‘

1. Conceptul de integrare economică1 - etimologie; evoluţia semnificaţiei conceptului de integrare

Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv

integratio care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg, a restabili, a întregi; în această situaţie, părţile constitutive devin părţi integrante.

Preluat iniţial din matematică, termenul de integrare a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice, acoperind o gamă foarte largă de procese şi fenomene.

După Concise Oxford Dictionary şi Chambers Essential Dictionary, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.

Larousse Dictionnaire defineşte integrarea ca intrare într-un subansamblu, iar Dictionnaire des sciences economiques subliniază că integrarea evocă, într-o manieră generală, fie încorporarea unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare difuză la una conştientă; totdeauna, în noţiunea de integrare este inclusă cea de unitate – ceea ce este dispersat se uneşte. La fel ca Dictionnaire economique et financier, acesta consideră integrarea ca un aspect al concentrării, viziune îngustă, care nu mai corespunde evident prezentului.

Integrarea a devenit, din ce în ce mai mult, un domeniu de interes pentru

majoritatea economiştilor, putând remarca, astfel, concepţia lui J. Tinbergen, care defineşte integrarea drept crearea unei structuri optime a economiei internaţionale, prin înlăturarea barierelor artificiale din schimburile comerciale. De asemenea, G.R. Denton sesizează virtuţile integrării şi anume, de a maximiza bunăstarea sau de a îndepărta discriminările economice.

G. Myrdal prezintă integrarea ca realizarea vechiului ideal vestic de egalitate a posibilităţilor. Z. Kamecki apreciază integrarea tot din punct de vedere economic, ca formare, pe baza unei noi structuri, a unui organism economic format dintr-un grup de ţări separate de economia mondială.

Alţi autori caracterizează integrarea astfel: - obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sentiment de comunitate”

şi a unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să asigure pentru un timp îndelungat „schimbări paşnice” între statele respective (Karl W. Deutsch);

- proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas);

- o distribuire de puteri constituţionale, un set de condiţii pe linia prescrisă de o teorie federală (concepţiile federaliste);

1 Emilian M. Dobrescu – Integrarea economică, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, pag. 1-12

- punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă (integrare verticală) sau de firme diferite încorporate aceleiaşi unităţi economice (integrare orizontală) (Francois Perroux);

- procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Leon N. Lindberg).

În mod curent, prin integrare economică, se înţelege un proces complex,

caracteristic etapei contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă, în esenţă, în intensificarea interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un ansamblu de factori, din rândul cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

G. Haberler defineşte integrarea drept relaţie economică mai strânsă între arii aflate în legătură, iar B. Balassa, ca ansamblu de măsuri destinate să suprime discriminările între unităţi economice aparţinând diferitelor ţări participante, presupunând absenţa oricărei forme de discriminare între economiile naţionale respective. După Balassa, integrarea economică „totală”, generală, presupune înfiinţarea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru statele membre.

Fr. Perroux a fost printre primii care au considerat integrarea economică un proces, un ansamblu de realizări dinamice, în care forţele de expansiune sunt singurele decisive, adică acele forţe care, prin definiţie, scapă schemelor statice ale concurenţei complete. J. Csillaghy socoteşte integrarea economică drept intrarea unei unităţi suplimentare într-un ansamblu economic, într-un sistem economic determinat şi subliniază că este destul de dificil de realizat integrarea a două sisteme diferite, menţionându-se caracteristicile contradictorii ale fiecăruia dintre ele. Trebuie deci operată o distincţie între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al integrării; aspectul calitativ se referă la condiţiile de bază ale integrării, la existenţa unui sistem economic prevăzut cu tripla comunitate a pieţelor, preţurilor şi plăţilor, iar cel cantitativ, la crearea acestor condiţii pe plan economic regional.

În concluzie, putem spune că mecanismul integrării economice cuprinde: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o piaţă comună; consumarea resurselor împreună, cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniul economic, monetar, financiar şi social.

Expresia „integrare economică” poate lua sensuri diferite, după contextul în care este utilizată. Ea poate să exprime şi diverse grade de cooperare economică, într-un număr de domenii, precum: comerţul, mobilitatea forţei de muncă şi a capitalurilor, plăţilor, politicii fiscale şi monetare, securităţii sociale şi coordonării planurilor de investiţii.

Putem vorbi de: - integrarea ţărilor cu economie de piaţă – după A.H. Robertson, aceasta se

referă la un proces prin care anumite state europene încearcă să depăşească stadiul „cooperării”, prin înfiinţarea de instituţii cu caracter supranaţional, care pot duce, în cele din urmă, la federalizarea lor. Integrarea – continuă el – este un proces şi un ţel, care presupun, totuşi, un transfer de competenţe de la nivel naţional, către instrumente şi organisme cu caracter supranaţional.

- integrarea ţărilor cu economie planificată - a rezultat, de regulă, din coordonarea planurilor naţionale ale ţărilor respective, ţările mărginindu-se să-şi coordoneze planurile naţionale, încheind acorduri de cooperare şi specializare în producţie pentru o gamă limitată de produse. Exemplul cel mai interesant de integrare economică între ţările cu economie planificată a fost reprezentat de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În paralel cu preocuparea din ultima perioadă de timp faţă de procesele

integraţioniste din economia mondială, au fost create şi sunt utilizate o serie de concepte ajutătoare, derivate, folosite pentru evidenţierea teoretică şi practică a ideilor concepute în diferite modele de integrare propuse:

- concepte derivate cu rang mediu de generalitate: Planul Schuman - pace mondială, realizări concrete, solidaritatea faptului, fuziunea intereselor esenţiale; Strategia Delors – construcţia europeană, marea piaţă, coeziunea economică şi socială, diferenţiere pozitivă, Europa cu două viteze, Europa cu geometrie variabilă, spaţiu economic unic; alţi termeni – apropiere, armonizare, convergenţa politicilor, piaţă internă, piaţă interioară deschisă, politică comună, unificare, uniformizare etc.

- concepte derivate cu rang înalt de generalitate: cooperare – conjugarea eforturilor mai multor parteneri pentru rezolvarea unor probleme de interes comun; colaborare; conlucrare; nu presupune un transfer de competenţe, iar deliberările partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimţământului lor; federalizare – unirea unor organisme sau entităţi care îşi păstrează individualitatea lor specifică în cadrul uniunii repsective.

2. Stadii ale procesului de integrare – note de curs

2.1. zona de liber schimb; 2.2. uniunea vamală; 2.3. piaţa comună; 2.4. uniunea economică; 2.5. uniunea economică şi monetară; 2.6. uniunea politică

2.7. Avantaje şi dezavantaje ale procesului de integrare economică

3. Procesul de integrare economică în Europa

3.1 Europa în căutarea unei noi identităţi2

Identitate europeană Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la

afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică, însă, uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este, în esenţă, un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării, în fapt, a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută.

Mult timp, Europa a fost identificată cu zona de dominanţă catolică şi, uneori, chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Optica s-a modificat, însă, după Reforma protestantă şi, mai ales, prin contribuţia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane”5. Comunitatea este, astfel, dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi, în timpurile moderne, de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă începând cu Renaşterea; aceste fiind momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este

2 Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs 3 Andrei Marga, “Filosofia unificarii europene”, Colectia “Studii europene”, Cluj 1995, pag. 25 4 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., pag. 28 5 André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg, 1958, pag. 258

considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică, însă, şi o revoluţie intelectuală, care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.

Europa nu mai înseamnă, însă, Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade, în prezent, pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificitate Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii, ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6

Europenii îşi dau foarte bine seama că, fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.

Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de integrare.

Pe acest fond, manifestarea, în fapt, a unui “bine comun” european în anii ’50, dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a Războiului Rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia europeană a presupus un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde, esenţial, viitorul continentului european.

De la idee la Tratatele constitutive

Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au

supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului al XIX-lea şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii 6 Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, pag. 45 7 Ioana Mustata, George Uscatescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucuresti, 1990, pag. 94-95

în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).8

Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană:9

- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);

- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);

- proiectul privind alianţa franco-germană, ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842);

- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);

- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831);

- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor dintre statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin (1902).

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limitează şi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, în aceste proiecte se regăsesc idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.

În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră, prin natura lor, în istoria proceselor de integrare vest- europeană.

În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena mişcarea Pan-Europeană. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene, pe fondul reconcilierii franco-germane, în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la Vest (Statele Unite ale Americii).

Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii, prin stabilirea 8 Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, pag. 3-4, 45-138, 195-196 9 Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, pag. 6-24

unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas, totuşi, ca moment de referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.

Se impune să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, era vorba de o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre.

Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (U.E.B.L.), încheiată pe data de 25 iulie 1921. Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care U.E.B.L. şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea, în 1944, între cele trei ţări, a unei Convenţii vamale şi, în 1958, la încheierea tratatului de constituire a BENELUX, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea, însă, statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile, pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Sprijinul american a fost grăbit, însă, de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război, pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice10. La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.11 SUA erau interesate în ajutorarea Europei, nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun, pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Uniunea Sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu este urmat de refuzul sateliţilor URSS (inclusiv de către România) şi se produce, astfel, ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind O.E.C.E. (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică).

10 Ignat, Ion -“ Uniunea Economica si Monetara Europeana, Ed. Synposion, 1994, Iasi, pag. 13 11 Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, pag. 383

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi, după părerea mea, suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite, în timp, rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, el precizează, după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane şi, privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.12

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi, mai ales, pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.

Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui J. Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională, deschisă participării şi altor ţări ale Europei. Şase ţări (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au acceptat planul şi au semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950 – invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei, pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea U.R.S.S. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven. Un rol important revine, şi de această dată, lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (C.E.A.). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.13 C.E.A. s-a soldat cu un eşec general 12 Ibidem, pag. 393 13 Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunarii”, Omegapres, Bucuresti, 1991, pag. 75-80

şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau, cel mult, susţineau o “Europă a patriilor”, de tip confederal.

Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională.

Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze politice.

O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Jean Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu era suficientă şi se impunea ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.

Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei.

Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplină, economică, socială,

instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti, cu referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi confederală.

Curente fundamentale în integrarea politică a Europei Începând cu prima Comunitate Europeană (C.E.C.O. – 18 aprilie 1951), s-a

putut constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal, care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă

păstrării păcii.14 Pentru prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate, compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. C.E.C.O. avea să fie, astfel, prima etapă a constituirii federaţiei europene.

Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti, pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând, în acelaşi timp, structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul, pentru că separă oamenii de alţi oameni, şi-l consideră o piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică naţiunii).

Spre deosebire de federaţie, confederaţia reprezintă o simplă asociere de state, pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.15 Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern).16 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată. Europa politică nu poate fi, în consecinţă, decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor europene.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene Integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe îmbinarea

dintre supranaţional şi interguvernamental, având drept consecinţă, în plan practic, un dualism instituţional, acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic, la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost, însă, rapid abandonată în favoarea unor formule

14 Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris, 1984, pag. 5 15 Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, pag. 21 16 Eliza Campus - Ideea federala în perioada interbelica, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1993, pag. 16-18

mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără, însă, un efort de definire a formei şi a modului de realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiat, totuşi, de un element de continuitate – metoda funcţionalistă/comunitară. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere funcţională”17, în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste.

Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, introducerea monedei unice au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în aşa fel încât integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.

De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă, cantitativistă, ci este, mai curând, de esenţă filozofică, idealistă. În plus, dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată18. Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, Spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate 17 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, pag. 113 18 Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l’intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000

a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniunea monetară, cu un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană a trecut în actualul deceniu de la 15 membri la 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi monetare, a ridicat două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se extinde şi mai spre Estul continentului, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa provocării unei extinderi de anvergură, Uniunea are drept singură soluţie pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună, trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică, printr-o reformă fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este, însă, de a defini uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă, în aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.

Scenarii politice europene La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat

oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaraţia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului Cartei drepturilor fundamentale, proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan, stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună a vieţii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei era că ”Europa” nu mai putea funcţiona ca până atunci. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni – unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de securitate şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces

cu un număr redus de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, ţările membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea trebuie să-şi asigure mijloacele necesare integrării în această fază şi a noilor ţări membre, fără riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate. In acest scop, se impune căutarea unor soluţii pentru: • asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare • simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. • conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii.; • elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii.

Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în special la nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană – federală (inspirată din federalismul german).

Metoda confederală urmărea menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient. Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un superstat european, care să conserve statul-naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi), cu un minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană. Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie, federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională (Consilii diferite, Parlamente diferite).

Metoda germană consta în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher propunea un Parlament bi-cameral, care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi Europa cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului European în guvern, fie pe structura actualei Comisii, dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat constituţional care să reglementeze, cu precizie, repartiţia competenţelor între federaţie şi statele naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat federal, o federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând şi statul naţional. Metoda de integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare.

Momente principale în construcţia europeană

-18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECA); -27 mai 1952: semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare; - 25 martie 1957: Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);

- 1 ianuarie 1959: declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne; - 4 ianuarie 1960: constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca; - august 1961: candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei; - ianuarie 1962: acord asupra principiilor politicii agricole comune (P.A.C.) şi crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (F.E.O.G.A.); - 1 iunie 1964: intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE optsprezece ţări africane şi Madagascar; - 8 aprilie 1965: tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi; - iunie 1965: Franţa adoptă politica “scaunului gol“; - ianuarie 1966: “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când sunt în joc interese vitale ale unui stat; - 1 iulie 1968: eliminarea tarifelor vamale interne; - 1 ianuarie 1973: intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei; - 10 decembrie 1974: decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal direct; - 28 februarie 1975: Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific); - 1 ianuarie 1981: intrarea Greciei în Comunitate; - 1 iunie 1985: Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne; - 1 ianuarie 1986: intră în CEE Spania şi Portugalia; -17 februarie 1989: semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană; - 19 iunie 1990: Acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor; - 7 februarie 1992: Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – CEE devine Uniunea Economică Europeană (UEE ); - 2 mai 1992: Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între CEE şi AELS; - 1 ianuarie 1993: intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă; - 1 noiembrie 1993: intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene; - 1 ianuarie 1994: intrarea în vigoare a SEE; - martie 1994: semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia; - 9 decembrie 1994: întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE; - 1 ianuarie 1995: intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor naţionale; - 10 noiembrie 1997: Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică şi mai largă” - decembrie 1997: Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE; - 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare; - 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului; - 31 martie 1998: intrarea Italiei în spaţiul Schengen; - 1-3 mai 1998: Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice; - 1 ianuarie 1999: 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;

- 1 mai 1999: intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam; - 10-11 decembrie 1999: Consiliul European de la Helsinki; se decide începerea negocierilor şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare; - decembrie 2000: Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene; - 26 februarie 2001: semnarea Tratatului de la Nice; - 1 ianuarie 2002: intră în circulaţie Euro; - 28 februarie 2002: debutul Convenţiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene; - decembrie 2002, Uniunea Europeană decide să se extindă spre 10 din cele 12 ţări cu care este in proces de negociere (mai puţin România şi Bulgaria); - februarie 2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice; - aprilie 2003: semnarea Tratatului de aderare între U.E. şi Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria; - iulie 2003: adoptarea de către Convenţie a proiectului de Constituţie ; - 4 octombrie 2003: începrea celei de-a 6-a Conferinţe interguvernamentale (Roma), cu scopul principal de a defini forma finală a unei prime Constituţii europene, în baza textului elaborat de Convenţie; - 1 mai 2004: intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 ţări membre; - 5 mai 2004: aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari ; - iunie 2004: Consiliul European decide lansarea procedurilor de negociere cu Croaţia; - 17-18 iunie 2004: Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constituţional; - 22 iulie 2004: este aprobat de catre Parlament noul Preşedinte al Comisiei - José Manuel Barroso; - 24 octombrie 2004: semnarea la Roma a Tratatului Constituţional; - 1 februarie 2005: intrarea în vigoare a Acordului de asociere UE – Croatia; - 13 aprilie 2005: acordul Parlamentului European privind aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007; - 24 aprilie 2005: semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei; - 29 mai 2005: Franta spune NU Tratatului constitutional ; - 1 iunie 2005: Olanda spune NU Tratatului constitutional; - 3 octombrie 2005: deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia; - 1 iulie 2006: Finlanda preia Preşedinţia Consiliului; - 1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria aderă la Uniunea Europeană.

3.2 Etape în evoluţia integrării europene19 După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral

opuse cu privire la cooperarea europeană: - Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb, prin

eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce. - A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei

primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.20

19 Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs 20 Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, pag. 289

Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două:

• ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia);

• ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, R.F. Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).

Comunitatea Economică Europeană Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios decât

A.E.L.S., vizând ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.

Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3)21.

Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus22: a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor

cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;

b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele terţe;

c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii; e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor; f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul

pieţei comune; g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale

statelor membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi; h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei

comune; i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de

utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă; j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze

expansiunea economică a Comunităţii ; k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii

schimburilor şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.

Se poate observa cu uşurinţă că: 1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe

dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;

2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni:

21 “L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris, p.9. 22 Ibidem, p.9-10.

- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi

- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice);

3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).

Definirea obiectivului şi modalităţile prin care ţările membre şi-au propus

să-l realizeze au suportat modificări semnificative prin Tratatul de la Maastricht. În prezent, ele au fost reconsiderate prin propunerea de Constituţie.

In art 3, dedicat obiectivelor Uniunii, se stipulează: Scopul Uniunii este promovarea păcii, a valorilor sale (respectul demnităţii

umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului într- o societate caracterizată de pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare – art. 2) şi bunăstarea popoarelor ţărilor membre.

Uniunea oferă cetăţenelor şi cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne şi o piaţă unică, unde concurenţa este liberă şi ne-distorsionată.

Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva, urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de protecţie şi ameliorare a calităţii mediului. Ea promovează progresul ştiinţific şi tehnic.

Combate excluderea socială şi discriminările, promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copiilor.

Ea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială şi solidaritatea între ţările membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul mutual între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, ca şi respectul strict şi dezvoltarea dreptului internaţional, îndeosebi a Cartei O.N.U.

Principiul în baza căruia Uniunea îşi exercită competenţele este cel al

atribuirii (atribuite de către statele membre, în baza principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate).

Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor, coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma să unescă naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi principiile comunitare.

În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare

deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt: - declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor

tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale;

- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;

- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;

- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.

***

Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma (Franţa, R.F. Germană, Italia,

Belgia, Olanda, Luxemburg), împreună cu cele care au aderat ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi Austria în 1995, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru şi Malta în 2004, România şi Bulgaria în 2007) au parcurs un drum lung, conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a curs un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politică.

Ţările comunitare s-au lansat în procesul integrării prin construirea unei uniuni vamale ca premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici economice necesare unificării.

Uniunea vamală Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-

o perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani, dacă se impunea), prin eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.23

Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin “dezarmarea tarifară” intra-comunitară, liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol.

Funcţionarea eficientă a uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea reglementărilor naţionale.24 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce. După primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.

23 Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, pag. 73 24 I. Ignat, op. cit., pag. 36

Piaţa Comună Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne,

ţările comunitare considerând că trebuie să continue procesul integrării prin instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale: a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării totale, numită piaţa comună.

Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea Tratatul. Anii care au urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice, intensificarea concurenţei internaţionale.

Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se integrează cel puţin trei inconveniente 25:

- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;

- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;

- se produce fragmentarea pieţei . “Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri

principale de obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale26.

În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor naţionale.

Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.

Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.

Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de 25 P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70. 26 “Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în 1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu “Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar.

stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept european al societăţilor 27.

Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială. Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor europene.

Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul Unic (numit şi Cartea Albă), adoptat în 1987, în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.

În 1985, Comisia Europeană a emis un document intitulat Cartea Albă. Documentul includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul Unic şi este, de fapt, actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul comunitar. Ţarile membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul Unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.

În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene „Cassis de Dijon” a decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără restricţii în toate celelalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale, permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşteii, cu incepere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de “Compromisul de la Luxemburg”, care însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”. Practic, orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui stat. Compromisul întârzia, prin urmare, procesul de liberalizare a pieţelor. Actul Unic a permis aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării.

Actul Unic menţine parţial şi principiul armonizării, dar pentru toate problemele referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpunse, însă, în legislaţiile naţionale.

27 Ibidem, pag. 80

Uniunea economică În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt

prezentate ca forme distincte de integrare. Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că

realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare, mai curând, o componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.

În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă între economiile participante.

Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:28 - existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor

indirecte (T.V.A., accize) ; - o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor

pieţei; nu poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice ;

- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii; - coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel

al interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii sale – spaţiul naţional;

- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală. Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt

atât de accentuate, încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională. Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune va fi condiţionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar, apoi, la adoptarea de politici comune. În momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.

Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre, care îşi asumau obligaţia de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile C.E.E. Dar, exceptând agricultura – domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună, progresele în planul coordonării/arminizării au fost extrem de lente, întârziind şi, chiar, punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut Planului Werner.29 Planul prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin Planul Delors (1989). Adoptat în

28 M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., pag. 57 29 Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg

iunie 1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la crearea Uniunii Europene.

Uniunea economică şi monetară Preocuparea ţărilor membre C.E.E. de a introduce o disciplină monetară

internă s-a datorat, iniţial, problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.30

Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme: oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia, şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.

Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice: a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin

fără rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce. Argumentele aduse pleacă, de obicei, de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţie şi schimb. Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte.”

Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale, fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblul său. O lume cu monede multiple şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în integrarea pieţelor, nu doar monetare şi financiare, ci şi de bunuri şi servicii.31

Avantajele – considerate certe – ale introducerii unei monede unice sunt: - U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare;

moneda comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales, muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;

- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;

30 Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, pag. 1-17 31 A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et propositions“, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, pag. 130

- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere de 0,5 % din PNB al U.E., variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);

- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;

- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării economice;

- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu.

b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii

care văd în aceasta o mare greşeală. Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o monedă unică”, deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi, a Sistemului Monetar European (S.M.E.), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere, în care oricine este liber să utilizeze orice monedă, ar fi evident mult mai bun, deoarece ar reintroduce responsabilitatea băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de monede, deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.32

Argumentele aduse, în general, împotriva unei monede unice sunt : - moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face

mai dificile ajustările pe termen scurt ; - fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea

ratei de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ; - consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia

aproape uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete

de unificare a unei zone monetare. Dintre ele, Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip monetarist. Ea stabileşte, drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare, obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:

- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a celor trei state cele mai performante din acest punct de vedere;

- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ; - datoria publică trebuie să fie de cel mult 60 % din PIB ; - dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media

primelor trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere. Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru

stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa fenomenelor de specializare.

32 Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie politique, nr.1, 1991, pag. 109-126

Europa monetară 1957-1972 : cooperare monetară - crearea unităţii de cont agricole în 1962: - Planul Barre (1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt

şi asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi; - Planul Werner (1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în

1980; - Acordul de la Washington (1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în

SMI de la 1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la ±2,25%. 1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb: - “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între

monedele europene şi între acestea şi dolar la ±2,25%; - crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea

unităţii monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin; - adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de

monede; - Acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar

european pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de uniune europeană.

1979: constituirea Sistemului Monetar European: - marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe); - solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii; - adoptarea ECU pe baza unui coş de monede, în funcţie de ponderea ţărilor

în PIB comunitar şi în schimburile intra-comunitare; - stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU. 1979-1990: modificări ale compoziţiei ECU: - reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei

italiene. 1990: Consiliul European de la Madrid: statele membre decid asupra

constituirii Uniunii Economice şi Monetare. 1990-1993: prima etapă de formare UEM: - definitivarea procesului de realizare a pieţei comune; - eforturi de convergenţă a performanţelor economice. 1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă: - stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a

primelor trei economii cele mai performante); - deficit public/PIB de maxim 3%; - datoria publică/PIB de cel mult 60%; - respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi

ani, fără devalorizare faţă de alte monede europene; - rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai

performante ţări membre;

- instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale;

- coordonarea politicilor economice; - stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO. mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă

Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia). 1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe. 1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice euro prin circulaţie

în paralel cu monedele naţionale; 1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi

private în euro. Controversat încă, procesul unificării monetare funcţionează conform

concepţiei Europei cu geometrie variabilă. Doar 11 ţări membre (mai puţin Danemarca, Marea Britanie şi Suedia din EU15) au decis în mai 1998 să participe la euro - viitoarea monedă unică (Grecia a aderat în 2002, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008 şi Slovacia la 1 ianuarie 2009). La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 euro a circulat în paralel cu monedele naţionale, iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale au cedat locul în totalitate monedei comune.

3.4 Organizarea institutională a Uniunii Europene33

3.4.1 Structura sistemului instituţional comunitar Sistemul instituţional comunitar actual cuprinde:

• şase instituţii (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Ombudsmanul European); • trei organisme financiare (Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Fondul European de Investiţii); • două organisme consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor); • două organisme interinstituţionale (Oficiul pentru publicaţii oficiale şi Biroul pentru selecţia personalului); • 19 organisme descentralizate, numite şi agenţii. Situaţia juridică a Consiliului European este mai aparte, fiind o structură interguvernamentală şi nu o instituţie a Uniunii Europene, şi, deci, neavând un loc în structura de mai sus.

Din punct de vedere juridic, abordarea sistemului instituţional comunitar european este mult mai simplă, fiind concepută pe două paliere:

33 Ovidiu Stoica – Integrare financiar-monetară europeană, note de curs

- pe primul palier, se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se fac referiri în tratatele europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate funcţii legislative, executive şi judecătoreşti, după modelul separaţiei puterilor în statul de drept. În această abordare, instituţiile fundamentale iniţiale au fost Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie, ulterior adăugându-li-se Consiliul European;

- pe al doilea palier, se regăsesc instituţiile specializate (gen Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), sau cele cu rol consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor), de importanţă mai redusă din punct de vedere juridic.

Spre deosebire de organismele internaţionale, instituţiile europene au personalitate juridică, obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de puteri efective pentru a le pune în practică.

3.4.2 Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene Parlamentul European Parlamentul European contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor

Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prin Convenţia din 25 martie 1957. Dacă pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea unică, prin Rezoluţia din anul 1958, denumirea este schimbată în Adunarea parlamentară europeană, iar Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în cea actuală: Parlamentul European.

Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci extinderi, de la 78 iniţial (în 1951), la 783 în prezent – în urma alegerilor din iunie 2008. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva extinderii UE, un număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin Tratatul de la Nisa (din 26 februarie 2001). Structura actuală a Parlamentului European şi în perspectiva extinderii UE din 2007, conform Tratatului de la Nisa, este prezentată în tabelul următor.

Numărul de locuri în Parlamentul European, pe ţări

Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009

Austria 21 18 18

Belgia 25 24 24

Bulgaria - - 18

Cehia - 24 24

Cipru - 6 6

Danemarca 16 14 14

Estonia - 6 6

Finlanda 16 14 14

Franţa 87 78 78

Germania 99 99 99

Grecia 25 24 24

Irlanda 15 13 13

Italia 87 78 78

Letonia - 9 9

Lituania - 13 13

Luxemburg 6 6 6

Malta - 5 5

Marea Britanie 87 78 78

Olanda 31 27 27

Polonia - 54 54

Portugalia 25 24 24

România - - 33

Slovacia - 14 14

Slovenia - 7 7

Spania 64 54 54

Suedia 22 19 19

Ungaria - 24 24

Total (max.) 626 732 783

Sursa: European Commission, How the European Union works. A citizen’s guide to the EU institutions, Brussels, 2003, pag. 11

Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la

începuturi, sub forma Adunării Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât “aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţie de naţionalitate, ci de culoarea politică. În configuraţia actuală, Parlamentul European cuprinde, pe lângă 30 de membri neînscrişi (independenţi), membri a şapte grupuri politice europene:

Grupurile politice din Parlamentul European la data de 01 ianuarie 2009

Grupul politic Abrevierea Număr de

locuri

1. Grupul Partidul Popular European (democrat- creştini) şi al Democraţilor Europeni

PPE - DE

288

2. Grupul Partidul Socialiştilor Europeni PSE 215 3. Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa

ELDR

100

4. Grupul Confederal al Stângii Unite Europene- Stânga Verde Nordică

SUE/NGL

41

5. Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană V/ALE 43 6. Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor UEN 44 7. Grupul Independenţă şi Democraţie EDD 22

Deşi membrii Parlamentului European sunt “reprezentanţii popoarelor din

statele reunite în Comunitate” (conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA), abia la 7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale europarlamentarilor prin sufragiu universal. De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii europeni cu drept de vot îşi aleg parlamentarii, dar nu după reguli comune, ci după regulile fiecărui stat în materie electorală. La alegerile din vara anului 2004, au fost aleşi parlamentari şi din cele 10 ţări devenite membre la data de 1 mai 2004.

Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale: 1. deţine, împreună cu Consiliul UE, puterea legislativă: orice lege

comunitară este nulă fără consultarea Parlamentului; 2. realizează, împreună cu Consiliul UE, procesul bugetar: anual, în

luna decembrie votează bugetul Uniunii (existând şi posibilitatea respingerii acestuia), bugetul devenind definitiv abia după semnarea sa de către preşedintele Parlamentului European;

3. controlul (politic) democratic asupra executivului (Comisia Europeană) şi asupra întregii activităţi instituţionale comunitare.

Organele de conducere ale Parlamentului sunt: 1. Preşedintele Parlamentului, reprezentantul instituţiei în exterior, ales

pentru doi ani şi jumătate, prezidează adunările plenare; 2. Biroul, format din Preşedinte, 14 Vicepreşedinţi şi 6 chestori (cu

responsabilităţi administrative şi financiare, aleşi dintre parlamentari). Biroul coordonează funcţionarea internă a Parlamentului: estimarea bugetului Parlamentului European; organizarea administrativă şi financiară; coordonează Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia.

3. Conferinţa Preşedinţilor delegaţiilor, formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, pregăteşte calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor şi fixează competenţele comisiilor parlamentare. De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu celelalte instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.

Preşedinţii Parlamentului European, de la înfiinţarea sa, până în prezent

Numele Ţara Perioada Robert Schuman Franţa martie 1958 – martie 1960

Hans Fürler Germania martie 1960 – martie 1962 Gaetano Martino Italia martie 1962 – martie 1964 Jean Duvieusart Belgia martie 1964 – septembrie 1965 Victor Leemans Belgia septembrie 1965 – martie 1966

Alain Poher Franţa martie 1966 – martie 1969

Mario Scelba Italia martie 1969 – martie 1971 Walter Behrendt Germania martie 1971 – martie 1973

Cornelis Berkhouwer Olanda martie 1973 – martie 1975 Georges Spénale Franţa martie 1975 – martie 1977 Emilio Colombo Italia martie 1977 – iulie 1979

Simone Veil Franţa iulie 1979 – ianuarie 1982 Piet Dankert Olanda ianuarie 1982 – iulie 1984

Pierre Pflimlin Franţa iulie 1984 – ianuarie 1987 Lord Plumb of Coleshil Marea Britanie ianuarie 1987 – iulie 1989 Enrique Barön Crespo Spania iulie 1989 – ianuarie 1992

Egon Klepsch Germania ianuarie 1992 – iulie 1994 Klaus Hänsch Germania iulie 1994 – ianuarie 1997

José Maria Gil-Robles Spania ianuarie 1997 – iulie 1999 Nicole Fontaine Franţa iulie 1999 – ianuarie 2002

Pat Cox Irlanda ianuarie 2002 – iulie 2004 Josep Borrell Fontelles Spania 2004 - 2008

Hans-Gert Pöttering Germania din iulie 2008 Pentru organizarea activităţilor sale, Parlamentul European dispune de un

Secretariat General, condus de un secretar general, având în subordine aproximativ 5.000 de funcţionari (din care o treime translatori).

Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la Strasbourg (unde îşi are sediul) reuniunile (săptămânale) ale comisiilor şi sesiunile adiţionale la Bruxelles, iar birourile administrative (sediul Secretariatul general) sunt amplasate la Luxemburg. Explicaţia că Parlamentul are trei sedii este de ordin istoric: C.E.C.O. în 1952 şi-a stabilit sediul la Luxemburg, C.E.E. şi C.E.E.A., în 1958, au avut sediul la Bruxelles, iar Strasbourg, ca sediu al Parlamentului European este simbolul reconcilierii franco-germane.

Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe

comisii parlamentare, care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Dintre acestea, 17 comisii sunt dedicate politicilor interne:

1. comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală; 2. comisia pentru bugete; 3. comisia de control bugetar (cunoscută sub numele de COCOBU); 4. comisia pentru afaceri economice şi monetare; 5. comisia pentru industrie, cercetare şi energie; 6. comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor; 7. comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; 8. comisia pentru transport şi turism; 9. comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară; 10. comisia pentru cultură şi educaţie; 11. comisia pentru libertăţile civile, justiţie şi afaceri interne;

12. comisia pentru pescuit; 13. comisia pentru afaceri constituţionale; 14. comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea între sexe; 15. comisia pentru afaceri juridice; 16. comisia de dezvoltare regională; 17. comisia pentru petiţii. Parlamentul european are şi următoarele comisii pentru politica externă: 1. comisia pentru afaceri externe, cu două subcomisii:

- subcomisia pentru drepturile omului; - subcomisia pentru securitate şi apărare;

2. comisia pentru dezvoltare; 3. comisia de comerţ internaţional; 4. comisia pentru schimbările climatice. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul European poate crea şi

subcomisii, comisii temporare (de exemplu, Comisia temporară pentru probleme politice şi bugetare ale Uniunii lărgite, 2007-2013), comisii de anchetă sau comisii mixte (pentru relaţii cu Parlamentele ţărilor asociate).

Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în toate cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii (bulgară, ceha, daneza, engleza, estoniana, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza, româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza – există un statut special doar pentru traducerile în limba irlandeză şi în cea malteză), existând traduceri simultane.

Consiliul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene reprezintă, prin puterile conferite de tratatele

europene în materie decizională, „executivul” în UE, dar, dat fiind că rolul său este important şi pe linie legislativă, el devine principalul organism decizional al UE.

Consiliul este format din câte un reprezentant guvernamental (membru al guvernului – ministru sau secretar de stat) al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze prin semnătura sa răspunderea guvernului. În cazuri excepţionale, reprezentarea se poate face printr-un funcţionar cu rang înalt.

De fapt, nu există membri permanenţi ai Consiliului, componenţa sa se schimbă frecvent, în funcţie de ordinea de zi: locul miniştrilor afacerilor externe este luat, după caz, de cei de finanţe, de cei ai agriculturii sau ai transporturilor, mediului sau de cei ai industriei. Spre deosebire de primul consiliu, general, acestea din urmă sunt numite „consilii specializate” (sectoriale) şi se reunesc de aproximativ 80 de ori pe an, pentru a discuta probleme de competenţa lor. Cu toate aceste schimbări, Consiliul rămâne o singură instituţie. În total, există 9 configuraţii diferite ale Consiliului: 1. Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe; 2. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare – ECOFIN; 3. Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne; 4. Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi problemele consumatorului; 5. Concurenţă (Piaţă internă, Industrie şi Cercetare); 6. Consiliul pentru Transport, Telecomunicaţii şi Energie; 7. Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; 8. Consiliul Mediului;

9. Consiliul Educaţie, Tineret şi Cultură. Preşedenţia Consiliului UE este asigurată pe rând de către fiecare stat

membru, prin rotaţie, câte şase luni, cu schimbare la 1 ianuarie şi 1 iulie, în următoarea ordine: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. Ulterior, au fost intercalate şi ţările nou aderate din Europa Centrală şi de Răsărit (Cehia – 01.01.2009-30.06.2009).

Germany January-June 2007

Portugal July-December 2007

Slovenia January-June 2008

France July-December 2008

Czech Republic January-June 2009

Sweden July-December 2009

Spain January-June 2010

Belgium July-December 2010

Hungary January-June 2011

Poland July-December 2011

Denmark January-June 2012

Cyprus July-December 2012

Ireland January-June 2013

Lithuania July-December 2013

Greece January-June 2014

Italy July-December 2014

Latvia January-June 2015

Luxembourg July-December 2015

Netherlands January-June 2016

Slovakia July-December 2016

Malta January-June 2017

United Kingdom July-December 2017

Estonia January-June 2018

Bulgaria July-December 2018

Austria January-June 2019

Romania July-December 2019 Finland January-June 2020

În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere

principiul alternanţei între statele mari şi mici, iar pentru asigurarea continuităţii s-a constituit o “troikă”, formată pe lângă reprezentantul statului care asigură preşedenţia în acel moment, dintr-un reprezentant al statului care a deţinut preşedenţia şi un reprezentant al statului care va prelua preşedenţia.

În cadrul Consiliului UE deciziile se iau pe baza votului majorităţii,

după cum urmează:

1. în procedura majorităţii simple, fiecare stat dispune de un singur vot. Procedura este utilizată în luarea deciziilor de mai mică importanţă, care se referă în principal la problemele organizatorice (reguli interne, organizarea Secretariatului Consiliului sau Comitetelor);

2. în procedura majorităţii calificate, cel mai des utilizată, numărul de voturi este ponderat, în funcţie de numărul locuitorilor (rotunjit în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă). Pentru obţinerea majorităţii calificate trebuie întrunite cumulativ următoarele două condiţii:

- un număr de 255 voturi pentru din totalul de 345 de voturi; - votul favorabil al majorităţii statelor (în unele cazuri, o majoritate de două

treimi). Ca o excepţie de la regula majorităţii, în prezent se aplică regula

unanimităţii de voturi, în probleme foarte importante (foarte sensibile), cum ar fi cele fiscale, care privesc libera circulaţie a forţei de muncă şi drepturile şi interesele salariaţilor, dreptul de azil sau politica externă şi de securitate comună. Tratatul de a Nisa a redus numărul domeniilor în care după extinderea UE este necesară unanimitatea de voturi.

Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a deciziilor, în practică, în cadrul Consiliului UE se încearcă de fiecare dată să se ajungă la unanimitate.

Distribuţia voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene până la 1 mai 2004

şi conform Tratatului de la Nisa

Ţara

Nr. de voturi până la 1.05.2004

Nr. de voturi după

extindere

Ţara

Nr. de voturi după extindere

Franţa 10 29 Polonia 27 Germania 10 29 România 14

Italia 10 29 Cehia 12 Marea Britanie 10 29 Ungaria 12

Spania 8 27 Bulgaria 10 Belgia 5 12 Lituania 7 Grecia 5 12 Slovacia 7 Olanda 5 13 Cipru 4

Portugalia 5 12 Estonia 4 Austria 4 10 Letonia 4 Suedia 4 10 Slovenia 4

Danemarca 3 7 Malta 3 Finlanda 3 7 Irlanda 3 7

Luxemburg 2 4 Total 87 237 - 108 Total - 345

Fiecare stat membru are, la Bruxelles, unde este sediul Consiliului, o delegaţie permanentă (reprezentanţă) pe lângă UE. Aceşti 25 de reprezentanţi permanenţi (ambasadori) care se reunesc săptămânal, alcătuiesc COmitetul Reprezentanţilor PERmanenţi (COREPER) şi au drept misiune pregătirea lucrărilor Consiliului. Ca excepţie, pentru pregătirea lucrărilor Consiliului miniştrilor agriculturii, există un Comitet Special al Agriculturii (CSA). Aceşti ambasadori reprezintă şi apără interesele naţionale la nivel european.

Activitatea de ansamblu a Consiliului este susţinută de un Secretariat General (condus de un secretar general asistat de un secretar general adjunct), cu sediul la Bruxelles, care se ocupă de problemele administrative, pregătind reuniunile, asigurând în acelaşi timp şi serviciile de interpretariat şi traducere.

Din anul 1999 Javier Solana a fost numit secretar general al Consiliului, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de înalt reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună.

Consiliul U.E. are următoarele atribuţii: 1. pe linie legislativă, alături de Parlamentul European; 2. coordonarea politicilor economice ale statelor membre (vizând în

principal ECOFIN); 3. pe linie bugetară, aprobarea bugetului comunitar, împreună cu

Parlamentul European; 4. dezvoltarea PESC, pe baza direcţiilor trasate de Consiliul European

(al doilea pilon al UE); 5. coordonarea cooperării în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (al

treilea pilon al UE). Consiliul European Consiliul European este o structură interguvernamentală creată în

decembrie 1974, prin voinţa şefilor de state sau de guverne (preşedinţii şi/sau prim-miniştrii) din ţările Uniunii Europene, care au hotărât să se întâlnească cu regularitate (de cel puţin două ori pe an, în ţara care deţine, la acel moment, preşedinţia semestrială a UE), dar întâlnirile lor informale datează din 1969. Recent, s-a convenit ca una dintre întâlnirile semestriale să aibă loc la Bruxelles.

La aceste întâlniri instituţionalizate se alătură miniştrii de externe, preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene, iar Preşedintele Parlamentului European este invitat să facă o expunere în şedinţa de deschidere.

Deşi Consiliul European nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităţilor Europene (C.E.C.O., C.E.E., C.E.E.A.), rolul său a crescut treptat, ajungând să reprezinte astăzi una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene.

Importanţa Consiliului European (în domeniul cooperării politice şi al impulsionării construcţiei comunitare) derivă din faptul că el fixează priorităţile Uniunii şi elaborează orientarea politicii de urmat.

Aceste întâlniri la cel mai înalt nivel – numite şi summit-uri – permit abordarea unor probleme sensibile, care presupun acorduri politice, şi pot conduce la deblocarea unor situaţii litigioase. Iată, de exemplu, două decizii luate cu ocazia întâlnirilor în cadrul Consiliul European: în iulie 1978, la Bremen, sunt puse bazele Sistemului Monetar European; în decembrie 1995, la Madrid, se hotărăşte scenariul de trecere la moneda unică, euro.

Consiliul Europei Consiliul Europei, cu sediul la Strasburg, nu face parte dintre

instituţiile comunitare, dar este, în prezent, unul dintre cele mai importante organisme europene.

Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949, prin Tratatul de la Londra, şi are, în prezent, în componenţa sa, majoritatea statelor europene (47 de state în 2009), faţă de 12 state iniţial. Membrilor fondatori, ţările U.E.O. (Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda), şi Danemarca, Grecia, Irlanda, Italia, Norvegia, Suedia, Turcia, li s-au alăturat, pe rând, Islanda (1950), Germania (1951), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia (1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Cehia, Estonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România (1993), Andora (1994), Albania, Letonia, Moldova, Ucraina (1995), Croaţia, Rusia, fosta Republică Iugoslavă Macedonia (1996), Georgia (1999), Armenia, Azerbaidjan (2001), Bosnia-Herţegovina (2002), Serbia (2003), Monaco (2004), Muntenegru (2007). Există un stat candidat: Belarus şi 5 state cu statut de observator (fie pe lângă Comitetul Miniştrilor, fie pe lângă Adunarea Parlamentară): Canada, Vatican, Mexic, Japonia, Israel, SUA.

Rolul Consiliului Europei, în principal consultativ, este pe linia promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor individuale şi al consolidării democraţiei pluraliste. El este un organism interguvernamental, cu caracter politic, care elaborează recomandări pentru atingerea obiectivelor asumate.

Între realizările sale se numără Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi, mai târziu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

În componenţa Consiliului Europei intră următoarele trei instituţii: 1. Adunarea Parlamentară, instituţie consultativă, este formată din

reprezentanţi ai ţărilor membre şi reprezintă organul de deliberare al Consiliului. În urma dezbaterilor sale, rezultă recomandări către Consiliul de Miniştri.

2. Consiliul de Miniştri (de externe) ai ţărilor membre, este organul de decizie al Consiliului Europei. Dacă deciziile obişnuite presupun 2/3 din voturi, deciziile importante necesită o majoritate absolută.

3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale este format din două Camere, una pentru autorităţile locale şi alta pentru regiuni, acţiunile lor vizând întărirea democraţiei locale, în noul context, în special, a celor din Estul Europei.

Comisia Europeană Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se

regăsea în Tratatul de la Paris (în CECO) sub denumirea de Înalta Autoritate, iar din 1958 până la Actul Unic European din 1987 s-a numit Comisia Comunitară Europeană.

Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Termenul de “Comisie” se foloseşte cu două accepţiuni:

- cu trimitere la membrii Comisiei; - cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.

Comisia Europeană este formată, în prezent, din 27 de membri (numiţi comisari), independenţi de guvernele statelor din care provin, cu mandat pe cinci ani. De regulă, aceştia au avut în ţările lor de origine, anterior, funcţii politice importante sau au fost membri ai guvernului.

Comisia Europeană şi extinderea Uniunii Europene Până la data de 1 mai 2004, Comisia Europeană a fost formată din 20 de

comisari. Din cele 20 de locuri, cele cinci state „mari” (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) dispuneau de câte două locuri, iar celelalte zece state, „mai mici”, aveau câte un singur loc. În perspectiva extinderii U.E., Tratatul de la Nisa prevăzuse câte un singur membru al Comisiei din partea fiecărui stat, pentru a nu afecta eficienţa procesului decizional.

Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999 (cu cei 20 de comisari) expira la data de 31 octombrie 2004, şi, având în vedere extinderea UE de la 1 mai 2004 (intrarea a zece noi state), s-a hotărât ca, până la finalul mandatului, să funcţioneze cu 30 de comisari. Celor zece comisari din ţările nou-intrate nu li s-au repartizat atribuţii specifice, ei au fost repartizaţi pe lângă comisarii aflaţi deja în funcţie.

Pentru mandatul 2004-2009, care era prevăzut să înceapă la 1 noiembrie 2004, au fost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat membru.

Comisia, ca instituţie, este compusă din 41 departamente: � 24 de Direcţii Generale, fiecare responsabilă pentru o anumită politică

(Afaceri economice şi financiare; Întreprinderi; Concurenţă; Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale; Agricultură; Energie şi transporturi; Mediu; Cercetare; Societatea informaţiei; Pescuit; Piaţa internă; Politică regională; Fiscalitate şi uniune vamală; Educaţie şi cultură; Sănătate şi protecţia consumatorului; Justiţie şi afaceri interne; Relaţii externe; Comerţ; Dezvoltare; Extindere; Centrul comun de cercetare; EuropeAid, Biroul de cooperare; Biroul de ajutor umanitar);

� 17 Servicii specializate (Eurostat; Biroul Publicaţii; Oficiul de Luptă Anti-Fraudă (OLAF); Presă şi comunicaţii; Secretariatul general; Buget; Control financiar; Grupul consilierilor politici; Personal şi administraţie; Serviciul comun de interpretariat şi conferinţe; Serviciul de traduceri; Serviciul juridic etc.).

Fiecare departament (Direcţie sau Serviciu specializat) are la conducere un director general, care răspunde în faţă unui comisar. Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General. În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ 32.000 de angajaţi permanenţi, dintre care o cincime se ocupă de traducere şi interpretare. La aceşti funcţionari, se mai adaugă câteva mii de angajaţi temporari.

Preşedintele Comisiei este ales de Consiliul European şi confirmat de

Parlamentul European printr-un vot de investitură. Procedura numirii Comisiei este următoarea:

- în termen de 6 luni de la alegerea membrilor Parlamentului European, şefii de state şi de guverne ai statelor membre cad de comun acord asupra numelui viitorului preşedinte al Comisiei;

- preşedintele desemnat al Comisiei, împreună cu guvernele statelor membre, alege ceilalţi membri;

- dacă Parlamentul, în urma intervievării membrilor, îşi dă acordul favorabil, aceştia sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani.

Preşedinţii Comisiei Europene, de la înfiinţare până în prezent:

Numele Ţara Perioada Jean Monnet (1) Franţa 10 august 1952 – 10 noiembrie 1954 René Mayer (1) Franţa 1 iunie 1955 –6 ianuarie 1958 Walter Hallstein Germania 6 ianuarie 1958 – 1 iulie 1967

Jean Riey Belgia 1 iulie 1967 – 2 iulie 1970 Franco-Maria Malfatti Italia 2 iulie 1970 – 21 martie 1972

Sicco Manscholt Olanda 21 martie 1972 – 31 decembrie 1972 François-Xavier Ortoli Franţa 31 decembrie 1972 – 5 ianuarie 1977

Roy Jenkins Marea Britanie 6 ianuarie 1977 – 6 ianuarie 1981 Gaston Thorn Luxemburg 6 ianuarie 1981 – 5 ianuarie 1985

Jacques Delors Franţa 5 ianuarie 1985 – 6 ianuarie 1995 Jacques Santer Luxemburg 6 ianuarie 1995 – 15 martie 1999 Romano Prodi Italia 15 martie 1999 – noiembrie 2004

José Manuel Durão Barroso

Portugalia noiembrie 2004 –

Notă: (1) Preşedinţi ai Înaltei Autorităţi, în cadrul CECO Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet”, format din şapte

funcţionari şi un personal de susţinere şi se ocupă de un sector repartizat de Preşedinte. Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure de

puterea politică, conferită miniştrilor.

Componenţa Comisiei Europene şi sectorul repartizat fiecărui comisar în Comisia Prodi, după data de 1 mai 2004

Numele Ţara Atribuţii

Romano Prodi Italia preşedinte

Neil Kinnock

Marea Britanie vicepreşedinte

Reforma administrativă

Layola de Palacio del Valle-Lersundi

Spania

vicepreşedinte Relaţii cu Parlamentul European

Transport şi energie Mario Monti Italia Concurenţă

Franz Fischler Sandra Kalniete

Austria Letonia

Agricultură şi pescuit

Erkki Liikanen Ján Figel

Finlanda Slovacia

Întreprinderi şi societatea informaţiei

Frederik Bolkestein Olanda Piaţa internă Philippe Busquin Belgia Cercetare Joaquín Almunia

Slïm Kallas Spania Estonia

Afaceri economice şi monetare

Poul Nielson Joe Borg

Danemarca Malta

Dezvoltare şi ajutor umanitar

Günter Verheugen Janez Potočnik

Germania Slovenia

Extindere

Christopher Patten Marea Britanie Relaţii externe Pascal Lamy Franţa Comerţ

Danuta Hübner Polonia David Byrne Pavel Telika

Irlanda Cehia

Sănătate şi protecţia consumatorilor

Jacques Barrot Péter Balász

Franţa Ungaria

Politica regională

Viviane Reding Dalia Grybauskaité

Luxemburg Lituania

Educaţie şi cultură

Michaele Schreyer Markos Kyprianos

Germania Cipru

Buget

Margot Wallström Suedia Mediu Antönio Vitorino Portugalia Justiţie şi afaceri interne

Stavros Dimas

Grecia

Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale

Componenţa Comisiei Barroso

Numele Atribuţii Ţara José Manuel Barroso preşedinte Portugalia

Margot Wallström vicepreşedinte Relaţii instituţionale şi strategia de

comunicare

Suedia

Günter Verheugen vicepreşedinte Întreprinderi şi industrie

Germania

Jacques Barrot vicepreşedinte Justiţie, libertate şi securitate (anterior –

Transporturi)

Franţa

Siim Kallas vicepreşedinte Probleme administrative, audit, anti-

fraudă

Estonia

Antonio Tajani (l-a înlocuit pe Franco

Frattini - Justiţie, Libertate şi securitate)

vicepreşedinte Transporturi

Italia

Viviane Reding Societatea informaţională şi mass-media Luxemburg Stavros Dimas Mediu Grecia

Joaquín Almunia Afaceri economice şi financiare Spania Danuta Hübner Politică regională Polonia

Joe Borg Pescuit şi afaceri maritime Malta Dalia Grybauskaitė Programare financiară şi buget Lituania

Janez Potočnik Ştiinţă şi cercetare Slovenia Ján Figel' Educaţie, formare, cultură şi tineret Slovacia

Androulla Vassiliou (l-a înlocuit pe Markos Kyprianou - Sănătate şi

protecţia consumatorului)

Sănătate Cipru

Olli Rehn Extindere Finlanda Louis Michel Dezvoltare şi ajutor umanitar Belgia

László Kovács Impozitare şi uniune vamală Ungaria Neelie Kroes Concurenţă Olanda

Mariann Fischer Boel Agricultură şi dezvoltare rurală Danemarca Benita Ferrero-Waldner Relaţii externe şi politica de vecinătate

europeanăAustria

Charlie McCreevy Piaţă internă şi servicii Irlanda Vladimir Špidla Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale

şi egalitatea de şanse Cehia

Catherine Ashton (l-a înlocuit pe Peter

Mandelson)

Comerţ Marea Britanie

Andris Piebalgs Energie Letonia Meglena Kuneva Protecţia consumatorilor Bulgaria Leonard Orban Multilingvism România Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte generală,

„exprimarea interesului comunitar şi asigurarea realizării acestuia”. Ea are şi atribuţii legislative, este organ executiv al UE, dar este şi apărătoarea tratatelor europene (controlând aplicarea lor şi având la dispoziţie o procedură de „urmărire” a unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin Tratate – vezi Pactul de Stabilitate şi Creştere).

Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele categorii de probleme:

1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu Curtea de Justiţie.

2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi avize pe linie legislativă, iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului UE, Comisia trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii: dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau naţional.

3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de Consiliul UE – execuţia bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor şi politicilor comunitare. În cele mai multe cazuri, punerea efectivă în practică revine autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă Comisia supervizează implementarea acestora.

Activitatea Comisiei Europene pe linia aplicării politicii în domeniul concurenţei În luna martie 2004, Comisia Europeană a somat firma Microsoft să distribuie pe piaţa

europeană o versiune a sistemului de operare Windows fără Media Player incorporat, aplicându-i şi o amendă record de 497 milioane de euro pentru încălcarea legislaţiei europene anti-trust. Microsoft a contestat decizia Comisiei Europene în faţa Curţii de Justiţie a UE, iar procesul se estimează că ar putea dura cinci ani.

În luna septembrie 2004, Comisia Europeană a amendat cu 2,5 milioane de euro producătorii de bere Kronenburg (1,5 milioane de euro) şi Heineken (1 milion de euro) pentru o încercare de a controla piaţa franceză en-gros a berii. Printr-un acord încheiat în martie 1996 (dar care nu a fost pus niciodată în practică), cele două firme, care controlau 60%, respectiv 30% din piaţa franceză la

acel moment, au convenit să-şi sisteze temporar achiziţiile şi să distribuie volume egale de bere prin reţelele proprii.

În luna octombrie 2004, după 5 ani de investigaţii privind încălcarea regulilor anti- trust (în urma reclamaţiei concurentei Pepsi), Coca-Cola şi Comisia Europeană au încheiat o înţelegere, conform căreia, Coca-Cola va renunţa la practica semnării unor acorduri de exclusivitate cu distribuitorii de băuturi răcoritoare, prin care le impunea şi băuturile mai puţin populare, cum ar fi Sprite.

4. Funcţia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea

actelor de către Consiliul European şi Parlamentul European. 5. Funcţia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne

şi internaţionale a UE, negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări, permiţând UE să vorbească “cu o singură voce”.

Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului European, care are posibilitatea să o demită, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

Sediul Comisiei este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg, reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.

Comisia se întruneşte săptămânal, de regulă în zilele de miercuri, la Bruxelles. Deciziile se iau pe bază de vot, fiind necesar votul majorităţii simple, însă, odată propunerea adoptată, ea trebuie sprijinită necondiţionat de către toţi membrii.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene Curtea de Justiţie a fost creată în anul 1952, pe baza Tratatului de instituire

a CECO, fiind compusă din şase judecători, din cele şase ţări semnatare. În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 27 judecători (câte unul

pentru fiecare stat membru) şi opt avocaţi generali, numiţi de comun acord de statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o reprezentare echilibrată a tuturor şcolilor de gândire juridică din ţările UE.

În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este numit un singur judecător din fiecare stat membru, dar, pentru simplificare şi creşterea eficienţei, există şi posibilitatea de a crea o “Mare Cameră”, formată din doar 14 judecători, în locul sesiunilor plenare la care să participe toţi judecătorii.

Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă şi, în acelaşi timp, să întrunească condiţiile curente pentru exercitarea, în ţara lor de origine, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, având o competenţă juridică recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine funcţii politice sau administrative şi nici nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi ce pot fi desfăşurate doar după obţinerea unei dispense excepţionale.

Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani, preşedintele Curţii de Justiţie. Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi deliberările. La fiecare trei ani, are loc şi o înlocuire parţială a judecătorilor.

Curtea este asistată de avocaţi însărcinaţi cu prezentarea, într-o manieră imparţială şi independentă, concluziilor motivate privind cazurile deferite în faţa Curţii. Din aceşti avocaţi, întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt numiţi alternativ din celelalte state. Condiţiile de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi judecătorilor.

Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari direcţii:

1. controlul respectării dreptului comunitar; 2. interpretarea legislaţiei comunitare; 3. dezvoltarea legislaţiei comunitare. Sentinţele date de Curtea de Justiţie prevalează asupra celor pronunţate de

instanţele naţionale. De fapt, însăşi raţiunea creării Curţii de Justiţie a fost aceea de a interpreta şi aplica în mod unitar legislaţia europeană (dreptul comunitar). În timp, între instituţiile europene, Curtea de Justiţie a avut un rol important, în special, în ceea ce priveşte problemele constituţionale (frecvente) rezolvate.

Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii europeni în faţa instanţelor naţionale. Este amintită în acest sens, în mod special, contribuţia sa la facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările UE, prin vasta jurisprudenţă creată în domeniile comercial şi vamal.

Dar, Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor adoptate de Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană.

În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele

membre, instituţiile europene, firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003 Comisia Europeană a apreciat drept ilegală hotărârea Consiliului Uniunii Europene de a suspenda aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt, neluând în seamă propunerea Comisiei Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva Franţei şi Germaniei, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost sesizată Curtea de Justiţie. În complet de 14 judecători, câteva luni mai târziu, la sfârşitul lunii aprilie 2004, cazul s-a judecat, iar prin sentinţa pronunţată ulterior, suspendarea Pactului de Stabilitate şi Creştere a fost apreciată drept incorectă.

Tribunalul de Primă Instanţă Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor

înfăţişate Curţii, în condiţiile creşterii substanţiale a numărului acţiunilor supuse judecăţii sale, a determinat în anul 1989, crearea Tribunalului de primă instanţă, ca organism asociat Curţii de Justiţie, care să se ocupe de cazurile de mai mică importanţă. Dacă la început competentele erau limitate, din 1993, Tribunalul a primit în competenţă toate recursurile directe ale persoanelor fizice sau juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curţii.

Tribunalul este format astăzi tot din 27 judecători numiţi de statele membre pentru un mandat de şase ani, organizarea fiind similară celei de la Curtea de Justiţie, cu excepţia inexistenţei avocaţilor generali, înlocuiţi, în caz de nevoie, de către unul din judecători, însărcinat să le îndeplinească atribuţiile. Până în prezent, această posibilitate a fost utilizată extrem de rar. Preşedintele Tribunalului este ales pe termen de trei ani, dintre judecătorii membri.

3.4.3 Alte instituţii ale Uniunii Europene Curtea Europeană de Conturi Curtea Europeană de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată, la

iniţiativa Parlamentului European, la data de 22 iulie 1975 şi şi-a început activitatea în octombrie 1977.

Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, ea nu a fost considerată o instituţie comunitară, ci organism complementar cu caracter tehnic, şi, în consecinţă, nu a beneficiat de statutul celor patru instituţii fundamentale iniţiale (Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie).

În componenţa Curţii intră 27 membri proveniţi din cele 27 de state comunitare, numiţi de Consiliul European, după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de şase ani reînnoibil, cu unanimitate de voturi. După extinderea UE, deşi s-a păstrat regula numirii unui singur membru din fiecare ţară, pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa “Camere”, cu câţiva membri fiecare, orientate pe tipuri de probleme.

Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control financiar extern ale ţării de origine, să fie independenţi şi nu pot îndeplini alte funcţii (remunerate sau nu) pe timpul mandatului.

Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din misiunea sa, de a controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării cheltuielilor bugetului comunitar, vizând întărirea disciplinei financiare.

Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea de Conturi controlează legitimitatea şi legalitatea totalităţii veniturilor şi cheltuielilor bugetare comunitare, exercitând controlul şi asupra beneficiarilor fondurilor comunitare, fie ei instituţii (chiar private) sau state (comunitare), precum şi asupra oricărui organism comunitar, în măsura în care prin actul său constitutiv nu a fost prevăzut altfel.

Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi a UE nu poate aplica sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări ale legislaţiei, singurul instrument disponibil fiind informarea organismelor comunitare responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Rezultatele controalelor sunt materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre informare şi examinare (înainte de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) instituţiilor comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual, Parlamentul European acordă descărcarea bugetară Comisiei Europene.

O latură esenţială a activităţii Curţii Europene de Conturi o reprezintă asistenţa acordată autorităţilor bugetare (Parlamentului şi Consiliului UE) în exercitarea funcţiilor de control asupra execuţiei bugetului, dar îşi prezintă opinia şi cu ocazia adoptării unor reglementări financiare de interes din perspectiva bugetului UE.

Aparatul propriu al Curţii de Conturi este format din peste 500 de salariaţi, dintre care jumătate sunt auditori, organizaţi în grupuri de audit, ei fiind cei care realizează controalele în instituţiile europene şi în ţările care primesc finanţări din bugetul comunitar, pregătind apoi proiectele de rapoarte ce vor fi prezentate de către Curte.

Comitetul Economic şi Social Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la Bruxelles,

înfiinţat în anul 1957 prin Tratatul de la Roma, format din 317 membri (consilieri), din toate statele membre UE, numiţi pentru un mandat de patru ani, reînnoibil, de către Consiliul UE, cu consultarea Comisiei Europene. Modificările prevăzute de

Tratatul de la Nisa au avut în vedere în perspectiva extinderii UE un număr maxim de membri limitat la 350, fără ca numărul de consilieri din cele 15 ţări ale UE la acel moment să fie modificat.

Membrii CES reprezintă instituţionalizat diferitele categorii socio-profesionale (societatea civilă), în primul rând pe agricultori, pe transportatori, muncitori, comercianţi, meşteşugari şi liber-profesionişti, iar rolul lor este consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie, în procesul decizional şi pe linie legislativă. Tocmai de aceea, CES a fost considerat o punte de legătură între Uniunea Europeană şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o societate mai participativă şi mai democratică.

Deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine, în exercitarea atribuţiilor membrii CES trebuie să fie pe deplin independenţi şi să acţioneze în interesul general comunitar.

Comitetul Economic şi Social – repartizarea mandatelor pe ţări

Ţara Nr. membri Ţara Nr. membri Franţa 24 Polonia 21

Germania 24 România 15 Italia 24 Bulgaria 12

Marea Britanie 24 Cehia 12 Spania 21 Ungaria 12 Austria 12 Lituania 9 Belgia 12 Slovacia 9 Grecia 12 Estonia 7 Olanda 12 Letonia 7

Portugalia 12 Slovenia 7 Suedia 12 Cipru 6

Danemarca 9 Malta 5 Finlanda 9 Irlanda 9

Luxemburg 6 222 - 122

Total 344 Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este asigurată de

un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani. Comitetul Regiunilor A fost înfiinţat în anul 1994 pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht

(art. G.76) ca un nou organism, cu caracter consultativ, şi este format din 317 membri, reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale europene (vocea administraţiei locale).

Ei sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu acordul Comisiei, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil. Numărul mandatelor pentru fiecare ţară, stabilit în funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul CES, atât în prezent, cât şi în perspectiva extinderii UE.

Comitetul Regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia Europeană:

1. când consideră necesar (consultare facultativă), 2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când

problemele privesc formarea profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de transport transeuropean, infrastructura de transport, telecomunicaţii şi domeniul energetic, coeziunea economică şi socială, politica ocupării forţei de muncă sau legislaţia socială, adică sunt probleme de interes direct şi la nivel local şi regional.

Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte, pentru o perioadă de doi ani. În fiecare an, sunt organizate cinci sesiuni plenare, care sunt pregătite în cadrul a şase comisii:

1. Comisia pentru politica de coeziune teritorială (COTER); 2. Comisia pentru politică economică şi socială (ECOS); 3. Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE); 4. Comisia pentru cultură şi educaţie (EDUC); 5. Comisia pentru probleme constituţionale şi administrare europeană

(CONST); 6. Comisia pentru relaţii externe (RELEX). Banca Europeană de Investiţii Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958, în baza

prevederilor Tratatului de la Roma, ca o instituţie autonomă non-profit, menită să sprijine procesul de integrare europeană, prin finanţarea anumitor tipuri de proiecte de investiţii. Ulterior, din anul 1994, odată cu crearea Fondului European de Investiţii, a devenit acţionar majoritar al acestuia.

Statutul BEI a fost însă revizuit cu ocazia fiecărei extinderi a UE, astfel încât astăzi sunt membri ai băncii toate statele UE.

Participarea la capitalul BEI la data de 1 mai 2004 (în EUR)

Ţara Capital subscris Germania 26.649.532.500 Franţa 26.649.532.500 Italia 26.649.532.500 Marea Britanie 26.649.532.500 Spania 15.989.719.500 Belgia 7.387.065.000 Olanda 7.387.065.000 Suedia 4.900.585.000 Danemarca 3.740.283.000 Austria 3.666.973.500

Polonia 3.411.263.500 Finlanda 2.106.816.000 Grecia 2.003.725.500 Portugalia 1.291.287.000 Cehia 1.258.785.500 Ungaria 1.190.868.500 Irlanda 935.070.000 Slovacia 428.490.500 Slovenia 397.815.000 Lituania 249.617.500 Luxemburg 187.015.500 Cipru 183.382.000 Letonia 152.335.000 Estonia 117.640.000 Malta 69.804.000 Total 163.653.737.000

Sursa: http://www.eib.org/about/structure/department.asp?dep=108 Conform Protocolului asupra Statutului BEI (art. 8), conducerea revine

Consiliului Guvernatorilor, Consiliului de administraţie şi Comitetului de direcţie. 1. Consiliul guvernatorilor, autoritatea supremă, este compus din miniştri,

desemnaţi de statele membre (de regulă, miniştrii de finanţe). Consiliul stabileşte coordonatele politicii de credit, decide majorarea capitalului subscris, aprobă raportul anual, bilanţul şi contul de profit şi pierderi, numeşte şi demite membrii Consiliului de Administraţie şi ai Comitetului de direcţie, autorizează banca să finanţeze proiecte în afara Uniunii.

Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt adoptate cu o majoritate de voturi reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris, dar pentru câteva decizii importante este cerută unanimitate de voturi.

2. Consiliul de administraţie, prezidat de preşedintele BEI, are drept misiune aprobarea creditelor şi garanţiilor sau contractarea de împrumuturi şi condiţiile realizării acestora şi asigură conducerea în bune condiţii a băncii.

3. Comitetul de direcţie este format dintr-un preşedinte şi şapte vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru 6 ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului), la propunerea Consiliului de administraţie. Rolul său este de a asigura administrarea ordinară (zilnică) a băncii, pregătind deciziile Consiliului de administraţie şi formulând avize în cazul acordării creditelor şi garanţiilor sau al proiectelor de împrumuturi.

Pe lângă aceste organe de conducere, art. 14 din Statutul BEI face referire la un comitet, format din 3 membri numiţi de Consiliul guvernatorilor, care verifică anual regularitatea operaţiunilor şi registrelor băncii, confirmând bilanţul şi contul de profit şi pierderi.

În desfăşurarea activităţii sale, BEI cooperează cu alte instituţii ale UE, reprezentanţii săi având dreptul să participe la comitete ale Parlamentului European, iar preşedintele băncii poate participa la întrunirile Consiliului Uniunii Europene.

BEI finanţează proiecte de investiţii atât în ţările membre (aproape 90% din total) cât şi în ţările candidate, dar ca excepţie pot fi finanţate proiecte şi din alte ţări (în ţările mediteraneene, în ţările ACP, în America Latină şi Asia). Proiectele eligibile pentru finanţarea BEI trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să contribuie la îndeplinirea obiectivelor UE (creşterea competitivităţii industriei europene, crearea reţelelor trans-frontaliere de transport, telecomunicaţii şi energie, dezvoltarea sectorului TI, dezvoltarea durabilă, îmbunătăţirea serviciilor educaţionale şi în domeniul sănătăţii);

2. să fie în avantajul regiunilor mai puţin dezvoltate; 3. să contribuie la atragerea altor surse de finanţare. Resursele BEI pentru activitatea de creditare provin – într-o mică măsură –

din contribuţia ţărilor membre la capitalul social şi, în completare, din emisiuni de titluri pe piaţa financiară internaţională, ratingul excelent (AAA) dat de încrederea publicului în acţionarii săi, statele UE, permiţându-le să se împrumute la un cost al capitalului redus, inaccesibil clienţilor săi.

Ombudsmanul Ombudsmanul, cunoscut şi sub numele de mediatorul european, (instituţie

având drept echivalent românesc avocatul poporului) a fost creat prin Tratatul de la Maastricht în scopul protejării cetăţenilor europeni de eventualele abuzuri ale unor instituţii europene.

În acest sens, ombudsmanul primeşte plângeri de la cetăţenii europeni (ai statelor UE sau rezidenţi în UE), dar şi de la firme, asociaţii sau alte organisme înregistrate oficial în UE, şi încearcă să le soluţioneze reclamaţiile.

Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci ani, reînnoibil, iar anual, prezintă un raport Parlamentului European privind rezultatele obţinute în soluţionarea plângerilor.

În activitatea sa trebuie să fie complet independent şi imparţial, nu poate cere sau accepta instrucţiuni de la guverne sau alte instituţii, şi nici nu poate exercita, pe timpul mandatului său, altă activitate profesională, remunerată sau nu.

În analiza cazurilor reclamate de “maladministraţie” (administrare necorespunzătoare – abuz de putere, discriminare, inechitate, procedură incorectă, întârzieri nejustificate, absenţa sau refuzul informării) pe care le investighează ombudsmanul, instituţiile şi organismele UE sunt obligate să-i ofere orice informaţie cerută şi să-i permită accesul la orice dosar, cu excepţia unor cazuri de confidenţialitate prestabilite.

3.4.4 Agenţiile comunitare

Sistemul instituţional al UE cuprinde şi 19 organisme descentralizate,

cunoscute sub numele de agenţii: - 15 agenţii specializate (numite şi comunitare, având în vedere conexiunea

cu “primul pilon” al UE);

- 2 agenţii în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune (“al doilea pilon” al UE): Institutul european pentru studii de securitate şi Centrul de sateliţi al UE;

- 2 agenţii în cadrul cooperării organelor de poliţie şi judiciare în materie de infracţiuni (“al treilea pilon” al UE): Biroul european de poliţie (EUROPOL) şi Eurojust.

Cele 15 agenţii specializate sunt: 1. Centrul european pentru dezvoltarea formării profesionale; 2. Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă; 3. Agenţia europeană de mediu; 4. Fundaţia europeană de pregătire profesională; 5. Centrul european de monitorizare pentru droguri şi dependenţi de droguri; 6. Agenţia europeană pentru evaluarea produselor medicinale; 7. Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (mărci de comerţ şi design); 8. Agenţia europeană pentru siguranţa şi sănătatea muncii; 9. Biroul comunitar pentru varietatea plantelor; 10. Centrul de traduceri; 11. Agenţia europeană pentru reconstrucţie; 12. Centrul european de monitorizare privind rasismul şi xenofobia; 13. Autoritatea europeană pentru siguranţa alimentelor; 14. Agenţia europeană pentru siguranţa maritimă; 15. Agenţia europeană pentru siguranţa aviatică. Deşi în denumirea lor se regăseşte atât denumirea de fundaţie, centru,

oficiu sau birou, toate aceste organisme sunt considerate agenţii ale Uniunii Europene.

4. UE - centru de putere în economia mondială

Vorbind despre Uniunea Europeană ca despre o entitate economică, se poate

afirma, fară riscul unei erori, că indicatorii săi de performanţă îi dau dreptul să aspire la rolul de copartener alături de SUA în gestionarea fluxurilor economice la nivel mondial. Bazându-se pe o industrie şi o agricultură performante şi pe un sector al serviciilor bine dezvoltat, UE îşi concentrează atenţia spre implementarea unor politici de coeziune care să omogenizeze spaţiul economic european pentru a-i conferi un surplus de performanţă. Oricum, chiar şi în condiţiile actuale, performanţele Uniunii Europene în întregime sau ale Zonei Euro sunt comparabile la nivel internaţional cu cele ale principalelor două state dezvoltate, SUA şi Japonia. Sub aspect sectorial, principalele dimensiuni ale forţei economice a UE sunt trasate de industrie, agricultură şi comerţul cu bunuri şi servicii. De asemenea, UE este o forţă şi în ceea ce priveste investitiile străina directe.

Odată cu dispariţia URSS-ului de pe harta lumii, a avut loc o reaşezare şi o redimensionare geostrategică, politică şi economică la nivel mondial. Modelul multipolar pe care se bazase economia mondială în ultimul sfert de veac a fost înlocuit în anii '90 cu unul tripolar construit pe rivalitatea între trei puteri: SUA, UE, Japonia. Aflate într-o perioadă de căutări şi restructurări, ultimele două, UE şi Japonia, au pierdut din ritm, sub aspect economic, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX. Dar chiar şi în aceste condiţii, ele au reuşit să-şi păstreze într-o oarecare măsură statutul de superputeri economice care contrabalansează cel puţin în domeniul economic ascensiunea americană la nivel global.

Care sunt resursele de care dispune la ora actuală UE, comparativ cu ale

SUA şi Japoniei? Intindere şi populaţie. Cu toate că populaţia şi aria geografică de întindere

sunt criterii secundare de ierarhizare a ţărilor, ele nu pot fi neglijate datorită potenţialului de dezvoltare pe care-l conferă. Este adevărat, există ţări cu populaţie redusă dar cu un output mai mare decât ţări cu populaţie de câteva ori mai numeroasă (de exemplu Japonia are o populaţie de 10 ori mai mică şi un PIB de cinci ori mai mare faţă de China), dar nuanţările asupra evoluţiilor viitoare trebuie să ţină cont şi de cei doi indicatori. Pentru că pot exista ţări cu un grad de dezvoltare ridicat dar în care ritmurile de creştere economică sunt extrem de reduse datorită îmbătrânirii populaţiei. Totodată trebuie ţinut cont ca unul din cei mai importanţi factori care au determinat în sec XVI - XVIII ascensiunea unor ţări precum Olanda şi Anglia a fost factorul demografic.

Cu o populaţie de 378 mii. locuitori, UE-15 ocupa o întindere de 3191 mii km , de 3 ori mai mică decât Statele Unite (9809 mii km ), dar mult mai mare faţă de Japonia (370 mii km2).

Densitatea populaţiei de 118 loc/km era mult mai ridicată decât în SUA (29 loc/km), dar mai mică decât în Japonia, care are una dintre cele mai mari densităţi de populaţie la nivel mondial (334 loc/km2). Rata mică de creştere a populaţiei, de doar 0,3%, a determinat o îmbătrânire a populaţiei, piramida vârstelor având o bază îngustă, fenomen ce poate afecta pe viitor potenţialul uman de dezvoltare economică. Marea majoritate a populaţiei este concentrată în zona urbană (80% în

UE, 77% în SUA şi 79% în Japonia), aceasta fiind o rezultantă directă a gradului de industrializare a ţării sau regiunii respective.

Resursele naturale constituie un element important pentru dezvoltarea unei economii. De modul în care are loc aprovizionarea cu materii prime şi materiale depinde în bună parte calitatea şi cantitatea outputului obţinut. In condiţiile în care o economie nu-şi poate acoperi într-o pondere satisfăcătoare necesarul de materii prime, va fi extrem de vulnerabilă la oscilaţiile de pe pieţele specifice mondiale, ceea ce va afecta în mod negativ costurile de producţie şi va diminua în mod direct sau indirect puterea de cumpărare a consumatorilor.

Din punct de vedere al resurselor naturale, UE se află în aceeaşi poziţie de mijloc, fiind relativ săracă în materii prime şi mai ales în resursele petroliere care stau la baza oricărei industrii. Urmările acestei stări de fapt se resimt periodic în economia europeană extrem de sensibilă la variaţiile preţului petrolului de pe pieţele internaţionale. Spre deosebire de Statele Unite care-şi asigură 40% din necesarul de petrol din resurse proprii şi deţine resurse enorme în conservare, UE nu-şi poate satisface decât 20% din nevoi prin resursele proprii.

La cărbune, SUA realizează o producţie pe cap de locuitor de 2,5 ori mai mare decât UE şi de 574 ori mai mare decât Japonia. Situaţia nu se redresează când e vorba de minereurile feroase, producţia SUA fiind de 28 ori mai mare iar a Japoniei neglijabilă. La gaze naturale SUA are o producţie pe cap de locuitor de 4 ori mai mare decât UE.

Produsul Intern Brut. Unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru

efectuarea de comparaţii internaţionale este PIB. Redând volumul valoric al tuturor bunurilor şi serviciilor create într-o anumită economie pe o anumită perioadă de timp de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelei ţări, PIB-ul oferă o imagine de ansamblu a capacităţilor productive ale ţării respective.

Din punct de vedere al outputului realizat, UE ocupă aceeaşi poziţie de mijloc în cele mai multe cazuri. Cu un PIB de 6430,372 mld. euro la nivelul anului 2000, Zona Euro se află puţin înaintea Japoniei (5145,362 mld. euro) dar semnificativ în urma SUA (10.708,897 mld. euro) . Dacă luăm în considerare Europa celor 15, situaţia era substanţial mai bună, PIB-ul crescând la 8524,371 mld. euro în preţuri curente, ceea ce demonstrează că în perspectiva lărgirii Uniunii Monetare, Europa se apropie semnificativ de performanţele economiei americane.

In raport cu economia mondială, se poate spune despre Euro 12 că reprezenta o adevărată forţă, o populaţie ce reprezintă doar 5% din populaţia lumii reuşind să producă 15,9% din PIB-ul mondial. Informaţia este şi mai interesantă când se vorbeşte despre UE15: acesta producea 20,2% din PIB-ul mondial, cu doar 2,1 puncte procentuale mai puţin decât SUA şi cu 12,3 puncte procentuale mai mult decât Japonia.

O informaţie mai relevanta asupra nivelului de viaţă şi a standardelor de dezvoltare o conferă PIB pe cap de locuitor. Calculat la preţurile pieţei, pe primul loc se situează Japonia cu 40.593 euro/loc, urmată îndeaproape de SUA cu 38.888 euro/loc şi la o distanţă apreciabilă de UE-15 cu 22.523 euro/loc. Trebuie remarcat însă că media scăzută pentru Uniunea Europeană este o consecinţă a faptului că există diferenţe destul de mari între statele membre ale Uniunii.

Preţurile pieţei nu sunt deosebit de relevante pentru a determina indicatorii pe cap de locuitor ai unei ţări, existând o serie întreagă de diferenţe care fac irelevante asemenea demersuri. Aducând la acelaşi numitor produsul intern brut pe

cap de locuitor, calculându-1 prin prisma parităţii puterii de cumpărare standard, ierarhia se modifică sensibil între primele două clasate, SUA şi Japonia.

Se poate spune că, pe cap de locuitor, americanii produceau în 2000 cu 53,8% mai mult decât europenii iar japonezii cu 11,1%. De această dată situaţia este mult mai apropiată de adevăr.

Privit prin prisma ratelor de creştere a PIB, ce arată starea economiei la momentul respectiv şi care pot oferi informaţii despre trendul activităţii economice din ţara respectivă, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX, Statele Unite au avut cea mai dinamică creştere, cu o rată medie de 3,3%, urmată de UE cu 2,1% şi la distanţă mare de Japonia aflată în criză, cu 1,3%.

Primii doi ani ai mileniului trei au adus o modificare de ierarhie, SUA intrând într-o perioadă de criză accentuată, după mai bine de 10 ani de creştere susţinută. Această criză a atras după sine şi economia mondială, determinând o recesiune la nivel global.

Ponderea în schimburile internaţionale. Mercantiliştii considerau ca bogăţia unei ţări este direct legată de volumul mărfurilor exportate. Chiar dacă teoriile moderne au revizuit această opinie, adăugând şi alte elemente care contribuie la bogăţia unei ţări, schimburile externe rămân extrem de importante pentru o ţară. Volumul exportului net este un indicator care, alături de alţi indicatori, poate exprima nivelul de dezvoltare şi competitivitatea economiei respective. Totodată, de nivelul exportului depinde rezerva valutară a statului respectiv. De nivelul importurilor depinde calitatea şi gradul de aprovizionare a pieţelor interne cu materii prime dar si cu produse finale. In contextul specializării internaţionale, comerţul internaţional a cunoscut o amploare deosebită. Aşadar, volumul său poate oferi informaţii şi despre gradul de specializare internaţională.

Europa exportă o mare parte din produsele sale, ocupând o pondere de 39,2% din totalul exporturilor la nivel global. Din acest punct de vedere, UE se situează net în faţa Statelor Unite (cu doar 13,6% din total exporturi) şi a Japoniei (cu 6%). Se poate afirma din acest punct de vedere că UE este cea mai mare putere comercială a lumii. Chiar şi în condiţiile în care se elimină schimburile intracomunitare, UE îşi păstrează o poziţie privilegiată, deţinând 18,8% din volumul schimbului cu bunuri şi 23,8% din volumul schimbului cu servicii, părăsind însă primul loc în favoarea Statelor Unite.

Cum se explică totuşi paradoxul că, deşi ca nivel al producţiei se află în urma SUA, exportă pe ansamblu mult mai mult decât aceasta?

• în primul rând este vorba de producţia firmelor multinaţionale, multe dintre ele având capital american sau japonez, a căror producţie finală este reorientată către pieţele dezvoltate ale ţărilor de origine a capitalurilor;

• în acelaşi timp, dacă se ia în considerare şi valoarea adăugată netă a exporturilor europene, diferenţa nu mai este atât de semnificativa. In timp ce produsele americane şi japoneze exportate au o valoare adăugată ridicată, incluzând tehnologie de vârf, exporturile nete ale UE sunt axate într-o pondere însemnată pe produse agricole, energie, textile şi îmbrăcăminte etc, adică produse cu un grad mai scăzut de prelucrare;

• mai poate fi vorba şi de puterea de cumpărare, care este cu aproximativ 50% mai mare în SUA decât in Europa;

• trebuie ţinut cont şi de faptul că o bună parte a schimburilor au loc la nivel intracomunitar. In viitor va fi necesar să se renunţe la

contabilizarea schimburilor intracomunitare, care vor apare doar ca fluxuri interne, la fel cum apar în SUA, atunci cînd e vorba de acte de vânzare-cumpărare între statele membre. Exporturile extracomunitare ale UE sunt mai mici decât cele ale SUA;

• ca argument final, deşi balanţa comercială a zonei euro arăta în 2001 un excedent net de 105 mld. dolari, venitul net a avut un sold negativ, de 22,1 mld dolari. Şi situaţia aceasta se perpetuează în mod constant de-a lungul ultimului deceniu. Aşadar, chiar dacă europenii exportă o cantitate mai mare de mărfuri, valoarea lor adăugată este mai scăzută, şi deci avantajul net poate fi de partea americanilor.

Dimensiunea monetară a puterii economice a Uniunii Europene Formarea Uniunii Monetare a contribuit fundamental la definirea Uniunii

Europene ca pol de putere pe harta economică şi politică a lumii. Nu puţine au fost cazurile în care specialiştii au considerat că UME este "cea mai importantă transformare a sistemului monetar internaţional de la tranziţia la ratele de schimb flexibile din anii 70, conferinţa de la Bretton Woods din 1944, înlocuirea lirei sterline cu dolarul ca monedă universală de schimb în perioada interbelică şi consolidarea etalonului aur din secolul XIX" (C. Randall Henning).

Constituind ultimul pas al integrării pe linie economică, moneda unică a trebuit să facă faţă unor piedici pe multiple planuri. Plecând de la teoria spaţiului optim al monedei a lui R. Mundell, ajungem la concluzia că oficialii europeni au trebuit să facă faţă unei alegeri extrem de dificile în a promova dezvoltarea comerţului şi a cooperării la nivel microeconomic între statele membre în defavoarea stabilităţii macroeconomice generate de eliminarea variaţiei ratelor de schimb şi a ratelor dobânzilor. Creşterea gradului de liberalizare a condus însă la o intensificare a schimburilor favorabilă evoluţiei monedei unice, promovând-o în postura de monedă internaţională. La ora actuală, euro îndeplineşte toate cerinţele unei monede internaţionale, fiind frecvent folosită atât în sectorul oficial cât şi în cel privat.

Chiar dacă, în continuare, dolarul rămâne cea mai importantă monedă internaţională, trebuie remarcat faptul că euro a devenit în numai câţiva ani a doua monedă ca importanţă în schimburile internaţionale. Ce anume ne determină să afirmăm acest lucru?

In primul rând factorul cantitativ: • Dimensiunea spaţiului economic ce foloseşte euro ca monedă de

schimb. El contabilizează 15,9% din PIB-ul mondial, ceva mai puţin decât principalul rival, SUA (22,3%), dar mai mult decât dublu faţă de Japonia (7,9%);

• Ponderea pe care o are zona euro în cadrul comerţului mondial, unde UE contabilizează 18,8% din comerţul cu bunuri şi 20,8% din comerţul cu servicii, faţă de 20,8% la bunuri şi 21,2% la servicii pentru SUA şi 8,8% la bunuri şi 8,2% la servicii pentru Japonia;

• Ponderea zonei euro în fluxul de investiţii străine directe, unde în anul 2000 deţinea 47% din totalul ieşirilor, faţă de cele 19,6 ale SUA şi 4,6% ale Japoniei.

Un al doilea factor extrem de important care face din euro o veritabilă monedă internaţională este stabilitatea, care se reflectă în performanţele principalilor indicatori macroeconomici şi mai ales în rata redusă a inflaţiei corelată cu creşterea economică stabilă.

Al treilea factor îl reprezintă integrarea pieţelor financiare europene care face din euro o monedă cerută pe pieţele financiare internaţionale.

Folosirea monedei europene de către sectorul privat a beneficiat de o creştere continuă începând cu anul 2000. Inainte de introducerea la 1 ianuarie 2002 a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, ponderea euro în intermedierea tranzacţiilor internaţionale era estimată la circa 17% din total. După 1 ianuarie 2002, această pondere a crescut semnificativ mai ales datorită dispariţiei monedelor naţionale în spaţiul unic. Acelaşi fenomen s-a înregistrat şi în privinţa folosirii euro ca mijloc de plăţi şi mijloc de raportare a plăţilor. Dacă în octombrie 2000 doar 24% din tranzacţiile internaţionale ale agenţilor rezidenţi erau denominalizate în euro, după 1 ianuarie 2002 ponderea a crescut la peste 53%. In domeniul finanţărilor şi al investiţiilor internaţionale, cota euro în denominalizarea instrumentelor financiare era, în septembrie 2001, între 22% şi 34%, în funcţie de instrumentul folosit, faţă de doar 19% în perioada 1994-1998. Centralizând aceste informaţii într-o concluzie, reiese că folosirea monedei unice de către sectorul privat la nivel internaţional a cunoscut o creştere semnificativă şi continuă după anul 2000, aducând euro în poziţia secundă la nivel mondial.

In ceea ce priveşte sectorul oficial, în 2003 cincizeci şi şase de state din afara spaţiului euro foloseau euro ca monedă de referinţă in determinarea ratelor de schimb. Printre aceste state se numără, în special, ţările candidate la aderare şi ţările din Europa şi Africa ce au intense legături comerciale cu UE. Euro a devenit şi o importantă monedă de rezervă. Raportul anual al FMI pe anul 2000 arată că euro este a doua moneda ca importanţă, după dolar, în constituirea rezervelor internaţionale, cu o pondere de 12,5%, faţă de 66,2% pentru dolar şi 5,1% pentru yenul japonez.15

Pe ansamblu, atât pentru sectorul privat cât şi pentru cel oficial, moneda europeană ocupă locul secund, după dolar. Există însă încă un mare decalaj între ponderile în care cele două monede sunt folosite în cadrul tranzacţiilor internaţionale, fapt ce poate conduce într-o analiză statică la concluzia că raportul de forţe nu justifică pretenţiile euro de a fi privită ca un concurent veritabil pentru rolul jucat de dolar în sistemul monetar internaţional. Intr-o analiză dinamică însă, evoluţiile pozitive ale monedei unice europene sunt în măsură să alimenteze optimismul oficialilor europeni şi speranţele unei alternative viabile la supremaţia incontestabilă a dolarului.

Relaţia viitoare între euro şi dolar trebuie privita unghiular, din două perspective:

Una pe termen mediu, ce se întinde de-a lungul fazei de tranziţie şi acomodare a economiei europene la moneda unică şi care nu va fi marcată de răsturnări spectaculoase de situaţie la nivel internaţional. De-a lungul acestei etape, dolarul va juca în continuare rolul principal în spectacolul financiar internaţional. De atitudinea pe care o vor adopta oficialităţile americane faţă de UEM va depinde, în bună măsură, ascensiunea economiei europene şi implicit a monedei unice în cadrul economiei mondiale. O eventuală rigiditate a SUA faţă de această ascensiune ar naşte stări conflictuale nebenefice pentru nici una din părţi. SUA trebuie să conştientizeze faptul că trebuie să facă unele concesii faţă de UE şi că o Europă puternică din punct de vedere economic nu reprezintă un pericol ci un stimulent pentru economia americană.

Una pe termen lung, analizată într-un context monetar bipolar, în care moneda euro va putea fi aşezată pe picior de egalitate cu dolarul, atat la nivelul sectorului privat cât şi al celui oficial şi, implicit, în cadrul organismelor financiare

internaţionale, dominate incontestabil la ora actuală de către puterea dolarului. In contextul crizelor ce au dominat scenele financiare în ultimul deceniu, un parteneriat între cele două monede ar putea conduce la o mai mare stabilitate a pieţelor financiare internaţionale şi implicit la diminuarea fluctuaţiilor din economia mondială, actualmente extrem de sensibile la oscilaţiile economiei americane. Fenomenul de contagiune a economiei mondiale la problemele economiei americane ar putea fi diminuat sau chiar stopat în situaţia în care ar exista o monedă euro puternica si stabila care să preia efortul de echilibrare a pieţelor internaţionale în cazul destabilizării dolarului.

Relaţiile viitoare dintre SUA şi UE vor fi marcate de o creştere a cooperării pe plan economic şi monetar, deoarece introducerea monedei unice conduce la o creştere a costurilor unor eventuale stări conflictuale. Ambele regiuni vor încerca să întărească şi să extindă cooperarea regională. Intărirea euro va determina o accentuare a dolarizării economiei sud americane şi va accelera procesul de integrare a continentului nord american în cadrul NAFTA, deoarece dolarul, aşa cum am văzut din cifrele prezentate mai sus, îşi pierde în bună parte sfera de influenţă în Europa, trebuind să compenseze printr-o presiune mai mare în alte regiuni.

Un rol foarte important în intensificarea conlucrării între cele două părţi îl vor juca firmele multinaţionale, cu extinse interese la nivel global şi care nu-şi pot permite să piardă datorită unor stări ostile între două regiuni şi două monede atât de puternice. Presiunea pieţei va conduce la o disipare a tensiunilor născute din raporturile de forţă şi va impune necesitatea apariţiei compromisului de ambele părţi.