Introducere

Preocupările legate de prezervarea mediului câştigă proporţii din ce în ce mai mari.

Acestea se fundamentează pe date obiective şi pe pagube produse mediului ambient, ale căror

multiple cauze sunt direct legate de intensificarea activităţilor umane asupra diverselor spaţii,

dezvoltării industriale, expansiunii demografice, fenomene care se prezintă deja într-un mod

global. Percepţia problemelor legate de mediu este de asemenea în plină creştere şi poate lua

multe forme: preocupare pentru binele individual, consideraţii estetice, sanitare, politice,

ideologice şi chiar religioase, ecologia devenind, din anumite puncte de vedere, o nouă religie

a Terrei.

În aceste condiţii, începând cu anii `70 ai secolului trecut, la nivel mondial s-a conturat

interesul pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător. Multiplele reglementări

internaţionale şi regionale în materie de mediu utilizează formulări diferite pentru a determina

generic noţiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului: „dreptul la mediu”,

„dreptul la un mediu sănătos”, „dreptul mediului înconjurător”, fără a-i preciza însă

conţinutul.

Iniţial, într-o concepţie primară, prin dreptul la mediu s-a desemnat dreptul la existenţa

unui mediu apt să întreţină viaţa umană, concepţie abandonată, pe măsură ce în diferite

documente internaţionale era subliniată relaţia mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu

numai un nivel al calităţii mediului care să asigure supravieţuirea biologică, dar şi satisfacerea

nevoilor fundamentale ale omului.

Conform Proiectului de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului,

adoptat la Geneva în 1994, dreptul la mediu presupune printre altele: dreptul la cel mai ridicat

nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului, accesul la resursele de apă şi hrană

adecvate, dreptul la un mediu de muncă sănătos, dreptul la condiţii de locuit, de folosire a

terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu sănătos, dreptul la asistenţă în caz de catastrofe

naturale sau produse de om, dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii,

dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta mediul,

sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă.

În acelaşi timp conţinutul dreptului la mediu sănătos presupune existenţa unei

dimensiuni individuale – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, respectiv

obligaţia încetării activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei create prin această

poluare, precum şi a uneia colective, de această dată evidenţiindu-se obligaţia statelor de a

1

coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel

naţional, regional şi internaţional.1

Deşi reglementările internaţionale în materie sunt importante – se recunoaşte dreptul la

mediu ca atare, sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze efectiv

dezideratele propuse, marele dezavantaj constă în faptul că dreptul fundamental la un mediu

sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală.

Nu la fel stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene, unde în ultimul deceniu mai multe

documente (regulamente şi directive), asupra cărora vom reveni pe parcursul acestui demers,

s-au constituit în instrumente de realizare a politicilor de mediu comunitare, completând

cadrul legislativ privind protejarea biodiversităţii. Totodată, deşi dreptul la un mediu sănătos

nu este prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg nu a

ezitat să se pronunţe în speţe ce implicau încălcări ale acestui drept, pe considerentul că

reprezintă o ingerinţă în viaţa privată a resortisanţilor.

În sprijinul ideii de protecţie a mediului vine şi aşa-numitul drept penal al mediului,

prea puţin conturat însă la momentul actual, dar care, având în vedere tendinţele actuale va

deveni operaţional.

Ceea ce nu poate fi de nimeni tăgăduit este faptul că o legislaţie clară şi puternică este

necesară pentru protecţia mediului. Natura ne-a dat câteva semnale de alarmă şi continuă să o

facă, datoria factorilor de decizie fiind aceea de a găsi cele mai bune soluţii în politica de

asigurare a unui mediu sănătos. Spaţiul european tinde să se erijeze în principalul factor de

corectare şi modernizare a legislaţiei privitoare la mediu în vigoare, atât Uniunea Europeană

cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului adoptând poziţii comune în cadrul acestui

proces, iar prin faptul că aderarea UE la CEDO s-ar părea că nu mai este decât o chestiune de

timp putem vorbi de existenţa unui drept european al mediului.

Capitolul I1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, Dreptul la mediu, în Revista „Themis”, nr. 3/2005, p. 47

2

Protecţia mediului între internaţional, comunitar şi naţional

I.1 Apariţia, evoluţia şi dezvoltarea dreptului mediului

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost

pusă în discuţie, pentru prima dată în anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor

Unite pe această temă, organizată la Stockholm. Prin Declaraţia asupra mediului înconjurător

adoptată cu prilejul acestei conferinţe s-au stabilit o serie de principii privind drepturile şi

obligaţiile statului în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător, precum şi căile şi

mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale în materie de mediu.

Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre protecţia

mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental de libertate,

egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu de o calitate care să îi permită să

trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a proteja şi ameliora mediul

înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare.” Deşi importanţa acestui document nu

poate fi contestată, trebuie remarcat faptul că el nu recunoaşte în mod direct un drept la mediu

ca atare. Este vorba mai degrabă de o recunoaştere indirectă a acestuia, prin stabilirea legăturii

între drepturile omului, precum dreptul la viaţă şi libertate şi calitatea mediului înconjurător,

subliniindu-se faptul că respectarea dispoziţiilor în materie de mediu reprezintă o cerinţă

pentru asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare.

După adoptarea Declaraţiei de la Stockholm care a pus bazele dezvoltării dreptului

internaţional la mediu, preocupările mondiale în acest domeniu s-au intensificat. Astfel, cu

prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată

în 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie menită a o completa pe cea de la

Stockholm, în condiţiile specifice sfârşitului de secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a

fost acordată „dezvoltării durabile”.

Nicio dispoziţie din Declaraţia de la Rio nu tratează explicit drepturile Omului.

Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt în centrul preocupărilor

privind dezvoltarea durabilă. Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu

natura”.

Deşi nici un progres nu a fost realizat prin Declaraţia de la Rio în ceea ce priveşte

recunoaşterea dreptului material al un mediu sănătos, acest document este important prin

faptul că el consacră dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea

3

publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu. Trebuie remarcat

faptul că a avut loc o inversare a raportului mediu-dezvoltare. Astfel, dacă după Conferinţa de

la Stockholm mediul nu putea fi concepu fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio s-a

considerat că dezvoltarea durabilă nu are nicio şansă fără existenţa unui mediu de calitate.

Primul document care consacră dreptul la mediu în mod explicit este Carta Africană a

Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, care în art. 24 prevede: „ Toate popoarele au dreptul la

un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Această consacrare expresă a

dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că provine din partea unor structuri de

cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, din cauza dificultăţilor economico-sociale nu

acordă în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.1

Acţiunea comunitară privind mediul s-a declanşat expres la 9 februarie 1971, când

Consiliul miniştrilor şi Guvernelor statelor membre ale CE au exprimat, pentru prima dată,

ideea potrivit căreia politica economică a Comunităţii nu poate să se limiteze la creştere. Ea

are un sens dacă, în acelaşi timp, contribuie la crearea unor mai bune condiţii de existenţă ori

la ameliorarea calităţii vieţii. Comisia Europeană a adoptat, în consecinţă, la 22 iulie 1971,

primul comunicat privind politica CEE în materie de mediu, schiţând marile linii de acţiune

viitoare.

Un important pas concret l-a constituit, în acest context, Acordul de Informare încheiat

la 5 martie 1973 între reprezentanţii Guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului;

constatând că statele comunitare acţionează deja pentru adoptarea de măsuri naţionale în

materie de mediu, şi că unele dintre acestea, dacă nu sunt armonizate, ar putea afecta

funcţionarea pieţei comune, s-a decis că statele trebuie să notifice Comisiei orice proiect de

lege ori alt act normativ, precum şi orice iniţiativă internaţională relativă la protecţia şi

ameliorarea mediului şi susceptibilă să aibă o incidenţă directă asupra pieţei comune ori să

prezinte un interes particular pentru Comunitate. Aceste proiecte nu putea să fie adoptate de

statele membre sub rezerva cazurilor de urgenţă pentru motive grave de securitate ori de

sănătate decât dacă Comisia nu le-a informat pe acestea din urmă, într-un răstimp de două

luni, de intenţia sa de a prezenta Consiliului propuneri de adoptare de măsuri comunitare în

acest domeniu.

Au urmat, din 1973, programele de acţiune în materie de mediu, care au servit mai ales

drept ghid şi au fixat obiective comune pentru statele membre. Ele exprimă evoluţia

strategiilor comunitare şi anunţă marile principii ale politicii UE de mediu, care au fost apoi,

treptat asimilate prin documente juridice.

1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., p. 45

4

Activitate de legiferare a continuat în mod constant, astfel încât în 1992 erau în

vigoare peste 200 de instrumente juridice specifice legislaţiei secundare, conform Comisiei

Europene.

Tratatul Uniunii Europene a atribuit acţiunilor dezvoltate de-a lungul anilor statutul de

politică a Uniunii, introducând conceptul de „creştere durabilă respectând mediul” şi

introducând principiul precauţiei. De asemenea, Tratatul prevede că actele instituţiilor

comunitare privind mediul sunt adoptate de Consiliu cu majoritate calificată de voturi.

Tratatul de la Amsterdam a proclamat principiul dezvoltării durabile ca fiind unui din

scopurile Uniunii, iar protecţia mediului una din priorităţile Comunităţii. Articolul 6 al

Tratatului CE subliniază că protecţia mediului trebuie integrată în definirea şi implementarea

celorlalte politici ale Comunităţii. Articolul 95 al Tratatului extinde mecanismul prin care

statele membre sunt obligate să informeze Comisia asupra legislaţiei existente sau nou

adoptate, la rândul său Comisia verificând dacă măsurile introduse nu aduc restricţii

comerţului sau nu sunt un obstacol în funcţionarea pieţei interne.

În perioada 1992-2000 al Cincilea Program de Acţiune al Comunităţii privind mediul

intitulat „Către o dezvoltare durabilă” a stabilit principiile strategiei europene în materia

mediului, menţionând şi caracterul orizontal al abordării problematicii în sensul că sunt luate

în considerare toate cauzele poluării: industria, energia, transportul, agricultura.

Al Şaselea Program de Acţiune privind mediul, intitulat „Mediu 2010 – Viitorul

nostru, Opţiunea noastră”, adoptat prin decizia nr. 1600/2002/CE, stabileşte priorităţile

Uniunii în următoarele domenii: schimbările climatice, natură şi biodiversitate, mediu şi

sănătate şi managementul resurselor naturale şi al deşeurilor.1

I.2 Principiile generale de protecţie a mediului cu privire specială asupra

principiului precauţiei

Având în vedere dimensiunea mondială a problematicii dreptului mediului, diferitele

documente internaţionale şi comunitare au creionat o serie de principii generale de protecţie a

mediului, dintre care menţionăm:

a) Principiul „sic utero tuo”, potrivit căruia statele au obligaţia de a se asigura că

activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului altor

state;

1 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp. 694-696

5

b) Principiul cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor conservării

mediului conform căruia principiile internaţionale referitoare la protecţia şi ameliorarea

mediului trebuie abordate prin cooperarea statelor;

c) Principiul bunei vecinătăţi, a conservării şi protecţiei mediului care desemnează

două mari obligaţii statelor: obligaţia de a conserva şi proteja mediul, respectiv obligaţia de a

evalua consecinţele asupra mediului, ale oricăror acţiuni sau decizii care ar putea avea

implicaţii de această natură;

d) Principiul „poluatorul plăteşte” potrivit căruia persoanele care desfăşoară activităţi

posibil poluatoare, fără a lua în prealabil măsurile ce se impun pentru prevenirea sau

diminuarea efectelor poluării, până la limitele admisibile prevăzute în legislaţia naţională sau

internaţională, vor suporta consecinţele neîndeplinirii acestei obligaţii;

e) Principiul prevenirii care presupune conştientizarea la nivel naţional şi internaţional

a faptului că este mai important să se prevină decât să se repare un prejudiciu adus mediului,

cu alte cuvinte desemnează obligaţia de a interveni înainte ca prejudiciul să se producă.

La nivel comunitar politica de mediu se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii

preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe

principiul „poluatorul plăteşte”.

Dacă în privinţa principiilor deja dezvoltate se poate spune că lucrurile sunt destul de

clare, cazul principiului precauţiei este unul mai complex. El este unul de anticipare;

prejudiciul nu s-a produs, iar eventualitatea producerii lui nu este demonstrată în mod

incontestabil şi nici demonstrabilă. Riscul este nesigur, realizarea lui este numai posibilă,

eventual plauzibilă. Este vorba despre o acţiune preventivă anticipată în contextul

incertitudinii cu privire la risc, dificil de definit, dar care totuşi are o aplicare în dreptul

pozitiv.

În fapt, dacă celelalte principii figurau deja în Actul Unic European din 1986,

principiul precauţiei nu a fost introdus în legislaţia primară europeană decât prin Tratatul de la

Maastricht din 1992. El reuşise însă să eclipseze principiul prevenirii şi principiul „poluatorul

plăteşte” încă înainte de consacrarea sa oficială în dreptul european, datorită celor două

catastrofe care loviseră Europa în deceniul 8 al sec. XX: cea a sângelui contaminat şi a vacii

nebune.

În 1997 Cartea Verde a Comisiei Europene cu privire la principiile generale ale

legislaţiei alimentare din UE menţionează principiul precauţiei drept un principiu fundamental

de acţiune în caz de incertitudine ştiinţifică. Doi ani mai târziu Consiliul, într-o rezoluţie din

aprilie 1999 cere Comisiei „să se ţină seama în viitor cu mai multă diligenţă de principiul

6

precauţiei îndeosebi în domeniul protecţiei sănătăţii consumatorului şi să elaboreze liniile

directoare pentru aplicarea cât mai corectă a principiului.” Se elaborează în acelaşi timp un

concept nou denumit „de analiză a riscurilor”.

Comunicarea Comisiei din 2001 referitoare la principiul precauţiei se conformează

rezoluţiei sus-menţionate. Ea arată că principiul precauţiei trebuie aplicat în toate domeniile

pentru cvasitotalitatea situaţiilor de criză.

Totodată, Comisia a stabilit situaţiile specifice în care acest principiu se aplică:

- în cazul în care datele ştiinţifice sunt insuficiente, neconcludente sau incerte;

- în cazul în care o evaluare ştiinţifică preliminară arată că pot exista efecte periculoase

asupra mediului, oamenilor, animalelor sau sănătăţii plantelor.

De asemenea Comunicarea stabileşte trei reguli ce trebuie urmate pentru a fi respectat

principiul:

- evaluare ştiinţifică realizată de o autoritate independentă pentru a se determina gradul

de incertitudine ştiinţifică;

- evaluarea riscurilor potenţiale şi a consecinţelor inacţiunii;

- participarea, în condiţii de maximă transparenţă a tuturor părţilor interesate în studiul

măsurilor posibile.

În virtutea unei obligaţii morale autorităţile publice trebuie să facă o evaluare completă

privind identificarea pericolului şi caracterizarea lui.

Nu în ultimul rând, nu trebuie omisă rezoluţia cu privire la principiul în discuţie

adoptată de Consiliul European de la Nisa, care recomandă statelor membre UE să-l traducă

în fapte. În ciuda tuturor acestor rezoluţii, recomandări şi comunicări, ele nu constituie

dispoziţii obligatorii de drept, făcând parte din aşa-numitul „soft law”, şi până în prezent

măsurile care să le pună în practică s-au lăsat aşteptate.

Mai tranşantă a fost jurisprudenţa CJCE, care s-a situat pe poziţii net favorabile

principiului precauţiei. Astfel Curtea s-a pronunţat în sensul că „Trebuie să admitem că

atunci când subzistă incertitudini cu privire la existenţa sau la importanţa unor riscuri pentru

sănătatea persoanelor, instituţiile pot lua măsuri fără a avea nevoie să aştepte ca realitatea

sau gravitatea acestor riscuri să fie pe deplin demonstrate.”1

Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de

multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor

măsuri funcţionale de natură să contracareze posibilele pagube asupra mediului.

1 CJCE, decizia din 12.07.1996, Regatul unit al Marii Britanii c. Comisia, C180/96.

7

Considerat iniţial mai ales drept un mijloc de a ghida acţiunea statului, a autorităţilor

publice în general, în elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu, prin intervenţia directă a

judecătorului, principiul precauţiei se concretizează prin „juridicizarea” sa şi se

democratizează, devenind operaţional pentru societatea civilă.1

I.3 Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului

În cuprinsul CEDO nu se regăseşte sintagma „mediu înconjurător” şi nici aceea de

„drept la un mediu sănătos”. Astfel, s-ar putea susţine că acest drept nu face parte din

categoria drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui

drept printre cele reglementate de Convenţie nu este surprinzătoare, având în vedere că

dezvoltarea industrială de la momentul adoptării ei nu ridica probleme deosebite de mediu.

Chiar dacă dreptul la mediu a făcut obiectul a numeroase reglementări internaţionale,

importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO în această materie este determinantă în a

stabili în ce măsură dreptul la un mediu înconjurător este transformat într-un drept subiectiv

apărat de Convenţie şi în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la mediu

înconjurător sănătos cu obligaţia corelativă ce revine statelor, în faţa organelor Convenţiei.

Având în vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii lipsurilor

determinate de faptul că el nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei par ricochet” care a permis

extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres

prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8,

paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de

familie, a domiciliului său şi a corespondenţei şi ale art. 6, paragraful1, care garantează

dreptul la un proces echitabil, jurisprudenţa CEDO a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca

un drept individual sub trei aspecte principale:

- apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8, paragr.1 din Convenţie;

- existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu;

- existenţa unui drept la un proces echitabil în această privinţă.

1 Pentru detalii în materie, a se vedea T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., pp. 705-707, Bogdan-Alex Arghir, Analiza principiului precauţiei în dreptul mediului din perspectiva hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tătar contra România, în Revista Themis nr. 1/2010, pp. 42-44, Constantin Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în Revista Română de Drept al Mediului, nr.1/2004, p. 29

8

De-a lungul timpului jurisprudenţa CEDO a dezvoltat o concepţie largă nuanţată şi

maleabilă asupra noţiunii de „viaţă privată” şi tocmai acest gen de interpretare a permis

extinderea sa „par ricochet” şi în privinţa dreptului la un mediu sănătos. În cauza Powell şi

Rayner c/Regatului Unit (1990), Curtea a statuat că în domeniul deosebit de sensibil al

protecţiei mediului, simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a

înlătura drepturile altora. De asemenea, statele trebuie să minimalizeze, pe cât posibil,

ingerinţele în aceste drepturi, încercând să găsească soluţii alternative şi încercând să-şi atingă

scopurile în moduri care să afecteze în cea mai mică măsură „viaţa privată”. Pentru a realiza

aceasta, un proiect susceptibil a afecta drepturi trebuie precedat de o investigaţie adecvată şi

completă care să caute cea mai bună soluţie posibilă.

Cauza Moreno Gomez c/Spaniei (2004) a avut la origine poluarea fonică provocată de

o discotecă, iar Curtea a constatat violarea art. 8 pentru că „Atingerile aduse dreptului la

respectul domiciliului nu vizează doar atingerile materiale, cum ar fi intrarea neautorizată, ci

şi pe cele imateriale sau incorporale, cum ar fi zgomotele, emisiile, mirosurile şi alte

ingerinţe”.

În cauza McGingley şi Egan c/Regatului Unit (1996) privind expunerea soldaţilor

britanici la radiaţii nucleare, Curtea a inclus protecţia sănătăţii în câmpul de aplicare al art.8,

considerând că plângerea reclamanţilor prezintă o legătură suficient de strânsă cu viaţa lor

privată şi de familie pentru ca acest articol să-şi găsească aplicarea. 1

În cazul Guerra c/Italiei (1998) a fost vorba de o altă obligaţie pozitivă a autorităţilor

legată de poluarea mediului: obligaţia de a informa persoanele afectate despre posibilele

efecte ale „activităţilor industriale periculoase derulate în zonele lor” şi despre procedurile de

urmat în cazul unor situaţii de urgenţă.

Curtea consideră că „informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din

instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol

pentru mediul înconjurător” şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate

publicului:

- cele privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul producerii unui

accident (vizează protecţia directă a vieţii şi sănătăţii persoanelor);

- informaţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură

precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru

populaţie şi mediu. Aceste din urmă informaţii permit persoanelor interesate să se asigure că

1 Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, pp. 76-82, Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp.621-625

9

activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea

compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.

În ceea ce priveşte protecţia dreptului la un mediu sănătos prin aplicarea art. 6,

paragr.1 – dreptul la un proces echitabil, relevantă este cauza Taskin şi alţii c/Turciei (2004).

În speţă reclamanţii au susţinut că au fost victime ale încălcării art. 6 paragr.1 din Convenţie

prin neaducerea la îndeplinire de către autorităţile competente a hotărârii Curţii Supreme

Administrative prin care era anulată decizia ce permitea funcţionarea minei de aur, astfel încât

ei au fost lipsiţi de dreptul garantat prin acest articol pentru realizarea drepturilor lor civile.

Instanţa de contencios european a decis că în cauză este aplicabil art. 6 paragr.1 în

latura sa civilă. Curtea a constatat că instanţele interne au reţinut că dreptul invocat de

reclamanţi era acela de a o obţine o protecţie adecvată a integrităţii fizice împotriva riscurilor

la care erau expuşi prin activitatea minei şi că legislaţia turcă recunoaşte acest drept, în

Constituţie fiind prevăzut dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat.

Soluţionând cauza, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 paragr.1 din Convenţie

reţinând că hotărârea Curţii Supreme Administrative nu a fost pusă în executare. În acest sens,

jurisprudenţa Curţii a fost constantă în a considera că neexecutarea unei hotărâri poate, în mod

indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului la acces la un tribunal.1

Convenţia şi, în special, jurisprudenţa CEDO în domeniu au arătat că dreptul la mediu

trebuie perceput, interpretat şi garantat nu ca un drept abstract ci ca unul efectiv, iar această

efectivitate poate fi asigurată prin instituirea unor garanţii procedurale speciale, între care un

rol foarte important revine dreptului la un proces echitabil.

Atenţia deosebită acordată dreptului fundamental la mediu prin instituirea garanţiilor

procedurale este justificată de importanţa acestui drept care a fost consacrat la nivel

jurisprudenţial prin apel la conţinutul altor drepturi deja recunoscute expres şi garantate

deplin, lucru care a subliniat interdependenţele între aceste drepturi şi dreptul la un mediu

sănătos.

Capitolul II

Instrumente comunitare de garantare a protecţiei mediului

1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., pp.51-54

10

II.1 Instrumentele de realizare a politicii de mediu

Alegerea temeiului juridic pentru adoptarea instituţiilor în domeniul protecţiei

mediului este o problemă încă larg dezbătută în cadrul UE. Pe de o parte, garanţiile

procedurale ce însoţesc standardele naţionale impun sarcini mai mari statelor membre dacă

sunt adoptate în temeiul art. 95 TCE şi nu conform art. 174-176 TCE, deoarece acestea vor fi

examinate de către CJCE prin prisma logicii pieţei interne şi nu aceea a protecţiei mediului

prevăzută de art. 174. Pe de altă parte, Comunitatea a început să legifereze în domeniul

dreptului penal al mediului, problematică specifică pilonului 3, impunând în acest fel un nou

nivel de complexitate, prin recurgerea la un alt tipo de act, decizia-cadru ce presupune o altă

discuţie, a echilibrului competenţelor între primul şi al treilea pilon al Uniunii.1

Deşi în cadrul politicii de mediu sunt adoptate şi regulamente, majoritatea actelor

îmbracă forma directivelor. Directivele adoptate în acest sens au următoarele caracteristici:

- stabilesc un cadru pentru măsurile la nivel naţional prin stabilirea standardelor de

calitate a mediului;

- anexele directivelor permit adaptarea la progresul tehnologic, prin adoptarea graduală

a unor obligaţii stricte;

- construiesc un sistem de informare reciprocă în materia mediului între statele

membre, prin intermediul cerinţelor de elaborare a planurilor de management, programe şi

monitorizare;

- promovează la nivel instituţional cooperarea între statele membre, între acestea şi

Comisie.

Legislaţia secundară este operaţională în următoarele domenii ale protecţiei mediului:

- siguranţă nucleară şi deşeuri radioactive;

- protecţia şi managementul apei;

- monitorizarea poluării atmosferice;

- prevenirea poluării fonice;

- produse chimice, risc industrial şi biotehnologie;

- managementul şi folosirea eficientă a spaţiului, mediului şi resurselor naturale;

- conservarea florei şi faunei sălbatice;

- managementul deşeurilor şi tehnologiilor curate;

- cooperarea internaţională.

1 T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., p. 697

11

Fiecare din aceste domenii include mai multe acte normative şi strategii

complementare. De exemplu, managementul deşeurilor implică trei strategii complementare,

care privesc:

- eliminarea producerii deşeurilor la sursă prin îmbunătăţirea design-ului produselor;

- încurajarea reciclării şi refolosirii deşeurilor;

- reducerea poluării cauzată de incinerarea deşeurilor.

De o deosebită atenţie se bucură în prezent prevenirea poluării marine provocată în

mod intenţionat (degazarea rezervoarelor) sau prin neglijenţă gravă1; de asemenea la nivel

european se abordează problema deşeurilor provenite de la nave, cu scopul de a preveni

aruncarea lor peste bord2. Pe lângă sancţiunile prevăzute pentru încălcarea obligaţiilor ce

rezultă din legislaţia comunitară, la nivelul UE s-a constituit Agenţia Europeană pentru

Securitate Maritimă cu sediul la Lisabona3. Misiunea Agenţiei este de a asista Comisia în

pregătirea şi elaborarea legislaţiei UE privind siguranţa maritimă şi prevenirea poluării

mediului marin şi în punerea acesteia în aplicare, derulând activităţi de control al funcţionării

generale a sistemului comunitar de control în porturi, furnizarea de asistenţă tehnică Comisiei,

precum şi alte activităţi.4

Conform directivelor, animalele, terenurile şi pădurile nu mai sunt doar simple resurse

economice comercializate în cadrul pieţei interne, ci constituie baza diversităţii biologice ce

trebuie protejată de autorităţile publice.5 La rândul lor apa, aerul şi solul sunt văzute ca fiind

interconectate, ceea ce impune o abordare integrată a limitării instalaţiilor noi sau deja

existente.6

Pe lângă instrumentele juridice , pentru atingerea obiectivelor Uniunii în materia

mediului sunt folosite instrumente financiare şi tehnice.

Instrumentul financiar se numeşte programul LIFE (L`instrument financier pour

l`environnement) şi este destinat dezvoltării, implementării şi actualizării politicii de mediu a

Comunităţii, în special în ceea ce priveşte integrarea mediului în alte politici.

Instrumentele tehnice sunt etichetele ecologice, sistemul de management şi audit al

mediului (EMAS), sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice şi private asupra

mediului, ca şi criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu din statele membre.7

1 Directiva Comisiei 2005/35/CE2 Directiva Europeană 2007/71/CE3 Regulamentul Comisiei nr. 1406/20024 Mihai Floroiu, Poluarea în dreptul internaţional, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009, pp. 77-795 Directiva Consiliului 92/43/CEE6 Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consililului7 T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., p. 700

12

II.2 Transpunerea legislaţiei comunitare în dreptul intern al statelor membre

Indiferent ce stat al UE am avea în vedere, transpunerea dreptului comunitar al

mediului ridică serioase probleme şi discuţii în plan naţional. Judecând după aplicarea textelor

în vigoare, putem reţine faptul că, în chestiunea mediului, care priveşte în mod necesar şi alte

domenii, statele se confruntă cu dificultăţi legate de afirmarea politicilor publice în materie,

adoptarea unor mijloace adecvate de implementare şi instaurarea unui drept coerent şi, în

consecinţă, eficient.

Realizarea dreptului comunitar al mediului trebuie să conducă statele la punerea în

aplicare a textelor, în condiţiile cerute prin directive, şi de asemenea la adaptarea diverselor

politici publice interne la noile exigenţe impuse de la nivelul UE.

Diversitatea exigenţelor dreptului comunitar al mediului impune statelor să adopte o

perspectivă globală. Cum Comisia a sesizat, în repetate rânduri, CJCE pentru încălcarea

normelor comunitare, majoritatea statelor fiind implicate, fiecare dintre acestea au trecut prin

asemenea experienţe şi s-a conturat o jurisprudenţă comunitară semnificativă, cu implicaţii

adecvate în plan juridic.

O mare parte a jurisprudenţei privind protecţia mediului are ca temă măsurile de

transpunere a directivelor, datorită libertăţii pe care o au statele membre în alegerea formelor

şi metodelor de transpunere a acestora şi pentru că o parte din responsabilităţile în domeniul

protecţiei mediului revin autorităţilor locale sau regionale, astfel încât neîndeplinirea

obligaţiei de către o astfel de autoritate poate conduce la iniţierea unei acţiunii prevăzute de

art. 226 TCE (art. 258-260 conform Tratatului de la Lisabona).

O parte din cazurile aflate pe rolul Curţii sunt determinate de dorinţa de a nu suporta

costurile implementării măsurilor de protecţie a mediului. În jurisprudenţa CJCE pot fi

întâlnite cauze în care principiile dreptului comunitar ale certitudinii juridice, efectul util sau

aplicării uniforme sunt puse în balanţă cu politicile naţionale ale statelor membre de

restrângere a costurilor pentru afacerile ce se desfăşoară pe teritoriul lor.

O altă categorie importantă de cazuri este generată de situaţiile în care statele membre

nu elaborează şi comunică programe de îmbunătăţire a mediului. Aceste tipuri de programe

formează o parte importantă a directivelor în domeniu. Programele la nivel naţional sunt mult

mai eficiente decât cele care conţin obiective stabilite la nivel central, european, care nu pot

ţine cont întotdeauna de condiţiile locale.

13

În cazul României, procedura de încălcare a dreptului comunitar a fost invocată în mai

multe rânduri, cel mai notoriu caz fiind cel al taxei auto de primă înmatriculare.

Cel mai recent avertisment privind nerespectarea acquis-ului comunitar de către

România vizează gestionarea deşeurilor, mai exact neînchiderea tuturor depozitelor de deşeuri

neconforme cerinţelor europene la termenele asumate prin Tratatul de aderare.

În acest sens, până la 16 iulie 2009 trebuiau să se închidă 139 astfel de gropi, din care

mare parte şi-au sistat deja activitatea. Trebuie menţionat totuşi faptul că România se numără

printre cele 11 state membre care au notificat transpunerea completă a Directivei 2004/35/CE

privind răspunderea de mediu în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului.

Directiva reprezintă un nou instrument pentru realizarea politicilor de mediu

comunitare şi completează cadrul legislativ privind protejarea biodiversităţii, conservarea

păsărilor sălbatice, conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică.

Directiva impune şi o nouă formă de răspundere pentru costurile de prevenire şi reparare a

daunelor produse mediului (ori în cazul în care este iminentă producerea unei asemenea

daune) de către operatorii care desfăşoară sau controlează o activitate profesională şi care

produc prejudicii speciilor protejate, habitatelor naturale, apelor sau care contaminează solul.

Directiva-cadru prezintă obiective de mediu coerente, confirmă, între altele, pertinenţa

textelor anterioare, dintre care integrează progresiv o parte.

Transpunerea efectivă a acestor texte constituie, într-adevăr, un prim pas către o

abordare mai durabilă a problematicii mediului în UE, statele dispunând în continuare de

posibilitatea de a atinge un stadiu de performanţă şi mai ridicat.

II.3 Spre un drept penal al mediului

Un drept penal al mediului se conturează greu la toate la toate nivelele – naţional,

comunitar şi internaţional. Nici ţările, în legătură cu care s-ar putea vorbi de o tradiţie în

această materie, nu se pot lăuda cu reducerea drastică a actelor de delincvenţă ecologică, şi

aceasta deoarece există o multitudine de cauze care împiedică încă acest deziderat:

- diferenţele, uneori majore între sistemele de drept penal naţionale;

- mecanisme sancţionatorii diferite

- principiul suveranităţii statele, al neextrădării propriilor resortisanţi;

- principiul dublei incriminări;

- probleme care ţin de incidenţa legii penale asupra infracţiunilor cu element de

extraneitate;

14

- posibilitatea ca persoana juridică să răspundă penal.

În aceste condiţii la nivelul dreptului comunitar a apărut Directiva 2008/99/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului

prin intermediul dreptului mediului, ce se doreşte a fi un răspuns la o serie de realităţi

contemporane, după cum urmează:

- creşterea numărului de infracţiuni împotriva mediului cu efect transfrontalier;

- actualele sisteme de sancţiuni nu au fost suficiente pentru a garanta respectarea

efectivă a legislaţiei privind protecţia mediului;

- respectarea legislaţiei ar putea fi consolidată prin prevederea de sancţiuni penale care

demonstrează o dezaprobare socială de natură diferită, din punct de vedere calitativ,

comparativ cu sancţiunile administrative şi cu mecanismul de compensare întemeiat pe

dreptul civil;

- nerespectarea unei obligaţii legale de a acţiona poate avea acelaşi efect ca un

comportament activ şi ar trebui, prin urmare, să fie considerată infracţiune şi să fie sancţionată

ca atare.

Deşi obiectivul directivei este acela de a stabili „…măsuri de natură penală pentru a

asigura o protecţie mai eficace a mediului”, ea nu împiedică aplicarea altor regimuri de

răspundere şi nici aplicarea unor măsuri mai stricte de protecţie eficientă a mediului prin

intermediul dreptului penal.

Pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a mediului, actul normativ în cauză

completează şi consolidează totodată, cadrul legal deja existent, prin calificarea şi

sancţionarea ca infracţiuni a unor fapte grave, conexe fie desfăşurării operaţiunilor ce privesc

deşeurile, fie protecţiei habitatelor naturale şi a exemplarelor de faună şi floră , ori privesc

respectarea regimului materialelor nucleare sau substanţelor radioactive periculoase,

alăturându-se astfel infracţiunilor instituite deja prin reglementărilor cu caracter special,

incidente în materie.

Prin adoptarea directive 2008/99/CE s-au instituit o serie de standarde minime la

nivelul statelor membre ale UE în ceea de priveşte sancţionarea unor fapte ilicite în domeniul

mediului, a căror săvârşire trebuie să atragă după sine angajarea răspunderii penale a

făptuitorilor. O astfel de abordare legislativă constituie premisa necesară asigurării unei

protecţii sporite a mediului şi concretizează, sub aspect juridic, eforturile depuse de instituţiile

UE în acest domeniu, precum şi vasta experienţă acumulată la nivel european.1

1 Pentru detalii a se vedea, Anca Ileana Duşcă, Consideraţii referitoare la Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009, pp. 33-37

15

Cu toate acestea, datorită complexităţii factorilor de mediu, protecţia acestora

reprezintă un sector deosebit de tehnic. De asemenea, în contextul crizei ecologice care se

manifestă la nivel mondial, există totuşi o insuficientă şi o ineficacitate a normelor de

recomandare pentru protecţia mediului. Dacă privitor la protecţia mediului pe plan

internaţional prin intermediul altor forme de răspundere juridică există o bogată jurisprudenţă

şi doctrină, răspunderea penală a fost relativ puţin reglementată la nivel internaţional. Dar, aşa

cum dreptul penal al mediului începe să se afirme din ce în ce mai mult ca o ramură de drept

autonomă, treptat se conturează şi un drept comunitar penal al mediului, tendinţă observată şi

la nivel internaţional.

Capitolul III

Problema aderării României la UE din perspectiva protecţiei mediului

Evoluţia legislaţiei în materie de mediu în ţara noastră a fost determinată de numeroşi

factori, precum: ratificarea documentelor internaţionale în acest domeniu, accesul României la

16

instituţii internaţionale cu preocupări majore în domeniul mediului, pregătirea aderării la UE

şi evoluţia jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte dreptul fundamental la mediu.

Astfel prima lege-cadru privind protecţia mediului – Legea nr. 9/1973 – nu cuprindea

nicio referire la un drept fundamental al mediului. Problema recunoaşterii şi garantării

dreptului la un mediu sănătos s-a pus abia după anul 1990, odată cu elaborarea Constituţiei

din 1991, care de altfel nu recunoştea expres un drept fundamental la mediu. Protecţia de care

se bucura acest drept era aceea a unui drept subiectiv, fără acces la procedurile specifice

prevăzute pentru drepturile fundamentale deja constituţionalizate.

Aceste dispoziţii în materie de mediu din Constituţia din 1991 au reprezentat punctul

de plecare pentru adoptarea unei noi legi-cadru în acest domeniu – Legea nr. 137/1995 privind

protecţia mediului, care prevedea garanţii procedurale ale acestui drept:

- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate

prevăzute de legislaţia în vigoare;

- dreptul de asociere în organizaţii de apărare a calităţii mediului;

- dreptul de consultare în vederea luării deciziilor de mediu;

- eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;

- dreptul de adresare direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor

administrative sau judiciare în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct

sau indirect;

- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Punctul culminant al evoluţiei legislaţiei româneşti în materie de mediu l-a reprezentat

consacrarea şi garantarea constituţională a dreptului fundamental la mediu, prin Legea de

revizuire a Constituţie nr. 429/2003 fiind introdus art. 35 intitulat „Dreptul la un mediu

sănătos.”

Dreptului consacrat prin acest articol îi corespundea obligaţia stabilită în sarcina

statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului

ecologic. Textul constituţional care consacră expres dreptul la mediu stabileşte şi îndatorirea

oricărei persoane fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, aceasta având un caracter

corelativ dreptului recunoscut. Concluzia care se poate desprinde este aceea că spre deosebire

de celelalte îndatoriri fundamentale consacrate prin Constituţie care au o existenţă de sine

stătătoare, aceea de a proteja şi ameliora mediul există numai în raport şi ca o garanţie

specială a dreptului la un mediu sănătos.1

1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., p. 55

17

O influenţă majoră în direcţia modernizării şi uniformizării reglementărilor de mediu a

avut-o armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar de mediu, în cadrul procesului

de pregătire pentru aderare. Aproximarea legislaţiei naţionale cu dreptul comunitar al

mediului a reprezenta o opţiune indispensabilă a procesului de preaderare, ca un aspect

important al exigenţei generale de acceptare şi preluare a acquis-ului comunitar în materie.

România, alături de celelalte state candidate, a elaborat un document de poziţie privind

capitolul 22 – Protecţia mediului – care a cuprins angajamentele privind preluarea şi aplicare

legislaţiei comunitare în materie. Negocierile pentru acest capitol s-au desfăşurat în cadrul

Conferinţei interguvernamentale de aderare, România acceptând acquis-ul comunitar privind

mediul, în vigoare la 31 decembrie 2000, şi s-a angajat să implementeze prevederile acestuia

până la data aderării, cu excepţia anumitor texte comunitare, privind mai ales sectoare

precum: calitatea aerului şi schimbările climatice, managementul deşeurilor, controlul poluării

industriale, pentru care s-au solicitat perioade de tranziţie cuprinse între 3 şi 15 ani.

La capătul acestui proces în România a fost adoptată o nouă lege cadru – OUG

195/2005, care asigură o abordare europeană în domeniu şi cadrul legal necesar pentru

legislaţia sectorială sau subsecventă specifică. Astfel această nouă lege stabileşte:

- cadrul legal general pentru protecţia mediului, pentru desfăşurarea activităţilor cu

potenţial impact asupra mediului şi asigurarea creşterii eficienţei măsurilor pentru realizarea

unei dezvoltări durabile;

- baza legală pentru dezvoltarea legislaţiei subsecvente specifice pentru sectoarele

specifice acquis-ului de mediu;

- cadrul legal pentru protecţia ariilor protejate, stabilind obligaţii pentru Reţeaua

NATURA 2000 şi cadrul legal pentru crearea de noi instituţii pentru managementul ariilor

protejate.

Dacă în privinţa obligaţiilor comunitare pe linia protecţiei mediului, România a

respectat acquis-ul comunitar, în planul relaţiilor cu Curtea de la Strasbourg România a suferit

o condamnare, instanţa sus-menţionată concluzionând că autorităţile române au eşuat în a-şi

îndeplini obligaţia de a evalua în prealabil şi într-o manieră satisfăcătoare riscurile eventuale

ale activităţii în cauză şi de a lua măsurile adecvate şi capabile să protejeze drepturile

reclamanţilor în cea ce priveşte viaţa lor privată şi domiciliul lor, precum şi dreptul de a se

bucura de un mediu sănătos şi protejat.1

Odată cu aderarea la UE, procesul legislativ a cunoscut o anumită stabilizare, dar din

păcate şi în ciuda procesului de preaderare, protecţia mediului nu mai reprezintă o prioritate,

1 Bogdan Alex-Arghir, loc. cit., p. 48

18

fiind umbrită de problemele economico-sociale, dar cu riscurile aferente unei asemenea

situaţii în privinţa evoluţiilor comunitare a României.

Concluzii

Având în vedere „tinereţea” şi caracterul său universal, dreptul mediului prezintă

marele avantaj de a fi însoţit pretutindeni de experienţe legislative şi de reflecţii doctrinare

care, dincolo de sistemele culturale, economice şi sociale particulare, ridică, în realitate,

aceeaşi problemă: ce drept pentru o calitate superioară a mediului? Presiunea organizaţiilor

19

internaţionale deosebit de active în materie a condus la o internaţionalizare a luptei pentru

mediu, generând chiar o nouă formă de solidaritate între popoare, cea de ordin ecologic.

Apoi, apariţia concomitentă a drepturilor mediului în diverse ţări ale lumii face

indispensabil studiul comparativ al acestora. Reflecţia comparată permite identificarea

tendinţelor generale de dezvoltare a acestui drept, precum şi o armonizare, până la unificare a

acestuia, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Factorii unificatori ai acestui drept sunt

numeroşi. În primul rând, tradiţiile juridice comune şi imperativul ecologic de maximă

generalitate în timp şi spaţiu. Urmează apoi contribuţia organizaţiilor de cooperare şi

integrare, universale şi regionale.

Pentru continentul nostru este suficient să amintim de contribuţia în acest sens a

Consiliului Europei şi, mai ales de cea a Uniunii Europene, pe calea dreptului comunitar al

mediului. În sfârşit, devine tot mai evidentă ideea că existenţa unei organizaţii internaţionale

universale care să se ocupe de problemele mediului este fundamentală.

Aceasta ar proba, pentru început, voinţa politică a statelor de a căuta în comun soluţii,

într-un spirit de conlucrare internaţională şi responsabilitate solidară. Astfel, chiar pentru state

acţiunea ori sugestiile unei astfel de organizaţii ar preceda adoptarea măsurilor legislative

naţionale în materie, care ar putea să se inspire, până la preluarea tale quale, din

reglementările ori recomandările internaţionale.

Cuprins

Introducere

I Protecţia mediului între internaţional, comunitar şi naţional

I.1 Apariţia, evoluţia şi dezvoltarea dreptului mediului

20

I.2 Principiile generale de protecţie a mediului cu privire specială asupra principiului

precauţiei

I.3 Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului

II Instrumente comunitare de garantare a protecţiei mediului

II.1 Instrumentele de realizare a politicii de mediu

II.2 Transpunerea legislaţiei comunitare în dreptul intern al statelor membre

II.3 Spre un drept penal al mediului

III Problema aderării României la UE din perspectiva protecţiei mediului

Concluzii

Bibliografie

1. Bogdan-Alex Arghir, Analiza principiului precauţiei în dreptul mediului din perspectiva

hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tătar contra România,

în Revista Themis nr. 1/2010

21

2. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti 2007

3. Anca Ileana Duşcă, Consideraţii referitoare la Directiva 2008/99/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin intermediul

dreptului penal, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009

4. Mihai Floroiu, Poluarea în dreptul internaţional, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009

5. Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti

2008

6. Doiniţa-Luminiţa Niţu, Dreptul la mediu, în Revista „Themis”, nr. 3/2005

7. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti

2007

8. Constantin Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în Revista Română

de Drept al Mediului, nr.1/2004

22