ECONOMIE MONDIALĂProf. Univ. Dr. Rodica Milena ZAHARIA

Master Marketing International ASE

1. Sistemul economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală.

În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice. Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni.

Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. începutul secolului XIX - prima revoluţie industrială. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei

industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform.„...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi

sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statele-naţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”.

În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială.

1.1. Economiile naţionaleEconomia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele

suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran.Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi

între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări.

Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.

PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce

acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor.Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil.

dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic.Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de

dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe.

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace.

PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe

locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi.

Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura şi industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) şi sectorul terţiar (al serviciilor).

În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).

1.2. Ordinea economică internaţionalăOrdinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor

economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial.

Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă.

Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită ordine internaţională (al doilea razboi mondial).

Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa economiilor lor.

Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu.

În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice.

Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală.

Printre prevederile acestui document se numără: - creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor

dezvoltate,- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de

cel al investiţiilor străine,- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru

dezvoltare,- tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate,- reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice

desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini.Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a

constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii.

Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice: - economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile

acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică;- ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au

aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii,

însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială;

- sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială;

- dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.;

- creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional.

1.3. Diviziunea internaţională a munciiDiviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi

economici, care participă la activitatea economică mondială.Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori , printre care se pot enumera: - realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite;- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o

ţară la alta, de la un agent economic la altul;- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o

egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse.Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel

internaţional. Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele

mai importante pot fi considerate următoarele:- Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în

realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut. - Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului

absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut, se poate specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional în mod benefic.

- Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică.

Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit.

Pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter.Teoria comerţului strategic recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul

internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone.

În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii? de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale?

Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute naţionale , ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la nivel internaţional:

- condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni,

- situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză,

- structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii.Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională. Ţările dezvoltate se regăsesc

pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie.

1.4. Piaţa mondialăPiaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din ţări

diferite, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan internaţional prin intermediul tranzacţiilor economice, datorită diviziunii internaţionale a muncii.

Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist.

Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii. De asemenea, piaţa mondială are un caracter complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale.

Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin complexitatea obiectul său: tipurile de tranzacţii, volum, potenţial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi ofertei sub influenţa diverşilor factori de influenţă: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc.

Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.).

Piaţa internaţională caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial.

Piaţa mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său de comerţul internaţional cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latină).

1.5. Relaţiile economice internaţionaleRelaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor şi tranzacţiilor

economice dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea economică mondială.

Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trăsăturile definitorii ale relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

2. Ţările dezvoltate

Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei identifică ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), care numără astăzi 30 de state. Alţii apreciază că printre membri care compun această organizaţie sunt ţări ce nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor.

Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora sunt:

- sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a motivaţiei şi dinamicii acestor economii;

- structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care toate ramurile sunt reprezentate;- sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul că înregistrează cele mai mari niveluri

ale productivităţii muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.;- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populaţiei;- sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile transnaţionale;

- domină economia mondială, deţinând primele locuri în ceea ce priveşte comerţul internaţional, investiţiile străine, tehnologia;

- monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor ţărilor lumii;

- pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate;- înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării, etc.

3. Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare

Subdezvoltare, Lumea a Treia, ţări subdezvoltate sau în dezvoltare, "Sud", "periferie", reprezintă noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens între lumi diferite sau în cadrul aceleiaşi lumi.

Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice, sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale populaţiei, subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare, rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor.

Subdezvoltarea reprezintă, înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior, discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie.

Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, câteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite; unele înregistrează creşteri rapide, altele nu. Toate aceste ţări se confruntă cu problema sărăciei, a şomajului, a asistenţei sanitare precare.

Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare. Comunitatea internaţională reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare, sub diverse forme, pentru a putea prevenii apariţia unor dezastre în aceste ţări.

3.1. Factorii critici ai dezvoltării Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare, rămâne

caracteristica de bază, care le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia, starea de sănătate, creşterea populaţiei etc.

Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane şi combaterii sărăciei putem aminti : Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de mai mult de două ori, de la mai puţin

de 15 milioane de oameni, la peste 33 de milioane. În jur de 1,5 miliarde de oameni nu au o speranţă de viaţă mai mare de 60 de ani, peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate şi 2,6 miliarde la servicii de igienă.

În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. În ţările industriale peste 100 milioane erau analfabeţi funcţionali. Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmează cursuri primare sau secundare.

840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori mai mare decât al celei mai sărace cincimi.

Aproximativ 1,3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape un miliard nu îşi poate asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază.

În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai mare de 40 de ani. Între 25% şi 50% din numărul total de femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului.

Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai mult de 250 milioane de copii lucrează ca salariaţi.

În fiecare an, 3 milioane de oameni mor din cauza poluării aerului şi peste 5 milioane mor din cauză de boli diareice, cauzate de apa contaminată.

La sfârşitul anului 1997, se înregistrau aproximativ 12 milioane de refugiaţi.

3.2. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor

Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai des utilizate de către organismele internaţionale. Criteriul de clasificare este cel după P.N.B./loc sau P.I.B./loc., conform căruia sunt identificate trei mari grupuri de ţări, şi anume: ţări cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc), ţări cu venituri medii (între 761 USD/loc. şi 9 360 USD/loc.) şi ţări cu venituri scăzute, respectiv mai puţin de 760 USD. Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul 1998, în funcţie de P.I.B./loc., în USD 1995, 43 de ţări înregistrau un P.I.B./loc. sub 500 USD, 66 de ţări sub 1000 USD/loc., între 3000 şi 5000 USD/loc. erau 20 de ţări, iar între 5000 şi 10000 USD/loc., 8 ţări. Peste 10000 USD/loc. se înregistrau 32 de ţări.

Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia, deţin o populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică.

Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea veniturilor. Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale, comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale.

Pentru ţările bogate, acest raport este, în medie, de 5 la 1. pentru ţările cele mai sărace, acesta atinge şi niveluri de peste 30 la 1. Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are sursa în decalajul între mediul urban şi rural.

O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări, ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse.

Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de preţ, care dezavantajează net produsele agricole, în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări, anumite cheltuieli publice, admise doar pentru zonele rurale etc.

3.3. Dependenţa faţă de exteriorAşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma, naţiunile în curs de

dezvoltare sunt, în continuare, în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate. Această dependenţă economică derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au.

Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. Chiar dacă, în paralel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o “economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreţinută.

O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi tehnologic. Dar şi Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată şi, mai ales, ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord, în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate.

O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă, pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete, particulare, ale fiecărei ţări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare, cum ar fi:

. formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;

. crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament;

. promovarea exporturilor de produse prelucrate.Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. În ceea ce priveşte produsele primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate, iar, pe de altă parte, instabilitatea preţurilor.

O altă cale ar consta în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care înregistrează o reducere a veniturilor lor reale din export, ca urmare a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de mărfuri din ţările mai puţin avansate. În principiu, acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu diferenţa dintre valoarea exporturilor într-o perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele fiscale n-ar fi fost aplicate. oltate.

În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor, având în vedere faptul că ţările în dezvoltare nu controlează, practic, decât oferta, sarcina de a le stabiliza revine, în cea mai mare măsură, celor dezvoltate.

Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a preţului unor produse primare pe piaţa mondială. Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care sunt destinate exportului.

Taxele vamale la produsele finite şi semifinite sunt, în numeroase cazuri, mai ridicate atunci când este vorba de importul din ţările în dezvoltare, decât atunci când importurile provin din ţările dezvoltate.

Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial, ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor astfel de situaţii. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în cel valutar.

3.4. Asigurarea hraneiO problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia, sau, mai bine zis, problema

alimentară.Potrivit celor mai recente estimări, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia, mai mult

de 80 de milioane în Africa, 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame.Pentru a putea fi considerat hrănit normal, un om trebuie să consume zilnic, în medie, 2200 - 2400 de

calorii şi circa 80 - 90 grame de proteine. Ori, 28% din populaţie în Asia, 25% în Africa, 13% în America Latină consumă sub acest barem. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate.

Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social, cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei, convulsii sociale). Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu, cât şi de asistenţa celorlalte state (FAO şi FIDA, precum şi PAM, au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate).

Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană", ci, în primul rând, pe efortul propriu. Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare, cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:

extinderea suprafeţelor cultivate, sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv, exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică.

Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină, Africa Tropicală şi America de Nord.

Dar, deşi îşi pot spori producţia, lucrurile rămân deocamdată teoretice, pentru că majoritatea ţărilor ar trebui să aloce mai mult decât au pentru a putea spori randamentul.

3.5. Degradarea mediului înconjurătorO altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător, în

condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate aceste ţări din starea de subdezvoltare. Degradarea potenţialului natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins, în multe ţări, cote îngrijorătoare.

Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993, între multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice, despăduririle şi eroziunea terenurilor. Degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.

Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale, o cooperare strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. Fără corelarea tuturor factorilor - externi şi interni - acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare.

3.6. Restricţii ale dezvoltăriiÎn concepţia unor specialişti, factorii restrictivi ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6 :1) Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic. Capitalul este

insuficient în ţările în dezvoltare. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine.

2) Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. El implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, între 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar, între 20 şi 40%.

3) Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că trebuie să sporească, necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate, singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări.

4) Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta alocare a resurselor. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă

parte, un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a pierderilor, o limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea resurselor.

5) Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică depinde în mod esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie este îngrădit, în special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru ţările în dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.

6) În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins, luarea în considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei, păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi pacea socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru stabilitatea economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii.

4. Investiţiile străine directe şi corporaţiile transnaţionale

Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist. Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital.

Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital.Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit

interval de timp), riscul (orice investiţie implică un risc, legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de origine), profitul, care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea, destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine.

Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei, iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului). Investiţiile de portofoliu sunt considerate, în general, plasamente pur financiare, iar limita de demarcaţie între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital, diferind, însă, de la o ţară la alta, în funcţie de reglementările în vigoare.

Investiţiile pot îmbrăca diverse forme : de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital, la aranjamente de tip franchising, licenţiere, know-how, contracte de management, fuziuni şi achiziţii de firme, societăţi mixte sau construirea de filiale, aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field investments, acesta din urmă fiind considerat, de altfel, cel mai înalt grad de maturitate al uni investiţii.

De asemenea, investiţiile străine directe, ca flux, pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows).

Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa în luarea deciziilor, mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare, infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată, stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor.

Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine, construirea pe loc gol a unei firme, societăţi mixte etc.

În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii.

Investiţiile străine directe sunt, de asemenea, şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atât de ţările sursă, cât şi de ţările receptoare de investiţii. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează îndeaproape evoluţia economiei mondiale. Recesiunea înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi în scăderea fluxului de investiţii străine directe.

4.1. Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptualeCei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale, forţa

acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale, companii multinaţionale sau firme internaţionale, în sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări, considerată ţară de origine, prin unităţi „de producţie”, controlate într-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”.

Companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative, fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, în timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează, cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor (ca în cazul McDonalds).

Unii dintre autori utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională, subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local (multilocal).

O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea.

Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite.

Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură, dochakuka, care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale.

Richard Robinson consideră că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume: companii internaţionale, companii multinaţionale, companii transnaţionale şi companii supranaţionale.

Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”, care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe, inclusiv calea investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme într-o societate transnaţională.

Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice, fie politicilor adoptate, operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor.

Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională, condusă şi controlată de către persoane sau de către alte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt libere de influenţele naţionale.

Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Până la stadiul de companie globală, o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. O companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică, cel mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează cu străinătatea. Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltarea producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează, adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele. Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale.

Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor existente pe aceasta.

Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atât extinderea, cât şi adaptarea, crearea sau standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv, corespunzător orientării geocentrice a acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă între diferite filiale. Între companiile globale se practică alianţele strategice, respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fără a mai ţine cont de provenienţa lor, ca în cazul unei firme multinaţionale.

Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială.

Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează.

În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. Astfel:

O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare, cât şi alte firme sau instituţii, ca bănci, companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane)

Compania mamă (parent company) este compania care controlează, deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor.

O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Aceştia din urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale.

Indiferent de denumire, termenul generic pe care îl vom folosi în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale.

4.2. Istoricul societăţilor transnaţionaleÎnceputul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. Mărturii evidente ale unui comerţ

internaţional intense există încă de acum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu străinii. Ei întâlneau multe obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri, dificultăţi de transport, diverse reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile.

Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franţa sau Portugalia. Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale în Africa, America sau Asia.

Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială, care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii muncii şi, implicit, a producţiei. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea.

La mijlocul secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol,

precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Compania americană United Fruit

Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la începutul primului război mondial.

În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme, activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. În aceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt, corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având poziţie de oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ.

Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane, simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale.

Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au încurajat S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. În plus, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970.

În anii "50, băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în acţiuni, încurajând fuziunile şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă.

Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi filiale create au fost în scădere.

În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80, s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%.

Potrivit acestei evoluţii, se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor transnaţionale:

Astfel, până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii, şi anume: de firmă şi universul său imediat: clienţi, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate, ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe. Japonezii, ca şi europenii, se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile americane aveau un foarte bun management, constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale. Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din metodele moderne de management japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale celor americane din anii ‘50.

În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, şi anume guvernul ţării gazdă. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor.

În anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte importanţa guvernelor de origine, al patrulea participant la universul societăţilor transnaţionale. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului, comerţului.

Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi.

Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale, impulsionând sau restrângând aceste investiţii, în conformitate cu interesele sale naţionale.

Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor multipli. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional.

Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care au putere politică, iar firmele pot fi afectate in activitatea lor, dacă nu ţin cont de ele. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume.

4.3. Piaţa societăţilor transnaţionaleMediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu intern, unul domestic, unul străin şi unul

internaţional.Mediul, în general, presupune acele forţe care influenţează dezvoltarea şi activitatea unei firme. Forţele

ce definesc mediul unei firme sunt, cel mai adesea, forţe necontrolabile. Acestea dau dimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi sunt externe acesteia, cum ar fi competiţia, variabilele economice, socio-economice, financiare, legale, culturale, tehnologice, etc. Printre forţele asupra cărora o firmă are controlul se numără, de regulă, factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital, resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul). Elementele ce pot fi controlate de către firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Celelalte formează mediul extern.

Mediul extern este extrem de complex. În cazul unei corporaţii transnaţionale, mediul extern este unul domestic, autohton, respectiv acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a firmei, mediul străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional, care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic, precum şi relaţiile dintre filiale, atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. Mediul internaţional este, în ultimă instanţă, „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale.

Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei. Motivaţiile internaţionalizării sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un alt motiv, specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.

Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au delocalizat, practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.

Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale, ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală. Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare.

Ocolirea de bariere vamale, exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite ţări, prelungirea duratei de viaţă a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructură performantă, toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor.

Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini? Cea mai mare parte a investiţiilor străine directe se îndreaptă către ţările dezvoltate, dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o atractivitate din ce în ce mai ridicată. Tradiţional, piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şi Canada), al cărei lider de necontestat este SUA, UE şi Japonia.

Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de neglijat. Dimensiunea pieţei, privită atât din perspectiva numărului de consumatori, cât şi din cea a puterii lor de cumpărare, tendinţa societăţii americane spre consum, infrastructură modernă, acces la un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii, patria tehnologiei ultraavansate, apropierea de pieţele de capital, bogăţia în resurse naturale şi umane, coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură şi dorinţă de consacrare, fac din piaţa americană dezideratul oricărei companii. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile corporaţii îşi au sediul în SUA.

Uniunea Europeană este acum, din perspectiva extinderii, una dintre cele mai largi pieţe ale lumii. Ca şi în cazul SUA, consumatorii de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare, iar investiţiile străine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare, dar mai ales netarifare, ce funcţionează la graniţele Uniunii.

Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva corporaţiilor străine ce acţionează pe piaţa europeană. Principalele domenii de acţiune ale politicii concurenţiale în UE sunt :

eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a abuzurilor de poziţie dominantă. Înţelegerile între firme ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise, iar Comisia Europeană a luat atitudine împotriva Microsoft, pentru încălcarea regulilor concurenţei, respectiv „abuz de poziţie dominantă”;

controlul fuziunilor firmelor, ceea ce înseamnă că orice concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuie supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile derulează o cifră de afaceri mai mare de 250 milioane de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în plan global trebuie să supună atenţiei Comisiei orice fuziune sau achiziţie),

liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol şi deschiderea lor către concurenţă, ca cel al telecomunicaţiilor, gaze, electricitate, transport feroviar, monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat.

Japonia este, ca şi celelalte pieţe, extrem de competitivă, cu o dimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor. Sub aspect cultural, diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai mari. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru consumatorii americani, economisirea este caracteristică celor japonezi. Spiritul de sacrificiu, loialitatea faţă de companie, mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale ţărilor dezvoltate. Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze, iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară. Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia, aleg un parteneriat cu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediu cu care se confruntă.

În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii străine. Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate, atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, cât şi cultural, majoritatea acestora se înscrie în sfera de influenţă a celor dezvoltate. Astfel, America Latină este preponderent în sfera SUA, Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei, dar şi a SUA, Africa în cea a Uniunii Europene.

O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a ţărilor ce formează acest grup. Se detaşează ca importanţă China, care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii străine directe, urmată de celelalte economii din Asia de sud est, India şi ţările latino americane. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist, dat fiind faptul că din mai 2004, 8 dintre ele au devenit membre ale UE, iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană, ca urmare a perspectivei valului doi de extindere, aşteptat în 2007.

Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. Din punct de vedere politic, Rusia încearcă să rămână unul dintre cei mai importanţi actori, iar moştenirea arsenalului armatei sovietice o ajută în acest demers; din punct de vedere economic, deşi confruntată cu foarte multe probleme, Rusia se impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol), dar şi a unei pieţe importante, din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi.

Ţările cele mai sărace, ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele pozitive ale investiţiilor marilor firme. Către aceste ţări se îndreaptă cele mai mici fluxuri de investiţii străine, motivele ţinând, în ultimă instanţă, de sărăcia acestor ţări. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinele care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniu respectiv. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării de origine. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe larg într-un alt capitol.

4.4. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiuneCompararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. Această relaţie poate fi

privită din trei puncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cu ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a rămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective.

4.4.1.Relaţiile cu ţările de origine

Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. În ierarhia celor mai mari companii, doar două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme.

Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări, marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum ale ţării de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manieră. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi britanice, care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu, iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun.

Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.

Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare.

Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine.

Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare.

Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.

Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. De altfel, SUA interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică, ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament.

4.4.2. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdăÎntre activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există, de regulă, o relaţie pozitivă.

Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare.

Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare, efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele:

creşterea numărului locurilor de muncă,

creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune,

transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prin modernizarea producţiei, transfer de tehnologie, crearea de noi ramuri industriale etc.,

creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat, din impozite,

noi practici de management, instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă,

creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi, creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare,

efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din economie la producerea bunului respectiv.

Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective.

Pe pieţele dezvoltate, intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării producţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiind puternice, reuşesc să facă faţă concurenţei, crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale, care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii.

Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui produs. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local. Pe alte pieţe, cum ar fi cea americană, deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume, accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală.

Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori , cum ar fi: numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de competitorii din

ţara gazdă. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a competitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările în dezvoltare;

reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă, concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita, fie în formarea de societăţi mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri;

performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine, ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. Efectul pozitiv, ca urmare a creşterii concurenţei, se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale, a calităţii produselor, a diversificării producţiei etc.;

crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este, în destul de multe cazuri, mai degrabă un mit decât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg la disponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Exemplele sunt multiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist, supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale.

În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloiale, ca mecanismul preţurilor de transfer. Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţin beneficii :

. prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă,

. prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară, reducându-şi astfel expunerea la risc,

. prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă sau un paradis fiscal, atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă,

. prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite, respectiv, prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor.

Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei, ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante, cât şi cadre din ce în ce mai calificate.

Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului, mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi.

Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine, societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive, de marketing sau de alt tip. De altfel, în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor, cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor, a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează.

The World Business Council for Sustainable Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează, prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi al societăţii în ansamblul său.

Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti.

4.4.3. Raportul societăţi transnaţionale-stat. Universul corporaţiilor transnaţionale64.000 de societăţi transnaţionale, 870.000 de filiale, 53.000.000 de angajaţi. Acesta este universul

corporaţiilor transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob! Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile

transnaţionale, în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est, unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale.

Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. UNCTAD, în Raportul asupra investiţiilor străine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale, ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor.

În viziunea UNCTAD, principalele noţiuni utilizate sunt: - Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi intangibile, aşa

cum apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton;

- Vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute, din care se scad TVA şi alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale;

- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată, vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse, ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei companii;

- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce se calculează ca o medie a trei rate, şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor din străinătate în totalul vânzărilor, ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă, în ultimă instanţă, interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională.;

- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnaţionalitate, care este un procent, indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. Numărul potenţial de ţări în care ar putea

avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii, minus 1 (mai puţin ţara de origine). La nivelul anului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii.

Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii, SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14, Germania cu 13, Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici, ca Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale.

Dintre ţările în dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (Hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute în străinătate, conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004, conducea compania General Electric, urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumul vânzărilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall - Mart, urmată de Exxon, General Motors, British Petroleum şi Royal Dutch Shell.

În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). La nivelul anului 2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc., din SUA (99,1%), din domeniul telecomunicaţiilor, doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele străine, urmată de Thomson Corporation, din Canada, în domeniul media, cu un indice de 97,9% şi Holcim AG, din Elveţia, în domeniul materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România), cu un indice de 95,5%. Dintre companiile situate în top 10, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate îl are Vodafone, cu un indice de 84,5%, urmată de British Petroleum, cu 81, 3% şi Total Fina Elf, cu 74,9%.

Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare, dar corporaţiile din aceste ţări devin ele însele firme transnaţionale. Puţine sunt, însă, companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor este din ce în ce mai impetuoasă. Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în străinătate de 5 ori mai mici decât omoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizează o cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est, întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare, doar 5 sunt din Africa de Sud, 2 din Europa Centrală şi de Est, restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi Caraibelor.

Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului. Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate, nici chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil, o companie rusă ce activează în domeniul extracţiei, rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene, cu active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată, Novoship.

În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile transnaţionale şi statele naţiune, un studiu realizat de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială.

Iată câteva dintre concluziile studiului: - din cele 100 de entităţi economice ale lumii, 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale

(comparaţia are în vedere volumul vânzărilor, în cazul corporaţiilor şi PIB-ul, în cazul ţărilor). Acest fapt înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca, Daimler – Crysler decât Polonia, Royal Dutch Shell decât Venezuela, IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan,

- creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor, în perioada 1983-1999, vânzările cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%, iar produsul global mondial cu 27,5%,

- vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale, mai puţin primele 10 state ale lumii,

- deşi deţin 27,5% din activitatea economică mondială, primele 200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0,78% din forţa de muncă globală, iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362,4% în perioada 1983-1999, forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat,

Wall-Mart (cu peste 1.300.000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fie cât mai mici,

- forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă, faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi, dar şi în ţările de origine. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului, Washington DC, DCs K Street corridor. Recent, guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii, ca AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA, ce urmează a se finaliza în anul 2005.

Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia mondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statele naţiune în planul forţei economice este una reală. Globalizarea economiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai complexe.

5. Organizaţii internaţionale

Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii, grupate după mai multe criterii.

Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice, organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii culturale, organizaţii ştiinţifice etc.

Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, în funcţie de statutul membrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale).

În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice internaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale.

5.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor UniteONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături de ONU, şi agenţiile specializate ale acesteia)

sunt, poate, cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată organizaţia cu vocaţie universale, ONU numără astăzi 191 de ţări, ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii, sub aspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune, fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU.

ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial, în 1945, şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani.

Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor membre, precum şi structura organizaţiei.

Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional, de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale.

Scopurile Naţiunilor Unite sunt :- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;- dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a

autodeterminării popoarelor;- cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi umanitare la

nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei, ONU trebuie să acţioneze în

conformitate cu următoarele principii :- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor;- toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Chartei;- diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea

internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie;

- renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale;- membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea, în conformitate cu

prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere;

- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat.

Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Alături de acestea, limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului Economic şi Social.

Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme : Adunarea generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă.

1) Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU. Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele membre ale organizaţiei.

Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. Deciziile importante, ca admiterea de noi membri, probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă.

Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele :- examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,

inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor;- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice

membru al ONU;- poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi

securitatea internaţională’- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic,

social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii, fără nici un fel de discriminare;

- aprobă bugetului Naţiunilor Unite;- alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membri ECOSOC, membrii Consiliului de

Tutelă, judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate), numeşte, la recomandarea Consiliului de Securitate, Secretarul General al ONU.

Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, în septembrie, şi în sesiuni speciale, la cererea Consiliului de Securitate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru, dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore, în aceleaşi condiţii.

2) Consiliul de Securitate. Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională.

El este alcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea Britanie, China, Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. În problemele importante, majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto.

Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei agresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt :

- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale;- recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute;- determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă măsuri ce

trebuie întreprinse în acest sens;- invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri, care nu implică utilizarea forţei,

pentru a preveni sau a stopa agresiunea;- întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor;- exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice;- recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi, împreună cu Adunarea Generală,

numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.

3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social, atât ale ONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia ONU.

ECOSOC:- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi

formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite;- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes;- promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;- organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării Generale, în

domenii de competenţa sa;- se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa ECOSOC.

4) Consiliul de Tutelă - Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu se pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite.

Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72, în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17.

5) Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU, ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţară nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie.

6) Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. Personalul Secretariatului numără în jur de 8.600 persoane, care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt.

Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU. El este, deopotrivă, diplomat, activist, conciliator, avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta Naţiunilor Unite.

Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”, respectiv demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale, a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor.

5.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONUActivând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru

neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente, pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia, structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii. De departe, cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate, singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. Componenţa Consiliului de Securitate, de exemplu, este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial.

Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii, în domeniul economic, ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic, în cadrul ONU, interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei, multe ţări nici nu existau la constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. La ora actuală, se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat fiind, desigur, Consiliul de Securitate. Germania, Japonia, India, Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi, pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. În plus, o astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate.

Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a sărăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate, ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate. Africa, de exemplu, este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent.

Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de două ori mai slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei.

Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie, în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). Unii analişti consideră că, de fapt, ONU a devenit marioneta marilor puteri, în special SUA, făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.

Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la Bagdad călca teritoriul kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii, încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In această situaţie, NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO?

La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. 263 de morţi, din care 12 americani. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi, fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilanţul - mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii, dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.

Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care, în urma intervenţiei armate, nu s-au putu găsi. Scandalurile imense ce au apărut ulterior, precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor, au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse.

În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate, aşa cum aprecia şi Robert Schuman. Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, îşi au corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU, cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa a avut 4 membri fondatori, astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală, pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi internaţionale.

Astăzi, lumea este împărţită în blocuri comerciale, militare şi politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite.

Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii. Numărul mare de membri reprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională, prin intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi.

De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noi membri, ci şi cu problemele acestora. Începând cu anii ’50, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii familii a Naţiunilor Unite. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu, ONU a iniţiat Decadele

Dezvoltării, care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate.

Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an.

Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada 1971-1980, stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori, cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în dezvoltare, cu ritmuri de 6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază, sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0,7% PNB – ul ţărilor dezvoltate.

În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (1981-1990). Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990, precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global.

Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990, la o sesiune specială a Adunării Generale, pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate, stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană, resurse umane şi dezvoltare instituţională, populaţie şi mediu. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare.

În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit, iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut.

Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, la nivelul Organizaţiei, a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”, declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane.

Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8, fiecare dintre ele având ţinte precise . Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015.

1. Eradicarea sărăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv, Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame.

2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare.

3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. Până în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor, iar până în 2015, eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe, la toate nivelurile.

4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani.

5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor.6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi

combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei.

7. Asigurarea sustenabilităţii mediului:- integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor,- combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor,- reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă,- înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de

locuitori ai „oraşelor de carton”,8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să includă:- dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis, bazat pe reguli, previzibil şi

nediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă, dezvoltare şi reducere a sărăciei, atât la nivel naţional cât şi internaţional,

- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări, respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora, extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări, anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei.

- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate,- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan

naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung,- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele

esenţiale pentru ţările în dezvoltare,- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor

tehnologii, în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.Care este situaţia după patru ani? Un raport ONU prezenta situaţie realizărilor şi a domeniilor în care

mai sunt multe de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în progres, dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente.

În ceea ce priveşte obiectivul 1, reducerea sărăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres, iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete. Pentru al doilea obiectiv, atingerea educaţiei primare la nivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene, celelalte regiuni marcând progrese, chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est).

Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional, pentru fiecare ţară în parte, şi organismele internaţionale, la nivel global, vor reuşi să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane.

5.1.2. Sistemul Naţiunilor UniteAlături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate,

programele şi fondurile Naţiunilor Unite. Aceste funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. Agenţiile specializate au propriul buget, propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie.

Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără:

1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şi strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. Sunt 5 astfel de comisii regionale, şi anume:

- Comisia Economică pentru Africa (ECA);- Comisia Economică pentru Europa (ECE);- Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC);- Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP);- Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA).

2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite, coordonate în cea mai mare parte de ECOSOC

- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în 1946, este singurul organism dedicat în exclusivitate copiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea acestora.

- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), creată în 1964, are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice, în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare. Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului, un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.

- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană.

- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în 1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.

- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în 1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor, strategii de dezvoltare şi ale populaţiei, egalitatea femeilor etc.

- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, cea mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă).

5.2. Fondul Monetar Internaţional

5.2.1. Crearea F.M.I.Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan internaţional privind

reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. În acest context, în iulie 1944, a avut loc în S.U.A., în localitatea Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări.

Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. atâta timp cât nu este membru F.M.I..

Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu F.M.I. prin consultări şi recomandări, însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în mod direct în activitatea acestuia.

5.2.2. Statutul şi obiectivele F.M.I.Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare (printre care, cel din

1968 a instituit DST-urile). F.M.I. i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică, un sistem de organe de conducere, un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut.

Obiectivele principale ale F.M.I. sunt :. să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii permanente, care

să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale; . să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducându-şi astfel

contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului lor naţional;

. să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;

. să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional;

. să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

5.2.3. Funcţiile F.M.I. Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit

al balanţei conturilor curente, specificându-se expres, în articolul VI, că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sau prelungite de capitaluri.

Corespunzător acestor principii şi precizări, principalele funcţii ale F.M.I . sunt :

supravegherea politicilor financiar valutare - funcţia iniţială a F.M.I., care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi, a sistemului monetar, preţuri, şomaj, strategii de dezvoltare, reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia, cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din trei din principiile adoptate de către F.M.I., respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări, ale căror monede pot fi afectate.

asistenţa financiară - constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial, în prezent, cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare. Creditele acordate de către F.M.I. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de

stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului. Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale F.M.I. depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.

asistenţa tehnică se realizează prin: trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de expertiză ale F.M.I. pregătire şi formarea funcţionarilor publici, în acest scop funcţionează în cadrul Fondului două

instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare etc.

consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

5.2.4. Organizarea F.M.I. şi resursele acestuiaF.M.I. este condus de următoarele 3 organisme :1) Consiliul Guvernatorilor, este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o dată pe an,

având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă. Regula este că fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 dolari subscrişi.

În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi, S.U.A., care singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.

2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care, fără să aibă o cotă-parte foarte mare, sunt creditori foarte importanţi ai F.M.I. (Arabia saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate, in principiu, pe zone geografice. În acest din urmă caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.

3) Directorul general este, prin consens, un european şi conduce Fondul sub controlul administratorilor. Sediul F.M.I. este la Washington, D.C.5.2.5. Mecanismele de finanţare ale F.M.I.

F.M.I. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale.

Resursele F.M.I. sunt constituite, în principal, din contribuţii pe care trebuie să le verse statele pentru a deveni membre ale organizaţiei. Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi".

Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari, iar în prezent sunt exprimate în D.S.T. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică, comparativ cu cea a celorlalţi membri. Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori economici, incluzând PIB–ul, tranzacţiile de cont curent, rezerve oficiale. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultima creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999, creşterea generală cu 45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale, riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor de capital. Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. 3.

Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de conducere.Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei

asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se acordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.

Conform celei de-a doua modificări a statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza, prin trageri, tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur), tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare

compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale, prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite, dacă tragerea iniţială nu este suficientă.

În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află.

Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarele facilităţi : aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în deschiderea unor linii de credit pe

termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. Condiţiile de creditare, favorabile de regulă, prevăd perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani, dobânzi standard ale F.M.I. (în jur de 5%), comisioane de serviciu (0,5% din suma disponibilizată), şi comisioane stand-by, care, de obicei, se compensează cu cele de serviciu,

facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă; pentru a obţine accesul la aceste facilităţi, ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să cuprindă estimări macroeconomice, măsuri structurale, fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate,

facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă, celor mai sărace ţări, în condiţii de extindere pe 3 ani, cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0,5%.

finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform principiilor stabilite de o.n.u., care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale,

finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei, comerţului sau preţurilor, precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici active de stimulare a dezvoltării.

Începând din anul 1962, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării.

Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător, deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. Asistenţa este de regulă limitată la 25% din cota ţării membre, deşi pot fi asigurate sume până la 50% din cotă, în anumite circumstanţe.

Rolul pe care-l joacă F.M.I. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, F.M.I. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie.

Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%, dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele Fondului Monetar Internaţional sunt limitate, practic, la cotele părţi ale membrilor, împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi, creditele F.M.I. deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare.

În ceea ce priveşte rolul F.M.I. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării, aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al Fondului, domnul Michel Camdessus, acesta a crescut şi s-a schimbat foarte mult, ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. Fondul trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. Volatilitatea, speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate. Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, pentru a recâştiga stabilitatea monetară.

Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre, în special ale celor în dezvoltare. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, rolul Fondului sporeşte în

noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană. Finanţările acordate de F.M.I. sunt importante prin ele însele, dar, în acelaşi timp, şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de finanţare. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile, de a asigura creşterea economică, o creştere economică reală, durabilă, respectiv o combatere a şomajului, inflaţiei, a îndatorării excesive.

Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare, în special sub impulsul procesului de globalizare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au pus F.M.I. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la cursurile flotante.

5.2.6. Necesitatea perfecţionării F.M.I. După o jumătate de secol de existenţă, F.M.I. se află în faţa unor noi provocări. Criticile exprimate la

adresa Fondului nu s-au împuţinat, din contră, tot mai multe voci consideră această instituţie una perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate, mai ales intereselor S.U.A.

Printre criticile cele mai des întâlnite adresate F.M.I. se pot aminti : Fondul a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de sub control . Acest lucru este

argumentat mai ales prin prisma faptului că F.M.I. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza asiatică, îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile acestor ţări. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat magnet pentru investiţiile internaţionale, fiind cunoscută drept cea mai dinamică regiune a globului. În plus, sunt foarte multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile de viaţă pentru o populaţie de peste 1,4 miliarde de oameni din ţările în dezvoltare.

F.M.I. este acuzat de lipsă de transparenţă, de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute, oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare. Tot în cazul crizei asiatice, Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guvernele acestor ţări, după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici. Ca o recunoaştere a acestei situaţii, Fondul a acceptat constituirea unui grup de experţi din afara instituţiei, care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga, în 2000

Criticile F.M.I. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. Nu de puţine ori, Fondul este acuzat că nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile. De altfel, un specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare, John Cavanagh aprecia că în multe privinţe, F.M.I. este ca un medic din evul Mediu, pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul, tratamentul fiind acelaşi. Pe termen scurt, ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi, dar pe termen lung, efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos. De altfel, şi în cazul României, condiţia impusă de F.M.I. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital pentru echilibrarea balanţei de plăţi, într-o perioadă când condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure, n-ar fi condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării, cu efecte negative deosebit de grave pe termen lung. Se pare că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă rău.

Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză. Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de multe ori F.M.I. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective. Liberalizarea comerţului, a preţurilor, a cursului de schimb au condus la scăderea producţiei, creşterea dramatică a şomajului, a deficitului balanţei de plăţi, erodarea puterii de cumpărare, toate acestea constituind fenomene preponderente în ţările aflate în tranziţie. Aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în ţările respective.

F.M.I., în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional, este incapabilă, în opinia foarte multor specialişti, să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. Tot mai multe voci susţin că o criză în S.U.A. sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar internaţional. Este, într-adevăr, un scenariu catastrofic, dar, pe de altă parte, crizele din Mexic, Asia de Sud-Est şi Argentina au arătat o vulnerabilitate deosebită a sistemului.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F.M.I. la noile realităţi mondiale, inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. Întărirea supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii.

Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz, managementul economic modern se conduce pe acelaşi principiu ca şi războiul modern, şi anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori, în cazul războiului) şi

beneficiari deciziilor (victimele). „Din hoteluri luxoase, se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”.

5.3. Grupul Băncii MondialeBanca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) este cel de-al doilea organism

creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods, în S.U.A.

B.I.R.D. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei organisme, împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.), înfiinţată în anul 1988.

B.I.R.D. are în prezent 183 ţări membre, ţările care au aderat la F.M.I. devenind membre şi la B.I.R.D., conform acordurilor semnate la Bretton Woods.

Conducerea Băncii este asigurată de: Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale; Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia supleanţi; Preşedintele, care conform tradiţiei, este american; Consiliul consultativ; comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea

ce priveşte recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate împrumuturi.

Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el mai reprezintă, de asemenea, Armenia, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Republica Moldova şi Ucraina).

Resursele financiare ale Băncii constau din: cotele subscrise de fiecare ţară membră; venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii; fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale financiare a obligaţiunilor emise, sau prin

contracte directe cu băncile centrale ale ţărilor membre; venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate; împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special, de pe pieţele ţărilor membre şi în

Elveţia).Principalele obiective ale B.I.R.D ., în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton

Woods, sunt următoarele: sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în

scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;

încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse;

stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor, contribuind astfel la sporirea productivităţii, ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;

coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;

ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. După 1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.

În vederea realizării acestor scopuri, Banca îşi organizează şi îşi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. În acest context, se poate afirma că Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.

Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi secundare , în rândul cărora se înscriu:

Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale, cum au fost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii 1957-1958, negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru amenajarea bazinului fluviului Indus, în anul 1960 etc.

Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale, a cărei activitate, începând din iulie 1960, se axează pe următoarele aspecte:

. finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre;

. acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private, fără a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră;

. studierea raportului care există între rata de schimb, politicile tarifare, cele fiscale şi practicile de contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiunea industrială, pe de altă parte;

. furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor financiare;

Asistenţa tehnică. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică sub diverse forme, printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini, cu sprijinul propriilor ingineri-consultanţi; acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare regionale etc.;

Înfiinţarea unor consorţii bancare, în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de asistenţă financiară, în special pentru ţările în dezvoltare, în vederea realizării unor proiecte de anvergură;

Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, în septembrie 1960, care are drept scop:. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;. finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase, pentru realizarea unor investiţii, în

condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse, din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare internaţionale;

. stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului, prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora, în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională;

. finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace, care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului;

. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate. Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor, în anul 1988, ca o continuare a

Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii, cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a guvernelor interesate normele de procedură, de natură a rezolva diferendele;

Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale, care solicită sprijin în legătură cu diverse probleme.

Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de credite în condiţii mai avantajoase.

Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel: * creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre, cu predilecţie pentru

restructurarea şi retehnologizarea industriei, pentru agricultură, producerea şi distribuţia de energie electrică, infrastructură, echipamente portuare, industria siderurgică, chimică, învăţământ, sănătate, planificare familială, protecţia mediului etc.;

* creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului, ci ele sunt destinate direct furnizorului, în conformitate cu documentele justificative. Uneori, solicitantului i se remite doar suma ce acoperă o plată deja efectuată;

* solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. În acest sens, B.I.R.D. foloseşte drept criteriu P.N.B. pe locuitor, pentru aprecierea nivelului de dezvoltare. Având în vedere deteriorarea raportului de schimb şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul P.N.B. pe locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a Băncii Mondiale, a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în 1973), la 2650 de dolari. De altfel, o particularitate a activităţii Băncii Mondiale, spre deosebire de F.M.I., este aceea că acesta din urmă acordă credite tuturor membrilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, în funcţie de cota de participare la capitalul F.M.I., pe când Banca Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare. Problema reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite), este examinată anual de Comitetul Împrumuturilor. Prima reclasare s-a produs în anul 1967, când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la creditare. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat, respectiv Finlanda, Grecia, Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore, Spania şi Venezuela;

* proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii, uneori în colaborare cu personal aparţinând şi altor agenţii O.N.U. sau experţi consultanţi, angajaţi special în acest scop. Principalele elemente urmărite sunt:

aspectul economic al proiectului, utilizarea resurselor interne etc.; aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie, exploatarea proiectului, amplasamentul,

dimensiunile, procedeele de execuţie, echipamentele ce urmează a fi folosite etc.); aspectul instituţional, organizatoric şi managerial, respectiv posibilitatea de a recruta personal

local în vederea executării proiectului; aspectul comercial, referitor la aranjamentele pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale

necesare în timpul executării proiectului, cât şi pentru acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea produselor ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului;

aspectul financiar, care se referă la evaluarea fondurilor necesare în timpul executării proiectului şi a sursei de procurare a acestora, precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare terminării lucrărilor.

Aşa cum am mai arătat, Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar Internaţional, promovând programe de ajustare structurală, pe termen lung, (F.M.I. vizează mai ales politici de stabilizare, pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte:

stabilirea unor politici monetare şi de credit, menite să limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate, apelarea la credite poate duce la formarea unui cerc vicios, în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi, şi aşa deficitară;

realizarea unei politici valutare, care să permită folosirea raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea exporturilor;

reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursa de inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor - prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă, prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor guvernamentale, concomitent cu restructurarea acestora;

mobilizarea economiilor interne, prin politici fiscale şi financiare; rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar, privatizarea acestora; îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici economice interne; reforma aranjamentelor instituţionale, în vederea susţinerii procesului de ajustarea, liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior, astfel încât acesta să contribuie la creşterea

economică a ţărilor mai puţin avansate.Rolul instituţiilor financiare, din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar Internaţional şi

instituţiile Bănci Mondiale, în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială, mai ales în termeni de stabilitate monetară şi financiară, dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate, porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice, cât şi efecte negative. Neajunsurile asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate, în special, nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate, care să le permită rambursarea ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru relansarea economică. Nu de puţine ori, aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plăti dobânzile.

Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai sărace, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte , şi anume :

identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe, prin concentrarea atenţiei asupra acesteia; găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări, prin intermediul căreia să fie susţinută reforma; îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de

către alţi donatori; conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea

rezolvării problemei datoriei externe; necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate de cele două instituţii.Cu alte cuvinte, rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat, în conformitate cu problemele pe

care le au ţările în dezvoltare, adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai mari.

6.Economia mondială între globalizare şi integrare

Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale.

Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii ‘70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.

Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „... trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii, care vor compune naţiunile...”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.

Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii economice naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale.

Cu toate acestea, există şi opinii conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice.

Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale.

În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export, mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare.

Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior.

După anii ‘ 80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc: întărirea sectorului financiar, evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură, întărirea sistemului companiilor private, evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate

conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi, modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale. De altfel, specialiştii consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare, de fapt a

modelului japonez de dezvoltare, considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială orientată către export.

6.1.Definirea globalizării. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.

În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea este o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără precedent la scară mondială.

Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale, care pot fi private, instituţii publice sau guverne. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului).

Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, ea implică un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei, distribuţiei, consumului, decât pe pieţe naţionale autonome. Ea implică, de asemenea, creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum, accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori societăţile transnaţionale.

Dintr-o perspectivă mai practică, globalizarea reprezintă, aşa cum arăta preşedintele grupul american ABB, „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte, de a produce ce doreşte, de a se aprovizioneze de unde doreşte, de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli sociale”.

Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. În cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei, de fapt de globalizare a procesului de producţie, corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial.

În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei, un alt factor al globalizării îl reprezintă comerţul internaţional. Comerţul internaţional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producţia globală. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale!

Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecinţă principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un fac evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţio tor dinamizator al comerţului internaţional. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 – 2000 de 3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o nal.

Cu toate acestea, evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependenţele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. În ceea ce priveşte termenii schimbului, se constată o înrăutăţire a acestora, mai ales pentru ţările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate.

Deşi liberalizarea comerţului internaţional, în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, este un fapt de necontestat, aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în ţările dezvoltate. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. Se apreciază că în comerţul cu produsele textile, restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare, rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste produse, se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor ţări. Accesul greu al produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura acestor ţări, care este şi aşa puţin performantă. De cealaltă parte, sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină, care este excedentară în aceste ţări.

Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora. Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare, creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate, gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de interes pentru ţările dezvoltate comparativ

cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare, dificultăţile înregistrate de ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O.M.C., etc.

O altă componentă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. Conform datelor publicate de PNUD, între 1980 şi 1995, fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori, iar exporturile de bunuri şi servicii, de 1,5 ori (considerând anul 1980=1). Mai mult de 1,5 trilioane USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare, afectând toate ţările lumii,chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate . Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra întregii economii mondiale criza din Asia.

Dar poate că mai mult decât orice, revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet, pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. Scăderea costurilor tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării.

Dincolo de aceste aspecte, succint prezentate, interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt ignorate, pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare, ci o realitate, care, dacă va persista, nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70, precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această regiune. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase, după unele aprecieri, ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ. Japonia este considerată, intr-o oarecare masura, o victima a fenomenului de globalizare. Criza financiara din 1997 din Asia de Sud Est a afectat foarte puternic economia japoneză, care nu a avut puterea să revină. Aşa cum deschiderea către piaţa mondială din deceniile opt şi nouă a favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei, expunerea economiei la fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii, ci implică şi riscuri şi nesiguranţă.

Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării, cum ar fi ţări ca Madagascar, Niger, Venezuela devin din ce în ce mai izolate, cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare – majoritare în exporturile lor. Consecinţele globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini.

Cu toate progresele înregistrate, inegalităţile dintre ţări sporesc. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997, de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. În anii ’90, cea mai bogată cincime a lumii deţinea, comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:

86% din P.I.B. mondial, faţă de 1% 82% din pieţele mondiale de export, faţă de 1%, 68% din investiţiile străine directe, faţă de 1%, 74% din liniile mondiale telefonice, principalul mijloc de comunicaţie de azi, faţă de 1,5%.

Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii şi persoane:

ţările membre OCDE, cu 19% din populaţia globului, deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii, 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet,

cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului, şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani, la mai mult de 1 000 de miliarde USD. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor,

valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporaţii, cu riscul erodării concurenţei. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă, cu 31 miliarde USD, iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor, 86% din piaţă, cu 62 miliarde USD,

în 1993, 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării.

Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce. Iată câteva opinii împotriva globalizării :

Impactul globalizării, împreună cu partea sa naţională – neoliberalimul (cu acel trio infernal liberalizare, deregularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale, încălzirea planetei, războaie şi intoleranţă.

Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi mentalităţi. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale şi umane ale lumii.

Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism, strămoşul capitalismului. Globalizarea este consecinţa la scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. În acest sens, globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale care par vechii conchistadori, dar cu serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de liber schimb şi împrumuturi condiţionate. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga întreaga populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă

Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în mâinile unei elite supreme a bărbaţilor

În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din bani. Este o ruletă rusească la nivel mondial. Investitorii instituţional au 210 000 miliarde USD la dispoziţia lor. Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor ţărilor industrializate. Între 1800 şi 2000 de mld. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb, sustrăgându-se salariaţilor şi mediului. Pieţele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii.

Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie, creşterea violenţei, degradarea ireversibilă a mediului. O lume în care 30 mil. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost luată pâinea de la gură!

O nouă formă a colonialismului corporatist, care afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările bogate.Un proces de răspândire a Mc-culturii, respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de băuturi răcoritoareGlobalizarea înseamnă, însă, şi multe oportunităţi : - Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state.- Internaţionalizarea producţiei, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producţie, ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine.- Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către pieţe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate.- Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei, ceea ce are efecte benefice asupra producţiei, diversităţii de bunuri şi servicii, la difuziunea cunoştinţelor, a progresului şi, în final, la creşterea productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor. 6.2. Statul şi globalizareaUnul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului in acest context. Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul transformărilor economice şi sociale pe care le impune noul tip de relaţii internaţionale care se nasc. Mai este statul la fel de puternic ca acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească atribuţiile clasice? Statele, acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi adaptându-se procesului de globalizare, a trecut de la poziţia statului strategic, al statului dezvoltării, la statul competiţional. Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de puternice, în încercarea de a face faţă provocărilor lansate de creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre probleme, care s-au transformat în probleme globale.Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfăşurare a activităţii economice. Statul era apărătorul dreptului de proprietate, cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate monetară, la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de măsura etc.)Statul este de asemenea, producător distribuitor. Acest rol este reflectat de întreprinderile publice, de serviciile de transport asigurate de către stat, de implicarea sa în sistemul financiar şi bancar. De asemenea, rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. Statul se implică în redistribuirea veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării generale, acţionând pentru susţinerea claselor defavorizate, prin finanţarea asistenţei sanitare, asistenţei sociale etc.Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în

societate. Rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator, dat fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaţionale. Dreptul de copyright, sistemul evitării dublei impuneri, liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare sunt în mare parte reglementate la nivel internaţional, statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional reglementările internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea naţională să ofere maximum de avantaje. Şi în domeniul cursului de schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator, dat fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor financiare îl obligă să intervină mai ales în creionarea acelor politici care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional.În ceea ce priveşte ipostaza de producător, competiţia a forţat statul să funcţioneze pe principiile economiei de piaţă. Poate că aici este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la statul strategic, al dezvoltării către statul competiţional. Criza proprietăţii publice a determinat masive privatizări în perioada anilor ’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate, iar în ceea ce priveşte ţările foste comuniste, nicicând nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai concentrată. Industrii, altădată considerate strategice şi privite ca definind „tăria” statului, au fost privatizate pentru că au devenit extrem de costisitoare. Până în anii ’80, puţini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice, a industriei siderurgice, a construcţiei de drumuri, construcţiilor navale sau a chimiei. Astăzi, aceste industrii se mai afla în proprietatea statului în foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare au recurs la trecerea lor în proprietate privată.Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce mai dificilă apartenenţa la un anumit stat a marilor firme. Substituirea importurilor, considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale economice, a devenit o strategie din ce in ce mai puţin aplicată, tot mai multe state îmbrăţişând orientarea către export, legând din ce în ce mai mult economia lor de economia globală.Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un agent economic ineficient, de aceea rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile internaţionale, pe susţinerea cercetării, implicare în creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, decât pe acela de producător activ.Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor, globalizarea a impus anumite modificări. Multe dintre aspectele ce ţin de bunăstarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale. Sărăcia este considerată a fi cea mai gravă dintre problemele globale, iar comunitatea internaţională reclamă acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. În aceeaşi categorie sunt incluse şi problemele legate de mediu, reglementările internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor necesare atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementări asemănătoare). Chiar şi în domeniul forţei de muncă, considerată drept cea mai puţin globalizată dintre pieţele internaţionale, înţelegerile dintre firme, nevoia de a adopta practici mai flexibile de angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investiţii străine constituie exemple de redefinire a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare.Întrebarea ce revine ca un lait motiv este dacă statul va dispărea. În opinia noastră, statul se afla la ora redefinirii atribuţiilor sale, atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte, în funcţie de gradul ei conectare la lumea globală. Măsura în care o naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema care a intrat in atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu, existând preocupări privind calcularea unui indicator care să reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. Un astfel de indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine, numit indicele globalizării, care este un indicator compozit, multidimensional, ce include in componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică, care determină gradul de angajare politică internaţională a statului (nr. de prezenţe în organizaţii internaţionale, participări la misiuni de menţinere a păcii ale ONU, număr de ambasade străine găzduite de fiecare ţară), componenta tehnologică, ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (nr. de utilizatori internet, nr. de gazde internet, gazde internet sigure), componenta personală, ce priveşte mişcarea (în mare parte fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional, trafic telefonic internaţional, transferuri transfrontaliere) şi componenta integraţionistă, ce determină gradul de interdependenţă al economiei respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale, de investiţii străine directe, de investiţii de portofoliu, plăţi externe). Intr-un clasament realizat pentru 62 de naţiuni, acest indice plasa pe primul loc, drept cea mai globalizată naţiune, Irlanda. Dincolo de aceste aspecte, fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. Ne modelează atitudinile, aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Aşa cum aprecia şi Kofi Annan - “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze pentru toţi, în final, ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică, echitate, securitate, educaţie, regândirea cadrului instituţional internaţional, transparenţă, protejarea mediului, o mai bună guvernare globală, care să asigure o mai largă distribuire a oportunităţilor, un mediu propice creşterii economice echilibrate si includerea celor

marginalizaţi.Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naţionale îşi bazează relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii şi cu niveluri de dezvoltare economică diferite îşi reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile.Dezvoltarea relaţiilor comerciale şi cooperarea internaţională, ca şi intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

- grupările regionale preferenţiale, precum şi uniunile vamale şi zonele de liber schimb cresc acumularea naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s - au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat;

- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita

liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate.Ca factori exogeni menţionăm :- modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zonă,

fi în alte zone;- încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate

din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii

care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

Zona de liber schimb se compune din naţiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative din calea liberei circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze politica comercială proprie faţă de ţările terţe.

Un exemplu, în acest sens, îl constituie AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) înfiinţată prin Convenţia de la Stocholm, din 4 ianuarie 1960, din care mai fac parte astăzi Norvegia, Elveţia, Lichtenstein şi Islanda. Alt exemplu, mai recent, este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada, SUA şi Mexic.

Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. Într-o uniune vamală, statele semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din cale

schimburilor lor comerciale şi, în plus, decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună, care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun.

MERCOSUR (Piaţa comună a Americii Latine) ale cărei ţări membre (Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995, reprezintă o ilustrare mai recentă a unei uniuni vamale.

Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică decât zona de liber schimb, deoarece ea cere ţărilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. Ori, orice iniţiativă în materie de politică comună constituie un pas către uniunea economică. În alt sens, într-o zonă de liber schimb, de eliminarea taxelor vamale între parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă, pentru a evita ca un produs care provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi să intre liber în celelalte. Într-o uniune vamală, o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre frontierele externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. Uniunea vamală permite, astfel, libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar omogen. Ea constituie o bază de pornire pentru realizarea unei pieţe comune.

Piaţa comună este superioară uniunii vamale, realizând comerţul liber cu servicii, libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere (libera circulaţie a factorilor de producţie). În plus, eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulaţii a mărfurilor, poate duce la reducerea obstacolelor netarifare, ceea ce conduce cu siguranţă la armonizarea normelor tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor.

Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune, aceasta nu s-a realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986).

Uniunea economică adaugă caracteristicilor pieţei comune, armonizarea politicilor economice şi sociale.

Politica agricolă comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială din cadrul CEE.

Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună, care să circule între ţările membre şi o politică monetară unitară, comună, pentru ţările membre.

Exemplul cel mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa, prin introducerea monedei unice EURO, precum şi crearea Băncii Centrale Europene, responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică monetară în ţările care au aderat la moneda unică.

Uniunea economică totală implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii.

În fine, cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică, ce implică, pe lângă o politică externă şi de securitate comună, o cetăţenie comună, o constituţie comună şi un guvern comun.

Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care est în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Se aşteaptă ca până în anul 2007, numărul acordurilor regionale negociate să crească la 300. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. În general ţările mici, în dezvoltare, sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). Pentru aceste ţări, speranţele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pieţelor mari regionale, care poate asigura o protecţie sporită, concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivaţii ale opţiunii acestor ţări. Comerţul internaţional constituie un factor mult mai important în cadrul dezvoltării economice pentru ţările mici decât pentru ţările mari. De aceea, pentru acestea, regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală.

Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Grupările integraţioniste regionale sunt extrem de diferite şi sub aspectul motivaţiilor ce determină ţările să iniţieze astfel de acorduri. Impulsionarea comerţului dintre statele, cel mai adesea, vecine, accesul la o piaţă de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină, compensarea deficitului sau excedentului de forţă de muncă (în funcţie de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre motivaţiile economice. Multe dintre ţări sunt animate şi de interese politice. Apartenenţa la o grupare integraţionistă poate oferi garanţii de securitate deloc de neglijat. Afinităţile culturale, istorice reprezintă, de asemenea, motivaţii ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. Surmontarea unor dificultăţi legate de distanţa dintre parteneri şi dorinţa de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state, ca urmare a eliminării taxelor vamale, a reprezentat o motivaţie pentru ţările insulare, în special, în dorinţa acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creşterea comerţului exterior.

Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce priveşte gradul de instituţionalizare. Majoritatea se bazează pe concesii comerciale reciproce, existând, în acest sens un forum pentru negocieri, dar frecvenţa acestora diferă de la caz la caz. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent negocieri bilaterale, numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanţe multinaţionale care să arbitreze în cazul apariţiei unui dezacord între statele membre. Multe dintre acordurile comerciale preferenţiale sunt mai ambiţioase în ceea ce priveşte angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a prevederilor acestora.

Şi din punct de vedere instituţional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale. Grupările din Asia şi Pacific, spre exemplu, sunt mai puţin instituţionalizate decât cele din America Latină sau America de Nord. În general, gradul de instituţionalizare este direct proporţional cu profunzimea integrării. Cea mai instituţionalizată grupare este Uniunea Europeană, în Asia Pacific, neexistând nici o uniune vamală, nu este nevoie de o structură instituţională pentru negocierea cu alte state din afara acordului.

Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au urmărit armonizarea politicilor lor economice, asigurând, în funcţie de gradul de integrare, libera circulaţie a produselor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă. Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea.

Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor naţionale, respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament de integrare regională. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui fenomen şi în alte părţi ale lumii.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale.

Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente :

- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea rolului în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie;

- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global.

S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi, în raport cu terţii. Pe de altă parte se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

În fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China, Japonia şi alte ţări din regiune.

Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată şi pe câteva direcţii , cum ar fi: efectele de creare de comerţ. Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are

efecte de creare de comerţ, permiţând surselor de aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puţin eficiente. Efectele de creare de comerţ sunt cu atât mai mari, iar cele de deturnare de comerţ cu atât mai mici cu cât: comerţul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului, partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat şi o economie cât mai diversificată, apropierea preţurilor produselor comercializate în interiorul grupării faţă de preţurile mondiale este mai mare, nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării era mai ridicat, ţările au dimensiuni mari, nivelul taxelor extragrupare este mai redus.

Veniturile din taxele vamale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. Implicarea în astfel de acorduri implică restructurarea sistemului vamal şi fiscal, ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme între membri grupării, cu efecte benefice, dar şi cu costuri pe termen scurt.

Investiţiile străine directe. În general, efectele sunt benefice, pentru că acordurile comerciale regionale presupun o piaţă mai mare, un cadru legislativ armonizat, elemente favorizante investiţiilor.

Concurenţa. Blocurile comerciale regional induc o creştere a concurenţei, ceea ce are efect asupra creşterii eficienţei şi eliminării monopolurilor. De asemenea, se crează premise pentru apariţia economiilor de scară, acces liber la o piaţă mai mare, pentru iniţierea de reforme economice, cu efecte directe asupra creşterii concurenţei, pentru integrarea la nivel de firmă (aşa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). De cealaltă parte, instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării, are efect de reducere a concurenţei.

Acordurile comerciale regionale constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe:

- beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale,

- efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări,- măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,- măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt

adecvate situaţiei internaţionale actuale, - diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter

integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC şi grupările regionale, pe de altă parte. Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind

faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului. Implicarea în acorduri regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. În plus, nu

există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale, neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comercială globală, nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Blocurile comerciale regionale satisfac cerinţele anumitor grupuri de interese, care, ajungând la o anumită suficienţă, nu mai manifestă nici un fel de interes pentru liberalizare. De altfel, din ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial. În plus, creşterea forţei blocului în comerţul internaţional poate face dificilă exercitarea vreunei presiuni în cazul în care tendinţa către protecţionism devine evidentă.

Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste, în dorinţa acestora de a deveni membre UE; încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care a condus la un blocaj în negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.

În concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic, politic şi social.

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una

dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza dominaţia potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.

Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti-comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transforma, potenţial, zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor.

Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.

Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială.

Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au

caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă. La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică,

spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură, rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate).

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998. Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare

de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui

dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un

reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare. Se impune acum organizaţiei APEC identificarea celor mai bune mijloace de a sprijini eforturile continue în această direcţie.

Integrarea în AfricaIdeea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii

ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări, ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale , din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri, COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri, ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu 15 membri, ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri, SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri, IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri, CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale: UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând

ECOWAS, MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS, CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinând

ECCAS, CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, aparţinând

ECCAS, EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC, IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC, SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2

ţări).Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic

mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi

acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină.

Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.

NAFTANegocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992, după 14 luni de la începerea lor.

Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând pentru 1.100 de pagini. Realizarea lui a necesitat cca. 200 de sesiuni de negocieri şi şapte sesiuni ministeriale. La acel moment, preşedintele Bush comenta: „Ziua de azi reprezintă începutul unei noi ere pe continentul nostru.” Era astfel creată cea mai mare, bogată şi productivă piaţă din lume, o piaţă de 6 trilioane USD, cu peste 360 de milioane de consumatori şi de 5.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan.

Pe 17 decembrie 1992, cei trei şefi de state au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber Nord-Americană.

Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. Un exemplu în acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945, când economia mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA.

Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană. Observatorii procesului european şi, în special, criticii NAFTA, notau că experienţa europeană a fost una de lungă durată şi deliberată, oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul.

O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE şi pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai puţin dezvoltate. Dacă în cadrul CEE, în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5,4 bilioane USD, NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri.

O altă diferenţă este cea politică. Piaţa comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică. De asemenea, CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile înainte de a intra în comunitate. NAFTA nu urmăreşte acest lucru, un exemplu în acest sens fiind şi criticile sistemului politic mexican. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.

NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale.

Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi fără să se acorde mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, aceasta va fi acaparată de media din SUA. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază şi

industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Comisia de Comerţ Internaţional a SUA a prognozat că NAFTA va genera o creştere între 0,02 şi 0,5% a PIB în SUA şi peste 11,4% în Mexic. Cei care vor avea mai mult de câştigat de pe urma creării NAFTA vor fi cei care beneficiază de tehnologie şi capital. Pot fi incluşi aici bancherii şi producătorii de utilaje, computere, produse farmaceutice, echipamente de telecomunicaţii. Foarte mult vor avea de câştigat şi consumatorii. Astfel, o familie care trăieşte la graniţa SUA va economisi circa 50 USD lunar datorită preţurilor mai reduse plătite pentru produsele mexicane.

Cei care vor avea de suferit sunt industriile bazate intensiv pe munca fizică, protejate de bariere de import şi pentru a căror produse există un avantaj comparativ în Mexic. Aceste industrii sunt cea textilă şi cea a îmbrăcămintei. Deoarece în aceste industrii lucrează în cea mai mare parte femei, minorităţi sau personal slab calificat, aceasta va determina o pierdere a locurilor de muncă, pierdere care însă va fi mult mai mare decât numărul locurilor de muncă nou apărute. Vor avea, de asemenea, de pierdut şi producătorii din moment ce singura raţiune a lor de existenţă era puternica protecţie tarifară. De asemenea, şi producătorii americani de fructe şi vegetale vor avea de suferit datorită căderii taxelor vamale pentru produsele venite din Mexic. În mod similar, producţia de citrice a SUA va fi lovită de crearea NAFTA.

Deoarece culturile mexicane sunt localizate cu mult în sud, nu vor mai fi lovite de frigurile periodice aşa cum se întâmplă în SUA. Costurile anuale de producţie în SUA sunt în jur de 270 USD/ha, în comparaţie cu cele din Mexic de 230 USD/ha, datorate costurilor mai reduse cu forţa de muncă, standardelor de sănătate şi siguranţă foarte înalte în SUA, costurile legate de pământ ridicate din SUA, standardelor de mediu.

Se poate spune că în Mexic vor fi câştigători aceia care vor produce în vederea exportului către Canada şi SUA. În timp ce producătorii de citrice şi vegetale vor avea de câştigat în urma intrării în vigoare a NAFTA, agricultura mexicană va avea în general de suferit de pe urma dezavantajelor structurale în comparaţie cu agricultura SUA. Cele mai multe ferme mexicane sunt decapitalizate. Agricultura suferă de pe urma unui slab marketing şi a unei slabe infrastructuri. Mexicanii trebuie să intre, de asemenea, în competiţie cu fermele din SUA şi Canada care se bucură de un climat mai bun, de un sol şi o tehnologie mai bună. Două treimi din fermele mexicane sunt ferme mici de mai puţin de 12,5 acri, în comparaţie cu cele din SUA de 430 acri. În SUA producţia de porumb este de 7,5 t/ha, în timp ce cea din Mexic este de 1,7 t/ha.

Printre cei care vor avea de pierdut în urma creării NAFTA sunt şi cei din afara Americii de Nord. Printre aceştia se numără producătorii de zahăr din Caraibe şi industriile care încorporează intensiv forţă de muncă din Asia. De asemenea, exploatatorii din Puerto Rico care şi-au dezvoltat industrii bazate pe o forţă de muncă ieftină şi care aveau relaţii de colaborare cu SUA, ca şi producătorii de rom din Virgin Islands vor suferi de pe urma introducerii NAFTA.

Încă înainte de a fi aprobat de către Congresul american, NAFTA a avut un impact semnificativ. Între 1986 şi 1992, investiţiile directe din SUA în Mexic au sporit cu 188%. Aceasta a reprezentat mai mult decât dublul investiţiilor directe ale SUA către întreaga lume.

SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latină într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei). Ca urmare, în decembrie 1994 a avut loc la Miami, SUA, summit-ul celor două Americi, fără Cuba, la care au participat 34 de şefi de state. Cu acest prilej s -a hotărât crearea unei zone de liber schimb care să cuprindă cele două continente (870 mil. locuitori) până în anul 2005, iar până în anul 2010 să intre în APEC. Va purta numele de „Zona de Comerţ Liber a Americilor” (Free Trade Area of the Americas – FTAA). Efectele NAFTA asupra unor ţări terţe vor rămâne mai limitate decât acelea ale unei uniuni vamale, deoarece NAFTA nu a prevăzut introducerea unui tarif vamal comun sau a unei politici vamale comune.

NAFTA a prevăzut şi o structură instituţională. La San Antonio (Texas) se va înfiinţa Banca de Dezvoltare Nord-Americană (North American Development Bank). La Dallas (Texas) vor lua fiinţă un Centru de Informare NAFTA şi un Secretariat pentru Problemele Pieţei Muncii. O autoritate similară pentru problemele comerţului va fi amplasată şi în Mexic.

MERCOSURDupă o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o

abordare cu un pronunţat caracter strategic, noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi

semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial, financiar, transporturi, hidrotehnic etc., care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele.

Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi. În acelaşi timp, ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale.

În 1988, Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare, cooperare şi dezvoltare, care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani, a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune.

Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate, alte două ţări, Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi Brazilia, pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului. Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre, asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei, stabilirea unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. Spre deosebire de alte grupări intraregionale, care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor, MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare, respectiv a „regionalismului deschis”, care nu s-a bazat pe substituirea importurilor, ci are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor.

Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel: crearea zonei de liber schimb, care s-a realizat până în anul 1994, formarea uniunii vamale, care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006. Această

perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă. Pentru bunurile de capital, fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în 2002, Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru informatică şi telecomunicaţii, tariful comun va fi aplicat din 2006, iar pentru majoritatea produselor, tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 0%, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte, câte două procente.

Realizarea pieţei comune, care va începe după realizarea uniunii vamale, odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune.

MERCOSUR, alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. de persoane. PIB-ul cumulat depăşeşte 1 trilion $. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii, după EU, NAFTA şi ASEAN. Între anii 1990-1997, între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil comerţul, pentru ca apoi să scadă, ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. $. Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud, 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern, 25 % din comerţul mondial, 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud, 59 % din suprafaţa totală.

După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber, ţările semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri, cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr). Şi evoluţiile pe piaţa mondială au avut o influenţă deosebit de nefastă asupra ţărilor latino-americane, care au dus chiar la anumite stări conflictuale între Argentina şi Brazilia, cele mai importante din MERCOSUR.

În 1999, Argentina a impus restricţii la toate importurile din ţările învecinate pentru a proteja industriile locale, fapt care a determinat Brazilia să suspende negocierile de soluţionare a diferendelor comerciale între cele două ţări. Deşi Argentina a anulat decretul după câteva zile, a repetat solicitarea pentru o anumită formă de salvgardări temporare la anumite produse ca o compensare pentru pierderea de competitivitate ce a rezultat din evoluţia monedei braziliene. Progresele au fost foarte mici, iar disputa comercială bilaterală a continuat să submineze gruparea. Argentina a continuat să impună restricţii la încălţăminte şi textile, iar Brazilia a retras acordarea de licenţe automate de import pentru produsele din Argentina, care au devenit supuse aceluiaşi regim ca şi mărfurile din afara MERCOSUR. Sectoarele cele mai sensibile, respectiv cel auto şi al zahărului, au fost deja exceptate de la programul generalizat de liberalizare, pentru a le reforma şi a le pregăti pentru o piaţă regională deschisă. Sectorul autovehiculelor reprezintă un sfert din comerţul intraregional şi joacă un rol cheie în specializarea industrială a viitoarei zone.

În prezent, acestui sector i se aplică un regim restrictiv de comerţ dirijat, care este opus atât conceptului de regionalism deschis, cât şi celui clasic, de integrare regională. Conform acestui concept, o ţară este îndreptăţită să exporte atât cât va importa din ţara parteneră, lucru care contravine ideii de piaţă liberă. De

asemenea, nici acordurile convenite nu au fost respectate, Brazilia, de exemplu, angajându-se să subvenţioneze o uzină Ford pentru a influenţa decizia americană de implantare. Este foarte dificil pentru aceste state să ducă la îndeplinire obiective ambiţioase, în condiţiile în care depind în mare măsură de investiţiile din ţările dezvoltate, iar economia lor nu poate rezista unei concurenţe deschise decât în cazul unui număr restrâns de produse.

Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR, un acord de liber schimb, cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele două părţi semnatare, importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4.5 miliarde USD, respectiv 16 % din totalul importurilor, iar importurile MERCOSUR din Chile, 1.7 miliarde USD, adică 2 % din totalul importurilor.

Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR, având ca obiectiv central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997, Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. MERCOSUR a creat o listă de 1000 de produse din Bolivia ce nu se supun vămuirii, în timp ce Bolivia a acceptat 900 de produse provenite din MERCOSUR fără impunere vamală. Importanţa comercială a acordului este mai mare pentru Bolivia decât pentru MERCOSUR, dat fiind faptul că importurile Boliviei din MERCOSUR, (326 milioane USD) reprezintă 20 % din totalul importurilor sale, pe când importurile MERCOSUR din Bolivia, (219 milioane USD), reprezintă doar 0.3 % din totalul importurilor MERCOSUR.

Controverse legate de integrarea în cele două AmericiÎnsuşi Adam Smith nota că mâna invizibilă a pieţei poate avea ca un rezultat „consecinţe inacceptabile”

dacă „guvernele nu îşi iau măsuri pentru a le preveni”. Aceasta sporeşte întrebarea dacă vor predomina efectele negative ale „mâinii libere” în NAFTA sau cele pozitive, previzionate de teoria comerţului internaţional, ca economiile de scară.

Motivaţiile şi rolurile jucate de acordurile regionale de comerţ liber sunt diferite. Michele A. Sager de la Universitatea „George Mason” din Fairfax, SUA apreciază că: ţările cu politici similare au o relaţie naturală de a conveni mai degrabă alianţe de comerţ regional,

decât să îndure negocierile multilaterale GATT, îndelungi şi nesigure şi/sau riscul unui eşec al unei runde GATT şi vidul rezultat pe arena multilaterală ca urmare a abordării acestor probleme;

proximitatea geografică şi implicit cheltuielile mai scăzute de transport şi comunicaţii determină iniţierea şi dezvoltarea unor angajamente regionale de comerţ, ca un răspuns natural la tendinţele firmelor de a face un comerţ intens pe plan regional, depăşind astfel îngustimea pieţelor interne;

entităţile regionale sunt caracterizate ca „un fel de laborator de cercetare pentru investigarea şi testarea de soluţii la problemele tot mai complexe de comerţ” cu care se confruntă ţări care au politici economice similare;

acordurile regionale de comerţ reprezintă şi un răspuns dat nu numai unor interese economice, dar şi unor interese de natură politică;

acordurile regionale nu pot servi ca nişte înlocuitori pentru sistemul multilateral GATT, ci îl completează cu acele cerinţe politice, culturale şi economice la care nu reuşeşte să răspundă acest sistem.

O altă întrebare este dacă beneficiile vor fi în mare măsură distribuite, astfel încât să compenseze dificultăţile care însoţesc comerţul liber.

Părerile conflictuale cu privire la comerţul liber rezultă din modelele economice utilizate în anticiparea viitorului. Criticii NAFTA apreciază că acordul este lipsit de prevederi ca şi acordul CEE cu privire la drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. De asemenea, sub impactul noii viziuni americane asupra terorismului, liberalizarea circulaţiei persoanelor şi a forţei de muncă vor fi regândite. Acordul respectiv garantează tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei, condiţii de sănătate, siguranţă şi protecţie pentru copii, vârstnici şi handicapaţi, dar deschiderea pieţei americane în special către muncitorii din Mexic va fi mult mai atent analizată. Mulţi critici americani, îndeosebi, dar nu numai, consideră că de fapt NAFTA a condus la pierderea de locuri de muncă în America.

Efectele în valuri ale NAFTA sunt, de asemenea, obiectul criticilor aduse creării acestei zone de comerţ liber. Unii observatori prevăd un declin în valuri în Mexic, declin datorat apariţiei NAFTA. Firmele mexicane se văd astfel confruntate cu concurenţa produselor mai competitive din SUA, afectând astfel muncitorii.

Impactul NAFTA, care a continuat şi a extins zona de comerţ liber FTAA între SUA şi Canada, incluzând şi Mexicul, se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri, servicii şi investiţii. Susţinătorii acordului subliniază că o analiză în dinamică a efectelor NAFTA relevă lcreşterea

bunăstării la nivel global în cele trei ţări, cele mai mari câştiguri contabilizându-le Mexicul. În special ca urmare a creşterii fără precedent a economiei americane timp de un deceniu, fluxurile comerciale în regiune au crescut de peste două ori peste cele prevăzute de modelele statice de analiză a creării zonei de liber schimb.

De altfel, datele statistice arată că, în perioada 1990 – 2001, comerţul intraregional NAFTA a crescut mai mult decât cel extraregional. Faţă de anul 1992, când schimburile intraregionale deţineau sub 38% din totalul schimburilor comerciale ale regiunii, în anul 2001, la aproape un deceniu de existenţă, comerţul intraNAFTA reprezenta 46% din total. Se remarcă, în special, ponderea ridicată a exporturilor intraNAFTA, cu peste 55% din totalul exporturilor, în timp ce importurile intraNAFTA se situează la 39,6%, deşi peste nivelul înregistrat în anul 1992. De altfel, cu excepţia UE, este singura grupare integraţionistă importantă în care relaţiile comerciale intraregionale sunt la nivelul celor extraregionale. În cazul celorlalte grupări din Asia sau America de Sud comerţul intraregional are valori destul de modeste.

Cu toate acestea, întârzierea în ceea ce priveşte aplicarea multor prevederi NAFTA, perioade prelungite de eşalonare a dezarmării vamale şi multe alte aspecte, fac ca evaluarea completă a impactului NAFTA asupra economiilor din regiune să fie foarte greu de realizat, iar controversele legate de succesul sau insuccesul acestui acord să alimenteze o literatură extrem de bogată.

La rândul său, procesul de formare a vastei zone de liber schimb pe cele două continente este unul deloc comod. O serie de divergenţe au şi apărut între ţările iniţiatoare. Aceste divergenţe îşi originea în nivelurile diferite de dezvoltare şi, deci, în interesele diferite pe care acestea le au. Ţările latino-americane sunt interesate mai ales de sporirea posibilităţilor de acces al produselor agricole pe piaţa nord americană, afectând, astfel, interesele producătorilor locali. De cealaltă parte, SUA este reticentă în ceea ce priveşte protecţia mediului şi forţa de muncă, insistând pentru introducerea acestor teme pe lista de negocieri şi reglementarea lor strictă, lucru ce nu este pe placul sud-americanilor, cu surplus de forţă de muncă şi cu posibilităţi mai scăzute de a respecta norme severe. În plus, nu trebuie neglijată opoziţia tot mai activă a militanţilor antiglobalizare şi a recentelor măsuri menite a preveni terorismul internaţional, care se repercutează şi asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor şi chiar a produselor.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că America Latină este un continent mai puţin omogen decât America de Nord. De aceea, teme ca promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, combaterea traficului de droguri, de carne vie, a crimei organizate, a corupţiei şi sărăciei, educaţia, sănătatea, întărirea democraţiei au fost incluse pe agenda de lucru interamericană.

Adversarii FTAA, ca şi cei NAFTA, consideră că, de fapt, FTAA este o extindere NAFTA, iar NAFTA a adus în primul rând poluare, creşterea numărului de şomeri şi scăderea venitul pe locuitor. În ciuda declaraţiilor conform cărora atât NAFTA cât şi FTAA vor lucra pentru cetăţeni, militanţii antiglobalizare susţin că cetăţeanul s-a ales doar cu o "urnă" pentru sugestii, pe când sute de corporaţii au acces la textul tratatului şi-şi pot stabili propriile reguli în cadrul pactului FTAA.

O altă temere legată de FTAA este cea a concedierilor. Din experienţa ţărilor în care a fost implementată FTAA reiese că drepturile fundamentale muncitoreşti şi interesele familiei de muncitori sunt erodate de tratatul comerţului liber din care lipsesc prevederile protecţiei acestora. Corporaţiile preferă să creeze locuri de muncă în ţări cu o rată a şomajului ridicată şi un salariu mediu scăzut, astfel încât, dacă sunt mişcări muncitoreşti, acestea ameninţă că-şi vor muta firma în altă ţară, lăsându-i fără servicii.

Aşa se întâmplă în Mexic, de unde „corporaţiile FTAA” încep să mute exploatările miniere în ţări cu mai mulţi şomeri ca Guatemala şi Haiti.

Şi agricultura este un domeniu deosebit de sensibil şi controversat. Există opinii conform cărora NAFTA a reprezentat un dezastru pentru micii fermieri din SUA şi Mexic. Favorizând interesele corporaţiile agricole, modelul NAFTA al agriculturii orientate spre export a redus substanţial veniturile fermierilor. Între 1995 şi 2000 preţul în SUA pe care l-au primit fermierii pentru porumb a scăzut cu 33%, 42% pentru grâu şi 34% pentru soia. De când NAFTA a intrat în funcţiune, 33000 de mici fermieri au dat faliment, reprezentând de 6 ori mai mult decât înainte. În Mexic, preţul primit de fermieri pentru porumb s-a prăbuşit cu 45% în 3 ani, întrucât giganţii agricoli şi-au vărsat porumbul subvenţionat aici. Cel puţin jumătate de milion de fermieri şi-au părăsit terenurile. FTAA este privită, astfel, ca o ameninţare ce va adânci criza, încurajând şi mai mult supraproducţia. De asemenea, o preocupare crescândă este legată de faptul că negociatorii comerciali din SUA încearcă să folosească FTAA să forţeze alte ţări să accepte folosirea organismelor modificate genetic (OMG). Dar grupurile ecologice avertizează că aceste tehnologii nu au fost testate suficient, şi experţii în securitatea alimentară spun că OMG-urile vor creşte foametea în naţiunile sărace. Fermierii au păstrat în mod tradiţional seminţele din an în an, dar, întrucât marile corporaţii au patentat

seminţele modificate genetic, aceşti fermieri vor fi forţaţi să plătească pentru seminţe, făcându-i şi mai dependenţi.

Se aşteaptă ca FTAA să forţeze ţările să privatizeze servicii ca educaţia, sănătatea, energia şi apa. Astfel de privatizări ar fi negative în special pentru comunităţile de lucrători şi pentru cele de culoare. În unele ţări, privatizarea a avut deja loc şi cei care sunt cel mai puţin capabili să plătească pentru servicii vitale sunt cei care au cel mai mult de suferit. Când oraşul bolivian Cochabamba a privatizat serviciul de distribuţie a apei, costurile au crescut cu 200%.

Teama de creşterea şi mai mult a forţei marilor corporaţii constituie un alt motiv de îngrijorare pentru cei ce nu sunt adepţii lărgirii NAFTA către America Latină. NAFTA include căi fără precedent pentru corporaţii ce le permite acestora să atace legile prin aşa-numitele procese "investitor-stat". Astfel de procese, reglementate de capitolul II din NAFTA, permit corporaţiilor să dea în judecată guvernele pentru compensaţii, dacă corporaţiile cred că orice acţiune guvernamentală, inclusiv aplicarea legilor privind sănătatea publică şi securitatea, le reduce profiturile. Deja, capitolul II a făcut posibilă abrogarea unei legi canadiene care interzicea o substanţă chimică care produce leziuni la nivelul sistemului nervos, şi să stopeze încercarea californiană de a scoate de pe piaţă un gaz aditiv, MTBE, care otrăvea apele statului.

Dincolo de aceste controverse, integrarea pe continentele americane este o realitate, cu efecte pozitive incontestabile, dar şi cu sacrificii. Cât de mult sau cât de puţin vor reuşi statele sau companiile să se adapteze unui mediu în continuă schimbare, rămâne de văzut într-un viitor deloc îndepărtat.