„Dr Jekyll” ≡ „Mr Hyde”

În metoda stiinţifică „OBSERVAREA” există doar implicit și corespunde „identificării”. De analizat (cauzal) se analizează doar „CONTACTUL” care corespunde „definirii”. Acestea sunt două mecanisme distincte ale organismului, vizând două aspecte cu naturi opuse ale unei posibile realităţi: „geometria” și ”relaţiile cauzale”. Altfel spus, „un triunghi” (format din trei puncte considerate simultan) reprezintă un „întreg” (formă) doar PENTRU „OBSERVATOR”. Pentru „EU” „triunghiul” nu există. Există doar „punctele” („părţi”), considerate „trei” „pe rând ”, conform unei definiții. Când „spui” definiția nu „observi” nimic, nu „identifici”. Și invers!

„EU”-l este „construit”, pornindu-se de la „OBSERVATOR” („organismul viu”, „geometrie”), care este forțat să funcționeze „pe părți” (pierderea statutului de „întreg” – „geometrie”) cu ajutorul unor „semnale” repetate care structurează „sinapse condiționate” (mecanismul „reflexelor condiționate” – Pavlov).” „― Sunt gata să pariez că pământenii n-ar putea dormi în condiții de liniște absolută. O, ceruri! Nu există instinct care să nu cedeze în fața unei educații bune și perseverente. Și oricum, la om instinctele sunt slab dezvoltate. De fapt, dacă știi cum să procedezi, educația devine mai ușoară cu fiecare generație. E o chestiune de evoluție.”- Isaac Asimov, Soarele gol, cap 12 - http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/Soarele-gol-Isaac-Asimov53229.php La nivelul „OBSERVATORULUI”, INDISPENSABIL (vezi mai sus) CONTACTULUI determinat („cauzal”) cu realitatea „socială” a lui Homo sapiens sapiens, „OFICIAL” s-a renunțat! A rămas doar „EU”-l… De ce? Am stabilit că doar „OBSERVATORUL” absolut poate face „legătura” dintre „cauză” și „efect” prin faptul că nu se transformă. Să explicităm: presupunem că „Dr Jekyll” observă fenomenul A. Teoretic, fenomenului A îi urmează cauzal („după un timp”) fenomenul B. Dacă, în același interval de „timp”, „Dr Jekyll” se transformă cumva în „Mr Hyde”, atunci doar acesta din urmă poate observa, eventual, fenomenul B. Se ajunge în situația în care, nici „Dr Jekyll” nici „Mr Hyde”, nu pot observa ambele fenomene și, deci, nu pot stabili vreo relație (de cauzalitate, intermediată de „timp”). Asta se poate doar dacă „Dr Jekyll” ≡ „Mr Hyde” și după intervalul de „timp” care separă „cauza” (A) de „efect” (B). Dar atunci pe amândoi îi cheamă la fel: „OBSERVATOR”. Iar „timpul” are sens exclusiv pentru „Eu”dar numai în prezența „OBSERVATORULUI” care este „referință”.

Pentru a nu fi atât de evident că prin metoda sa, știința „lipește” două categorii care se neagă reciproc ea renunță în analizele sale la menționarea explicită a nivelului ABSOLUT (geometric) al OBSERVATORULUI, dar fără de care nu poate exista. Ea comunică (impune – CONTROL) „adevăruri” individuale („Dr Jekyll”, „Mr Hyde”, „părți”), „relative”, ale „EU”- lui (țesut, organ, organism), intermediate de „timp” în pofida ADEVARULUI ABSOLUT, „ÎNTREG”, care generează spontan OBSERVATORUL – „VIAŢA” (prin ADN, vezi mai jos). Și, în consecință, ESTE o deviație comportamentală: „adevărul MEU (MOARTEA) pentru toți („VIAŢA”)?!” Voi demonstra, de asemenea, de ce și cum este posibil un asemenea fenomen. *** Elementele unei eventuale relații cauzale (intermediate de „timp”) pot fi „unite” formal în mod determinat (în mod ABSOLUT, biunivoc ) doar la nivelul unui context FĂRĂ „timp”, ABSOLUT, strict geometric! Dacă vreți, „pe foaia de hârtie”! „Cauza” și „efectul” său n-au nici o relație dacă nu se află SIMULTAN „pe foaia de hârtie”. Contextul format este spontan (și implicit, corespunde naturii ADEVĂRULUI - este unic și imuabil) dar neagă în mod absolut cauzalitatea (metoda „științifică”). El este geometric și se prezintă sub formă de „om de știință” + „ foaia de hârtie”! Care prin natura sa facilitează dar, simultan, neagă „știința”! Perspectiva sa ABSOLUTĂ impune starea de determinare a cauzalității.

Închipuiți-vă că după ce ați terminat de scris cuvântul „cauză” acesta dispare (o cerneală foarte volatilă). Cât era singur pe foaia de hârtie n-avea nici un sens: „cauza” cui? Acum scrieți cuvântul „efect” dar cuvântul „cauză” a dispărut. Atunci nici el n-are nici un sens: „efectul” cui? Într-un context în care totul se transformă „în timp” (consecvent cauzal) relația cauzală nu este determinată! Așa că o relație poate fi „CAUZALĂ” numai dacă este ABSOLUTĂ (dacă pe „foaia de hârtie” nu se întâmplă nimic - NU există „timp”)?! Vom vedea mai jos că IPOTEZA, CONDIȚIILE INIȚIALE ale oricărei teorii (în exclusivitate „opera omului de știință”), reprezintă materializarea perspectivei ABSOLUTE asupra realității (ele nu conțin timpul). Și fără ele nu se poate! Această evidență este camuflată în fel și chip. Pentru că dă rău! Orice afirmație științifică ar suna a ceva în genul: „EU, „om de știință”, sunt aici! EU am ales IPOTEZA și CONDIȚIILE INIȚIALE. Apoi EU am elaborat teoria rezultată și am „verificat-o experimental”! Pentru asta EU merit chiar și un premiu Nobel! Dar nu vă luați după ce vedeți! Fenomenele sunt descrise obiectiv! Așa că, de fapt, EU nu exist!” Adică ceva cu aromă de „prosteală pe față”.

CONDIȚIILE INIȚIALE îl reprezintă, PRIN PROCESUL DE ALEGERE, pe „omul de știință”.

Dar ele nu țin („oficial”) de teorie. Atunci, cu cât este mai NEcontradictorie (cu cât CONDIȚIILE INIȚIALE sunt mai „strânse”, mai complete) cu atât teoria descrie mai puțin (este mai incompletă). Este doar o altă formulare a teoremei lui Gӧdel: „orice teorie axiomatică necontradictorie este incompletă”– 1931! *** Vedeți dumneavoastră, „lipsurile” metodei „științifice” de analiză și cunoaștere nu sunt „naturale”. Faptul că, de exemplu, în fizică nu s-a putut obține Teoria Marii Unificări (adică un model al self consistenței realității accesibile prin metoda științifică) nu este un lucru surprinzător pentru fizicieni. Ei știu că această teorie nu va putea fi niciodată creată! Orice teorie este STRICT DETERMINATĂ doar dacă se referă la „sistemul de referință” și/sau la „condițiile inițiale”, care premerg o analiză cauzală (care conține „timpul”). Dar „sistemul de referință” și/sau „condițiile inițiale” NU SE SUPUN PARADIGMEI „CAUZALE”. ELE „SUNT”! Așa că unui model „cauzal” strict determinat îi lipsește întotdeauna începutul, care este spontan („este” – n-are cauză!). El este doar ales! Implicit are o altă natură. Și atunci „cauzalitatea” (rezultată din „condițiile inițiale” - ALESE) este un principiu fals.

Și fizicienii știu asta! Pe baza principiului galilean al relativității („nu există sistem de referință privilegiat, aflat în repaus absolut”), ele (sistemele de referință”care încadrează „condițiile inițiale”) își schimbă permanent poziția.

Oare deplasarea lor ABSOLUTĂ (NEDETERMINATĂ) nu le scoate din poziția fizică de „referință” a altor deplasări? Evident că da! Și atunci avem un principiu științific (cel galilean) călcat cu nerușinare în picioare, tot de știință, prin metoda concretă de analiză: „referința” este considerată ÎN REPAUS (pentru că n-are „cauză”- este ALEASĂ) în IPOTEZA oricărei teorii! În realitate, „cauzalitatea” nu este determinată față de poziția „originii” (cu totul NEdeterminată din punct de vedere fizic – ea poate fi aleasă oriunde și oricând). Ci față de o categorie în mod absolut fixă față de„omul de știință”. O vom numi „formă”.

Cum se poate conserva „forma” „oriunde” și „oricând”? Într-un mediu holografic! Pentru moment gândiți-vă la cioburile suportului unei holograme care s-a spart, și care, fiecare, poartă imaginea inițială. Imaginile de pe diferitele cioburi pot fi asimilate cu „momente spațio-temporale”distincte care, „asociate” artificial (pentru ca ele sunt SIMULTANE – n-au vreo relație cauzală), pot crea senzația de „mișcare” a obiectului de pe holograma inițială. O „mișcare” care NU EXISTĂ! *** Starea de determinare a modelelor cauzale este generată de un banal proces de alegere a unor forme față de care „omul de știință” este „obiectiv” (nu are relații cauzale cu ele). Astfel, din abordarea „științifică”, teoretică și experimentală, a unui fenomen, fizicienii se omit pe ei înșiși și simultan omit categoria pe baza căreia aleg „condițiile inițiale” - „forma”.

Într-o „realitate cauzală” ALEGEREA „cauzei” (a „originii”) este un fenomen de „offset”: există un pseudo semnal de „intrare”, „condițiile inițiale”, care generează un semnal de „ieșire”, „teoria”. „Condițiile inițiale” sunt un pseudo semnal pentru că:

1) Într-o realitate consecvent și self consistent cauzală și ele trebuie să aibă o „cauză”. Iar aceasta o alta, ș.a.m.d..

2) Mediul material exterior, ÎN CONTINUĂ TRANSFORMARE, nu poate reprezenta suportul „condițiilor inițiale”. Ele trebuie să facă altceva decât fenomenele descrise pe baza lor: să „supraviețuiască” în aceeași formă pe tot intervalul de „timp” al evoluției unui fenomen. Dacă „condițiile inițiale” se schimbă în „timp” (proces natural într-un context cauzal) atunci el are loc simultan cu evoluția fenomenului descris. Rezultă că modelul acestuia se referă la ceva ce nu mai există. Adică devine automat o plăsmuire mentală a „omului de știință”. Mecanismul de generare a ALEGERII „sistemului de referință” al „condițiilor inițiale” se află la un nivel strict intern „omului de știință”(vezi mai jos). Ambele, „condițiile inițiale” și „organismul” „omului de știință”sunt „FORME”- aspecte ABSOLUTE, FIXE, ale unui mediu holografic), opunându-se transformării. Ele, automat, NU EXISTĂ din punct de vedere cauzal! Orice teorie „ȘTIINȚIFICĂ” elaborată de „omul de știință” în baza unor „condiții inițiale” este falsă! Rezultă că perseverarea pe calea elaborării unor astfel de teorii n-are legătură cu realitatea: este un proces patologic. Este o deviație comportamentală!

*** A alege „condițiile inițiale” când acestea nu există din punctul de vedere al principiului relativității al lui Galilei este un compromis pervers fără de care metoda cauzală de analiză n-ar putea exista. Cauzalitatea este o metodă de alterare a unei realități NEcauzale, strict geometrice, holografice, și transformarea acesteia într-o realitate „cauzală” incompletă (căreia îi lipsește întotdeauna „începutul”). Trist nu-i așa? Să ne imaginăm planul unei construcții. Reprezintă el corespondentul unei realități concrete? Evident NU! În faza în care se găsește pe calc el este o „ficțiune” (o „aberație comportamentală”?!). Când lucrurile pot intra într-o oarecare normalitate? Atunci când se înfige (sau se alege) primul țăruș și, ÎN FUNCȚIE DE ACESTA, încep măsurătorile. Procesul este fundamental: „originea” („teoriei”) este pe calc (implicit oriunde s-ar mișca calcul) iar „țărușul” (originea „experimentului”) poate fi înfipt sau ales oriunde. Între „origine” și „teorie” NU există o relație cauzală („fizică”)! De asemenea între „țăruș” și pământ NU există vreo relație cauzală. Ambele truisme, cu totul „indiscutabile” astăzi, relevă că relațiile respective NU POT FACE PARTE DINTR-O REALITATE EXCLUSIV CAUZALĂ! Pe „timpul” analizei și experimentului cauzal, „originea” și „țărușul” „sunt”!

„Forma” lor, stabilă fiind, anulează distincția între punctele spațiului. „Originea”, care poate fi considerată SPONTAN „oriunde” și „oricând” (a priori, nedemonstrat – în IPOTEZĂ), face ca punctele spațiului să fie acceptate (teoretic) ca reciproc identice prin „formă”. Posibilitatea amplasării întâmplătoare a „țărușului” impune ca punctele spațiului să fie acceptate și practic ca reciproc identice prin „formă” . Adică „originea” și „țărușul” „sunt” prin „forma”lor. Care este SIMULTAN peste tot! Ei bine, „omul de știință” se face că nu realizează această situație, care îi oferă posibilitatea de a alege SIMULTAN toate „pozițiile” posibile pentru „origine” și „țăruș”. Tot așa cum ar putea face mai mulți „oameni de știință” care pot începe un același experiment SIMULTAN „în diferite locuri” – la diferite metrici). Atenție! Și „organismul” său este „formă”! Și el se află „peste tot” într-un mediu holografic! Adică poate ține locul, SIMULTAN, tuturor „oamenilor de știință” menționați mai sus. Așa că organismul său nu poate face „alegeri” față de care punctele spațiului să devină diferite, distincte. Chiar dacă are acces la toate posibilitățile oferite de realitate, „omul de știință” alege numai una. Față de care realizează analiza sa cauzală. De ce face asta? Cine poate face „alegeri” – sau restrângerea artificială a posibilităților considerate?

Pe scurt: sinapsele condiționate (care nu sunt ale „organismului”, vezi mai jos). Prin întârzierea semnalelor nervoase ele generează „timpul” la contactul „organismului” cu mediul. Adică ceea ce separă „cauza” de „efect” inducând „cauzalitatea”! Sau, altfel spus, este fenomenul care te împiedică să vezi simultan TOATE cioburile hologramei (să vezi „la toate metricile”). „Văzute” pe rând, după un anumit protocol (de la „mic” la „mare” – „apropiere”, invers – „depărtare”), imaginile respectivului obiect par că sunt fiecare „efectul” celei anterioare, astfel că obiectul pare că se „mișcă”.

Ce deosebește imaginile identice de pe cioburile hologramei? I-am putea spune „mărime”, „dimensiune”. Unele imagini sunt mai „mici”, altele mai „mari”, în funcție de dimensiunea ciobului care implică (atenție!) o anumită distanță aparentă dintre punctele lor suport („pixelii”?!).

„Mărimea” devine apoi „poziție”.

Așa că a spune că o „formă” se află în „poziții” diferite semnifică de fapt că ea se află „suprapusă, la diferite metrici (dimensiuni) ale spațiului”.

Doar că accesul la ele nu mai este SIMULTAN ci, printr-un mecanism cu suport sinapsele condiționate, se introduce un anumit protocol de acces la numărul dat de puncte suport care definesc forma respectivă, la diferite metrici. Contextul rămâne inaccesibil respectivului mecanism.

„Concentrarea” asupra unui anumit „obiect” (asupra „formei sale”) face ca sinapsele noastre condiționate să nu mai poată considera altceva. Deci NU „oamenii de știință” fac alegerea „originii” (a formei sale) ci sinapsele lor condiționate. Și ea nu este făcută pentru noi (că nu este cazul - NOI nu facem alegeri, NOI ȘTIM TOT!) ci pentru sărmanele noastre sinapse condiționate care sunt, evident, total „de acord” cu metoda. Pe nici un mare om de știință să nu-l fi frapat că poate alege (și/sau crea prin experiment) „condiții inițiale” quasi identice „oriunde” și „oricând”, într-un Univers presupus în continuă transformare de la punct la punct?! Adică într-un Univers care împiedică manifestarea unor legi indefinit determinate (eventualele „condiții inițiale” se transformă SIMULTAN cu fenomenul descris de o eventuală „lege”). Sau, altfel spus, nici un mare om de știință n-a realizat că un Univers consecvent cauzal (toate punctele sunt SIMULTAN, „cauză” și „efect”), nu poate fi caracterizat decât de HAOS perfect? NU cred! „Oamenii de știință” ȘTIU că procedeul (alegerea „originii” și a „țărușului”) este a sinapselor condiționate iar obiectele alegerii nu pot fi decât „forme” ABSOLUT („oriunde” și „oricând”) „poziționate”! Pentru că doar așa se explică apariția unor „LEGI GENERALE”! *** „Cauzalitatea” este strict determinată („există”?!) numai în raport cu „originea” de pe calc și cu „țărușul” din teren.

Care sunt libere (nedeterminate) ca amplasare (metrică a punctelor suport, vezi mai sus) și fixate ca „formă”. Deci, ce conferă determinare cauzalității? „FORMA!” Care nu figurează în nici un model „științific” („cauzal”). Și atunci toată știința devine caducă! Ea este boala sinapselor condiționate! Care știm cum apar. „Originea – țăruș”, forma „constantă” indiferent de „poziție” (situație posibilă exclusiv într-un Univers holografic) este „organismul viu” (care, FĂRĂ SINAPSELE SALE CONDIȚIONATE, este tot „formă”)! *** Deci lupta pentru accesul la starea de „cunoscut” se dă între o realitate ABSOLUTĂ caracterizată exclusiv de „formă” (din care face parte și „viața”) și o realitate falsă, rezultată din interpunerea „timpului” între „forme” alese. Adică introducerea unor întreruperi în relația ABSOLUTĂ a „vieții” cu realitatea care o generează. „Timpul” este „grefat” la nivelul unui „cip”: „sinapsele condiționate”. *** „Știința” a ajuns într-un mare impas atunci când a fost evident că „IPOTEZA” necesară inițieri unei analize cauzale determinate (fixată în mod absolut - pe toată durata evoluției fenomenelor analizate) este exterioară metodei ca atare. Este vorba despre momentele elaborării transformărilor lui Lorentz, necesare pentru că radiația nu accepta formal mișcarea corpurilor (a eventualei viteze relative "v") la nivelul ecuațiilor

lui Maxwell (care își schimbau forma când apărea viteza „v”), și a experimentului Michelson - Morley care confirmă că nici la nivel fizic radiația nu „percepe” mișcarea inerțială. Ce problemă avem aici? Două tipuri de fenomene acceptate ca materiale, mișcarea corpurilor și mișcarea radiației, nu relaționează cauzal (nu se însumează vectorial). Asta înseamnă, automat, că au naturi distincte. Așa că, cel puțin în privința unuia dintre tipurile de mișcări, știința se înșeală în mod evident: aceasta NU EXISTĂ din punct de vedere cauzal, este doar o aparență, este falsă. Să vedem: „Obiectele” (ca și „condiții inițiale”) sunt „alese” la nivel de „formă” (ABSOLUT) pentru a fi considerate. Procesul este cu totul ne cauzal. Așa că „mișcarea lor relativă inerțială” este și ea o consecință a acestei alegeri: NU EXISTĂ, este o aparență (explicabilă fiziologic la nivelul sinapselor condiționate). Acest fapt trebuie ascuns „necunoscătorilor”.