dată, statuare judiciară, etc.) care a

precedat şi a determinat întocmirea înscrisului, nu si rezolvarea care îl precede .

Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare atunci, după caz, va exista infracţiunea de abuz în

serviciu (art.246 sau art.248 Cod Pen.) sau de represiune nedreaptă (art.268 Cod Pen.).

Modalităţile faptice trebuie să fie ţinute în seamă la evaluarea gradului concret de pericol social pe

care îl prezintă faptele săvârşite.

43

3.6.3. Sancţiuni

Infracţiunea de fals intelectual este sancţionată, potrivit dispoziţiei din art.289 C. Pen., cu pedeapsa

închisorii de la 6 luni la 5 ani.

Limitele pedepsei sunt similare cu acelea ale falsului material în înscrisurile oficiale săvârşit de

un funcţionar sau alt salariat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.

Când instanţa aplică pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, poate pronunţa şi pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 Cod Pen.

Instigatorii şi complicii se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă.

Tentativa este pedepsită de la 3 luni la 2 ani şi 6 luni.58

SECŢIUNEA 4 : Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

4.1. Concept şi caracterizare

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată59 este fapta persoanei care contraface

(plăsmuieşte) sau alterează (modifică) un astfel de înscris, pentru a obţine prin aceasta o probă scrisă

neconformă cu adevărul.

Înscrisul sub semnătură privată constituie o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris şi

un avantaj pentru persoana care a obţinut înscrisul, falsificarea sa însemnând alterarea adevărului operată

asupra unui lucru (entitate) care are legal însuşiri probatorii.

Fapta prezintă în mod neîndoilenic pericol social, fiindcă un imens număr de relaţii sociale

concretizate în diferite raporturi juridice privind persoane particulare sunt înlesnite şi asigurate prin

folosirea înscrisurilor sub semnătură privată.

Deşi înscrisul sub semnătură privată, considerat în mod singular, interesează numai pe subiecţii

raportului juridic la care se referă înscrisul, totuşi – considerate în universalitatea lor – înscrisurile sub

semnătură privată interesează încrederea publică şi deci aduc atingere acestei valori sociale.

58 C. de Apel Braşov, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 38959 art. 290 C.pen.: ,, Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art.288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepseşte.”

44

Dacă legea penală nu ar incrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea

probatorie a acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie, iar relaţiile sociale în formarea şi desfăşurarea

cărora necesitatea înscrisurilor sub semnătură privată este necontestată, ar suferi o gravă atingere.

4.2. Obiectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

4.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formarea şi dezvoltare este condiţionată

de încrederea publică acordată puterii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.60

4.2.2.Obiectul material

Obiectul material îl constituie înscrisul sub semnătură privată contrafacut sau alterat.

Ca şi la celelalte infracţiuni de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie în acelaşi timp şi

produsul activităţii infracţionale .

În afară de înscrisul sub semnătură privată falsificat, mai pot constitui obiect material al infracţiunii şi

materialele de care s-a servit făptuitorul pentru realizarea falsului.

4.3. Subiecţii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

Falsul sub semnătură privată, privind un raport juridic inexistent sau denaturat, subiecţii acestui raport sunt

deseori şi subiecţi ai infracţiunii.

4.3.1. Subiect activ .

Înscrisul sub semnătură privată constituie o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris şi un

avantaj pentru persoana care a obţinut înscrisul, falsificarea sa însemnând alterarea adevărului operată asupra

unui lucru (entitate) care are legal însuşiri probatorii.

Când autorul sau vreun alt participant este un prepus sau mandatar al celui împotriva căruia va fi folosit

înscrisul falsificat, această calitate va constitui o împrejurare agravantă personală.

4.3.2. Subiect pasiv

Subiect pasiv – cert sau eventual – este persoana, fizică sau juridică, ale cărei interese materiale sau

morale au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată.61

60 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 51361 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 550

45

Atunci când se va produce fapta de folosire a înscrisului fals, prejudiciul adus subiectului pasiv va fi

cauzat nu numai de cel care va săvârşi infracţiunea de uz de fals, ci şi de cel care a săvârşit în prealabil

infracţiunea de falsificare a înscrisului folosit.

4.4. Latura obiectivă

4.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acţiunea de falsificare prin vreunul din modurile arătate în art. 288

Cod. Pen:

prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii

prin alterarea în orice mod a unui înscris existent.

În caz de săvârşire prin contrafacere este esenţială imitarea semnăturii, fiindcă semnul de

veracitate a unui înscris sub semnătură privată este, după cum subliniază chiar denumirea infracţiunii,

semnătura de pe înscris.

Aşadar, înscrisul trebuie să poarte o semnătură ; o cruce sau alt semn nu este o semnătură.

Semnătura este considerată falsă din moment ce nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie. Imitarea

semnăturii poate fi mai mult sau mai puţin reuşită, fiindcă semnătura oricărei persoane nu este absolut

invariabilă, ca o parafă.

Scrierea poate fi de mână sau dactilografică; când într-un înscris a fost însa contrafăcută şi scrierea

şi semnătura, demascarea falsului devine mai uşoară.

Elementul material este realizat în ipoteza contrafacerii semnăturii, indiferent dacă persoana a cărei

semnătură a fost contrafăcută şi-ar fi schimbat între timp felul semnăturii.

În cazul alterării prin adăugiri apare ca necesară o contrafacere (imitare) a scrierii (acelaşi scris de

mână sau aceleaşi caractere dactilografice). Alterarea prin ştersături (radieri sau bifări) este totdeauna

suspectă, de aceea falsiflcatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime.

4.4.2. Cerinţele esenţiale .

Acţiunea de falsificare (contrafacere sau alterare) nu întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de

fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă nu sunt îndeplinite anumite cerinţe esenţiale şi anume:

Să fie vorba de un înscris sub semnătură privată, un înscris care prezintă trăsăturile esenţiale ale unor

astfel de înscrisuri, adică: conţinut cu relevanţa juridică, semnătură, data redactării. Nu importă caracterul

relevanţei juridice (testament olograf, contract de închiriere, act de creanţă, adeverinţe de primire a unei plăţi

etc.).

46

O scriere fără relevanţa juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitatea de a fi atribuită unei

persoane nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri private.

Înscrisul poate fi scris în limba română sau în orice altă limbă.

Un înscris sub semnătură privată devine un înscris oficial din moment ce a fost supus autentificării, aşa

încât contrafacerea unui înscris privat autentificat sau alterarea unui astfel de înscris se va încadra în

dispoziţiile privitoare la falsul material în înscrisuri oficiale.

Înscrisul falsificat să fie folosit de către însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de către acesta unei

alte persoane spre folosire.

Aşadar, simpla falsificare a unui înscris privat nu constituie o infracţiune; pentru ca fapta să capete

acest caracter este neapărat necesar ca falsificatorul să folosească el însuşi înscrisul fals sau să-1

încredinţeze altei persoane anume pentru a fi folosit.

Cerinţa nu este îndeplinită dacă înscrisul falsificat a ajuns în mâna altuia altfel decât prin

încredinţare (sustragere, pierdere) sau dacă încredinţarea înscrisului s-a făcut în alt scop decât în vederea

folosirii (ex. pentru a fi păstrat sau fotografiat, ori remis celui la care se referea).

Înscrisul falsificat trebuie să fie susceptibil de a fi folosit, direct sau prin încredinţare, în vederea

producerii unei consecinţe juridice. Fără o astfel de însuşire, înscrisul sub semnătură privată fals este

irelevant pentru legea penală.

4.4.3. Urmarea imediată

Acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată realizează latura obiectivă a infracţiunii

numai dacă executarea acţiunii a avut ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale

ocrotite, pericol decurgând din producerea unui înscris sub semnătură privată cu aparenţe de înscris

adevărat de care s-a folosit însuşi falsificatorul sau pe care acesta 1-a încredinţat unei alte persoane spre folosire.

Cu alte cuvinte, starea de pericol trebuie să fie rezultat al falsificării scrisului, urmată de folosirea sau

darea spre folosire a acestuia.

Dacă înscrisul obţinut nu este susceptibil de a fi folosit, existenţa urmării imediate este exclusă şi,

implicit, latura obiectivă a infracţiunii nu este realizată în întregul ei.62

4.4.4. Legătura de cauzalitate

Între acţiunea de falsificare a înscrisului, urmată de folosirea sau de încredinţarea spre folosire a

acestuia şi starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

62 Cristina Rotaru, op. cit., p. 107

47

Daca înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a falsificatorului sau

a unei persoane căreia i-a fost încredinţat înscrisul spre folosire, latura obiectivă a infracţiunii de falsificare nu

este realizată, lipsind legătura de cauzalitate.

4.5. Latura subiectivă

Fapta de falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune decât dacă a fost

săvârşită cu voinţă şi vinovăţie.

Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenţia, care

trebuie să privească atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de către

făptuitor sau de încredinţare a acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei consecinţe

juridice. Întrucât în cazul infracţiunii, subiectul acţionează în vederea unui anumit scop – producerea unei

consecinţe juridice – intenţia nu poate fi decât calificată.63

Latura subiectivă implicând o finalitate, săvârşirea faptei cu intenţie indirectă, apare deci ca exclusă.

Elementul subiectiv este realizat chiar şi în cazul când falsul a fost săvârşit pentru dovedirea unui fapt

adevărat, fiindca un înscris falsificat creeaza totdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică; împrejurarea

va putea fi considerată însa o circumstanţă atenuantă.

Latura subiectiva nu este realizată când : fie fapta în întregul acesteia ar fi săvârşită din culpă, fie

acţiunile subsecvente de folosire a înscrisului fals sau de încredinţare a acestuia unei alte persoane s-ar săvârşi din

culpă. Desigur, ipoteza săvârşirii din culpă este puţin probabilă, dar nu imposibilă.

4.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

4.6.1. Formele infracţiunii .

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată realizându-se printr-o acţiune (comisiune);

urmată de o altă acţiune tot comisivă (folosire sau încredinţare spre folosire), săvârşirea acestor acţiuni

poate parcurge fazele obişnuite ale unei activităţi infracţionale complexe.

a) Actele preparatorii

Deşi sunt posibile şi, practic, inevitabile (procurare de materiale şi ustensile) nu sunt incriminate de

legea penală.

63 V. Dobrinoiu, M. Hotca, op.cit., p. 213

48

După punerea în executare a acţiunii de falsificare, aceste acte preparatorii pot fi eventual considerate

ca acte de complicitate anterioară, când sunt săvârşite de altă persoană decât autorul falsului şi au fost folosite de

acesta.

b) Tentativa

Există atunci când a început executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals sau de încredinţare a

acestuia unei alte persoane, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze străine de voinţa

făptuitorului.

Fapta de falsificare a unui înscris sub semnătură privată neconstituind o infracţiune decât atunci cand

înscrisul fals a fost folosit de însuşi făptuitorul sau a fost încredinţat altei persoane spre folosire, tentativa

infracţiunii nu există decât după începerea executării acţiunii subsecvente (de folosire sau de încredinţare a

înscrisului spre folosire).

Împrejurarea că faptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals şi nici nu 1-a încredinţat altuia spre folosire

echivalează cu o desistare voluntară de la activitatea infracţională (art. 22 Cod. Pen.).

Este tentativă însa atunci când făptuitorul a încercat să se folosească de înscris, dar nu a reuşit sau a

încercat să-1 încredinţeze unei alte persoane, dar aceasta l-a refuzat sau l-a denunţat. Tentativa este pedepsibilă.

c) Consumarea

Are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin săvârşirea

acţiunii subsecvente de folosire de către făptuitor a înscrisului fals în vederea producerii unei consecinţe

juridice, sau de încredinţare a înscrisului unei alte persoane spre folosire în vederea aceleiaşi finalităţi.

Pentru existenţa consumării nu interesează dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în

vedere de către faptuitor, fiind suficient că acesta s-a folosit de înscrisul falsificat de el în vederea acelor

consecinţe. De asemenea, în cazul în care înscrisul fals a fost încredinţat unei alte persoane spre folosire,

nu interesează, pentru existenţa consumării infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă

acea persoană s-a folosit sau nu s-a folosit de înscrisul fals, iar în cazul când înscrisul a fost folosit, dacă s-

au obţinut sau nu consecinţele juridice avute în vedere.

4.6.2. Modalităţile infracţiunii

Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată săvârşindu-se în acelaşi mod ca şi falsul material în

înscrisuri oficiale prezintă din punct de vedere material aceeaşi modalitate normativă, şi anume:

modalitatea contrafacerii (scrierii sau subscrierii)

modalitatea alterării (adaugiri, ştersături).

49

Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată, având un conţinut complex, mai prezintă încă două

variante ale elementului material, şi anume: modalitatea folosirii înscrisului fals de însuşi falsificatorul acestuia

şi modalitatea încredinţării înscrisului unei alte persoane pentru a-1 folosi.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate prezenta şi diferite modalităţi faptice,

particularizate în special prin natura raportului juridic la care se referă şi felul consecinţelor juridice posibile.

De toate aceste modalităţi se va ţine seama la evaluarea gradului concret de pericol social al falsului

săvârşit.

4.6.3. Sanc ţiuni .

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este sancţionată potrivit dispoziţiei

din alin. 1 al art. 290 Cod Pen., cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani.

În cazul când instanţa aplică chiar maximul de 2 ani de închisoare, poate pronunţa şi

pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 Cod Pen.

Tentativa este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la o lună şi 15 zile până la 1 an, conform

prevederilor art. 21 alin. 1 si 290 alin. 2 Cod Pen.

SECŢIUNEA 5 : Uzul de fals

5.1. Concept şi caracterizare

Uzul de fals64 este fapta persoanei care se foloseşte de un înscris fals în vederea producerii unor

consecinţe juridice.

Uzul de fals este, aşadar, o activitate subsecventă, prin care înscrisurile false, produs al infracţiunii de

fals, devin mijlocul de săvârşire a infracţiunii de uz de fals.

Această activitate de folosire a înscrisurilor false împrumută pe de o parte caracterul de faptă

ilicită de la infracţiunile prin care au fost produse înscrisurile false, iar pe de altă parte sporeşte gradul de

pericol social pe care îl prezintă aceste infracţiuni.

Uzul de fals aduce deci o gravă atingere încrederii pe care înscrisurile oficiale sau sub semnătură

privată trebuie să o inspire oamenilor în desfăşurarea relaţiilor sociale.

64 art.291 C.pen. : ,, Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închiosoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.”

50

Desigur, uzul de fals nu este singura cale pe care înscrisurile false ajung să producă consecinţele

juridice; sunt înscrisuri false, în special cele oficiale, care produc efecte în mod automat de îndată ce au fost

întocmite. Uzul de fals este însa o cale ilicită de activare a înscrisurilor false.

Dacă nu s-ar săvârşi faptele de uz de fals, pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile de fals ar

rămâne o ameninţare fără urmări concrete; ori, tocmai constatarea că înscrisurile false pot fi folosite, justifică

severa sancţionare a infracţiunilor de fals şi necesitatea incriminării faptei de uz de fals. Infracţiunea de uz de

fals constituie deci în raport cu infracţiunile de fals o faptă penală subsecventă derivată şi corelativă :

derivată fiindcă este necesară o prealabilă falsificare a înscrisului

corelativă fiindca existenţa faptei de uz de fals depinde de existenţa infracţiunii de fals.

5.2. Obiectul infracţiunii de uz de fals

5.2.1. Obiectul juridic

În ceea ce priveşte obiectul juridic generic al ocrotirii penale, acesta este similar cu al celorlalte

infracţiuni de fals, cu atât mai mult cu cât uzul de fals este o infracţiune subsecventă celorlalte infracţiuni de fals.65

Obiectul juridic special este însă diferit, după cum uzul de fals priveşte un înscris oficial sau un

înscris sub semnătură privată, obiectul ocrotirii penale fiind similar cu acela al infracţiunii din care provine

înscrisul fals şi deci din care derivă infracţiunea de uz de fals.

5.2.2. Obiectul material

Infracţiunea de uz de fals, aşa cum indică denumirea ei, are ca obiect material înscrisul fals de

care se face uz, obiect care constituie, în acelaşi timp, şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii.

Înscrisul fals formează obiectul material al uzului chiar dacă s-ar prezenta o copie legalizată

sau fotografiată a originalului; copia va fi socotită un mijloc dc săvârşire a infracţiunii, în măsura în

care folosirea sa este admisă. Din moment ce un înscris folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie

prezentat originalul, acesta fiind propriu-zis obiectul material al infracţiunii, obiect asupra căruia se vor

efectua cercetările pentru aflarea adevărului.

5.3. Subiecţii infracţiunii de uz de fals

Uzul de fals fiind săvârşit totdeauna în vederea producerii unor consecinţe juridice, în mod

firesc fapta implică existenţa unui subiect activ şi a unui subiect pasiv.

5.3.1. Subiect activ

65 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 516

51

Autor al infracţiunii de uz de fals poate fi orice persoană.

În cazul când făptuitorul are vreo calitate, aceasta nu condiţionează existenţa infracţiunii, dar

poate constitui o circumstanţă personală :

de atenuare (de exemplu, un tehnician care s-a servit de o diplomă falsă, a adus reale servicii unităţii

respective)

de agravare (de exemplu, un gestionar s-a servit de piese justificative false pentru a ascunde

lipsurile din gestiune).66

În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, dacă persoana care se foloseşte de înscrisul fals este

însuşi falsificatorul, acesta nu va fi socotit subiect activ al infracţiunii de uz de fals (art. 291), ci subiect

activ al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290), uzul de fals, în acest caz, fiind

absorbit ca cerinţă esenţială în conţinutul infracţiunii de fals.

Falsificatorul unui înscris oficial, dacă face uz de înscrisul falsificat de el, comite un concurs de

infracţiuni .

Uzul de fals poate fi săvârşit şi de mai mulţi subiecţi activi (coautori, instigatori, complici).

5.3.2. Subiect pasiv

Persoana împotriva căreia este folosit înscrisul fals şi care este ameninţată să sufere consecinţele

juridice ale înscrisului fals, în cazul când acesta ar fi considerat adevărat, este subiect pasiv eventual.

În cazul când consecinţa juridică pe care ar produce-o înscrisul folosit, dacă ar fi adevărat, priveşte

recunoaşterea unui drept, unui titlu, etc. din partea unei organizaţii obşteşti, subiect pasiv, în ipoteza că

înscrisul este recunoscut ca fals, va fi organizaţia faţă de care este îndreptată folosirea înscrisului fals.

5.4. Latura obiectivă

Latura obiectivă este formată din elementul material, o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi

legătura de cauzalitate.

5.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui înscris fals, oficial sau sub semnătură

privată.

Folosirea se poate efectua în orice mod:

prin depunere în original, ca act doveditor la o acţiune în justiţie sau la o cerere adresată unei

unităţi;

66 M. Dobrinoiu, M. A. Hotca, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 298

52

prin invocare în arătarea temeiurilor unei acţiuni sau cereri şi ataşarea unei copii;

prin prezentare cu prilejul întocmirii unui înscris oficial ori efectuării unei operaţii de plata, ori de

legitimare, sau de participare la un spectacol etc.

Simpla afirmare facută de o persoană că poate dovedi cu acte, fără a prezenta un înscris fals, nu

constituie o folosire.

De asemenea, nu constituie folosire aratarea înscrisului fals unei persoane pentru a-1 examina şi

a-şi da părerea asupra valorii sale, ori supunerea neoficială a înscrisului la o expertiză de verificare.

Există elementul material al infracţiunii de folosire a unui înscris fals atunci când un astfel de

înscris este prezentat la un serviciu de notariat pentru obţinerea unei copii legalizate care, la rândul ei, va fi

falsă (fals prin filiaţiune ).

Folosirea unei astfel de copii va realiza elementul material al infracţiunii de uz de fals. Acelaşi

lucru în caz de folosire a unei traduceri oficiale după un înscris în limbă străină fals (o astfel de traducere

constituind de asemenea un fals prin filiaţiune).

5.4.2. Cerinţa esenţială

Pentru ca acţiunea de folosire a înscrisului fals să întregească latura obiectivă a infracţiunii, se

cere ca înscrisul fals folosit să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca probă.

Folosirea unui înscris fals care a fost anterior declarat printr-o hotărâre fals nu constituie un uz în

sensul legii penale, fiindcă înscrisul fals nu mai poate servi ca probă.

Acelaşi lucru în cazul unui înscris fals deteriorat, care nu poate fi reconstituit şi căruia îi lipseşte

partea pe care se pretinde că a existat semnătura sau sigiliul oficial, care nu poate constitui elementul

material al infracţiunii de uz de fals, fiindcă înscrisul nu poate servi ca probă.

Folosirea unor astfel de înscrisuri poate constitui o înşelăciune atunci când a surprins buna-

credinţă a victimei.

În practica judiciară, în mod justificat s-a reţinut uzul de fals în cazul în care inculpatul a folosit un

certificat eliberat de administraţia financiară – în care se menţiona neconfom cu realitatea, că figurează în

evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din anul 1963 – în vederea producerii unei

consecinte juridice : obţinerea unei hotărâri judecătoreşti civile prin care să se constate că, pe baza

uzucapiunii, a devenit proprietarul imobilului. 67

5.4.3. Urmarea imediată

67 Buletinul Jurisprudenţei. Curtea de Apel Bucureşti nr. 4 / 2006, Ed. Universul Juridic

53

Pentru ca acţiunea de folosire a înscrisului fals să realizeze latura obiectivă a infracţiunii de uz de

fals, ea trebuie să aibă ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru aflarea adevărului şi, deci,

pentru justa soluţionare a acţiunii sau cererii în susţinerea sau combaterea căreia se invocă înscrisul fals.

Această stare de pericol se produce în momentul în care făptuitorul pretinde că acţiunea sau

cererea respectivă să fie soluţionată în sensul înscrisului de care se foloseşte. Deci, folosirea materială

trebuie să fie efectivă, adică să-i urmeze prevalarea juridică de înscrisul folosit. Urmarea imediată nu este

realizată când înscrisul fals depus la un dosar este retras înainte de a păşi la cercetarea şi soluţionarea

cauzei sau când cel care 1-a prezentat declară că nu întelege să se folosească de acel înscris (desistare

voluntară).

Urmarea imediată este realizată din moment ce s-a făcut efectiv uz de înscrisul fals, fiind indiferent

dacă înscrisul a fost reţinut ca valabil sau defăimat în fals, dacă făptuitorul a reuşit sau nu să inducă în eroare.

Actul oficial la a cărui efectuare a contribuit folosirea unui înscris fals (ex. acordarea unei

autorizaţii, darea unei hotărâri judecătoreşti, înscrierea la o facilitate) nu este un act fals, fiindcă reflectă

condiţiile reale care au determinat întocmirea sa, este însa un act viciat prin antecedenţa sa şi, deci, anulabil.

Servirea de un astfel de act nu constituie deci un uz de fals, fiindcă actul este veridic şi, câtă vreme nu a

intervenit anularea legală a actului (autorizării, hotărârii, înscrierii etc.), consecinţele sale rămân valabile

(lucrările făcute pe baza autorizaţiei, executarea hotărârii, examenul de admitere şi examenele ulterioare ale

celui înscris în facilitate etc.).

5.4.4. Legătura de cauzalitate

Între folosirea efectivă a înscrisului fals şi producerea urmării imediate există totdeauna o legătură

de cauzalitate, fiindcă cel care a folosit înscrisul fals şi s-a prevalat de acel înscris a realizat în mod evident

urmarea imediată.

Această legătură nu mai există însă atunci când s-a renunţat la folosirea înscrisului şi s-a împiedicat

deci producerea urmării imediate, adică a stării de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice şi,

implicit, pentru justa solutionare a acţiunii, cererii, conflictului etc. care a prilejuit folosirea înscrisului fals.

5.5. Latura subiectivă

Pentru ca folosirea unui înscris fals să constituie infracţiune se cere, din punct de vedere subiectiv, ca

fapta să fie săvârşită cu voinţă şi vinovăţie.

5.5.1. Elementul subiectiv

Forma de vinovăţie a elementului subiectiv în infracţiunea de uz de fals este intenţia.

54

Intenţia constă în hotărârea persistentă, deci directă de a uza de un înscris, cunoscând că acel înscris

este fals.

Folosirea din culpă nu constituie infracţiune. Este culpă şi în cazul în care făptuitorul, deşi cunoaşte că

înscrisul este fals, s-a folosit de acel înscris din eroare (de exemplu : din nebăgare de seamă a ataşat la o cerere

înscrisul fals în locul unui alt înscris adevărat).

5.5.2.Cerinţa esenţială

Pentru ca intenţia să întregească latura subiectivă a infracţiunii de uz de fals trebuie să fie

îndeplinită cerinţa esenţială ca folosirea să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Această cerinţă dă intenţiei caracterul de calificată şi marchează persistenţa acesteia în sensul că ea

se manifestă atât în folosirea materială a înscrisului, cât şi la producerea urmării imediate ce decurge

din atitudinea făptuitorului care pretinde să fie luat în consideraţie înscrisul fals în rezolvarea unui caz

concret. Această cerinţă esenţială este reflectarea situaţiei premisă în conţinutul constitutiv al infracţiunii.68

5.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

Infracţiunea de uz de fals prezintă în concret diferite forme şi modalităţi care se răsfrâng asupra

acţiunii sale.

5.6.1. Formele infracţiunii

Săvârşirea infracţiunii de uz de fals, deşi se produce ca o activitate derivată, totuşi este susceptibilă de

a parcurge fazele obişnuite ale unei activităţi infracţionale: acte de pregătire, tentativă, consumare şi epuizare.

a) Actele preparatorii

Actele preparatorii deşi sunt posibile (de ex. depunerea unei copii dupa înscrisul fals în vederea

folosirii originalului), nu sunt incriminate de legea penală.

b) Tentativa

De asemenea, tentativa, deşi este inerentă uzului de fals, fiindcă din momentul folosirii

materiale a înscrisului şi până la prevalarea expresă de acel înscris şi producerea urmării imediate,

executarea infracţiunii se poate afla în eventuala stare de tentativă, totuşi aceasta nu este sancţionată penal.

c) Consumarea

68 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 402

55

Are loc atunci când executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals a fost dusă până la capăt şi s-a

produs urmarea imediată.

Până la producerea acestei urmări fapta este, după cum s-a arătat mai sus, în forma tentativei, de

la care făptuitorul se poate desista până la ultimul moment, ceea ce explică de ce legea nu sancţionează

tentativa uzului de fals.

Din moment însă ce făptuitorul pretinde, cere să se ia în considerare înscrisul fals, material

folosit de el, infracţiunea s-a consumat. O dare înapoi după ce fapta s-a consumat poate constitui cel mult

o circumstanţă atenuantă.

Pentru consumarea faptei, nu interesează dacă s-a produs sau nu consecinţa juridică pe care

făptuitorul a avut-o în vedere la folosirea înscrisului.

d) Epuizarea

Când cauza în care este folosit înscrisul fals se desfăşoara în diferite etape (de ex. o cauza în faţa

justiţiei), săvârşirea infracţiunii de uz de fals se prelungeşte în timp după consumare (în mod continuu

sau continuat) până la definitiva soluţionare a cauzei respective, când săvârşirea faptei va fi socotită ca

epuizată.69

Acelaşi înscris fals poate fi folosit în mod repetat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, caz în

care fapta va constitui o infracţiune continuată, conform art. 41 alin. 2 Cod. Pen. De exemplu, cu aceeaşi

diplomă falsă, făptuitorul se înscrie la mai multe facultăţi; cu aceeaşi procură falsă încasează diferite

sume de bani.

Infracţiunea se epuizează când încetează acţiunea de folosire.

5.6.2.Modalităţi .

În afară de modalitatea normativă desprinsă din conţinutul dispoziţiei care incriminează uzul de

fals (art. 291), săvârşirea infracţiunii de uz de fals mai poate prezenta şi numeroase modalităţi faptice,

decurgând din natura constatarilor din înscrisul fals şi a consecinţelor sale juridice, din împrejurarea

concretă care a determinat folosirea înscrisului fals, de persoana care face uz de înscrisul fals, de organul

în faţa căruia se produce folosirea înscrisului fals etc.

De toate aceste modalităţi trebuie să se ţină seama la evaluarea gradului concret de pericol social

pe care îl prezintă fapta săvârşită.

69 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 403

56

5.6.3. Sancţ iuni .

Infracţiunea de uz de fals este sancţionată potrivit dispoziţiei din art. 291 Cod Pen. cu pedeapsa

închisorii de la 3 luni la 3 ani, când înscrisul folosit este oficial, şi cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2

ani, când înscrisul este sub semnătură privată.

Când instanţa aplică pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, poate pronunţa şi pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 alin. 1 Cod. Pen.

Dacă făptuitorul infracţiunii de uz de fals al unui înscris oficial este în acelaşi timp şi făptuitor al

infracţiunii de falsificare a acelui înscris, fie că este judecat deodată pentru ambele infracţiuni, fie că este

judecat separat, se vor aplica dispoziţiile de la concursul de infracţiuni.

Pentru falsificatorul unui înscris sub semnătură privată nu există concurs de infracţiuni.

SECŢIUNEA 6 : Falsul în declaraţii

6.1. Concept şi caracterizare

Falsul în declaraţii70 este fapta persoanei care, în vederea producerii unor consecinţe juridice, face

declaraţii mincinoase în faţa organului competent să ia act de acea declaraţie şi să-i dea eficienţă juridică.

Înscrisul în care este consemnată declaraţia mincinoasă devine în mod firesc un înscris fals (un

fals intelectual derivat din declaraţia falsă), iar efectele pe care declaraţia oficială consemnată le

produce sunt rezultatul unei alterări de adevăr.

Falsul în declaraţii este deci o faptă ce prezintă un evident pericol social, aducând o îngrijorătoare

atingere încrederii pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale întocmite pe baza declaraţiilor făcute în

faţa organelor competente.

În formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, declaraţiile făcute în faţa organelor competente au, din

ce în ce mai frecvent, un rol hotărâtor, aceste declaraţii fiind socotite mijloc temeinic de probă, aşa încât

orice declaraţie falsă consemnată oficial zdruncină încrederea pe care oamenii o acordă acestui mijloc de

probă şi provoacă nelinişte şi nesiguranţă în sfera relaţiilor sociale.

Incriminarea acestei fapte este, aşadar, pe deplin justificată şi constituie un mijloc adecvat de apărare

împotriva celor care sunt tentaţi să recurgă la declaraţii false.

70 art. 292 C. pen: ,, Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte instituţii dintre cele la care se referă art.145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

57

6.2. Obiectul infracţiunii de fals în declaraţii

6.2.1. Obiectul juridic

În ceea ce priveşte obiectul juridic special, acesta priveşte ocrotirea tuturor acelor relaţii

sociale, în formarea şi desfăşurarea cărora folosirea declaraţiilor făcute oficial constituie o frecventă şi

permanentă necesitate.

Dacă legea penală nu ar incrimina şi sancţiona fapta de fals în declaraţii, ar însemna să fie lăsat fără

ocrotire penală imensul număr de relaţii sociale în mecanismul cărora declaraţiile făcute oficial au un rol

necontestat.

6.2.2.Obiectul material

Infracţiunea de fals în declaraţii săvârşindu-se, de regula, în mod oral, nu are obiect material,

înscrisul în care se consemnează declaraţia mincinoasă fiind produsul, iar nu obiectul material al

infracţiunii.

În cazul unor declaraţii false făcute în scris, foaia pe care este scrisă declaraţia ar putea fi

socotită obiect material al infracţiunii şi mijloc de săvârşire al acesteia.

6.3. Subiecţii infracţiunii de fals în declaraţii

Infracţiunea de fals în declaraţii prezintă sub raportul subiecţilor o particularitate, şi anume: în

afară de subiectul activ şi de cel pasiv, există şi un subiect auxiliar, şi anume funcţionarul sau alt salariat

competent care ia act de declaraţia falsă, dar care rămâne în genere un participant extrapenal.71

6.3.1. Subiect activ

Autor al infracţiunii de fals în declaraţii poate fi orice persoană care în momentul facerii declaraţiei

are capacitatea de a face declaraţii cu relevanţă juridică şi care, implicit, poate răspunde penal de fapta sa.

Dacă lipsa capacităţii nu a fost cunoscută în momentul săvârşirii faptei, această împrejurare va fi ţinută

în seamă cu ocazia urmăririi penale.

Când declaraţia falsă a unei persoane este întărită de alte persoane (asistenţi ai declarantului) care

cunosc falsitatea acesteia, acele persoane vor fi subiecţi activi (complici) la fapta de fals în declaraţie.

71 A. Filipaş, op. cit., p. 409

58

Funcţionarul sau alt salariat care consemnează declaraţia, care, după cum s-a arătat mai sus, este un

auxiliar extrapenal, va fi socotit autorul infracţiunii prevăzute în art. 263 Cod Pen. dacă, cunoscând falsitatea

declaraţiei, a primit să o consemneze pur şi simplu, fără a sesiza organele de urmărire penală.

6.3.2. Subiect pasiv

Subiect pasiv al infracţiunii de fals în declaraţii este persoana fizică sau juridică împotriva drepturilor

sau intereselor căreia au operat consecinţele juridice produse efectiv de declaraţia falsă.

Câtă vreme nu s-au produs consecinţele juridice pe care făptuitorul le-a avut în vedere, cel vizat prin

acele consecinţe rămâne un subiect pasiv eventual.

6.4. Latura obiectivă

În conţinutul acestei laturi intră elementul material al infracţiunii, o cerinţă esenţială, urmarea

imediată şi legătura de cauzalitate.

6.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa

unei organizaţii din cele arătate în dispoziţia din art. 145 Cod Pen., competentă să ia act de declaraţia

respectivă.

Declaraţia poate fi facută la iniţiativa autorului sau la solicitarea organului, instituţiei sau unităţii

competente; ea poate fi făcută oral sau scris, nemijlocit de către făptuitor sau transmisă prin intermediar, în

limba română sau într-o limbă străină prin traducător oficial.72

Declaraţia orală trebuie să fie făcută personal, cea scrisă poate fi transmisă printr-o a treia

persoană, care va atesta semnătura declarantului. Când legea prevede o anumită procedură, declaraţia se

face cu observarea acelei proceduri.

Declaraţia trebuie să fie în totul sau în parte necorespunzătoare adevărului, adică mincinoasă.

6.4.2. Cerinţa esenţială

Pentru ca acţiunea de facere a unei declaraţii necorespunzătoare adevărului la o organizaţie din

cele arătate în art. 145 Cod Pen. să devină elementul material al laturii obiective trebuie să fie îndeplinite

două cerinţe esenţiale şi anume:

72 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 520

59

declaraţia făcută să fie dintre acelea care potrivit legii sau împrejurărilor serveşte la producerea

vreunei consecinţe juridice;

declaraţia să nu fie supusă unei reglementări penale speciale cu privire la veracitatea ei (de exemplu :

declaraţii de martor, denunţări, declaraţii vamale etc.).

Existenţa cazurilor în care legea prevede că declaraţia produce consecinţe juridice nu prezintă nici o

dificultate; se va ţine totdeauna seama de actul normativ care prevede această însuşire a declaraţiei (ex. acte de

stare civilă, declaraţii de notorietate etc.).

Uneori împrejurările de fapt fac ca o declaraţie să fie producătoare de consecinţe. Este cazul

situaţiilor excepţionale (forţa majoră, starea de necesitate) care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în

considerare a unei declaraţii.

Nu este deci realizată latura obiectivă a infracţiunii şi nu există infracţiune în cazul când

declaraţia nu poate servi la producerea vreunei consecinţe juridice (ex. declaraţia facută în faţa unui

organ necompetent să ia act de o astfel de declaraţie).

6.4.3. Urmarea imediată

Acţiunea de facere a unei declaraţii necorespunzătoare adevărului, pentru a întregi conţinutul

laturii obiective, trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de pericol pentru relaţiile

sociale ocrotite, decurgând din declaraţia falsă care a devenit un mijloc de probă contrar adevărului.

În cazul în care declarantul îsi retrage declaraţia înainte de a i se da vreo urmare sau atunci când

declaraţia este socotită neserioasă şi nu este consemnată, nefiind produsă urmarea imediată, nu există

infracţiunea.

6.4.4. Legătura de cauzalitate

La infracţiunile al căror element material constă într-o acţiune a cărei săvârşire implică neapărat

crearea unei stări de pericol, cum este cazul infracţiunii de fals în declaraţii, legătura de cauzalitate este

inerentă acţiunii din care decurge starea de pericol, aşa că existenţa legăturii de cauzalitate nu are

nevoie să fie special dovedită.

6.5.Latura subiectivă

Fapta de fals în declaraţii constituie infracţiune numai dacă acţiunea de facere a declaraţiei s-a

săvârşit cu voinţă şi vinovăţie.

60

6.5.1. Elementul subiectiv

Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii de fals în declaraţii este

intenţia, adică ştiinţa, în momentul în care se face declaraţia, că aceasta este neconformă cu adevărul.

Declaraţia făcută din culpă (eroare, neatenţie etc.) nu constituie infracţiune.

6.5.2. Cerinţa esenţială

Pentru ca intenţia să constituie elementul subiectiv şi să întregească conţinutul laturii subiective

trebuie să fie îndeplinită cerinţa esenţială privitoare la scopul urmărit de făptuitor, şi anume declaraţia să

fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru el sau pentru un altul. Nu este deci

suficientă numai stiinţa că declaraţia este falsă, mai trebuie ca făptuitorul să fi făcut această declaraţie

anume ,,în vederea producerii unei consecinţe juridice”, pentru sine sau pentru altul.

Aşadar, chiar atunci când declaraţia este susceptibilă de consecinţe juridice, latura subiectivă a

infracţiunii nu va fi realizată dacă făptuitorul nu a avut în vedere producerea acelei consecinţe juridice.

Această cerinţă esenţială imprimă elementului subiectiv al infracţiunii de fals în declaraţii

caracterul de intenţie calificată.

6.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

Infracţiunea de fals în declaraţii săvârşindu-se printr-o acţiune (comisiune) este obiectiv

susceptibilă de forme si modalităţi care pot avea o firească înrăurire asupra regimului sancţionator.

6.6.1. Formele infracţiunii

Fapta de fals în declaraţii poate fi săvârşită printr-o activitate infracţională desfăşurată în timp şi

implicând o fază de pregatire, o executare începută, dar rămasă în formă de tentativă şi o executare ajunsă la

faza consumării.

a). Actele de pregătire şi tentativa

Deşi sunt posibile, legea nu le incriminează, fiindcă făptuitorul se poate desista până în ultimul

moment înainte de consumarea faptei de declaraţie falsă, aşa încât reprimarea acestor forme nu ar fi

justificată, neprezentând pericolul social al unei infracţiuni.

Când fapta de fals în declaraţii s-a consumat, actele premergătoare, efectuate de alte persoane

decât autorul declaraţiei pot, eventual, deveni acte de complicitate anterioară sau de instigare.

61

b). Consumarea

Consumarea faptei de fals în declaraţii are loc în momentul în care declaraţia a fost în mod legal

consemnată şi s-a creat astfel urmarea imediată, adică starea de pericol pentru valoarea socială a

încrederii publice şi pentru respectul adevărului, existenţa declaraţiei false putând determina producerea

de consecinţe juridice realizate în mod ilicit.

Pentru existenţa consumării nu importă însă dacă acea consecinţă juridică urmărită de făptuitor s-

a produs sau nu s-a produs încă, fiind suficientă starea de pericol, adică ameninţarea că această consecinţă

s-ar putea produce.

6.6.2. Modalităţile infracţiunii

Infracţiunea de fals în declaraţii are ca variante ale elementului material, adică moduri de

săvârşire determinate de conţinutul dispoziţiei incriminatoare: modalitatea declaraţiei false în vederea

producerii unei consecinţe juridice pentru sine şi modalitatea declaraţiei în vederea producerii consecinţei

juridice pentru altul.

De asemenea, modalitatea săvârşirii unei declaraţii producătoare de consecinţe potrivit legii se

deosebeşte de modalitatea unei declaraţii la care consecinţele sunt determinate de împrejurări.

Din punct de vedere faptic se pot ivi diferite modalităţi, particularitatea lor ţinând fie de

organizaţia la care declaraţia este facută, fie de consecinţa juridică urmărită de făptuitor, fie de conţinutul

însuşi al declaraţiei.

De toate aceste modalităţi normative şi faptice se va ţine seama la evaluarea gradului concret pe care îl

prezintă fapta săvârşită.

6.6.3.Sancţiuni .

Potrivit dispoziţiei din art. 292 Cod Pen., infracţiunea de fals în declaraţii este sancţionată cu pedeapsa

închisorii de la 3 luni la 2 ani.

În caz de circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi redusă până la 15 zile sau înlocuită cu amenda,

conform prevederilor art. 76 lit. e) Cod. Pen., iar în caz de circumstanţe agravante se poate adăuga un spor

de pâna la 3 ani, după cum menţionează art. 78 Cod. Pen.

Când instanţa aplică chiar maximul de 2 ani al închisorii poate pronunţa şi pedeapsa complementară a

interzicerii unor drepturi, conform art. 65 alin. 1 Cod Pen.

62

Dacă falsul în declaraţii a produs consecinţa juridică pe care a avut-o în vedere făptuitorul şi dacă

această consecinţă, datorită falsei declaraţii, constituie o infracţiune (de ex. înşelaciune, bigamie) se vor aplica

regulile de la concursul de infracţiuni.

SECŢIUNEA 7 : Falsul privind identitatea

7.1. Concept şi caracterizare

Falsul privind identitatea73 este fapta persoanei care se prezinta sub o identitate falsă sau atribuie altei

persoane o asemenea identitate, pentru a induce sau menţine în eroare o organizaţie din cele prevazute în art. 145

Cod Pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru el ori pentru altul.

Faptei de fals asupra identităţii îi este asimilată ca o variantă – fapta de încredinţare a unui înscris

care poate servi la dovedirea identităţii spre a fi folosit pe nedrept.

Prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei identităţi false, ori folosirea unor probe

amăgitoare privind identitatea constituie o alterare de adevăr care poate avea consecinţe grave, fiindcă de

identitatea persoanelor sunt legate formarea şi desfăşurarea unui important număr de relaţii sociale.

Falsul privind identitatea prezintă deci un evident pericol social, care aduce o inevitabilă atingere

încrederii pe care oamenii o acordă mijloacelor prin care se constată identitatea persoanelor.

Desigur, într-un sistem în care dovedirea identităţii se face prin prezentarea unor buletine

eliberate în condiţii de riguros control, săvârşirea faptei de fals asupra identităţii devine din ce în ce mai

rară, dar nu imposibilă, mai ales atunci când se îngăduie ca identitatea să fie dovedită şi cu alte mijloace, în

special diferite carnete sau bilete, care pot fi uşor folosite de alte persoane decât titularii lor.

Dacă legea penală nu ar incrimina fapta de fals privind identitatea, încrederea publică în

mijloacele de dovedire a identităţii ar rămâne neocrotită şi aceasta, în dauna relaţiilor sociale care au

nevoie de acea încredere.

Falsul privind identitatea este prevăzut în dispoziţiile art. 293 Cod Pen.

7.2. Obiectul infracţiunii de fals în declaraţii

7.2.1. Obiectul juridic

73 art. 293 C.pen.: ,, Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se refera art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani . Cu aceaşi pedeapsă se sancţionează încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimaţie sau identificare, spre a fi folosit fără drept.”

63

Obiectul juridic special îl formează ansamblul relaţiilor sociale a căror naştere şi normală

desfăşurare se întemeiază pe încrederea publică acordată constatărilor făcute de autorităţile sau instituţiile

publice cu privire la identitatea persoanelor.74

7.2.2.Obiectul material

Identitatea persoanei fiind un atribut imaterial al acesteia nu poate fi considerată obiect material

al infracţiunii.

Obiect material poate deveni uneori mijlocul de care s-a servit făptuitorul pentru a se prezenta

sub o falsă identitate (carnet, tichet etc.).

În cazul faptei asimilate privind încredinţarea unui înscris pentru a fi folosit pe nedrept la

dovedirea identităţii, acest înscris poate fi socotit nu numai mijloc de săvârşire, ci şi obiect material al

infracţiunii.

7.3. Subiecţii infracţiunii de fals în declaraţii

Fapta de fals asupra identităţii implicând de cele mai multe ori uzurparea identităţii unei alte

persoane (substituire de persoane) poate avea subiecţi atât activ, cât şi pasiv.

7.3.1. Subiect activ

Autor, adică subiect activ nemijlocit, poate fi orice persoană, existenţa infracţiunii nefiind

condiţionată de vreo calitate a făptuitorului. Când subiectul activ ar avea vreo calitate care ar fi trebuit

să îl reţină îndeosebi de la comiterea unei astfel de fapte, acea calitate va constitui o circumstanţă

agravantă judiciară.

La săvârşirea faptei pot contribui şi alte persoane, ca instigatori sau complici, deci o pluralitate de

subiecţi activi (participaţie).

Când făptuitorul atribuie o falsă identitate unei alte persoane, dacă aceasta este prezentă, ea va fi,

după caz, coautor sau complice prin asistenţă la acţiunea făptuitorului; iar când nu este prezentă, dar

cunoştea că i se va atribui o identitate falsă şi a consimţit la aceasta, va fi complice anterior (de

exemplu : cineva a dat sub identitate falsă mandat făptuitorului ca să î1 reprezinte).75

La varianta încredinţării unui înscris pentru a servi pe nedrept la dovedirea identităţii, subiect

activ este cel care încredinţează înscrisul.

74 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 52475 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p.54876 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 560

64

7.3.2. Subiect pasiv

Subiect pasiv este organizaţia care a fost indusă în eroare prin săvârşirea faptei, precum şi

persoana a cărei identitate a fost uzurpată în cazul substituirii de persoane; subiect pasiv eventual va fi

persoana vătămată prin consecinţa juridică produsă de folosirea identităţii false.

6.4. Latura obiectivă

Latura obiectivă este alcatuită la ambele infracţiuni dintr-un element material, o cerinţă esenţială, o

urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.

7.4.1. Elementul material

La varianta principală prevăzută în art. 293 alin. 1 Cod. Pen., elementul material constă în

acţiunea de prezentare sub o identitate falsă sau în acţiunea de atribuire a unei identităţi false unei alte

persoane.

Prezentarea înseamnă înfăţişarea unei persoane înaintea organului care are căderea să constate

identitatea; iar prezentarea sub o identitate falsă înseamnă că cel care se înfăţişează îşi atribuie o identitate

care nu este a sa.

Atribuirea unei identităţi false unei alte persoane înseamnă a declara că acea persoană are o

identitate care, în realitate, nu este a sa.

În ambele cazuri, elementul material al infracţiunii se realizează deci printr-o alterare de adevăr.

Asupra identităţii, afară de persoanele bine cunoscute, nimeni nu este crezut pe simplul cuvânt;

de aceea, acţiunile de prezentare sub identitate falsă sau de atribuire de falsă identitate sunt însoţite de

înfăţişarea unor dovezi care, la rândul lor, sunt false sau folosite în mod fraudulos.

De regulă, funcţionarul care care solicită identificarea persoanei trebuie să solicite actul de

identitate, mai ales dacă ar urma să se producă anumite consecinţe juridice.

Dacă funcţionarul nu îşi îndeplineşte aceste îndatoriri, nu se poate discuta despre existenţa

infracţiunii. 76

În acestă modalitate de prezentare sub identitatea falsă, dacă se şi utilizează un act falsificat,

nu se va reţine în concurs şi uzul de fals (art. 291 Cod Pen.), acesta fiind absorbit în falsul privind

identitatea.77

76

77 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia pen., decizia nr. 755 / 1997

65

La varianta asimilată, în care este incriminată încredinţarea unui înscris conform art. 293

alin. 2 Cod. Pen., elementul material constă în acţiunea de încredinţare a unui înscris care serveşte la

dovedirea stării civile, ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe nedrept, acţiune

efectuată de către cel căruia îi aparţine înscrisul sau în a cărui posesie s-ar găsi.

6.4.2. Cerinţa esenţială

În cazul variantei principale, pentru ca acţiunea de prezentare sau de atribuire să întregească

latura obiectivă a infracţiunii, aceasta trebuie să aibă loc în faţa unei organizaţii din cele prevazute în art.

145 Cod Pen.

Această cerinţă esenţială nu este îndeplinită dacă prezentarea sub o falsă identitate sau atribuirea

falsei identităţi unei alte persoane au avut loc în faţa unor persoane sau organizaţii, altele decât cele

arătate în art. 145 Cod Pen.

În cazul variantei asimilate, pentru ca acţiunea de încredinţare a unui înscris să întregească latura

obiectivă a infracţiunii, trebuie ca acel înscris să fie dintre acelea care servesc pentru dovedirea stării civile

(certificate de pe actele de stare civilă) sau pentru legitimare (diferite carnete sindicale, de serviciu etc.)

ori pentru identificare (buletinul de identitate, paşaport pentru străini etc.).

Încredinţarea altor înscrisuri, chiar dacă s-ar referi la o anumită persoană (diplome, brevete,

corespondenţă etc.) nu poate realiza cerinţa esenţială arătată mai sus.

7.4.3. Urmarea imediată

Acţiunile de prezentare sub o identitate falsă, de atribuire a unei identităţi false unei alte

persoane sau de încredinţare a unui înscris spre a servi, fără drept, la dovedirea identităţii, acţiuni care

constituie elementul material al infracţiunii, pentru a realiza latura obiectivă a acesteia, trebuie să aibă

ca urmare imediată crearea unei stări de pericol.

Starea de pericol decurge din obţinerea, în cazul variantei principale, şi din posibilitatea de a

obţine, în cazul variantei asimilate, în mod fraudulos, a unei constatări privind identitatea

necorespunzătoare adevărului şi, deci, susceptibilă de a fi sursa unor consecinţe juridice nelegitime.

Când urmarea imediată nu s-a putut produce, fiindcă falsul asupra identităţii a fost demascat chiar

de la început sau fiindcă înscrisurile încredinţate spre a fi pe nedrept folosite nu erau valabile, latura

obiectivă a infracţiunii nu va fi realizată şi nu va exista infracţiune.

7.4.4. Legătura de cauzalitate

66

La infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol, ca şi în cazul

infracţiunilor de fals privind identitatea, legătura de cauzalitate dintre urmarea imediată şi elementul

material fiind inerentă acestuia, nu are nevoie sa fie dovedită special.

7.5. Latura subiectivă

Faptele de fals privind identitatea, atât varianta principală, cât şi cea asimilată, pentru a constitui

infracţiuni trebuie, din punct de vedere subiectiv, să fie săvârşite cu voinţă şi vinovăţie.

7.5.1. Elementul subiectiv

Forma de vinovăţie a elementului subiectiv, în ambele variante, este intenţia, adică ştiinţa că

identitatea sub care făptuitorul s-a prezentat sau pe care a atribuit-o altuia este falsă, ori că înscrisul

încredinţat pentru a fi folosit pe nedrept este privitor la stabilirea identităţii.

7.5.2. Cerinţe esenţiale

Pentru ca intenţia să întregească latura subiectivă a infracţiunii în varianta principală făptuitorul

trebuie să fi urmărit inducerea sau menţinerea în eroare a organizaţiei în faţa căreia se săvârşeşte fapta şi

aceasta, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru făptuitor sau pentru o altă persoană.

Inducerea în eroare are loc când fapta este săvârşită pentru prima oară; menţinerea în eroare se

produce atunci când fapta se repetă în aceleaşi condiţii (de ex. în cazul încasării unor sume de bani plătite în

rate sau periodic). Inducerea sau menţinerea în eroare trebuie să fie urmărite de făptuitor în vederea

producerii consecinţelor juridice corespunzătoare cazului concret.

Această cerinţă este reflectarea situaţiei premisă în conţinutul constitutiv al infracţiunii.

În ceea ce priveşte infracţiunea în varianta asimilată, intenţia trebuie, de asemenea, să fie însoţită de

cerinţa esenţială a scopului în vederea căruia se face încredinţarea, şi anume pentru ca înscrisul încredinţat

să servească la însuşirea unei identităţi false.

Cerinţele esenţiale fac ca, în ambele infracţiuni, elementul subiectiv să aibă caracterul de

intenţie calificată .

7.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

Infracţiunea de fals privind identitatea, în ambele sale variante, realizându-se prin acţiune (comisiune),

săvârşirea poate prezenta forme şi modalităţi diferite, de natură să se răsfrângă asupra tratamentului acestor

infracţiuni şi a sancţiunii lor.

67

7.6.1. Formele infracţiunii

Ambele variante sunt susceptibile din punctul de vedere al realizării lor materiale de formele

obişnuite ale unei activităţi infracţionale: acte de pregătire, tentativă, consumare şi uneori epuizare.

Legea însă nu incriminează actele preparatorii şi nu sancţionează tentativa. Când infracţiunea s-a

consumat, actele pregătitoare pot deveni eventual acte de complicitate anterioară.

a) Consumarea

Consumarea are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică starea de pericol

rezultată din săvârşirea vreuneia dintre acţiunile care constituie elementul material al infracţiunii de

fals privind identitatea.

Pentru existenţa consumării nu interesează dacă s-a realizat sau nu consecinţa juridică în vederea

producerii căreia s-a comis prezentarea sub identitate falsă sau atribuirea unei identităţi false altei

persoane, fiindcă această consecinţă priveşte scopul infracţiunii (în vederea producerii), fiind deci o

cerinţă esenţială privind caracterizarea laturii subiective, iar nu un element constitutiv al infracţiunii.

Dacă respectiva consecinţă s-a produs şi constituie, datorită cauzalităţii sale ilicite, o infracţiune

(înşelăciune, exercitarea fără drept a unei profesii etc.), va exista concurs de infracţiuni.

De asemenea, pentru consumarea infracţiunii în varianta asimilată nu interesează dacă înscrisul

încredinţat a fost sau nu a fost încă folosit pe nedrept, această folosire constituind scopul, iar nu rezultatul

acţiunii incriminate.78

b) Epuizarea

În ipoteza când starea de fapt generatoare care constituie situaţia premisă în structura infracţiunii

implică efectuarea unor prestaţii periodice, în aşa fel încât la fiecare termen făptuitorul, menţinând în

eroare organizaţia respectivă, se prezintă sub identitate falsă sau în temeiul identităţii false care i-a fost

atribuită, infracţiunea de fals privind identitatea devine continuă şi se va epuiza la data când vor înceta

prestaţiile periodice sau când va fi descoperită.

7.6.2. Modalităţile infracţiunii

Infracţiunea în varianta principală de fals privind identitatea are, din punct de vedere normativ,

mai multe variante ale elementului material şi anume:

două privind latura materială :

modalitatea prezentării sub identitate falsă

78 Crstina Rotaru, op. cit., p. 215

68

modalitatea atribuirii unei identităţi false unei alte persoane

doua modalităţi privind beneficiarul consecinţei juridice în vederea producerii căreia se comite fapta:

modalitatea consecinţelor juridice pentru sine

modalitatea consecinţei juridice pentru altul;

Aceste din urmă modalităţi pot privi pe fiecare dintre primele modalităţi normative.

Infracţiunea, în varianta principală, poate prezenta însă şi unele modalităţi faptice, ce privesc

împrejurările concrete ale faptelor săvârşite, în raport cu :

felul organizaţiei la care se comite infracţiunea

dovezile prezentate

natura consecinţelor juridice avute în vedere

eventuala menţinere în eroare şi altele.

Infracţiunea în varianta asimilată poate avea diferite modalităţi faptice, in funcţie de felul

înscrisului care a fost încredinţat (înscris care serveşte la dovedirea stării civile, înscris care serveşte la

legitimare sau la identificare).

Din punct de vedere faptic, în varianta asimilată, modalităţile pot privi :

persoana făptuitorului (titular al înscrisului sau deţinător)

persoana beneficiarului (prieten, cunoscut, străin)

profitul realizat de făptuitor (material, imaterial), adică răsplata primită pentru încredinţarea înscrisului.79

De toate aceste modalităţi se va ţine seama la evaluarea gradului concret de pericol social pe

care îl prezintă faptele săvârşite.

7.6.3.Sancţiuni

Potrivit dispoziţiei din alin. 1 al art. 293 Cod Pen., sancţiunea pentru infracţiunea principală de

fals privind identitatea este pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani.

Când făptuitorul s-a servit de acte false, se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.

Aceeaşi pedeapsă este prevăzută în dispoziţia din alin. 2 pentru varianta încredinţării de înscrisuri

spre a fi folosite pe nedrept la dovedirea stării civile, legitimare sau identificare.

În cazul infracţiunii de fals privind identitatea săvârşită în mod continuat se va putea aplica un spor

potrivit dispoziţiei din art. 42 Cod Pen.

Dacă instanţa pronunţă pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, va putea aplica şi pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi.

79 T. Toader, op. cit., p. 456

69

SECŢIUNEA 8 : Falsul prin folosirea emblemei Crucii Rosii

8.1. Concept şi caracterizare

Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii80 este fapta persoanei care foloseşte fără

drept emblema sau denumirea de ,,Cruce Roşie” ori vreun semn sau vreo denumire care constituie o

imitaţie a acestei embleme sau denumiri, cauzând pagube materiale, prin săvârşirea faptei.

Emblema şi denumirea de ,,Cruce Roşie” prezintă însuşiri probatorii admise în toată lumea,

folosirea lor făcându-se sub chezăşia instituţiei mondiale a Crucii Roşii, singura îndrituită să autorizeze

această folosire.

Folosirea fără autorizare a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie constituie în materialitatea sa

o alterare de adevăr, făcând să se creadă că lucrurile prezentate, pe nedrept, sub emblema sau denumirea

de ,,Cruce Roşie” ar avea în mod real garanţia pe care o implică această emblemă sau denumire.

Folosirea pe nedrept a emblemei sau denumirii de ,,Cruce Roşie” este, aşadar, o faptă care

prezintă pericol social, aducând atingere încrederii pe care publicul o acordă diferitelor produse sau

lucruri care poartă această emblemă sau denumire, şi constituie în acelaşi timp o sursă de pagube

materiale, atât pentru cei care au dreptul sa folosească această emblemă sau denumire, cât şi pentru cei

care, induşi în eroare, ar fi victime ale acestui fals.

Dacă legea penală nu ar incrimina folosirea pe nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie,

însuşirile probatorii, pe care le au acestea când sunt folosite în mod licit, şi-ar pierde valoarea şi nu s-ar

mai bucura de încrederea publică, fiindcă nu ar exista nici o garanţie ca emblema sau denumirea ar fi sau nu

folosită în mod corect.

8.2. Obiectul infracţiunii de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii

7.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie acele relaţii sociale la a căror formare sau

desfăşurare este necesară şi hotărâtoare încrederea în emblema sau denumirea de Cruce Roşie folosită în mod licit.

80 art. 294 C.pen. : ,,Folosirea fără drept a emblemei sau denumirii Crucea Roşie ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri, dacă fapta a cauzat pagube materiale, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani ”

70

În raport cu aceste relaţii sociale ocrotirea penală se răsfrânge şi asupra celor care au dreptul de a folosi

emblema sau denumirea de Cruce Roşie, precum şi asupra publicului, care acordă deplină încredere lucrurilor

care poartă această emblemă sau denumire.

7.2.2.Obiectul material

Emblema, ca şi denumirea de Cruce Roşie, fiind entităţi materiale, ele nu pot fi considerate obiect

material al infracţiunii.

Denumirea şi emblema Crucii Roşii sunt nişte exprimări grafice care se aplică pe anumite suporturi (din

hârtie, pânză, material plastic etc).81

Lucrurile pe care se găsesc imprimate sau aplicate astfel de exprimări grafice vor putea fi considerate

uneori obiect material al infracţiunii de înşelaciune cu privire la calitatea mărfurilor (art. 297 Cod Pen.) sau al

infracţiunii de concurenţă neloială (art. 301 Cod Penal) ori de înşelăciune pur şi simplu (art. 215 Cod Pen.).

8.3. Subiecţii infracţiunii de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii

Falsul prin folosirea emblemei sau denumirii de Cruce Roşie fiind sancţionat atunci când a cauzat

pagube materiale, infracţiunea are indiscutabil subiecţi activi şi subiecţi pasivi.

8.3.1. Subiect activ

Autor al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, existenţa infracţiunii nefiind condiţionată de vreo

calitate a subiectului activ. Poate fi subiect activ chiar o persoană care are autorizaţia de a folosi emblema sau

denumirea de Cruce Roşie, dar care o foloseşte pe nedrept, peste limitele autorizaţiei pe care a primit-o.

Fapta poate fi săvârşită şi de o pluralitate de subiecţi activi, participanţi (coautori, instigatori, complici).82

7.3.2. Subiect pasiv

Subiect pasiv este în primul rând instituţia Crucii Roşii, fiindcă, de cele mai multe ori, folosirea pe

nedrept a emblemei sau denumirii sale o lipseşte de avantajele materiale pe care, pentru realizarea scopurilor

sale profund umanitare, le obţine atunci când acordă autorizarea de folosire.

În al doilea rând, vor fi subiecţi pasivi persoanele cărora li se cauzează pagube prin folosirea pe

nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie pe care acele persoane sunt autorizate să o folosească în

sfera activităţilor sociale sau economice.

81 I. Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 56282 S. Bogdan, op. cit., p. 418

71

În fine, vor putea fi subiecţi pasivi şi acei care au fost pagubiţi prin produsele fals prezentate sub

emblema sau denumirea Crucii Roşii.

8.4. Latura obiectivă

Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi

legătura de cauzalitate.

8.4.1. Elementul material

Elementul material constă fie în acţiunea de folosire a emblemei sau denumirii de ,,Cruce Roşie”, ori a

unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, fie în acţiunea de folosire a oricărui semn sau oricărei denumiri

care ar constitui o imitaţie a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie sau asimilate acesteia.

În prima variantă acţiunea de folosire priveşte chiar emblema sau denumirea de Cruce Roşie (sau

cele asimilate).

În a doua variantă, acţiunea de folosire priveşte imitaţii ale emblemei sau ale denumirii adevărate (de

exemplu o altă formă de cruce, dar tot roşie pe fond alb, sau aceeaşi formă de cruce dar de un roşu diferit ca

nuanţă; la fel şi cu privire la denumire, de ex. Asociaţia de Cruce Roşie, Liga de Cruce Roşie, Uniunea

de Cruce Roşie etc.), deosebiri care, în genere, trec neobservate, fiind remarcate doar de persoane mai atente

sau bănuitoare.

Folosirea emblemei sau a imitaţiei sale există şi atunci când acestea sunt însoţite de alte desene sau

artificii grafice.

Folosirea poate fi realizată prin orice mijloace. Este suficientă folosirea fie a emblemei, fie a denumirii,

ori a imitaţiei vreuneia din ele. Folosirea cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii, dar elementul

material capătă un conţinut complex.

8.4.2. Ceri nţa esenţială

Acţiunea de folosire a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (ori cele asimilate), ca şi acţiunea de

folosire a unor imitaţii ale acestora nu întregeşte latura obiectivă a infracţiunii dacă nu este îndeplinită cerinţa

esenţială ca folosirea să fie efectuată ,,fără drept ”.

Folosirea emblemei sau denumirii exacte (adevarate) se consideră efectuată fară drept când

lipseşte autorizaţia necesară sau când s-a trecut peste limitele ori condiţiile acesteia.

Folosirea imitaţiilor este fără drept (în sensul de ilicită) când s-a produs într-un sector de activitate, în

care nu poate fi folosită decât emblema sau denumirea exactă (adevărată) şi acestea numai cu autorizare.

72

Când imitaţia e folosită într-un sector străin de preocupările Crucii Roşii (sau asimilate lor), fapta nu este

ilicită şi nici nu ar putea fi socotită ca efectuată pe nedrept.

8.4.3. Urmarea imediată

Acţiunea de folosire, care constituie elementul material al infracţiunii de fals prin folosirea

emblemei sau denumirii ,,Crucii Roşii”, nu realizează latura obiectivă a acestei infracţiuni decât dacă a avut

ca urmare imediată cauzarea de pagube materiale şi implicit o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.

Dacă activitatea de folosire pe nedrept nu a produs decât prejudicii materiale (chestiuni de

prestigiu, de susceptibilitate, de publicitate etc.), neexistând urmarea imediată, latura obiectivă nu este

realizată şi nu există infracţiune.

Pagubele materiale vor fi cele pricinuite în primul rând instituţiei Crucii Roşii (ori asimilate) şi

eventual altor persoane, acestea din urmă fiind, în genere, urmări produse indirect.

8.4.4. Legătura de cauzalitate

Între acţiunea de folosire a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (sau asimilate) ori de

folosire a unor imitaţii ale acestora şi pagubele materiale pretinse trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Legătura va rezulta de cele mai multe ori din însăşi materialitatea faptelor, instituţia Crucii

Roşii fiind pagubită de avantajul material de care a fost lipsită şi pe care 1-ar fi avut dacă s-ar fi cerut şi

acordat autorizaţia cuvenită.

În celelalte cazuri, adică al pagubei cauzate altor persoane va trebui să se facă dovada că acele

pagube materiale au fost cauzate prin folosirea pe nedrept a emblemei Crucii Roşii83.

7.5.Latura subiectivă

Fapta de folosire pe nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (ori asimilate) sau de

folosire a unor imitaţii ale acestora, chiar dacă a cauzat pagube materiale, nu va constitui infracţiune dacă

din punctul de vedere al laturii subiective nu se constată că această faptă a fost săvârşită cu voinţă şi

vinovăţie.

Forma de vinovăţie care constituie elementul subiectiv al infracţiunii este intenţia directă sau

indirectă, adică ştiinţa că fără drept se foloseşte emblema sau denumirea Crucii Roşii (ori asimilate) sau a

vreunei imitaţii a acestora, ştiinţă însoţită de prevederea producerii de pagube materiale, indiferent dacă

acest rezultat a fost anume urmărit sau numai acceptat.

83 Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 523

73

Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiune.

8.6. Forme, modalităţi, sancţiuni

8.6.1. Formele infracţiunii

Săvârşirea faptei de folosire a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie sau a imitaţiei acestora

poate fi realizată printr-o activitate infracţionala susceptibilă de a parcurge fazele obişnuite ale

desfăşurării unei astfel de activităţi: acte de pregătire, tentativă, consumare, epuizare.

a) Actele de pregatire

Deşi sunt posibile şi chiar inevitabile, nu sunt incriminate de lege. Când fapta se consumă, aceste

acte săvârşite de altul decât autorul pot eventual fi socotite acte de complicitate anterioară.

b) Tentativa

Este totdeauna posibilă în acţiunea de folosire, dar nu este sancţionată penal, fiindcă s-a considerat

că ea nu prezintă un grad de pericol social care să justifice sancţiunile represive.

c) Consumarea

Fapta de folosire pe nedrept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie (ori asimilate) sau a

imitaţiei acestora se consumă şi devine infracţiune în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-

au cauzat pagube materiale. Până la producerea acestor pagube, executarea se găseşte în stare de tentativă,

care nu este pedepsibilă, aşa încât făptuitorul poate oricând evita consumarea faptei prin împiedicarea

producerii pagubei materiale.

După producerea pagubei, fapta este consumată şi constituie infracţiune, repararea pagubei

neînlăturând răspunderea penală.

d) Epuizarea

Executarea acţiunii de folosire pe nedrept a emblemei sau denumirii Crucii Roşii capătă forma

continuă în caz de folosiri repetate cauzatoare de pagube, efectuate în baza aceleiaşi rezoluţii.

În atare situaţii va exista şi faza epuizării. Infracţiunea va fi epuizată în momentul în care

făptuitorul va înceta, voit sau nevoit, folosirea şi nu se vor mai cauza pagube.84

84 Cristina Rotaru, op. cit., p. 321

74

8.6.2. Modalităţile infracţiunii

Infracţiunea poate prezenta următoarele modalităţi principale :

modalitatea folosirii emblemei sau denumirii exacte (nealterate)

modalitatea folosirii unor semne sau denumiri oarecum asemanatoare (imitaţii).

Fiecare dintre aceste modalităţi poate da loc unor modalităţi secundare:

modalitatea folosirii numai a emblemei sau numai a denumirii exacte

modalitatea folosirii numai a denumirii imitate sau numai a unui semn imitat

Infracţiunea poate avea şi diferite modalităţi faptice, decurgând din împrejurările în care a fost

realizată concret fapta penală; modalităţi privind fie instituţia (Cruce Roşie, Semilună Roşie, Leul Roşu

etc.), fie sfera de activitate în care s-a produs folosirea, fie durata şi întinderea folosirii.

De toate aceste modalităţi se va ţine seama la evaluarea gradului concret de pericol social pe care

îl prezintă faptele săvârşite.

8.6.3. Sancţiuni

Infracţiunea de fals prin folosirea emblemei sau denumirii Crucii Roşii este sancţionată cu

pedeapsa închisorii de la o luna la un an.

Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani.

Agravanta se explică prin aceea că în timp de război, rolul şi activitatea Crucii Roşii capătă o

amploare deosebită, intervenţia sa trecând dincolo de zona operaţiilor militare, pentru a realiza opera de

ajutorare a răniţilor, prizonierilor, refugiaţilor, populaţiei din teritorii ocupate, victimelor raidurilor de

aviaţie etc., aşa încât garantarea emblemei şi denumirii sale asigură realizarea acestei dificile şi vaste opere

umanitare.

Fapta agravată din alin. 2 al art. 294 Cod Pen. nu trebuie confundată cu infracţiunea din art. 351

Cod Penal, care constă în folosirea fără drept a emblemei sau denumirii de Cruce Roşie în legatură cu

operaţiile militare.

75

CAPITOLUL III : ASPECTE COMPLEMENTARE INFRACŢIUNILOR

DE FALS ÎN ÎNSCRISURI

SECŢIUNEA 1 : Delimitarea infracţiunilor de fals în înscrisuri de alte infracţiuni

1.1. Delimitarea infracţiunilor de fals în înscrisuri de infracţiunile de fals prevăzute de Codul

Vamal

1.1.1 Noţiuni generale

Orice incriminare a unei acţiuni sau inacţiuni are în vedere protecţia unei valori

sociale. O faptă prezintă pericol social numai în raport cu ceva exterior, mai exact, în raport cu o

relaţie socială, cu o anumită valoare socială care poate fi, printre altele, un drept al unei persoane

fizice sau juridice. Pe scurt, o faptă este periculoasă în raport cu un obiect.

Noţiunea de regim vamal poate avea o accepţie în sens larg şi alta în sens restrâns :

în sens larg apreciem ca denumire exactă aceea de regim juridic vamal care cuprinde totalitatea

dispoziţiilor legale privind intrarea şi ieşirea mărfurilor din ţară, controlul vamal, vămuirea acestora,

aplicarea tarifului vamal, precum şi celelalte operaţiuni vamale.

Aceste dispoziţii sunt cuprinse în Codul Vamal, în regulamentul de aplicare a acestuia, în

tratate, acorduri, convenţii, protocoale încheiate de statul român cu alte state, în alte acte normative

referitoare la domeniul vamal.

în sens restrâns, regimul vamal este un complex de proceduri care se aplică la un moment dat

unor mărfuri, în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi de destinaţia mărfurilor.85

Pe lângă infracţiunea de contrabandă, Codul Vamal incriminează încă două fapte penale:

folosirea de acte nereale şi folosirea de acte falsificate.

Folosirea de acte nereale constă în utilizarea la autoritatea vamală a documentelor vamale,

de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă.

Folosirea de acte falsificate constă în întrebuinţarea, la autoritatea vamală, a

documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate.

85 I. Suceavă, Drept vamal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 1998, p. 94

76

Prin act se înţelege un document, un înscris, adică un text scris sau tipărit care emană de la

cineva îndrituit a atesta un fapt.

Un act nereal este, prin urmare, un înscris al cărui conţinut se situează în afara realităţii pe

care ar trebui să o ateste, în sensul prevederilor în vigoare privind folosirea la autoritatea vamală

a documentelor care se referă la alte bunuri decât cele prezentate în vamă, făptuitorul, ori

coautorii sau complicii săi, nu au intervenit în nici un fel asupra documentului, asupra formei

sau conţinutului său. Actul este nealterat, necontrafăcut, numai că se referă la o „altă realitate”. Prin

el însuşi nu reprezintă un fapt penal.

În schimb, actul falsificat este un înscris oficial ori sub semnătură privată, contrafăcut în

orice mod, în sensul art. 288 - 290 Cod Pen. şi 295 Cod Pen. (fals material în înscrisuri oficiale,

fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi falsul în declaraţii).

Mai mult, în acest caz beneficiem şi de definiţia legală a „înscrisului oficial”. Conform art.

150 alin.2 Cod Pen. şi art. 166 alin. 2 Cod Pen. acesta este orice înscris care emană de la o

autoritate sau instituţie publică ori persoană juridică - de interes public.

Prin formularea textului din Legea 86/2006 apreciem că documentele vamale, de transport sau

comerciale acoperă aria înscrisurilor oficiale şi a celor sub semnătură privată la care se referă

prevederile Cod Pen.

Condiţia nemenţionată de lege, dar subînţeleasă implicit este aceea că actele, atât cele

nereale cât şi cele falsificate, să fie apte a produce consecinţe juridice, adică să aibă aptitudinea

producerii unor asemenea consecinţe.

Reglementările anterioare, incriminând infracţiunile pe care le analizăm, foloseau expresia

„acte vamale”, ceea ce în practica judiciară a creat numeroase confuzii, mai ales în situaţia folosirii

de către infractori a unor documente ce nu puteau fi incluse în categoria actelor vamale. Redactorii

normelor în vigoare au inclus în text şi documentele de transport sau comerciale.

Documente vamale sunt şi declaraţia vamală, declaraţia proviziilor de bord, permisul vamal,

alte documente conţinând aprobări sau scutiri acordate de autoritatea vamală (ex.: acordarea scutirii

de la obligaţia garantării datoriei vamale).

În pofida eforturilor legiuitorului de a limpezi problema documentelor ce pot fi utilizate de

infractori ca instrumente de săvârşire a infracţiunilor vamale, practica judiciară în materie s-a situat

pe o poziţie cel puţin „ciudată” din acest punct de vedere.86

86 Curtea de Apel Suceava, Secţia pen., dec. nr. 845 / 20 nov. 2002

77

Astfel, Curtea de Apel Suceava, Secţia Penala, prin dec. nr. 845 / 20.11.2002 a considerat că

„declaraţia vamală nu constituie un document vamal în sensul prevederilor Codului vamal,

falsificarea acesteia neputând atrage o pedeapsă tot atât de aspră ( 3-10 ani închisoare şi

interzicerea unor drepturi) , ca şi falsificarea documentelor de transport şi comerciale”.

Documentele de transport în domeniul feroviar : scrisoarea de trăsură, actul de

transmitere a garniturii de tren, lista sacilor poştali, lista coletelor, legitimaţia de călătorie,

recipisa de bagaje.

Documentele de transport în domeniul naval : manifestul încărcăturii (cargo manifest),

conosamentul, scrisoarea de trăsură fluvială, diverse notificări.87

Documentele de transport în domeniul rutier : foaia de parcurs, avizul de expediere.

Documente comerciale : facturi, scrisori de garanţie, convenţii de plată, cecuri etc. Dacă

documentele vamale, de transport sau comerciale au fost falsificate de autorii infracţiunii

vamale, de complicii sau de instigatorii lor, li se vor reţine în sarcină şi infracţiunile de fals

material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată ori fals în

declaraţii, după caz.

1.1.2. Analiza infractiunilor vamale in legatura cu infractiunile de fals

a).Obiectul infracţiunilor

Obiectul juridic al infracţiunilor vamale prevăzute de art 270 si 271 din Legea nr. 86 /

2006 îl constituie regimul juridic vamal, valoare socială majoră şi relaţiile sociale ce apar şi se

dezvoltă în legătură cu acesta.

În particular, prin aceste infracţiuni, se lezează relaţiile sociale relative la formalităţile

vamale şi la siguranţa documentelor ce se folosesc în cadrul operaţiunilor specifice acestui

sector de activitate.

Obiectul nemijlocit îl pot constitui orice mărfuri sau bunuri supuse controlului vamal.

b). Subiecţii infracţiunilor

Subiectul activ al infracţiunilor vamale este necircumstanţiat. Orice persoană care

îndeplineşte şi celelalte condiţii prevăzute de lege poate fi subiect activ al infracţiunilor vamale în

calitate de autor, complice sau instigator.

87 A. T. Mooldovan, Drept vamal, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 25

78

Dacă unul sau unii dintre făptuitorii acestor infracţiuni au anumite calităţi care le-ar

facilita în vreun fel săvârşirea faptei, precum: funcţionar vamal, ofiţer sau agent al Poliţiei de

Frontieră, comisionar vamal, angajat al vreunei societăţi de expediţii, agenturare nave, etc.,

împrejurarea poate constitui temei de fapt pentru reţinerea pe cale judiciară a unor

circumstanţe agravante conform Cod. Pen.

Subiectul pasiv este întotdeauna statul ca titular al dreptului de a impune condiţii sau prohibiţii

la trecerea mărfurilor peste frontieră. Prin acţiunile incriminate în Legea nr. 86/2006 sunt afectate

grav interesele statului care pot fi în primul rând economice, dar şi de ordine publică sau siguranţă

naţională.

c). Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunilor vamale constă în folosirea documentelor nereale sau

a celor falsificate. Legea nu arată în ce constă acţiunea de folosire şi nu indică vreun mod de săvârşire

a ei. În consecinţă, în sensul în care această noţiune este utilizată de text, nu poate fi altul decât cel din

vorbirea curentă, din limbajul comun.

Aşadar un act este folosit la autoritatea vamală atunci când este întrebuinţat pentru

a dovedi o împrejurare, înfăţişat, prezentat ori depus pentru a fi examinat, înregistrat, etc.

Folosirea nu se poate realiza prin omisiune, prin abstenţiunea făptuitorului de a da la iveală

actul nereal sau falsificat. Este absolut necesar ca actul deţinut să fie scos „din starea sa ocultă şi

inertă” chiar dacă autoritatea căreia i s-a înfăţişat nu 1-a examinat încă şi nu s-a pronunţat asupra

lui.

Cu alte cuvinte, nu este suficientă simpla deţinere a actelor nereale sau falsificate în vederea

unei eventuale folosiri, infracţiunea consumându-se în momentul prezentării, depunerii, înfăţişării

actelor în discuţie.

Din acest motiv cele două infracţiuni vamale pot fi considerat instantanee, urmarea

imediată producându-se odată cu realizarea integrală a folosirii actelor, adică odată cu prezentarea

lor la autoritatea competentă.

Urmarea imediata constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale bazate pe

încrederea acordată înscrisurilor, indiferent dacă s-a produs vreo consecinţă juridică în urma

folosirii actelor vamale, de transport sau comerciale, nereale sau falsificate.

Cu privire la acţiunea de folosire a actelor falsificate, în literatura de specialitate s-au

exprimat păreri diferite. Unii autori au considerat că între infracţiunile de uz de fals şi folosirea de

79

acte falsificate ar exista o „conexiune teleologică" şi că, datorită autonomiei lor, în ce le priveşte,

sunt şi rămân aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

Alţii sunt de părere că uzul de fals este absorbit în conţinutul infracţiunii vamale.

Considerăm că infracţiunea de folosire de acte falsificate, prevăzută de art. 273 din Legea nr.

86/2006 este o variantă specială a infracţiunii de uz de fals şi de aceea nu sunt aplicabile regulile

concursului de infracţiuni. Pe de altă parte, aplicarea acestor reguli nu ar avea nici o utilitate

practică.88 Problema concursului sau infracţiunii continuate ar putea fi luată în discuţie în situaţia

repetării acţiunii de folosire a actelor nereale sau falsificate.

Pentru existenţa acestor infracţiuni vamale, legea nu prevede producerea vreunei consecinţe

juridice sau materiale şi nici nu impune realizarea condiţiei ca mărfurile sau bunurile să fi fost

introduse ori scoase din ţară.

Simpla folosire a documentelor nominalizate este suficientă pentru atragerea răspunderii

penale, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.

d). Latura subiectivă

Folosirea de acte nereale şi folosirea de acte falsificate sunt infracţiuni ce se comit numai cu

intenţie directă. Din economia textelor rezultă că autorii trebuie să dorească folosirea actelor, să

ştie că acestea se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă ori că sunt falsificate,

să prevadă rezultatul faptelor şi să urmărească producerea lui. Nu prezintă relevanţă împrejurarea că

rezultatul faptelor nu s-a produs.

Mobilul cu care au acţionat infractorii nu interesează din perspectiva existenţei

infracţiunilor. Cunoaşterea lui poate prezenta importanţă pentru aplicarea unor circumstanţe

atenuante sau agravante, după caz. Dovada că autorii au cunoscut situaţia actelor rezultă din

faptul folosirii lor.

e). Sancţiuni

Legea nr. 86/2006 pedepseşte infracţiunea de folosire de acte nereale cu închisoare de la 2 la 7

ani şi interzicerea unor drepturi, iar folosirea de acte falsificate cu închisoare de la 3 la 10 ani şi

interzicerea unor drepturi.

88 O Nastase, Contrabanda calificata – Teza doctorat, Bucuresti, 2007

80

Dacă infracţiunile sunt săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de mai

multe persoane constituite în bandă, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor

drepturi.

Când făptuitorii sunt angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice care au ca

obiect de activitate operaţiuni de import-export ori în folosul acestor persoane juridice, se poate

aplica şi interdicţia exercitării ocupaţiei, potrivit Cod. Pen.

Când prin săvârşirea celor două infracţiuni vamale au fost trecute peste frontieră anumite

mărfuri sau bunuri, iar aceasta constituie o infracţiune prevăzută în alte legi, se aplică pedepsele

prevăzute în legile respective, dacă sunt mai aspre.

Actul falsificat folosit la autoritatea vamală se declară ca atare şi se anulează în tot sau în

parte, potrivit art. 445 Cod. Proc. Pen.

SECŢIUNEA 2: Probleme criminologice ale infracţiunii de fals în înscrisuri

Criminalitatea românească în formele sale variate – fenomen determinat de

criminogeneze (exogene-endogene) complexe – cuprinde încă din societatea antică a geto-dacilor şi

crimele pedepsite de lege sub denumirea infracţiunii de fals.

Determinate de factori criminogeni generali şi specifici în criminalitatea societăţii româneşti

de tranziţie, proliferarea continuă a faptelor de acest fel se datorează criminogenezelor specifice,

cadru în care cercetările de specialitate pun în lumină adevărul în condiţiile economiei de piaţă.

Operaţiunile de falsificare a înscrisurilor ispitesc pe cei dornici de a obţine venituri pe căi

ilicite, scopuri care nu ar putea fi realizate altfel sau pe cei pentru care alterarea adevărului apare ca

singura modalitate de rezolvare a situaţiei critice în care se află.

Criminogenezele endogene specifice infracţiunilor de fals în înscrisuri au în cadrul lor pe

lângă conştiinţa şi voinţa infractorului dominat de hotărârea că va reuşi să dea aparenţă de adevăr

produsului operaţiunii de fals, certitudinea că în genere este uşor de a obţine foloase prin manopere

simple sau frauduloase menite să altereze încrederea publică 89.

Determinate de criminogeneze specifice, între care se află şi criminogenezele caracteristice

criminalităţii intelectuale organizate în baza unor scenarii cu caracter secret, operaţiunile de

falsificare a înscrisurilor au modalităţi variate de săvârşire.

89 V. D. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 21

81

Pe lângă situaţia că ele constituie un mijloc pentru realizarea de profituri, deseori

operaţiunile de fals sunt comise şi pentru a servi ca mijloc de săvârşire sau ascundere a săvârşirii

altor infracţiuni, cum sunt infracţiunile contra patrimoniului (delapidarea, furtul etc.).

Studiul de caz efectuat în astfel de infracţiuni conexe, pune în lumină adevărul că factorii

criminogeni specifici infracţiunilor de fals se află în interacţiuni fireşti cu factori criminogeni care se

află la originile infracţiunilor în vederea cărora este folosită operaţiunea de fals. Studiul întrepris

însă asupra criminalităţii descoperite şi judecate pe raza municipiului Bucureşti, oferă date asupra

unei tipologii aparte de infractori falsificatori.

Tipologiile infractorilor falsificatori cuprind:

Categoria promotorilor, adică a celor care iniţiază , organizează şi finanţează criminalitatea de

acest fel mai ales criminalitatea organizată pe plan naţional ori internaţional (în care se află şi

„criminalitatea gulerelor albe").

Categoria executanţilor, formată din persoane care datorită funcţiilor lor au posibilitatea de a

realiza operaţii necesare alterării adevărului (de exemplu funcţionarii publici) ori persoane care au

aptitudini deosebite pentru astfel de operaţiuni (desenatori, graficieni, fotografi, etc.).

Categoria valorificatorilor produsului criminalităţii, adică cei care pun în circulaţie monedele,

valorile falsificate de cei din categoria executanţilor.

Întâlnit în cadrul criminalităţii organizate, acest trio caracteristic tipologiei infractorilor

falsificatori, nu apare în cazul falsurilor cu produs unic (de exemplu falsificarea unei diplome de

studii).

Variaţi, ca şi formele de existenţă şi manifestare a infracţionalităţii produsă prin operaţiuni

de fals, factorii criminogeni pe terenul cărora apare tipologia infractorilor falsificatori au totuşi ca

trasătură definitorie structurarea concretă a criminogenezelor vechi sau noi prin personalitatea

omului infractor aparţinând uneia sau altei din tipologiile arătate.

În finalul acestor consideraţiuni, apare deci necesară sublinierea cerinţei cunoaşterii

infracţiunilor de fals în înscrisuri, nu numai prin prisma dispoziţiilor incriminate prevăzute în art.

288-294 din partea specială a Cod. Pen., ci şi din unghiul de vedere al criminologiei generale şi

speciale. 90

În considerarea celor afirmate mai sus s-ar putea diferenţia unele aspecte criminologice

definitorii:

90 S. Bogdan, Criminologie, Ed. Sfera Juridică, Cluj, 2006, p. 285

82

a). Falsificarea este o faptă care ispiteşte uşor pe cei dornici de a realiza pe căi ilicite scopuri

pe care le-ar fi greu dacă nu imposibil să le realizeze altfel sau pe cei cărora falsul le apare ca

singura posibilitate de a ieşi dintr-o situaţie critică.91

Această ispitire este determinată pe deoparte de convingerea făptuitorului că va izbuti să dea

aparenţa de adevăr produsului falsificării, iar pe de altă parte de credinţa că, în genere, este uşor de

surprins încrederea altora.

Ca mobil infracţiunile de fals în înscrisuri sunt totdeauna săvârşite din dorinţa sau

necesitatea de a trage direct sau indirect un profit.

În afară de faptele de fals care constituie prin ele însăşi un mijloc de realizare de prfituri,

deseori aceste fapte sunt comise pentru a servi ca mijloc la săvârşirea sau la ascunderea săvârşirii

altor infracţiuni. În aceste situaţii, aspectele criminologice ale falsului se împletesc cu cele ale

infracţiunilor în vederea cărora este folosită infracţiunea de fals.

Din punct de vedere al specificului criminologic uman al infracţiunilor de fals se deosebesc

cele trei specii de cooperatori la faptele de fals de oarecare importanţă. Acest trio criminologic nu

este însă absolut necesar, putându-se reduce la un duo sau chiar la un solo în cazul falsificării unei

diplome atestat, foi de drum, sau a unei piese justificative sau livrete de economii.

Factorii criminogeni care acţionează asupra acestor specii de cooperatori la activitatea

infracţională de fals pot fi însă diferiţi pentru fiecare specie, dar la toţi apare însă un stigmat comun:

deficienţa morală.

b) Infracţiunile de fals ocupă în societate un loc de frunte, prin numărul şi varietatea lor, în

coloanele cronicilor judiciare şi în rubricile statisticelor criminale.

Infracţiunile de fals, din punctul de vedere al geneticii lor, se situează în orânduirea

capitalistă în acelaşi compartiment cu infracţiunile contra patrimoniului.

Şi unele ca şi celelalte sunt generate fie de condiţiile vitrege de trai ale celor lipsiţi de

mijloace din societatea capitalistă, fie de neînfrânta cupiditate, de goana după profituri prin orice

mijloace care domină conştiinţa majorităţii oamenilor din lumea capitalistă. Aceasta explică

schimbările continue intervenite în activitatea falsificatorilor. 92

În tehnica criminalistică sunt folosite numeroase procedee şi mijloace perfecţionate pentru

depistarea şi constatarea falsurilor, dar în acelaşi timp falsificatorii organizaţi recurg la abile şi

ingenioase operaţiuni menite să asigure obţinerea unor falsuri cât mai reuşite şi să neutralizeze 91 Anamaria Cercel, Criminologie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 27592 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 38

83

eforturile investigaţiilor criminalistice.93

c) În statele cu orânduire socialistă infracţiunile de fals constituie în genere un fenomen

infracţional limitat, îrudit cu cel al infracţiunilor contar avutului obştesc. Cele mai multe fapte de

fals sunt săvârşite pentru a înlesni sau ascunde aceste infracţiuni patrimoniale, iar făptuitorii lor

aparţin acelei categorii de elemente neevoluate a căror conştiinţă este stăpânită de porniri generate

de rămăşiţele sau exemplele trecutului.

Ca şi infracţiunile patrimoniale, infracţiunile de fals vor dispărea treptat ca rezultat inevitabil

al procesului continuu de asanare a conştinţei tuturor elementelor rămase în urmă.

Acest proces este o legitate în orânduirea societăţii noastre, fiindcă datorită marilor şi

necontenitelor transformări ale condiţiilor de viaţă din ţara noastră care asigură satisfacerea tot mai

deplină a tuturor nevoilor materiale culturale şi morale ale oamenilor, aceste condiţii obiective de

viaţă vor acţiona puternic asupra tuturor celor a căror conştiinţă se află încă la un nivel scăzut.

Conştiinţa acestora va deveni din ce în ce mai receptivă la exemplul grăitor pe care zi de zi îl

dă imensa majoritate a oamenilor prin atitudinea lor de înaltă ţinută morală, prin respectul neclintit

faţă de legi şi faţă de regulile de convieţuire socială.

SECŢIUNEA 3 : Aspecte criminalistice ale infracţiunii de fals în înscrisuri

3.1. Stabilirea falsului în acte

Potrivit dispoziţiilor art. 288-290 Cod. Pen, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială

sau intelectuală.

Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât şi cel în înscrisuri sub semnătură privată,

este consecinţa contrafacerii sau alterării lor, în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.

El poate fi săvârşit printr-o modificare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate

sau în parte a unui înscris oficial.94

Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de

către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte

sau împrejurări neadevărate în înscrisul astfel întocmit.

93 E. Stancu, Tratat criminalistică, editia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 11394 I. Neagu, Falsul în înscrisuri, teză de doctorat, Bucureşti, 1976, p. 53

84

Spre deosebire de falsul total al unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o

anumită “unitate de structură, atât logică, cât şi grafică”, falsului parţial îi lipseşte această unitate, în

general fiind mai uşor de depistat.95

Principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri le reprezintă înlăturarea sau

acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic (litera sau cifra), imitarea unui

scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris. În falsificarea unui înscris poate fi folosită

numai una dintre aceste modalităţi, dar pot fi întrebuinţate concomitent.

Actele pot fi falsificate total sau parţial. Ele se redactează în numele unei instituţii ori

întreprinderi de stat, al unei organizaţii obşteşti sau al unei persoane particulare. Persoana în numele

căreia se elaborează actul poate să existe în realitate ori să fie fictivă.

Actele falsificate în întregime de aceeaşi persoană au unitate de structură, atât logică, cât şi

grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea situaţiilor de falsuri parţiale.

Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul utilizat la

falsificare, de natura hârtiei şi a substanţei de scris folosite la întocmirea actului.

Falsul în acte se realizează prin înlăturarea, acoperirea sau adăugarea de text, contrafacerea

scrisului, falsificarea ştampilelor şi a semnăturilor.

3.1.1. Falsul prin înlăturare de text

Falsul prin înlăturare de text are loc pe cale mecanică şi chimică. Procedeele de înlăturare

mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuirea şi radierea.

Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuţite, cum sunt lama de ras, cuţitul,

vârful unui ac, precum şi unele substanţe abrazive, pulverizate într-un strat fin pe suprafaţa hârtiei,

după care se freacă uşor locul care urmează a fi şters.

În general, falsul prin răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, litere sau

alte semne şi, în mod obişnuit, se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă sau dactilografiate.

Radierea se face cu guma de şters sau uneori chiar cu miez de pâine. De obicei, falsul prin

radiere se întinde pe o suprafaţă mai mare decât prin răzuire, vizând mai multe semne.

Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite obiecte produce, odată cu înlăturarea

semnelor, şi o deteriorare a suprafeţei hârtiei. Porţiunea ştearsă devine mai mată, fără luciu,

scămoşată şi mai subţire în comparaţie cu părţile neşterse.

95 V. Cătuna, Criminalistică, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 285

85

Dacă are reţea de protecţie,96 pe zona radiată sau răzuită desenul protector este vătămat atât

de mult încât se observă şi cu ochiul liber. Reţeaua de protecţie se prezintă pe suprafaţa hârtiei cu

destinaţie specială sub forma unor desene din felurite linii de una sau mai multe culori , care se

distrug în cazul ştergerii mecanice.

Alte urme, mai greu de observat, constau din resturi de substanţă din traseul scrisului şters.

Atare urme se evidenţiază în condiţii de laborator prin aplicarea procedeului fotografiei selective.

Scrisul cu creionul sau cu pixul prezintă pe traseu şi modificări în masa hârtiei, mai ales când

aceasta este de calitate inferioară.

Urmele de adâncime create de instrumentul de scris nu se înlătură prin ştergere, rămânând

aproape intacte. Ele sunt mai pronunţate pe verso-ul actului, sub forma unui traseu proeminent, prin

care, de multe ori, se reconstituie scrisul şters.

În cazurile când pe zonele vătămate ale hârtiei se scrie un nou text, traseul respectiv are un alt

aspect. Când se scrie cu cerneală, aceasta difuzează mult în părţile laterale ale scrisului nou, precum

şi în masa hârtiei.97

Dacă peste zona scrisului şters se scrie cu creionul sau cu pixul, traseul astfel realizat este mai

pronunţat, mult mai adâncit în masa hârtiei şi privit sub lupă, evidenţiază uşoare goluri de substanţă

colorată.

Pentru descoperirea falsului prin răzuire sau radiere se examinează actul sub un izvor de lumină

ce cade oblic pe suprafaţa hârtiei: porţiunea vătămată este mai mată; apoi, se priveşte actul în zare şi

partea răzuită sau radiată, datorită subţierii hârtiei din locul respectiv, este mai transparentă.

De asemenea, se mai poate pulveriza pe hârtie praf fin de grafit, zona ştearsă pe cale mecanică

va fi puternic îmbibată cu firicele de pulbere. Nu se prea recomandă acest procedeu, deoarece

firicelele de pulbere de grafit imprimate pe suprafaţa descleiată prin ştergere creează greutăţi

expertului criminalist în procesul examinării actului.

Când nu se descoperă prin procedeele menţionate, se recurge la vaporizarea cu iod şi la

cercetarea actului sub radiaţii ultraviolete. Vaporii de iod aderă în cantitate mare la regiunile

şterse pe cale mecanică, colorându-le în brun-închis, iar sub razele ultraviolete aceste regiuni au o

luminiscenţă diferită de cele nevătămate.98

96 M. Dianu, Iniţiere în grafologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 3997 D. Sandu, Falsul în acte, Ed. Dacia, Cluj, 1977, p. 6898 I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 189

86

Textele răzuite sau radiate pot fi evidenţiate prin diferite procedee de fotografiere a actului

cu filtre de lumină, sub raze infraroşii, ultraviolete, şi prin aplicarea metodei difuzo-copiativ99.

Corodarea este o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiţi reactivi chimici. Ea

decolorează scrisul, transformând cerneala într-o compoziţie slab colorată ori chiar incoloră. În acest

scop, de obicei, se folosesc acizi diluaţi şi substanţe alcaline care au în soluţie o substanţă bazică.

Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales al solvenţilor organici,

decolorează scrisul şi chiar îl dizolvă, din care cauză, traseul său, de multe ori, dispare total.

Partea vizată are, de obicei, o nuanţă de culoare diferită de cea a regiunilor necorodate sau

nespălate, este mai fragilă, cu însemnate pierderi de netezime şi luciu.

Dacă textul înlăturat este înlocuit cu altul, acesta din urmă diferă de primul prin grosimea

scrisului, nuanţa de culoare şi prin difuzarea substanţei în hârtie.

Actele corodate sau spălate se examinează sub raze ultraviolete, la microscop şi prin

intermediul unor reactivi chimici, în vederea constatării falsului alterat.

3.1.2. Falsul prin acoperire de text

Falsul prin acoperire de text se realizează cu haşuri de aceeaşi substanţă ca şi scrisul ori se

creează peste scris cu pete de cerneală ori de altă substanţă .

În situaţia când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei şi a scrisului din regiunea

acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumină în transparenţă, sau cu filtre de

culoare.

De asemenea, se poate recurge şi la fotografierea scrisului acoperit sub radiaţii infraroşii.

Prin acest procedeu se obţin rezultate bune dacă traseul scrisului acoperit este pentru aceste raze

opac, iar substanţa care îl acoperă penetrabilă, cum ar fi, de pildă, scrisul executat cu creion de

grafit, tuş negru, cerneală tipografică etc. şi acoperit cu cerneală obişnuită.

În fine, când scrisul acoperit este executat cu creion sau cu pix, se încearcă folosirea

diferenţei de relief prin fotografia de umbre a verso-ului actului în cauză.

O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu cerneluri

invizibile. În practica cercetării criminalistice se întînleşte destul de des evidenţierea scrisului

invizibil, realizat cu diferite substanţe incolore, cunoscute sub denumirea generală de cerneluri

simpatice.

99 E. Chiriac, Aplicarea metodei difuzo- copiative în studiul şi expertizarea documentelor, în probleme de medicină legală şi judiciară, vol. V, Ed. Medicală, Bucureşti, 1996, p. 161

87

Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obişnuită şi de multe ori între rândurile

unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuiala asupra mesajului secret propriu-zis. Printre aşa-numitele

cerneluri simpatice, practic mai des utilizate, pot fi amintite sucul de lămâie sau de ceapă, laptele

dulce, saliva, acidul sulfuric diluat, soluţii din săruri de cobalt. Unele substanţe folosite se colorează

mai mult sau mai puţin intens sub acţiunea căldurii, iar altele prin tratarea cu anumiţi reactivi

chimici.100

Evidenţierea scrisului astfel întocmit se poate realiza prin mai multe procedee. Pentru

început, actul suspect se examinează sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii asupra sa, prin care

se observă o uşoară diferenţă de strălucire din cauza substanţei folosite, şi o diferenţă de relief pe

suprafaţa hârtiei, datorită instrumentului de scris.

Dintre procedeele de laborator, unele se bazează pe folosirea efectului razelor invizibile,

altele pe aplicarea anumitor substanţe pulverulente sau pe tratarea actului suspect cu vapori ori cu

soluţii de iod.

Sub radiaţii ultraviolete şi infraroşii, scrisul este relevant fie prin reflectarea radiaţiilor

utilizate, fie datorită producerii luminiscenţei.

Cu razele Roentgen se evidenţiază scrisurile executate cu cerneluri care conţin săruri ale

metalelor grele ( plumb, mercur, fier, zinc etc.). Tratarea actului suspect cu substanţe pulverulente şi

cu iod se face prin procedeele aplicate la evidenţierea urmelor latente ale reliefului papilar.

3.1.3. Falsul prin adăugare de text

Falsul prin adăugare de text constă în alăturarea la textul existent a unor semne sau cuvinte.

Asemenea adaos schimbă sensul iniţial al conţinutului actului, cum se întâmplă în cazul trecerii

cuvintelor din masculin la feminin, din singular la plural, doar printr-o singură literă. Uneori, chiar

mai simplu se schimbă înţelesul unei fraze printr-o singură virgulă etc.

Textul adăugat se descoperă după criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului, după

felul de ordonare şi desfăşurare a scrisului.

Specifice la scrisul adăugat sunt prescurtările neobişnuite ale unor cuvinte, înghesuirea

literelor sau a cifrelor, orientarea diferită a rândurilor, precum şi numeroase elemente de detaliu ale

celor două scrisuri, dacă falsul s-a comis de către o altă persoană decât autorul textului autentic.

La cele dactilografiate, semnele adăugate au o poziţie deviată faţă de textul original, sunt

mai sus sau mai jos faţă de orizontala scrisului.

100 Cristina Rotaru, op. cit., p. 108 - 110

88

De asemenea, pasul dintre semnele imediat apropiate ale celor două scrisuri diferă ca

mărime, fiind mai mic sau mai mare atât faţă de mărimea distanţelor dintre semnele scrisului iniţial,

cât şi mărimea distanţelor dintre semnele scrisului adăugat.

Diferenţa de pigmentaţie a cernelurilor este, de asemenea, un indiciu al adăugirilor de

text. Se constată prin cercetarea actului la microscop, cu filtre separatoare de culori, sub raze

ultraviolete sau infraroşii.101

Nu se pierde din vedere nici direcţia rândurilor şi diferenţa de suport pentru scris, în

cazurile adăugirilor făcute cu creion sau cu pastă.

Când celelalte procedee nu dau rezultate se recurge la analiza chimică.

3.1.4. Falsul prin contrafacerea scrisului

Falsul prin contrafacerea scrisului cunoaşte copierea şi imitarea. 102

Copierea se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii altei persoane în

transparenţă, utilizând hârtia de calculator, copiativă sau cea obişnuită. Textul copiat pe această cale

are următoarele elemente caracteristice: întreruperi în cursivitatea scrisului, retuşuri, reluări,

tremurături, presiune uniformă şi aceleaşi dimensiuni cu ale scrisului copiat.103

Imitarea se efectuează după un scris original sau din memorie. După scrisul original,

imitarea se realizează cu modelul autentic în faţă, pe când cea din memorie pe baza unui prealabil

exerciţiu.

În ambele variante, în conţinutul actului falsificat, se întânlesc atât caracteristici din scrisul

imitat, cât şi din cel obişnuit al falsificatorului.

Dintre caracteristicile “scăpate” pot fi amintite trăsăturile de legătură ale literelor, linia

de bază a literelor, orientarea rândurilor, punctele de atac în formarea literelor şi cifrelor, finalizările

semnelor etc.

3.1.5. Falsul ştampilelor

Falsul ştampilelor se realizează prin contrafacerea, desenarea pe actul în cauză a unei

impresiuni de ştampilă, transferarea impresiunii autentice pe actul fals.

101 C. Suciu, Cercetarea criminalistică a documentelor falsificate, Analele Univ. C.I.Parhon, Stiinte Juridice, nr. 13 – 14, 1959 şi 1960, p. 182102 L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi, 1973, p. 213 - 225103 I. Mircea, op. cit., p. 192

89

Contrafacerea ştampilelor autentice după impresiunile depuse pe diferite acte se execută

prin zincografie sau confecţionarea manuală a unei ştampile.

Confecţionarea ştampilelor prin zincografie dă rezultatele cele mai apropriate de original,

din care cauză foarte greu se poate descoperi falsul.

În asemenea situaţii trebuie examinat fiecare detaliu de uzură de pe ştampila originală din

perioada când se pretinde că ar fi fost elaborat actul fals.

Drept elemente de comparaţie pentru studiu se iau detaliile din impresiunile ştampilei

autentice create aproximativ în timpul elaborării actului suspect de fals.

Ştampilele false se confecţionează manual, de obicei, din cauciuc, material plastic şi

piele. Impresiunile create cu asemenea ştampile se deosebesc de cele originale prin detaliile în

general mai grosolan, cum ar fi distanţa dintre litere, conturul, mărimea şi lăţimea lor.

De asemenea, la aceste semne ale ştampilei false se deosebesc şi poziţiile axelor

longitudinale ale semnelor faţă de linia de bază a scrisului. La ştampilele astfel confecţionate,

detaliile emblemelor nu sunt redate cu fineţe, unele din ele fiind chiar scăpate.

Uneori se folosesc, drept ştampile, monedele de metal sau ştampilele vechi scoase din uz,

ştampilele curente ale unor instituţii sau organizaţii obşteşti. În momentul creării impresiunii,

ştampila improvizată se răsuceşte puţin pentru a nu se distinge scrisul imprimat pe hârtie.

Pentru comparaţie se folosesc impresiuni ale ştampilei autentice de pe acte elaborate în

perioada respectivă.

Ştampilele se mai falsifică prin desenarea după impresiunea ştampilei originale, prin

copiere directă sau prin imitare.

În asemenea cazuri, impresiunea desenată se deosebeşte de cea originală prin distanţele

diferite între litere, diferenţele de mărime, contur şi lăţime, precum şi lipsa de uniformitate la

intensitatea de culoare.104

Se mai poate observa grosimea exagerată şi neuniformă a tuşului sau a cernelii cu care s-a

desenat impresiunea. Pe cale chimică se constată diferenţa de compoziţie dintre tuşul de ştampilă şi

substanţa din impresiunea falsă.

O altă modalitate de falsificare a ştampilelor este transferarea pe actul fals a unei

impresiuni autentice, prin intermediul unei pelicule, al hârtiei fotografice umezite, al unei plăci de

sticlă gelatinată şi cu albuş de ou fiert.105

104 M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 70105 C. Suciu, op. cit.,p. 481

90

Caracteristicile urmei transferate sunt: impresiunea obţinută este foarte slab colorată, iar

caracterele sunt foarte difuze, din cauza umezelii de pe suprafaţa materialului utilizat la transferare.

3.2.Semnăturile falsificate

3.2.1. Procedee de falsificare a semnăturilor

a). Falsificarea semnăturilor prin copiere

Contrafacerea semnăturilor prin copiere este foarte des uzitată. Copierea urmăreşte redarea

cât mai fidelă a unei semnături autentice, prin urmărirea, trăsătură cu trăsătură, a conturului acesteia.

Operaţia poate fi făcută direct sau indirect (prin folosirea unui clişeu intermediar).

Prima modalitate numită şi „decalc” se bazează pe executarea unor operaţiuni devenite

clasice: hârtia ce va servi ca suport semnăturii falsificate se aşează peste actul ce conţine semnătura

autentică aleasă ca model, apoi ambele coli sunt plasate în direcţia unei surse de lumină, pe o

suprafaţă transparentă, de obicei geamul unei ferestre. Astfel conturul semnăturii autentice va deveni

vizibil pe suprafaţa celei de-a doua hârtii pe care va fi trasat cu ajutorul unui element scriptural.

A doua modalitate de copiere presupune două etape:

Prima, are ca obiectiv transpunerea traseului semnăturii model pe suprafaţa de hârtie a

preconizatului act fictiv.

Operaţiunea se poate face prin mai multe mijloace. În mod curent, grafismul de ghidare este

obţinut prin următoarele tehnici:

redare prin decalc (situaţie în care conturul semnăturii model este trasat cu un creion fin);

reproducere cu ajutorul hârtiei copiative

evidenţierea acestuia sub forma unei urme de presiune realizată prin urmărirea firului grafic al

semnăturii autentice în tehnica decalc cu un obiectiv având o proeminenţă ascuţită. Această

ultimă modalitate are în vedere situaţiile în care în urma execuţiei normale a unei semnături,

imaginea acesteia se poate imprima pe actele aflate dedesubt.

A doua etapă de execuţie în cazul semnăturilor copiate indirect rezidă în repasarea grafismului de

ghidare cu un instrument scriptural, stiloul sau pixul cu pastă.

Dorinţa de a reda cât mai fidel o formă grafică străină, dificultăţile pe care le implică

urmărirea, segment cu segment, a unui traseu, adeseori complicat, impun falsificatorului un ritm de

execuţie lent, o manieră picturală în trasarea liniilor.

91

Uneori, scriptorul va fi nevoit să facă scurte pauze după care instrumentul scriptural îşi va

relua traseul. Aceste întreruperi sunt sesizabile.

Traseul semnăturilor copiate reţine deseori şi alte imperfecţiuni, cum ar fi tremurăturile ce

pot să apară în orice punct al firului grafic ca urmare unor factori ca: tensiunea musculară exagerată

a mâinii lipsa de îndemânare a scriptorului, emoţia.

Deşi aprecierile în această privinţă nu sunt deloc uşor de făcut, în general se consideră că

există posibilităţi de decelare a tremurăturilor datorate falsului de cele de sorginte naturală. Pentru

un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului şi a tremuratului natural

(patologic) este exclusă.

b). Falsificarea semnăturii prin imitare

Ca şi copierea, contrafacerea prin procedeul imitaţiei urmăreşte acelaşi lucru şi anume

redarea cât mai fidelă a unei semnături autentice, în scopul întocmirii unui act cu conţinut nereal.

Spre deosebire de tehnica copierii ce presupune urmărirea traseului, punct cu punct, prin

conducerea instrumentului scriptural de la începutul până la sfârşitul traiectoriei acestuia, imitaţia

constă în reproducerea unei semnături prin observarea directă a acesteia, în urma unui studiu, a unor

exerciţii prealabile sau din memorie.

Execuţia în prezenţa modelului poate avea loc în două maniere: servilă şi liberă.

Imitaţia servilă

În cadrul imitaţiei servile, scriptorul va încerca să reproducă, cât se poate de fidel, imaginea

pe care o studiază vizual, în permanenţă. Aceasta va fi trasată, reconstituită atent, migălos, porţiune

cu porţiune. O astfel de operaţie necesită un ritm lent de execuţie. Presiunea de scriere va fi

uniformă. Construcţia rezultată va avea un aspect general artificial, static, uşor de distins în raport cu

un grafism natural.

Imitaţia servilă necesită o tehnică apropriată de cea a desenului. Ca urmare, în mod obişnuit,

grafismele obţinute prin acest procedeu nu vor prezenta decât foarte rar elemente grafice specifice

autorului, situaţie ce conduce la imposibilitatea identificării acestuia.

Imitaţia liberă

Imitaţia liberă poate fi realizată prin trei modalităţi:

prin acţiune directă având semnătura originală în faţă;

prin exerciţii prealabile

prin reproducerea din memorie.

92

c). Falsificarea semnăturii prin execuţii din fantezie

Execuţia din fantezie nu îşi propune reproducerea fidelă a unei semnături autentice.

Persoanele care recurg la această modalitate de fals se arată a fi prea puţin preocupate de

caracteristicile semnăturii originale, pe care nu intenţionează să le redea nici măcar în linii generale.

În unele cazuri persoanele în numele cărora vor fi executate semnături fanteziste sunt fictive,

reprezentând nişte nume înscrise în general pe ştate de plată .

Când se solicită expertului examinarea unor astfel de semnături este bine să i se pună la

dispoziţie şi probe de scris ale persoanelor bănuite că ar fi executat în mod fictiv semnăturile în

litigiu. De multe ori, în scrisul falsificatorului se pot găsi suficiente caracteristici similare celor

întâlnite în traseul semnăturilor executate din fantezie.106

d). Falsul prin folosirea unei semnături autentice

Reprezintă un procedeu de falsificare a unor acte pe baza unei semnături autentice, procurată

prin diverse mijloace, fără ştirea autorului.

Înscrisurile contrafăcute în acest fel prezintă avantajul că iscălitura pe care se bazează

provine în mod cert de la titular, aspect pe care îl va confirma o eventuală expertiză. În acelaşi timp

se înţelege că, semnătura respectivă nu va exprima voinţa autorului, ea fiind dată pentru alt conţinut.

Periculozitatea folosirii ca probe în procesul judiciar a unor astfel de documente este

evidentă, stabilirea faptului că o astfel de semnătură este preexistentă celorlalte grafisme din

conţinutul acestora, nefiind, în general, o chestiune uşoră.

Din acest punct de vedere se poate vorbi despre următoarele tehnici de fals:

* falsul prin decupare – semnăturile autentice sunt detaşate în general prin tăiere, din corpul unor

acte reale .

Frecvent, actele falsificate prin acest procedeu au dimensiuni neobişnuit de mici, lucru

datorat spaţiului redus de hârtie nescrisă existent în vecinătatea semnăturii. Falsificatorul va fi nevoit

deseori să-şi comprime scrisul. 107

* falsul prin folosirea unei semnături date în alb – semnăturile ,,date în alb” sunt grafisme

autentice executate pe suprafeţe de hârtie cu

format obişnuit, ce urmează însă să fie

completate scriptic ulterior semnăturii.

* falsul prin ,,furtul de semnătură”- semnăturile autentice necesare acestui gen de fals sunt 106 A. Frăţilă, Gh. Păşescu, op. cit., p. 72107 Marina Lucia, Particularităţile examinării semnăturilor furate, Min. Justiţiei, Bucureşti, 1979

93

obţinute prin intermediul hârtiei copiative.

Înainte ca titularul semnăturii să semneze, în cunoştinţă de cauză, un document în mai multe

exemplare cu ajutorul hârtiei copiative, printre acestea sunt introduse, fără ştirea sa, o hârtie nescrisă

şi una copiativă.

Astfel, în momentul semnării, se va obţine, fără ştirea autorului, o semnătură autentică, în

baza căreia se va întocmi actul dorit.

* falsul prin folosirea unui timbru ce reţine o semnătură

Timbrele sunt prezente pe multe acte. Sunt cazuri în care pe suprafaţa unor astfel de timbre

sunt executate semnături autentice.

Transferată împreună cu timbrul respectiv pe o altă suprafaţă de hârtie, acestea pot servi la

întocmirea unor acte cu conţinut nereal, „girat” însă de caracterul autentic al iscăliturii.

* falsul prin utilizarea unei urme de presiune

Şanţuri de presiune ce redau conturul unei semnături autentice pot să apară în urma unei

execuţii naturale pe o suprafaţă de hârtie ce se află sub actul real, neexcluzându-se posibilitatea ca

acestea să fie obţinute şi în mod intenţionat.

* falsul prin tehnici de colaj

Semnăturile necesare întocmirii prin acest procedeu a unui act cu conţinut fictiv, sunt obţinute

prin decupaj direct de pe suprafaţa de hârtie pe care au fost executate în mod natural sau indirect, prin

reproducerea cu un aparat copiator a actului respectiv, urmată de o decupare operată pe copie.108

Enumerarea nu are un caracter exhaustiv, în practică putând fi întâlnite şi alte modalităţi de fals

de acest gen.

e). Autofalsificarea semnăturii

Autofalsificarea sau deghizarea se referă la acele situaţii când un individ procedează la

modificarea propriei semnături, în ideea, deloc cinstită, de a o modifica ulterior.

Deghizarea este însă un procedeu de fals cu un statut „sui generis” în sensul că nu este

pedepsit expres de legislaţia penală română, lucru facilitat de faptul că autorul, odată identificat, îşi

recunoaşte, de obicei, semnătura, aspectul încercării de înşelăciune fiind trecut sub tăcere.109

3.2.2. Posibilităţi de stabilire a autorului unei semnături falsificate

108 G. Potrivitu, Observaţii în legătură cu infracţiunile de fals în înscrisuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 110109 M. Dianu, op. cit., p. 213

94

Stabilirea autorului unei semnături ce nu provine de la titular, cu alte cuvinte a unei semnături

falsificate, interesează mai puţin în domeniul procesual civil, dar se dovedeşte a avea o mare

importanţă în sfera procesual penală.

În concepţia dreptului penal, rezolvarea unei infracţiuni de fals în înscrisuri, presupune nu

numai stabilirea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, ci şi stabilirea altor elemente printre care se

numără identificarea persoanei care a săvârşit fapta.

Identificarea autorului unui fals nu este însă o chestiune uşoară dat fiind faptul că prin însăşi

natura lor majoritatea manoperelor de acest gen conservă destul de puţine caracteristici din scrisul

autorului.

În esenţă, posibilităţi de identificare ale autorului unei semnături falsificate depind de

procedeul de contrafacere folosit.

Referitor la această problemă, în literatura de specialitate se afirmă că modalităţi de

falsificare precum copierea110 sau imitaţia servilă nu permit stabilirea autorului, în schimb,

grafismele obţinute prin alte tehnici (imitaţie liberă, execuţie prin fantezie, deghizare) oferă şansa

identificării plastografului. Aceasta poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de elementele proprii

autorului pe care le reţine semnătura falsificată.111

3.2.3. Examinarea documentelor şi semnăturilor supuse expertizei

Stabilirea autenticităţii unei semnături sau a faptului dacă aceasta aparţine unei anumite

persoane, alta decât titularul, necesită o examinare comparativă. Pentru ca analiza să fie eficace, este

necesar ca materialul comparativ să întrunească anumite condiţii.

Procurarea pieselor de comaparaţie necesare efectuării expertizei solicitate revine, în

principiu organului judiciar. În cazul falsurilor în înscrisuri organele judiciare pot ordona să fie

prezentate scripte de comparaţie. Când ele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt

obligate a le elibera.

Aceeaşi obligaţie revine şi persoanelor particulare, dacă nu sunt în relaţie de soţi sau de rudă

apropriată cu învinuitul sau inculpatul.

De asemenea, se stipulează că organele judiciare penale pot dispune ca învinuitul sau

inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa sau să scrie o astfel de piesă după dictare.

Deşi obligaţia procurării piselor de comparaţie revine organului judiciar, o contribuţie în

acest domeniu poate avea şi expertul.110 L. Ionescu, op.cit., p. 271111 A. Frăţilă, Gh. Păşescu, op. cit., p. 90

95

Organului judiciar îi incubă nu numai obligaţia procurării piselor de comparaţie ci şi aceea a

remiterii lor la laboratorul de expertiză. În cadrul operaţiunilor de expediere se vor lua măsuri pentru

ca acestea să nu sufere deteriorări.

În cazurile în care din motive întemeiate piesele de comparaţie nu pot fi înaintate expertului

(spre exemplu acestea sunt supuse regimului arhivelor) organul judiciar poate dispune ca verificarea

acestora să se facă printr-un expert delegat.

Acesta se va deplasa la locul unde se află actul, îl va cerceta direct şi va reţine imaginea care

interesează prin fotografiere sau xeroxare.

Piesele de compareţie nu pot fi depuse direct la laborator de persoane particulare, decât în

cazul în care organul judiciar dispune astfel, sau când se solicită expertize extrajudiciare de

persoanele interesate.

Piesele de comparaţie se pot clasifica după modul şi data întocmirii. În raport de acestea se

face deosebirea între piese de comparaţie preconstituite şi piesele executate la cerere.

Examinările în vederea verificării autenticităţii unei semnături sunt precedate de o serie de

analize, indispensabile pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare cu adevărul.

În actul prin care s-a dispus examinarea se află, de regulă sub forma unor întrebări, obiectul

expertizei. De obicei, aceasta se rezumă la verificarea autenticităţii unui uneia sau mai multor

semnături, caz în care formularea adecvată este ,, dacă semnătura a fost sau nu executată de titular”.

Uneori, obiectul expertizei poate fi mai larg, solicitând să se stabilească „dacă semnătura care

nu aparţine titularului a fost falsificată de o anumită persoană sau de una dintre persoanele incluse

într-un cerc de suspecţi”.

Pe lângă aceste obiective, des întâlnite în actele de dispunere a expertizelor, specialiştii pot fi

solicitaţi să răspundă la alte întrebări precum:

dacă semnătura în discuţie reţine elemente ce ar trăda starea de bătrâneţe sau de boală a

scriptorului

dacă deosebirile înregistrate între semnătura în discuţie şi cele obişnuite ale titularului s-ar putea

datora execuţiei în condiţii neobişnuite (constrângere, intoxicaţie alcoolică sau medicamentoasă,

stări psihice deosebite etc.)

dacă semnătura în discuţie a fost executată cu mâna ajutată sau forţată

vechimea semnăturii în discuţie

dacă aceasta a fost executată cu acelaşi material de scriere folosit şi la trasarea altor grafisme

96

starea psihică a scriptorului în momentul semnării, respectiv dacă acesta avea sau nu

discernământ.

Determinarea obiectului expertizei presupune şi alte operaţiuni, cum ar fi:

individualizarea actului pe care se află semnătura şi a celor ce conţin semnăturile de comparaţie

localizarea construcţiilor grafice respective.

Aceste identificări se bazează pe datele inserate în actul de dispunere a expertizei.

În mod normal acestea ar trebui să conţină suficiente repere, graţie cărora să se poată stabili:

care anume dintre actele remise conţine semnătura în litigiu; pe cele de comparaţie, unde anume pe

suprafaţa documentelor respective se află semnătura în discuţie şi cele provenite în mod cert de la

titular.

Pentru individualizarea actelor, astfel de repere ar putea fi reprezentate de :

titlul actului sau, în lipsa acestuia, precizarea genului din care face parte ;

data pe care o poartă actul: data autentificării acestuia, data şi numărul de înregistrare, inserate

de către un organ sau o instituţie;

data la care a fost vizat spre neschimbare de către notar sau de către instanţă ;

pagina la care este / a fost îndosariat;

persoanele ce figurează ca părţi ale actului ;

numele persoanei pe care a fost dată;

alcătuirea semnăturii (literală, semi-literală, neliterală)

caracteristicile materialului cu care a fost trasată semnătura şi altele

În marea majoritate a cazurilor, rezultatul examinărilor concordă cu realitatea, însă nu este

exclusă şi apariţia concluziilor eronate datorate unor cauze multiple.

Pornind de la sursele care le favorizează se pot deosebi mai multe categorii de erori112 :

datorate calităţii semnăturii în litigiu,

datorate numărului mic de semnături în discuţie,

datorate lipsei originalului semnăturii în litigiu,

datorate probelor de comparat,

datorate influenţării expertului,

datorate incompetenţei expertului.

112 D. Sandu, op.cit, p. 68

97

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE ROMÂNĂ

A. Legislaţie

1. Constituţia României, Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758/ 22 oct. 2003

2. Codul penal La Zi, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

3. Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 privind modificarea şi completarea Codului Penal, publicată în

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006

4. Codul de procedură penală, ediţia a 5-a revizuită, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,

Bucureşti, 2007

5. Codul de procedură civilă şi 12 legi uzuale, ediţia a 6-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

6. Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României, publicata în Monitorul Oficial

nr. 180 din august 1997

7. Hotărârea Guvernului nr. 1.114 din 9 noiembrie 2001 pentru aprobarea regulamentului de

aplicare a Codului vamal al României, publicată în Monitorul Oficial nr. 735 din 19 noiembrie

2001

8. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 90 din 2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr.

141/1997 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial nr. 712 din 13 octombrie

2003, aprobată prin Legea nr. 39 din 11 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 18

martie 2004

9. Codul vamal (actualizat la 01.09.2008), Data apariţiei: 09.2008, Editura: C.H.BECK

10. Legea generală a vămilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din l iulie 1905; Colecţia

Hamangiu, voi. III, p. 215

11. Ordonanţa de Urgenţă nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, publicată

în Monitorul Oficial nr. 352 din 30 iunie 2001, aprobată prin Legea nr. 243 din 29 aprilie 2002,

publicată în Monitorul Oficial nr. 302 din 8 mai 2002

12. Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice -

modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2006, publicată în

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 729/20.09.2006

13. G. Antoniu, M. Popa, S. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed. Politică, Bucureşti, 1970

98

14. M. Badila şi colaboratorii, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2008

15. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal Român, vol. IV, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1972

16. V. Dongoroz şi colaboratorii, Noul cod penal şi codul penal anterior” Ed. Politică, Bucureşti,

1969

6. C. Sima, Codul penal comentat şi adnotat, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996

B. Tratate, cursuri, monografii

1. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei, Bucureşti, 1984

2. Mihaela Alexandru, Participaţia penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

3. G. Antoniu şi colaboratorii, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976

4. C. Balaban, Evaziunea fiscală, aspecte controversate de teorie şi practică judiciară, Ed. Rosetti,

Bucureşti, 2003

5. R. Bodea, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

6. S. Bogdan, Drept penal - Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009

7. S. Bogdan, Criminologie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009

8. Al. Boroi şi Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

9. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997

10. V. Cătuna, Criminalistică, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

11. Anamaria Cercel, Criminologie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009

12. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, vol. II, Bucureşti,

1996

13. V. D. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

14. N. Conea şi V. Dobrinoiu, Drept penal.Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2000

15. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969

16. M. Dianu, Iniţiere în grafologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

17. M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

18. M. Dobrinoiu şi M. A. Hotca, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii,

Ed. C. H. Beck, 2008

99

19. V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia

Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000

20. A. Filipaş, Drept penal român - Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008

21. A. Frăţilă şi Gh. Păşescu, Expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997

22. L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi, 1973

23. O. Loghin şi T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa”

S.R.L., Bucureşti, 1994

24. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001

25. E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

26. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Ed.

Universul Juridic, 2008

27. A. T. Moldovan, Drept vamal, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006

28. L. Moldovan, Curs de criminologie, Cluj, 1973

29. I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997

30. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000

31. I. Oancea, Drept penal partea generală, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971

32. G. I. Olteanu şi colaboratorii, Cercetarea activităţilor structurilor infracţionale, capitolul

Fraudele cu cărţile de credit, Ed. Sitech, Craiova, 2008

33. I. Pascu şi Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

34. T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1947

35. R. R. Popescu, Elemente de drept penal - Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2008

36. G. Râpeanu, Cursul de drept penal al RSR partea specială, Bucureşti, 1969

37. E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2007

38. E. Stancu şi colaboratorii, Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timişoara, 1999

39. R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999

40. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Bucureşti, 1975

41. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

42. C. Suciu, Criminalistică, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 19

43. I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Bucureşti, 1912

44. T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

100

45. Ioana Vasiu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Albastră, 1997

46. Gh. Vizitiu, Evaziunea fiscală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

47. C. Voicu şi colaboratorii – Investigarea criminalităţii financiar bancare, Ed. Polipress,

Bucureşti, 2003

48. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideea, Bucureşti, 199;

C. Articole, studii

1. Analele Universităţii din Bucureşti, 2007-I (ianuarie - martie), Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

2. Buletinul Curţilor de Apel nr. 3/2008, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

3. Caiete de Drept Penal, Nr. 3/2008, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008

1. V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995;

2. D. Sandu, Falsul în acte – descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1994

3. A. Ungureanu şi A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. III, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1996

4. Dorin Ciuncan, Circulaţia rutieră. Fals material, Revista de Drept Penal, nr. 2/1998, pag.118-

119;

5. G. Cudriţescu Pilă, Noţiunea de funcţionar, Revista de Drept Penal, nr. 3/2001, pag. 90;

6. B. Diamant , Gh. Dimitriu, Note cu privire la unele soluţii din practica judiciară, Revista

Curierul Judiciar nr. 3/2008, pag. 34;

7. B. Diamant, V. Luncean, În legătură cu infracţiunea de fals intelectual, Revista Dreptul, nr.

1/1999, pag. 139;

8. C. Elisei, A. V. Andonie, Noi implicaţii ale informatizării societăţii asupra dreptului: Legea nr.

455/2001 privind semnătura electronică, Revista Dreptul, nr. 12/2001, pag. 18-29;

9. V. Jurj, Despre falsul intelectual prin omisiune, Revista Dreptul, nr. 4/1996, pag. 47-50;

10. L. C. Lascu, Fals în acte contabile, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2001, pag. 119;

11. V. Luha, Scurte precizări în legătură cu regimul penal al cecului, Pro-lege nr. 2/1999, pag.

25;

12. T. Medeanu, Fals în înscrisuri ale societăţilor comerciale, Revista de Drept Penal, nr. 3/2001,

pag. 130;

13. I. Mureşan, În legătură cu elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată, în Revista Dreptul, nr. 1/1975, pag. 28-29.

101

14. V.Papadopol, Probleme generale privind infracţiunile de fals în înscrisuri, Revista Dreptul, nr.

12/1973, pag. 32;

15. G. Potrivitu, Observaţii în legătură cu infracţiunile de fals în înscrisuri, Revista Curierul

Judiciar, nr. 7/2008, pag. 110-111;

16. O. Rădulescu, Aspecte ale falsului intelectual în acte notariale, Revista Dreptul, nr. 5/1998,

pag. 66-68;

17. D. Sandu, Prevenirea falsului în înscrisuri în lumina unor constatări din practica expertizei

criminalistice, Revista de Drept Penal, nr. 8/1973;

18. Gh. Voinea, Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, în Revista Dreptul, nr.3/1999, pag. 100;

19. Infractorii on-line fac avere din vânzarea programelor anti-virus false, Jurnalul Naţional, 30

ianuarie 2009, pag. 13

20. Irakian prins prin Interpol, eliberat la Constanţa, România Liberă, 28 ianuarie 2009, pag. 21

21. Încă o acuzaţie împotriva lui Paszkany : fals în înscrisuri oficiale, Gardianul, 30 martie 2007,

pag. 8

22. Fraudă la fondurile Uniunii Europene, ziarul Curierul de Râmnic, 6 decembrie 2007, pag. 18

23. Aproximativ 15.000 de diplome false au fost eliberate de la şapte universităţi din ţară ,

Gardianul, 17 martie 2009, pag. 15

24. La ieşirea din ucureşti se vând facturi fiscale, Cotidianul, 16 septembrie 2008, pag. 6

25. Zamora : Permisul fals de conducere l-a înfundat, Adevărul, 23 ianuarie 2009, pag. 16

D. Jurisprudenţă, site-uri

1. G. Antoniu şi C. Bulai, Practica judiciară penală. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1992;

2. Al. Boroi, V. R. Sultănescu, N. Neagu, Drept penal. Partea Specială. Culegere de speţe pentru

uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

3. P. G. Buta şi colaboratorii, Culegere de practică judiciară - Mărci şi indicaţii geografice, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2008

4. C. Bulai şi colaboratorii, Drept penal român. Partea generală - culegere de probleme din

practica judiciara pentru uzul studentilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008

5. V. Dobrinoiu şi colaboratorii - Probleme de drept din jurisprudenţa penală ; Ed. Wolters

Kluwer, Bucureşti, 2008

102

6. V. Dobrinoiu şi N. Neagu, Drept penal. Partea Specială - Teorie şi practică judiciară (2008), Ed.

Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008

7. Cristina Rotaru, Infracţiuni de fals – practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007

8. Buletinul jurisprudenţei nr. 1-2/2007. Curtea de Apel Bucureşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2008

9. Culegere de practică judiciară penală 1994-1998, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999;

10. Î.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006. Recursuri în interesul legii în materie

penala, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007

11. Revista română de jurisprudenţă, Ed. Univ Juridic, 2009

12. Tribunalul Bucuresti. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Ed. Wolters

Kluwer, Bucureşti, 2007

13. www. amos.news.ro

14. www.legi_internet.ro

15. www.ne-cenzurat.ro

16. www.ştiri.ro

17. www.time4news.ro

18. site-ul ziare.com

BIBLIOGRAFIE STRAINA

1. P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit pénal et de criminologie, Paris, 1963;

2. F. Carnelutti, Teoria del falso (Teoria falsului), Padova, 1935;

3. P. Chadelat, Le faux intellectuel, (Falsul intelectual), Paris, 1953;

4. E. Durkheim, Les régles de la méthode sociologiqué, Paris, P.U.F., 13 eme Edition, 1956;

5. G. Fiandaco e E. Musco, Diritto penale parte speciale, secunda edizione actualirata, Editore Zanichelli, Bologna, 1999;

6. T. Galiani, La falsia in scripttura privata (Falsul în înscrisuri private), Napoli, 1970;

7. E. Garçon Code pénal annote (Codul penal adnotat), vol. I, Paris, 1906;

8. R. Garraud, Traite théorique et pratique de droit pénal francais (Tratat teoretic şi practic de drept penal francez), Paris, 1922;

103

9. F. Goyet, Précis de droit pénal spécial, (Drept penal special), Paris, 1946;

10. F. Goyet, Précis de droit pénal spécial, (Drept penal special), Paris, 1925;

11. A. Malinverni, Sulla teoria del falso documentale, Milano, 1955;

12. V. Manzini, Trattato di diritto penale, vol. VI, Torino, 1915;

13. L. Matray, Simulation de droit privé et faux criminel, Revue de droit penal et de criminologie

nr. 5-6/1969;

14. T. Rigaux, Les crimes et les delicts du Code pénal, Vol. III, Bruxelles, 1957;

15. W.N. Shelldon, Les varietés de la constitution physique de l’homme (Varietăţile constituţiei

psihice a omului), Paris, 1950;

16. E. H. Sutherland, White collar criminality, American Sociological Review, vol. 5, 1940;

17. A. N. Trainin, Teoria generală a conţinutului infracţiunii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;

18. Code pènal et Code de justice militaire (Codul Penal şi Codul justiţiei militare), Petite

Collection Dalloz, 1938

104