Febra hemoragica Crimeea-Congo

Aceasta maladie e provocata de un virus din genul Nairovirusilor, familia Bunyaviridae. Genul Nairovirusilor include 32 de tipuri de virusi, care se transmit exlusiv prin intermediul capuselor. Exista insa doar 3 tipuri care pot provoca maladii la om, dintre ele Crimeea-Congo fiind cel mai important. Este vorba, astfel, in primul rind despre o zoonoza, insa focare epidemice se pot produce si la om, in acest caz ea provocind o mortalitate foarte ridicata.

Maladia a fost descrisa pentru prima data in 1944 in Crimeea, insa in 1969 s-a stabilit ca un agent patogen identic a provocat o epidemie in Congo (1959). Din combinatia acestor 2 localitati si provine denumirea maladiei si a virusului.

Maladia se intilneste in multe tari din Africa, Europa (tarile balcanice), Asia.

Morfologia si patogenia virusuluiInfectia incepe prin atasarea virusului de celula-tinta. Proteinele de pe suprafata virusului (care in majoritatea cazurilor sunt glicoproteine) se leaga de receptorii celulari. Nu au fost gasiti receptori celulari specifici pentru acest virus, se presupune ca el intra in celula prin endocitoza clatrin-dependenta. Vezicula endocitata fuzioneaza cu lizozomii, unde au loc schimbari conformationale necesare activitatii virusului. S-a dovedit ca patrunderea virusului e un proces pHdependent (pentru a produce infectia e necesar un pH scazut). De asemenea, e nevoie de microtubuli intacti, deoarece in prima ora dupa infectare virusul se misca de-a lungul microtubulilor pentru a atinge locusurile necesare transcrierii si replicarii.

Transcrierea si replicareaVirusul FHCC este un virus ARN negativ. Replicarea incepe prin transcriptia unui ARNm+ complementar unui segment de ARN viral. Acest lucru se efectueaza cu ajutorul unei ARN-polimeraze ARN dependente, si are loc in primele 6 ore de dupa infectare. In aceasta faza, prezenta microtubulilor nu e necesara. Se presupune ca replicarea incepe doar atunci cind sunt suficiente nucleoproteine capabile sa incapsideze genomii si antigenomii sintetizati de novo. In timpul replicarii nucleoproteina virala e directionata spre spatiul perinuclear, transportul ei efectuindu-se pe baza citoscheletului.

Asamblarea si excretiaProteinele virale sintetizate trec prin RE si AG, se maturizeaza si apoi virionii maturi sunt inclusi in vezicule. Aceste vezicule sunt transportate spre suprafata celulei si eliberate. Anume eliberarea virusului depinde de microtubuli intacti, deoarece calea secretorie de la AG pina la membrana citoplasmatica utilizeaza microtubuli.

Agentii cauzaliVirusul poate infecta un numar mare de animale domestice si salbatice. Acestea sunt infectate prin intermediul muscaturii de capusa. Principala capusa responsabila de transmiterea virusului apartine genului Hyalomma. Virusul se poate transmite la acestea fie transovarian (de la femela infectanta la descendenti) sau pe cale sexuala. Odata infectata, insecta pastreaza virusul intreaga sa viata.

Omul se infecteaza fie prin contact direct cu singele sau tesuturile animalelor infectate, fie prin muscatura capusei. Frecventa morbiditatii e mai inalta la lucratorii ce contacteaza cu animale (lucratori la abatoare, agricultori, veterinari).

Manifestarile cliniceDurata perioadei de incubatie depinde de modul de contaminare: - dupa muscatura unei capuse de la 1 la 3 zile (pina la 9); - dupa contact cu singe sau tesuturi contaminate 5-6 zile (pina la 13)

Simptomele apar brusc,perioada prodromala lipseste: febra (care este permanenta pe intreaga durata a maladiei), mialgii, ameteli, dureri in ceafa, cefalee, fotosensibilizare. Citeodata se observa greturi, voma, dureri de git, acompaniate de diaree si dureri abdominale.

In urmatoarele zile apare confuzie, agresivitate, care sunt succedate de somnolenta si depresie. Durerile abdominale se localizeaza in hipocondriul drept; la palpatie se observa hepatomegalia. Din alte simptome se pot mentiona: tahicardia, adenopatii, petesii pe mucoase (care pot trece in echimoze).

Perioada hemoragica corespunde cu apogeul maladiei,starea bolnavului se inrautateste brusc. Apar fenomene hemoragice (melena, hematuria, epistaxisul). La bolnavii gravi se dezvolta insuficienta hepatica, renala si pulmonara, incepind cu a cincea zi de boala. Rata de mortalitate e de 30%. In celelalte cazuri, starea generala se amelioreaza incepind cu a 10a zi dupa aparitia simptomelor.

Diagnosticul de laboratorSe bazeaza pe depistarea prezentei IgG si IgM prin reactii imunoenzimatice (ELISA), incepind cu ziua a 6a a maladiei. IgM se mentin pina la 4 luni la un nivel detectabil, iar concentratia IgG scade, dar poate fi depistata timp de pina la 5 ani. In cazuri mortale, reactia imuna nu reuseste sa produca anticorpi in cantitati suficiente pentru a fi depistate. In aceste cazuri se recurge la depistarea virusului in tesuturi sau singe. Pentru aceasta se poate izola virusul din prelevate de singe sau tesut, cu cultivarea ulterioara pe celule. Se pot depista antigenele virale in tesuturi prin reactii de imunofluorescenta sau imunoenzimatice. Cea mai eficienta metoda este diagnosticul PCR, care permite detectarea genomului viral.

TratamentEste necesara o monitorizare obligatorie pentru restabilirea volumului sangvin si a constituentilor singelui. Se utilizeaza ribavirina (antiviral), care da efecte pozitive atit la administrarea enterala, cit si la administrarea intravenoasa. Utilizarea plasmei imunizate, prelevata de la pacientii insanatositi s-a dovedit a nu fi justificata.