GEOGRAFIE UMANĂ

GENERALĂ

1

2

1. Cadrul geopolitical dezvoltării activităţilor umane

– harta politică a lumii

Harta politică a lumii include, în etapa actuală, 193 state inde-pendente, cu grade diferite de dezvoltare social-economică, repartizate diferit la nivelul continentelor (Europa – 44, Asia – 47, America – 35, Africa – 53, Australia şi Oceania – 14). Pe lângă ţările suverane, există circa 70 teritorii dependente, fie cu administraţie separată, fie sub tutela altor state (cele mai multe plasate în Oceanul Pacific, aparţinând S.U.A., Franţei, Regatului Unit al Marii Britanii ş.a.). În afara reprezentării cartografice a entităţilor teritoriale, harta politică are rolul de a prezenta statutul politic al lumii la un moment dat, modificându-se permanent în funcţie de evenimentele istorice ale intervalului de timp pentru care este realizată. Cunoaşterea modificărilor survenite în diverse perioade istorice, a marilor organizaţii politice şi economice, precum şi analiza statelor sub diverse aspecte, a relaţiilor dintre acestea, a modului lor de organizare internă, se constituie în probleme de mare interes pentru geografia umană, acestea reprezentând elemente esenţiale în desluşirea unor aspecte cantitative şi calitative a fenomenelor geografice, de factură socio-economică. Astfel, pentru înţelegerea modificărilor ce au avut sau au loc în cadrul populaţiei sau economiei mondiale, trebuie realizată o analiză a contextului global şi istoric a sistemului mondial, în scopul surprinderii relaţiilor şi proceselor socio-economice care au determinat disparităţi spaţiale la nivelul diverselor regiuni ale globului. De asemenea, analiza la nivel micro-teritorial poate fi foarte sugestivă în explicarea unor aspecte socio-economice. Astfel, prospe-ritatea unei ţări depinde de o multitudine de factori, pornind de la poziţia geografică, condiţiile naturale, potenţialul resurselor, numărul de locuitori, dotările tehnico-economice şi continuând cu o serie de elemente legate de modul de organizare politică şi socială, de relaţiile dintre state, de apropierea faţă de marile puteri ale vremii, de aparte-nenţa la marile organizaţii economice şi politice etc. Aşadar, organizarea politico-administrativă a unui spaţiu şi relaţiile sale politice de ansamblu, nu trebuie neglijate într-o analiză socio-economică, făcând parte integrantă din sistemul teritorial.

Concepte şi terminologie

3

Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul timpului, fiind permanent în atenţia politologilor, geografilor, isto-ricilor şi filozofilor, de la apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea statelor moderne actuale. Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de uscat sau uscat şi zonă maritimă), constituită ca entitate administrativ-politică, cu graniţe bine stabilite, recunoscute internaţional, condusă de o instituţie politică care are control absolut asupra afacerilor sale interne şi a celor externe. În prezent, principalele elemente fundamentale ale statului, condiţii necesare pentru ca o entitate politică să aibă personalitate juridică de tip statal, sunt: populaţia, teritoriul, sistemul politic (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000). Populaţia, reprezentând totalitatea locuitorilor statului, deşi nu trebuie să îndeplinească condiţii stricte din punct de vedere numeric, este necesar să reprezinte o colectivitate permanentă, rezidentă şi or-ganizată, capabilă să subziste prin forţe şi resurse proprii. Teritoriul statului desemnează acel spaţiu (terestru, maritim, aerian) în care acesta îşi exercită puterea exclusivă (suveranitatea). Este alcătuit din mai multe părţi distincte (teritoriul terestru, marea teritorială, spaţiul aerian cuprins între graniţele sale) şi are trăsături care variază de la o ţară la alta. Teritoriul unui stat este delimitat prin frontieră considerată „limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă iar naţiunea dreptul ei la autodeterminare” (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, pag. 18). Frontierele, reprezentând spaţiul de separaţie între două state, se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale iar în cazul celor maritime prin legislaţie proprie internă, respectând normele interna-ţionale. Acestea se pot clasifica în mai multe categorii. Frontierele terestre despart uscatul dintre două state şi pot fi natu-rale şi artificiale. Un exemplu clasic de o astfel de frontieră naturală este aceea din zonele montane, care urmează linia celor mai mari înălţimi. Frontierele fluviale sunt cele axate pe fluvii şi urmează în general linia talvegului, pentru căile navigabile, şi linia mediană, pentru cele nenavigabile (dar se poate ţine cont şi de alte particularităţi).Frontierele maritime constau în limita exterioară a apelor terito-riale, în acest sens impunându-se atenţiei înţelesul noţiunii de mare teritorială. Aceasta desemnează fâşia de mare situată de-a lungul coastei, aparţinând statului riveran (cuprinsă între 3 şi 12 mile marine* - 22,2 km, de la linia de bază, conform Conferinţei de la Geneva, 1958). În prezent câteva state şi-au extins apele teritoriale până la 200 mile marine: Brazilia, Argentina, Peru, Ecuador, Costa Rica, Salvador, Islanda ş.a. Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare, care sunt delimitate de acelaşi stat (Marea Albă, Marea Azov ş.a.). Frontierele aeriene sunt planuri perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau maritime în sus până la limita superioară a spaţiului cosmic. De asemenea, se disting două tipuri specifice de frontiere: cele geometrice şi astronomice. Frontierele geometrice sunt alcătuite din linii drepte care despart

4

teritoriile dintre state (Libia, Ciad, Niger, Algeria, Mali) iar cele astronomice corespund paralelor sau meri-dianelor (între Egipt şi Libia 250 long. E, Egipt şi Sudan 220 lat. N., SUA şi Canada 410 lat. N). Sistemul politic, un alt element fundamental al statului, constă în „totalitatea instituţiilor şi proceselor ce permit cetăţenilor unui stat să elaboreze, să aplice, să modifice politicile publice“ (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, pag. 19). Principalele elemente ale sale sunt repre-zentate de instituţiile guvernării (legislativă, executivă, judecătorească) şi relaţiile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partidele politice, sindicatele, grupurile de interes, mass-media etc.). Din perspectivă sistemică, se poate realiza o analiză pe subsistemele componente dar şi pe nivelele ierarhice: supranaţional, naţional, subnaţional. Relaţiile stabilite între elementele care alcătuiesc sistemul politic naţional sunt răspunzătoare de existenţa diferitelor forme de guvernământ şi regimuri politice. Capitala desemnează oraşul în care sunt localizate puterile statului, în literatura de specialitate existând numeroase clasificări ale acestora. Astfel, ele se pot clasifica în: naturale (cele care au evoluat până au dobândit acest statut – Bucureşti) şi artificiale (construite pentru a servi acestui scop – Brasilia). O altă clasificare aduce în atenţie următoarele categorii de capitale: permanente sau istorice (Roma, Atena, Paris, Londra), introduse (fie prin consens general – Madrid, Brasilia, Islamabad, fie prin compromis între mai multe state federale – Washington D.C., Canberra, Ottawa), divizate (în Olanda – Haga, sediul parlamentului şi Amsterdam, palatul regal, în Africa de Sud – Pretoria, capitala administrativă, Cape Town, legislativă, Bloemfountein, judi-ciară, în Bolivia – La Paz, administrativă, Le Sucré, legislativă). Pe lângă capitalele oficiale există şi cele neoficiale: Aden în Yemen, Zürich şi Laussane în Elveţia etc. Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern federal (ex. statul Texas din SUA). Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă naţională proprie, legaţi unii de alţii prin limbă, religie, valori şi aspiraţii comune şi care se simt ataşaţi de un teritoriu specific. Naţiunea poate fi organizată din punct de vedere politic într-un stat dar nu se poate pune semnul egal între cei doi termeni (naţiune şi stat). Uneori un stat poate cuprinde mai multe grupuri naţionale, fiecare cu originea sa etnică specifică, alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe state, fără a avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Din acest punct de vedere, statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale (dominate de existenţa unei naţiuni, care reprezintă peste 60% din total) şi nenaţionale (unde nici un grup etnic nu depăşeşte 60%). Statele binaţionale (unde două grupuri etnice formează peste 65% din total) şi multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare etnică) se încadrează în cea de-a doua categorie (Taylor, 1993). În statele în care apar mai multe naţiuni, relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale. Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi suveran în teritoriu.

5

Teritoriul dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus de către un stat, fără ca acesta să facă parte din entitatea respectivă. Acest termen este folosit pentru a înlocui, în unele cazuri, termenul de colonie. Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un stat suveran, aflat la oarecare distanţă de acesta, care îi controlează politica militară sau pe cea externă. Încercarea unui stat de a stabili aşezări şi de a-şi impune puterea politică, economică şi culturală asupra unui teritoriu sau a unui grup de oameni, cu un nivel de dezvoltare mai scăzut decât al său poartă numele de colonialism. Acesta a fost practicat de o serie de state europene, în special înainte de primul război mondial, principalele motivaţii ale colonialismului european fiind legate valorificarea resurselor acelor spaţii, promovarea creşti-nismului, dorinţa de a-şi dovedi puterea economică şi politică. În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat indepen-denţa, colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Acest termen desemnează politica promovată de foste puteri coloniale pe plan economic, politic, social, militar, pentru menţinerea influenţei. În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional, printre care se pot aminti următoarele:

state (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care în urma unor conflicte armate sau a unor probleme interne, etnice, religioase sunt ocupate de trupele altor state sau de forţe militare internaţionale;

teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat conflicte interne între statele pretendente vecine, după declararea independenţei (Sahara Occidentală – obiect de conflict între Mauritania, Maroc, Algeria; Antarctica);

zone neutre – teritorii, neaparţinând nici unui stat, apărute acolo unde existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor – (Gibraltarul – o zonă cu o lungime de 18 km şi o lăţime de 1 km);

zone tampon – teritoriile dintre două puteri, care au rolul de a dezamorsa tensiunile dintre acestea;

teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub administraţia O.N.U.;

enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni, cu o populaţie puţin numeroasă, ce aparţin unui stat, dar sunt localizate parţial sau total pe teritoriul altui stat.

Formarea şi evoluţia teritorială a statelor Formarea statelor a constituit un proces îndelungat, început odată cu primele organizări umane în plan teritorial. Primele formaţiuni de acest gen, au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-state greceşti sau al marilor imperii roman, aztec etc.) şi au evoluat pe parcursul timpului, îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi al particularităţilor teritoriale locale, căpătând forme şi funcţii diferite.

6

Statele moderne au apărut în Europa, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, în evoluţia lor distingându-se trei etape principale: formarea statelor-naţiuni ca o reacţie la structurile medievale, apariţia după primul război mondial unor state rezultate din dezintegrarea marilor imperii şi crearea după cel de-al doilea război mondial a unui număr însemnat de entităţi statale, ca rezultat al decolo-nizării (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000). În formarea lor un rol important l-au avut condiţiile fizico-geografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai ales cele socio-economice (condiţiile istorice, formarea naţiunilor, dez-voltarea drumurilor comerciale, interesele economice, politice etc.). În prezent, sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea suveranităţii statelor asupra teritoriului lor, însă în continuare, ca şi în trecut, apar posibilităţi de modificare a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea, printr-o serie de acţiuni precum (Bodocan, 1997):

ocupare (adică stabilirea controlului asupra unui teritoriu încă neadministrat, specifică perioadei marilor descoperiri geografice şi colonizării);

cucerire şi anexare (frecvente în trecut, acestea nu mai sunt acceptate de comunitatea internaţională; cea mai recentă anexare este cea a Kuweitului de către Irak în 1990);

transfer de suveranitate sau cedare voluntară, uneori reali-zată în urma plăţii unor sume de bani; în acest fel S.U.A. a achiziţionat Alaska (de la Rusia), Florida (de la spanioli), Louisiana (de la francezi) (fig. 21);

creşteri (descreşteri) teritoriale, naturale (modificarea talvegului unui râu care reprezintă graniţă internaţională, înaintarea deltelor în mare, formarea insulelor în zona litorală, modificarea cumpenelor de ape dintr-o zonă montană de graniţă etc.) sau artificiale (crearea unor insule artificiale – Japonia, recuperarea unor terenuri de sub apele mării – polderele olandeze);

concesiune, adică transfer de suveranitate pe un timp limitat (Hong-Kong a fost concesionat de Marea Britanie în 1898 pe o perioadă de 99 ani, în prezent aparţinând din nou Chinei; baze militare precum Guantanamo din Cuba);

servitute, reglementată prin legi internaţionale, adică res-trângerea suveranităţii unui stat asupra unei părţi din propriul teritoriu, în scopul permiterii altor state de a folosi teritoriul respectiv (pentru navigaţie, amenajări hidro-tehnice, drumuri sau căi ferate etc.).

Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor

Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor au fost concepute o serie de teorii, care au fost clasificate în general, pe două mari categorii: deterministe şi funcţionaliste.

7

Având la bază teoria lui Charles Darwin, expusă în anul 1859 în lucrarea Asupra originii speciilor, principalele teorii deterministe sunt:

teoria organică a statului, a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie, 1923) care consideră statul ca un organism asemănător celor biologice, ale cărui caracteristici sunt determinate de însuşirile populaţiei şi ale teritoriului;

teoria ciclurilor evoluţiei statului, a lui William Morris Davis, 1939, care presupune în evoluţia statului existenţa a patru cicluri de dezvoltare (copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe) cu caracteristici distincte;

teoria ariilor centrale, enunţată în 1963 de Norman Pounds în lucrarea Geografie Politică (pe baza unei idei a lui Ratzel) şi extinsă apoi împreună cu S.S. Ball în 1964; ilustrează formarea statelor în jurul ariilor centrale (nuclee ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de locuitori determină formarea statelor); cei doi au analizat şi definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa.

Dintre teoriile funcţionaliste se impun: teoria integrării teritoriale, de Richard Hartshorne, din 1950, care vede

statul ca un spaţiu organizat din punct de vedere politic, asupra căruia acţionează, simultan şi independent, două tipuri de forţe (centrifuge şi centripete) ce determină coeziunea sau funcţionarea sa;

teoria lui Gottman, expusă în 1952, care identifică doi factori principali în integrarea sau dezintegrarea hărţii politice a lumii: iconografia (sistemul de valori simbolice, naţionale, tradiţionale ale populaţiei statului – factorul de stabilitate) şi mişcarea (deplasarea oamenilor, ideilor, bunurilor, în interiorul şi exteriorul statului – factorul de instabilitate);

teoria teritoriului unificat, a lui Stephen B. Johnes (1954), care explică formarea statelor prin prisma unui „lanţ”, la capetele căruia se află ideea politică, pe de o parte şi arealul politic, pe de altă parte:

idee politică — decizia — acţiunea — terenul — arealul politic teoria integrării şi dezintegrării naţiunii, enunţată de Karl Deutsch, în 1953,

care expune 8 etape generale, ce caracterizează formarea unei naţiuni: trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o economie de schimb, apa-riţia ariilor centrale, creşterea oraşelor, dezvoltarea reţelei de transport, concentrarea de capital, creşterea intereselor personale şi de grup, deşteptarea sentimentelor etnice, combinarea sentimentelor etnice cu constrângerile politice şi câteodată cu stratificarea socială.

8

Evoluţia hărţii politice a lumii

a.Perioadele antică şi medievală

Prima hartă politică a lumii se conturează, odată cu apariţia primelor state, încă din mileniile VI – V. î.HR. Acestea au fost localizate pe văile marilor fluvii, dezvoltându-se în principal pe baza agriculturii (cultura plantelor şi creşterea animalelor), ulterior adău-gându-se activităţile comerciale. Pentru perioada de dinainte de Hristos, pe harta politică a lumii se găseau o serie de state, grupate în câteva regiuni ale planetei, din Asia, Europa şi Nordul Africii. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi văile Tigrului şi Eufratului, denumit „Semiluna fertilă”, a constituit spaţiul în care au evoluat generaţii de state, precum cele autoritare (sumeriene – Ur, Uruk, Lagaş ş.a, babiloniene – Babilon, asiriene – Assur, Ninive, egiptene – Theba, Memphis etc.) sau cele plasate pe litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu, Fenicia). În Asia Mică se găsea regatul hittit iar în Podişul Iran, Imperiul Persan, extins în timpul lui Darius I, de la Valea Indusului în Vest până la Dunăre şi Marea Egee în Est. În Asia de Sud şi Est erau cristalizate state puternice, în spaţiul chinez (pe cursul mijlociu al fluviului Huanghe, în jurul oraşului Loyang, unde era aria centrală a statului chinez) şi în spaţiul 9meric (pe valea şi afluenţii Indusului, în jurul oraşelor Harappa şi Mohenjo-Daro, statul Harappon iar pe cursurile inferioare ale Gangelui şi Brahmaputrei, statul Magadha). Pe 9merican9al 9merican, perioada antică a fost caracterizată de civilizaţiile precolumbiene (aztecă, incaşă, mayaşă), cunoscute printr-un nivel cultural, economic, politic, ridicat. În Europa Sudică, primul regat antic, micenian, a fost urmat de cetăţile greceşti, Atena, Sparta, Milet. Expansiunea elenistică a contribuit la progresul umanităţii, stimularea comerţului, la con-turarea bazinului mediteraneean, ca matrice pentru civilizaţia romană şi pentru alte civilizaţii. În pragul erei noastre, în această zonă s-au afirmat două mari imperii: cel al lui Alexandru Macedon (extins în linii mari pe graniţele imperiului lui Darius I) şi Imperiul Roman. Apărut în secolul al VIII-lea î.Hr., acesta a atins maxima expansiune teritorială în timpul împăratului Traian, 98-117 d.Hr., (înglobând şi o parte a Daciei) şi a contribuit la geneza a numeroase popoare, ce formează în prezent lumea romanică europeană. După anul 395, Imperiul Roman s-a divizat în două părţi: Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu capitala la Constantinopole). Între secolele III-VI au avut loc migraţii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii, hunii, vandalii, saxonii, goţii etc.), însă secolele VI-X reprezintă perioada marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii, avarii, slavii, bulgarii, normanzii, arabii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii etc.) care au determinat formarea unor popoare slave, fino-ugrice, celtice până în Europa de Vest şi Peninsula Scandinavică. În această perioadă se remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. VI-VIII) şi apariţia a unor mici state, care ulterior au evoluat spre state feudale.

9

După secolul al VIII-lea trebuie menţionată expansiunea arabă către SV Asiei, N Africii, S Europei care a adus modificări pe harta politică a vremii (formarea statelor arabe din Asia de SV, Africa de Nord). Începând cu secolul al XIII-lea o importanţă mare a avut-o expansiunea turcilor, care au intrat în contact cu Europa Centrală şi Estică (la 1453 – turcii au cucerit Bizanţul, decăderea imperiului Otoman având practic loc abia în secolul al XIX-lea). Europa a fost caracterizată în această perioadă, de dezvoltarea unor regate (Franţa, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, Danemarca), a unor state de dimensiuni mai mici (care deseori luptau pentru supra-vieţuire – cazul Ţărilor Române) şi a oraşelor-state (Germania, Italia). În Asia s-au conturat formaţiuni feudale puternice în China, Japonia, Mongolia, Iran, Turcia, India de Nord ş.a. Continentul african era caracterizat de ascensiunea unor state, precum Etiopia, Ghana, Mali, Marele Zimbabwe (cucerite ulterior de europeni). În America se remarcă dezvoltarea Imperiului Aztec (în Mexic) şi cel Incaş (în America de Sud), cucerite de spanioli în secolul al XVI-lea. Odată cu perioada marilor descoperiri geografice (având ca moment important descoperirea Americii de către Cristofor Columb –1492) s-au format marile imperii coloniale care au dominat harta politică a lumii, pentru aproape 5 secole. Marile puteri coloniale (mai întâi Spania şi Portugalia, apoi Anglia, Olanda, Franţa) care practic şi-au împărţit lumea Nouă, s-au impus totodată ca mari puteri comerciale şi maritime mondiale, apogeul fiind atins în secolele XVIII-XIX şi în prima parte a secolului al XX-lea. În acelaşi timp, pentru Europa, consecinţele Renaşterii (secolele XIV-XVII) s-au regăsit în apariţia şi dezvoltarea industriei, care a determinat modificări semnificative pe plan cultural, social, religios. b.Perioada modernă (1648-1917) Concludentă este harta politică a Europei, după Pacea de la Westfalia (1648) care ilustrează marile puteri care dominau Europa: Imperiul Romano-German, Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Regatul Angliei, Imperiul Otoman, Imperiul Rusiei, Lituania, Ucraina. În afara acestora, se mai găseau o serie de state mici şi mijlocii, aflate în sfera de influenţă a acestor puteri. În pragul revoluţiei burghezo-democratice de la 1789, remarcabilă este expansiunea mai multor state. Rusia şi-a extins hegemonia spre estul Asiei, spre Marea Neagră şi Europa Centrală, devenind o mare putere a timpului, iar Imperiul Otoman controla sudul şi estul Europei. În nordul continentului se conturează regatul Danemarcei şi al Norvegiei iar în Europa centrală se formase regatul Prusiei. Ţările Române erau sub suzeranitate otomană iar Transilvania era dependentă de Imperiul Habsburgic. Datorită permanentelor conflicte dintre imperii au apărut nume-roase modificări la graniţe, dar s-au produs şi alte schimbări (împărţirea sau conturarea unor ţări). Începutul secolului al XIX-lea în Europa a fost dominat de per-sonalitatea lui Napoleon şi de extensiunea Franţei în acea perioadă.

10

În Europa, după revoluţiile burghezo-democratice de la 1848, a început ascensiunea naţiunilor, s-a produs unificarea Italiei, a Germaniei iar unele ţări şi-au obţinut independenţa (Grecia, Serbia, România, Bulgaria). Totodată s-au accentuat tendinţele de dezintegrare a impe-riilor Austro-Ungar şi Otoman. După secolul al XVIII-lea, au apărut puternice mişcări de inde-pendenţă ale coloniilor, care au determinat în America de Nord formarea S.U.A. (1776). În America Latină coloniile spaniole (Argentina, Mexic, Venezuela, Chile, Peru etc.) şi portugheze (Brazilia) au devenit independente după 1810. La sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri europene au luat în stăpânire şi teritoriile neocupate până atunci, extinzându-şi coloniile pe continentul african, în Asia de Sud-Est sau în Oceania. State pre-cum Italia, Germania, S.U.A., Japonia, care au cunoscut o dezvoltare industrială intensă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aspirau la o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă. Astfel, datorită conflictelor dintre marile puteri, a izbucnit în Europa primul război mondial (1914-1917), care a modificat radical harta politică a lumii. S-au format două mari blocuri militare şi economice opuse: Puterile Centrale (Tripla Alianţă – Germania, Austro-Ungaria şi Italia, care ulterior a părăsit alianţa) şi Antanta (Tripla Înţelegere: Franţa, Marea Britanie, Rusia, sprijinită ulterior de S.U.A.). c.Perioada interbelică (1917-1940) După prima conflagraţie mondială, harta Europei s-a modificat semnificativ, datorită dezintegrării unor mari imperii (Austro-Ungar, Otoman, Ţarist) şi apariţia sau desăvârşirea mai multor state indepen-dente (Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Ungaria, Austria, Estonia, Lituania, Letonia, Iugoslavia, România). Revoluţia bolşevică din 1917 a marcat apariţia comunismului în Rusia şi a condus la formarea unui nou imperiu, cel sovietic, extins după 1920 atât în Europa (prin anexarea Ucrainei, Bielorusiei) cât şi în Asia (Armenia, Georgia, Azerbaidjan, statele Asiei Centrale). Se remarcă de asemenea creşterea influenţei S.U.A. care a început să se afirme ca o mare putere a lumii. Apariţia fascismului în Germania şi Italia, precum şi tendinţele hegemoniste ale Germaniei, care a anexat Austria, Cehia şi a invadat Polonia au determinat izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care a implicat întreaga planetă, opunând marile puteri ale vremii. In această perioadă şi România a suferit pierderi teritoriale (Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, N-E Ardealului, Dobrogea de Sus). În perioada interbelică şi-au cucerit independenţa o serie de ţări, astfel că pe harta politică a lumii figurau 71 de state, repartizate diferit la nivelul continentelor: în Europa – 31, America – 22, Asia – 12, Africa – 4, Oceania – 2. Totuşi, 2/3 din populaţia Globului trăiau încă în colonii şi semicolonii. d.Perioada 1944-1989 După cel de-al doilea război mondial, harta politică a lumii s-a modificat semnificativ. Germania a fost împărţită între puterile câşti-gătoare, ulterior formându-se două state distincte: R.F. Germania şi R.D. Germania (separate din 1961 de Zidul Berlinului). Multe state europene şi-au modificat contururile, pierzând sau câştigând teritorii. Între ţările care au avut de suferit a făcut parte şi România,

11

care a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, Cadrilaterul. Cele mai mari câştiguri le-a cunoscut U.R.S.S., în a cărei componenţă au intrat statele baltice dar şi teritorii din Polonia, România etc. Europa a fost divizată în două părţi, despărţite de cortina de fier (după expresia folosită în 1940 de W. Churchil): Europa de Vest aflată sub influenţa S.U.A. (beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est, aflată sub aripa ocrotitoare a U.R.S.S. Blocului comunist euro-asiatic, alcătuit din 13 state, i s-a adăugat, din punct de vedere al doctrinei politice abordate, Cuba. În această perioadă s-au confruntat două sisteme politice şi două ideologii opuse, corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul, pe de o parte, adoptat de U.R.S.S. şi capitalismul, economia liberă de piaţă, corespunzător S.U.A, pe de altă parte. Caracterul dual al acestei perioade a fost ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER), precum şi de delimitarea unor sfere de influenţă precise. S.U.A. şi-au întărit influenţa în Europa Vestică, în America Centrală şi de Sud, în Asia de Est iar U.R.S.S. şi-a consolidat influenţa în Europa Estică, în unele ţări din Asia de Est şi Sud-Est, în Africa. Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării imperiilor coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr mare de state din Africa, Asia de Est şi de Sud-Vest, Oceania, America Centrală. Perioada în care şi-au obţinut independenţa cele mai multe ţări a fost deceniul al şaselea, supranumit din acest motiv, „deceniul decolonizării Africii“. Un eveniment deosebit al acestei perioade, cu consecinţe ulte-rioare, a fost crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei, care a generat numeroase conflicte (războaie între Israel şi ţările arabe). De asemenea, au apărut conflicte de interese concretizate în unele războaie locale şi în alte spaţii geografice (în Peninsula Indochina – Vietnam, Peninsula Coreea, Afganistan, dar şi în alte zone). Statele învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania şi Japonia) s-au remarcat printr-o creştere economică susţinută. e.Perioada de după 1989 Evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi din U.R.S.S., în perioada ce a urmat anului 1989, au determinat modificări importante pe harta politică a lumii. Astfel, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat (şi transformat în Comunitatea Statelor Independente) iar pe teritoriul ei au luat naştere 16 state naţionale. Concomitent cu această schimbare Federaţia Rusă a pierdut teren în faţa S.U.A. care s-a afirmat ca principala putere mondială, asumându-şi rolul de arbitru în rezolvarea unor conflicte ale lumii. De asemenea, statele din centrul şi estul Europei, aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S., şi-au schimbat regimul politic (înlăturarea comunismului) şi au revenit la denumirea iniţială a ţării (Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia ş.a.). În 1990, Germania s-a reunificat în mod paşnic iar începând cu 1991, R.F. Iugoslavia s-a dezintegrat în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina şi Iugoslavia (recent divizată în Serbia şi Muntenegru). În 1993, Cehoslovacia s-a separat în 2 state inde-pendente (Cehia şi Slovacia).

12

Aceste modificări au generat şi desfiinţarea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.) – în 1990 şi a Pactului de la Varşovia – în 1991, care reuneau ţările socialiste. În 1991 s-a constituit Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare care finanţează diferite proiecte economice în fostele ţări socialiste. De asemenea, se constată o extindere a N.A.TO., survenită şi pe fondul intensificării acţiunilor teroriste arabe (organizaţia militară îmbogăţindu-se cu 10 state) dar şi a Uniunii Europene, care a mai adăugat 13 noi membri. A crescut importanţa economică şi politică a Germaniei şi Japoniei, care şi-au manifestat dorinţa de a deveni membre în consiliul de securitate O.N.U. După 1990, harta politică a lumii s-a mai îmbogăţit cu patru state independente: Eritreea (1993), Palau (1994), Timorul de Est (2002), Muntenegru (2005). Colonia britanică Hong-Kong (1997) şi cea por-tugheză Macao (1999) au revenit oficial părţi ale Chinei, ca regiuni autonome cu statut special timp de 50 de ani, iar zona canalului Panama a fost retrocedată de S.U.A. statului Panama în 1999. Pe parcursul secolului al XX-lea, o serie de state şi-au schimbat denumirea: Bangladesh (din Pakistanul de Est), Sri Lanka (din Ceylon), Myanmar (din Birmania), Burkina Faso (din Volta Superioară), R.D. Congo (din R. Zair), Belarus (din Bielorusia), Georgia (din Gruzia). La graniţa dintre mileniile II şi III au apărut numeroase situaţii conflictuale, cauzate de factori diverşi (etnici, religioşi, economici). În Europa se remarcă ca zone marcate de conflicte: provincia Kosovo, din spaţiul ex-iugoslav, republicile separatiste din Federaţia Rusă (Cecenia, Daghestan, Osetia etc), Ţara Bascilor, Catalonia, din Spania, Ţara Găgăuzilor, Transnistria, din Republica Moldova, Irlanda de Nord etc. În Africa, se produc numeroase conflicte de natură etnică, în ţări precum: Burundi, Rwanda, Sudan, Nigeria, R.D. Congo etc. În Asia, conflicte mai mult sau mai puţin deschise pe probleme etnice se resimt în ţări precum Turcia, Irak, Iran (populaţia kurdă), India (populaţia sikh), Sri Lanka (populaţia tamil), Myanmar (populaţiile karen şi kachin), China (problema Tibetului) etc. Însă zona cea mai afectată rămâne cea din Orientul Apropiat şi Mijlociu, marcată de conflictele ce durează de decenii între arabi şi Israel şi de implicarea S.U.A., după atentatele de la 11 septembrie 2002, în Afganistan (înlăturarea regimului taliban) şi Irak (înlocuirea regimului dictatorial a lui Saddam Hussein). Interesul geostrategic al unor teritorii se reflectă în amplasarea unor baze militare străine, aparţinând marilor puteri. Există o multitudine de probleme cu care se confruntă omenirea în perioada actuală şi care pot influenţa harta politică a lumii. Dintre acestea se pot aminti escaladarea integrismului islamic, proliferarea nucleară în unele ţări (India, Pakistan, Coreea de Nord), accesul la resursele oceanului planetar, decalajul NORD-SUD (de natură economică dintre ţările dezvoltate – Nord şi cele mai puţin dezvoltate – Sud), statutul Antarcticii (acest spaţiu „împărţit“ iniţial de Marea Britanie, Australia, Norvegia, Franţa, Noua Zeelendă la care s-au adăugat ulte-rior state ca Argentina, Chile, Brazilia beneficiază din 1989 de un tratat semnat, la Paris, de un număr de 33

13

de ţări, care prevede că Antarctica reprezintă patrimoniul comun al umanităţii, trebuind a fi folosit doar în scopuri ştiinţifice, etc.

Criterii de clasificare a statelor Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită asupra tipului de economie dar şi asupra atitudinii populaţiei şi a guvernanţilor în luarea unor decizii la nivelul politicii externe. Se poate analiza atât localizarea absolută, determinată de poziţia pe Glob şi în raport de condiţiile naturale majore (unităţi fizico-geografice, tipuri de climate, fluvii, mări, oceane etc.), cât şi cea relativă, dată poziţia faţă de statele vecine sau de puterile vremii. Din punct de vedere al localizării absolute, deseori se recurge la împărţirea statelor pe două mari categorii: continentale (fără ieşire la mare (Austria, Elveţia, Ungaria, Cehia, Mongolia etc.) şi maritime (insulare, peninsulare sau faţade maritime – Japonia, S.U.A., Canada, Mexic, Grecia ş.a.). Extensiunea spaţială constituie un element important, influenţând complexitatea resurselor naturale, varietatea factorilor de mediu, potenţialul uman pe care un stat le poate deţine, formând premisele dezvoltării economice, politice, sociale.În literatura de specialitate, există o diversitate a clasificărilor, după acest criteriu. Sanguin (1992) realizează o ierarhizare pe 9 categorii. Se disting două extreme:

macrostatele, având o suprafaţă de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă – 17,07 mil. km2, Canada – 9,97 mil. km2, S.U.A. – 9,62mil. km2, China – 9,59 mil. km2, Brazilia – 8,54 mil. km2, Australia – 7,74 mil. km2 ) şi

microstatele, restrânse la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican – 0,44 km2, Monaco – 1,95 km2, Nauru – 21,2 km2, Tuvalu – 24,0 km2, San Marino – 60,57 km2, Liechtenstein – 160,0 km2, Andora – 453,3 km2).

Cu dimensiuni remarcabile se înscriu şi următoarele trei categorii: state imense cuprinse între 2,5 şi 6 milioane km2 (India – 3,3 mil. km2,

Argentina – 2,7 mil. km2, Kazahstan – 2,7 mil.km2, Sudan – 2,5 mil. km2);

state foarte mari – între 1,25 şi 2,5 milioane km2 (ţări răspândite în Asia, Africa, America Latină: Mongolia, Indonezia, Arabia Saudită, Mexic, R.D. Congo, Algeria, etc.);

state mari – între 650.000 şi 1,25 milioane km2 (Bolivia, Columbia, Africa de Sud, Franţa, Spania, Ucraina, Pakistan, Thailanda, Myanmar, Turcia, Mozambic, Chile etc.).

Majoritatea statelor de pe Glob au :

14

dimensiuni mijlocii (între 250.000 şi 650.000 km2 – Germania, Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Japonia, Maroc, Marea Britanie, România, Italia, Noua Zeelandă, Ecuador etc.)

mici (sub 250.000 km2 - Bulgaria, Austria, Croaţia, Irlanda, Cuba, Honduras, Nepal etc.).

Sanguin deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri: state mici (între 100.000 şi 250.000 km2) state foarte mici (între 25.000 şi 100.000 km2) ministate (între 5.000 şi 25.000 km2) microstate (sub 5.000 km2).

Forma, dată de conturul spaţial, este una dintre caracteristicile mor-fologice, considerate a influenţa atât funcţionarea internă cât şi compor-tamentul internaţional al statelor. Pe harta politică a lumii contemporane se regăseşte o mare varietate de forme, de la cele geometrice, la cele nedefinite, rezultate a unor îndelungate procese istorice. După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de state:compacte – cele mai apropiate de forma de cerc, considerată a fi cea mai eficientă (România, Ungaria, Belgia, Polonia, Uruguay, Nigeria), alungite – în care lungimea este de cel puţin şase ori mai mare decât lăţimea medie (Chile, Norvegia, Italia, Vietnam, Malawi), strangulate (Mali, Zambia), apendiculare (cu protuberanţe) – o variantă a statului compact, cu excepţia prezenţei unui apendice, desprins din teritoriul de bază (exemple tipice sunt Thailanda şi Myanmar care împart Peninsula Malacca), fragmentate (arhipelagurile: Japonia, Indonezia, Filipine; statele care deţin insule: Marea Britanie, Danemarca, Grecia; alte categorii: S.U.A), perforate – state care cuprind pe teritoriul lor alte state (Africa de Sud cu Lesotho şi parţial Swaziland, Italia cu San Marino şi Vatican), încorsetate – prinse ca într-un cleşte de un altul, blocându-i ieşirea la litoral (Monaco, Gambia, Brunei).

15

16

17

Clasificarea statelor după numărul de locuitori, este foarte sugestivă, existând mari disparităţi între ţările lumii. Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R. P. Chineză (1,31 miliarde locuitori) şi India (1,10 miliarde locuitori), care însumează 37,3% din populaţia Globului. Următoarea ţară, în ordine descrescătoare este S.U.A. cu 298,2 milioane locuitori (4,6%). În categoria statelor foarte mari, între 100 şi 250.000 milioane, se mai încadrează 7 ţări, însumând circa 17% din totalul populaţiei (Indonezia, Brazilia, Federaţia Rusă, Pakistan, Bangladesh, Japonia, Nigeria). Numărul statelor mari, între 50 şi 100.000 milioane locuitori, se ridică la 13, din această categorie făcând parte ţări de pe toate continentele: Mexic, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda, Egipt, Etiopia, R.P.D.Congo. Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane locuitori. Între acestea se individualizează cele mijlocii, cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar, Coreea de Sud, R. D. Coreeană, Afganistan, Malaysia, Uzbekistan, Nepal, Irak, Arabia Saudită, Ghana, Algeria, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Kenya, Maroc, Uganda, Spania, Polonia, Ucraina, România, Ungaria, Columbia, Argentina, Canada, Peru, Venezuela, Australia) şi cele mici au între 5 şi 20 milioane locuitori. În categoria statele foarte mici, cu o populaţie sub 5 milioane de locuitori, se individualizează statele liliputane, cele sub 0,5 milioane persoane: Luxemburg, Barbados, Guadelupa, Islanda, Liechtenstein, San Marino, Vatican. O analiză a repartiţiei populaţiei pe tipuri de ţări, în funcţie de dezvoltarea lor, scoate în evidenţă o realitate tulburătoare, legată de consecinţele demografice, sociale, politice ale creşterii populaţiei, mai ales în zonele mai sărace ale planetei. Din totalul populaţiei de 6,46 miliarde locuitori (2005), doar 1,21 miliarde aparţin ţărilor dezvol-tate (cu o rată de creştere medie anuală de 0,3%), restul de 5,25 miliarde persoane trăind în ţări aflate în dezvoltare (cu o rată de creştere medie anuală de 1,4%). Pentru anul 2050, statisticile estimează o populaţie totală de 9,0

18

miliarde locuitori, repartizaţi astfel: 1,2 miliarde în regiunile dezvoltate şi 7,8 miliarde în cele mai puţin dezvoltate. Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe două tipuri: republicile şi monarhiile. Majoritatea statelor lumii sunt:

republici, având ca şef de stat un preşedinte, în funcţie de modul distribuiriiputerilor în stat, separându-se republicile prezidenţiale (Rusia, Franţa, Albania, Finlanda, S.U.A., Egipt etc.) şi cele parlamentare (România, Austria, Germania etc.). Se mai disting republicile comuniste (în prezent această formă de guver-nământ mai apare doar în R.P. Chineză, R.S. Vietnam, R. D. Coreeană şi Cuba).

monarhii (în circa 30 de ţări), acestea fiind în prezent de două feluri:autentice (în care monarhul deţine în mod real puterea, fiind şeful statului, cu forme diverse ca: regatele – Maroc, Lesotho, Cambodgia, Thailanda, Arabia Saudită, Iordania, Bhutan, Nepal, emiratele – Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, şeicatele – Bahrein, sultanatele – Brunei ş.a.) şi simbolice (monarhul este şeful statului, având prerogative limitate prin Constituţie, importante fiind celelalte puteri, legislativă, executivă şi judecătorească – actualele monarhii europene, Japonia, Malaysia etc.). Aşadar, monarhiile pot avea ca suveran un împărat (Japonia), rege (Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia, Arabia Saudită, Iordania, Lesotho), principe (Andorra, Liechtenstein, Monaco), duce (Luxemburg), sultan (Brunei, Oman), emir (Kuweit) etc. Interesantă este situaţia Commonweath-ului, care grupează circa 40 de state de limbă engleză, o relicvă a fostului imperiu colonial britanic, având încă şef de stat pe regina Marii Britanii, reprezentată prin guvernatori. Forma de organizare politică internă impune împărţirea pe:

state unitare (circa 90%, caracterizate de existenţa unei autorităţi unice, încare guvernul central deţine toate atributele puterii)

federale (constituite din asocierea a două sau mai multe unităţi teritorialadministrative, egale în cadrul federaţiei, existând o singură constituţie şi un organism federal, cu largi compe-tenţe, care se exercită asupra tuturor cetăţenilor). În cea de a doua categorie intră state precum: S.U.A., Mexic, Germania, Argentina, Brazilia, Federaţia Rusă, India, Malaysia, Nigeria etc. Unităţile componente poartă adesea denumirea de state (S.U.A., Canada, India), landuri (Germania), cantoane (Elveţia), republici, regiuni, provincii autonome, ţinuturi (Federaţia Rusă). O variantă a statului federal este confederaţia, în care statele sau regiunile confederate îşi păstrează deplina suveranitate şi au drept de succesiune. Cele mai importante S.U.A., Confederaţia Germanică şi cea Elveţiană s-au transformat în state federale. Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază al ierarhizării statelor lumii, printre indicatorii sintetici folosiţi regă-sindu-se: valoarea produsului intern brut (P.I.B.) calculat la nivelul întregii ţări sau raportat la locuitor, consumul de energie, care semnifică puterea industrială a unui stat, gradul de

19

civilizaţie şi de progres, valoarea exportului, gradul de competitivitate a produselor şi a potenţialului uman etc. Produsul intern brut se calculează în moduri diferite (P.I.B. – după rata curentă de schimb – calculat după o metodă a Băncii Mondiale; P.I.B.-P.P.C. – exprimat prin paritatea puterii de cumpă-rare). După metoda Băncii Mondiale, producţia unei ţări este evaluată, utilizându-se preţurile interne. Ulterior, valorile sunt convertite în $, pe baza mediei ratei de schimb în ultimii trei ani. Produsul intern brut – Paritatea puterii de cumpărare evaluează producţia diferitelor ţări, utilizând pentru toate un ansamblu de preţuri mondiale, permiţând o comparaţie mai riguroasă pentru statele lumii. Ambii indicatori ilustrează mari disparităţi la nivelul statelor lumii. După P.I.B./loc., în 2002, pe primele locuri se situau: Luxemburg (47.354 $), Norvegia (41.974 $), Elveţia (36.684 $), S.U.A. (36.005 $), Danemarca (32.179 $), Japonia (31.407 $), Irlanda (30.982 $), în finalul clasamentului găsindu-se Sierra Leone (150 $), Guineea Bissau (141 $), R.D. Congo (111 $), Burundi (102), Etiopia (90 $). După P.I.B.-P.P.C. pe primele locuri se plasează: Luxemburg (61.220 $), Norvegia (36.600 $), Irlanda (36.360 $), S.U.A. (35.750 $), Danemarca (30.940 $) iar pe ultimele locuri Burundi (630 $), Malawi (580 $), Tanzania (580 $), Sierra Leone (520 $), Timor (478 $).

Astfel, în funcţie de aceste criterii statele au fost grupate în: state dezvoltate, cu o economie de piaţă – cu forţă tehnologică, capacitate

organizatorică ridicată şi poziţii cheie în circuitul economic mondial. Caracterizate de un nivel de trai ridicat, au în general un P.I.B./loc. de peste 15.000 $ (S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Australia etc).

state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. În această categorie intră:ţările industrializate recent, care în general au beneficiat de puternice infuzii de capital străin (Thailanda, Singapore, Coreea de Sud, Malaysia, Mexic, Brazilia, Grecia, Portugalia etc.), statele exportatoare de petrol (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Quatar, Bahrein etc), state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America Latină, Asia, Europa, aflate în tranziţie către o economie de piaţă – România, Bulgaria, Croaţia, Turcia, etc.)

•state puţin dezvoltate, în general cu venituri până la 1000 $. Sunt plasate înprincipal în Africa, dar apar şi în alte părţi ale lumii (Mozambic, Etiopia, Tanzania, Ciad, Bangladesh, Laos, Vietnam, Afganistan etc.).

20

Organizaţii internaţionale

În prezent, la nivel mondial activează un număr însemnat de organizaţii internaţionale, apărute ca urmare a intensificării diverselor forme de cooperare între statele lumii, în contextul general al evoluţiei relaţiilor politice, economice, militare, sociale etc.

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţieinternaţională, cu caracter mondial, deschisă tuturor ţărilor lumii este . Constituită în anul 1945, cu sediul la New York, aceasta are ca prin-cipale scopuri menţinerea păcii şi securităţii mondiale, promovarea cooperării internaţionale în domeniile economic, social, cultural. Carta O.N.U., semnată în 1945, de reprezentanţii a 50 de state, defineşte scopurile şi principiile organizaţiei, structura, organele principale şi funcţiile acestora. În prezent sunt membre O.N.U. majoritatea ţărilor independente ale lumii (excepţii: Elveţia, Vatican). Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul General, Consiliul de tutelă. Sub egida O.N.U. îşi desfăşoară activi-tatea o serie de instituţii specializate, ale căror activităţi

21

nu au limite geografice: F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură), cu sediul la Roma, O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), cu sediul la Geneva, Banca Mondială, B.I.R.D. (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare), F.M.I. (Fondul Monetar Internaţional) cu sediul la Washington, U.N.E.S.C.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ, Ştiinţe, Cultură), A.I.E.A. (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică), O.N.U.D.I. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială), cu sediul la Viena. România este membră O.N.U. din anul 1955 şi participă la activităţile organismelor specializate, inclusiv în structurile O.N.U. de menţinere a păcii. La nivel regional, se remarcă activitatea a numeroase organisme interstatale, cu caracter de integrare economică. Integrarea economică, în prezent un proces în plină desfăşurare, s-a născut în Europa, după 1950, constând în crearea unui spaţiu economic comun, caracterizat prin libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor, mărfurilor, serviciilor, adoptarea unor politici comune în domeniul industriei, agriculturii, serviciilor şi în domeniul social, între ţările membre ale respectivei organizaţii.

Uniunea Europeană reprezintă în prezent cel mai puternic ansamblueconomic al lumii, alcătuit din 27 membri, care au intrat treptat în organizaţie. Istoricul apariţiei acestei regiuni de integrare economică începe după cel de-al doilea război mondial odată cu apariţia primelor organisme economice interstatale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957), Comunitatea Economică Europeană, numită şi Piaţa Comună (1957) din care făceau parte Belgia, R.F. Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda. Din anul 1967, cele trei comunităţi europene s-au asociat, fără a se desfiinţa în Comunitatea Europeană care s-a îmbogăţit treptat cu noi membri: Danemarca, Marea Britanie, Irlanda (1975), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). În anul 1992, prin semnarea Tratatului de la Maastricht, numele acestei organizaţii devine Uniunea Europeană şi se stabilesc obiectivele acesteia. În prezent aceasta este alcătuită din 27 membri, celor 12 state din 1992, adăugându-li-se: Austria, Finlanda, Suedia (1995), Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (2004), România, Bulgaria (2007) (fig. 22). În afara Uniunii Europene, principalele organisme de integrare economică la nivel continental sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S), Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (C.E.F.T.A.), Cooperarea Economică a Mării Negre (C.E.M.N.) – din Europa, Acordul de liber schimb nord american (N.A.F.T.A. sau A.L.E.N.A.), Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR), Grupul Andin (Piaţa Andină, Pactul Andin) – de pe continentul american, Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est, (A.S.E.A.N.), Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională, Cooperarea Economică a Asiei de Est, Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf – din Asia, Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest, Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale, Comunitatea Economică a Africii de Sud, Uniunea Maghreb-ului Arab – din Africa, Acordul de Comerţ şi

22

Relaţii Economice – din Australia etc. La aceste organizaţii economice continentale se mai adaugă cele extinse pe mai multe continente: Cooperarea Economică Asia-Pacific, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), etc. Pe lângă aceste organizaţii economice există numeroase alte organisme bazate pe alte tipuri de relaţii: politice, militare, sociale, culturale, etc. După cel de-al doilea război mondial, au apărut câteva organizaţii internaţionale, cu specific politico-militar, principalele lor obiective fiind legate de apărarea statelor membre. În condiţiile dizolvării unora, după 1990, singura mare organizaţie politico-militară în activitate rămâne N.A.T.O. (Organizaţia Tratatul Atlanticului de Nord). Înfiinţată în anul 1949, la Bruxelles, reuneşte în prezent următoarele ţări: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Spania, Turcia, S.U.A. Din 1999, au devenit membre N.A.T.O. Ungaria, Polonia, Cehia iar din 2004, România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia. Aşadar, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat sub semnul cooperării interstatale, în domenii foarte diverse, concretizate în formarea unor organizaţii solide la nivel mondial şi regional, a căror activitate se va continua cu siguranţă şi pe parcursul secolului al XXI-lea, influenţând contextul general al evoluţiei statelor lumii actuale.

Mediul geografic şi resursele sale

1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale Mediul geografic este alcătuit dintr-o serie de subsisteme cores-punzătoare tuturor componentelor naturale şi antropice (relief, climă, ape, vegetaţie, faună, soluri, activitate umană), între care se stabilesc relaţii multiple, de diverse tipuri. Acesta se poate analiza de la nivel planetar (macroscară), până la nivel local (microscară), reflectându-se în peisaje specifice. Mediul geografic deţine, datorită complexităţii sale, o gamă foarte variată de resurse. Termenul de resursă este unul foarte complex, desemnând, conform literaturii de specialitate „un element material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesităţi umane” (Erdeli coord., 1999, p. 274). În cadrul acestora o importanţă deosebită o au „mijloacele naturale de care dispune o colectivitate” (dicţionarul Robert), adică resursele naturale, reprezentate de: aer, apă (sub toate formele), radiaţie solară, biomasă vegetală şi animală, sol, roci naturale, substanţe minerale din sol şi subsol, combustibili, minereuri feroase, neferoase etc.

23

Pe lângă aceste elemente ale mediului natural se mai adaugă resursele antropice (reprezentate de populaţie, cu caracteristicile acesteia: număr, po-sibilităţi mentale, fizice etc.) şi resursele capitale (constituite din elementele construite de om în scopul desfăşurării activităţilor sociale, economice, culturale, exprimate prin instrumente, utilaje, tehnologii etc., reprezentând capitalul existenţial) (Erdeli coord., 1999).

Giraud (1979) şi F. Ramade (1984) completează această definiţie arătând că termenul de resursă desemnează „entitatea pe planul energiei şi al materiilor necesare omului pentru asigurarea funcţiilor sale psihologice şi pentru a alimenta ansamblul activităţilor sale productive”(…) O resursă naturală exprimă un anumit potenţial, iar exploatarea sa implică evacuarea acestui potenţial şi aplicarea unei tehnologii corespunzătoare. Geografia resurselor naturale ia în considerare tocmai relaţiile de cauzalitate, analizând relaţia dintre cerinţa socială şi prelevarea de resurse din mediul natural, evaluarea cantitativă şi calitativă a acestor prelevări, consecinţele acestora, şi în cele din urmă stabilirea normelor pentru gestionarea lor, a planetei în general. (…) odată cu intrarea într-un flux tehnologic, resursele naturale devin bogăţii naturale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 15). Resursele naturale se pot clasifica după criterii multiple, în literatura de specialitate existând o multitudine de grupări ale acestora. Adesea criteriile alese nu se referă la toate categoriile de resurse naturale. După criteriul repartiţiei spaţiale, acestea se pot grupa în:

resurse extraterestre şi ale atmosferei (energia solară, eoliană, gazeatmosferice – oxigen, azot, heliu);

resurse ale hidrosferei (apa mărilor şi oceanelor, apele continentale, materiiprime minerale din acestea);

resursele litosferei (combustibili fosili, minereuri, sare, materiale deconstrucţie etc.);

resurse ale biosferei (biomasa vegetală, animală); resursele pedosferei (solurile).

După durata utilizării, se disting câteva categorii de bază: resursele permanente (sau inepuizabile) - în care se regăsesc energia solară,

apa din mări şi oceane (considerate nemodificabile prin intervenţia omului) şi apa dulce, peisajele (modificabile prin intervenţia omului);

resurse nepermanente, cu două subcategorii: resurse regenerabile (soluri,biomasa vegetală, animală) şi epuizabile (combustibili fosili, minereuri, materiale de carieră). După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de spe-cialitate, sunt redate următoarele categorii:

resurse sigure – numite şi rezerve naturale, determinate calitativ şi cantitativşi a căror durată de exploatare este determinată;

resurse identificate – cunoscute, fără a fi precis cuantificate, urmând a intra în circuitul productiv;

resurse probabile – semnalate prin cercetările de înaltă tehnologie,necuantificate;

24

După nivelul de utilizare, se disting: resurse comerciale (care sunt obiectul schimburilor economice, au un preţ şi

se negociază ca preţ); resurse necomerciale (abundente, gratuite).

După crieteriul locului de folosinţă, există două categorii: resurse transportabile, care pot fi introduse în procesul de pro-ducţie, acolo

unde este nevoie; resurse netransportabile, care pot fi utilizate doar pe loc.

Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor Din punct de vedere al repartiţiei spaţiale a resurselor se observă o neuniformitate, atât la nivelul distribuţiei diverselor categorii de resurse, cât şi la cel al utilizării lor, generată de cauze multiple, naturale (între care se impun cele de ordin geologic şi climatic) şi antropice. Factorii de ordin geologic, ocupă un loc principal în categoria celor naturali, fiind responsabili de repartiţia resurselor de substanţe minerale utile, generând o supraconcentrare în anumite zone, sărăcie în altele. Un exemplu clasic de concentrare este acela al resurselor de petrol în Orientul Mijlociu, care deţine circa 50-55% din totalul mondial.„Exemplele pot continua: cinci state ale lumii (Chile, S.U.A., Polonia, Rusia, Indonezia) deţineau în anul 2000, 57% din rezervele naturale de cupru (340 mil.t), numai statului Chile revenindu-i 26%; (…) primii cinci mari producători de fier ai lumii (Ucraina, Africa de Sud, Australia, S.U.A., China) concentrau 67% din rezerva mondială (160 mil. t). (…) numai Congo şi Cuba dispun de 67% din rezerva de cobalt a lumii (4,5 mil. t)” (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 35). De asemenea, această categorie de factori explică şi repartiţia diferenţiată a uscatului şi a apei, la nivel global şi în cadrul celor două emisfere. În emisfera nordică uscatul reprezintă 39% iar în cea sudică doar 17%. În funcţie de repartiţia uscatului sunt distribuite şi principalele categorii de resurse: combustibili, materii prime minerale, energie geotermică, resurse de apă dulce etc. Astfel, cea mai mare parte a unor categorii de rezerve se află în emisfera nordică (92% din rezervele certe de cărbune, 90% din cele de petrol şi gaze, 75 % din minereurile de fier etc.). Factorii climatici sunt responsabili, în mod direct sau indirect de repartiţia unor resurse precum: apa dulce, energia hidraulică, eoliană, biomasa, resursele de soluri etc. Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv, precum şi a diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale globului. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială, de cunoaştere şi cercetare a resurselor, a progresului tehnico-ştiinţific, existenţa unor conflicte politice, militare ş.a.m.d.). În funcţie de diversele categorii de factori se formează zone bogate într-una sau mai multe resurse (Munţii Ural – minereuri fier, minereuri neferoase, sare, petrol;

25

Australia – minereuri, petrol, gaze; Marea Nordului, Orientul Mijlociu – resurse de petrol etc.) dar şi zone mai puţin privilegiate din acest punct de vedere.

Principalele categorii de resurse naturale

Energia primită de la Soare are o importanţă deosebită la nivel planetar, aceasta pe lângă faptul că reglează echilibrul dintre geosferele terestre, se transformă printr-o complexitate de procese chimice şi fizice în numeroase alte forme utilizabile în economie: energie hidraulică, energie eoliană, energia valurilor, energia stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili, etc. La scară umană Soarele reprezintă o resursă inepuizabilă. Resursele naturale ale atmosferei derivă din calitatea conţi-nutului şi a însuşirilor sale. Prin compoziţia şi structura sa întreţine viaţa pe Terra, constituind totodată şi un important rezervor de materii prime, ce pot fi utilizate industrial. Prin lichefiere s-a obţinut distilarea fracţionată a oxigenului (1880), apoi a azotului, hidrogenului (1888)şi a heliului (1908). Aceste gaze se folosesc în industria chimică, siderurgică, aeronautică, electrotehnică etc. Energia eoliană reprezintă o altă resursă a atmosferei, datorată diferenţei de potenţial termic şi baric din troposferă, ca urmare a încălzirii neuniforme a acesteia. Litosfera se distinge în mod deosebit, faţă de celelalte geosfere, prin varietatea resurselor, după particularităţile şi importanţa lor energetică, substanţele minerale utile pe care le posedă, fiind grupate pe câteva categorii:

resurse energetice – reprezentate de combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase) şi substanţe radioactive (uraniu, thoriu), care stau la baza obţinerii energiei atomice;

resurse chimice – care cuprind sărurile de potasiu (utilizate în producţia de îngrăşăminte), sărurile de sodiu (pentru produse clorosodice), piritele (la producerea acidului sulfuric), fosforitele, apatitele (superfosfaţi);

resurse metalurgice – alcătuite din minereuri feroase şi neferoase (cupru,plumb, zinc, bauxită, cositor etc.)

materiale de construcţie (marmură, granit, bazalt, gresii, argile etc.) De asemenea, trebuie menţionată importanţa pe care o deţine relieful, ca suport de desfăşurare a activităţilor umane, influenţându-le atât prin caracteristicile sale efective (altitudine, fragmentare, pantă, expoziţie etc.) cât şi prin consecinţele pe care le are asupra altor elemente ale sistemului teritorial. Hidrosfera dispune de resurse importante, atât din punct de vedere cantitativ, dar şi a varietăţii acestora. Acestea sunt distribuite inegal pe suprafaţa terestră dar şi pe categorii (ape sărate şi dulci). Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei este con-centrată în Oceanul Planetar (circa 97%). Din întreaga suprafaţă a planetei (510,10 mil.km2) apele mărilor şi oceanelor reprezintă 70,8%, cu diferenţieri la nivelul celor două emisfere (în nord – 60,7% iar în sud 83%).

26

Desalinizarea apei oceanice poate constitui o soluţie pentru obţinerea unei cantităţi însemnate de apă dulce, constituind o nece-sitate pentru ţările cu mari suprafeţe deşertice. Oceanul Planetar dispune de variate resurse de materii prime minerale – metalifere şi nemetalifere. Substanţele dizolvate au o deosebită importanţă economică, dintre acestea remarcându-se în principal clorurile – 88,7% (de sodiu, de magneziu ş.a.), sulfaţii – 10,8% (de potasiu, de calciu etc.) iar într-o proporţie mai redusă carbonaţii, compuşii azotului, fosforului, siliciului sau elemente ca aluminiu, zinc, plumb, cositor, uraniu, aur, argint etc. Cele mai importante substanţe utilizate din apa mărilor şi oceanelor sunt: clorura de sodiu, magneziul, sărurile de potasiu, bromul. O mare cantitate şi varietate de resurse minerale se găsesc în aşa-numitele soluţii fierbinţi, din Marea Roşie, la peste 2000 m adâncime (fier, mangan, aur, argint, cupru, plumb etc.). În apa mărilor şi oceanelor se găsesc o serie de substanţele minerale precipitate, provenite din apele continentale, sub formă de aluviuni, aduse de acestea. Se remarcă astfel, prezenţa unor resurse ca: titan, fier, casiterit, diamante, aur, platină, fosforite etc. Zonele abisale ale oceanelor concentrează cantităţi importante de resurse de materii prime industriale, precum nodulii polimetaliferi, formaţi, conform majorităţii specialiştilor, prin precipitarea, în anumite condiţii a substanţelor minerale, aflate în suspensie în apa mării, în a căror compoziţie au fost identificate elemente ca: mangan, fier, nichel, cobalt, cupru. Aceştia prezintă un mare interes economic, estimările fiind foarte încurajatoare (numai în Oceanul Pacific ar fi peste 1.500 miliarde tone noduli), ţări precum S.U.A., Japonia, Canada, Germania, Franţa, Federaţia Rusă participând la operaţiuni de prospectare a acestora. Apele oceanului planetar deţin un potenţial energetic însemnat, principalele surse de energie fiind: mareele, curenţii marini, valurile, diferenţele de temperatură dintre straturile de apă marină, hidrogenul, petrolul şi gazele naturale (exploatate din platforma continentală). Apele continentale (curgătoare, subterane şi cele acumulate în lacuri) au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană, fiind necesare vieţii omului pe Terra (ca apă potabilă dar şi pentru consumul menajer) şi foarte utile în industrie şi agricultură. Acestea deţin doar o mică parte din volumul de apă dulce a Terrei, cea mai mare parte fiind stocată în gheţari. Volumul total de apă dulce reprezintă aproximativ 3% din resursele de apă de la nivel global, iar gheţarii concentrează 2/3 din acestea. Se constată disproporţii evidente la nivelul continentelor legate de repartiţia resurselor de apă. Se remarcă, de asemenea, importanţa apelor curgătoare ca sursă de energie. Resursele biosferei provin din două mari domenii geostructurale: oceanele şi continentele. La nivelul uscatului importanţa cea mai mare o au pădurile, atât datorită funcţiei economice (exploatare forestieră), cât şi celei ecologice.

27

Există o mare varietate a pădurilor, sub aspectul compoziţiei specifice, al condiţiilor de dezvoltare şi al posibilităţilor de valorificare economică (de la taiga până la pădurile ecuatoriale). Fauna uscatului de asemenea foarte variată, datorită diversităţii condiţiilor fito-climatice, are valoare economică prin produsele pe care le furnizează vânatul: blănuri, piei, carne etc. Vegetaţia acvatică deşi deosebit de bogată, este puţin valorificată, cele mai importante plante acvatice fiind algele. Acestea sunt folosite ca furaje pentru animale, materie primă industrială (Japonia, China, Irlanda, Franţa) dar constituie şi o rezervă importantă de materie organică pentru alimentaţia umană (Japonia, China etc.). Resursele faunistice sunt şi mai bogate, unii specialişti apreciind că în mediul marin există circa 18 miliarde tone peşte, la care se mai adaugă crustacei (creveţi, languste, homari, crabi), moluşte, echinoderme, bureţi, corali etc. Solul sau „învelişul de viaţă al scoarţei terestre”, mediul în care materia anorganică se transformă, cu ajutorul energiei solare, în compuşi organici, absolut necesari lanţurilor trofice şi în final omului, se constituie într-o resursă naturală fundamentală. În funcţie de caracte-risticile solurilor se dezvoltă atât vegetaţia naturală, cât şi plantele de cultură, pomicultura, viticultura etc. Agricultura nu poate fi concepută în lipsa resurselor de sol. Pe Glob există o mare varietate de soluri, dependente de caracteristicile reliefului şi de zonalitatea bioclimatică, în funcţie de care agricultura capătă caracteristici distincte. Aşadar, la nivel planetar există o gamă foarte variată de elemente, ce se constituie în resurse naturale de mare importanţă, reprezentând suportul vieţii şi al activităţii umane pe Terra.

28

2. POPULAŢIA ŞI

AŞEZĂRILE TERREI

1. Populaţia

a. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial Orice studiu cu privire la om, la societatea umană a trecutului, prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din perspectivă sistemică. Omul este un element deosebit de important, este cel care, făcând parte din sistemul terestru, îl modifică profund, impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element component. Se poate considera, astfel, că prezenţa sa nu este una simplă, unidimensională. Omul nu este un element a cărui personalitate se reduce la a suporta influenţele celorlalte componente ale mediului şi de a reacţiona la acestea în raport de „legile firii“. În relaţiile sale cu sistemul din care face parte el intervine voit, conştientizând oricare dintre acţiunile sale, dându-le o valoare personală. De aceea, studiile geografice realizate pe această temă trebuie să pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei omului în sistem. Cele trei dimensiuni prin prisma cărora considerăm că pot fi abordate studiile cu privire la populaţia umană a Terrei sunt (fig. 23):

29

dimensiunea existenţială, reprezentând caracterul de element bio-logic,component al mediului natural şi care poate fi definită prin verbe precum „a fi”, „a exista”;

dimensiunea spaţială, subliniind poziţia şi deplasările omului în sistemulteritorial, a căror verbe definitorii sunt „a fi prezent”, „a se afla”;

dimensiunea activă, care reliefează implicarea sa directă în subsistemulsocio-economic, cel mai dinamic din cadrul geogsis-temului, verbul prin intermediul căruia această dimensiune poate fi definită fiind „a acţiona”. Din perspectivă existenţială, analizele vizează evoluţia numerică a omului pe Glob şi caracteristicile indicatorilor demografici ce definesc creşterea naturală a populaţiei. Studiile geografice referitoare la cele două subiecte oferă informaţii numeroase şi amănunţite atât din perspectivă istorică cât şi spaţială. În cazul evoluţiei numerice a populaţiei sunt întotdeauna luate în consi-derare informaţiile din domeniul antropologiei şi istoriei, suprapuse pe suprafaţa terestră, fapt ce creează imaginea spaţială a acestui fenomen. Procesul de apariţie a omului şi conturarea ariei în care acesta s-a manifestat, evoluţia istorică a populaţiei pe ansamblul ei dar şi la nivel continental şi regional sunt, de asemenea, subiecte deseori abordate în studiile de specialitate, cu scopul de a oferi informaţii cu privire la caracteristicile demografice actuale ale sistemului teritorial global. Foarte numeroase sunt şi studiile cu privire la indicatorii demografici, care influenţează în mod direct creşterea numerică a populaţiei şi care exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului în sistem: rata natalităţii, a nupţialităţii, a fertilităţii, rata mortalităţii generale şi a celei infantile, durata medie a vieţii şi soldul natural ca rezultat al îmbinării celorlalţi indicatori. Analizele cu privire la aceştia reliefează impactul pe care îl au asupra tuturor celorlalte caracteristici ale sistemului populaţie.

OM

Fig. 23. Caracterul tridimensional al prezenţei omuluiîn geosistem

Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la distribuţia geografică a populaţiei, caracterizată prin mari disparităţi şi elocvent reliefată prin indicatorul densitate. De asemenea, mobilitatea populaţiei reflectă capacitatea acesteia de a-şi alege şi schimba spaţiul de locuire, inducând, astfel, permanente modificări în distribuţia sa teritorială şi în structurile ce o caracterizează. Migraţia este un feno-men în relaţie directă cu spaţiul. Dependentă de acesta, are un impact

30

puternic asupra caracteristicilor lui demografice, influenţându-le, astfel, pe toate celelalte (naturale, economice). Factorii care determină mişcarea populaţiei se nasc, la rândul lor, din aceste caracteristici, având, în raport cu diversele momente în timp, o funcţie de respingere sau de atracţie. Ca element activ al sistemului economic, omul este forţă de muncă şi sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia. De aceea, analizele vizează diversele structuri demografice (structura pe sexe, pe grupe de vârstă, structurile etnică şi lingvistică, cea a populaţiei active şi, implicit, a celei ocupate), care au un rol esenţial în buna desfăşurare a activităţilor economice. Corelaţiile dintre toate aceste structuri oferă informaţii importante cu privire la capacitatea factorului uman de a susţine sistemul economic şi de a-l orienta pe diverse direcţii de evoluţie. În acelaşi timp, se studiază şi relaţia popu-laţiei cu resursele naturale, impactul activităţilor sale asupra mediului. Analizele respective scot, astfel, în evidenţă stricta dependenţă dintre cele două subsisteme, populaţie şi economie. Privit din perspectiva integrării verticale a componentelor sistemului teritorial, omul se află la baza piramidei. Este un micro-sistem, o entitate biologică, psihologică şi spirituală, componentă a subsistemului populaţie, aparţinând la rândul său sistemului economic. Această structurare pe verticală a sistemului teritorial se integrează modului de organizare a Universului, pornind de la micro-cosmos spre macro-cosmos (fig. 24).

Evoluţia numerică a populaţiei

Populaţia mondială, reprezentând totalitatea locuitorilor planetei, este caracterizată de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implică, în funcţie de specificul diverselor zone geografice. În prezent*, populaţia totală a Globului se ridică, conform statisticilor actuale, la 6,46 miliarde locuitori, fiind în continuă ascensiune numerică, pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală de 9,07 miliarde persoane. Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei îndelungate evoluţii, începute de la apariţia omului. Ca specie, Homo Sapiens s-a impus în urmă cu numai 50.000 de ani, deşi urmele strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii antropologi plasând aceste urme cu 2-3 milioane de ani în urmă). Istoricii menţionează pentru paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane, iar pentru înce-puturile erei creştine 250 milioane locuitori. La începuturile istoriei, umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut, abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se sporiri însemnate de populaţie. Astfel, primul miliard de persoane a fost atins în anul 1830, pentru ca un secol mai târziu (1930) să fie depăşit cel de-al doilea miliard. Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii, fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei, ce a determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografică. Astfel, în

31

1960 s-a înregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori, în 1974 al patrulea miliard, în 1987 al cincilea miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea miliard de persoane. Trei aspecte importante au determinat această dinamică a populaţiei: revoluţia industrială (progrese tehnologice, inovaţii, care au generat dezvoltarea, în general), revoluţia agricolă (creşterea randamentului exploatării terenurilor, ameliorarea raselor de animale), revoluţia sanitară (creşterea performanţelor sanitare, introducerea vaccinelor etc.). În aceste condiţii, ritmul de creştere a populaţiei a atins valori deosebite în secolul al XX-lea, variind de la 0,56% în 1900 la 0,83% în 1950 şi 1,6% în 1999, pentru ca în anul 2005 să aibă o valoare de 1,2%.

Datele din acest capitol referitoare la prezent sunt din anul 2005

Creşterea spectaculoasă a populaţiei, cunoscută sub numele de explozie demografică (baby-boom), a caracterizat în principal ţările slab dezvoltate, din Africa, America Latină, Asia. În Europa, creşterea demografică a fost mai puţin spectaculoasă (datorită războaielor, scă-derii fertilităţii, modificării mentalităţii şi a noilor priorităţi apărute în cadrul familiei etc.). Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (1750-2000) ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare economică (Cucu, 1997). Astfel, în perioadele de trecere de la stadii de subdezvoltare la dezvoltare populaţia creşte, condiţionată de o natalitate mare şi o mortalitate staţionară sau în scădere, pe fondul unei dezvoltări generale care determină creşterea nivelului de trai. Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate, progresul economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei, alte mentalităţi şi priorităţi, care determină o scădere a natalităţii şi respectiv a ritmului de creştere a populaţiei. În prezent, 5,2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dez-voltare economică, caracterizate de un ritm de creştere de 1,4%, ţările dezvoltate deţinând 1,2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere foarte scăzut de doar 0,3%). Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării naturale şi a celei migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu).

Mişcarea naturală a populaţiei Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice legate de natalitate, mortalitate, sold natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate), constituind factorul cel mai dinamic care intervine în mod direct în modificarea numărului populaţiei. Natalitatea ilustrează frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata natalităţii, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al născuţilor vii şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la nivelul unui an. n N=----- x 1000

P

32

în care: N – rata natalităţii, n – numărul născuţilor vii; P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia naşterilor la 1000 de persoane.

33

34

În prezent rata natalităţii, la nivel mondial, se ridică la 21‰, la nivelul continentelor apărând anumite diferenţieri: Africa – 38‰, Asia – 20‰, America Latină – 22‰, Australia şi Oceania – 17‰, America de Nord – 14‰, Europa – 10‰. În cadrul statelor lumii cele mai mari valori ale ratei natalităţii sunt înregistrate în ţările africane (Liberia, Mali, Malawi – 50‰) iar cele mai mici în cele europene (Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria ş.a. – 9‰). Deşi din punct de vedere al valorilor ratei natalităţii nu ocupă primele locuri, statele care în prezent sunt recunoscute pentru cele mai mari aporturi de populaţie sunt: India (27,5 milioane născuţi/an), China (15,6 milioane născuţi/an – în scădere datorită reducerii ratei natalităţii la 12‰), Nigeria (5,6 milioane născuţi /an), Pakistan (5,5 milioane născuţi /an). Mortalitatea reflectă frecvenţa sau intensitatea deceselor în cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata mortalităţii, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al deceselor şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la nivelul unui an. m M=------- x 1000 P in care: M – rata mortalităţii, m – numărul deceselor; P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia deceselor la 1000 de persoane. În prezent, rata mortalităţii este de 9‰, la nivelul continentelor înregistrându-se următoarele valori: Africa – 15‰, Europa – 11‰, America de Nord – 8‰, Asia – 7‰, America Latină – 6‰, Australia şi Oceania – 7‰. Diferenţele înregistrate la nivelul acestui indicator nu reflectă întotdeauna decalajele existente în gradul de dezvoltare economică, ţările dezvoltate, cu o populaţie vârstnică mai numeroasă, având deseori valori mai mari ale mortalităţii decât unele ţări mai puţin dezvoltate. Ţările care se înscriu cu cele mai mari valori ale ratei mortalităţii sunt: Botswana (28‰), Lesotho (28‰), Swaziland (26‰), Sierra Leone (24‰), Angola (24‰), Liberia (22‰) şi cu cele mai mici Emiratele Arabe Unite(1‰), Kuweit (2‰), Bahrain (3‰), Qatar (3‰), Algeria (4‰), Arabia Saudită (3‰), Brunei (3‰), Andorra (3‰). Mortalitatea infantilă reflectă intensitatea deceselor copiilor sub vârsta de 1 an din cadrul unei populaţii. Rata mortalităţii infantile se calculează raportând numărul deceselor copiilor sub un an la numărul total de naşteri, exprimându-se în promile (‰). mi Mi=------- x 1000 Nîn care, Mi = rata mortalităţii infantile, mi = numărul deceselor copiilor sub 1 an; n = numărul total de născuţi vii.

35

Rata mortalităţii infantile se ridică la 54‰ la nivel mondial. Analiza valorilor acestui indicator ilustrează diferenţieri evidente între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Cele mai mari rate ale mortalităţii infantile se găsesc în Africa (88‰) – cu maxime în ţări precum: Sierra Leone (165‰), Liberia (142‰), Angola (139‰), Somalia (120‰) – şi Asia 51‰ – Afganistan (172‰), Irak (94‰), Cambogia (95‰) ş.a. La nivelul celorlalte continente se înregistrează următoarele valori: America Latină – 27‰, America de Nord – 7‰, Europa – 7‰, Australia – 4,5‰. Durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere) reprezintă numărul mediu de ani pe care o persoană îl are de trăit, în mod obişnuit, exprimat la naştere în situaţia în care condiţiile ar rămâne aceleaşi ca în momentul de referinţă; altfel spus, se calculează ca medie a duratelor de viaţă a unei generaţii imaginare, care ar fi supusă întreaga sa viaţă ratelor de mortalitate pe grupe de vârstă ale anului de observare. Speranţa de viaţă la naştere la nivel mondial este în prezent de 67 ani, diferenţiată pe cele două sexe (65 ani pentru bărbaţi, 69 pentru femei). La nivelul continentelor situaţia se prezintă astfel: America de Nord – 78 ani, Europa – 75 ani, Australia şi Oceania – 75 ani, America Latină – 72 ani, Asia – 68 ani, Africa – 52 ani. Speranţa de viaţă este mai mare de 80 de ani în Japonia (82 ani), Suedia (81 ani), Islanda (81ani) San Marino (81 ani), Israel, Norvegia, Franţa, Luxemburg, Italia, Australia (80 ani), cele mai mici valori înregistrându-se în ţări africane precum Botswana, Lesotho (35 ani), Zambia (37 ani). Soldul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate şi poate fi pozitiv sau negativ. În prezent, cele mai mari valori ale soldului natural se înregistrează în ţări precum Mali (32‰), Ciad (28%), Arabia Saudită (27%) iar cele mai mici în ţările Europei Centrale şi Estice, unde se constată valori negative (Germania, România, Ungaria, Rusia, Ucraina ş.a.). La nivel mondial acesta este de 12 ‰ iar pe continente situaţia se prezintă astfel: Africa – 23‰, America Latină – 16‰, Asia – 13‰, Australia şi Oceania – 10‰, America de Nord – 6‰, Europa –-1‰.

36

37

Mobilitatea populaţiei

Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările spaţiale ale indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distanţe mai mari sau mai mici, acestea determinând modificări de ordin social, profesional, economic etc. În această categorie intră ca forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii, invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord., 1999). În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988 citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasări pe două mari tipuri:

deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată adomiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate; acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre între zona de origine şi cea de destinaţie);

mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durată sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a activităţii persoanelor angrenate, implicând modificări majore în viaţa acestora). În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările ritmice şi zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul că mulţi autori, şi din literatura de specialitate românească, includ aceste forme în categoria mişcărilor migratorii. Migraţiile se pot clasifica pe mai multe criterii, existând o mare diversitate a acestora. Astfel, în raport de teritoriul naţional (graniţe) se deosebesc:

migraţia internă (desemnând deplasările care au loc în cadrul unei ţări, temenii folosiţi pentru cei angrenaţi în astfel de mişcări fiind de: persoane plecate şi persoane sosite)

migratia externă – internaţională (cuprinzând deplasările, însoţite deschimbarea domiciliului, între două ţări, pentru cei care pleacă folosindu-se termenii de emigranţi, iar pentru cei care sosesc termenul de imigranţi). În funcţie de delimitările regionale, adesea se recurge la împărţirea pe: -migraţii intra-regionale (în cadrul unei regiuni, dintr-o ţară) -inter-regionale (între două regiuni, posibil la nivelul unui continent). Cele două medii, impun clasificarea în: migraţii rural-urban (sau exodul rural), urban-rural, urban-urban, rural-rural. În raport de elementul timp, se deosebesc:

migraţiile de lungă durată sau permanente (implică schimbarea domiciliului,

pentru o perioadă mai lungă de 1 an) temporare (pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în general

pentru desfăşurarea unei activităţi economice) sezoniere (legate în general de activităţile agricole şi de etapele care intervin

în circuitul agricol).

38

O categorie aparte, inclusă de unii autori în cadrul migraţiilor, numite mişcări pendulatorii (Iordan, 2006), sunt deplasările de tipul navetismului, care nu presupun schimbarea rezidenţei, ci întoarcerea zilnică sau săptămânală a individului la domiciliu. În raport de factorul social, se individualizează:

migraţiile individuale cele pe grupuri organizate (cele istorice – invazii,colonizări, cele economice

– crescătorii de animale, cele sezoniere etc). După gradul de implicare a propriei voinţe a emigranţilor există două categorii de migraţii: voluntare şi forţate. După tipul de societate în care se produc, cu referire directă la migraţiile rural–urban există:migraţii în societăţi tradiţionale, în care predomină factorii de respingere, migraţii în societăţile moderne, industriale, în care predomină factorii de atracţie şi mişcări migratorii în societăţile post-industriale, în care predomină deplasările în două direcţii şi mai ales cele inter-urbane. Cauzele migraţiilor sunt multiple şi diversificate şi au un caracter dual: de respingere (în zonele de plecare - origine) şi de atracţie (în zonele de sosire - destinaţie). Din punctul de vedere al zonei din care pornesc fluxurile migratorii, se deosebesc mai multe categorii de factori de respingere: • economici (declinul resurselor – suprapopularea, scăderea ofertei locurilor de muncă, şomajul, veniturile scăzute, sărăcia, decăderea activităţilor economice, etc.), • sociali (lipsa oportunităţilor de a întemeia o familie, apariţia în familie a unor noi membrii – copiii, pierderea identităţii în grupul de origine, discriminări etnice, rasiale, sociale, absenţa bazei mate-riale specifice unor activităţi culturale, educaţionale, ştiinţifice);

politici (discriminări politice, existenţa unor regimuri totalitare, apariţia unorevenimente destabilizatoare – războaie, revoluţii, atacuri teroriste, politici economice greşite etc.),

naturali (catastrofe: cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, fenomeneclimatice dezastruoase – uragane, tornade etc.; în general condiţiile naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în migraţia populaţiei). Factorii de atracţie sunt în opoziţie cu cei de respingere şi sunt mai puternici în general, pentru a depăşi forţa de inerţie care se mani-festă în spaţiile de respingere şi eventualele obstacole de pe traseu:

ofertǎ superioară de locuri de muncă; oportunitatea obţinerii unor venituri mai mari; nivel de trai mai ridicat.

Factori de ordin social sunt între alţii: oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare în diferite

domenii de activitate; deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea căsătoriei; dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate.

39

Acesta reprezintă, în esenţă, un modelul clasic de migraţie, cel de respingere–atracţie. În cadrul său apar şi obstacole şi oportunităţi ale procesului. În categoria obstacole intră distanţa, unele elemente politice, ca de exemplu Zidul Berlinului care împiedica migrarea populaţiei din cele două părţi ale oraşului (est şi vest), elemente culturale precum limba, religia, obiceiurile. Oportunităţile sunt foarte variate şi numeroase. Un model celebru de migraţie este cel al lui Ravenstein, care a realizat un studiu asupra migraţiilor interne în Anglia şi Ţara Galilor (1880). În urma acestui studiu s-a ajuns la următoarele concluzii (postulate):

majoritatea migranţilor se deplasează doar pe distanţe mici, de aici rezultând„curente de migraţie“ pe direcţia centrelor mari;

procesul de absorbţie apare prin mişcarea populaţiei din spaţiul imediatînvecinat oraşului, creând goluri care sunt imediat umplute de migranţi din spaţiile mai îndepărtate (numărul migranţilor din spaţii mai îndepărtate este mai mic);

dispersia are aceleaşi caracteristici şi este inversul absorbţiei; fiecare curent important de migraţie produce un contra-curent; valorile brute

sunt ascunse de cele nete; migraţia pe distanţe lungi se orientează mai ales spre oraşe mari (irlandezii

din Marea Britanie); locuitorii oraşelor mici migrează mai puţin decât cei din spaţiul rural; femeile migrează mai mult decât bărbaţii.

Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică, economică, socială. Din punct de vedere demografic, se produc modi-ficări semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de locuitori, modificări ale structurilor de populaţie, ale indicatorilor demografici, în general. În ceea ce priveşte consecinţele economice, acestea sunt legate de forţa de muncă constituită de indivizii care migrează, pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte pozitive cât şi negative, ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare cât şi pe cele de origine. În plan socio-cultural se observă în zonele re-ceptoare apariţia unei diversităţi etnice, culturale, sociale, ce determină redimensionarea relaţiilor între grupuri. Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia netă), rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor persoanelor dintr-un anumit spaţiu. ΔM = I – Eîn care: ΔM – soldul migratoriu; I – numărul persoanelor sosite (imi-grate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate). Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei, determinând, alături de soldul natural, evoluţia numerică a populaţiei. *p = (N-M) + (I-E), în care: *p - variaţia numărului populaţiei între două momente de timp analizate, N – natalitatea, M – mortalitatea, I – numărul persoanelor sosite (imigrate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate).

40

Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul popu-laţiei, la un moment posterior recensământului, după formula:

Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E),în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1; Pt = numărul popu-laţiei la momentul t – la recensământ;

Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob

Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi, doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit, spaţiile caracterizate de mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate. La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală, totalul de 6,46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. Asia este continentul care totalizează cel mai mare număr de locuitori, 3,90 miliarde persoane, reprezentând circa 60% din populaţia planetei. Urmează apoi: Africa (905,9 mil. loc. – 14%), America (891,1 mil. loc. – 13,8%), Europa (728,4 mil. pers. – 11,2%) şi Australia şi Oceania (33,1 mil. loc – circa 1%). Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici, istorici, demografici, economici. Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia generală a populaţiei, reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale desfăşurării activităţilor umane. Formele de relief (câmpiile, platourile joase, zonele litorale, văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de condiţiile climatice (îndeosebi clima temperată şi subtropicală) au repre-zentat elementele propice ale dezvoltării primelor civilizaţii umane, constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării activităţilor omeneşti, cu mari concentrări de populaţie. La aceştia se mai adaugă alţi factori naturali precum: fertilitatea solului, prezenţa resurselor de apă (curgătoare, subterane), vegetaţia, fauna etc. Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a populaţiei se impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au contribuit la formarea popoarelor actuale, colonizările, cucerirea de noi teritorii, războaiele etc. Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor concentrări de populaţie. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în zone cu potenţial agricol ridicat, cu resurse minerale bogate (cărbuni, petrol, minereuri etc.), pe baza cărora s-a înregistrat un progres economic. În general, spaţiile dezvoltate economic, oraşele în special, în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de muncă, au constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei, generând adesea fluxuri migratorii, ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate. Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de bază în evoluţia numerică a populaţiei, soldul natural şi cel migratoriu, sunt foarte importanţi în distribuţia populaţiei. Astfel, în ţările cu sold natural ridicat şi sold migratoriu redus, se concentrează tot mai multă populaţie (India, Pakistan, Bangladesh, ţări ale Africii sub-sahariene etc.).

41

Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa aşezărilor permanente, între 80 latitudine nordică şi 55 latitudine sudică, emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu are condiţii favorabile locuirii). Astfel, mai mult de jumătate din populaţia planetei trăieşte între 20şi 60 latitudine nordică. O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă faptul că 2/3 din locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de 500 km faţă de ţărmul mării (cele mai mari concentrări fiind în arhipelaguri, insule, peninsule, faţade maritime, spre deosebire de centrul continentelor în general mai puţin populat) iar 4/5 din po-pulaţie trăieşte la altitudini mai mici de 500 m. Există însă şi excepţii, precum ţările din America de Sud, axate pe lanţul muntos al Anzilor, în care cea mai mare parte a populaţiei este concentrată în platourile înalte andine; aici se află capitalele situate la mari înălţimi: La Paz – circa 4000 m, Quito – 2850 m, Bogota – 2860 m. Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori la suprafaţă, exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit în exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia populaţiei. În prezent, densitatea medie a planetei este în jur de 48 loc/km2, continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia – (cu circa 88 loc/km2, incluzând tot teritoriul acesteia, inclusiv cel al Federaţiei Ruse), iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi Oceania (3,7 loc/km2). Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor, alternând zonele intens populate, cu cele în care concentrările sunt foarte reduse, astfel că densitatea medie generală, pentru spaţii întinse, variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice, se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv. În funcţie de acest criteriu, între statele lumii se disting: cele cu densităţi foarte mici (Mongolia, Namibia – 2 loc/km2, Australia, Libia, Mauritania – 3 loc/km2 etc.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari (Japonia, Germania, Marea Britanie, Coreea de Sud, Olanda, Belgia, Israel – 200-500 loc/km2; Mauritius – 500-1000 loc/km2, Bangladesh, Singapore – cu valoarea maximă, 6.800 loc/km2 – peste 1000 loc/km2). Pe regiuni naturale, densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km 2) se înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii, ce au adăpostit din vechime mari civilizaţii (Nil, Gange, Brahmaputra, Mekong, Chang Jiang, Huang He, Tigru, Eufrat), în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Padului), în insule (Java, Honshu din Arhipelagul Japonez, Arhipelagul Indonezian), în regiuni puternic urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands în Marea Britanie, Ruhr în Germania, N-E Franţei, Silezia, Zona Marilor Lacuri, N-E S.U.A., California, S-E Braziliei) etc. La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar nepopulate, reprezentate de regiunile nordice (Alaska, Siberia Occidentală, Peninsula Scandinavică, Groenlanda, insulele arctice), sudul extrem (Antarctica), partea aridă a Africii (de la Sahara Atlantică la Marea Roşie), Asia centrală, zonele forestiere ecuatoriale africane sau sud-americane etc.

42

Structurile de populaţie

Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale, ce constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane, măsurarea şi cuantificarea lor determinând structurile de populaţie (rasială, după etnie, limba vorbită, pe grupe de vârstă şi sexe, pe medii, după religie, profesională). Rasele umane constituie grupări de oameni, individualizaţi de un ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a părului, forma capului, trăsăturile feţei, forma ochilor, nasului, buzelor, constituţia trupului etc.). Deşi actuala populaţie aparţine aceluiaşi tip biologic (Homo Sapiens), datorită unei multitudini de factori, pe parcursul evoluţiei sale, s-au diferenţiat trei mari rase umane (europeană – albă, ecuatorială – neagră, mongoloidă – galbenă), supuse la rândul lor unui intens proces de metisare, astfel că în prezent nu mai putem vorbi de prezenţa unei rase pure din punct de vedere genetic. Rasa europeană (europoidă) – care se caracterizează prin culoarea deschisă a pielii, păr moale, blond sau negru, drept sau ondulat, ochi mari, diverşi coloraţi, talie înaltă ş.a. – este răspândită pe întreg continentul european, precum şi în America, Africa (nordul şi sudul continentului), Australia, Asia de S-V, unele areale din Asia de Sud. Adesea la nivelul acestei rase se realizează o împărţire a acesteia pe două subrase: sud-europoidă sau indo-mediteraneană (italieni, spanioli, arabi, greci, armeni, tadjici, indieni) şi nord-europoidă sau baltică (ruşi, bieloruşi, polonezi, norvegieni, germani, englezi etc.), legătura dintre acestea realizându-se prin grupe antropologice de tranziţie. Rasa mongoloidă – având piele de culoare mai închisă, păr negru şi drept, ochi oblici, faţa uşor turtită, cu maxilare proeminente – este răspândită în Asia Centrală şi de Est, Arhipelagul Indonezian, unele regiuni ale Oceaniei. Acestei grupe îi aparţin şi eschimoşii (din Groenlanda, Canada) şi populaţia băştinaşă a Americii. Se deosebesc trei rase secundare: nord-mongoloidă sau asiatico-continentală, sud-mongoloidă (sau asiatico-oceanică), americană (indiană). Rasa ecuatorială – caracterizată prin piele de culoare închisă, neagră, păr creţ, buze groase, nas turtit, craniu alungit, maxilar superior proeminent, membre inferioare lungi în raport cu trunchiul – este răspândită în Africa, la sud de Sahara, America (urmare a colonizării cu sclavi negri, aduşi din continentul african), Asia de Sud, Polinezia (melanezienii, papuaşii), Australia. Se deosebesc astfel două ramuri ale acestei rase: cea vestică sau africană – alcătuită din grupa sud-africană (boşimană), grupa africană centrală (pigmeidă), grupa est-africană (etiopiană), grupa negrilor din Sudan – şi cea răsăriteană sau rasa secundară australoidă. În unele lucrări (Erdeli, Dumitrache, 2001) este redată o altă clasificare a populaţiei, pe 9 rase umane: rasa africană (în Africa de Sud-Sahariană), rasa europeană (în Europa, Africa de Nord, Orientul Apropiat), rasa asiatică (în centrul, estul şi sud-estul Asiei, insulele Aleutine, vestul Peninsulei Alaska), rasa indo-americană sau amerindiană (în America de Nord şi de Sud), rasa indiană (în Peninsula India), rasa

43

australiană (în Australia şi Tasmania), rasa polineziană, rasa microne-ziană, rasa melaneziană (în arhipelagurile corespondente).

Structura etnică a populaţiei

Se referă la clasificarea grupărilor umane în funcţie de poporul (naţiunea) căruia aparţin, care se caracte-rizează prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun), religia, tradiţiile culturale, structura psihică unitară, aspiraţiile etc. Fiecare popor are în general teritoriul său etnic, unul sau mai multe, însă apar situaţii, când acest lucru nu se întâmplă (populaţiile nomade, ţiganii). Evreii au fondat statul Israel, după cel de-al doilea război mondial (1948), pe vechiul teritoriu de formare a etniei. La nivel mondial, există o mare varietate a etniilor, acestea coexistând în cadrul statelor lumii.

Structura pe sexe (pe genuri)

Ilustrează proporţia bărbaţilor/ femeilor în totalul populaţiei. Statisticile ilustrează în general un echilibru între cele două sexe la nivelul populaţiei mondiale, cu o uşoare predominare a populaţiei de sex masculin (101,3 bărbaţi la 100 femei). Este cunoscut faptul că se nasc mai mulţi băieţi decât fete, dar că datorită mortalităţii masculine, deseori se ajunge la predominarea sexului feminin, în special în cadrul grupelor vârstnice. În general, în zonele dezvoltate economic predomină populaţia de sex feminin datorită supramortalităţii masculine iar în cele mai puţin dezvoltate se constată o predominare a populaţiei masculine.

Structura pe grupe de vârstă

Constituie expresia repartiţiei populaţiei totale pe grupe de un an, de cinci ani (0–5 ani, 5–10 ani, 10–15 ş.a.m.d.), de 10 ani (0–10, 10–20, 20–30 etc.) sau cel mai adesea pe trei mari categorii, corespunzătoare populaţiei tinere, adulte şi vârstnice. Vârstele între care variază cele trei mari categorii sunt destul de relative, modificându-se în funcţie de ţară, de nivelul şcola-rizării, de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc. Statisticile O.N.U. evidenţiază trei mari grupe de vârstă: grupa tânără (cuprinzând populaţia de la 0 la 15 ani, 0–18 ani, sau 0–20 ani), grupa adultă (considerată între 15 şi 60, 15–65 ani, 20–65 ani) şi cea vârstnică (reprezentând populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani). Repartiţia pe aceste grupe este importantă din perspectivă eco-nomică, grupele tânără, şi vârstnică reprezentând în cea mai mare parte populaţia neproductivă, cea adultă, cea mai mobilă, constituind populaţia aptă de muncă, ocupată în activităţi

44

productive. În acelaşi timp, segmentul tânăr constituie potenţialul resurselor de muncă. Din punct de vedere demografic este importantă analiza populaţiei tinere comparativ cu cea vârstnică şi ponderile pe care le au aceste grupe în cadrul populaţiei totale, ilustrând gradul de îmbătrânire a unei populaţii. Se consideră că populaţia tânără este predominantă când per-soanele sub 20 ani reprezintă mai mult de 35% din total iar fenomenul de îmbătrânire a populaţiei apare când vârstnicii constituie peste 12% din total. Structura pe grupe de vârstă este influenţată de natalitate, morta-litate, migraţii şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional. La nivel mondial se constată un echilibru al grupelor de vârstă, tinerii reprezentând circa 32% iar vârstnicii 6%, însă apar deosebiri majore între ţările puternic dezvoltate (caracterizate de îmbătrânirea populaţiei) şi cele puţin dezvoltate (cu un grad însemnat al populaţiei tinere). Europa este continentul cel mai „îmbătrânit” (cu circa 14 % popu-laţie de peste 65 ani) iar Africa continentul cel mai cel mai „tânăr” (cu doar 3%). Reprezentarea grafică cea mai sugestivă pentru structura po-pulaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, este piramida structurală, care foloseşte date statistice pe grupe de cât mai mici (1an, 5 ani etc.), formele rezultate fiind foarte sugestive (triunghi, clopot, amforă, brad, coloană ş.a.). Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor în curs de dezvoltare, caracterizate de natalitate ridicată, mortalitate semnificativă, care determină o populaţie tânără numeroasă şi una vârstnică mai redusă. Astfel piramida va avea o bază extinsă, flancuri concave şi vârful ascuţit. Acest tip de piramidă este caracteristic sta-telor din Africa, Asia, America Latină. Piramidele în formă de clopot şi de amforă sunt specifice ţărilor dezvoltate economic. Forma de clopot sugerează populaţie tânără mai puţin numeroasă şi o pondere mare a adulţilor şi a vârstnicilor (ţările Europei de vest, S.U.A., Japonia etc.). Forma de amforă a piramidei ilustrează valori aproximativ asemănătoare ale populaţiei tinere şi vârstnice şi predominarea populaţiei adulte. Configuraţia structurii demografice determină împărţirea popu-laţiei din perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie activă (populaţia aptă de a desfăşura activităţi economice, reprezentată, în general, de persoanele cuprinse între 15 ani şi vârsta pensionării) şi inactivă (care nu poate să desfăşoare astfel de activităţi, în care sunt incluşi în principal copiii până la vârsta de 15 ani, pensionarii, per-soanele cu handicap). Populaţia ocupată desemnează „partea din populaţie, indiferent de vârstă, care desfăşoară o activitate economică sau socială producă-toare de bunuri sau servicii, în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii”s (Iordan, 2006, p. 83). Adesea se recurge la repartizarea populaţiei ocupate pe următoarele sectoarele de activitate: primar (agricultură, piscicultură, silvicultură), secundar (industrie, construcţii), terţiar (comerţ, transporturi, servicii). Mulţi autori identifică şi sectorul cuaternar (cu activităţi în următoarele domenii: învăţământ, cultură, sănătate,

45

cercetare) etc. Ponderea popu-laţiei pe aceste sectoare este sugestivă, ilustrând gradul de dezvoltare economică. Ţările subdezvoltate sunt caracterizate de dominanţa activităţilor agricole, în timp ce preponderenţa serviciilor este specifică ţărilor dezvoltate. Ţările Europei de Vest se remarcă prin valori foarte reduse ale populaţiei ocupate în agricultură (Belgia – 5%, Marea Britanie – 4% ş.a.), în timp ce Afganistan, Mali, Africa Centrală, au valori de peste 75%.

46

47

Structura pe medii a populaţiei Redă concentrarea populaţiei pe cele două tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). Pot apărea dificultăţi în determinarea celor două categorii, derivate din varietatea criteriilor de delimitare a celor două medii la nivelul statelor lumii, acestea diferind de la o ţară la alta. În anul 2000, la nivel mondial se constata încă predominarea populaţiei rurale comparativ cu cea urbană (48,2%), fiind preconizată pentru perioada actuală o schimbare a raportului dintre cele două medii. Se constată aşadar o creştere însemnată a populaţiei urbane, la începutul secolului al XX-lea, statisticile arătând o pondere a popu-laţiei urbane de doar 13,3% (1900). Fenomenul de urbanizare, caracterizat prin creşterea continuă a numărului de oraşe şi a populaţiei urbane, a luat amploare în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, fiind susţinut de dezvoltarea industriei, creşterea productivităţii în agricultură, dezvol-tarea transporturilor, a serviciilor în general etc. Creşterea populaţiei urbane are loc atât prin sporul natural al acesteia dar este determinată şi de alte aspecte: fluxuri migratorii din spaţiile rurale, extinderea teritorială a limitelor administrative a centrelor urbane, apariţia/declararea a noi oraşe. La nivelul continentelor, gradul cel mai mare de urbanizare se înregistrează în America de Nord şi de Sud (75%), Europa (74%) şi cel mai mic în Africa (34%). Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei urbane apar în Monaco, Singapore (100%), Belgia, Olanda, Australia iar cele mai reduse în statele africane Burundi, Rwanda (6-7%). Aşadar, populaţia mondială se caracterizează printr-o mare di-versitate a trăsăturilor sale (repartiţie spaţială, dinamică, structuri etc.), în corelaţie cu multitudinea de factori naturali şi socio-economici specifici diverselor spaţii geografice studiate.

48

Aşezările umane

Elemente teoretice

Privită din perspectiva teoriei sistemice, aşezarea nu este un simplu element component al sistemului teritorial, ci se constituie într-o replică a acestuia la nivel micro-teritorial. Ea este compusă la rândul său din elemente fizico-geografice, sociale şi economice aflate într-o strânsă corelaţie atât unele cu altele cât şi cu elementele componente ale altor subsisteme, formând astfel o reţea complexă şi bine determinată. În acest context, multe dintre studiile de geografie umană conţin în mod inevitabil informaţii esenţiale despre aşezări. Analizele efectuate vizează deseori conţinutul şi evoluţia noţiunii în vederea delimitării exacte a subiectului studiat, în condiţiile în care atât spaţiul global actual cât şi ştiinţele care îl abordează se află într-o permanentă transformare. Alte preocupări sunt cele cu privire la originea şi vechimea aşezărilor. Studiile respective reprezintă o sursă importantă de informaţii ce pot servi programelor şi planurilor de dezvoltare economică şi teritorială. Există, de asemenea, numeroase lucrări ce vizează elementele componente ale aşezărilor şi anume populaţia, componenta teritorială şi pe cea economică. Rezultatele acestor studii sunt imagini trecute sau actuale ale caracteristicilor demografice, ale structurii şi profilului economic al aşezărilor. Foarte des întâlnite sunt clasificările efectuate pe baza acestor caracteristici (după poziţie geografică, mărime şi structură demografică, direcţii şi ritmuri de evoluţie, după structura şi textura spaţiului construit, după funcţionalitate etc.). Studiile de specialitate din ultimele decenii vizează în mod special modificările care se produc pe toate planurile şi care afectează negativ sau pozitiv evoluţia aşezărilor. În contextul procesului de globalizare, în care schimbările economice şi sociale din marile centre de putere ale lumii au o viteză de propagare mai rapidă şi o forţă de penetrare mai mare, în care procesul de urbanizare este în continuă ascensiune, aşezările, în special cele rurale, evoluează într-o direcţie total nouă, spre o pierdere a identităţii seculare. De aceea, interesul specialiştilor este în creştere, vizând determinarea căilor celor mai adecvate de evoluţie, a celor mai puţin „vătămătoare”.

Definirea conceptului

Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii. Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional cât şi naţional. De asemenea, astfel de preocupări nu aparţin unei singure comunităţi ştiinţifice (geografice, economice, sociologice) ci reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale şi naţionale. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui.

49

Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în literatură este aceea de habitat. Între aceasta şi noţiunea de aşezare există o relaţie strânsă. În geografia românească cele două nu se suprapun perfect, fapt ce a dat naştere la numeroase polemici. Iniţial introdus în vocabularul ştiinţific de către botanistul Linné în 1756, conceptul de habitat a fost adoptat şi de către geografi în anul 1924 la Congresul UIG de la Cairo. Imediat acesta a fost preluat de geografia românească, Vintilă Mihăilescu „interpretându-l prin aşezare, deşi «sfera» acestuia este mai întinsă decât habitatul şi mai puţin precisă” (Isbăşoiu, 1994, p. 241). Ulterior au fost făcute clarificări cu privire la cele două noţiuni, astfel că cea de habitat a fost definită ca „ansamblul condiţiilor oferite vieţii de o aşezare, condiţii care pot fi naturale şi antropice” (Isbăşoiu, 1994, p. 240), sau „formele de localizare a comunităţilor umane, practic varietatea tipurilor de localităţi rurale ori urbane” (Cucu, 2000, p.22). Cea mai clară imagine a relaţiei ce se stabileşte între cele două noţiuni este dată de specialiştii de la Institutul de Geografie în lucrarea Geografia României II. Geografia umană şi economică, în care se precizează că „în accepţiunea şi experienţa practică geografică românească, aşezările umane, într-un sens mai larg habitatul, cuprind astfel totalitatea comunităţilor umane (…) precum şi complexitatea condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţă, muncă şi echipare tehnică pentru alimentarea cu energie, apă, dotarea cu transporturi, comunicaţii, salubritate, serviciile necesare pentru învăţământ, cultură, serviciile sociale în general, odihnă şi recreere” (p. 120). Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană consi-derată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită, ce domină teritoriul, un rezultat istoric al acestuia (Ianoş, 2000). În consecinţă se poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic proces de umanizare a spaţiului geografic, realizat de comunităţile sociale, prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au suprapus într-o anumită regiune geografică” (Cucu, 1984, p. 17).În lucrarea Teoria sistemelor de aşezări umane I. Ianoş şi J.P. Humeau evidenţiază faptul că noţiunea în discuţie prezintă o complexitate aparte, fapt ce a fost luat în considerare de numeroase organizaţii internaţionale, care au încercat să soluţioneze problema. Astfel, în 1959, la Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni aşezarea umană, privită ca proces de aglomerare a fost definită ca un „spaţiu în care populaţia trăieşte în gospodării învecinate, rezultând un grup, în care fiecare casă să se afle la o distanţă de maximum 200 m şi care să cuprindă, per total, cel puţin 50 de locuitori” (p. 14). Definiţia nu a fost unanim acceptată mai ales datorită lipsei motivaţiilor privind modul în care s-au stabilit pragul spaţial şi cel demografic. Mai târziu, documentele ONU şi cele ale Oficiului European pentru Statistică au definit localitatea sau aglomerarea umană ca o entitate „corespunzând unui nucleu de populare, caracterizat printr-o continuitate a spaţiului construit fără o ruptură mai mare de 200 m” (p. 14). Această definiţie a ridicat multe întrebări referitoare la noţiunea de continuitate a spaţiului construit şi la extinderea acestuia.

50

Autorii lucrării mai sus menţionate ajung astfel la concluzia că „definiţia din anul 1959, cu precizarea unui număr minim de 9 locuitori şi de 3 gospodării, aşezate nelinear” ar fi cea mai corectă, luând în considerare faptul că cele două numere minimale sunt deja utilizate şi clar motivate (p. 14). O altă perspectivă asupra noţiunii o are V. Cucu în lucrarea Geografia aşezărilor rurale care consideră aşezarea, pe de o parte, ca „repartiţia populaţiei şi a formelor organizării sale într-un anumit teritoriu“ şi, pe de altă parte, ca „procesul succesiv de ocupare a unui anumit teritoriu şi de «sedentarizare» a populaţiei” (p. 22). Cele mai noi şi complexe abordări ale subiectului sunt însă din perspectivă sistemică. Pornind de pe această poziţie aşezarea umană este privită ca un organism amplasat într-un spaţiu bine definit şi care se află în relaţii strânse cu acesta şi cu celelalte componente ale lui, comparându-se astfel cu „un sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 14) (fig. 31). Autorii definiţiei menţionate ajung la această concluzie considerând că aşezarea umană se supune legilor termodinamicii prin transferul permanent de masă, energie şi informaţie, fără de care nu ar putea supravieţui mult timp. Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii puternice: vatra, o realitate edilitară, moşia, realitate economică şi populaţia, realitatea socială. În marea sa complexitate aşezarea este, însă, şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. Se poate spune deci, că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. Populaţia, elementul activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l locuieşte şi pe care îl transformă continuu, rezultatele fiind o vatră şi o moşie cu personalitate proprie (fig. 32). Mai nou, vechile noţiuni de vatră şi moşie sunt înlocuite cu intravilan şi extravilan. Deşi nu sunt în totalitate negaţi, primii doi termeni sunt consideraţi de unii dintre actualii specialişti „inadecvaţi unei extrapolări la nivelul aşezării umane în general” şi având o conotaţie mai degrabă istorică (Ianoş, Humeau, 2000, p. 17). Relaţiile dintre componentele respective sunt însă unanim recunoscute.Factori generatori şi de localizare a aşezărilor umaneProblema apariţiei şi localizării aşezărilor umane este unul dintre subiectele studiilor de geografie rurală şi urbană des întâlnite atât în literatura internaţională cât şi în cea românească. Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea este un sistem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în care ea există nu poate fi neglijat. Din această perspectivă factorii ce determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. Aceştia oferă răspunsuri cu privire la primele forme de locuire, la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu, la relaţiile ce se sta-bilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică formarea de aşezări.

51

Cercetările efectuate în diferite spaţii ale lumii au condus la concluzia că, „formaţiunile teritoriale rurale îşi au originea în diferite perioade ale preistoriei. Există mărturii arheologice concludente care atestă vetre de aşezări, în arii destul de întinse, în zonele cu proe-minenţe naturale vizibile şi îndeosebi în adăposturile naturale oferite de munte, deal şi câmpie” (Cucu, 1981, p. 180). Această intensă şi veche populare a spaţiului geografic ascunde o mare complexitate şi varietate a factorilor generatori de aşezări. Lucrările de specialitate îi grupează în: • factori fizico-geografici (reţea hidrografică, forme de relief, structuri vegetale); • factori istorici (procese de colonizare şi de migraţie); • factori economici (resurse naturale, infrastructură). Între factorii fizico-geografici apa a avut cea mai mare importanţă în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor în general. Element esenţial al vieţii, fapt ce îi conferă valoare strategică, apa este considerată şi cea mai utilizată cale de legătură între comunităţi. În lucrarea Geografia aşezărilor rurale, V. Cucu remarcă relaţia strânsă ce se realizează între reţelele de aşezări vechi şi reţeaua hidrografică. Autorul remarcă concentrarea unui număr mare de aşezări în vecinătatea ţărmurilor marine sau lacustre, „întinsurile de apă devenind comune organizărilor gospodăreşti” (p. 47). Renumite sunt aşezările lacustre din Noua Guinee sau alte insule ale Polineziei. Sunt remarcate, de asemenea, localizările determinate de linii de izvoare, apărute la contactul dintre diferite forme de relief (munte, deal, câmpie). Văile marilor râuri, deltele şi punctele de confluenţă a apelor, considerate „zone de răspântie”, au reprezentat de-a lungul istoriei spaţii de reală înflorire a marilor civilizaţii. Nilul, Zairul, Zambezi şi Nigerul, Fluviul Galben, Indusul şi Gangele, Tigrul şi Eufratul, Dunărea, Rinul şi Tamisa, Amazonul şi Mississippi au generat condiţiile necesare apariţiei unor „adevărate furnicare umane”, care au susţinut nu doar în trecut ci şi în prezent existenţa a numeroase aşezări şi a unui număr însemnat de locuitori. Aceste mari fluvii au reprezentat nu doar resurse de hrană şi activitate în gospodărie, ci şi importante căi de comunicaţie, care au permis comunităţilor respective deplasarea la distanţe din ce în ce mai mari şi stabilirea unor relaţii cu comunităţi învecinate sau mai îndepărtate, o sursă înfloritoare de comerţ. Formele de relief sunt la rândul lor determinante în apariţia şi dezvoltarea reţelei de aşezări. Nici una dintre formele majore de relief nu este restrictivă în totalitate, dar există diferite grade de favorabilitate în condiţiile pe care acestea le oferă locuirii. Mult mai propice în privinţa dezvoltării sunt câmpiile, dealurile şi podişurile joase, formele înalte oferind spaţii mai restrânse precum depresiunile şi culoarele de vale. O importanţă reală o are şi vegetaţia naturală ca adăpost, sursă de hrană, sau ca resursă economică, numeroase aşezări preferând vecinătatea pădurii în care populaţia se putea refugia în caz de pericol, de unde se aproviziona atât cu hrană, cât şi cu lemnul necesar acti-vităţilor din gospodărie. Clima şi-a pus întotdeauna amprenta asupra apariţiei şi repartiţiei spaţiale a aşezărilor. În relaţie cu formele de relief şi cu resursele de apă, condiţiile climatice cele mai favorabile dezvoltării comunităţilor umane au fost cele din zonele calde şi umede şi din zonele temperate. Este bine cunoscut faptul că marile civilizaţii ale

52

lumii au apărut în spaţii cu climă caldă şi umedă sau în apropierea unor mari resurse de apă (Egipt, Mesopotamia, India), care au permis dezvoltarea unei agriculturi înfloritoare, capabilă să susţină o populaţie în creştere. Şi în prezent peste 50% din populaţia Terrei se află în această zonă climatică. Din punct de vedere istoric importante sunt evenimentele deosebite ce au determinat modificări în condiţiile de mediu, politice sau economice ale diferitelor spaţii geografice. Migraţiile sunt prezente în comportamentul populaţiei din cele mai vechi timpuri. Aşa se explică apariţia de noi popoare în Europa sau amestecul acestora cu populaţiile autohtone (prima jumătate a mileniului întâi). Procesul respectiv a dus într-o primă fază la apariţia unui număr din ce în ce mai mare de aşezări şi, ulterior, la o creştere rapidă a lor. În secolul al XVI-lea şi în cele următoare importante sunt migraţiile europenilor, mai întâi spanoli şi portughezi spre America Centrală şi de Sud şi apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni şi irlandezi spre America de Nord, fapt ce a dus la apariţia unei largi reţele de aşezări rurale ce s-au transformat cu timpul în aşezări urbane importante. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea sunt alte momente importante ale migraţiei europenilor peste oceanul Atlantic, media anuală a numărului de migranţi atingând valoarea de 3 milioane de persoane (Cucu, 1981). Între factorii economici cu rol determinant în apariţia aşezărilor, de importanţă majoră sunt resursele naturale, ce reprezintă un real suport al vieţii, importante componente ale activităţii umane.Alături de apă şi vegetaţie, menţionate anterior, bogăţiile solului şi subsolului au generat de-a lungul timpului aşezări cu anumite caracteristici funcţionale. Astfel, regiunile cu soluri fertile au atras întotdeauna populaţia, determinând apariţia aşezărilor rurale în care principala activitate era agricultura. Marile câmpii fluviale şi deltaice (a Mesopotamiei, Indo-Gangetică, Huang He şi Chang Jiang), luncile largi ale unor fluvii (Nil) au oferit condiţii optime pentru desfăşurarea activităţilor agricole datorită solurilor fertile, permanent reîmprospătate cu aluviuni bogate în substanţe nutritive aduse de fluviile respective. Într-o altă etapă istorică, cea a revoluţiei industriale, comunităţile rurale au fost atrase de resursele subsolului care devin în aceste condiţii foarte preţioase noilor activităţi economice. Apar, astfel, aşezările miniere în bazinele de exploatarea cărbunilor, a minereurilor feroase sau neferoase, a sării şi a materialelor de construcţie, aşezări care odată cu înflorirea industriei se transformă treptat în oraşe. Un exemplu elocvent este apariţia unor aşezări în bazinele carbonifere ale Angliei în secolul al XVIII-lea: Yorkshire-Nottingham-Derby, Lancashire şi Midlands, primul în estul Munţilor Penini iar ultimele două în vestul şi sudul acestora. Situaţia se regăseşte şi în România, atestată fiind de denumiri ale unor localităţi precum Baia, Baia Mare, Ocniţa, Sărari, Păcureţ etc. Nu mai puţin important este rolul căilor de transport în determinarea apariţiei localităţilor în spaţii fără o ofertă naturală sau economică reală. Căile de comunicaţie sunt cele care creează legături între importante centre economice, oferind un potenţial însemnat aşezărilor care apar şi se dezvoltă de-a lungul lor. Aceste noi

53

localităţi îşi trag „seva” din fluxul de materii prime şi energie care se vehi-culează de-a lungul căilor respective.

Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umaneElement component al mediului geografic, omul se află într-o relaţie permanentă cu acesta. Mediul reprezintă suportul său vital de care nu se poate desprinde, dar şi un factor de presiune asupra existenţei sale. De aceea, omul a fost nevoit să reacţioneze pentru a-şi păstra echilibrul. Rezultatele sunt acţiunile sale de adaptare permanentă la condiţiile de mediu, între care adăpostirea de „ameninţările inerente” şi aşezarea în arealele cele mai favorabile existenţei sale sunt esenţiale. „Favorabilităţile naturale au oferit omului, comunităţilor umane în formare, posibilitatea practicării unei îndeletniciri permanente şi respectiv adaptarea activă la un anumit mod de viaţă corespunzător îndeletnicirilor practicate (agricole, piscicole, silvice, pastorale etc.)” (Cucu, 2000, p. 43). În acest context se poate spune că, într-o primă etapă a locuirii spaţiului său vital omul a fost un element pasiv aflat permanent sub presiunea condiţiilor de mediu. Relaţia dintre cele două elemente era unidirecţională. Această concepţie deterministă a fost lansată la sfârşitul secolului al XIX-lea de Friederich Ratzel şi continuată de discipolii săi. Unul dintre aceştia, E. Semple consideră că „omul este un produs al suprafeţei terestre […] pământul l-a crescut, l-a hrănit, i-a determinat acţiunile, i-a direcţionat gândurile” (Eyles, 1977, p. 26). Materializarea acestui tip de relaţie s-a realizat sub forma unor aşezări primitive: grote, adăposturi în copaci, construcţii megalitice, chilii în stâncă, evoluate ulterior spre colibe, bordeie, odăi, sălaşe şi crânguri (Cucu, 2000, p. 43). În timp, relaţia om-mediu a evoluat spre o interdependenţă în creştere. Omul devine element activ şi, deşi existenţa sa mai depinde de mediul în care trăieşte, el intervine prin modificarea acestuia în raport cu propriile nevoi. Este momentul în care apar primele forme de aşezări umane închegate şi bine conturate – satele. Acestea sunt adevărate sisteme funcţionale în cadrul cărora elementele se aflau într-o stare de permanentă interdependenţă dar nu aveau legături cu alte sisteme teritoriale (aşezări), fiind astfel sisteme închise. În acel moment se distingea clar vatra cu funcţionalitatea sa rezidenţială şi moşia, spaţiul productiv ce satisfăcea nevoile comunităţii respective. Următoarea etapă a evoluţiei aşezărilor este cea a deschiderii acestora spre spaţiul înconjurător, spre comunităţile învecinate. Dez-voltarea relaţiilor cu vecinii a favorizat şi o diversificare a activităţilor şi implicit o diferenţiere pe niveluri de dezvoltare. Unele sate s-au detaşat prin funcţionalităţi mai complexe, printr-o evoluţie economică mai rapidă şi prin dezvoltarea legăturilor cu un număr mai mare de aşezări învecinate s-au îndepărtate. Poziţia lor în noua ierarhie ce se contura le-a consacrat ca leaderi, astfel încât în momentul apariţiei unor forme de organizare administrativă ele au căpătat şi funcţia de loc central, de reşedinţă. În România, împreună cu satele pe care le „coordonau” au format unitatea administrativă de bază – comuna.

54

Unele dintre localităţile „centrale” au avut avantaje comparative mai mari, astfel încât evoluţia lor a fost mai rapidă, ridicându-le la rangul de loc central pentru un număr mai mare de sate. Aceste aşezări aflate în poziţii avantajoase, la intersecţia mai multor căi de comu-nicaţie şi-au dezvoltat o funcţie economică nespecifică ruralului, funcţia comercială. Târgurile, căci despre ele este vorba, au reprezentat forme superioare de aşezare rurală, elemente de legătură între acestea şi aşezările urbane. Teoriile cu privire la apariţia oraşelor sunt foarte numeroase şi ele reliefează rolul diverşilor factori în conturarea unor aşezări de rang superior. Începând cu „teoria apărării” a economistului german Carol Bücher şi a istoricului de aceeaşi origine Georg Maurer şi continuând cu cele vizând factorii favorabili de mediu, necesitatea organizării politico–juridice sau evoluţia numărului şi a densităţii populaţiei, aparţinând altor specialişti de renume, teoriile respective au făcut abstracţie de factorul predominant în procesul de naştere a oraşelor şi anume gradul de dezvoltare economică, a forţelor de producţie (Cucu, 2001). 2.2.4. Tipuri de aşezări umane Tipologia aşezărilor este unul dintre cele mai complexe subiecte abordate de literatura de specialitate. Există numeroase criterii care stau la baza clasificării localităţilor între care cele mai uzitate sunt: mărimea demografică, poziţia geografică, permanenţa lor, fizionomia şi morfostructura, funcţionalitatea.

Clasificarea aşezărilor după mărime demograficăAceasta este una dintre problemele dificile pe care specialiştii trebuie să le rezolve. Dificultatea rezultă din marea varietate a condiţiilor de mediu la nivel global, din „explozia demografică şi cea tehnologică […] care dinamizează şi determină translaţia unei aşezări pe «continuum-ul» rural-urban”. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 18). Rezultă o mare varietate a tipurilor de clasificări, dar este unanim recunoscut faptul că pentru o diferenţiere mai realǎ a ruralului de urban sunt recunoscute trei caracteristici principale: -densitatea diferită a populaţiei (scăzută în rural şi crescută în urban), care dă naştere unor concentrări demografice de dimensiuni variate, în care indivizii au relaţii interumane mai strânse (comunităţile rurale) sau mai slabe (localităţile urbane); -nivelul diferit al dezvoltării serviciilor; -funcţionalitatea specifică fiecărui mediu (agricolă în rural şi indus-trială în urban).

Criteriul demografic rămâne însă cel mai folosit. La nivel internaţional, recomandările ONU în această privinţă precizează ca prag superior pentru aşezările rurale 2.000 de locuitori. Pe plan intern însă, numeroasele ţări ale organizaţiei îşi au propriile clasificări şi praguri în raport de condiţiile interne ale fiecăreia (de la 200 la 50.000 de locuitori). Ca exemple pot fi date situaţiile din Marea Britanie şi SUA unde specialiştii consideră ca limită între rural şi urban valorile de 2.000 şi respectiv 2.500 de locuitori (Gilg, 1985).

55

Clasificarea aşezărilor după poziţia geografică

Acest tip de clasificare se poate realiza după mai multe criterii: pe mari unităţi de relief, pe forme minore de relief, după altitudine, etc. Clasificarea pe mari unităţi de relief cuprinde trei mari categorii: aşezări din spaţiul câmpiilor, aşezări din regiuni deluroase şi de podiş, aşezări din spaţii montane. În cadrul fiecărei unităţi majore de relief aşezările sunt localizate diferit, în raport cu microformele de relief. De aceea, literatura de specialitate realizează noi clasificări ce evidenţiază specificul acestora. Astfel, în cadrul câmpiilor sunt evidenţiate aşezările din câmpiile de acumulare (Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Chineză) sau cele din câmpiile de eroziune, care sunt cunoscute ca „grânarii ale lumii şi bineînţeles zonele de atracţie ale populaţiei” (Cucu, 2000, p. 73). Sunt de asemenea recunoscute aşezările din câmpiile litorale (câmpii de eroziune), care prin condiţiile pe care le oferă activităţilor agricole dar şi celor industriale şi de transport atrag un număr însemnat de populaţie. O altă categorie este cea a aşezărilor din zonele de contact (câmpie, dealuri, podişuri şi munţi), avantajate de această poziţie prin oferta complexă a mediului foarte variat specific diferitelor forme de relief. Pentru formele de relief înalte clasificările sunt mai complexe. Există aşezările de mare altitudine (de platformă, de interfluviu montan), de versant, aşezări din depresiuni intramontane, etc. Clasificarea aşezărilor după criteriul morfo-structural (structurǎ, textură, formă) Marea varietate a mediului geografic, a condiţiilor economice şi a celor sociale, în care satele şi oraşele s-au dezvoltat de-a lungul timpului, a determinat existenţa unei mari diversităţi morfostructurale a acestora.

Studiile efectuate cu privire la caracteristicile aşezărilor rurale definesc următoarele categorii: • satul risipit (împrăştiat), care se caracterizează printr-o mare dispersie a gospodăriilor pe aproape întreaga suprafaţă a aşezării, distanţele dintre locuinţe fiind foarte mari, între 100 şi 2.000 m; acest tip de sat este caracteristic zonelor montane în cadrul cărora relieful este foarte fragmentat, nepermiţând comasarea construcţiilor într-un perimetru restrâns. • satul răsfirat, specific zonelor deluroase şi de podiş care are o formă mai bine conturată, gospodăriile aflându-se la distanţe ceva mai mici datorită reliefului mai puţin fragmentat; densitatea locu-inţelor în vatră este ceva mai mare, conturându-se deja un centru compact; în jurul caselor se află doar o parte din moşia satului; • satul adunat (sau compact), care este specific ariilor cu relief slab fragmentat, cu gradul de înclinare a pantelor foarte redus, mai exact câmpiilor, podişurilor tabulare şi depresiunilor largi intramontane; în acest caz vatra este bine conturată, toate locuinţele fiind cuprinse în ea. Moşia se află în totalitate în afara arealului construit

56

cu excepţia unor mici suprafeţe destinate grădinăritului sau culturii altor plante strict necesare în gospodărie. Marea varietate a mediului a determinat şi o diversitate a texturii şi formelor aşezărilor rurale. Astfel, clasificările din literatura de spe-cialitate reliefează existenţa pe de o parte a satelor cu texturi regulate şi pe de altă parte a celor cu texturi neregulate1. O altă clasificare distinge sate cu texturi rectangulare şi sate cu texturi circulare. Din punctul de vedere al formei se remarcă satele geometrice (poligonale, pătrate, dreptunghiulare, rotunde) şi satele mononucleare, polinucleare, liniare etc. (***, 1984). Şi în cazul aşezărilor urbane există numeroase studii privind caracteristicile morfo–structurale în cadrul cărora sunt descrise urmă-toarele categorii: • oraşe de tip radiar–concentric, dezvoltate în jurul unui nucleu primar, specifice zonelor de contact sau a punctelor de convergenţă a unor importante drumuri comerciale; sunt oraşe mari, aşezate mai ales în câmpie (Bucureşti, Moscova); • oraşe polinucleare (sau pluricelulare), care au mai multe nuclee bine individualizate, unele apărute odată cu oraşul, altele ulterior, prin specializarea anumitor părţi ale localităţilor respective (Timişoara, San Francisco, Los Angeles, Stockholm); • oraşele–stradă apărute prin dispoziţia liniară a elementelor com-ponente de-a lungul arterei principale, formă condiţionată de caracteristicile reliefului în care s-au dezvoltat sau de poziţia lor în zona preorăşenească a unor mari metropole, de-a lungul unor importante artere de circulaţie; • oraşe rectangulare în cadrul cărora reţeaua stradală are o formă geometrică ordonată (străzile se întretaie în unghi drept), formă ce avantajează deplasarea şi împărţirea în parcele a spaţiului urban; sunt în general oraşe noi, dezvoltate începând cu secolul trecut în SUA, Marea Britanie (unele oraşe satelit) dar şi în India (Chandigarh) şi Pakistan (Islamabad); • oraşe de tip mixt în cadrul cărora se regăsesc structuri vechi alături de cele noi, moderne, fiecare cu însuşirile lor; sunt loca-lităţi urbane vechi, care au suferit în ultimul secol importante modificări; cele mai cunoscute exemple sunt oraşele New Delhi şi Beijing (Cucu, 2001). Clasificarea aşezărilor pe criteriul funcţional O foarte bogată literatură există în legătură cu clasificarea aşeză-rilor după funcţionalitatea acestora, dezvoltată în relaţie cu permanenta lor transformare şi cu tendinţa de a-şi schimba structura funcţională. Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesară stabilirea criteriilor de bază. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii profesionale a populaţiei ocupate şi cel valoric al producţiei. În ambele cazuri, însă, există inconveniente. Utilizarea primului criteriu este insuficientă datorită instabilităţii forţei de muncă, ce se poate deplasa în alte localităţi decât cea de reşedinţă, deformând astfel imaginea reală a volumului de populaţie angajată în activităţile respectivei aşezări. În cazul celui de al doilea criteriu este foarte

57

dificil de a se stabili exact valoarea producţiei unor activităţi de servicii precum cele culturale, comerciale etc., care joacă în unele cazuri un rol deosebit în funcţiona-litatea aşezării. Pe de altă parte, în cazul unor situaţii speciale, cum este cea a tranziţiei economice prin care trece România, existenţa unei stări de inflaţie permanentă duce la deformarea imaginii valorilor de producţie şi implicit la cea a caracterului funcţional al localităţilor. De aceea, în majoritatea cazurilor se apelează la utilizarea combinată a criteriilor. În urma numeroaselor studii efectuate cu privire la funcţiona-litatea aşezărilor rurale s-a ajuns la următoarea clasificare: • aşezări rurale cu funcţii predominant agricole în cadrul cărora se disting aşezări legumicole, cerealiere, cerealiere şi de creşterea animalelor, viticole, pomicole, aşezări cu creşterea animalelor, aşezări rurale cu funcţii agricole şi servicii exterioare (în apropierea unor puternice centre polarizatoare, pe mari artere de circulaţie care permit pendularea forţei de muncă) şi aşezări rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale; • aşezări rurale cu funcţii predominant industriale ce cuprind aşezări cu industrie extractivă, cu industrie de prelucrare a materiilor prime agricole şi aşezări cu industrie prelucrătoare a materiilor prime minerale; • aşezări rurale cu funcţii mixte între care se disting cele cu funcţii agro–industriale, cu funcţii agro–forestiere, agricole cu activităţi în transporturi şi agro–piscicole; • aşezări rurale cu funcţii speciale precum cele turistice sau balneoclimaterice şi cele cu funcţii piscicole şi turistice. Studiile cu privire la funcţionalitatea oraşelor scot în evidenţă predominarea activităţilor secundare şi a celor terţiare: • oraşe cu funcţii complexe, sunt localităţi urbane mari şi foarte mari în cadrul cărora există o largă varietate de activităţi, pe primele locuri fiind însă cele industriale şi de servicii; de cele mai multe ori acestea sunt capitale ale statelor sau ale unor regiuni administrative; • oraşe industriale specializate, cele a căror populaţie activă este ocupată în proporţie de 75% în activităţi ale unor ramuri industriale; • oraşe cu funcţii industriale şi de servicii, • oraşe cu funcţii predominant de servicii (turistice, comerciale, de transport, administrative etc.); • oraşe agricole, cele apărute în ultimele decenii în peisajul urban al multor ţări şi care mai păstrează alături de funcţionalitate şi alte caracteristici specific rurale precum dimensiunea demografică redusă şi o infrastructură mai slab dezvoltată. Caracteristicile funcţionale ale oraşelor îşi pun amprenta asupra structurii interne a acestora. Se remarcă astfel că în interiorul localităţilor urbane se conturează mai multe spaţii cu funcţionalităţi specifice, în cadrul cărora predomină un anumit tip de activitate:

58

• zone rezidenţiale,

zone industriale, pe suprafaţa cărora se concentrează activităţile industriale dar şi cele de servicii orientate spre acest domeniu; în cazul oraşelor mari, cu funcţii complexe există mai multe zone industriale specializate;

• zone verzi, care contracarează tendinţa de puternică artificializare a mediului; acestea au un rol important în echilibrarea fizică şi psihică a populaţiei urbane, în atenuarea efectelor negative precum poluarea; • alte zone, specializate pe anumite tipuri de activităţi de servicii (socio-culturale, comerciale, financiare, de transport, recreative etc.); acestea pot fi amplasate în diverse părţi ale localităţii; toate marile oraşe ale lumii au conturată în partea centrală o astfel de zonă, care concentrează cele mai importante activităţi de servicii (ex. Manhattan, New York).

Manhattan, New York, SUA2.2.5. Sisteme de aşezǎri

Pornind de la definirea aşezării ca „sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” şi de la realitatea existenţei unei mari diversităţi de astfel de sisteme în cadrul complexului sistem geografic sau teritorial, literatura de specialitate abundă de studii referitoare la raporturile existente între aşezări.Dacă într-o primă fază s-a vehiculat mai ales conceptul de reţea, în prezent se utilizează cel de sistem de aşezări având o conotaţie mult mai complexă (Ianoş, Humeau, 2000). Sistemele de aşezǎri sunt considerate a fi „ansambluri constituite prin seturi de relaţii de interdependenţǎ între mai multe aşezǎri (urbane şi rurale), în aşa fel încât orice modificare importantǎ la nivelul unei unitǎţi elementare semnificative poate genera modificǎri asupra caracte-risticilor similare ale altor aşezǎri” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 34).

59

Schema prezentată (fig. 33) reliefează faptul că elementele acestui sistem sunt aşezările de diferite tipuri aflate în relaţii de interdependenţă şi constituind subansambluri. Cele mai importante sunt relaţiile de subordonare, ce stabilesc ierarhia în sistem, creând o structură de piramidă în vârful căreia se află cea mai dezvoltată aşezare (fig. 34). Relaţiile sunt clasificate în două categorii, interne, care dau naştere reţelei, şi externe, care conectează sistemul la complexul de sisteme din care face parte. Cele mai importante sunt relaţiile de servicii şi cele politico-administrative, urmate fiind de relaţiile economice şi demografice.Întreaga varietate de elemente şi de relaţii determină existenţa unei varietăţi de sisteme, ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare şi clasificare a acestora. Este unanim acceptat faptul că în realitate, raportat la tipurile de aşezări, există două categorii de sisteme şi anume urbane şi rurale. Dacă în cazul sistemelor urbane situaţia este clară, în opinia autorilor lucrării Teoria sistemelor de aşezări umane termenul de sistem de aşezări rurale poate fi folosit doar în cazul în care în vârful piramiei se află satul cel mai dezvoltat, cu funcţii intercomunale. Astfel de sisteme pot fi găsite doar în spaţii profund rurale, în România fiind date ca exemple sistemele axate pe satele Bozovici, Podu Turcului, Bălăceşti, Gurahonţ, Pleniţa etc.Pe lângă sistemele menţionate, considerate a fi pur rurale, autorii propun acceptarea unei situaţii deosebite în care în vârful piramidei se află un oraş situat la baza piramidei urbane şi căruia îi sunt subordonate centrele rurale cu funcţii intercomunale. În acest caz avem de a face cu un sistem rural discutabil, concept acceptabil dacă se analizează activităţile pe care oraşul le prestează spaţiului rural şi ponderea mai ridicată a localităţilor rurale în sistem, inacceptabil în condiţiile în care se ţine cont de populaţia urbană mai numeroasă. Sistemele de aşezări rurale sunt prin dimensiunea lor spaţială şi prin nivelul de complexitate sisteme locale, aflate la nivelele infe-rioare ale ierarhiei aşezărilor.

3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ60

ŞI CULTURALĂ

Sistemul socio-cultural – element componental sistemului geographic

Marea complexitate a geosistemului rezultă din numărul însemnat de elemente componente, naturale şi antropice, şi din diversitatea extremă de relaţii existente între acestea. Componentele antropice, constituite la rândul lor într-un sistem aparte, sunt numeroase şi variate.

Omul, unitatea de bază a sistemului antropic, este o entitate socială, trăieşte si se organizează în grupuri mai mari sau mai mici reuşind, astfel, să se adapteze mediului geografic. Această adaptare reprezintă relaţia pe care o are cu mediul, relaţie de interdependenţă prin care omul şi societatea creată de el răspund influenţelor mediului dar, în acelaşi timp, îl condiţionează transformându-l mai mult sau mai puţin în raport de propriile necesităţi.

Sistemul antropic este rezultatul acestor relaţii de intercondiţionare între mediul natural şi om. Este alcătuit din subsisteme cu rol determi-nant precum populaţia, aşezările, economia, relaţiile politice. La toate acestea se adaugă sistemul social şi cel cultural rezultate din formele de manifestare a vieţii sociale şi culturale şi care reprezintă comporta-mentul uman. Sistemul socio-cultural, ca oricare altul, este alcătuit din ele-mente şi relaţiile dintre acestea, care formează un ansamblu funcţional bine definit şi cu o evoluţie coordonată. Elementele sunt grupurile sociale formate dintr-un număr variat de indivizi, între care se stabilesc relaţii sociale de diverse tipuri. Sistemul cultural are la bază relaţiile interumane care dau naştere unor grupuri specifice, dar şi relaţiile omului cu mediul pe care îl locuieşte, rezultatul fiind un comportament specific cu manifestări variate atât în timp cât şi în spaţiu. Se poate spune, deci, că cele două sisteme formează un întreg bazat pe caracteristicile specific umane, cea socială şi cea culturală, care se manifestă în planul real prin comportament.

Marea diversitate şi complexitate a comportamentului uman se remarcă şi în dificultăţile pe care specialiştii le au în definirea unor concepte precum cultura şi civilizaţia. Numeroasele definiţii date acestor noţiuni subliniază marea varietate de opinii şi de forme de raportare a omului la propriul comportament. În esenţă, cultura reprezintă un ansamblu structurat de valori creat de societatea umană în procesul său evolutiv. Tot ceea ce facem, spunem, gândim, cu excepţia câtorva elemente de comportament instinctiv, este condi-ţionat cultural. Civilizaţia, noţiune strâns înrudită cu conceptul cultură, exprimă nivelul de dezvoltare a unei societăţi determinate istoric, este considerată ca o etapă superioară în procesul de evoluţie a culturii caracterizată printr-un mare grad de complexitate.

Cele două ramuri ale geografiei, cea socială şi cea culturală se orientează spre studiul comportamentului uman în spaţiu şi a structurilor socio-culturale rezultate. Prima îşi concentrează atenţia asupra formelor de organizare spaţială a indivizilor şi a relaţiilor dintre ei, a cauzelor apariţiei acestora, a diverselor procese care se produc în societatea umană (migraţii, conflicte etc.). Din această perspectivă ea se înrudeşte

61

cu sociologia, psihologia şi geografia culturală. Cea de a doua studiază repartiţia spaţială în relaţie cu evoluţia istorică a elementelor componente ale culturii şi civilizaţiei, clasificate în trei categorii: elemente de cultură materială, elemente ale culturii sociale şi elemente ale culturii spirituale; se ocupă, de asemenea, cu studiul proceselor culturale (descoperiri, invenţii, difuzie), care reflectă relaţia dintre elementele componente, dintre acestea şi mediul natural, determinând modificări importante în sistem.

Structuri de bază ale sistemului social Studiile efectuate asupra omului ca entitate componentă a geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiză. Astfel s-au născut ştiinţe precum psihologia, care abordează comportamentul uman individual, demografia, care se ocupă cu descoperirea caracte-risticilor unor ansambluri mari de populaţie şi geografia populaţiei, care analizează dimensiunea spaţială a acestor fenomene demografice. Între cele două niveluri de studiu, cel detaliat şi cel generalizat, se regăsesc analizele din domeniul geografiei sociale, care vizează structura de grup a societăţii.

Pentru a înţelege modul de formare a grupurilor sociale, caracte-risticile şi comportamentul lor, geografia socială se concentrează asupra relaţiilor şi interacţiunilor acestor microsisteme. Din studiile efectuate de-a lungul timpului s-a remarcat faptul că, relaţiile de bază care determină formarea grupurilor sociale şi comportamentul lor în socie-tate sunt de două tipuri: economice şi culturale. Este bine cunoscut faptul că indivizi cu poziţii socio-economice similare au tendinţa să se grupeze. De asemenea, cei care împărtăşesc aceleaşi idei despre lumea în care trăiesc şi au acelaşi comportament socio-cultural formează grupuri distincte. Din perspectiva teoriei acţiunii sociale procesul de interacţiune dintre două persoane se constituie într-un microcosmos al sistemului social, acesta bazându-se, în esenţă, pe un set de reguli.

Studiile de geografie socială cu privire la elementele de bază ale sistemului, grupurile, se orientează pe trei niveluri de analiză: structura internă a grupurilor, clasificarea lor în raport de caracteristicile şi relaţiile pe care le dezvoltă între ele şi poziţia acestora în cadrul societăţii, rezultată din relaţiile cu întregul sistem.

Structura internă a grupurilor sociale

Luând în considerare structura internă (elemente componente şi relaţii) sociologii au clasificat grupurile în două categorii majore: grupuri primare la baza cărora stau relaţiile de înrudire, cel mai important fiind „familia”; grupuri secundare realizate pe baza relaţiilor de asociere, un astfel de exemplu fiind „comunitatea”.

Familia, grup de bază al oricărei societăţi, conţine un număr mai mic sau mai mare de membri între care relaţiile sunt strânse, chiar intime, şi de durată. În acest cadru apar primele forme de socializare a individului, se manifestă relaţii afective etc. Forma de bază existentă în toate tipurile de societate de-a lungul istoriei este

62

familia nucleară (soţ, soţie, copii) care, aflându-se în relaţie cu mediul, suferă modi-ficări, adaptându-se permanent la schimbările sociale.

De mai mare interes pentru geografia socială sunt grupurile secundare, formate pe baza relaţiilor de vecinătate şi anume comuni-tatea. Există numeroase definiţii ale acestui grup, cu referire frecventă la arealul pe care se extinde, legăturile de bază (cele din interiorul său), interacţiunile sociale (relaţiile sale cu restul societăţii). S-a sugerat de către unii autori că o comunitate este un grup, un mic sistem social, ale

cărui relaţii se orientează spre nivelul naţional sau spre cel local. S-a remarcat şi faptul că aceste relaţii sunt în general orientate local. De aceea, termenul „comunitate“ este definit ca grup social la scară redusă, bine închegat, sau ca set de grupuri primare strâns relaţionate, cu o clară delimitare spaţială. Alte caracteristici ale comunităţii sunt următoarele:

• membrii îşi cunosc bine locul în societate, • familiile reprezintă celulele comunităţii, • cultura este omogenă, • membrii sunt relativ imobili fizic şi social

Exemplu de comunitate (Oneida, SUA)Relaţiile sociale sunt bine definite, iar interacţiunile dintre indivizi se

manifestă pe o mare varietate de planuri. Comportamentul este în general reglat de obiceiurile locale, factorii de control fiind familia şi biserica. Tradiţia este, astfel, elementul esenţial, cu rol de susţinere a re-gulilor sociale (codul moral) pe baza cărora supravieţuieşte comunitatea.

63

Evoluţia societăţii umane din ultimele secole a determinat importante modificări la nivelul relaţiilor interumane, ducând astfel la restrângerea spaţiului de manifestare a comunităţilor originare, care se mai regăsesc în prezent doar în zonele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic, cu precădere în cele rurale.

Ca urmare a creşterii complexităţii sistemului socio-economic, societatea este grupată astăzi pe alte criterii. Grupurile primare nu dispar ci îşi schimbă funcţionalitatea. Familia nucleară devine cel mai important grup primar fiind puţin afectat structural de schimbările sociale şi economice ale lumii moderne.

Indivizii continuă să se grupeze, dar pe alte criterii precum interesul individual, ca în cazul grupurilor rasiale, etnice, religioase. Relaţiile care duc la conturarea acestor grupuri sunt de natură culturală, economică sau politică şi sunt determinate de factori independenţi de voinţa membrilor lor.

Un alt criteriu de grupare în prezent este interesul comun. Astfel de motivaţii duc la naşterea a două tipuri de grupuri: cele cu scopuri expresive (asociaţii voluntare) caracterizate prin relaţii şi activităţi care implică satisfacţia membrilor componenţi şi cele cu scopuri materiale (sindicate, asociaţii de afaceri, grupuri de presiune, bande, partide politice).

Asociaţiile voluntare sunt compuse din indivizi care se grupează pe baza unor interese comune, pe care le consideră ca determinante în alcătuirea şi funcţionarea grupurilor respective (cluburi, societăţi).

Cel de al doilea tip de grupuri, sindicate, asociaţii de afaceri etc., apar cu scopul de a obţine acele avantaje pe care membrii lor nu le pot obţine individual.

Grup de voluntari în campania electorală, Cincinnatti, SUA, 2004

64

Din acest punct de vedere geografia socială are ca principală sarcină examinarea distribuţiei grupurilor, stabilirea proceselor care au determinat gruparea, dispersia şi regruparea spaţială a acestora, relaţiile care se dezvoltă între ele.

Relaţiile dintre grupurile socialeMarea diversitatea a grupurilor sociale existentă în prezent a determinat nevoia

cunoaşterii nu doar a configuraţiei lor interne ci şi a celor rezultate din relaţiile ce se nasc între grupurile componente ale societăţii. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului socio-economic: conflictele între grupuri, rezultate din competiţia permanentă faţă de resursele limitate ale societăţii actuale, dominate de economia de piaţă; puterea deţinută, exprimând poziţia grupurilor aflate în această competiţie, ce naşte o ierarhie pe verticală; inegalitatea dintre grupuri, exprimată prin distribuţia resurselor ca urmare a puterii pe care o deţin acestea; situaţia pieţei, sau poziţia relativă a grupurilor în raport cu piaţa resurselor, o poziţie în plan orizontal.

În cadrul tuturor tipurilor de societăţi existente de-a lungul istoriei resursele au fost limitate. Nu întotdeauna, însă, acesta a fost un factor determinant în conturarea relaţiilor sociale. În societăţile preistorice ale vânătorilor şi culegătorilor a existat un oarecare echi-libru între resurse şi populaţie. În cele bazate pe principii egalitariste se presupune că resursele sunt împărţite în mod echitabil, astfel încât conflictele sunt anulate. Nu acelaşi lucru se întâmplă, însă, în cazul aşa numitelor societăţi competitive, cele bazate pe relaţii de inegalitate socială (feudale, capitaliste, de piaţă), în care apar conflicte cu privire la ceea ce revine fiecărui individ.

Poziţia pe care o ocupă diversele grupuri în competiţia pentru resurse este determinată de puterea deţinută în cadrul societăţii. Această putere rezultă din poziţia pe care ele o au pe piaţă, adică din capacitatea lor de a acapara resursele existente. Din acest punct de vedere, strict economic, grupurile de bază ale societăţii sunt clasele sociale. În raport cu poziţia lor în sistemul socio-economic acestea au o anumită putere de acumulare a resurselor, care determină un anumit nivel de trai (nivel al veniturilor) şi care influenţează ulterior locali-zarea spaţială şi accesul la resursele amplasate diferit. De aici rezultă inegalitatea acestor grupuri atât în cadrul societăţii cât şi a distribuţiei lor teritoriale. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii

Ca elemente componente ale sistemului social, grupurile se află în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi în relaţii cu societatea ca întreg. Ele determină, astfel, caracteristicile societăţii şi sunt determi-nate, la rândul lor, de aceasta şi de modificările pe care ea le suferă în timp şi spaţiu.

De-a lungul evoluţiei istorice a umanităţii s-au produs importante modificări în cadrul relaţiilor sociale şi ale structurii societăţii. Procesele cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi urbanizarea. Cele două se află într-o strânsă corelaţie. Procesul de industrializare s-a manifestat în primul rând în spaţiul urban, fiindu-i astfel condiţionată localizarea şi repartiţia spaţială. Oraşele existente în momentul

65

apariţiei primelor elemente industriale (întreprinderi) au manifestat o puternică forţă de atracţie asupra acestora prin concentrarea teritorială a unei numeroase populaţii, care reprezenta atât un important potenţial de forţă de muncă cât şi o valoroasă piaţă de desfacere pentru industrie. Odată localizată în spaţiul urban, aceasta a devenit un element atractiv pentru populaţia rurală, pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii şi a integrat-o ca forţă de muncă proprie. Astfel, s-a ajuns la creşterea foarte rapidă şi însemnată a populaţiei urbane, adică la urbanizarea intensă a mari suprafeţe de pe Glob.

Cele două procese au indus, însă, importante schimbări sociale, o regrupare a indivizilor pe baza unor noi tipuri de relaţii. În cadrul societăţii agrare predomină grupurile primare aflate în relaţie directă cu pământul, ai căror membrii îşi cunosc foarte bine poziţia şi rolul în societate. În perioada Evului Mediu, societatea feudală, ale cărei relaţii de producţie erau bazate pe proprietatea asupra pământului iar principala activitate economică era agricultura, familia era unitatea de producţie de bază iar comunitatea avea un important rol de control asupra membrilor săi. Principalele grupuri secundare, clase sociale ale epocii, erau nobilimea, clerul şi oamenii simpli (ţărani liberi, coloni, servi) având fiecare o poziţie bine definită în societate, controlată printr-un sistem de reguli cuprinzând drepturile şi obligaţiile fiecăruia.

Procesul de industrializare, care a dus la apariţia societăţii moderne industrializate şi a celei de piaţă, a determinat ruperea acestor relaţii, distrugerea regulilor anterior stabilite, înlocuirea lor cu altele de tip financiar, contractual. Familia rămâne grupul de bază, dar se modifică atât structural cât şi funcţional, având un impact din ce în ce mai slab în societate. Numărul membrilor săi este în scădere, relaţiile dintre aceştia se schimbă, ca şi rolul pe care îl joacă fiecare în luarea deciziilor şi susţinerea sa economică. Procesul de urbanizare, care implică importante mişcări de populaţie, determină modificări în structurile acesteia (pe grupe de vârstă şi sexe, etnică, religioasă, ocupaţională, culturală etc.), în repartiţia sa spaţială şi în relaţiile sociale. Creşterea urbană s-a bazat pe atracţia populaţiei din diverse regiuni cu caracteristici socio-culturale diferite rezultatul fiind o eterogenitate socială a spaţiului urban. În aceste condiţii noi, comunitatea ca grup secundar este pe cale de dispariţie, noile relaţii sociale ducând la apariţia altor grupuri. Se produce o din ce în ce mai mare specializare a forţei de muncă care implică o creştere a eficienţei şi a productivităţii, cu alte cuvinte o adâncire a diviziunii sociale a muncii. Creşterea complexităţii societăţii şi a relaţiilor sale interne determină nevoia mai mare de organizare, atât în sfera economică cât mai ales în cea politică, care introduce organizarea de tip managerial şi planificarea afacerilor, a priorităţilor, controlul asupra abuzurilor. Astfel apar asociaţiile voluntare, sindicatele, aso-ciaţiile de afaceri, partidele politice, grupurile de presiune, bandele.

66

Spaţiul geografic şi civilizaţia Spaţiu social şi spaţiu cultural

Spaţiul este elementul esenţial al sistemului geografic. O abordare a problemelor cu care se confruntă mediul natural şi societatea umană nu poate fi corectă fără o interpretare spaţială. Niciuna dintre analizele realizate de către numeroasele ştiinţe moderne nu elimină spaţiul ca element component al sistemului studiat. Între toate, însă, geografia priveşte elementele sistemelor din perspectivă spaţială. Din acest punct de vedere, spaţiul poate fi abordat sub două aspecte de bază: ca recipient de elemente şi ca atribut al elementelor. Primul aspect vizează calitatea spaţiului de a încorpora elementele tuturor sistemelor existente, ale mediului natural şi ale celui antropic. Poziţia în spaţiu a acestora determină fragmentarea lui în areale (arii). Conturarea lor depinde de calităţile elementelor respective iar clasi-ficarea ştiinţifică se bazează pe criterii diverse, alese în funcţie de nevoile studiilor ce urmează a fi realizate. Al doilea aspect rezultă din modul de gândire sau percepţie umană şi de folosire de către societate a spaţiului. Omul percepe în mod diferit diversele suprafeţe terestre şi, în acelaşi timp, le modifică în funcţie de necesităţile proprii, aşa încât spaţiile cu adevărat importante sunt cele create de el prin activităţile pe care le desfăşoară.

67

Spaţiul social este un complex, un mozaic de areale caracte-rizate prin diverse relaţii interumane, fiecare fiind omogen din punctul de vedere al locuitorilor săi. Un astfel de areal sau teritoriu este un spaţiu continuu sau discontinuu, utilizat de un individ sau grup pentru satisfacerea nevoilor sale.

În funcţie de scara de analiză a spaţiului social s-a realizat o ierarhie pornind de la nivelul microteritorial, areale de dimensiuni foarte mici, până la nivelul macroteritorial, suprafeţe extinse, care sunt com-puse din arealele mai reduse. Pentru a înţelege care sunt caracteristicile sociale ale unor teritorii largi este necesară înţelegerea fenomenelor care se petrec pe suprafeţe restrânse şi invers.

Cel mari redus ca dimensiune este spaţiul personal, intim, individual, cel care se află în imediata apropiere a corpului uman şi care este un „spaţiu portabil”. Fiecare individ transportă cu el un astfel de spaţiu, care, dacă este invadat, determină disconfort. Astfel se explică relaţiile încordate care apar între indivizi în situaţii de aglomerare. La nivel superior se plasează spaţiul familial, care este un cadru personal de existenţă zilnică a indivizilor, în care se dezvoltă cu prioritate relaţiile casnice dar care include şi legături sociale în afara casei. Cuvântul „acasă” defineşte foarte bine spaţiul familial. În exteriorul acestuia, înconjurându-l, se află spaţiul învecinat, sau teritoriul interactiv, în care se desfăşoară deplasările zilnice şi în care se dezvoltă relaţii secundare, precum cele cu vecinii şi prietenii. Este un spaţiu mai extins, cuprinzând areale locuibile, spaţii comerciale, spaţii de recreere (parcuri).

68

Spaţiu public (transport în comun) La cel mai înalt nivel se plasează spaţiul urban sau spaţiul regional, care le înglobează pe toate celelalte şi în care se dezvoltă toate tipurile de relaţii sociale. Este un spaţiu de interacţiune a unui număr mai mare de indivizi, frecvenţa conexiunilor fiind, însă, mai redusă. Acesta poartă şi denumirea de spaţiu public, cel în care individul are libertate de acces dar nu neapărat şi de acţiune. Este un spaţiu relativ deschis ce poate fi convertit de către unele grupuri în spaţiu familial. În această categorie sunt incluse străzile, drumurile, magazinele, parcurile, instituţiile publice etc. Spaţiul social nu se defineşte, deci, doar prin dimensiunea sa fizică ci, în primul rând, prin cea comportamentală, a indivizilor care îl populează. El se suprapune pe spaţiu geografic, fiind o componentă a acestuia. De aceea, pentru a-l înţelege trebuie studiate câteva caracteristici ale comportamentului uman în spaţiu şi anume percepţia, mişcarea (deplasarea) populaţiei şi comunicarea. Percepţia este noţiunea care reprezintă capacitatea indivizilor de a cunoaşte mediul înconjurător prin intermediul propriilor simţuri. Prin percepţie spaţiul social devine o componentă a spaţiului psihologic. Indivizii, grupurile sociale, prin intermediul informaţiilor pe care le primesc din realitatea înconjurătoare, îşi construiesc hărţi mintale şi imagini pe care le utilizează în orientarea în spaţiu. De asemenea, percepţia se mai defineşte şi prin sentimentele pe care grupurile sociale le au faţă de spaţiul pe care îl locuiesc, mediul având astfel o conotaţie simbolică şi culturală. În funcţie de acestea se conturează comportamentul uman. De aceea,

69

pentru a-l înţelege trebuie studiate câteva caracteristici ale comportamentului uman în spaţiu şi anume percepţia, mişcarea (deplasarea) populaţiei şi comunicarea.

Spaţiu public (strada)Percepţia este noţiunea care reprezintă capacitatea indivizilor de a cunoaşte

mediul înconjurător prin intermediul propriilor simţuri. Prin percepţie spaţiul social devine o componentă a spaţiului psihologic. Indivizii, grupurile sociale, prin intermediul informaţiilor pe care le primesc din realitatea înconjurătoare, îşi construiesc hărţi mintale şi imagini pe care le utilizează în orientarea în spaţiu. De asemenea, percepţia se mai defineşte şi prin sentimentele pe care grupurile sociale le au faţă de spaţiul pe care îl locuiesc, mediul având astfel o conotaţie simbolică şi culturală. În funcţie de acestea se conturează comportamentul uman. De exemplu, producerea inundaţiilor este per-cepută ca un fenomen grav pentru societate atunci când ele afectează spaţiul locuit şi produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Nu aceeaşi conotaţie o dau oamenii acestui fenomen în cazul în care el se produce într-un spaţiu predestinat (luncile râurilor) şi când rezul-tatele sunt benefice. Una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale lumii, cea egipteană, s-a dezvoltat ca urmare a exploatării agricole a luncii Nilului, spaţiu favorabil datorită inundaţiilor care se produceau periodic şi care aveau rolul de a îmbogăţii solul cu substanţele necesare plantelor de cultură.

Spaţiul cultural nu se deosebeşte în mod esenţial de cel social, fiind la rândul său alcătuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai mici cu caracteristici culturale distincte. Există doi termeni utilizaţi în acest caz şi anume cel de regiune culturală sau arie culturală.

70

Un astfel de areal nu se caracterizează printr-o reală omogenitate. Ca în orice sistem teritorial, şi în regiunea culturală există o mare diversitate de elemente culturale şi de relaţii între acestea, care dau naştere unei mari varietăţi de stiluri de viaţă ale indivizilor şi grupurilor sociale. Totuşi, în cadrul fiecăreia se disting unele trăsături dominante care îi stabilesc personalitatea. Această personalitate rezultată din com-portamentul spaţial al grupurilor culturale se manifestă vizual prin peisajul cultural definit de stilul arhitectural al clădirilor, de tipul căilor de comunicaţie, de modul de utilizare a terenurilor şi de alte forme materiale. Alte elemente culturale care definesc regiunile sunt formele de comunicare, între care limba este cea mai importantă, tradiţiile şi obiceiurile care se manifestă prin muzică, dans, îmbrăcăminte specifică, credinţele religioase. De aceea, se poate vorbi şi în acest caz despre diverse niveluri de analiză regională. La nivel global sunt delimitate câteva regiuni culturale, denumite şi domenii culturale (fig. 35). Acestea sunt: domeniul est-asiatic (Extremul Orient), domeniul indic (Asia de Sud şi Sud-est), domeniul islamic (nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Apropiat, Indonezia), domeniul african (Africa centrală şi cea sudică) şi domeniul vestic (Europa împreună cu întregul teritoriu rusesc, continentul american, Australia şi Noua Zeelandă). În cadrul fiecăruia se regăsesc, însă, numeroase alte regiuni mai mici care prezintă caracteristici proprii. De exemplu, în spaţiul cultural vestic, Statele Unite ale Americii şi Franţa pot fi considerate regiuni culturale distincte datorită diferenţelor lingvistice şi istorice. De asemenea, SUA este subdivizată în regiuni culturale mai mici cum ar fi cea hispanică, extinsă pe suprafaţa câtorva state sudice (Texas, New Mexico, Arizona, Colorado şi California), locuită predominant de o populaţie de origine hispano-indiană şi mexicană, a cărei limbă maternă este spaniola iar religia este romano-catolică. La nivel local pot fi deli-mitate arii culturale cu caracteristici distincte precum cea a populaţiei Amish din spaţiul rural al statelor americane Pennsylvania, Ohio şi Indiana.

71

Peisaj cultural – piaţă în spaţiul urban (Toulouse, Franţa

Peisaj rural din spaţiu comunităţii Amish, SUA

72

Segmentarea socială a spaţiului geographicSocietatea actuală dezvoltată în spaţiul geografic determină prin complexitatea

sa o segmentare a acestuia, care rezultă din marea varietate a indivizilor şi grupurilor sociale, a relaţiilor care se stabilesc între ele.

Din această perspectivă, studiile cu privire la modul în care se grupează indivizii în spaţiu iau în considerare câteva motivaţii majore. Un prim element determinant este cel economic, care duce la apariţia claselor sociale. Un al doilea tip de grupare se naşte în raport de caracteristicile biologice ale indivizilor. Astfel apar grupuri alcătuite pe baza vârstei membrilor dar şi în raport de caracteristicile rasiale. Nici factorul cultural nu este mai puţin important în delimitarea spaţială a grupurilor. Multe dintre ele se nasc pe baza apartenenţei etnice, lingvistice sau religioase.

Ca urmare, se remarcă pe suprafaţa Globului o multitudine de arii cu caracteristici sociale şi culturale distincte. Aceste arii au dimensiuni diferite. Unele sunt foarte extinse, conturându-se sub formă de regiuni iar altele reduse, fiind doar suprafeţe restrânse în interiorul spaţiului urban. Deşi mici, ele nu sunt mai puţin importante deoarece scot în evidenţă marea complexitate a societăţii moderne din marile oraşe ale lumii şi dificultăţile cu care se confruntă populaţia lor.

Segmentarea socio-economică În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii, concepţie apărută în secolul al XIX-lea, clasa este un grup de indivizi, care au aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea, au aceeaşi funcţie în organizarea producţiei, au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. Din această perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict economic. Pentru perioada în care s-a emis teoria, două erau clasele de bază ale societăţii: burghezia, proprietara sau cea care deţinea controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare, cea care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă. Din perspectiva prezentului acest model este învechit. În societatea occidentală actuală se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume elementul cultural, reprezentând felul în care acestea se raportează la societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine.

Astfel se impune o nouă clasificare, mai complexă, a grupurilor sociale. Deşi poziţia lor în societate este determinată în primul rând de relaţia cu mijloacele de producţie şi piaţa (elemente economice), ceea ce oferă putere, control, capacitatea de a dispune de bunuri materiale, de a obţine venituri, la acestea se adaugă şi elemente culturale şi politice care creează prestigiu, onoare şi care pot susţine sau pot diferenţia interesele determinate strict economic. Cel mai bun exemplu este cel al accesului pe care grupurile îl au la fondul locativ. În raport de poziţia economică în cadrul societăţii, care se reflectă în nivelul veniturilor, elitele deţin locuinţele de calitate superioară (de lux) în timp ce grupurile cu venituri reduse ocupă clădirile de slabă calitate, în general cele mai vechi şi neîntreţinute. De asemenea, există tendinţa

73

ca indivizii să ocupe spaţii locative şi în raport de prestigiul personal, de diverse alte interese decât cele economice.

Astfel ia naştere un anumit tip de organizare spaţială a oraşelor. Cartierele de locuinţe apar şi evoluează în raport de elementele sociale menţionate. În antichitate, când structura societăţii era simplă, co-munităţile urbane se grupau pe două areale distincte: cel al elitei şi cel al majorităţii (agricultori). În Evul Mediu s-a produs aşa numita „stratificare feudală” odată cu apariţia mai multor categorii (preoţimea, burghezia, oamenii simplii şi robii), care a determinat creşterea complexităţii modelului spaţial urban. Totuşi, forma de organizare spaţială rămâne una simplă, manifestată prin modelul elită/clasă muncitoare, specific oraşelor vestice în perioada preindustrială dar şi celor din spaţiul asiatic şi sud-american în prezent. Modelul acesta se remarcă prin relaţia ce se realizează între elemente: centrul aparţine elitelor iar periferia, clasei muncitoare.

Există numeroase astfel de exemple. În oraşele Chinei antice, din perioada dinastiei Han, săracii locuiau în apropierea localităţilor urbane, la periferie, în timp ce locuinţele persoanelor oficiale, ale conducătorilor şi clădirile publice se aflau în centru. Exista o asociere între centrele impunătoare şi satele limitrofe, aşezări agricole care le susţineau economic pe acestea. Rezultau oraşe foarte mari ca suprafaţă, în care caz marea majoritate a populaţiei locuia în afara zidurilor dar deservea centrul. Aceeaşi situaţie se regăsea în oraşele maiaşe din peninsula Yucatan. Limita între urban şi rural era im-perceptibilă, iar densitatea locuitorilor era mare. O altă caracteristică a oraşelor respective rezulta din arealul intermediar existent, centrul era un spaţiu ceremonial, înconjurat de teritoriul rezidenţial al elitei separat de spaţiul periferic al agricultorilor. Stefan Zweig a realizat o descriere a Vienei la începutul secolului al XX-lea, care demonstrează păstrarea modelului de-a lungul timpului. „Viena….era un oraş foarte clar ordonat şi minunat orchestrat. Palatul Imperial încă dădea tonul. Acesta era centrul, nu doar din punct de vedere spaţial dar şi cultural, al monarhiei supranaţionale. Palatele nobilimii austriece, poloneze, cehe şi maghiare formau prin poziţie un al doilea spaţiu în jurul Palatului Imperial. Apoi urma „lumea bună”, formată din nobili de a doua speţă, înalte oficialităţi, industriaşi şi vechi familii, apoi mica burghezie şi proletariatul. Fiecare dintre aceste straturi sociale locuia în propriul cerc şi chiar în propriul district, nobilii şi palatele în inima oraşului, diplomaţii în al treilea district, industriaşii şi negustorii în vecinătatea Ringstrasse, mica burghezie în districtul intern şi proletariatul în cercul extern”.

74

Palatul Imperial (Viena)

Un bun exemplu pentru tipul de societate modernă, cu o structură socio-economică complexă este cea britanică actuală în cadrul căreia structura pe clase are o formă poligonală. Graficul alăturat prezintă proporţia diferitelor clase în societatea britanică şi posibilităţile acestora de acces la locurile de muncă specializate sau nu, la venituri mai mici sau mai mari (fig. 36).

Sistemul claselor joacă un rol important în societatea britanică. Relaţiile sociale, accesul la slujbe, intrarea în universităţi sunt deseori influenţate de apartenenţa la o clasă a unei persoane. Chiar accentele diferite ale limbii britanice reflectă poziţia de clasă Puterea sistemului de clasă în Marea Britanie este, în parte, rezultatul trecutului ei feudal, când tot pământul era, practic, stăpânit de nobilime (care constituia clasa superioară) şi era lucrat de ţărani. Revoluţia industrială a schimbat Marea Britanie dintr-o societate agrară, în care statutul se baza pe proprietatea pământului, într-o societate industrializată, în care cei angajaţi în comerţ au strâns mari bogăţii şi putere. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a profesiunilor a dus la separarea clasei nobiliare bogate de ţărani şi de masa crescândă a muncitorilor din fabrici şi din mine. Aceştia au constituit clasa mijlocie. Statornicia tradiţiei britanice ajută la menţinerea acestor deosebiri de clasă, oricât de subtile Toate acestea se relaţionează cu problema spaţializării prin accesul la fondul de locuinţe, acces determinat de nivelul veniturilor dar şi de siguranţa lor. Rezultatul este o conturare a spaţiului urban pe baza caracteristicilor societăţii. ar putea fi uneori (Goodman, 1992, p. 166).

75

Brisbane, Australia – tip de oraş vestic

În prezent, oraşul vestic este rezultatul evoluţiei societăţii industriale, reprezentând o răsturnare a ordinii anterioare. Centrul este liber, destinat serviciilor şi afacerilor, urmează cartierele vechi aflate pe teritoriul vechiului centru urban, în care densitatea populării este ridicată iar condiţiile de locuit sunt precare, locuitorii acestor spaţii aflându-se la baza ierarhiei sociale. Spre periferie şi în spaţiul imediat învecinat oraşului se produce o descreştere în densitate şi o creştere în calitate a spaţiului locuit, în paralel cu poziţia superioară pe scara socială a indivizilor. Este vorba despre cartierele de lux.

Segmentarea etnică şi rasialăSpaţiul social este fragmentat şi ca urmare a tendinţei indivizilor de a se grupa

în raport de apartenenţa rasială şi de cea etnică. Senti-mentul apartenenţei la un astfel de grup este cu atât mai puternic cu cât indivizii sunt obligaţi să trăiască în condiţii aparte. Este vorba despre cazul minorităţilor rasiale şi etnice. Acestea sunt obligate la o convieţuire spaţială cu majorităţile în mijlocul cărora s-au format. În funcţie de relaţiile existente între cele două categorii sociale în plan spaţial se manifestă trei procese: segregarea, asimilarea şi acomodarea.

Segregarea este un proces complex definit ca „relaţie între distanţa socială şi spaţiul geografic”, ceea ce se traduce prin segmentare (separare) spaţială. Din

76

această perspectivă, gradul de interacţiune dintre grupurile minoritare şi majoritatea populaţiei se reflectă în gradul de segregare, adică tipul relaţiilor care se stabilesc între grupuri, relaţii de convieţuire paşnică sau relaţii conflictuale, determină o separare spaţială rigidă sau flexibilă. Procesul de segregare se manifestă în plan spaţial prin apariţia ghetoului, un cartier în interiorul oraşului, care se deosebeşte de restul spaţiului prin faptul că adăposteşte o populaţie cu caracteristici distincte faţă de majoritatea urbană şi care este strict delimitat. Apărut prima oară în secolul al XIII-lea în oraşele musulmane, ghetoul a devenit un cartier regăsit frecvent în oraşul medieval şi care adăpostea comunitatea evreiască. El s-a născut din dorinţa de separare, izolare spaţială atât a evreilor cât şi a societăţilor gazdă, ca urmare a diferenţierilor existente în plan cultural-religios. Era, deci, o comunitate închisă, înconjurată de ziduri şi porţi, izolată total noaptea şi în timpul sărbătorilor creştine, pentru a reduce impactul influenţelor religioase ale societăţilor gazdă cât şi a feri comunităţile evreieşti de eventualele lor reacţii violente. Această formă de segregare a dispărut de-a lungul ultimelor secole, dar comunitatea evreiască a continuat să se dezvolte relativ grupat. În prezent, termenul se utilizează prin extindere în cazul tuturor situaţiilor de separare spaţială (etnică, rasială, culturală, economică) deşi delimitarea nu mai este decât rareori strictă. Noţiunea exprimă totuşi o segregare extremă, cu relaţii conflictuale. Recunoscute în toată lumea sunt cartierele marilor oraşe vestice (Chicago, Los Angeles, Londra etc.): Little Sicily, German Town, Chinatown. În ultimele decenii, oraşul modern s-a îmbogăţit cu noi tipuri de cartiere închise (gated communities) dar care reflectă segregarea eco-nomică. Ele aparţin elitelor cu venituri importante, care îşi permit să creeze spaţii edilitare de calitate superioară şi să se separe de restul populaţiei.

Cartierul evreiesc din Ierusalim.Model de segregare extremă ca urmare a relaţiilor

încordate între evrei şi palestinieni

77

Aceste cartiere sunt izolate atât prin ziduri şi porţi în cazul celor nou construite la periferia spaţiului urban dar şi prin metode moderne de supraveghere (camere video) în interiorul oraşelor. Procesul de segregare nu este însă ireversibil, interacţiunile dintre minorităţi şi grupurile majoritare variind foarte mult în timp şi spaţiu. Între cele mai importante procese de interacţiune se numără asimilarea şi acomodarea. Asimilarea reprezintă pierderea identităţii grupurilor minoritare atât din punct de vedere social cât şi spaţial, integrarea lor completă în noua societate. Aceasta se realizează prin educaţie implicând însă şi voinţa minoritarilor. Este un fenomen care apare ca urmare a mişcărilor migratorii produse la nivel internaţional şi care au ca rezultat apariţia grupurilor minoritare. Se încheie ca proces după două generaţii din momentul imigrării indivizilor. Părinţii îşi păstrează limba maternă şi obiceiurile din spaţiul de provenienţă, fiii, însă, educaţi la şcoala „noii patrii”, îşi pierd identitatea. Acomodarea este procesul în cadrul căruia minorităţilor li se permite să fie diferite de grupurile gazdă, să aibă un stil de viaţă diferit, să se exprime printr-o „sub-cultură” (devenită ramură a culturii gazdă), în contextul unor strânse legături cu majoritatea. Aceasta este o bună metodă de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea nu doreşte să le asimileze. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul populaţiei de culoare din SUA şi Marea Britanie, a indienilor din Marea Britanie şi a evreilor din lumea musulmană.

Mobilitatea geograficăa populaţiei şi spaţiul social

Omul, element activ al mediului geografic şi, în acelaşi timp, fiinţă socială, îşi bazează întreaga existenţă pe interacţiunile sale cu celelalte elemente componente ale geosistemului. Pentru ca aceste interacţiuni să se manifeste direct a fost nevoie de o permanentă deplasare în spaţiu. Există numeroase motivaţii pentru deplasările efectuate de indivizi şi grupuri: activităţile economice pe care trebuie să le desfăşoare, relaţiile sociale pe care le dezvoltă, nevoile materiale şi culturale, variatele influenţe pozitive şi negative pe care le suferă din partea mediului geografic. Din perspectiva dimensiunii spaţiale a mişcărilor pe care indivizii le realizează se poate vorbi despre mobilitatea pe distanţe reduse, în special mobilitatea intra-urbană şi în aria de influenţă a oraşelor şi migraţia populaţiei, care se produce în general pe distanţe mult mai lungi. Deşi mişcările populaţiei au fost în general analizate din perspectivă demografică şi economică ele au şi o dimensiune socială importantă prin modificările pe care le aduc structurii societăţii, a grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele.

Mobilitatea intra-urbanăSpaţiul urban este un mediu foarte complex, în interiorul căruia se

concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente, care se manifestă printr-o mare varietate de procese. Comportamentul uman în cadrul oraşului este, de asemenea, mult mai complicat ca urmare a faptului că indivizii se confruntă cu acest

78

mediu complex. Interacţiunile sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale.

Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul fondului locativ, deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări (mobilitate socială).

Mobilitatea în cadrul fondului locativ reprezintă tendinţa indivizilor de a-şi modifica poziţia spaţială în oraşe în raport de accesul la fondul locativ. Această mobilitate este determinată de câţiva factori sociali importanţi şi care induc formarea de grupuri specifice:

• stratificarea socială (clasa, statutul social), • vârsta,

• factorul psihologic (satisfacţia atinsă în general atunci când necesităţile sociale se cuplează cu oferta favorabilă a me-diului; se conturează în aceste condiţii teritoriul familial şi sentimentul de „acasă”).

Alţi determinanţi sunt: necesităţile sociale (nevoia unor potenţiale interacţiuni dar şi a controlului asupra propriei intimităţi), nivelul de interacţiune socială, determinat de nivelurile de independenţă, de intimitate şi control şi „satisfacţia rezidenţială”, fenomen complex, un amestec de constrângeri şi nevoi specifice fiecărui grup.

Aşa cum s-a precizat anterior, apartenenţa la o clasă socială influenţează foarte mult gruparea indivizilor în spaţiul urban, ducând la apariţia de cartiere cu caracteristici foarte diferite. Cele două extreme sunt cartierele închise (izolate) ale elitelor şi ghetourile specifice grupurilor sociale cu venituri reduse, care de multe ori aparţin unor categorii sociale (etnice, rasiale) marginalizate.

Mobilitatea spaţială determinată de vârsta indivizilor se referă la tendinţa diferitelor grupe de vârstă de a se localiza în areale specifice. Multe studii de geografie socială analizează aşa numita mobilitate în raport de „etapele ciclului vital”, care se definesc în cazul indivizilor ce urmează în general calea familială de integrare în societate. Se consideră că pe parcursul vieţii omului există cinci etape distincte, care îi influenţează comportamentul: etapa familiei simple fără copii, etapa familiei în aşteptare de copii, etapa familiei cu copii în creştere şi educare, etapa familiei simple fără copii prin desprinderea acestora, etapa văduviei (familie cu un singur membru). Fiecărei etape îi este specific un anumit comportament uman şi un anumit spaţiu vital, ceea ce determină importante mişcări intraurbane şi modificări ale modelelor de spaţialitate urbană. Apar, astfel, cartiere în care se concentrează populaţia aparţinând uneia dintre etapele enumerate: cartiere ale familiilor tinere cu copii, care îşi doresc să locuiască în clădiri spaţioase şi să dispună de spaţiu verde suficient pentru creşterea şi educarea copiilor în condiţii optime, sau cartiere cu locuinţe mai modeste pentru familii vârstnice, fără copii, de multe ori având un singur membru.

Fiecare dintre aceste areale au caracteristici proprii şi nevoi diferite. De aceea, procesul de organizare spaţială a oraşelor respective trebuie să ţină cont de aceste specificităţi şi de problemele cu care se confruntă.

79

Deplasările pentru muncă sunt la rândul lor mişcări importante în cadrul oraşului şi în spaţiul său de influenţă, cu atât mai mult cu cât ele se manifestă în mod frecvent, zilnic sau săptămânal. Acestea sunt mişcările pendulatorii, ce poartă şi denumirea de navetism. Impactul lor asupra societăţii nu este doar de natură economică ci şi socială prin rolul pe care îl au în organizarea timpului indivizilor şi care reprezintă un anumit tip de comportament. El poate duce la dezvoltarea unor relaţii interumane specifice şi la diverse forme de organizare spaţială. Studiile cu astfel de subiecte scot în evidenţă principalele direcţiile de deplasare zilnică pentru muncă a majorităţii populaţiei urbane, ritmicitatea acestora şi dimensiunile lor spaţiale şi temporale. În funcţie de rezultatele acestor studii se dezvoltă reţeaua urbană şi suburbană de transport şi se delimitează noi cartiere de locuinţe. De asemenea, se pot lua măsuri cu privire la protecţia mediului înconjurător, de reducere a nivelului de poluare pe diverse căi. Mobilitatea socială este cea care include deplasările rezultate din relaţiile sociale şi anume vizitele la prieteni, vecini, rude. Alte tipuri de deplasări cu impact puternic asupra mediului urban sunt cele cu scop comercial (pentru cumpărături). Cunoaşterea unor astfel de modele de deplasare în spaţiu a indivizilor este utilă în planificarea urbană, cu precădere a sistemului de transport.

Mişcările migratoriiMigraţia este un proces caracteristic omului de-a lungul întregii sale istorii şi

care a implicat comunităţi întregi sau grupuri largi din cadrul societăţii, ale căror motivaţii erau generale, nu individuale sau de grup. Migraţia reprezintă în esenţă schimbarea reşedinţei dincolo de o limită administrativă sub impulsul unor factori determinanţi, specifici locului şi momentului istoric. La rândul său, acest proces are un puternic impact asupra tuturor elementelor de mediu, naturale şi antropice, determinând importante schimbări. Deşi considerată în general un fenomen legat strict de caracteristicile demografice şi economice ale geosistemului, mişcarea migratorie are puternice impli-caţii în domeniul social şi cultural. Mase mari de populaţie care emigrează spre teritorii cu caracteristici socio-culturale total diferite de cele ale spaţiilor din care provin determină reale schimbări pe toate planurile, inclusiv sociale şi culturale.

80

Elemente de geografie culturalăCultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale societăţii, care

defineşte nu doar comportamentul uman ci şi peisajul geografic. Cultura a apărut odată cu omul, este parte integrantă a acestuia. Ea se naşte din relaţia pe care omul o are cu mediul în care trăieşte, îi evidenţiază, deci, personalitatea prin amprenta pe care o lasă. Astfel se nasc ariile culturale, care definesc spaţii mai largi sau mai reduse ocupate şi impregnate cu personalitatea diverselor popoare şi grupuri sociale. Cunoaşterea şi înţelegerea marii varietăţi a elementelor culturale a necesitat clasificarea acestora, care s-a realizat în trei categorii: elemente ale culturii materiale, elemente ale culturii spirituale şi elemente ale culturii sociale. Toate acestea reprezintă rezultatul unor importante procese care s-au manifestat în cadrul vieţii sociale de-a lungul istoriei. Un prim proces important este cel al descoperirilor, reprezentând modul de cunoaştere a mediului de către oameni. El a însoţit întreaga istorie a omenirii şi este încă prezent în societatea actuală. Prin invenţii însă, oamenii au creat elemente noi care le-au completat pe cele descoperite în mediu. Au urmat evoluţia şi difuzia, procese indispensabile acumulării de noi informaţii şi elemente culturale şi răspândirii acestora pe mari suprafeţe ale Globului.

Elementele culturii materiale reprezintă expresia fizică a relaţiei omului cu mediul în care trăieşte. Ele se regăsesc în orice societate sub forma uneltelor, a formelor de locuire şi a modului de organizare a activităţilor productive. Şi astăzi, una dintre metodele de cunoaştere a vechilor civilizaţii istorice este cea a descoperirii ves-tigiilor materiale, care oferă numeroase informaţii despre viaţa socială şi culturală a acestora.

Elementele culturii sociale sunt instituţiile din domeniile politic şi legislativ, cele ale sistemului educaţional, religios etc., care au rolul de a consolida societatea. Ele coordonează comportamentul indivizilor, al grupurilor sociale şi al întregii societăţi prin regulile (legile) impuse.

Elementele culturii spirituale reprezintă partea nevăzută a culturii exprimată prin limbaj, credinţe, valori spirituale, regăsite în artă, literatură, religie. Această clasificare nu este însă strictă. Delimitarea categoriilor respective este artificială, cele mai multe dintre elemente putând fi incluse în oricare dintre ele. Totul depinde de punctul de vedere din care acestea sunt analizate. De exemplu, o casă este element al culturii materiale deoarece este o formă fizică utilizată ca adăpost. Este însă şi un element al culturii sociale prin formă şi dimensiuni, care depind de structura sistemului familial, o exprimă. Casele destinate familiilor nucleare sunt specifice societăţii moderne, în care predomină acest tip de grupuri primare. În secolul al XIX-lea dar şi în zonele mai slab dezvoltate din prezent, predominante sunt casele destinate unor familii foarte numeroase, cu peste 10 membrii. În acelaşi timp, stilul construcţiilor, modul în care sunt aranjate acestea, exprimă calitatea lor de elemente ale culturii spirituale. Ele fac parte din peisajul cultural al diferitelor spaţii ale Globului, exprimă dimensiunea spirituală a indivizilor care le construiesc şi le locuiesc. Indienii Sioux din Statele Unite ale

81

Americii, se adăpostesc în locuinţe cu forme circulare, „rotunde precum cuiburile păsărilor” deoarece „Puterea Lumii se manifestă în cercuri”. Faptul că civilizaţia „albilor” le-a impus traiul în locuinţe poligonale (pătrate, dreptunghiulare) îi nemulţumeşte profund. Indiferent de contextul cultural, casa este mai mult decât un adăpost, este un „testament personal şi social”, o implantare culturală în peisaj.

Casă de pământ din Ruanda (Lehm)

82

Casă medievală (Franţa)

83

Casă din secolul al XIX-lea (Londra)

Forme de comunicareUn element esenţial al sistemului socio-cultural este comunicarea, formă de

interacţiune a indivizilor, de conturare a grupurilor sociale. Există numeroase tipuri de comunicare. Cea mai importantă este comunicarea lingvistică, prin intermediul limbilor şi dialectelor. Toate populaţiile Globului au o limbă proprie sau un dialect utilizat în comunicarea zilnică. Alături de aceasta, există şi alte forme cuprinse în aşa numitul limbaj al semnelor. Categoria respectivă cuprinde formele de comunicare corporală, reprezentând semnele, mişcările anumitor elemente componente ale corpului uman (membrele, capul, faţa) cu ajutorul cărora se transmit informaţii. Există apoi comunicarea prin imagini, care cuprinde diverse semne cu conotaţie specifică fiecărei culturi sau cu semnificaţie generală. Un exemplu de imagini cu semnificaţie generală este cel al semnelor de circulaţie folosite la nivel mondial. Utilizând toate aceste categorii, limbajul publicitar, specific mass-mediei, are ca scop convingerea membrilor societăţii cu privire la diversele probleme ale mediului înconjurător.

Comunicarea lingvistică se realizează cu ajutorul limbilor şi dialectelor. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul vorbirii, o colecţie de sunete având un înţeles comun pentru un grup de indivizi. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o naţiune sau un stat. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în toate domeniile la nivel global.

Comunicarea prin intermediul limbajului este deosebit de com-plexă ca urmare a faptului că există o mare variaţie în exprimare la nivelul diverselor grupuri mai mari sau mai mici. Aceste diferenţe au dus la conturarea unui număr foarte mare de limbi pe Glob. În acelaşi timp, prezenţa variaţiilor în modul de exprimare până la nivelul unor grupuri mici a determinat specialiştii să ia în considerare existenţa unor ramuri ale limbilor respective, pe care le-au numit dialecte. Acestea se caracterizează prin anumite particularităţi fonetice, lexicale, etc., care nu împiedică total comunicarea cu grupul majoritar, utilizatorul limbajului de bază. Delimitarea între limbi şi dialecte nu este încă bine definită, astfel că la ora actuală nu se cunoaşte numărul exact de limbi existente pe Glob. De asemenea, este foarte greu să se delimiteze spaţial răspândirea lor. Unele limbi sunt utilizate de către mai multe naţiuni iar pe teritoriul unor state se folosesc limbi diferite. Se remarcă astăzi o utilizarea pe scară largă a anumitor limbi (tabelul 1). Unele dintre acestea sunt vorbite regional dar, datorită numărului mare de locuitori ai acelui spaţiu reuşesc să ocupe locuri fruntaşe în ierarhie. Chineza, hindi, bengali se folosesc aproape exclusiv pe teritoriul statelor respective (China, India, Bangladesh), ţări cu o populaţie foarte numeroasă. Engleza, spaniola, portugheza sunt limbi internaţionale, vorbite pe teritoriile mai multor state, în principal datorită evoluţiei istorice a acestora, a existenţei imperiilor coloniale într-o anumită etapă istorică. Utilizarea mai frecventă în prezent a limbii engleze este determinată pe de o parte de

84

recunoaşterea ei pe plan internaţional ca limbă oficială în întâlnirile la nivel înalt între oficialităţile diverselor state sau în cadrul organizaţiilor mondiale, iar pe de altă parte datorită influenţelor extinse în toate domeniile (politic, economic, social, cultural) a civilizaţiei americane. Un bun exemplu este cel al utilizării pe scară foarte largă a noilor tehnologii, a sistemelor computerizate, a formelor de comunicare prin internet etc., care, provenite fiind în cea mai mare parte din SUA, utilizează limba engleză ca formă de comunicare.

Tabelul 1. Cele mai utilizate limbi pe Glob (2006) Limba

Vorbitori (mil.)

Chineză 938Hindi 393 Engleză 366 Spaniolă 365 Bengali 222 Rusă 179 Portugheză 172 Japoneză 134 Germană 107 Coreeană 83 Franceză 83

Repartiţia spaţială a dialectelor este mult mai complexă, ca urmare a folosirii lor de către grupuri mai mici de populaţie şi, în acelaşi timp, datorită permanentei lor modificări. Ele evoluează rapid în timp datorită comunicării frecvente între diverse comunităţi cu limbajele lor specifice. Acestea se adaptează pentru a înlesni contactele dar dife-renţele nu dispar definitiv. Dialectele sunt cu atât mai diferite cu cât relaţiile între comunităţile respective sunt mai slabe, situaţie vizibilă în cazul grupurilor izolate, ale căror dialecte nu se adaptează aproape deloc la modificările survenite de-a lungul timpului în limbile ţărilor pe teritoriul cărora se află amplasate. Comunităţi izolate din Munţii Appalachi, SUA utilizează şi astăzi forme lingvistice elisabetane ale secolului al XVI-lea, care au dispărut demult şi din Anglia.

Deşi în prezent există un număr foarte mare de limbi şi dialecte folosite la nivel global, lingviştii consideră că marea majoritate au rădăcini comune, astfel că le-au grupat în familii lingvistice şi ramuri lingvistice. Familia lingvistică este o colecţie de limbi relaţionate printr-un strămoş comun, care este compusă din mai multe ramuri lingvistice reprezentând colecţii de limbi, care au o origine comună dar care au evoluat ca limbi individuale. Miile de limbi utilizate în lume pot fi grupate într-un număr relativ mic de familii lingvistice. Cea mai cuprinzătoare este familia indo-europeană, răspândită pe toate continentele, alcătuită din patru ramuri importante: germanică, romanică, balto–

85

slavică şi indo–iraniană. Alături de acestea sunt incluse ramuri mai mici, cu extindere redusă: albaneză, armeană, celtă şi greacă (fig. 37).

Ramura germanică, extinsă spaţial în state din centrul, vestul şi nordul Europei (fig. 36), este împărţită la rândul său în grupuri: grupul vest–germanic (limbile germanice de sus şi cele de jos) în Europa centrală şi vestică, grupul nord–germanic (limbile germanice de est şi de vest) în Europa nordică şi grupul est–germanic format din mii de limbi dispărute în prezent. Cea mai importantă a fost limba gotică utilizată în centrul şi estul Europei, şi dispărută datorită convertirii vorbitorilor la alte limbi prin dominaţie politică sau religioasă, de exemplu convertirea la Creştinism şi înlocuirea limbii gotice cu cea latină. Ultimul vorbitor a dispărut în secolul al XVI-lea în Crimeea, Rusia. Engleza, limbă aparţinând grupului vest–germanic, are cea mai largă răspândire. Este utilizată oficial nu doar în Marea Britanie ci şi în America de Nord, în Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.

Ramura romanică, având la bază limba latină, este alcătuită din limbile teritoriilor dominate în antichitate de Imperiul Roman: spaniolă, portugheză, franceză, italiană şi română. Primele trei sunt utilizate nu doar pe teritoriile statelor naţionale din care provin ci şi pe spaţiile care aparţineau în trecut imperiilor lor coloniale (America de Sud şi Centrală, diverse regiuni din America de Nord, Africa). Această ramură lingvistică cuprinde şi numeroase dialecte între care se disting cele reto-romane utilizate în Elveţia, dialectul catalan în nord-estul Spaniei (Barcelona, Andora, estul munţilor Pirinei), dialectul provensal utilizat în estul Franţei, limba sardiniană (Sardinia) etc.

Toate limbile aparţinând ramurilor germanică şi romanică utili-zează în scriere alfabetul latin.

Ramura indo-iraniană este alcătuită din două grupuri lingvistice. Grupul indian cuprinde limbile urdu (Pakistan) şi hindi (partea central-nordică a Indiei), care împreună formează limba hindustani, urdu utilizând alfabetul arab iar hindi alfabetul devanagari. Din acelaşi grup face parte şi limba bengali predominantă în Bangladesh. Grupul iranian este alcătuit din limbile persană (Iran), pashto (estul Afganistanului şi vestul Pakistanului), kurdă (nordul Irakului, vestul Iranului şi estul Turciei). Aceste limbi utilizează alfabetul arab. Ramura balto–slavică este alcătuită din două grupe lingvistice: limbile slave vechi şi limbile baltice. Vechile limbi slave sunt la rândul lor grupate în slave de est (rusa, ucrainiana, bielorusa), slave de vest (poloneza, ceha, slovaca) şi slave de sud (slovena, sârbo–croata, macedoneana şi bulgara). Limbile baltice sunt lituaniana şi letona. Limbile acestei ramuri folosesc alfabetul chirilic.

Ramura celtă (irlandeza, welsha, galica, bretona) au fost răs-pândite în insulele britanice, Germania, Franţa, nordul Italiei, dar în prezent mai supravieţuiesc pe spaţii restrânse în Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor şi Cornwall.

Există numeroase alte familii lingvistice între care se distinge cea sino-tibetană cuprinzând cea mai vorbită limbă din lume mandarina (chineză), utilizată de trei sferturi din populaţia Chinei. Alte două limbi importante, thai (Laos, Tailanda, Vietnam) şi burmană (Myanmar) formează ramura tibeto-burmană.

86

Vastul continent asiatic cuprinde numeroase alte limbi grupate în câteva familii lingvistice importante: japoneză, coreeană, sud-asiatică (vietnameza), austroneziană (malayo-polineziană), altaică (turcă, azerbaidjană, uzbekă, kazahă, tătară, mongolă etc.), uralică (ramura finică – limba finlandeză, ramura ungrică – limba maghiară) şi afro–asiatică (arabă şi hebrew).

În Africa limbile, foarte numeroase, sunt grupate în trei familii: niger–congo a cărei ramură principală este benue-congo, cu cea mai vorbită limbă, swahili (utilizată din Africa Centrală şi de Vest până în Africa de Sud), nilo–sahariană (nordul şi estul Africii) şi khoisan (sud-vestul Africii).

Pe continentul american dar şi în multe alte colţuri ale lumii există în prezent numeroase alte limbi obscure, considerate a fi pe cale de dispariţie, aparţinând populaţiilor indigene.

3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase Religia este un element esenţial al culturii, deci o permanentă prezenţă în viaţa

socială. Fiind o formă de bază a exprimării persona-lităţii umane, determinantă în comportamentul indivizilor, este şi sursă de conturare a unor grupuri sociale şi, implicit, de segregare şi conflicte.

Definirea noţiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcină grea pentru diverşii specialişti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. S-a ajuns însă la concluzia că religia este un sistem unitar de credinţe şi practici cu privire la fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu, zei, îngeri, duhuri, demoni etc.), care determină formarea unei comunităţi morale alcătuită din indivizii ce aderă liber.

Vechimea acestui tip de comportament uman este foarte mare. Se presupune că apariţia credinţei în elemente supranaturale a însoţit procesul de apariţie a omului, de formare a conştiinţei sale în relaţie cu mediul pe care îl locuia. Multe dintre elementele şi procesele cadrului natural, în care omul îşi desfăşura activităţile, îi erau acestuia necunoscute. Dorinţa de a le înţelege a dus la apariţia în timp a unui sistem de gândire menit să explice realitatea înconjurătoare.

Studiile realizate de-a lungul timpului cu privire la credinţele religioase au scos în evidenţă faptul că toate religiile lumii au origini comune, multe dintre caracteristicile lor fiind asemănătoare, iar scopul unul şi acelaşi – cunoaşterea lumii înconjurătoare, a universului şi a legilor sale. Astfel, se presupune că toate religiile au o sursă comună de informaţie, indiferent de momentul apariţiei lor în timp, concluzie la care s-a ajuns ca urmare a numeroaselor asemănări dintre ele. Specifice multor religii sunt credinţa într-unul sau mai mulţi zei, existenţa unor scrieri sfinte, a unor întemeietori, personalităţi marcante care au iniţiat aceste sisteme de gândire. De asemenea, apar asemănări dar şi deosebiri în ceea ce priveşte evoluţia lor în timp şi spaţiu, formele de organizare şi de manifestare. În cazul tuturor religiilor se poate vorbi despre un sistem de organizare mai mult sau mai puţin complex, despre practici fundamentale, despre obiceiuri şi tradiţii, despre spaţii sacre şi peisaje specifice.

Diferenţe importante apar, însă, în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai fiecărei religii şi repartiţia lor spaţială. Aceste diferenţieri s-au transformat în

87

principalele criterii pe baza cărora s-a născut o clasificare unanim recunoscută. Astfel, se consideră că pe plan mondial există trei categorii principale de religii: universale, etnice şi tribale. Religiile universale sunt cele care au deschidere către întreaga populaţie a Globului. Cele trei religii universale unanim acceptate sunt creştinismul, islamismul şi budismul. Integrarea lor în această categorie a fost determinată de modul în care au evoluat şi s-au răspândit în spaţiu. Există un interes permanent în cadrul celor trei religii faţă de atragerea de noi adepţi, indiferent de provenienţa etnică, socială sau geografică. În consecinţă, includerea în comunităţile respective este în general un proces simplu. În creştinism aceasta se manifestă prin botez şi comuniune, în islamism este necesară recitarea doctrinelor iar în budism aderarea la practici specifice. De asemenea, cele trei religii s-au caracterizat şi încă se mai caracterizează printr-un misionarism activ, care are ca rezultat răspândirea rapidă şi pe spaţii largi a convingerilor respective. Ca urmare, în prezent ele sunt cel mai mult răspândite pe Glob, având şi cei mai numeroşi adepţi.

Religiile etnice se caracterizează printr-o restrictivitate accentuată la nivelul unor grupuri etnice sau a unor state, fiind astfel puternic dependente de spaţii specifice, cu trăsături fizice şi culturale care le influenţează direct. Transformarea în adepţi ai unora dintre aceste religii este deseori dificilă. Cu excepţia celor născuţi în respectivele comu-nităţi, nu sunt acceptaţi decât cei care le adoptă întregul sistem de valori. În multe cazuri şi căsătoria cu membri din alte comunităţi religioase este interzisă. Ca urmare, distribuţia lor spaţială este redusă, rezultatul fiind un mozaic religios la nivel global. Principalele religii considerate a fi etnice sunt hinduismul, şintoismul, iudaismul, confucianismul şi taoismul. Ultimele două, alături de budism, formează aşa numitul „complex religios chinez“.

Religiile tribale sunt puternic legate de mediul natural în care au apărut şi se manifestă. Ele se caracterizează prin credinţa şi închinarea la spirite ale naturii materializate în elemente precum stânci, copaci, animale, despre care se presupune că posedă puteri supranaturale ce trebuie respectate. Acestor religii li se atribuie termenul comun de animism.

Alături de religiile clasice amintite, în ultimul timp au apărut noi credinţe, care au determinat formarea unor comunităţi distincte, ale căror ideologii se bazează pe noile informaţii ştiinţifice cu privire la mediul natural dar şi la caracteristicile psihicului uman. Un bun exemplu în acest sens este ateismul, considerat a fi una dintre religiile actuale ale lumii, caracterizat prin lipsa credinţei în zeităţi, înlocuirea acestora cu explicaţii oferite de ştiinţele moderne contemporane. Un alt exemplu este cel al scientologiei, un sistem de credinţe şi practici apărut în 1952 în SUA, şi care are ca scop declarat reabilitarea spiritului uman, ajutorarea celor cu probleme de sănătate fizică şi psihică, a celor cu probleme de integrare în societate. Importanţa şi impactul pe care toate aceste religii le au în societate sunt strâns legate de dimensiunile lor numerice şi spaţiale. Cele mai noi statistici cu privire la numărul adepţilor reliefează faptul că rămân predominante pe Glob religiile clasice, în mod special cele universale. Cei mai numeroşi adepţi, peste două miliarde, îi are

88

creştinismul, care rămâne astfel prima religie a lumii. Mult mai puţin numeroşi, depăşind totuşi un miliard, sunt adepţii islamismului. Pe locul al treilea se află ateismul, fapt ce demonstrează caracteristicile ideologice ale lumii contemporane, orientarea din ce în ce mai pregnantă spre interpretarea strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare.Deşi o religie etnică, limitată teritorial la un spaţiu restrâns din sudul Asiei, hinduismul, dezvoltat într-un areal puternic populat se plasează pe al patrulea loc în ierarhie cu 900 de milioane de adepţi. Mult mai puţin numeroşi sunt adepţii celorlalte religii datorită răspândirii lor pe suprafeţe destul de reduse ale Globului. În ultimii 10 ani s-a înregistrat o creştere constantă a membrilor tuturor comunităţilor religioase, creştere care se poate explica prin evoluţia numerică accentuată a populaţiei Globului. Cel mai însemnat ritm de creştere l-au înregistrat adepţii credinţelor religioase din China, urmaţi fiind de musulmani.

Tabelul 2. Numărul adepţilor diverselor religii pe Glob (2005) Religie

Număr adepţi (mil.)

Creştinism 2100 Islamism 1300 Ateism (fără religie) 1100 Hinduism 900 Religiile tradiţionale ale Chinei 394 Budism 376

Religie Număr adepţi (mil.) Animism

300

Religii tradiţionale africane 100 Sikhism 23 Iudaism 14 Baha’i 7 Jainism 4,2 Şintoism 4 Zoroastrism 2,6 Altele 4,2

89

Religii universale caracteristici şi răspândire geografică

Cele trei religii universale, creştinismul, islamismul şi budismul, prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri. Fiecare a fost întemeiată de câte o personalitate marcantă, care a adus importante modificări în sistemul religios în cadrul căruia s-a manifestat. Aceste noi învăţături au fost adunate în aşa numitele cărţi sfinte, care se păstrează până în prezent ca dovadă şi susţinere a ideologiilor respective. Forţa cu care s-au manifestat de la început a determinat atragerea a numeroşi adepţi, al căror număr a fost în continuă creştere, astfel încât în prezent aceste religii sunt cele mai răspândite pe Glob. Toate trei au structuri complexe, fiind organizate în ramuri, denominaţii şi secte. O ramură este o diviziune importantă şi fundamentală în cadrul religiei respective, denominaţia este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins dintr-o denominaţie şi care nu mai are relaţii cu religia de origine.

Diferenţierile existente între cele trei religii se manifestă în planul percepţiei cu privire la originea universului şi al omului, al relaţiei acestuia cu divinitatea şi în ceea ce priveşte originea şi teritoriul pe care îl ocupă în prezent. De asemenea, practicile fundamentale şi peisajul religios sunt foarte diferite. Ceea ce poate fi considerat comun din perspectiva originii spaţiale la cele trei religii este continentul Asia. Ele provin, însă, din regiuni diferite. Creştinismul şi Islamismul, religii înrudite şi cu foarte multe asemănări, îşi au originea în sud-vestul continentului, prima în spaţiul vechiului Canaan, actualul stat Israel iar cea de a doua în Peninsula Arabia, în oraşul Mecca, nu departe de ţărmul Mării Roşii.

Budismul a apărut într-un ţinut mult mai îndepărtat, în nordul Indiei, în regiunea Lumbini situată astăzi în Nepal. Aceste spaţii au fost primele care au luat contact şi au îmbrăţişat noile ideologii, fiind şi astăzi considerate locuri sacre ale fiecărei religii.

În ceea ce priveşte sistemele de gândire, se remarcă importante diferenţe. În cadrul creştinismului şi al islamismului, credinţa se îndreaptă spre zeităţi şi diverse spirite supranaturale, care influenţează viaţa omului. Creştinismul are la bază credinţa în Sfânta Treime, alcătuită din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh, considerată divinitatea supremă, unică, manifestată prin trinitate. Islamismul este religia unicului Dumnezeu, numit Allah Creatorul, Stăpânul, Susţinătorul a tot ceea ce este în Univers. Spaţiul sacru, cel ceresc, este populat în cazul ambelor credinţe de multe alte spirite superioare precum îngerii, creaţi de Dumnezeu din lumină. Rolul lor este de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, îngerii sunt fiinţe imortale, care nu păcătuiesc, se supun întotdeauna lui Dumnezeu şi nu fac decât ceea ce el hotărăşte. Îngerii sunt prezenţe permanente în viata oamenilor. În anumite situaţii ei au luat chip de om şi au vorbit profeţilor. În cazul creştinismului apar diverse alte forme, serafimi, heruvimi, sfinţi etc. La polul opus acestora apar demonii, care joacă la rândul lor un rol determinant în viaţa spirituală a adepţilor. Scopul creştinismului şi al islamismului este acela de a permite

90

prin inter-mediul unei relaţii bune cu divinitatea trecerea în lumea de dincolo prin depăşirea momentului morţii şi obţinerea vieţii veşnice.

Sistemul de gândire budist este cu totul diferit, singurul scop al acestei religii ca doctrină fiind atingerea stării de Nirvāna, ce reprezintă condiţia inefabilă a Spiritului Treaz, o stare de iluminare, abolirea a tot ce are legătură cu lumea reală. Opusul Nirvānei este Samsāra, repre-zentând ciclul reîntrupărilor. Din această perspectivă, omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Scopul budismului este eliberarea din acest ciclu, care înseamnă suferinţă, şi intrarea în starea de Nirvāna, scop care poate fi atins în timpul vieţii. Aceste ideologii creează anumite tipuri de comportament uman, care determină adepţii respectivi să se grupeze în comunităţi religioase şi să dezvolte relaţii specifice, care pot fi în concordanţă sau în contradicţie cu alte grupuri, implicit cu Fiecare dintre cele trei religii a fost întemeiată de câte o personalitate căreia îi poartă numele şi la care se raportează per-manent. Creştinismul a fost întemeiat de Iisus Cristos în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pe care adepţii l-au considerat de la început Fiul lui Dumnezeu. Este unica religie care a îmbrăţişat ideea coborârii lui Dumnezeu pe Pământ sub formă materială. Mesia (unsul) reprezintă pentru creştini Logosul, verbul veşnic. Iisus, evreu de origine, s-a născut în Bethleem (Iudeea) şi a copilărit în Nazaret (Galileea). A trăit 33 de ani, iar în perioada de maturitate a propovăduit noua credinţă, a pregătit 12 apostoli, care au lăsat în urma lor numeroşi adepţi. Unul dintre aceştia, Pavel din Tars este considerat geniul ideologic al Creştinismului. Fost fariseu ce persecuta cu ardoare pe creştini, cu numele său de origine Saul, acesta devine prin convertire, în urma unei viziuni cristice, cel mai important misionar, care propagă creştinismul în afara spaţiului iudeu, între păgâni. Cea mai intensă activitate a sa s-a desfăşurat la Roma, unde îşi găseşte sfârşitul prin execuţie în jurul anului 60, în timpul împăratului Nero.

Islamismul a fost întemeiat de marele profet Mahomed (Muhammad), născut la Mecca în jurul anului 570 într-o familie de negustori. Este considerat urmaşul direct al lui Ismael, unul dintre fiii patriarhului Abraham (Avraam), ceea ce explică originea comună a Islamismului şi Iudaismului. Religia pe care o creează s-a născut din revelaţiile sale auditive, care încep să se manifeste, conform legendei, începând cu anul 615. După câţiva ani şi-a propovăduit me-sajul monoteist, care aducea importante mutaţii în sistemul de gândire al epocii respective. Ca urmare, împotriva sa s-au ridicat numeroşi duşmani, care, ameninţându-l cu moartea, l-au determinat să părăsească Mecca şi să se stabilească în Medina, oraş aflat la 300 km nord de primul. În următorii ani, pentru impunerea noii religii s-au produs conflicte armate între cele două localităţi, în final Mecca fiind învinsă. Mahomed a murit în anul 632 la Medina, unde se găseşte şi în prezent mormântul său.

Buddha, fondatorul religiei cu acelaşi nume, s-a născut în nordul Indiei în localitatea Lumbini aflată astăzi pe teritoriul statului Nepal, la mică distanţă de graniţa cu India. Copilul, aparţinând unei familii nobile şi bogate, clanul Gautama, s-a născut în jurul anului 563 înainte de Cristos şi se pare că a manifestat calităţi

91

deosebite, astfel că a primit numele de Siddhartha („cel care şi-a atins ţelurile“). Copilăria şi tinereţea sa, petrecute în Kapilavastu, au fost obişnuite pentru cineva născut într-o familie nobilă a acelor vremuri: viaţă lipsită de griji şi îndestulată. În jurul vârstei de 29 de ani face 3 scurte incursiuni în afara palatului şi are 3 revelaţii cu privire la viaţa reală, descoperă prin intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni, bătrâneţea, boala, moartea, apoi o cale spre speranţa unei eliberări, prin imaginea senină a unui călugăr, care trăieşte în sihăstrie. Dezgustat de viaţa sa îndestulată părăseşte definitiv palatul şi se dedică ascezei timp de 6 ani, având ca profesori doi călugări brahmani. După această perioadă de severă mortificare a trupului (înfometare până aproape de moarte), descoperă Calea de Mijloc, cea a echilibrului. Se aşează sub un smochin, meditând în căutarea Trezirii, pe care o descoperă, devenind Buddha sau Iluminatul. Este, astfel, posesorul celor Patru Adevăruri: totul este Suferinţă pentru fiinţele vii, Suferinţa se naşte din Dorinţă, nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei şi Calea-cu-opt-Ramuri sau Calea-de-Mijloc (înţelegere dreaptă, gândire dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă, mijloace de existenţă drepte, efort drept, concentrare dreaptă), cea care duce la extincţia suferinţei. Timp de 45 ani, a călătorit prin Valea Gangelui, propovăduindu-şi doctrina, apelând din când in când la amintirile din vieţile sale anterioare, adunând în jurul său călugări şi adepţi laici, acceptând chiar, spre sfârşitul vieţii, la insistenţele discipolului său Ananda, călugăriţe în comunitate. Ajuns la o vârstă avansată (80 de ani) şi considerându-şi misiunea împlinită, el dispare pentru totdeauna, înălţându-se în Parinirvāna (Nirvāna completă).

Toate noile învăţături ale fondatorilor lor au fost transformate în cărţi sfinte, cu ajutorul cărora aceste religii s-au propagat şi au rezistat de-a lungul miilor de ani. Biblia (Canonul) este cartea de căpătâi a Creştinismului. Este alcătuită din Vechiul Testament, care nu este altceva decât cartea sfântă iudaică Tanakh, şi Noul Testament care conţine numeroase informaţii despre viaţa şi învăţăturile sfinte ale Mântuitorului Iisus Cristos şi sfaturi pentru buna organizare a bisericii şi a vieţii creştine. Coranul (Qur’ān) reprezintă cuvântul lui Dumnezeu transmis de îngerul Gabriel profetului Mohamed. Este considerat a fi o scriere nouă, care nu contrazice ci întăreşte învăţăturile evreilor şi pe cele ale creştinilor, având funcţia de logos (verb veşnic). Cele două teme de bază ale Coranului sunt: monoteismul şi puterea lui Dumnezeu asupra lumii; natura şi soarta oamenilor în raportul cu divinitatea. Apariţia acestei cărţi a realizat intenţia iniţială a Islamului de a deschide arabilor accesul la comunitatea numită a “popoarelor cărţii”. Budismul are numeroase texte sfinte, cel mai important fiind Tripitaka („întreitul coş”) sau Canonul budist, alcătuit din Vinaya (codul etic), Sütra (viaţa şi predicile lui Buddha) şi Abhidharmma (doctrina).

În ceea ce priveşte organizarea internă, cele trei religii sunt divizate în ramuri, denominaţii şi secte, ca urmare a evoluţiei lor după dispariţia celor trei fondatori. Creştinismul are trei ramuri majore: Confesiunea Romano–Catolică, Confesiunea Protestantă şi cea Ortodoxă. Acestea au apărut în urma intervenţiei a două crize importante în sânul Bisericii Creştine, numite schisme. Prima schismă (Marea

92

schismă) s-a produs în anul 1054 datorită luptelor pentru supremaţie şi a divergenţelor teologice. Astfel au apărut Catolicismul şi Ortodoxia. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, s-a produs a doua schismă în sânul Bisericii Catolice din care s-a desprins Biserica Protestantă. Iniţiatorul celei de a doua schisme a fost călugărul augustinian Martin Luther, profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. Astfel a apărut prima Biserică Protestantă, cea Luterană. În timp, s-au produs rupturi numeroase şi în Protestantism, astfel încât în prezent există numeroase alte Biserici autonome şi secte.

Islamul are trei ramuri principale de credinţă, bazate în special pe dezacordul istoric privind succesiunea autorităţii după moartea lui Mahomed. Acestea sunt cunoscute ca Islamism Sunnit, Şiit şi Kharijit.

Marile şcoli sau tradiţii budiste care reprezintă ramuri ale acestei religii sunt Theravada (învăţătura bătrânilor sau a înţelepţilor), Mahayana (marele vehicul) şi Vajrayana (Calea de Diamant, Budism tibetan).

Segmentarea Bisericii Creştine a dus la conturarea unor spaţii bine determinate în cadrul cărora predomină cele trei ramuri. Cei aproximativ 1 miliard de adepţi ai Catolicismului sunt locuitori ai ţărilor din centrul şi sudul Europei (Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Austria, Italia, Spania, Franţa, Belgia, Irlanda şi teritoriile sudice ale Elveţiei şi Germaniei), din America Centrală şi America de Sud, din sudul SUA şi estul Canadei şi chiar în Insulele Filipine (fig. 38). Cei peste 500 milioane de adepţi ai Protestantismului, aparţinând diverselor Biserici aparţinând acestei categorii sunt predominanţi în ţările din nordul şi vestul Europei (Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia, nordul Germaniei şi al Elveţiei, Olanda, Danemarca şi Marea Britanie), în centrul şi vestul Canadei, în marea majoritate a statelor din SUA, în Africa de Sud şi parţial în alte state din centrul şi sudul Africii, în Australia şi Noua Zeelandă. Adepţii Ortodoxiei, în număr de peste 200 milioane, ocupă partea de răsărit a Europei (Grecia, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Rusia) şi mari părţi din Asia (Siberia ca teritoriu aparţinând Rusiei dar şi alte state foste sovietice precum Georgia, Armenia şi nordul Kazakhstanului) (fig. 38).

Deşi aceste arii de influenţă sunt bine conturate, nu există o separare spaţială extremă a adepţilor. Se remarcă în general o convieţuire paşnică a credincioşilor indiferent de predominarea uneia sau alteia dintre ramuri. Islamismul ocupă întinse suprafeţe din centrul şi sud-vestul Asiei, fiind religia de bază a unor state precum Pakistan, Afganistan, Turkmenistan, Uzbekistan, sudul Kazakhstanului şi vestul Chinei, Iran, Irak, Azerbaijan, Siria, Iordania, Turcia şi statele din Peninsula Arabă. De asemenea, state musulmane sunt şi cele din spaţiul saharian al Africii, inclusiv Etiopia şi Somalia localizate în Africa de Est. Islamismul ocupă teritorii importante şi în sud-estul Asiei în Indonezia şi Malaysia. Cei mai numeroşi şi mai răspândiţi adepţi sunt cei ai Islamismului Sunnit (83%), comunităţile shiite fiind dominante doar în Iran, sudul Irakului, Bahrain şi vestul Yemenului, minorităţi importante fiind şi în Afganistan, Kuweit, Liban şi Emiratele Arabe Unite.

93

Budismul, în forma sa Vajrayana este religia care predomină în centrul şi în nordul Chinei, în Mongolia şi Buthan şi se regăseşte sub forma unor minorităţi importante în nordul Nepalului şi al Indiei. Theravada este religia predominantă în ţări din sud-estul Asiei (Myanmar, Laos, Thailanda, Cambodgia). Adepţi ai Mahayana se regăsesc în Tibet, Mongolia, China, Japonia şi Vietnam.

Religii etnice – caracteristici şi răspândire geograficăÎn această categorie intră un număr important de credinţe religioase, la fel de

variate în ceea ce priveşte caracteristicile specifice pe cât sunt de dispersate pe suprafaţa Globului. Cele mai importante, cu impact puternic asupra spaţiilor în care se mani-festă, dându-le o personalitate specifică, sunt hinduismul, iudaismul, confucia-nismul, daoismul şi şintoismul. Toate acestea provin şi sunt localizate în Asia. Cu excepţia iudaismului care a avut o evoluţie spaţială sinuoasă, celelalte au rămas în arealele lor de origine: hinduismul în India şi Nepal, confucianismul şi daoismul în China, şintoismul în Japonia. Iudaismul, apărut în antica „ţară sfântă“ Canaan, ca urmare a vicisitudinilor istoriei a migrat odată cu adepţii săi în Europa, America de Nord şi în diverse alte spaţii asiatice, dispărând aproape în totalitate din teritoriul de origine. După al doilea război mondial, datorită unor înţelegeri internaţionale, statul Israel a renăscut pe vechiul amplasament creând, astfel, posibilitatea reinstalării iudaismului în aria sa de provenienţă. Spre deosebire de celelalte religii menţionate, iudaismul este însă mult mai răspândit, aproape jumătate dintre adepţii săi (peste 5 milioane) locuind încă în SUA şi în multe alte state ale lumii, cu precădere în cele europene. Mici comunităţi ale religiilor etnice pot fi întâlnite în multe alte ţări de pe Glob, în mod special în spaţiul urban al statelor cu un potenţial economic mai ridicat şi cu un comportament permisiv faţă de grupurile venite din alte arii culturale.Considerate fiind cele mai vechi credinţe ale lumii, religiile etnice au apărut cu mii de ani înaintea creştinismului. Hinduismul se presupune a fi apărut cu peste 8500 de ani în urmă, iudaismul, confucianismul şi daoismul manifestându-se ceva mai recent, în secolele VI – V.î.Hr În timp ce hinduismul nu are o origine bine definită, este acceptat faptul că iudaismul a fost iniţiat de vechii patriarhi, Moise şi alţi numeroşi profeţi, iar confucianismul şi daoismul sunt filozofii aparţinând unor importante personalităţi chineze ale vremii, funcţionari ai Imperiului, Confucius (Kong Fu-zi) şi respectiv Lao Zi.

Percepţia cu privire la apariţia şi evoluţia lumii, la realitatea înconjurătoare este foarte diferită la aceste religii. În timp ce iudaismul este religia Unicului Dumnezeu, cel care controlează întregul Univers şi al cărui popor ales este cel iudeu, ceea ce i-a îndemnat pe evrei să se delimiteze strict de-a lungul istoriei atât din punct de vedere socio-cultural cât şi spaţial de celelalte popoare, hinduismul, daoismul şi şintoismul sunt religii politeiste. Credinţa hindusă se îndreaptă spre Trinitatea hindusă, cele trei faţete, trei funcţii cosmice ale divi nităţii fiind zeii Brahma (creaţia), Vishnu (nemurirea) şi Shiva (moartea). Dincolo de acestea există numeroase alte zeităţi cărora adepţii se închină şi le-au dedicat numeroase temple. Elementul central al

94

doctrinei taoiste este Tao (Cale, drum) care reprezintă izvorul, începutul şi esenţa cosmosului. Taoismul religios deţine şi o mitologie bogată, zeităţile fiind organizate după structura societăţii chineze. La conducerea acestei societăţi sacre se află zeităţile creatoare Cerul-Tată (Supremul şi Augustul Împărat de Jad) şi soţia sa Regina Mamă Wang. Urmează apoi zeităţile naturii şi cele siderale cu sarcina de a răsplăti sau pedepsi oamenii pentru faptele lor. Confucianismul este o filozofie care se preocupă de fiinţele umane, de interesele si realizările lor, mai degrabă decât de probleme de teologie. El nu este atât o religie, cât un cod moral, care a influenţat foarte mult gândirea şi modul de viaţă al chinezilor. Principiile fundamentale ale acestei gândiri sunt: supunere si respect faţă de superiori si părinţi, datorie faţă de familie, loialitate faţă de prieteni, umilinţă, sinceritate si politeţe. Confucianismul este adeseori confundat cu Taoismul, diferenţele dintre acestea fiind foarte greu de distins, întrucât amândouă au idei asemănătoare despre om, societate, conducători, cer şi univers. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc, pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric si ceresc. Şintoismul, religia naţională a Japoniei, este un vast complex de credinţe, obiceiuri şi practici care au primit destul de târziu numele de şinto pentru a le deosebi de religiile venite din China (budismul şi confucianismul). Şinto reprezintă Calea kamilor, divinităţi tutelare ale oricărui lucru.

Peisajul cultural al spa-ţiilor menţionate este îmbo-găţit de literatura religioasă născută din învăţăturile acestor religii. Textele sfinte ale hinduismului sunt foarte nu-meroase, bine-cunoscute şi pe plan mondial fiind Rgveda (colecţie de imnuri), Upanişadele şi textele epice Rāmāyana şi Mahābhārata, minunate po-vestiri ale unor întâmplări petrecute în vremuri imemo-riale. Iudaismul este renumit prin lucrarea sa de căpătâi Torah nebi’im we ketuvim (Tanakh), care constituie Vechiul Testament în creştinism şi prin lucrări precum Mişna (tratate de jurisprudenţă), Talmudul care conţine texte sacre cu comentarii, sau renumitele Manuscrisele de la Qumran. Confucianismul se distinge prin cele 6 texte clasice: Cartea schimbărilor (Yi jing), Cartea odelor (Shi jing), Cartea edictelor (Shu jing), Memorial de rituri (Li ji), Cartea muzicii (Yueh jing), Primăvara-Toamna ţării Lu (Lu guo Chun-Qiu), iar daoismul prin Dao-zang (canonul daoist) şi numeroase alte scrieri ezoterice, filozofice, medicale, de alchimie şi cărţi ale ritualurilor. Şintoismul este prezent în cultura regională dar şi mondială prin texte clasice precum Kojiki (povestea despre cele vechi, o istorie a Japoniei de la facerea lumii până în 628) şi Nihongi (Cronicile Japoniei).

Religiile şi organizarea spaţiului geograficCa element component al sistemului geografic, fenomenul religios se află într-

o strânsă corelaţie cu toate celelalte elemente ale acestuia. Toate religiile lumii sunt direct influenţate de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat şi, la rândul lor, au un impact puternic asupra lui. De aceea, se poate vorbi despre relaţia care se naşte între religie şi mediul geografic şi care se materializează prin organizarea spaţiului.

95

Impactul mediului natural asupra organizării religioase Influenţa mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare şi organizare

a sistemelor religioase se manifestă prin: -încorporarea sau integrarea fenomenelor naturale în structurile religioase; -desemnarea unor trăsături fizice ca fiind sfinte; -organizarea spaţiului în structuri teritorial–administrative pentru difuzarea mesajelor religioase. Încorporarea fenomenelor naturale se manifestă prin apariţia aşa numitei cosmogonii, set de credinţe religioase cu privire la originea universului. Toate religiile au o cosmogonie proprie pe baza căreia se organizează. Există, însă, diferenţe între ele. Religiile apărute în sud-vestul Asiei (iudaismul, creştinismul, islamismul) consideră că Dumnezeu a creat întregul univers şi l-a oferit omului pentru a definitiva această creaţie. Omul are, deci datoria să utilizeze mediul natural, să îl transforme, slujindu-l astfel pe Dumnezeu. Alte religii (taoismul) consideră că cele două creaţii ale divinităţii, natura şi omul sunt egale şi trebuie să trăiască în armonie, ceea ce înseamnă că omul trebuie să exploateze mediul natural astfel încât să nu îl deregleze. Religiile animiste consideră omul supus în totalitate divinităţii şi naturii, care se află într-o comuniune perfectă, astfel încât omului nu îi este permis decât să supravieţuiască în mijlocul naturii (să vâneze şi să culeagă ceea ce i se oferă).

Calendarul, ciclul anual de variaţie a condiţiilor climatice, este, la rândul său, un element de bază în determinarea credinţelor religioase. Toate religiile ţin cont de ritmurile naturii, esenţiale vieţii populaţiilor în cadrul cărora au apărut şi care erau legate strict prin activităţile agricole de mediul natural. De aceea, multe dintre religii sărbătoresc momentele importante ale ciclului natural. Există numeroase ritualuri prin inter-mediul cărora credincioşii se roagă pentru obţinerea unor recolte bune, pentru alungarea calamităţilor sau sărbătoresc încheierea cu bine a muncilor agricole şi se bucură de recoltele strânse. În cazul religiilor universale însă, acest calendar nu se mai suprapune în mod real ritmurilor naturii. Deşi la început nu au existat diferenţe, ele s-au extins spaţial foarte mult, în teritorii cu climat mult diferit de cel din arealul de origine, s-a ajuns la situaţia ca în aceste noi spaţii sărbătorile să nu coincidă cu momentele cheie din calendarul naturii.

Principalele sărbători din calendarele budist şi creştin sunt în relaţie directă cu evenimentele pe care le-au trăit fondatorii lor. De exemplu, sărbătoarea Paştelui la creştini este legată de un anumit moment în ciclul agricol, moment care diferă, însă, în raport de poziţia pe Glob a comunităţilor respective. Dacă în cazul celor care trăiesc în spaţiul mediteranean sărbătoarea coincide cu culegerea primelor roade ale pământului, în Europa nordică ea se suprapune momentului începerii lucrărilor agricole. Diferenţe apar şi în cazul tipu-rilor de calendare existente. Cele mai multe religii utilizează calendare solare, Iudaismul şi Islamismul fo-losesc, însă, calendarul lunar.

96

Aflându-se în relaţie atât de strânsă cu mediul natural în care s-au format, religiile şi-au dezvoltat fiecare un spaţiu sacru, în care activitatea lor se intensifică. Există două tipuri de spaţii sacre: elemente fizico-geografice distincte (munţi, râuri, stânci) şi diverse elemente ale peisajului în relaţie cu care au apărut şi s-au răspândit religiile respective.

În hinduism malurile râurilor şi ţărmurile mărilor sunt locuri sacre de îmbăiere sau purificare a adepţilor. Gangele este considerat râul cel mai sfânt al Indiei deoarece se crede că izvorăşte din părul zeului Shiva. Haridwar este cel mai cunoscut loc de îmbăiere în acest fluviu, alături de care există şi multe alte puncte de importanţă locală.

HaridwarSpaţiul sacru budist este alcătuit din cele patru locuri importante în viaţa lui

Buddha concentrate în nord-estul Indiei: Lumbini – locul de naştere, Bodh Gaya – locul unde a atins înţelepciunea absolută, Deer Park din Sarnath – locul unde a organizat prima ceremonie religioasă, Kusinagara – unde a murit la 80 de ani şi a trecut în Nirvana. Alături de acestea, numeroase alte locuri sfinte ale mira-colelor sale sunt considerate importante. Islamul consideră ca elemente esenţiale ale spaţiului său sacru câteva oraşe. Cel mai important este Mecca din Arabia Saudită, care este locul de naştere a lui Mohamed. În centrul acestuia se află Moscheia al-Haram al-Sharif, care păstrează o structură cubică – Ka’ba, în interiorul căreia se află o bucată de rocă considerată a fi adusă de Adam din Grădina Edenului. Tot aici se găsesc şi mormintele lui Ismael şi Hagar, strămoşii lui Mahomed şi fântâna Zamzam cu aceeaşi sursă de apă din care au băut

97

cei doi în drumul lor prin deşert. Al doilea oraş sacru este Medina, în care se află mormântul lui Mahomed, acestea sunt principalele locuri de pelerinaj.

Moscheia al–Haram al–Sharif, MeccaCreştinismul are la rândul său spaţii sacre care diferă de la o ramură la alta.

Catolicismul se concentrează puternic în spaţiul Vaticanului aflat în centrul oraşului Roma. Vaticanul, cel mai mic stat al lumii, este reşedinţa Papei, conducătorul suprem al Bisericii Catolice. Creştinismul ortodox consideră Muntele Athos din Grecia ca fiind cel mai sacru spaţiu al său, areal în care multe dintre Bisericile ortodoxe şi-au construit mănăstiri. Alături de aceste areale de înaltă sacralitate se găsesc numeroase altele în care se află mănăstiri, biserici, temple şi care atrag milioane de credincioşi anual. Aceste mişcări migratorii cu scop religios numite pelerinaje reprezintă evenimente importante în viaţa comunităţilor respective. O altă caracteristică care stă la baza bunei desfăşurări a acti-vităţii spirituale şi diferenţiază religiile între ele este dimensiunea spaţială a acestora. Nivelul de dispersie teritorială a aderenţilor impune nevoia de organizare a religiilor, astfel încât informaţia din centrele spirituale să poată ajunge la toţi credincioşii indiferent unde se găsesc. Aceasta înseamnă nevoia de administrare a spaţiului, care dă naştere unor structuri teritoriale specifice. Structurile respective sunt constituite din unităţi teritoriale controlate de instituţii spe-cializate în organizarea spaţiului. Din acest punct de vedere, structurile teritoriale religioase se clasifică în două categorii: sisteme locale autonome şi sisteme ierarhice.

98

Vatican, RomaÎn primul caz este vorba despre iudaism, islamismul sunnit şi hinduism, în

cadrul cărora unităţile de bază, comunităţile religioase se pot organiza singure, independent de centrele religioase, luând propriile decizii cu privire la buna desfăşurare a vieţii lor spirituale. În aceeaşi categorie intră şi unele Biserici Protestante, precum cea Baptistă. Acest tip de organizare poate induce uneori o slăbire a legăturilor între con-gregaţii, totuşi credinţa puternică în propria religie şi întreţinerea contactelor indiferent de distanţa care separă comunităţile (ca de exemplu cele evreieşti) păstrează tradiţiile aproape intacte. Cel mai bun exemplu, însă, de sisteme locale autonome sunt religiile tribale, care se dezvoltă la nivelul unor grupuri singulare, în spaţii restrânse, cu caracteristici specifice.

Cele mai renumite sisteme ierarhice sunt Biserica Romano–Catolică şi Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din urmă (Biserica Mormonă). Suprafaţa extrem de extinsă pe care prima o domină a necesitat din cele mai vechi timpuri o bună organizare spaţială care să permită accesul tuturor adepţilor la informaţiile venite din centrul religios Vatican. De aceea, această Biserică este organizată în câteva mii de unităţi de bază numite dioceze, conduse de episcopi, şi care sunt divizate în mai multe parohii conduse de preoţi. Diocezele sunt grupate în provincii controlate de arhiepiscopi, toate acestea la rândul lor fiind subordonate Papei, care este şi episcop al Diocezei de Roma. Biserica Mormonă este organizată în subunităţi controlate de autoritatea centrală (un preşedinte şi un consiliu de conducere), localizată în capitala statului american Utah, Salt Lake City şi care stabileşte politicile şi doctrinele religioase.

Impactul religiei în peisaj

99

Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic, religiile au un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. Impactul pe care îl au determină modificări ale peisajului, care devine, astfel, purtătorul informaţiei cu privire la manifestările religioase specifice diverselor areale de pe Glob.

Amprentele pe care religiile le lasă în peisaj se manifestă sub două forme de bază: structurile sacre sau clădirile specifice fiecărui cult şi elementele de organizare a spaţiului materializate în spaţiile cu încărcătură religioasă (locurile de înmormântare), aşezările religioase şi toponimia (denumirile elemen-telor geografice). Structurile sacre sunt foarte variate pe plan mondial. Ele exprimă nu doar valorile religioase ci şi pe cele tradiţionale, folclorice, ceea ce subliniază calitatea lor de elemente culturale. Aceste clădiri sunt locuri de rugăciune necesare tuturor religiilor lumii, spaţii în ca-re credincioşii şi membrii angajaţi în structurile religioase desfăşoară activităţile specifice fiecărui tip de religie.

Bisericile şi mănăstirile îm-podobesc peisajul creştin fiind o expresie a principiilor sale religioase, spaţii încărcate de sacralitate. Nu-mărul lor este foarte mare deoarece viaţa creştină se desfăşoară în relaţie directă cu aceste structuri. În cadrul lor se desfăşoară slujbele religioase, activităţi permanente în cadrul comunităţilor creştine. Imaginea bisericilor variază foarte mult în spaţiu. Ea depinde atât de caracteristicile arhitecturale ale epo-cilor în care au fost construite, cât şi de specificul cultural şi religios al locului. Primele biserici, numite bazilici, au fost construite în stilul arhitectural al clădirilor publice romane şi sunt specifice spaţiului catolic. În secolele XII-XIV alături de acestea au apărut bisericile în stil gotic, domurile gotice, renumite pentru dimensiunile lor impunătoare. Spaţiul ortodox a dezvoltat o arhitectură proprie, aşa numitul stil bizantin, aparţinând vechiului Imperiu Bizantin şi care se caracterizează printr-o intensă ornamentare şi o iconografie originală. În contrast cu aceasta, spaţiul protestant dezvoltă o arhitectură simplă, cu o lipsă totală de ornamente. Personalitatea fiecărei clădiri rezultă mai ales din materialele de construcţie utilizate. În cadrul celorlalte religii apar forme arhitecturale diverse. Peisajului islamic îi sunt caracte-ristici moscheile, clădiri fără o conotaţie sacră, simple locuri de întâlnire şi rugăciune pentru membrii comunităţilor. Aceleaşi caracteristici se regăsesc şi în structurile sacre orientale. Templele hinduse şi pagodele budiste şi şintoiste au rolul de a adăpost

100

altarele închinate diverselor zeităţi, activităţile religioase de bază desfăşurându-se în cea mai mare parte acasă, în sânul familiei. Organizarea spaţiului se manifestă prin modalităţile în care activităţile umane sunt aranjate în spaţiu şi prin nivelul de dezvol-tare al acestora. La nivel micro-teritorial (local) un foarte bun exemplu de organizare a spaţiului şi cu un puternic impact în peisaj sunt locurile de înmormântare. Acestea reflectă diferenţele existente în ceea ce priveşte practicile de în-mormântare, care depind foarte mult de caracteristicile mediului şi de credinţele religioase. Ci-mitirele sunt specifice multora dintre religiile lumii, care obişnuiesc să îşi îngroape morţii în spaţii special amenajate în apro-pierea localităţilor. Ele sunt considerate de cele mai multe ori spaţii sacre şi care devin chiar centre de pelerinaj. În multe dintre oraşele mari ale lumii, în cadrul cărora arealul construit este foarte aglomerat, cimitirele rămân printre puţinele spaţii verzi ale acestora.

Unele religii au îmbrăţişat alte practici. De exemplu, hin-duismul utilizează incinerarea, pe care o consideră un act de purificare. Aceeaşi metodă este utilizată şi de către preoţii budişti din Tibet.

La nivel superior, procesul de organizare a spaţiului se manifestă prin apariţia şi dezvoltarea unor aşezări cu funcţionalitate religioasă, care ulterior au căpătat şi funcţionalitate economică. Cele mai multe astfel de aşezări, construcţii planificate şi care s-au dovedit utopice, se află în Statele Unite ale Americii. Prima, Bethleem, a fost fondată în 1741 în Pennsylvania, de către un grup de imigranţi moravieni proveniţi din Europa Centrală (Cehia de astăzi). Cel mai renumit exemplu rămâne însă Salt Lake City din statul Utah, aşezare religioasă a mormonilor, a cărei construcţie a început în 1848.

Impactul religiei în peisaj se manifestă, de asemenea, prin toponimie. Un număr foarte mare de aşezări create de emigranţii europeni romano catolici în Lumea Nouă poartă nume religioase. Există o mare densitate de astfel de aşezări în statul Ontario din Canada.

3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale Societatea umană a cunoscut de-a lungul timpului importante transformări pe

toate planurile pornind de la modificările survenite în domeniul economic. Omul a căutat întotdeauna să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă, dorinţă care s-a materializat printr-un proces continuu de dezvoltare economică. Îmbunătăţirea continuă a uneltelor, a sistemelor de producţie a ajutat societatea umană să treacă de la stadiul de societate agrară la cea industrială. Acest pas important a permis omului să obţină din ce în ce mai multe produse, peste nevoile proprii, fapt ce a impulsionat dezvoltarea comerţului. Schimburile eco-nomice s-au conturat mai întâi la nivel regional ca apoi să se extindă pe întreaga suprafaţă a Globului. S-a născut, astfel, comerţul internaţional. Odată cu apariţia acestuia s-a făcut simţită manifestarea unui proces foarte mediatizat în ultimele decenii, procesul de mondializare sau globalizare.

101

Mondializarea este un fenomen foarte complex care afectează întreaga societate umană. Deşi iniţializat de puternica dezvoltare industrială din ultimul secol (secolul al XX–lea), procesul acesta se manifestă pe toate planurile, economic, demografic, social şi cultural. Se poate defini ca o luptă între vechea tradiţie şi modernitate, în care cea de a doua câştigă din ce în ce mai mult teren.

Tradiţia este un ansamblu de valori, concepţii, credinţe, obiceiuri care se formează în cadrul unor grupuri sociale (popoare, naţiuni, clase) şi sunt transmise din generaţie în generaţie. Este considerată ca o verigǎ de legǎturǎ între trecut şi prezent, un principiu de unitate şi continuitate în planul existenţei şi al conştiinţei de sine. Cuprinde atât elemente înaintate, progresiste, cu valabilitate generalǎ (obiceiuri moderne) cât şi elemente depǎşite de dezvoltarea istoricǎ, perimate sau conservatoare (obiceiuri vechi, tradiţionale).

În plan social, modificările s-au manifestat în cadrul relaţiilor interumane, fapt ce a dus la dispariţia în multe areale ale Globului a grupurilor secundare clasice, comunităţile. Odată cu transformarea multor aşezărilor rurale în localităţi urbane, comunităţile s-au dizolvat, în locul lor apărând diverse alte grupuri sociale aspaţiale (fără o poziţie bine delimitată în spaţiu). Această tendinţă de evoluţie a pornit din arealele puternic dezvoltate şi urbanizate spre teritoriile cu economii slab dezvoltate sau în dezvoltare şi care se confruntă în prezent cu un intens proces de urbanizare. Pe continentul african şi pe cel asiatic se cunosc largi teritorii în care societatea este încă în stadiul relaţiilor de tip comunitar, în care familia şi membrii marcanţi ai comunităţii au un rol determinant în întreaga viaţă socială. Cu toate acestea, există pericolul ca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat şi aceste spaţii să sufere importante transformări, pornite din arealele centrale (urbane) care şi-au schimbat deja structura socială sub impactul globalizării. Un bun exemplu este cel al comunităţilor arabe din ţările asiatice în care relaţia dintre femei şi bărbaţi era definită prin superioritatea bărbatului şi marginalizarea rolului femeii în societate. Unele comunităţi încă mai păstrează acest tip de relaţii, multe dintre ele, însă, transfomându-se sub influenţa sistemului social occidental, care pledează pentru egalitatea dintre sexe.

Cel mai vizibil este impactul mondializării în plan cultural. Marea diversitate a obiceiurilor tradiţionale (folclorice) este ameninţată de procesul de uniformizare prin adoptarea de obiceiuri moderne provenite din spaţiul occidental. Este vorba, de fapt, de influenţe venite din spaţiul nord-american dar şi din cel vest-european, care la rândul său se confruntă cu o infuzie culturală de peste ocean. Acest proces, numit occidentalizare, afectează toate elementele societăţii şi este din ce în ce mai agresiv, extinzându-se pe mari suprafeţe ale Globului.

Influenţele culturale se manifestă la nivelul tuturor elementelor componente: îmbrăcăminte, muzică, dans, obiceiurile culinare, etc. Întregul proces se desfăşoară prin intermediul tehnologiilor avansate din domeniul transmiterii de informaţii. La ora actuală televiziunea, internetul, telefonia mobilă s-au extins pe întreaga suprafaţă

102

terestră, permiţând transmiterea unui volum foarte mare de informaţii într-un timp foarte scurt, ceea ce facilitează schimbările din plan cultural.Vechile tradiţii culi-nare sunt înlocuite în din ce în ce mai multe regiuni cu obiceiul modern de a consuma hrană semipre-parată în aşa numitele restaurante „fast-food“, care au apărut în spaţiul nord-american ca urmare a noului comportament economic al indivizilor – petrecerea unui timp în-delungat la locul de muncă, ceea ce a dus la pierderea obiceiului de a lua masa în familie, im-plicit de a consuma hrană preparată în casă. Un foarte cunoscut exemplu este cel al restaurantelor de tip McDonald’s, care au apărut în întreaga lume, cu precădere în spaţiul urban. În aceeaşi categorie intră şi industria băuturilor răcoritoare. Firma Coca-Cola şi-a deschis filiale în aproape toate statele lumii şi îşi comercializează intens produsele.

Îmbrăcămintea tradiţională este şi ea din ce în ce mai mult înlocuită cu cea modernă. Pe mari suprafeţe ale Globului populaţia utilizează zilnic îmbrăcămintea modernă, de influenţă occidentală, costumele tradiţionale îmbrăcându-le doar în unele zile de sărbătoare. Cea mai mare răspândire a cunoscut-o costumul bărbătesc clasic, care este utilizat în prezent şi în state ce au suferit mai slabe influenţe de acest fel. De asemenea, foarte răspândit, mai ales printre tineri, este obiceiul de a purta pantalonii Jeans a căror arie de provenienţă este cea nord-americană. Deşi la origine erau un obiect de îmbrăcăminte a clasei muncitoare, aceştia au căpătat în a doua jumătate a secolului trecut o semnificaţie revoluţionară, de luptă pentru independenţă a ti-nerilor americani într-o societate considerată mult prea conservatoare. Muzica şi dansurile mo-derne sunt prezente în spaţiul urban din întreaga lume. Peste tot în marile centre urbane, în oraşe mai mici şi chiar în unele areale rurale există cluburi amenajate pentru manifestări de acest gen (discoteci). De asemenea, în multe colţuri ale lumii se organizează festivaluri de muzică pop, rock etc. Un bun exemplu este activitatea internaţională a postului de televiziune MTV, care are filiale în multe ţări şi organizează ma-nifestări muzicale în fiecare an. Occidentalizarea se face simţită şi în planul arhitectural al multor aşezări de pe Glob. Din ce în ce mai multe civilizaţii ale lumii adoptă metode moderne de construcţie şi se adaptează formelor noi arhitecturale. Această tendinţă generală este considerată benefică de unii, dar este respinsă de cele mai multe state slab dezvoltate sau în dezvoltare, care îşi văd ameninţat patrimoniul cultural. Reprezentanţii acestora consideră că uniformizarea culturală şi spirituală nu este altceva decât o formă de dominare a statelor dezvoltate, din care celelalte nu au decât de pierdut. Există, de asemenea, teama de impactul negativ al influenţelor res-pective asupra mediului înconjurător.

103

104