Curs de geografie.Geografie economica mondiala
CAPITOLUL 1
GEOGRAFIA INDUSTRIEI
1. Resursele energetice ale Terrei
1.1. Istoric, clasificari, structura balantei energetice.
Nu se poate concepe existenta umanitatii in afara energiei. Definitia elementara a energiei poate fi exprimata prin capacitatea unui sistem oarecare de a produce lucrumecanic, asa cum arata oricare dictionar sau tratat. Impactul surselor energetice asupra omenirii a fost mult mai evident in ultimele secole, cand s-au incetatenit expresii diverse, de la lucru mecanic si energie mecanica, la energie termica, energie luminoasa, energie vitala, forta vie, energie fiziologica, energie electrica si magnetica, energie hidrodinamica, energie solara, gravitationala sau mai recent energie nucleara. Industrializarea timpurie din unele state vest-europene, s-a bazat pe puterea aburului, prin inlocuirea pentru prima oara in istorie a lemnului, cu carbunii de pamant, prefatand astfel civilizatia celui de-al doilea val. Astfel, in Europa apar preocupari de ordin stiintific privind realizarea lanturilor energetice, cauzalitatii si legile energeticii, folosirea si economia acestor variate resurse. Un sir de mari inventatori se vor ilustra in acest domeniu al cunoasterii umane, de la A. Lavoisier si D. Laplace (caldura rezultat al miscarii moleculare), pana la descoperirea si perfectionarea masinii cu aburi datorate lui Th. Newcomb, J. Watt si B. Rumford, de la E. Darwin si J. Dalton (corespondenta dintre caldura si lucru mecanic), pana la R. Mayer, L. Colding, J. Joule ori H. Helmholtz. Desigur si alte nume prestigioase au marcatprogresul cunoasterii si valorificarii surselor energetice: H. Poincaré, W. Thomson-Kelvin, J.TH. Sielberman, W. Siemens, G. Westinghouse, N. Tesla s.a.m.d. in secolul XX atentia savantilor s-a indreptat in mod firesc si spre sursele de energie regenerabile si in mod deosebit spre energia nucleare si prin lucrarile de inceput datorate lui R. Rutherford, P. Currie, I. Currie, P. Joliot s.a. Daca secolul al XIX-lea a fost fara indoiala secolul carbunilor, secolul XX poate fi socotit secolul petrolului, in timp ce secolul al XXI-lea va fi
din punct de vedere energetic, un secol al unor resurse energetice nucleare si regenerabile,
alaturi de sursele conventionale, unele aflate intr-un proces de epuizare rapida.
Preocuparile privind sursele regenerabile de energie s-au amplificat mai ales dupa cel
de-al doilea razboi mondial, cand omenirea a fost confruntata cu primele crize majore
energetice, indeosebi criza petrolului din a doua jumatate a secolului XX.
? Clasificarea surselor energetice
Cele doua mari surse de energie in Univers sunt: fuziunea atomilor usori din Soare
(stele) si gravitatia universala. Toate celelalte forme de energie decurg din aceste surse
majore de energie.
Principalele surse de energie externa sunt: radiatia solara, energia solara la
suprafata pamantului, influenta gravitationala a Soarelui si a Lunii. Sursele de energie
interna se afla la originea caldurii interne a Pamantului (vulcani, cutremure, izvoare
fierbinti). Asupra acestor surse regenerabile vom reveni la finalul acestui capitol.
Energia se afla in diferite forme in natura, iar prin conversie fenomenele energetice
trec dintr-un sistem in altul. Iata de pilda unul dintre cele mai avantajoase lanturi energetice:
energia - combustibili - caldura - electricitate - lucru mecanic. Alte exemple clasice in
2
energetica sunt procesele care se produc in Soare (fuziune si fisiune), sau energia chimica din
lemn si transformarea ei in energie termica si mecanica. in ceea ce priveste randamentul
transformarilor de energie primara in energie electrica, pentru combustibilii conventionali
este de 32 - 34 %, in centrale termoelectrice 28 - 30 %, in centralele atomoelectrice 70%; in
ansamblu randamentul energetic mediu este de 35 - 38 %.
O alta forma de clasificare dupa criteriul termodinamic arata existenta energiilor
potentiale (energia chimica stocata in combustibili, energia hidraulica, potentialul radioactiv
al unor elemente chimice) si energiile actuale (cinetice).
Dupa gradul de integrare a surselor energetice in consumul economic actual,
clasificarea devenita clasica este urmatoarea:
a. surse conventionale (sursele energetice clasice, lemnul, carbunii, hidrocarburile,
energia hidraulica si combustibilii nucleari);
b. surse neconventionale (surse inepuizabile dar cu o pondere inca redusa in balanta
energetica: radiatia solara, energia eoliana, energia geotermica, energia oceanelor s.a.);
c. alte surse energetice (aflate in stadii de laborator, pe baza unor tehnologii fizice si
chimice promitatoare).
? Structura balantei energetice
Prima forma de energie folosita de omul preistoric a fost forta lui fizica, prin care a
reusit sa supravietuiasca civilizatiei primului val, de la culegator si vanator, la agricultor si
mestesugar. Prin aparitia si folosirea cu indemanare a uneltelor si a primelor arme, si-a
multiplicat forta lui fizica, pana la aparitia focului si descoperirea rotii.
in mod cert, din preistorie pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, lemnul a
fost principalul combustibil, impactul folosirii lemnului se reflecta in evolutia fondului
forestier, in marile probleme de impact global care se resimt in prezent. Carbunii de pamant
devin principala sursa de energie timp de aproape doua secole, pana in pragul secolului al
XX-lea, cand hidrocarburile devin predominante si vor fi principala sursa de energie cel
putin in primele decenii ale secolului al XXI-lea. Scenariul energetic trebuie completat in
prezent de cresterea interesului pentru carbuni (noi tehnologii, uriase rezerve), combustibilii
nucleari si de fuziunea nucleara.
in evolutia consumului de energie, se estimeaza ca omul preistoric folosea intre 2 - 5
kWh/zi, in timp ce omul modern utilizeaza intre 270 - 300 kWh/zi (in statele
superindustrializate). Aceasta evolutie se identifica cu evolutia omenirii de la societatea
agricola, la societatea informationala.
Desigur ca distributia consumului de energie la nivelul populatiei Terrei este inegal;
de pilda in anii 90 se intalnea urmatoarea structura:
- 71% din populatia mondiala consuma sub 24 kWh/zi-om
- 22% din populatia mondiala consuma intre 24-150 kWh/zi-om
- 6% din populatia mondiala consuma intre 150 - 200 kWh/zi-om
- 1% din populatia mondiala consuma peste 200 kWh/zi-om
Aceasta structura se pastreaza in linii mari si acum la inceputul mileniului al treilea,
observandu-se decalaje enorme intre statele dezvoltate si cele in curs de dezvoltare.
Productia si consumul de energie primara pe locuitor este diferita de la un stat la altul.
Astfel cele mai mari valori ale productiei se inregistreaza in statele petroliere: (Emiratele
Arabe Unite 148.687 kg echivalent/huila pe loc./an, Kuwait 101.170 kg, Brunei Darussalam
89.686), - unde si valoarea consumului este mult mai mica, rezultand astfel un important
excedent care se reflecta in exportul-acestor state. Statele dezvoltate (cu exceptia Marii
Britanii, gratie zacamintelor de hidrocarburi din platforma continentala a Marii Nordului),
inregistreaza productii modeste (Japonia 949 kg/loc, Germania 2596 kg/loc, etc., dar
3
consumuri mult mai mari, necesitand importuri indeosebi de produse petroliere). in sfarsit,
cele mai populate state de pe glob inregistreaza valori mici (China 849 kg/loc, productie si
861 kg/loc, consum, India 312 kg/loc productie, respectiv 353 kg/loc consum).
FIGURA 19
Tabel nr. 34
Evolutia consumului de energie (1900 � 1997)
Sursa de energie 1900 1997
Total
[mil. tone echiv.
petrol]
Pondere
[%]
Total
[mil. tone echiv.
petrol]
Pondere
[%]
Carbunii de
pamant
501 55 2122 22
Petrol 18 2 2940 30
Gaze naturale 9 2 2173 23
Surse nucleare - - 579 6
Surse regenerabile* 383 42 1833 19
Total 911 100 9647 100
*) biomasa, surse hidraulice, eoliana, geotermica, solara
Sursa: T. Simion, 2000
Tabel nr. 35
Consumul si productia de energie pe continente & regiuni geografice / state in anul 2000
(mil. t.e.p.)
Continent Carbuni Petrol Gaze
naturale
En.
hidraulica
En.
nucleara
Alte surse
America
de Nord
P
C
619,8
575,2
475
965,8
632,5
619,6
55,4
-
216,7
-
-
272,1
America
Latina
P
C
36,2
26,5
506,3
300,1
119,3
115,7
48,1
-
5,4
-
53,5
-
Europa P
C
254,4
348
329,2
755,2
254,2
399,6
51,5
297,6
246,1
-
-
-
ex.
U.R.S.S.
P
C
184,9
171,3
370
182
590,5
482,6
19,5
-
52,8
-
72
-
Orientul
Mijlociu
P
C
0,8
6,7
1.052
215
168,6
157,8
0,8
-
-
-
0,8
-
Africa P
C
122,1
89,3
55
115,6
102,3
46,9
5,3
-
3,9
-
-
9,5
Asia si
Australia /
Oceania
P
C
884,3
912,5
364,5
928,7
229,4
241,7
46,2
-
125,9
-
-
172,1
Total
mondial
P
C
2.103,5
2.129,5
3.452,8
3.462,4
2.096,8
2.063,9
226,8
-
650,8
877,6
-
-
P = productia Sursa: B.P.Amoco 2001, Quid, 2001
4
C = consum
t.e.p. = tone echivalent petrol
Balanta energetica nu trebuie confundata cu structura productiei de enegie electrica.
Comparativ, iata evolutia productiei de electricitate, pe principalele surse de obtinere a
electricitatii, unde se observa in mod clar, predominarea carbunilor de pamant (39,3 % in
1990 si mai ales avantul energiei nucleare de la 2,1 % in 1971 la 17 % in 1990 si 21,2 % in
1998).
Tabel nr. 36
Structura productiei mondiale de electricitate in 1971 si 1990
Sursa de 1971 1990
energie TWh % TWh %
Carbuni 2142 40,3 4645 39,3
Hidraulica 1209 22,8 2142 18,1
Nucleara 111 2,1 2011 17,0
Gaze naturale 714 13,5 1578 13,3
Petrol 1102 20,8 1385 11,7
Altele 32 0,6 67 0,6
Total 5311 100 11828 100
Sursa: International Energy Agency (Paris, 1993)
Asociat structurii balantei energetice mondiale amintim si alte aspecte care deriva de
aici: structura consumului pe grupe de utilizatori, politicile energetice nationale care difera
de la un stat la altul, impactul utilizarii surselor energetice asupra mediului inconjurator (prin
poluarea complexa asupra invelisurilor geografice), epuizarea rapida a unor combustibili,
retehnologizarea si economisirea surselor de energie, sau energia si geopolitica.
Tabel nr. 37
Rezerve estimative de energie (mil.t.e.p.) in 2000
Nr.
Crt
Sursa de energie Resurse cunoscute
exploatabile
Resurse aditionale
exploatabile
1 Petrol (de tip traditional) 90 200
2 Petrol (de tip netraditional) 86 369
3 Gaze naturale 63 163
4 Cabuni de pamant 465 404
5 Uraniu 43 59
Total 747 1.225
Sursa: Global Report, 2000, S.U.A.
Sursele de energie conventionale reprezinta baza productiei si consumului
energetic mondial si vor fi esentiale cel putin pentru prima parte a secolului al XXI-lea.
Originea organica a acestor surse (formate din carbon, hidrogen, oxigen, azot si sulf ca
elemente principale), a fost determinata de procese complexe chimice, in urma carora s-au
format hidrocarbonatii, lipidele si substantele proteice.
La baza acestor acumulari se afla energia solara (de fapt conversia energiei solare in
potential chimic sau energetic cu ajutorul fotosintezei).
5
in ordinea folosirii lor, principalele surse energetice conventionale sunt:
- lemnul si masa vegetala;
- carbunii de pamant;
- petrolul si gazele naturale;
- energia hidraulica;
- radioactivitatea si combustibilii nucleari.
1.2. Lemnul si masa vegetala � resursa energetica
Lemnul si masa vegetala constituie cea mai veche sursa energetica cunoscuta pe
Terra, o data cu descoperirea focului de catre omul preistoric.
Amplificarea folosirii lemnului este in concordanta atat cu nevoile casnice ale omului
preistoric (prepararea hranei si incalzitul locuintelor), dar mai ales cu necesitatile impuse de
constructii si cai de comunicatii, ambarcatiuni, exploatari miniere si extragerea metalelor cu
ajutorul mangalului etc. in acelasi timp, utilizarea lemnului era in concordanta cu extinderea
suprafetelor agricole, pe masura sedentarizarii populatiei primului val, avand insa drept
consecinta reducerea dramatica a fondului forestier, ca de pilda in vaste regiuni din Orientul
Mijlociu sau indepartat, in bazinul mediteraneean s.a.
in antichitate era deja un consum intens de lemn in lumea romanica, datorita
metalurgiei sau flotelor care cutreierau Marea Mediterana si marile limitrofe; acelasi consum
a fost consemnat in tarile din Orientul Mijlociu si Apropiat sau din Extremul Orient (lumea
indiana si chineza).
in Evul Mediu, Europa cunoaste un consum sporit anual de lemn, mai ales datorita
dezvoltarii metalurgiei, confectionarii corabiilor, extinderea culturilor agricole, pe fondul
unei cresteri demografice apreciabile.
in multe regiuni geografice de pe glob s-a practicat incendierea padurilor, pentru
ingrasarea terenurilor agricole, necesare unor tipuri rudimentare de agricultura. Dupa unele
surse documentare (Bienvenue S.), se apreciaza ca o familie preistorica ardea anual prin
incendiere pana la 50 t masa lemnoasa, fara nici un folos energetic.
in perioada moderna a umanitatii, consumul de lemn a crescut semnificativ, de pilda
in secolul al XVIII-lea pentru obsinerea unei tone de fonta se consumau 500 m3 de lemn;
Franta a consumat numai in anul 1746, crca 40 mil. m3 (la o populatie de 28 mil. loc).
Desigur la numarul total al populatiei globului, in crestere continua, fenomenul consumului
lemnului si ritmul defrisarilor sunt in stransa corespondenta.
La baza aparitiei metalurgiei moderne, s-a aflat si modestul mangal (un combustibil
obtinut prin arderea imcompleta a lemnului, cu capacitate calorica ridicata 7000 kcal/kg),
utilizat si in alte scopuri in afara traditionalelor furnale.
in prezent, lemnul si masa vegetala continua sa reprezinte o importanta sursa
energetica, mai ales in unele tari aflate in curs de dezvoltare din regiuni aride si semiaride.
Se considera ca in aceste regiuni, se consuma in medie 1 t lemn/loc./an, ceea ce reprezinta o
valoare ridicata, daca socotim explozia demografica specifica tarilor respective, fondul
forestier modest existent, dar si repercursiunile care deriva de aici (desertizarea, malnutritia,
disparitia efectivelor de animale s.a.).
intr-un subcapitol distinct, vom analiza celelalte probleme fundamentale ale resurselor
forestiere: evolutia fondului forestier, repartitia padurilor pe glob, resursele forestiere
actuale, viitorul padurilor, consecintele economice si geografice, epuizarea padurilor,
padurile si mediul inconjurator.
1.3. Carbunii de pamant
6
1.3.1. Istoricul cunoasterii si utilizarii carbunilor
Pentru prima data in istorie, carbunii de pamant au fost cunoscuti in China (probabil
inca din mileniile IV-III i.Chr.), apoi in Egipt (mii. II) si mai tarziu la vechii greci si romani.
Primele referiri sunt datorate lui Aristotel (383 - 322), Teofrast (372 - 287) si mai ales in
opera naturalistului roman Plinius Secundus (23 - 79), in opera sa fundamentala Historia
Naturalis, in care realizeaza prima clasificare a acestor surse energetice. Mai tarziu, intalnim
unele referiri privind carbunii de pamant si in opera eruditului filosof arab Avicena (980 -
1037), pe numele sau Ibn Sina, in lucrarea sa Tratatus de mineralibus.
in Europa, primele exploatari au loc in jurul anului 1000 in Germania (la Zwikau si
Würmthal), si mai tarziu dupa anul 1200 in Marea Britanie (la Newcastle, Sheffield, in Scotia
si Tara Galilor).
Clasificari cu caracter stiintific se intalnesc in opera lui George Bauer (1495 - 1555
intemeietorul mineralogiei), Klein Baltazar (1598), Kern (1740) si A. Werner (1798 -
1791). Utilizarea carbunilor la masinile cu abur, gratie descoperirilor lui Th. Newcomen, J.
Watt, sau a razboiului mecanic de tesut (inventat de Cartwright), determina o utilizare din
ce in ce mai accentuata a acestei mari resurse energetice. Industrializarea timpurie europeana
nu ar fi fost posibila fara rolul precumpanitor al fortei carbunilor de pamant. Secolul al XIXlea
fiind denumit pe buna dreptate secolul carbunilor din punct de vedere energetic; dar rolul
carbunilor nu s-a diminuat nici in prima parte a secolului XX. Mai mult, in prezent, circa
40% din productia de electricitate se obtine in urma utilizarii carbunilor drept combustibil.
in Romania, desi carbunii de pamant sunt cunoscuti inca din secolele XIII - XIV,
primele referiri le intalnim in opera lui Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae, cand
descrie carbunii din bazinul Comanesti. Primele bazine carbonifere din tara noastra s-au
conturat in Banat (1790), Comanesti (1835), Petrosani (1840) si Schitu Golesti (1891).
Carbunii de pamant continua sa reprezinte una dintre cele mai mari promisiuni ale
energeticii viitorului, gratie imenselor rezerve, noilor tehnologii descoperite, cat si epuizarii
rapide a altor surse traditionale.
1.3.2. Geologia zacamintelor de carbuni
Carbunii de pamant din punct de vedere geologic, sunt roci sedimentare care s-au
format in conditii speciale, (intr-un mediu acvatic, prin acumularea materiilor organice, in
urma unor procese biotice, fizico-chimice si geologice, intr-un timp indelungat).
in compozitia chimica a carbunilor predomina carbonul (55-96,5%), urmat de oxigen
(2540%), hidrogen (1,6%), azot (pana la 2%), fosfor, sulf s.a.
Formarea carbunilor a inceput inca din precambrian, dar apogeul lor s-a produs in
carbonifer.
Tabel nr. 38
Scara geocronologica si varsta combustibililor fosili
Cuaternar Holocen
Pleistocen
Turbarii Sapropel
Neozoic
Neogen
(18 mil.ani)
Pliocen Romanian
Dacian
Pontian
Meotian
Lignit Gaze-petrol
7
Sarmatian
Badenian
Helvetian
Burdigalian
Acvitanian
Carbune
brun
(54 Petrol-gaze
mil.ani)
Paleogen Oligocen
Eocen
Palcocen
Carbune
brun
Huila
Petrol-gaze
Sisturi disodile
Cretacic
(65 mil.ani)
Cretacic superior
Cretacic inferior
Huile Petrol-gaze
Jurasic
(33 mil.ani)
Malm
Dogger
Liasic
Huile
Antracit
Petrol-gaze
Sisturi
bituminoase
Mezozoic
(133
mil.ani)
Tirasic
(435
mil.ani)
Triasic supeiror
Triasic mediu
Triasic inferior
Petrol-gaze
Permian
(25 mil.ani)
Permian superior
Permian mediu
Permian inferior
Huile
Antracit
Petrol
Carbonifer
(70 mil.ani)
Carbonifer
superior
Carbonifer
mediu
Carbonifer
inferior
Huile
Tasmanit
Liptobioliti
Antracit
Gaze
Devonian
(50 mil-ani)
Neodevonian
Mezodevonian
Eodevonian
Petrol-gaze
Sisturi
bituminoase
Calcare
bituminoase
Silurian
(40 mil.ani)
Liptobioliti
Paleozoic
(160
mil.ani)
Ordorician
(75 mil.ani)
Petrol Petrol
Proterozioc
(150
mil.ani)
Sugit
Cambrian
(70 mil-ani)
Arhaic
(200
mil.ani)
Sursa: N. Lupei, 1986
Grupele genetice de carbuni sunt:
a. carbunii humici - formati prin incarbonizarea vegetatiei terestre superioare,
prezinta baza industriei carbonifere, asupra carora vom reveni.
b. sapropelitii combustibili - provin din organisme inferioare de tipul planctonului
actual; se formeaza astfel sapropelul, un mal bogat in substante chimice, cu grosimi de pana
8
la 15 m. Prin deshidratarea sapropelului s-au format urmatorii carbuni sapropelici sau
bituminosi: boghead-ul (exploatat in Scotia din 1850), cannel-coal-ul, shungi-ul (in zona
lacului Onega), sau disodilele din Carpatii Orientali, roci care au generat petrolul din zonele
adiacente.
c. liptobiolitii - formati din ceruri si rasini vegetale (chihlimbarul), sunt putin
raspanditi in natura. Acesti carbuni au un continut ridicat de materii vegetale si hidrogen. Mai
cunoscuti sunt tasmanitul (72%C) si fimenitul (format in cuaternar).
Carbunii humici se clasifica astfel:
- carbunii superiori (antracit si huila)
- carbuni inferiori (carbunele brun, lignitul, turba).
Puterea lor calorica oscileaza intre 2600 - 4100 kcal/ kg (lignit), pana la 9200 - 9500
kcal/kg (in cazul huilei).
Pentru clasificarea carbunilor humici se tine seama de originea, vechimea,
compozitia, puterea calorica, umiditatea, reziduuri provenite din ardere si prelucrarea lor.
Dupa aceste criterii, au fost deosebiti carbunii superiori (antracit si huila) si carbunii inferiori
(carbune brun, lignit, turba).
Antracitul - are un continut ridicat de carbon (89,5 - 96,5 %) si contine putina apa si
materii volatile. Are o putere calorica cuprinsa intre 7800 � 8350 kcal/kg si arde cu flacara
scazuta fara fum. Cocsul obtinut din asemenea carbuni este pulverulent. Este folosit atat in
energetica, dar si ca materie prima in industria chimica.
Huila - se prezinta ca un carbune compact, fibros sau sistos, negru stralucitor, dur dar
sfaramicios. Contine intre 76 - 90% carbon, 4 � 6 % oxigen, 5 % hidrogen si 2 -15 % apa.
Puterea calorica este de 7000 - 9000 kcal/kg. Dupa procentul de materii volatile, se deosebesc
urmatoarele categorii de huile:
- huile cu flacara lunga (41 - 50% matern volatile);
- huile de gaz (35-45%);
- huile grase (25-38%);
- huile pentru cocs (19 - 30%);
- huile slabe (10-19%);
- huile antracitoase (4 -10%).
Se foloseste la fabricarea cocsului, a gazului de iluminat, a gudroanelor etc. Exista
varietati de huila care nu cocsifica, tipica fiind cea exploatata in partea estica a depresiunii
Petrosani.
Carbunele brun - varietate de carbune fmnic, este compact, lucios si casant. Contine
intre 66 � 79 % carbon si are o putere calorica de 5600 - 7500 kcal/kg. Se utilizeaza cu
precadere drept combustibil, dar poate si cocsifica. Procente mai ridicate de carbon (70 %) si
o putere calorica sporita (7000 kcal/kg) au carbunii bituminosi, dar in multe zacaminte se
gasesc carbunii bruni pamantosi care au un continut mai scazut de carbon.
Lignitul - pastreaza partial structura lemnoasa si are o putere calorica redusa, de 2600
- 4100 kcal/kg. Are o larga utilizare in energetica, la transporturi si incalzirea locuintelor.
Dupa sursa vegetala din care provin, deosebim ligniti pamantosi (formati din fragmente de
trunchiuri, ramuri, frunze etc.) si ligniti xiloizi (rezultati din trunchiul arborilor si arbustilor
prinsi in turbarie).
Turba - contine resturi vegetale incomplet carbonizate (proces de turbizare), fapt ce arata
varsta recenta. Pot avea 40 � 95 % apa. in stare uscata contine 40-60 % carbon, 28 � 40 %
oxigen si intre 4 � 7 % hidrogen. Are o putere calorica redusa 900 - 1500 kcal/kg, si se
foloseste ca material izolant si amendament in agricultura. Tipuri cunoscute de turbarii sunt:
eutrofe, oligotrofe (tinoave), mangrove (in regiuni tropicale umede). Cea mai vasta turbane se
afla in S.U.A. (Dismal Schwamp cu o lungime de 60 km si o latime de 40 km).
9
1.3.3. Rezerve si productii
Rezervele sigure de carbuni sunt estimate la circa 10700 mild.t, in timp ce rezervele
probabile au fost evaluate de geologi la circa 17.000 mild.t (fapt ce asigura consumul
industrial al omenirii la ritmul anual din ultimii ani, pentru circa 1500 de ani).
in prezent dintre combustibilii fosili, carbunii de pamant reprezinta sursa energetica
cea mai putin epuizabila, o adevarata speranta pentru omenirea aflata la cumpana dintre
milenii (circa 350 de ani).
Principalele rezerve de carbuni se afla pe teritoriul Rusiei, Ucraina si Kazahstan,
evaluate la circa 4000 mild.t), in S.U.A. (circa 2000 mild.t), si China (1600 mild.t). Alte
rezerve importante de carbuni se afla in Europa (Germania - 340 mild.t, Marea Britanie -170
mild.t si Polonia 150 mild.t), Australia (200 mild.t), India (85 mild.t) si Africa de Sud (65
mild.t).
Tabel nr. 39
Repartitia rezervelor si a productiei de carbuni
(pe regiuni geografice / continente / tari)
Continentul Rezerve mild.t
(statul) Huila Lignit
Productie
(echiv. mil.t petrol)
Asia � Australia 184,5 107,9 884,3
India
China
Australia
Indonezia
72,7
62,2
47,3
0,8
2
52,3
43,1
4,5
144,1
512,1
149,8
40,1
America de Nord 117,2 139,8 624,5
S.U.A.
Canada
111,3
5
153,3
4,1
580,5
39,3
Orientul Mijlociu 193 0,8
Africa 61,2 120,3 130,1
Africa de Sud 55,3 116,7
ex.U.R.S.S. 97,5 132,7 185,9
Rusia
Ucraina
Kazahstan
49,1
16,4
31
107,9
18
3
112,6
42,3
29,9
Europa 41,7 80,5 254,4
Germania
Polonia
Marea Britanie
Cehia
24
12,1
1
2,6
43
2,2
0,5
3,6
59,6
73,1
22,8
21,3
Total mondial 695,1 581,3 2.079
Sursa: Quid, 2001
Tabel nr. 40
Primele 10 state producatoare de huila
[mii tone, 2000]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii.t]
10
1 China 1.137.672
2 S.U.A. 1.100.668
3 Rusia 153.348
4 Ucraina 77.172
5 Kazahstan 68.064
6 Indonezia 60.324
7 Germania 45.312
8 Marea Britanie 41.268
9 Cehia 16.116
10 Coreea de Sud 4.356
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Prospectiunile geologilor evidentiaza in Romania rezerve de circa 4 mild.t (indeosebi
carbuni energetici din categoria lignitului).
Unele studii geologice recente au evidentiat existenta si a altor resurse probabile de
carbuni, situate insa in conditii de zacamant dificile (la mari adancimi, in zone climatice
nefavorabile etc.), estimate pana la chiar 70.000 mild.t.
Evolutia productiei de carbuni a cunoscut o ascensiune deosebita mai ales din secolul
al XXVIII-lea, pana in prezent. Astfel in anul 1890 s-au extras 512 mil.t, in anul 1910 s-a
atins productia de 1,5 mild.t, in 1980 circa 3,7 mild.t, iar in anul 1995, s-a ajuns la 4.7
miliarde tone si 5 mild. t. in 2000.
Dupa unele calcule, pana anul 1860 s-au extras circa 7 mild.t, iar intre 1860 -1970
(intr-un interval de 110 ani), s-au extras 133 mild.t.
Desi asistam la cresterea productiei de carbuni, ponderea acestora a scazut in balanta
energetica mondiala, de la 90 % la inceputul secolului nostru, la 47 % in anul 1960, tendinta
mentinandu-se si in prezent (circa 23-25 %).
Diminuarea ponderii carbunilor se datoreste, indeosebi, utilizarii altor surse energetice
clasice, (petrolul, mai usor de extras si cu valoare energetica mai mare, gazele naturale sau
combustibililor nucleari in centrale nucleare).
in acelasi timp, reducerea ponderii carbunilor in balanta energetica, se explica si prin
valoarea calorica modesta a acestora fata de petrol. Astfel, o tona de carbuni este echivalenta
cu 8MWh, in timp ce o tona de petrol echivaleaza cu 12 MWh.
1.3.4. Raspandirea geografica a principalelor regiuni si bazine carbonifere pe glob
Prin particularitatile geologice de formare a zacamintelor de carbuni, rezulta o mare
dispersie a acestei importante resurse energetice, mai ales in emisfera nordica, formand o
veritabila centura carbonifera, din insulele britanice, NV Europei, Rusia pana in China,
similar in America de Nord (S.U.A. si Canada).
Mai multi factori au influentat aceasta raspandire neomogena geografica a bazinelor
carbonifere pe glob, fie conditiile climatice (indeosebi in climatul tropical-umed), fie relieful
si structurile geologice, (unde intalnim bazine carbonifere in platforme continentale, sau in
ariile de formare a muntilor paleozoici).
Spre deosebire de emisfera nordica, zacamintele sunt mai putin numeroase datorita
extinderii continentelor, factorilor tectonici sau climatici in emisfera sudica.
Primele bazine carbonifere au aparut in secolele al XVII si al XVIII-lea in diferite
state (Ruhr, Saar, Yorkshire, Donetk, North Appalachi, Banat, etc.). in general bazinele
carbonifere se pot grupa dupa vechime, tipuri de carbuni sau volumul productiei, (unde
bazinele foarte mari depasesc o productie de 100 mil.t pe an). Baza exploatarilor carbonifere
11
este data de huila (circa 63-65%), urmate de carbunii energetici (din care se detaseaza
lignitul).
in Europa, Marea Britanie este cunoscuta prin resursele uriase (circa 170 mild.t),
calitatea carbunilor (predomina huilele) si prin conditiile favorabile de zacamant, (la
suprafata sau pana la 300 m adancime). Marea Britanie a dominat productia mondiala de
carbuni timp de peste un secol, fiind o importanta exportatoare; productia a cunoscut apogeul
in anul 1976 (276 mil..t.), dupa care s-a diminuat treptat la circa 100 mil.t., ca in ultimii ani sa
ajunga la 42 mil.t (2000), datorita rolului hidrocarburilor aflate in platforma continentala a
Marii Nordului, a orientarii economice.
Cel putin 27 de zacaminte principale contin 570 de strate cu o grosime de pana la 40
m, situate in conditii geologice favorabile; mai mult, unele strate de carbuni alterneaza cu
cele de minereu de fier, favorizand aparitia metalurgiei si germenii industrializarii.
Principalele bazine carbonifere sunt: Bristol (Bristol, Cornwall, Sommersetshire si
South Wales), Muntii Penini (Northumberland, Durham, York, Nottingham, Leicester si
Wartvick), Scotia (Torban Hill, Scottish North, Ayr si Linlithgow). in Irlanda mentionam
bazinele carbonifere de la Autrim, Ballycastle (carbuni superiori, usor de exploatat).
Germania poseda fara indoiala cele mai mari rezerve de carbuni din Europa, estimate
la circa 340 mild.t. (indeosebi huile, dar si cele mai mari rezerve de carbuni bruni de pe
glob). Industrializarea timpurie a Germaniei nu poate fi explicata fara marile zacaminte
huilifere din Ruhr, Saar sau Aachen.
in prezent Germania este al saselea producator mondial de carbuni (212 mil.t. in 2000
din care peste 30% reprezinta huilele), in acelasi timp se remarca inalta tehnologie in
chimizarea carbunilor, cat si rolul de mare exportatoare a celui mai dezvoltat si puternic stat
european.
Principalele bazine huilifere sunt: Ruhr (care se intinde pe circa 5000 km2, adancimi
de exploatare pana la 300 m, 90 strate cu grosimi pana la 100 m, care contin o huila
antracitoasa la periferii, grasa si bogata in gaze in zona centrala), bazinul Aachen (45 de strate
utile, strate cutate, cea mai veche exploatare fiind Würmthal), bazinul Saar (87 de strate
exploatabile cu grosimi de pana la 92 m). Dar Germania este cel mai mare producator de
carbuni bruni de pe glob (165 mil.t).
Carbunii bruni se exploateaza din estul Germaniei din urmatoarele bazine
carbonifere: bazinul dintre Elba-Saale (in SE muntilor Harz, cu centre importante la Köthen,
Altenburg si Geiseltal), bazinul de la est de Elba (exploatari importante la Lausitz si Görlitz).
Alte bazine carbonifere (lignit si carbune brun) se afla in perimetrele: Osnabrück (in nordul
Germaniei), Zwickau (in est), sau micile bazine din apropiere de Magdeburg si Frankfurt pe
Oder. De asemenea, mai sunt citate exploatari izolate la Halle-Biterfeld, Borna-Meuzselvitz,
Cottbus sau Lauchammer-Senfetenberg (multe dintre acestea intrate in conservare, datorita
politicii economice germane in landurile din estul tarii dupa 1989).
Al doilea producator european este, fara indoiala Polonia (care detine rezerve de circa
170 mild.t si are o productie de 200 mil.t., al optulea producator mondial).
Principalele bazine huilifere sunt situate in: Silezia Superioara (se intinde pe circa 5600 km2
include exploatarile importante de la Moravska, Ostrava si Ternovitz, cuprinde circa 100 de
strate cu grosimea stratelor de 150 m.) si Silezia Inferioara (are o suprafata de 2100 km2, 30
de strate cu grosimi intre 8-20 m). Alte bazine carbonifere pentru carbuni superiori se afla la
Rybnik, Lublin si Walbrzych, iar pentru carbuni inferiori la Konin-Turek si Turow.
in prelungirea sudica a zacamintelor carbonifere din Polonia mentionam bazinele
carbonifere din Cehia (productie de circa 80 mil.t in 2000), unde se remarca bazinul
Ostrawa-Karvina (exploatari huilifere), Most (in Boemia de Nord) si bazinele Sokolov, Ceske
Budejowice (carbune brun si lignit). in Slovacia predomina resurse de carbuni energetici,
12
care se exploateaza din bazinele Handlova si Novaky (observandu-se o diminuare a productiei
in ultimii ani).
Rezervele comune de carbuni ale Cehiei si Slovaciei sunt apreciate la circa 30 - 35
mild.t., cu mentiunea ca domina carbunii energetici.
in vestul Europei mai amintim bazinele carbonifere din Franta (7,5 mil.t in 2000).
Principalele bazine carbonifere se afla in: Masivul Central (arealele Saint Etienne si Gard -
Alais - zacaminte de huila), Alpii Francezi (in hinterlandul orasului Grenoble si zona
Brianconnais - producatoare de antracit), nordul Frantei (Calais) si prelungiri in Belgia in
bazinele Namur si Campine. Productia acestor state s-a diminuat in ultimele decenii, datorita
rezervelor modeste si politicii industriale adecvate. in Europa sudica se detaseaza prin nivelul
productiei Grecia (62 mil.t. in 2000) cu bazine importante de lignit: Aliveri, Megalopolis si
Ptolemais, Spania (25 mil.t. in 2000) unde se exploateaza huila in bazinele din muntii
Cantabrici (Asturia si Leon) si Muntii Sierra Morena (bazinele Cordoba, Ciudad Real si
Sevilla), in Serbia (bazinele Tuzla si Vrska-Ciuca, exIugoslavia produce circa 43 mil.t.) si
Bulgaria (lignit din bazinele Marita si Sofia-Bobordol, circa 30 mil.t in 2000)
Tabel nr. 41
Primii 10 producatori de lignit si carbune brun (1998) � mil.t.
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii.t]
1 Germania 165.996
2 Turcia 61.776
3 Grecia 61.524
4 Cehia 51.420
5 Iugoslavia 43.524
6 Bulgaria 30.840
7 India 23.676
8 Romania 22.632
9 Thailanda 20.124
10 Ungaria 13.620
Sursa: T. Simion, 2000
Romania detine circa 4 mild.t. rezerve de carbuni, o productie de circa 26 mil. t.
(2000).
Bazinele huilifere (Petrosani si Muntii Banat sunt insuficiente pentru consumul
intern), iar bazinele de lignit se afla indeosebi in sudul tarii (Rovinari, Motru, Jilt, Subcarpati)
si carbune brun (Comanesti) s.a.
Dar cel mai mare producator de carbuni de pe glob este China (1,393 mil.t. in 2000,
din care productia de huila este de 1.137.000 mil.t. si rezerve de circa 1600 mild.t., locul al
treilea la nivel planetar).
Evolutia productiei a fost spectaculoasa dupa cel de-al doilea razboi mondial (43
mil.t. in 1950, 947 mil.t. in 1989 si 1,4 mild.t, in prezent), predomina carbunii superiori, iar
ponderea carbunilor in productia energetica nationala este deosebita (circa 75 % din balanta
energetica). Principalele bazine carbonifere sunt: China de NE (Fushun, Fushin, Benxi),
China de Nord (Taiyuan, Datung, Beijing, Kailuan), China Centrala (Honan), China de SV
(Candu), de unde se exploateaza carbuni huiliferi. Carbunii bruni se extrag din bazinele
Saciuan, Junan si Tufungfu, exploatarile au inceput in ultimile decenii. Alte bazine
13
carbonifere mai mici sunt la Baotou, Tarim, Lanzhou si Kuming, unde se exploateaza carbuni
energetici.
Cele mai multe dintre zacamintele din China sunt de tip platforma, cu grosimi
cuprinse intre 20 - 200 m, iar cele mai mari rezerve sunt de huile.
in ultimii ani, China are mari disponibilitati de carbuni pentru export, care este
orientat spre statele din regiune (Asia de Sud-Est si Asia insulara), iar economia chineza se
dezvolta pe seama industriei carbonifere.
Al doilea mare producator mondial sunt S.U.A. (1.100 mil. t. in 2000 si acelasi loc in privinta
rezervelor apreciate la circa 2000 mild.t.). in mai multe perioade, S.U.A. a fost cel mai mare
producator de carbuni, (de pilda in anul 1983 productia a fost de circa 730 mil.t.), cu mari
disponibilitati de export (circa 100 mil.t anual). Mentionam ca S.U.A. este cel de-al doilea
producator de huila de pe glob, zacamintele de carbuni sunt de varsta paleozoica, au grosimi
foarte mari si se exploateaza indeosebi la suprafata.
Principalele bazine carbonifere sunt: bazinul appalachian (situat in partea de est,
alcatuit din huila antracitoasa grasa si antracit, se intinde practic din Pennsylvania pana in
Alabama; de aici se extrage circa 75 % din intreaga productie S.U.A. si a favorizat de
timpuriu dezvoltarea industriala indeosebi in centrele economice din NE tarii), bazinul
central estic (care se afla in regiunea fluviului Mississippi, cuprinzand statele: Ilinois, Indiana
si Kentuky), bazinul central vestic (situat la vest de Mississippi incluzand statele Iowa,
Missouri, Nebraska, Kansas, Oklahoma pana in Texas).
Alte bazine carbonifere mai mici sunt situate in muntii Stancosi (de la Wyoming pana
la Colorado si in apropiere de Santa Fe, zacaminte de huila si carbune brun), in regiunea
Montana-Dakota (carbune brun) si lignit in regiunea Golfului Mexic. Din productia realizata
in prezent, circa 60 % este utilizata in producerea electricitatii dar si in industria
cocsochimica si in alte domenii.
Al patrulea producator mondial il reprezinta Federatia Rusa (250 mil.t. in 2000 din
care circa 77 mil.t. huila, al treilea producator mondial), care cantoneaza cele mai mari
rezerve mondiale de carbuni (impreuna cu statele din fostul spatiu sovietic, acestea detin circa
4000 mild.t.) Desigur, cele mai mari rezerve de carbuni se afla in partea siberiana (circa 80
%). in partea europeana cel mai important bazin carbonifer este Moskova (ocupa 120.000
km2, asigura circa 10 % din productia Rusiei, contine carbune brun, dintre strate se detaseaza
unul cu o grosime de pana la 7 m) si Uralul de Sud si Peciora (o suprafata de 130.000 km2,
contine 30 de strate utile cu o grosime de pana la 39 m, cu principalul zacamant de la
Vorkuta). in partea asiatica, unde se afla cele mai mari rezerve si predomina huila, amintim
urmatoarele bazine: Kuznetk (in bazinul raului Tomi, afluent al fluviului Obi, ocupa o
suprafata de circa 26.000 km2 si curprinde circa 300 de strate indeosebi de huile cocsificabile,
cu mari exploatari la Novokuznetk, Ursk, Salair si Belovo).
Alte importante bazine carbonifere se afla la Kansk-Acinsk (din regiunea Krasnodar,
cu mari exploatari din cariera in bazinul fluviului Enisei si Ceremhovo), Transbaikalia
(carbune brun aflat in peste 70 de strate cu grosimi pana la 30 m), si in Extremul Orient in
bazinele Kamciatka (Bureia) si in insula Sahalin. Datorita puternicelor legaturi de productie,
transport si utilizari dintre Rusia si alte state din fostul spatiu economic sovietic, vom aborda
situatia industriei carbonifere in acest context. Astfel, Ucraina ocupa locul 2 dupa Rusia cu o
productie in scadere (78 mil.t.), cu principalul bazin carbonifer la Donetk (intins pe 60.000
km2, cuprinde 300 de strate utile de la carbune brun la antracit, cu grosimi mici, iar pozitia
favorabila langa zacamintele de fier de la Krivoi Rog a permis industrializarea puternica a
acestei regiuni).
Mentionam, de asemenea, bazinele carbonifere de carbuni energetici din bazinul
fluviului Nipru si cel de la Lvov-Volansk. Ucraina are importante disponibilitati de export
catre unele state europene. Al treilea producator este Kazahstan (77 mil.t. 2000) cu rezerve
14
impresionate (140 mild.t), cele mai mari exploatari se realizeaza in bazinul Turgei
(predomina huila, cu mari disponibilitati la export).
Alte importante bazine carbonifere din regiune se afla in: Republica Abzaha (bazinul
Turgusk), Georgia (bazinul Tribul), Iakutia (bazinul Aldan) si altele. De asemenea,
mentionam existenta unor mari resurse de turba cantonate in nordul extrem al Federatiei
Ruse, mai ales in partea asiatica. Dintre statele baltice amintim Estonia (12 mil.t. lignit in
2000).
in afara acestor trei mari producatori mondiali de carbuni pe continente, intalnim
urmatoarea repartitie geografica. in Asia, subliniem in primul rand pozitia deosebita a Indiei
(un mare producator mondial, cu o productie de 306 mil.t. in 2000 si rezerve evaluate la circa
85 mild.t).
Productia este dominata de huila (circa 80 %), care se exploateaza din bazinele
huilifere situate in statele: Bengalul de Vest, Bihar, Mathya Pradesh si Punjab. Zacamintele
de lignit se extrag din statul Mysore. India a devenit in ultimele decenii un important
exportator de huila.
Un alt mare producator de carbuni asiatic este Turcia (62 mil.t. in 2000), in care
domina carbunele brun si lignitul care se exploateaza indeosebi in nord-vestul tarii din
Eregli-Zonguldak si in partea de nord-est (lignit). Mai importante sunt rezervele de carbuni
energetici, apreciate la circa 5 mild.t. Productia de huila (34 mil.t) nu acopera necesitatile
acestui stat.
Alte state asiatice cu productii notabile sunt: Coreea de Nord (bazinul Phenian,
carbuni superior 80 mil.t. 2000), Coreea de Sud (bazinul Samcheong), Japonia (principalele
exploatari se fac in insula Hokkaido), Mongolia (bazinulTaboun- Tologou) si Thailanda (20
mil.t. carbuni bruni si lignit in 2000).
Alt mare producator mondial de carbuni este Australia (250 mil.t. in anul 2000 si
rezerve estimate la circa 200 mild.t.), este in acelasi timp cel mai mare producator din
emisfera sudica. Mai mult de jumatate din productia carbonifera o constituie, huila care se
exploateaza in estul Australiei, in statele Queensland si New South Wales, iar in vestul tarii,
in bazinul Collie.
Zacamantul din Queensland este cel mai important, are varsta mezozoica si o grosime
mica pana la l,4 m. Carbunele brun se gaseste in statul Victoria (bazinul raului Latrobe),
stratul principal atinge 100 m grosime si se exploateaza din cariere, in ordinea productiei,
principalele bazine carbonifere sunt Sydney-NewCastle-Wollagong, Brisbane si Yallurn.
Australia are importante disponibilitati de export (huila), care sunt orientate spre Japonia si
alte state din regiune.
in continentul african, Africa de Sud ocupa primul loc (cu o productie de 215 mil.t in
2000) rezervele sunt estimate la circa 65 - 70 mild.t. Predomina zacamintele de huila, si
datorita unei trepte geotermice exceptionale, aici se afla cele mai adanci mine de pe glob,
pana la 1500 m adancime.
Cele mai importante resurse carbonifere se afla in provinciile Transvaal, Orange-
Vystaat si Natal, iar principalele bazine carbonifere in ordinea productiei sunt: Wittbank,
Welkam si Dundee. Acest stat are mari disponibilitati de export, indreptat indeosebi spre
Europa.
Alte state africane cu productii relativ insemnate sunt Algeria (bazinul Bechnar),
Nigeria (bazinul Enugu), Tanzania (bazinul Musoma), Zair (bazinul Albertville) s.a., care
insumeaza impreuna rezerve de circa 250 mild.t. in ansamblu, continentul african are o
contributie modesta in industria carbonifera mondiala.
in America de Nord, Canada este al doilea producator dupa S.U.A., (a inregistrat o
productie de 75 mil.t. in 2000), si este o mare exportatoare indeosebi catre Japonia. Rezervele
sunt apreciabile, estimate la 60 mild.t. Principalele bazine carbonifere se afla in provinciile
15
vestice: Alberta, Columbia Britanica si Saskatehwan, iar in est in provincia Noua Scotie.
Principalul sortiment il constituie huila.
in America Latina, cele mai mari rezerve sunt cantonate in Columbia (37 mild.t din
care 10 mild.t huila, cel mai important bazin fiind cel de la Medellin anual produce circa 50
mil.t. huila, cel mai mare exportator din America Latina), Chile (bazinul Lota), Brazilia (in
apropierea orasului Porto-Alegro), Ecuador si Mexic. Asemenea Africii, si America de Sud
este un continent deficitar in productia carbonifera.
Zacamintele de carbuni au fost evidentiate si in Antarctica sub platosa de gheata
(groasa uneori pana la 3000 de m), prin cercetari geofizice si foraje, dar exploatarea ridica
probleme tehnologice deosebite, inclusiv impactul asupra mediului inconjurator.
in concluzie, cu toata dispersia bazinelor carbonifere se impune faptul ca rezervele
sigure pot sustine economia mondiala un timp indelungat, (de ordinul catorva sute de ani la
consumul actual de circa 5 mild.t/anual), iar repartitia geografica arata o concentrare a
industriei carbonifere in emisfera nordica, unde se afla cele mai importante rezerve si
exploatari (Rusia, S.U.A., China, Europa centrala si de Vest etc.).
1.3.5 Utilizari, comertul mondial cu carbuni, impactul industriei carbonifere asupra
mediului inconjurator
Prin calitatile lor intrinseci, carbunii de pamant constituie o valoroasa materie prima
pentru industrie. Prin cocsificarea carbunilor superiori, (in urma mai multor operatii de
sortare, spalare, preparare si brichetare) se obtine cocsul metalurgic, utilizat in fazele de
obtinere a fontei si otelului. Anual, productia mondiala de cocs se cifreaza la 550 mil.t, cei
mai importanti producatori fiind statele cu productii importante carbonifere (Rusia, S.U.A.,
China, Germania, Polonia, Marea Britanic, Ucraina, Australia si altele), sau pe baza huilelor
importate (Japonia). in paralel cu obtinerea cocsului metalurgic rezulta si produse de
semicocsificare (semicocsul, gudronul de semicocsificare la temperaturi inalte de 300-470°C)
si gazele de semicocsificare (gaze de cocserie), utilizate drept combustibili in industria
chimica, pentru obtinerea etilenei, propilenei si benzenului, mai ales in unele state europene
(Rusia, Polonia, Germania), baza hidrocarburilor aromatice provine din prelucrarea
gudroanelor.
Gazeificarea carbunilor reprezinta o forma superioara de utilizare a carbunilor. in
urma procesului de gazeificare-lichefiere, se pot obtine combustibili (din tipul benzinei
sintetice), sau prin sinteza acestora se obtin uleiuri si carbonati plecand de la produsii C02 si
CO2/H2.
Seria de produse incepe cu metanul, hidrocarburi lineare si cu catena ramificata,
pana la parafine. Prin tehnologii specifice au fost realizate procese de polimerizare,
halogenare, oxidare si sulfonare.
in S.U.A., din anii '80 se produce gazolina (combustibili diesel), practic din orice tip
de carbuni, acest procedeu asigura convertirea completa a carbunilor in hidrocarburi, in acest
sens, mentionam eforturile care se fac pentru hidrogenarea carbunilor, in vederea convertirii
acestora in petrol cu randament optim (2:1), 2 tone carbuni pentru 1 tona petrol). in procesele
de gazeificare a carbunilor exista traditii interbelice (Germania), iar in prezent in multe dintre
state cu mari zacaminte de carbuni si dezvoltate industrial, s-au obtinut progrese remarcabile,
mai ales pentru suplinirea petrolului in viitoarele decenii. Oricum dupa socurile petroliere din
ultimele decenii, carbunii de pamant constituie o mare promisiune, si vor avea un rol
important in balanta energetica mondiala.
Folosirea carbunilor in termocentrale reprezinta baza utilizarii in industrie prin
arderea lor si convertirea energiei calorice in energie electrica. Astfel si in prezent carbunii de
pamant constituie principala sursa de electricitate (40% fata de alte surse), iar rolul
16
carbunilor nu se va diminua cel putin in primele decenii ale secolului XXI. Impactul folosirii
carbunilor in termocentrale afecteaza echilibrul mediului inconjurator (poluarea datorita
cenusii si gazelor de ardere, depozitele de cenusa din jurul termocentralelor, calitatea
mediului etc).
S-a calculat, de pilda, ca o termocentrala de mare capacitate elimina zilnic 3-5
vagoane de carbune nears insotit de gaze; C02, CO, S02, NH3, NO, N02, saruri volatilizate,
hidrocarburi, la care se adauga mari cantitati de cenusa si praf industrial.
Desigur ca prin tehnologii moderne si nepoluante care se aplica de altfel in numeroase
state dezvoltate, impactul folosirii carbunilor in obtinerea electricitatii poate fi mult atenuat.
Comertul mondial cu carbuni s-a conturat indeosebi dupa primul razboi mondial,
datorita necesitatii acestei materii prime in unele state si regiuni, al excedentului in statele
mari producatoare.
Astfel, marii exportatori de carbuni (indeosebi huile, cocs metalurgic dar si carbuni
energetici) sunt: Australia, S.U.A., Africa de Sud, Indonezia, Canada, China, Germania
si altele. Principalii beneficiari sunt unele state europene (din Europa de Vest, Sudica,
Centrala), Japonia, statele din Asia de Sud Est, statele latino-americane sau din unele regiuni
din Africa. Volumul total al carbunilor care fac obiectul acestui comert este estimat la circa
515 mil.t. anual, cu tendinte usoare de crestere.
Tabel nr. 42
Comertul mondial cu carbuni (1999)
(state / regiuni geografice)
Exportatori (mil.t.) % Importatori (mil.t.)
1. Australia � 1661,1
2. S.U.A. � 70,8
3. Africa de Sud � 67,1
4. Indonezia � 45,6
5. Canada � 34,2
6. China � 32,3
7. Columbia � 30,1
8. Polonia � 27,7
9. Alte state � 40,5
32,3
13,6
13
8,9
6,6
6,3
5,9
5,4
1. Europa Occidentala � 155,4
2. Japonia � 115,1
3. Alte state din Asia � 114,7
4. Alte state � 129,2
(Europa de Est, America Latina, Africa)
Total mondial � 514,4 mil.t. 8
Sursa: Images économique du monde, 2001
Pentru facilitarea comertului mondial cu carbuni, a fost realizata o infrastructura
specifica (cai de comunicatii rutiere, porturi carbonifere, vase special amenajate etc.). in
ultimul timp, este tot mai folosit transportul carbunilor prin conducte (in urma unei
prelucrari primare, prin pompare) in sistemul pipe-line, mult mai avantajos din punct de
vedere economic. Ca si in alte ramuri economice, se remarca rolul marilor grupuri
carbonifere, care domina exploatarea, prelucrarea si comertul mondial.
Tabel nr. 43
Principalele grupuri carbonifere mondiale
Grupul carbonifer Statul Productia (mil.t.)
1. Hanson
2. Consol
3. Amcool
Marea Britanie, S.U.A.
S.U.A
Marea Britanie, S.U.A., Africa de Sud
110
50
43
17
4. B.H.P.
5. Amax
6. Shell
7. Rand Mines
8. Transnatal
Australia
S.U.A.
Marea Britanie, Olanda
Africa de Sud
Africa de Sud
42
40
40
30
29
Sursa: B.P. Amoco, 2001
Industria carbonifera, cu o vechime de cateva secole in unele regiuni de pe glob, a
avut un rol deosebit in industrializarea unor vaste areale geografice, iar importanta acesteia,
in ciuda unor perioade de stagnare, se va mentine prin aplicarea tehnologiilor moderne si
nepoluante si in secolul XX, gratie uriaselor rezerve existente si epuizarii rapide a
hidrocarburilor.
1.4. Petrolul
1.4.1. Istoricul cunoasterii si utilizarii petrolului
Primele mentiuni documentare despre existenta petrolului in arealul Orientului
Mijlociu, apar in lucrarile lui Herodot si Plutarh (despre petrolul din regiunea Golfului
Persic), Strabo (mina de asfalt din Apollonia), sau Plinius cel Batran (ivirile de petrol din
Capadochia). Dar petrolul este cunoscut de circa 4000 de ani, de sumerieni si chinezi; alte
surse indica o vechime de circa 6000 ani (folosirea petrolului de sumerieni in regiunea Elam
si Akkad, folosit la constructia pentru Arca lui Noe, sau de catre egipteni pentru pregatirea
mumiilor).
Istoricul Plutarh afirma ca: pamantul Babilonului este impregnat cu foc. Primele
utilizari ale petrolului au fost ca material incendiar in razboi, la impregnarea lemnului de la
corabii (fenicienii, grecii, romanii), sau in medicina. in China, in anul 221 i.Chr., se
realizeaza deja foraje pentru exploatarea petrolului. in evul mediu se foloseste ca medicament
dar si in alte scopuri indeosebi de catre arabi, care au construit primele distilerii de petrol
pentru obtinerea unor derivate usor inflamabile folosite in scopuri militare. in anul 1280,
Marco Polo descrie bogatele zacaminte din peninsula Apseron (Baku), la intoarcerea sa din
China. in 1854 se obtine kerosenul (petrol lampant) din titei, in Franta. Primele exploatari in
sistem industrial apar in Romania si S.U.A. (1859), Canada si Rusia (1863), Mexic,
Argentina si Venezuela. Primele regiuni petroliere de pe glob in jurul anului 1900 erau:
Pennsylvania, Baku-Caucaz si Valea Prahovei. Descoperirea motoarelor de combustie interna
determina o dezvoltare fara precedent a exploatarilor de petrol; secolul al XX-lea a fost
denumit �secolul petrolului�, intre anii 1900 - 1940 se contureaza mari regiuni petrolifere in
Midcontinent, California si Golful Mexic (S.U.A.), Volga, Ural (U.R.S.S.), Caraibe, Golful
Persic, Asia de sud-est etc.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial apar noi regiuni petrolifere: Africa de Nord,
Golful Guineea (Africa), Siberia de Vest (Rusia), Alaska (S.U.A.), China de NE, Marea
Nordului (Marea Britanic, Norvegia, Olanda etc.). Alte descoperiri au loc in Golful Persic
(Arabia Saudita, Iran, Oman, Bahrein, Kuweit). Traditiile romanesti dateaza din anul 1849,
prima rafinarie de petrol la Brasov, ulterior in 1857 la Rafov; 1857 - prima inregistrare
oficiala, in 1866 prima sonda metalica la Mosoare in Subcarpati. Romania a fost, fara
indoiala, unul dintre statele cu vechi traditii in exploatarea si rafinarea petrolului. De fapt
primele mentiuni documentare dateaza din secolul al XV-lea pentru Moldova si in secolul
XVI-lea in Muntenia. in opera savantului roman Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae,
apar referiri certe privind exploatarea pacurii (piculla) din Subcarpatii Moldovei (1716).
18
FIGURA 20
in perioada interbelica apar primele foraje din platforma continentala a unui bazin
acvatic, este vorba de forajele de la Beaumont din Texas (S.U.A.). Acest fapt va deschide
perspectiva exploatarilor submarine, in prezent cca. 30% din petrolul extras de pe Terra
provine din zacamintele situate in platformele continentale, ale diferitelor mari, golfuri,
lacuri, oceane, etc.
in paralel cu progresele realizate in domeniul forajului, cresterea factorului de
exploatare a petrolului din zacamant si a adancimii exploatarilor (dincolo de limita de 10000
m adancime), s-au obtinut succese deosebite si in rafinarea petrolului, mutatii semnificative
in utilizare/derivatelor petroliere.
1.4.2. Geologia zacamintelor de petrol
Petrolul este o roca sedimentara caustobilitica lichida, cu densitati cuprinse intre
730 - 1040 g/cmc, din categoria hidrocarburilor. Geneza petrolului a fost generata de
anumiti factori geologici, tectonici si geografici. Astfel, materia organica supusa
transformarilor s-a acumulat in bazine acvatice putin adanci (golfuri, lagune, mari
adapostite), in conditiile unui proces anaerob, intr-un climat de tip tropical arid. in prima faza
s-a format sapropelul. Sapropelul se acumuleaza in prezent si in bazinele acvatice (de tipul
lacului Techirghiol), in care se formeaza un mediu lipsit de oxigen, de tip euxinic. Urmeaza
procesul de bituminizare care se produce intr-un interval lung de timp (cel putin un milion de
ani), la o temperatura de cea. 150°C.
Se cunosc mai multe faze in procesul de bituminizare (protokerogenul, kerogenul) si
apoi urmeaza transformarea in petrol, in urma unor procese putin elucidate. Se admite ca
petrolul rezulta din material bogat in lipide (grasimi), ceruri si rasini, in timp ce gazele
naturale se formeaza din materiale bogate in celuloza si lignina.
Miscarile tectonice au determinat migrarea petrolului in formatiunile magazin, spre
suprafata, favorizand astfel extractia titeiului in conditii facile.
Frecvent, petrolul se gaseste alaturi de gaze naturale (gaze de sonda), sau in cute
diapire, fenomen evidentiat pentru prima data de geologul roman L. Mrazec in Subcarpati in
anul 1899.
Clasificarea petrolului se face in functie de continutul acestuia in sulf (pana la 5 %) in
petroluri usoare (de mare valoare economica) si petroluri grele (cu aspect dens, vascos care
necesita o tehnologie avansata de prelucrare).
Migrarea petrolului a generat prezenta acestuia in structuri geologice diferite
(anticlinale, domuri, cute diapire, de-a lungul unor falii etc.). Dinamica placilor tectonice,
explica de asemenea prezenta sa in cele mai neasteptate regiuni geografice, in Alaska, Siberia
sau chiar Antarctica).
Timpul minim de formare este de un milion de ani, formarea acestuia incepand in
precambrian. Dupa aprecierea geologilor, jumatate din zacamintele de hidrocarburi sunt de
varsta mezozoica, 17 � 20 % in formatiuni paleozoice, restul de varsta neozoica. in Romania
cea mai mare parte din zacamintele de petrol sunt neozoice.
Aceasta valoroasa hidrocarbura se extrage in prezent la adancimi pana la 3000 � 4000
m pe continente si pana la 500 m in platformele continentale. Cele mai mari adancimi de
foraj sunt in S.U.A. (in depresiunea Andarco 7900 m, sau sonda Rogers - 1 la 9600 m), in
Germania, Rusia, Canada, etc.
Procentul de extragerea a petrolului din zacaminte nu depaseste 30 � 35 % in medie,
dar progresele realizate in ultimul deceniu indreptatesc optimismul statelor petroliere de pe
glob, pana la 42 � 45 %.
19
Zacamintele de petrol se afla in zonele de mare mobilitate a scoartei terestre (Marea
Tethys, Gondwana), fapt ce explica marea raspandire a petrolului in emisfera nordica
incepand din Marea Britanic - Norvegia - Germania - Romania - Caucaz - Orientul Mijlociu -
China - pana in Indonezia etc. Polii petrolului sunt Golful Persic, Marea Caspica, Nordul
Africii; Golful Mexic, Marea Caraibilor, Lacul Maracaibo. Alteori zacamintele se afla in
platforme rigide (Canada, Alaska, Siberia de Vest, China).
Uneori, hidrocarburile se formeaza in depresiuni intramontane, indeosebi zacamintele
de gaze naturale, exemplul semnificativ constituindu-l Depresiunea Transilvaniei. Un rol
important il au de asemenea rocile in care se acumuleaza petrolul, in acest sens marnele au un
rol catalitic deosebit, in formarea titeiului.
Petrolul este, asadar, un amestec de hidrocarburi solide si gazoase dizolvate in
hidrocarburi lichide de o mare valoare economica, cu multiple intrebuintari care a contribuit
decisiv la dezvoltarea economica a lumii indeosebi in secolul al XX-lea. in acelasi timp
petrolul a constituit un important argument in geopolitica mondiala, de pilda zona sensibila a
Golfului Persic, zona Caucazului si a Marii Caspice sau platformele continentale aflate in
zonele conflictuale si dreptul marii, inclusiv platoul continental al Romaniei si Insula
Serpilor din Marea Neagra.
in functie de conditiile geologice si tectonice de formare si de migrare, petrolul se
clasifica dupa greutatea specifica in petroluri foarte usoare (densitatea osciland intre 0,730 -
0,820 g/cm3), petroluri usoare (0,820 - 0,900) si grele (0,900 -1,040). Dupa compozitia
chimica sunt mai multe tipuri de hidrocarburi: acidice saturate - parafine (metanul,
propanul, etanul, butanul etc.), ciclice saturate naftenice (ciclohexanul, metil ciclohexanul
etc.) si ciclice nesaturate aromatice (benzenul, antracenul). in procesul de rafinare cele mai
frecvente sunt urmatoarele categorii de petrol: parafinic, naftenic (asfaltic) si mixt. De
asemenea, petrolul se clasifica si in functie de continutul in sulf, care poate ajunge pana la
5%. Sunt preferate petrolurile sarace in sulf (1 %), care asigura o prelucrare superioara si
duce la obtinerea de produse de calitate superioara. De pilda, petrolul din S.U.A. (cu un
continut mic de sulf), este cel mai bine cotat in procesul de rafinare, fata de petrolurile grele
bogate in sulf in Rusia, Orientul Mijlociu, Venezuela etc.
in sfarsit, petrolul se remarca prin marele sau randament energetic, (puterea calorica
este cuprinsa intre 9000 -11000 kcal/kg), poate fi usor transportat nu lasa cenusa in urma
arderii, desi prin folosirea diverselor produse rafinate, exista substante poluante care se
raspandesc indeosebi in atmosfera joasa.
in ansamblu, petrolul reprezinta una dintre cele mai importante resurse ale Terrei in
prezent, in ciuda problemelor legata de marimea rezervelor, epuizarea lor relativ rapida, sau
distributia acestor resurse neomogena pe glob.
1.4.3. Rezerve si productii
in urma progreselor inregistrate in cercetarea geologica, fie prin prospectiunile directe
sau geofizice, prin teledetectie sau alte mijloace moderne, estimarile privind rezervele
mondiale de titei s-au imbunatatit practic de la un an la altul.
Astfel, rezervele sigure de petrol au fost estimate la cea. 370 mild.t, din care rezerve
certe si usor de exploatat, sunt de aproximativ 140 mild. t.
Dar in scoarta terestra se afla, conform calculelor, circa 1300 mild.t. rezerve
probabile care includ zacamintele situate la mari adancimi, in platformele continentale ale
oceanului planetar, sau in alte conditii dificile de zacamant (regiuni subpolare si polare etc).
O simpla raportare a rezervelor certe la nivelul de productie din ultimii ani (circa 3
mild.t. anual), arata faptul ca omenirea este asigurata pana in jurul anului 2040,
demonstrandu-se astfel rapida epuizare a acestei importante resurse energetice.
20
in prezent principalele rezerve de petrol ale Terrei sunt raspandite in circa 70 de state;
din numai 10 state se realizeaza 73% din productia mondiala, acestea dispunand de circa 50
% din rezervele lumii. Raspandirea geografica a rezervelor certe de petrol, arata o distributie
total neomogena, pe continente si tari. Astfel, pe continente Asia, Africa si America Latina
detin 75 % din rezervele certe, in timp ce celelalte continente detin doar o patrime din
rezerve.
Tabel nr. 44
Repartitia principalelor rezerve de petrol (mild.t) (continente / regiuni geografice) si
data epuizarii (in ani) (anul 2000)
Continentul / regiunea
geografica
Anul 2000 Data epuizarii (ani)
I. Orientul Apropiat 92.174 mil.t. 87,4 ani
- Arabia Saudita
- Irak
- Emiratele Arabe Unite
- Kuwait
- Iran
- Oman
- Qatar
35.948
15.348
13.342
13.165
12.237
721
505
87,3
122,3
119,8
132,6
69,8
16
15,1
II. America Latina 16.089 mil.t. 31,5 ani
- Venezuela
- Mexic
- Brazilia
- Argentina
- Columbia
- Ecuador
9.905
3.874
1.004
376
352
289
61,7
22,6
7,8
8,8
8,2
14,8
III. Africa 10.217 mil.t. 29,1 ani
- Algeria
- Libia
- Nigeria
- Angola
- Egipt
- Gabon
12.554
4.025
3.070
738
402
341
22,1
59,1
30,7
19,2
9,7
20,1
IV. Europa de Est +
exU.R.S.S.
8.052mil.t. 22,2 ani
- exU.R.S.S. 7.776 22,1
V. Extremul Orient si
Oceania
6.001mil.t. 16,5 ani
- China
- Indonezia
- India
- Malaysia
- Australia
- Brunei
3.274
679
660
532
395
184
20,6
10
18,2
14,5
16,1
20,7
VI. America de Nord 3.543 mil.t. 7,8 ani
- S.U.A.
- Canada
2.870
673
8
7,1
VII. Europa de Vest 2.539 mil.t. 8 ani
21
- Norvegia
- Marea Britanie
1.472
703
9,8
5,1
Total mondial 138.615 mil.t. 40,6 ani
- din care OPEC 109.479 mil.t. 77,7 ani
Sursa: B.P. Statistical Review, 2001
Astfel, in Orientul Mijlociu si Apropiat se afla circa 57 % din rezervele sigure ale
omenirii, repartizate in Arabia Saudita (35,9 mild.t.), Kuwait (13,1 mild.t.), Iran (12,3),
Irak (15,3) Emiratele Arabe Unite (13,3). Alte rezerve mai mici se afla in Bahrain, Qatar,
Oman si Siria.
Rusia si statele din fostul spatiu economic sovietic, poseda 7,7 mild.t., dupa care
amintim rezervele din America de Nord, in Mexic (3,8) si in S.U.A. (2,8). in Africa se
detaseaza Libia (4,1), Nigeria (3,1), Algeria (12,5) si Egipt. in Asia, in afara Orientului
Mijlociu si Apropiat mari rezerve se afla cantonate in China (3,3) si Indonezia (0,7).
in continentul sud american se remarca Venezuela (9,9) urmata de Trinidad-
Tobago. in spatiul european Norvegia (1,5) si Marea Britanie (0,7) ocupa primele doua
locuri, in sfarsit, rezerve importante se mai gasesc si in Canada, Australia si alte tari.
De mentionat faptul ca statele OPEC, detin circa 110 mild. t. rezerve, din totalul
rezervelor mondiale estimate la 140 mild. t.
in privinta marimii zacamintelor, mentionam ca sunt evidentiate in prezent 33 de
zacaminte supergigantice deosebit de rentabile, (25 se afla in regiunea Golfului Persic, doua
in S.U.A. si in Rusia, cate un zacamant in China, Venezuela si alte tari). in Romania
principalele rezerve se afla in Campia Romana, Subcarpati si in platforma continentala a
Marii Negre. Rezervele sigure sunt usor epuizate si se prognozeaza ca acestea vor ajunge
timp de 40 - 50 de ani (tinand cont de consumul actual, cu un ritm de crestere de 3% pe an).
Raportul dintre rezerve si consum la nivel planetar releva pozitia deosebita a
Rusiei, care prezinta cel mai favorabil raport dintre surse si consum, a tarilor din Golf, nordul
Africii si altele. Astfel 80 % din consum se realizeaza in tarile dezvoltate ale planetei.
Consumul pe locuitor se cifreaza intre 11000 kg/en in SUA si 85 kg/en in Nigeria si Etiopia
Tabel nr. 45
Raportul dintre rezerve si consum (la nivel mondial in %)
Nr.
crt.
Continentul
(tara)
Rezerve [%]
(din rezervele
mondiale)
Consum [%]
(din consumul
mondial)
1 Amrica de Nord 17,4 34,92
S.U.A. 16,4 32,72
2 Asia 16,3 15,45
Japonia 0,1 4,65
3 Europa 2,8 25,51
4 CSI 60,8 15,92
5 America de Sud 0,6 3,87
6 Africa 1,5 1,69
7 Oceania 0,6 1,15
Total 100% 100%
Sursa: T. Simion, 2000
22
Un alt indicator interesant il constituie raportul dintre rezerve si productie. Cel mai
favorabil raport se inregistreaza in Orientul Mijlociu si Apropiat de 74,5, urmat de
Extremul Orient 31,1 si de Africa de Nord 30,2.
FIGURA 21
Evolutia productiei de petrol poate fi practic urmarita dupa 1857 (cand incep primele
inregistrari ale productiei in S.U.A., Romania si alte state).
in ultima parte a secolului al XIX-lea, productia a cunoscut cresteri ascendente: in
anul 1860 (700.000 de tone), in anul 1875 (1,4 mil.t), in 1890 (10,5 mil.t.), pentru ca in 1900
sa se produca 20 mil.t., din care S.U.A. si Rusia realizau 45% din productia mondiala.
Tabel nr. 46
Principalele state producatoare de petrol (2000)
Nr.
crt
Statul Productia
[in mii t.]
1 Arabia Saudita 404.100
2 S.U.A. 402.000
3 Rusia 303.900
4 Mexic 169.000
5 China 160.000
6 Venezuela 159.300
7 Norvegia 158.900
8 Marea Britanie 138.900
9 Canada 126.300
10 Emiratele Arabe Unite 109.500
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001
in perioada interbelica (1938), cei mai mari producatori de petrol au fost: S.U.A. (164
mil.t.), U.R.S.S. (31 mil.t.) Venezuela (27 mil.t.), Iran (10mil.t.) Indonezia (7 mil.t.) si
Romania (6,5 mil.t).
Tabel nr. 47
Evolutia productiei de petrol (1929 � 1999)
Anul Productia mondiala
(mil.t./an)
Primul producator mondial
1929
1938
1946
1955
1960
1970
1978
1990
1995
1999
191,4
271,6
375,6
772,8
1.056,8
2.278,4
3.094,1
3.130,6
3.255,9
3.414,7
S.U.A. � 138,1
S.U.A. � 170
S.U.A. � 234,3
S.U.A. � 335,7
S.U.A. � 348
S.U.A. � 475,2
U.R.S.S. � 572,5
U.R.S.S. � 570,8
Arabia Saudita � 426,7
Arabia Saudita � 411,8
Sursa: B. P. Statistical Review, 2001
23
Dupa cel de-al doilea razboi mondial se produc serioase mutatii la nivelul productiei
(media anilor 90 este de 3 mild.t/an), cat si in distributia principalilor producatori.
in acest sens, mentionam rolul deosebit de important al statelor OPEC (Organisation
of Petroleum Exporting Countries - organizatie aparuta dupa 1960), care domina productia,
exportul si nivelul de rezerve cunoscute, in proportie de circa 70 � 75 %.
Astfel, principalii 10 producatori de petrol se afla in Asia (3 state), 2 in America
Latina si 2 in America de Nord, Europa (2 state) si Rusia.
Pentru comparatie, Romania produce anual circa 6 mil.t, apeland la importuri de pana
la 10 � 12 mil.t., cat reprezinta consumul intern.
1.4.4. Raspandirea geografica a regiunilor si bazinelor petroliere pe glob
Principalele regiuni petroliere ale lumii (in privinta productiilor dar si a rezervelor
certe) sunt Orientul Mijlociu si Apropiat (cunoscut adesea si sub denumirea de �regiunea
Golfului Persic�), Rusia (si statele din spatiul economic fost sovietic), America de Nord,
Africa de Nord, Marea Caraibilor, Golful Guineea si Asia de Sud Est, care impreuna
realizeaza circa 90 % din productia mondiala de titei. Se constata, asadar, concentrarea
productiei in circa 75 de state, locul deosebit al statelor OPEC, cat si unele decalaje intre
marii producatori de petrol, fapt ce stimuleaza comertul mondial si repartitie geografica a
consumului spre statele dezvoltate.
Prima regiune petroliera a lumii o constituie Orientul Mijlociu si Apropiat, care
grupeaza circa 60 % din rezervele certe ale lumii, si 2 din primele 10 state producatoare de
petrol (Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite alaturi de Iran, Irak s.a.). Desi petrolul este
cunoscut aici din timpuri biblice, cele mai importante bazine petrolifere au fost puse in
exploatare practic dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar intreaga regiune devenind una
dintre mizele geopoliticii contemporane, aici se afla baza exporturilor de petrol de pe Terra,
cel putin pentru un deceniu.
Zacamintele de petrol de aici beneficiaza de conditii geologice favorabile (adancimi
mici de exploatare, stratele active se afla sub presiune inlesnind extractia, rentabilitate
economica impresionanta, sunt sonde cu o productie anuala de pana la 300.000 t./an, dar si
posibilitati lesnicioase de export prin Golful Persic, sau prin conducte la Marea Mediterana
sau Marea Rosie).
in acelasi timp, multe dintre zacamintele petrolifere cantoneaza si gaze naturale, fapt
ce mareste atractivitatea pentru aceasta regiune. Prima producatoare a regiunii dar si a lumii
este Arabia Saudita (404 mil.t in 2000) si rezerve uriase evaluate la peste 36 mild.t.
Cele mai mari exploatari petroliere se realizeaza in bazinul Ghawar situat la circa 100 km de
tarmul Golfului Persic, care cantoneaza circa 10 mild.t si este intins pe o suprafata de 216
km2, iar principalele centre de extractie sunt la Ghawar, Haradh si Abqaiq.
Al doilea perimetru petrolier il reprezinta zona litoralului Golfului Persic cu
exploatarile terestre cuprinse in arealul Kharsaniyah, dar mai ales in platforma continentala,
din structurile submarine de la Ras Tanura, Safaniah, Manifa, Zuluf si Berri. Prin intermediul
unor conducte magistrale petrolul saudit este pompat la terminalurile porturilor Ras Tanura
(Golful Persic), Yambu (Marea Rosie) si Saida (la Marea Mediterana).
Al treilea mare producator al regiunii este statul Iran (cu o productie de 108 mil. t. in
2000, ocupa locul 12 pe glob), cu importante rezerve (circa 12 mild.t.), iar bazinele petroliere
se afla concentrate in sud-vestul tarii in avantfosa muntilor Zagros si din platforma
continentala a Golfului Persic. Astfel principalele exploatari terestre se afla la sud de Abadan
(la Agha Jari, Gach Saran, Naft Safid, Marun si Pazanan) iar din platforma continentala a
24
golfului, petrolul se exploateaza din bogatele structuri submarine de la Bahrgan, Cyrus si
Darius.
Printr-o retea de conducte, petrolul iranian se exporta prin porturile din Golful Persic
de la Kharg si Bandar-e-Mah Shahr. in prezent se studiaza posibilitatea exportului de petrol
prin Turcia la Marea Neagra spre Europa de sud-est si centrala.
Al doilea producator al regiunii, Emiratele Arabe Unite ocupa locul 10 pe glob (cu o
productie de cea 109 mil.t in 2000). Aceasta federatie situata in sudul Golfului Persic este
alcatuita din 7 emirate: Abu Dhabi, Ajman, Dubai, Fujeira, Ras Al Khima, Sharjah, Umm al
Qiwain. Principalele exploatari se realizeaza din emiratul Abu Dhabi (zacamintele de la
Murban, Abu Jidu, Bu Hasa si Zakum) si emiratul Dubai (exploatari terestre la Fateh si
submarine la Shariah). Rezervele de petrol au fost apreciate la 13 mild.t.
Statul Kuwait, in ciuda suprafetei sale reduse (16000 km2 produce anual circa 90
mil.t. titei 2000) si ocupa locul 14 in ierarhia mondiala. Principalele exploatari se efectueaza
la Burgan (situat in sudul tarii langa tarmul Golfului Persic) si in nordul tarii la Randhatain
si Al Bahra. Rezervele de petrol sunt estimate la 13 mild.t.
FIGURA 22
Irakul este, de asemenea, un mare producator de petrol, desi productia s-a diminuat
de la circa 100 milt.t in 1991, la doar 26.3 mil.t in 1996 (in urma embargoului impus de ONU
datorita razboiului din Golf), dupa care s-a redresat la 108 mil.t in 200 (locul 11 pe glob)
poseda importante rezerve (evaluate la circa 13 mild.t.). Cel mai important zacamant petrolier
se afla la Kirkuk (are o lungime de 10 km si o latime de 4 km si este considerat unul dintre
cele mai mari de pe glob), apoi bazinul de la Rumaila care se intinde in sud pana la Az
Zubayr. Alte exploatari se mai fac din piemontul muntilor Zagros, in apropierea capitalei si in
regiunea Shatt El Arab (o zona de conflict in timpul recentului razboi de 10 ani intre Irak si
Iran). De mai mica importanta sunt exploatarile de la Naft, Kahneh si Al Qaiyara. in prezent
se observa o revigorare a extractiei petroliere in cadrul programului recent negociat cu
organismele internationale petrol pentru hrana. Alte state producatoare de petrol din regiune
sunt Oman (45 mil.t in 2000 cu exploatari importante la Jibal, Fahud, Al Huwaisah, Natih si
Ghaba), Siria (cu o productie in plin progres 27 mil.t in 2000, exploatari importante in N-E
tarii la Suwaidiyah, Karatchok si Hamseh; se estimeaza ca rezervele certe depasesc l mild.t.),
emiratul Qatar (20 mii t. in 2000, principalul camp petrolier se afla in Dukhan si Al Hamla),
Zona Neutra (o enclava intre Arabia Saudita si Kuwait, sub administratia internationala, de
unde se extrage anual circa 20 mil.t.), Bahrain (5 mil.t.) si cu productii mici se inscriu si cele
doua state Yemen, situate in apropierea acestei regiuni geografice.
Petrolul din regiunea Golfului Persic se exporta fie brut in cea mai mare parte, sau
stramtoarea Ormuz, Marea Rosie si Suez spre Mediterana (Europa), sau prin Oceanul Indian
spre Japonia sau alte state, prin stramtoarea Singapore.
in acelasi timp regiunea Golfului Persic este de o mare sensibilitatea geopolitica,
datorita uriaselor rezerve existente aici, unde se interfereaza sferele de influenta ale marilor
puteri.
Al doilea producator mondial de titei sunt S.U.A. (cu o productie de 402 mil. t. in
2000 si rezerve evaluate la circa 8 % din total de circa 3 mild.t.). Ca nivel de productie
S.U.A. a detinut primul loc in ierarhia mondiala pana in 1974, fiind devansate fie de fosta
U.R.S.S., fie de unele tari din Golful Persic (Arabia Saudita), fiind si astazi cel mai mare
consumator mondial, in anumite perioade chiar de peste l mild.t/anual, de unde importanta pe
care o are petrolul in politica si economia tarii.
in ansamblu, productia s-a diminuat treptat, de la circa 600 mil.t in 1969, la circa 400
mii. t., datorita importului masiv si economisirii acestei valoroase hidrocarburi.
25
Principala regiune petrolifera a S.U.A. o reprezinta Golful Mexic, unde se realizeaza
circa 40-45 % din productie si sunt cantonate circa 1/3 din rezervele nationale. De fapt acest
areal vast petrolifer face parte dintr-o structura de hidrocarburi care se intinde in sud pana in
Mexic si Cuba. Principalele bazine petrolifere se afla in Texas (Corsicana, East Texas, Tyler,
Ranger si Big Lake) si Louisiana (in delta fluviului Mississippi: Sudpass, Bay Marchand,
Timbatier sau la Lake Charles).
Tabel nr. 48
Evolutia productiei de petrol (2005 � 2010)
(previziuni)
Anul OPEC
(mil. barili/zi)
State din afara OPEC
(mil. barili/zi)
Total
2005
2010
34,1
38,6
43
44
77,1
82,6
Sursa: Petroleum Intelligence Weekly, 1995
A doua regiune petrolifera este Middcontinent (circa 30 % din productie) raspandit in
mai multe state: nordul Texasului (expolatari importante la Parhandle, Vernon, Electra si
Caddo), in statul Oklahoma (Blackwell, Garber, Cushing si Lawton), Kansas si Arkansas.
A treia regiune petrolifera o reprezinta bazinele intramontane din Muntii Stancosi
care detin 10 % din rezervele S.U.A., aici principalele exploatari se realizeaza din statele:
Montana, North Dakota, South Dakota, Wyoming, Colorado, Utah si New Mexico.
Alte regiuni petrolifere se afla in sudul Marilor Lacuri (exploatari importante in
Michigan, Illinois, Indiana si Ohio), care se continua cu regiunea Appalachi (ce se suprapune
peste Pennsylvania si partial New York, Virginia, Maryland si Kentuky). in vestul S.U.A., se
remarca regiunea California, care concentreaza 13 % din rezerve cu importante exploatari
situate in bazine intramontane la Santa Maria, San Joaquin, Salinas, Ventura. Cele mai
recente bazine petrolifere au intrat in productie in Alaska, (in apropierea localitatii Umiat, la
Prudhoe Bay si altul in sud, in aria golfului Alaska, de aici petrolul fiind transportat printr-un
urias pipe-line de 1285 km lungime, spre centrul S.U.A.).
De fapt, S.U.A. poseda o retea de 350.000 km de conducte de mare capacitate (primul
loc pe glob), care pompeaza petrolul sau derivatele petroliere dinspre marile regiuni de
extractie spre centrele de prelucrare si consum. De asemenea mentionam ca S.U.A. ocupa
locul al doilea pe glob, in privinta exploatarilor submarine (mai ales in regiunea Golfului
Mexic), dupa Arabia Saudita.
Al treilea producator mondial de petrol este, in prezent, Federatia Rusa cu circa 304
mil.t. in 2000, dar cu uriase rezerve de circa 7,7 mild.t., situate mai ales in partea asiatica.
Daca luam in consideratie vechea organizare politica, fosta U.R.S.S. a detinut suprematia
mondiala in anumite perioade (intre 1974-1985), cand nivelul productiei ajunsese la circa 600
mil.t anual.
Desigur ca datorita statisticilor comune pana in anul 1992, a stranselor legaturi
economice de productie, transport, rafinare etc., alaturi de Federatia Rusa vom analiza si
industria petroliera din unele state din fosta U.R.S.S., cu un rol important in acest domeniu
(Kazahstan, Azerbaidjan, Uzbekistan s.a.).
Astfel in cadrul Federatiei Ruse, in partea europeana, se afla cele mai vechi
exploatari de petrol, in Regiunea Marii Negre, care cuprinde mai multe bazine petrolifere din
care pe teritoriul Rusiei se afla exploatarile din Campia Azov - Kuban si estul Marii Negre,
celelalte doua bazine aflandu-se in Ucraina.
26
A doua regiune petrolifera si' cea mai veche din spatiul rusesc este Marea Caspica,
(principalele exploatari fiind situate in zona deltaica a Volgai, stepa Kalmuca, Cecenia si din
platforma continentala a Marii Caspice); de fapt structurile petrolifere si gazeifere din Marea
Caspica se continua in nord in Kazahstan si in vest in Azerbaidjan asupra carora vom reveni.
in sfarsit, in nordul partii europene a Rusiei se remarca regiunea Tima - Peciora
(structuri petrolifere in depozite paleo si mezozoice, abundente in bazinul Ijevsk).
in partea asiatica a Federatiei Ruse cea mai importanta regiune petrolifera este Siberia
de Vest, intrata in productie dupa 1960, se intinde pe o suprafata de cca. 4000 km2 si cuprinde
11 structuri si 14 campuri petrolifere dar si 20 structuri si 36 campuri gazeifere. Principalele
bazine petrolifere sunt la Tiumen, Surgut, Marmontova, Saim, Strejevoi, Ust Balik s.a. Este
cea mai productiva regiune ruseasca si detine cele mai mari zacaminte de pe teritoriul
federatiei, comparabile ca dimensiuni cu cele din regiunea Golfului Persic.
Regiunea Irkutsk, situata intre Muntii Eniseisk si Lacul Baikal, cuprinde mari bazine
petrolifere, Krasnoiarsk, Norilsk si Iakutsk, dar cantoneaza si mari rezerve de gaze naturale.
in Extremul Orient rusesc se detaseaza regiunea Ohotsk, cu importante bazine
petrolifere in Peninsula Kamciatka, Insula Sahalin (structurile de la Okobaka) si platforma
continentala a Marii Ohotsk, unde recent s-au descoperit uriase rezerve.
Desi cele mai mari rezerve si productii se afla in partea asiatica, sunt mari dificultati
privind exploatarile, datorita conditiilor climatice, distantelor foarte mari si rafinarea
petrolului.
Al doilea mare producator din fostul spatiul sovietic este statul Kazahstan (circa 25
mil.t in 2000, dar cu uriase rezerve de hidrocarburi). Astfel principala regiune petrolifera este
Marea Caspica cu marile bazine Volga - Ural (cunoscut si sub denumirea al doilea Baku).
Depresiunea Kara-Kum din estul Marii Caspice, cu exploatari importante la Murabek si
Karabir si din platforma continentala a Marii Caspice.
A doua regiune este oaza Fergana, situata pe cursul raurilor SarDaria si KaraDaria, la
care se adauga structurile din nordul Ferganei, de la Narim si bazinul Termez de pe cursul
superior al fluviului Amu Daria (care se prelungeste pana in Tadjikistan).
Tot dintre statele Asiei Centrale in care sunt mari zacaminte petroliere, amintim statul
Uzbekistan (cu importante structuri de productie la Zevarda si Buhara, o productie de 2 mil.t.
in prezent, dar cu reale posibilitati de crestere dupa 2005).
intre statele europene din fostul spatiu sovietic, cel mai important stat este
Azerbaidjan, cu exploatarile din vestul Marii Caspice (depresiunea Kura, din structurile
cretacice de la Baku si Apseron), cat si din platforma continentala a Marii Caspice. Productia
acestui stat este in continua crestere ajungand la cea 10 mil.t (in 2000), gratie marilor rezerve
existente. Conform studiilor geologice, in Asia Centrala - Transcaucazia au fost evidentiate
370 de campuri gigantice petrolifere, care vor asigura in 2010 circa 100 mil. t. anual, la care
se adaoga circa 100 mild.m3/an gaze naturale. Cateva campuri petroliere sunt de circa 2,5 ori
mai bogate decat campul Ghawar (considerat printre cele mai mari de pe glob). Mentionam
de asemenea debutul lucrarilor la magistrala Baku (Marea Caspica) � Ceyhan (Marea Egee),
de catre consortii occidentale, un pret de circa 3 miliarde dolari, in vederea exportului
petrolului spre Occident si S.U.A., ocolind Rusia si Marea Neagra.
Ucraina exploateaza importante resurse de hidrocarburi din regiunea Marii Negre
(din arealele situate in nordul Marii Negre si Peninsula Crimeea) si Nipru-Donet (cu
exploatari din structurile de la Marievsk, Sebelinsk, Petrovsk, Soholovak si Harkov). Alte
mici expoatari se mai efectueaza din regiunea subcarpatica a Carpatilor Padurosi. Tabloul
statelor petrolifere din partea europeana este completat de Belarus si Georgia dar cu resurse
limitate (pana la 1 mil. t. fiecare).
Asadar, Federatia Rusa este principalul producator si exportator din fostul spatiu
sovietic (anual exporta 100 mil.t de petrol si produse rafinate in special spre statele
27
europene). De asemenea, se preconizeaza ca alte importante state petrolifere din bazinul
Marii Caspice si din Asia Centrala (unde s-au descoperit mari rezerve) vor detine in viitor un
rol deosebit in comertul mondial cu petrol, prin intermediul unor conducte magistrale prin
Caucaz si apoi prin Marea Neagra catre Europa Centrala si de Vest, una dintre aceste
magistrale ale viitorului va strabate probabil si Romania. in prezent s-a semnat acordul de
construire a unei noi conducte de mare capacitate intre Baku si Ceyhan, care va fi finalizata
in 3 ani, costul aproximativ de 3 mild. dolari.
Dupa prezentarea principalelor concentrari de state producatoare de petrol de pe glob
(Orientul Mijlociu si Apropiat, S.U.A., Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic),
vom analiza in continuare raspandirea geografica a regiunilor si bazinelor petrolifere din
toate continentele incepand cu Europa
Norvegia ocupa primul loc in Europa, cu o productie de cca. 158 mil.t (in 2000, fapt
ce confera acestei tari locul 7 pe glob, iar rezervele sunt de 1,5 mild.t. Principalele bazine
petrolifere sunt situate in platforma continentala a Marii Nordului, pe care le imparte cu
Marea Britanic si alte state.
Astfel, mentionam exploatarile de la Murchinson, Statfjord, Thistle, Espen, Torfelt,
Ekofisk, (situate in Marea Nordului) si Bream si Brisling in platforma continentala a Marii
Norvegiei. Printr-o retea de conducte petrolul este prelucrat indeosebi in porturile Stavanger
si Bergen, Norvegia fiind un mare exportator de petrol indeosebi in statele scandinave vecine.
FIGURA 23
Al doilea mare producator de petrol din Europa este Regatul Unit al Marii Britanii
(138 mil.t in 2000, cu principalele bazine petroliere din platforma continentala a Marii
Nordului (de la nord la sud, Magnus, Cormorant, Tern, Bruce, Forties, Lomond, Ekofisk s.a.).
Alte mici exploatari se realizeaza de pe insula, din provincia Scotia, sau din apropierea
insulelor Shetland si Orkney. Printr-o retea de conducte petrolul este procesat in principalele
rafinarii situate in porturile Aberdeen, St. Fergus, Grangemonth, Middlesbrough,
Immingham, s.a.
Marea Britanie isi acopera consumul intern de titei avand si unele disponibilitati de
export. De asemenea mentionam faptul ca atat Norvegia cat si Marea Britanie au devenit state
petroliere dupa anul 1960.
Adiacent acestei importante regiuni petroliere a Marii Nordului, amintim unele
exploatari apartinand Danemarcei, dar cu o productie de 10 mil. t., realizate din zacamintele
de la Dan, Skjold, Nils. Cu productii modeste realizate din platfomra continentala a Marii
Nordului, dar si de pe continent se inscriu Olanda Si Germania (2 � 3 mil. t fiecare) care nu
acopera nici 10 % din consumul intern.
Romania ocupa pozitia a patra in Europa (cu o productie de 6 mil.t in 2000,
remarcam vechimea exploatarilor (Valea Prahovei una din cele mai vechi din lume).
Principalele bazine petrolifere sunt: Campia Romana (peste 50 % din productie), intrata dupa
1960 in exploatare, Subcarpatii (incepand din Subcarpatii Moldovei, Curburii si Olteniei in
ordinea judetelor producatoare: Prahova, Dambovita, Buzau si Gorj), - in vestul tarii (cu
centre cantonate in Campia Timisoarei, Oradei, Dealurile Vestice) si platforma continentala
a Marii Negre.
Romania a detinut pana la cel de al doilea razboi mondial locul al doilea in Europa
dupa Rusia, si locul 7 pe glob; productia maxima a fost de 14,7 mil.t - in 1976, iar minima 5
mil.t - in anul 1946). Romania importa cea. 6-7 mil.t./an din Orientul Mijlociu si Rusia,
Nordul Africii. Rezervele sunt, in general, modeste; s-au exploatat de la inceputuri pana in
prezent cea 500 mil.t. Se mai exploateaza petrol in Europa si din Austria, Iugoslavia,
Bulgaria si alte state.
28
in ansamblu, Europa este un continent deficitar in resurse de hidrocarburi,
majoritatea statelor fiind dependente de importuri provenite din statele OPEC, Rusia sau
Norvegia etc., fapt ce a determinat o dimensionare a consumului si crearea de infrastructuri
(vase de transport, rafinarii in porturi, sau retele de conducte).
in America de Nord anglosaxona, Canada ocupa locul secund dupa SUA,cu o
productie in crestere usoara (126 mil.t in 2000, locul 9 pe glob). Principala regiune petrolifera
o reprezinta provincia Alberta (cu importante exploatari la Pembina, Leduc, Redwater,
Rainbow Lake), care asigura circa 70% din nivelul productiei, apoi provinciile Columbia
Britanica si Saskatchewan (circa 20% din productie). Recent au fost puse in exploatare,
importante resurse din regiunea deltaica a fluviului Mackenzie si din selful Marii Beaufort.
Canada are importante disponibilitati de petrol la export, care sunt orientate catre S.U.A. si
Europa occidentala.
in America Latina cel mai de seama stat petrolifer este Mexic (169 mil.t in 2000
locul 4 pe glob, cu cele mai mari rezerve sigure de titei din cele doua Americi).
Acest stat, cu vechi traditii in industria petrolifera, isi realizeaza productia din
Peninsula Yukatan (structurile de la Campo de Reforma si Chiontepec), Istmul Tehuantepec
(zacamantul cel mai important de la Minatitlan) si regiunea Golfului Mexic atat din zona
litorala cat si din selful golfului, de la Tampico, Burgos, Veracruz si Salinas de pe continent,
si zacamantul submarin La Morse, considerat unul dintre cele mai mari din lume, intins pe 72
km lungime ale carui rezerve pot asigura consumul Mexicului pentru cateva secole de acum
inainte. Statul mexican exporta insemnate cantitati de titei spre S.U.A., Europa si alte tari,
gratie productiei aflate in progres si a uriaselor rezerve de care dispune.
Al doilea mare producator de petrol latino-american este Venezuela (159 mil.t in
2000, locul 6 pe glob, cu importante rezerve, cele mai mari din continentul sud-american).
Principala regiune petrolifera o reprezinta Laguna Maracaibo (de unde se extrage
circa 80 % din productie in marile exploatari de la Mene (Mara), Grande si Languvillas),
Provincia Oriente (exploatari Las Mercedes, Officina si Caripito, situate indeosebi in delta
fluviului Orinoco), cat si din platforma continentala aferenta Venezuelei de la Atlantic, din
zacamantul submarin de la Pueblo Viejo.
Venezuela este cel mai mare exportator de petrol din continent, surplusul de petrol se
indreapta spre statele din regiune, S.U.A. si Europa.
in afara acestor state petroliere, in ordinea productiei mentionam Brazilia (61 mil.t.,
in 2000, principalele bazine petroliere sunt Bahia, bazinul superior al Amazonului si
Maranhăo), Argentina (45 mil.t. in 2000, cu exploatari din bazinele Preandin, Mendoza,
Nenquen, Patagonia), Columbia (31 mil.t. in 2000), din cursul mijlociu al raului Magdalena,
zacamantul Orito), dupa care urmeaza Peru (circa 8 mil.t. in bazinul Golfului Guayaquil) si
Trinidad - Tobago (6 mil.t in 2000 din zacamantul submarin Galeato situat in platforma
continentala a Oceanului Atlantic).
in Africa s-au conturat doua mari regiuni petroliere: Africa de Nord si Golful
Guineea, care au intrat in productie dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar in ansamblu
continentul negru este deficitar in aceste resurse.
Africa de Nord detine zacaminte legate de Sahara, iar exploatarile se intind din Egipt
pana in Tunisia, in ordinea productiei pe primul loc este Libia, care detine mari rezerve (4
mild.t). Anual se extrag circa 70 mil.t, (66 mil. t. in 2000, locul 15 pe glob) iar principalele
zacaminte se afla la: Amal, Zelten, Serir, Raguba, Sidra, Waka (situate in apropiere de
litoralul mediteraneean, transportul realizandu-se prin conducte).
Alte mari zacaminte se afla in apropiere de granita cu Egiptul (zona Tobruq). Al
doilea producator nord african Egiptul (44 mil.t in 2000) cu exploatari in nord vest (El
Alamein, Umm, Baraka), in peninsula Sinai (Ras Sudr, Ras Bakr) si golful Suez (Morgan) si
altele. Algeria extrage petrolul din arealele Hassi Messaoud si Edjeleh situate in desertul
29
saharian, Algeria se remarca mai ales in productia de gaz metan, care prin lichefiere se
exporta in Europa. Productia de petrol algeriana a ajuns la circa 58 mil.t. in 2000 (rezervele
de petrol sunt de circa 12,5 mild.t. in 2000).
in sfarsit, Tunisia are mici rezerve, iar zacaminte utile se afla in centrele El Borma si
Douleb, si produce anual 5 mil.t.
A doua mare regiune geografica petroliera o constituie Golful Guineea in care se
remarca pe primul loc Nigeria (circa 104 mil.t anual, in 2000), considerat cel mai mare
producator african. Principalele areale petroliere nigeriene sunt: Eastern Region (Wari,
Bomu, Karo Karo), Central- Western Region (Olornaro, Uzere) si zona submarina Okan.
Nigeria este cel mai mare producator de petrol din Africa si un insemnat stat exportator spre
statele europene. Detine o parte din cele mai mari rezerve de petrol din Africa (apreciate la 3
mild.t.).
in Gabon cel mai important zacamant se afla in platforma continentala a Oceanului
Atlantic, la Anguille. Productia statului Gabon este de circa 18 mil.t/an. De asemenea
mentionam Angola cu structurile petroliere de la Cabinda si R.D. Congo.
in Asia, in afara marilor concentrari petrolifere din Orientul Mijlociu si Apropiat si a
fostului spatiu sovietic, cel mai important stat petrolier este China (160 mil.t in 2000, locul 5
pe glob cu rezerve sigure de peste 4 mild.t).
Este statul cu cea mai mare importanta dinamica a productiei indeosebi dupa cel de-al
doilea razboi mondial, cand a intrat practic in randul marilor producatori de titei din lume.
Principalele bazine petroliere din China sunt: Sachiuan, (situat pe cursul mijlociu al
fluviului Yangtse), bazinul Tsaidam (in China de nord unde se afla si importante structuri
gazeifere), bazinul Taching (in China de nord-est) si Yumen (in China de nord-vest).
in prezent importante exploatari de titei se efectueaza din Golful Po Hai si delta
fluviului Huang - He si din bazinul Shengli (din China de Nord).
Dupa 1990 au fost puse in productie zacamintele submarine din platforma
continentala a Marii Chinei de Est.
Anual China are disponibilitati de export, care sunt orientate catre Japonia sau alte
state din regiune.
Un alt stat asiatic petrolier este arhipelagul Indonezia (63 mil.t. in 2000), iar
principala regiune petroliera se afla insula Sumatera (Talang - Akar, Jelanaipura, Litik
Minas); mai recent exploatari noi aparute si in insulele Jawa si Kalimantan. Indonezia mai
este cunoscuta si prin marile rezerve de gaze naturale; exporta anual mari cantitati spre
Japonia si alte state din regiune.
Petrolul se mai exploateaza si din India (circa 32 mil.t./an), din micutul stat Brunei
(situat in NV insulei Kalimantan, circa 12 mil. t. pe an), Japonia (cu o productie care acopera
consumul pe cateva zile din an) si Malayezia, care produce anual circa 20 mil.t.
in India principalele bazine petroliere se afla in statele Assam, Bihar si mai recent in
statul Gujarat (cu exploatari importante la Anklesvar).
in sfarsit in randul statelor petroliere mentionam si statul-continent Australia (30
mil.t. in 2000), cu principalele exploatari situate in centrul Australiei (Moorrari, Tirrawarra,
Big Lake si Fly Lake), in estul tarii (zacamantul Moorie) si din platforma continentala Bass
(Halibut, King Fish si Barraconta).
in vestul tarii mentionam, de asemenea, zacamantul de la Rang Range. Au mai fost
evidentiate bogate structuri de hidrocarburi si in insulele Noua Guinee, Noua Caledonie si
Noua Zeelanda (dar exploatarile sunt inca modeste).
1.4.5. Transportul si rafinarea petrolului, utilizari, comertul cu petrol si produse
petroliere
30
intrucat exista un dezechilibru in repartitia zacamintelor de petrol intre statele
producatoare si cele consumatoare, se realizeaza un intens schimb de produse petroliere brute
si rafinate. Orientul Mijlociu asigura aproape 60 % din achizitiile Europei Occidentale, 70 %
din nevoile Japoniei, 28 % din cele ale S.U.A. De asemenea, Libia, Nigeria, Algeria, Egiptul
livreaza cantitati insemnate statelor din Europa Vestica si Japonia.
Mexicul si Venezuela aprovizioneaza tarile vecine, in timp ce Rusia si Norvegia,
reprezinta exportatori importanti si aprovizioneaza mai ales statele europene.
Petrolul detine astfel, in circuitul economic mondial un rol prioritar. Transportul
acestuia se face in mare parte prin nave cisterne si conducte. Caile ferate au un rol subsidiar.
Primele conducte au fost construite in S.U.A. in 1865, iar dupa 1900 si in alte continente. in
prezent, exista o retea densa de astfel de conducte in S.U.A., Uniunea Europeana, Orientul
Mijlociu, Africa de Nord, Rusia. in felul acesta, sunt puse in legatura centrele de extractie cu
cele de prelucrare, statele exportatoare de cele importatoare. Unele dintre conducte au
capacitati si ating lungimi impresionante. Conducta din Alaska preia petrolul din zacamantul
Prudhoe Bay, pe litoralul Marii Beaufort si il transporta pe coasta de sud in portul Valdez.
Are o lungime de 1285 km, diametrul 1,20 m si permite tranzitul a 60 mil.t petrol anual, si a
costat 20 miliarde dolari. in Canada, conducta dintre Edmonton si Toronto masoara 4100 km
si are o capacitate de transport de 100 mil.t/an. Din Rusia si fostul spatiu economic sovietic,
pleaca conducte care strabat Europa catre vest pe o distanta de 5500 km si aprovizioneaza
Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Germania etc.
Lungimea totala a conductelor magistrale ce transporta petrol pe glob depaseste
650.000 km. Din aceasta, peste 70% se afla in S.U.A., unde densitatea cea mai ridicata se
gaseste in jumatatea estica, ce leaga principalele zacaminte productive din Middcontinent, cu
nord estul industrializat si rafinariile de pe tarmul Golfului Mexic.
in Europa de Vest a fost construita conducta ce leaga litoralul mediteraneean al
Frantei, in portul Lavera, de Germania, ajungand la Karlsruhe si Inngolstadt, pe o distanta de
1100 km. Catre aceste puncte converg si alte conducte dinspre Genova. Lungimea totala a
acestui sistem depaseste 2.900 km. Aceste conducte magistrale alimenteaza cu petrol
rafinariile din Franta, Germania, Elvetia si Austria.
Orientul Mijlociu, principalul furnizor de petrol, este strabatut de conducte importante
care sunt dirijate in principal catre Marea Mediterana. Asa, de pilda, bazinul Kirkuk este legat
cu Tripoli si Ras Tanurah. Recent au intrat in functiune conductele Kirkuk � Basra, sau Ras
Tanura - Yambo la Marea Rosie, avand un rol strategic deosebit.
in prezent gratie marilor rezerve descoperite in Asia Centrala (Marea Caspica -
Kazahstan - Uzbekistan), au inceput valorificarea acestor zacaminte, dar si realizarea unor
trasee de transport spre Europa. Astfel pe langa vechile trasee (care traverseaza Rusia) se
preconizeaza noi trasee: prin Turcia spre Mediterana, prin Gruzia spre Romania si de aici
spre Europa Centrala si de Vest, sau prin Bulgaria spre Grecia.
in Africa de nord petrolul exploatat din subsolul Saharei este transportat in porturile
din Algeria, Tunisia, Libia si Egipt. Campurile petrolifere din sudul Algeriei sunt legate cu
centrele Oran, Alger, Annaba. De asemenea, in toate regiunile petrolifere exista numeroase
conducte pe distante mici. Cererea crescanda de petrol a sporit traficul maritim dinspre
Orientul Mijlociu catre Europa, America de Nord, Japonia. Principalele cai maritime converg
in Oceanul Atlantic, unde ajunge cea mai mare parte din totalul de 1,5 mild.t de hidrocarburi
lichide, ce fac obiectul schimburilor comerciale.
Flota petroliera s-a dezvoltat, in special, cel de-al doilea razboi. in cativa ani
capacitatea navelor construite creste de la 80.000 la 200-300.000 t. pentru a depasi in anii
1970 volumul de 500.000 t. Scaderea cererii de petrol, dupa 1973, a incetinit ritmul
constructiilor navale. S-au construit in prezent tancuri petroliere cu capacitati de peste
1.000.000 t. indeosebi de catre Japonia, Coreea de Sud s.a.
31
Transportul maritim a necesitat amenajari portuare complexe si de mare capacitate
(ex. Europoort in fata portului Rotterdam), cat si ale unor infrastructuri specifice.
FIGURA 24
Capacitatea de rafinare a petrolului pe glob depaseste cu cea 1 mild.t. productia
anuala, in primul rand, remarcam repartitia inegala a rafinariilor pe glob (ponderea lor se
afla in tarile puternic industrializate din S.U.A., Vestul Europei, Rusia, Japonia s.a.), regiuni
care produc 41% din productia de petrol, detin 76% din capacitatea de rafinare, in al doilea
rand, mentionam gradul diferit de utilizare al rafinariilor in functie de piata mondiala a
petrolului, pretul, cererea si oferta, diferite strategii (in Europa de Vest 60%; Japonia 80%,
S.U.A. 85%, Rusia 40-45% Romania 30% etc). Se constata o slaba capacitate de rafinare
(24%) in tarile lumii a treia, care realizeaza de altfel cele mai mari productii anuale, aceste
disparitati explicate de nivelul de dezvoltare diferit pe grupe de tari, dar si de strategiile
folosite de marile monopoluri petroliere de pe glob.
in general rafinariile prelucreaza in medie intre 1-5 mil.t./an, cele mari intre 5-10
milt./an, (recordul il detine rafinaria Amuay Bay din Venezuela, cu o capacitate de 32
mil.t./an). Tendinta generala este de construire a rafinariilor mici si mijlocii, raspandite insa
pe un teritoriu vast, pentru acoperirea cererii de produse finite.
Tabel nr. 49
Capacitati de rafinare
Regiunea / Continentul Capacitatea de
rafinare
(mil.t.)
Statul cu cea mai mare
capacitate
(mil.t.)
1. Extremul Orient si Oceania
2. America de Nord
3. Europa Occidenatla
4. Europa de Est si exU.R.S.S.
5. America Latina
6. Orientul Apropiat
7. Africa
982,2
922,6
721,9
602,4
398,6
296,2
151,2
Japonia � 250
S.U.A. � 827
Italia � 117
Ex.U.R.S.S. � 488
Brazilia � 89
Arabia Saudita � 85,5
Egipt � 28,8
Total mondial 4.075,1 mil.t./an
Sursa: Quid, 2001
Raspandirea, geografica a rafinariilor este determinata de urmatorii factori: in
bazinele petrolifere, in porturile de export sau de import, in regiunile industriale mari
consumatoare.
Principalele regiuni de concentrare a rafinariilor de afla desigur in Europa, America
de Nord, Rusia, Japonia, Golful Persic.
Uniunea Europeana - are capacitati de rafinare de cca. 1 mild.t./anual, raspandite
indeosebi in marile porturi si marile orase, datorita consumului foarte ridicat, cea mai mare
parte din petrol provenit din import (in general 2/3 din total).
Italia rafineaza anual cca. 117 mil.t. titei in special in porturile din Sicilia (Milazzo,
Augusta, Priolo), in Sardinia (Cagliari si Porto Torres), in peninsula in porturile: Genova,
Ravenna si Napoli. in nordul tarii se remarca rafinariile din apropierea marilor centre
industriale Milano si Torino (Casteluzzo, Novaro, Volpiano s.a.).
32
Franta (100 mil.t./an) dispun de asemenea de cele mai mari rafinarii in porturile:
Marsilia, Nantes si Dunquerque; dar si in interior de pilda in jurul Parisului (Vernon,
Gargeuville si Grand-Puits), sau in alte areale puternic industrializate (Alsacia, Lorena,
Bazinul Lyon s.a.).
Germania se afla, in prezent, intre tarile cu o capacitate de rafinare ce depaseste 100
mil.t./an. Principalele rafinarii se afla in Gelsenkirchen, Köln, Karlsrhue, Ingolstadt si
Neustadt), sau in porturile propriu-zise: Hamburg, Bremen, Lübek, s.a. Prin realizarea unor
conducte din Mediterana peste Alpi, s-au construit mari rafinarii la München si in
imprejurimi. Este statul cu indicele de folosire cel mai ridicat (peste 90%) gratie ritmului de
dezvoltare si crestere economica.
Marea Britanie - rafineaza pana la 120 mil.t./an cea mai mare parte din productia
interna si 25% din import. Pe tarmul Marii Nordului se afla in prezent cele mai mari rafinarii
la Dundee, Killingholme, Teesport, Bilingham, Immingham, la Marea Manecii cea mai mare
rafinarie se afla la Fawley (din Southampton). Alte capacitati de rafinare se afla in estuarul
Tamisei si pe tarmul Marii Galilor.
in Asia de Sud si Sud Est se remarca importante rafinarii in Indonezia (40 mil.t/an),
Filipine, Thailanda si Malayesia.
in America de Sud cele mai importante rafinarii se afla in Venezuela (80 mil.t) cu
mari centre de rafinare la Amuay-Bay, in zona Maracaibo.
in zona Caraibelor se disting rafinariile din Antilele Olandeze (Aruba si Carucao);
Trinidad-Tobago (Point-a-Pierre); Puerto-Rico si Bahamas. Alte rafinarii importante se
afla in Brazilia si Argentina.
in Africa se disting rafinariile din tarile arabo-berbere: Egipt (Alexandria si Suez),
Libia (Zvewtina) si Algeria (Skikda). in Africa Centrala si Ecuatoriala sunt rafinarii mari in
Guineea (Conakry), Senagal (Dakar), Tanzania (Dar es-Salam), Kenya (Mombasa). in
cornul Africii, se remarca Africa de Sud (Cape Town, Durban).
in Australia se rafineaza circa 40 mil.t/an in orasele: Melbourne, Sydney, Brisbane,
Arielaide etc., o parte din petrolul procesat fiind din import.
Tabel nr. 50
Conducte petroliere operationale sau in proiect/discutie in reg. Marea Caspica � Asia
Centrala - Caucaz
I. Conducte operationale
Traseul Capacitate
(barili/zi)
Lungimea in
mile
Statutul
actual
1. Atyran (Kazahstan) �
Samara (Rusia)
300.000
700
operational
2. Baku (Azerbaidjan) �
Novorossiisk (Rusia)
100.000
(poate fi marita la 600.000)
550
-
3. Baku (Azerbaidjan) �
Novorossiisk (Rusia)
100.000
(poate fi marita la 300.000)
870
-
(ocoleste
Cecenia pe
cale ferata)
4. Odessa � Brodi
(Ucraina)
800.000
420
in curs de
finalizare
(2001)
33
5. Tengiz (Kazahstan) �
Novorossiisk (Rusia)
1.340.000 930 in curs de
finalizare
(2001)
II. Conducte in proiect / discutie
1. Burgas (Bulgaria) �
Vlore (Albania)
750.000 550 ?2002 � 2005
2. Baku (Azerbaidjan) �
Neka (Iran)
300.000 350 Iranul s-a
angajat sa
suporte toate
cheltuielile
3. Neka � Rey (Iran)
? 150 idem
4. Baku (Azerbaidjan) �
Ceyhan (Turcia)
? ? in discutie,
solutie
agreata de
S.U.A.
5. Aktiubinsk (Kazahstan)
� Xinjiang (China)
400.000 � 800.000 1.800 in discutie,
agreata de
China
Sursa. The United States Energy Information Administration, 2000
Utilizarile petrolului sunt multiple. Pornind de la petrol se fabrica produse si
subproduse in numar de peste 2000, de la combustibili si lubrifianti, pana la medicamente si
chiar hrana sintetica.
Prin rafinare se obtin diferite fractiuni folosite in functionarea motoarelor cu
combustie interna si diesel (in care se folosesc: benzina si motorina) drept combustibili.
A doua utilizare se afla in petrochimie (cauciuc sintetic, mase plastice, ingrasaminte
chimice, fire si fibre sintetice, medicamente etc.).
in industria energiei electrice, in termocentrale se folosesc fractiuni secundare:
pacura si motorina. Alte intrebuintari (incalzitul si iluminatul locuintelor, industria
farmaceutica etc.), determina ca petrolul sa constituie o materie prima de mare importanta
economica si strategica la sfarsitul secolului al XX-lea, industria petrolului a determinat
dezvoltarea in lant a unor alte ramuri industriale adiacente.
Schimburile comerciale cu petrol au inceput masiv intre cele doua razboaie
mondiale, cand cei mai mari exportatori erau: Rusia, S.U.A., Romania, Venezuela, Mexic etc.
Petrolul constituie, in prezent, una din materiile prime de baza in schimburile externe,
determinand aparitia unei adevarate infrastructuri: sisteme de conducte, porturi pentru
import-export, fluxuri maritime, nave de mare capacitate, rafinarii, retele de distributie etc.
Astfel, se constata mari disparitati intre productie si consum, asa cum sunt relevate in
tabelul anterior.
in prezent, cei mai mari exportatori de petrol sunt statele OPEC, care participa la
exportul mondial cu cca. 60% pe an, apoi se detaseaza Rusia ( cca. 100 mil.t); China,
Norvegia si alte tari.
Principalii importatori sunt: Japonia care importa peste 200 mil.t/an; tarile vest si
sud-europene (Franta, Germania, Olanda, Italia, Benelux, Spania); tarile central si est
europene (Polonia, Cehia si Slovacia, Iugoslavia, Ungaria, Romania, Bulgaria); S.U.A. (intre
200-300 mil.t/an), unele tari sud americane (Columbia, Bolivia, Ecuador, Chile) si
africane.
34
Olanda - rafineaza anual peste 100 mil.t in special in hinterlandul portului Rotterdam
(numai super rafinaria Pernis prelucreaza cea 30 mil.t/an).
Belgia - (50mil.t/an) cu cea mai mare rafinarie la Anvers.
Spania - (cea 50 mil.t) cu rafinariile amplasate in porturi la Cartagena, Bilbao, Hueva,
La Coruna datorita dependentei de importul de titei.
Alte state cu capacitati de rafinare insemnate sunt: Danemarca, tarile nordice
(indeosebi Norvegia si Suedia s.a.).
America de Nord are capacitati de rafinare de cca. 1 mild.t., aici se afla a doua mare
concentrare de rafinarii de pe glob.
S.U.A. detin capacitati de rafinare de cca. 825 mil.t/an raspandite in urmatoarele
areale: Middle Atlantic (New York 30 mil.t, Philadelphia, Boston, Baltimore etc), Marile
Lacuri (Chicago 55 mil.t/an, Toledo, Cleveland), Golful Mexic (Houston, Texas City, Port
Artur), Mississippi (Tulsa, Kansas City), California (Los Angeles) etc.
Canada rafineaza peste 80 mil.t/an la Montreal (30 mil.t), Vancouver si Halifax, iar
Mexicul (cea 70 mil.t/an) are mari rafinarii la Minatitlan (cea mai importanta), Ciudad de
Madero si Salamanca.
Rusia si statele din fostul spatiu economic sovietic, rafineaza 480 mil.t./an (restul
productiei fiind exportat); ocupa locul secund pe glob dupa S.U.A., in privinta capacitatilor
de rafinare intre statele lumii.
Principalele rafinarii au fost amplasate in bazinele petrolierele Baku, Groznai,
Kuibasev, Ufa, Curier, s.a; altele au fost construite fie langa marii consumatori industriali
de-a lungul magistralelor de transport la Moscova (Reazan), Sankt Petersburg (Kirisi),
Iaroslav, Platk, Mozir, s.a; in partea asiatica la Angarsk, Omsk, Krasnoiarsk, Habaravsk,
etc. in porturi, pentru facilitatea exporturilor, mentionam rafinarii importante la Odessa,
Herson, Batumi, Tuapse, Ventspils, s.a.
in Europa Centrala si de Est se remarca Romania (cu o capacitate de rafinare de
cea 35 mil.t) care se afla, de regula, in bazinele petrolifere: Brazi, Teleajan, Ploiesti, Onesti,
etc., pe litoral in Navodari; in prezent se rafineaza doar 12 -15 mil.t/an datorita gravei
recesiuni economice in care se zbate Romania, datorita incompetentei guvernantilor.
Capacitati importante de rafinare se afla in fosta Iugoslavie (in special in porturile: Rijeka si
Split, Bulgaria (Burgas, Pleven), Cehia (Praga, Plzen) si Slovacia (Bratislava si Most) etc.
in Asia amintim in primul rand Japonia (locul a treilea pe glob dupa capacitatile de
rafinare cca. 250mil.t/an); mentionam ca petrolul provine aproape in intregime din import.
Rafinariile sunt amplasate in porturi in: Kawasaki, Chiba, Yokohama, Negishi (toate acestea
aflandu-se in regiunea Tokyo).
Alte capacitati sunt dispersate in insula Honshu (Yokkaiki, Kobe, Osaka, Toknyama),
in insula nordica Hokkaido (Barato, Murovan), sau in cele sudice Shikoku (Matsuyama) si
Kyushu (Onada, Oita) s.a.
in Golful Persic se rafineaza o mica parte din petrolul extras. Cele mai mari rafinarii
se afla in Iran (Abadan, Teheran, Shiraz), Kuwait (Mena-Al-Ahmadi), Arabia Saudita
(Ras-Tanura) capacitati maxime de 85 mil.t./an - Irak (Bagra, Bagdad), Yemen, Emiratele
Arabe Unite (Bahrein si Abu Dhabi).
Capacitati de rafinare importante se mai afla si in China (Shanghai, Bejing, Hong
Kong s.a. peste 100 mil.t./an) in India in marile porturi Calcutta, Madras, Cochin,
Singapore, Coreea de Sud si Taiwan.
Principalii curenti oceanici de transport ai titeiului pornesc din Golful Persic spre
Europa (sudica si de vest), spre Japonia si S.U.A. Alti curenti isi au originea din Nordul
Africii spre Europa si S.U.A.; din Indonezia, China spre Japonia; din Rusia spre Europa de
Est si Centrala; din Norvegia spre Europa de Vest, din Venezuela, Mexic si Caraibe spre
S.U.A.
35
inca din perioada interbelica a inceput constituirea unor mari corporatii (Gulf Oil,
Texaco, Standard Oil, Castrol, British Petroleum, Royal Dutch, Shell, Esso etc) care
controleaza exploatarea dar mai ales rafinarea si distributia produselor petroliere, avand
ramificatii in numeroase tari influentand de fapt pretul petrolului brut, politica economica din
acest domeniu si chiar politica mondiala.
Tabel nr. 51
Principalele companii transnationale petroliere
Compania
transnationala
Tara Productia
(mil.b/zi)
Rezervele
(mild.b)
Capacitatea
de rafinare
(mil.b/zi)
Cifra de
afaceri
(mild.E)
Exxon�Mobil S.U.A. 4,334 21,485 6,60 187
BP Amoco-Arco
Marea Britanie-
S.U.A.
4,059
193,500
3,27
114
Dutch-Shell
Marea Britanie-
Olanda
3,710
20,456
3,35
150
Chevrom S.U.A. 1,506 6,248 1,60 37
Texaco S.U.A. 1,301 4,659 1,50
Total-Fina Finlanda 1,100 6,000 1,65
ENI Italia 1,038 5,255 0,85
ELF Franta 1,000 3,600 0,78
Sursa: Quid, 2001
Alte probleme se refera la ponderea exploatarilor petrolifere submarine (in prezent
acestea reprezinta 30%) se afla in crestere; probleme privind epuizarea rapida a unor
resurse; adancimea de foraj si cresterea indicelui de recuperare pana la 40 - 45% fata de
30-35% in prezent; probleme privind poluarea mediului inconjurator prin eruptii naturale,
in timpul transportului si rafinarii.
in acelasi timp, mentionam faptul ca petrolul va mai juca un rol de seama in
economia mondiala, cel putin si in prima parte a secolului al XXI-lea.
1.5. Gazele naturale
1.5.1. Istoricul cunoasterii si utilizarii gazelor naturale
Gazele naturale sunt cunoscute inca din antichitate sub forma focurilor nestinse,
utilizate initial in China in urma cu circa doua milenii, unde erau folosite la incalzit si
transportate prin intermediul tulpinelor de bambus.
in Europa, gazele naturale sunt cunoscute mai tarziu, prin secolul al XVIII-lea, (unul din
primele areale fiind cel de la Copsa Mica din Transilvania). Primele exploatari de tip
industrial dateaza de la inceputul secolului nostru in S.U.A., Canada, Rusia, Olanda etc.
Dezvoltarea acestei industrii cunoaste un salt spectaculos dupa cel de-al doilea razboi
mondial, cand se descopera mari structuri gazeifere in Rusia, Golful Persic, Indonezia,
Nordul Africii, dar se obtin progrese insemnate in transporturi prin lichefiere, se construiesc
magistrale (gazoducte) de mari dimensiuni, vase maritime adecvate (metaniere), iar
prelucrarea lor in petrochimie cunoaste de asemenea noi valente.
36
Astfel, in 1959, S.U.A. construiesc prima nava special amenajata pentru transportul
gazelor naturale prin lichefiere, cu o capacitate de 5000 mc. in prezent, flota de metaniere
cuprinde peste 100 nave (cele mai mari pot transporta pana la 200 mii mc). Printre marile
gazoducte, amintim gazoductul euro-siberian, care aprovizioneaza indeosebi Germania (40
mild.mc/ an), Franta si Italia (8 mild.mc/fiecare stat) cat si alte state din Europa de Est si
Centrala.
De asemenea, mentionam faptul ca prima mare uzina de lichefiere a gazelor naturale
a fost inaugurata in anul 1961, in Algeria, la Arzew.
in Romania primele exploatari dateaza de la inceputul secolului nostru (Copsa Mica
1908 pentru metan si Bustenari 1909 pentru gazele asociate), dar dezvoltarea deosebita a
acestei ramuri energetice are loc dupa cel de-al doilea razboi mondial.
La finele acestui secol, s-au conturat deja mari regiuni gazeifere in America de Nord,
Rusia si fostul spatiu economic sovietic, Europa de Vest, Orientul Mijlociu, Africa de Nord si
Marea Caraibilor si Asia de Sud-Est.
1.5.2. Geologia zacamintelor de gaze naturale
Gazele naturale sunt hidrocarburi cu o putere calorica cuprinsa intre 5500-13500
Kcal/ mc, fiind de origine organica. Gazele naturale se clasifica in: gaz metan si de sonda
(asociate).
Gazul metan CH4 - amestec de hidrocarburi, predomina CH4 pana la 99%, la care
mai participa C02, N, O, H2S, au o putere calorica cuprinsa intre 9860-13500 Kcal/mc, si sunt
de origine organica. Zacamintele sunt cantonate la adancimi intre 400-4000 m, sunt
amplasate fie in apropierea zacamintelor de petrol, fie diferit de acestea. Gazul metan se afla
in structuri comune cu petrolul (de pilda, in Midcontinent, Golful Mexic, Baku, Golful
Persic), sau in domuri gazeifere (Transilvania, regiunea Saratov din Rusia). Frecvent, se
intalnesc zacaminte submarine in Marea Nordului, Marea Caspica, Golful Persic, laguna
Maracaibo si mai recent in Marea Neagra.
Gazele de sonda (sau asociate) - au o putere calorica mai mica decat metanul (500-
600° Kcal/mc), continut ridicat de butan si propan, sunt asociate petrolului si folosite intens
pe glob, mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial. Aflate sub presiune, gazele de sonda
faciliteaza extractia petrolului. Daca in trecut gazele de sonda se pierdeau in atmosfera, in
ultimele decenii s-a generalizat productia inchisa a sondelor. in prelucrarea industriala a
petrolului se obtin si gaze de cracare, avand o utilizare asemanatoare cu gazele de sonda.
Raspandirea zacamintelor de gaze naturale sunt conditionate de ariile petrolifere, in regiuni
depresionare, in urma miscarilor de subsisdenta.
Originea organica a gazelor naturale este acceptata de catre cei mai multi savanti.
Materia organica acumulata, de-a lungul erelor geologice, in mari tropicale putin adanci,
golfuri, lagune, s-au transformat in conditiile unui mediu anaerob.
Presiunea interioara a dus la migrarea gazelor in strate permeabile, inregistrand
uneori o degazeificare terestra. Zonele geologice cu mare mobilitate tectonica au inlesnit
formarea zacamintelor gazeifere.
Criza petrolului din a doua jumatate a secolului XX, marile rezerve de gaze naturale
descoperite inclusiv in zonele de platforme continentale, utilizarile din ce in ce mai
diversificate (indeosebi in petrochimie), determina ca industria gazelor naturale sa cunoasca
un avant deosebit in ultimele decenii, contribuind esential in echilibrarea balantei energetice
mondiale.
1.5.3. Rezerve si productii
37
Spre deosebire de petrol, prospectiunile privind raspandirea gazelor naturale sunt mai
putin dezvoltate. Dupa opinia geologilor, rezervele sigure de gaze naturale sunt evaluate
intre 100.000 � 150.000 mild.m3, in timp ce rezervele potentiale sunt estimate la circa
250.000 mild.m3.
Cercetarile recente efectuate in diferite regiuni geografice de pe glob, au evidentiat
importante structuri gazeifere atat pe continente in America de Nord, in Canada (regiunea
preerilor), sau in Africa (indeosebi in Sahara), cat si in platforma continentala din Marea
Nordului, Marea Chinei de Sud, sau in diferite sectoare ale Oceanului Atlantic).
Repartitia geografica a rezervelor sigure, demonstreaza pozitia deosebita a Rusiei si
statelor din fostul bloc sovietic (34,5% din total, indeosebi in partea siberiana, Caucaz -
Marea Caspica si Volga - Ural), Orientul Mijlociu si Apropiat (20,5% in care Iranul detine
cea mai importanta pozitie cu 15,8% din rezervele mondiale, alaturi de care amintim Arabia
Saudita, Emiratele Arabe Unite si Kuwait), America de Nord (13,8%, din care S.U.A. detin
8,5% in Golful Mexic, Midcontinent, Alaska, Canada cu 2,7% in Alberta si Columbia
Britanica si Mexic 2,5% in Golful Mexic si Yukatan).
Tabel nr. 52
Principalii producatori de gaze naturale (2000)
Nr. crt. Statul Productia [mild.m3]
1 Rusia 570.000
2 S.U.A. 543.000
3 Canada 172.000
4 Marea Britanie 93.800
5 Olanda 79.200
6 Indonezia 70.000
7 Algeria 65.000
8 Norvegia 47.000
9 Arabia Saudita 43.000
10 Iran 42.000
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001
in sfarsit, alte importante rezerve sigure se afla in Asia (11% raspandite in China,
Indonezia, Malayesia si Pakistan), Africa (9,2%, in Algeria, Libia si Nigeria), Europa (in
care Olanda ocupa prima pozitie cu 2,5 %, Marea Britanie, Norvegia, Germania, Romania
etc.), America de Sud (3,3%, in Venezuela si Argentina) si Australia (1,5% in Australia si
Noua Zeelanda).
Tabel nr. 53
Repartitia rezervelor, productiei, consumului de gaze naturale
(continente / regiuni geografice / state) (mild.m3 / 1999)
Continent / stat Rezerve Productie Consum
Europa si exU.R.S.S. 64.550 10.004 1.157,3
- exU.R.S.S.
- Norvegia
- Olanda
- Marea Britanie
- Italia
40.080
3.956
1.770
555
215
702,5
50,3
72
100
17,6
600
3,8
44,4
91,6
66,6
38
- Germania 266 18,8 80,1
Orientul Mijlociu 53.054 194,3 182,3
- Iran
- Qatar
- Abu Dhabi
- Arabia Saudita
- Irak
- Kuwait
24.200
10.900
5.620
5.790
3.190
1.480
52,5
24,0
25,7
47,5
3,29
7
55,7
13,5
18,3
47,5
3,2
7
Asia � Australia / Oceania 14.800 254,6 269
- Indonezia
- Australia
- Malaesia
- China
- Pakistan
- India
4.180
3.310
2.480
1.250
685
650
66,4
31,7
43
24,3
17,8
24,9
27,2
18,8
21
24,1
17,8
17,8
Africa 10.444 115,2 55
- Algeria
- Nigeria
- Libia
- Egipt
3.770
3.485
1.315
1.010
82
5,7
5,9
14,7
22,5
5,3
5,5
14,7
America Latina 8.300 103 128,2
- Venezuela
- Mexic
- Argentina
- Columbia
4.150
1.760
690
230
32
35
34
5
28,1
35,4
33,4
5,2
America de Nord 6.650 708 710,5
- S.U.A.
- Canada
4.750
1.800
536
178
626,5
84,2
Total mondial (mild.m3) 147.469 11.406,1 2.502,3
Sursa: T. Simion, 2000
Evolutia productiei de gaze naturale in perioada interbelica era dominata de cativa
mari producatori: U.R.S.S. (3.291 mil.m3), Romania (2.036 mil.m3) si Mexic (1.165 mil.m3).
Salturi spectaculoase se constata dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand se impun alaturi
de U.R.S.S., alti mari producatori din diferite continente si regiuni geografice. La ritmul de
consum actual (2.404 mild.m3), rezervele sigure pot asigura consumul omenirii pentru circa
150 - 200 de ani.
Printre producatorii de talie medie se afla si Romania, cu o productie in 1998 de
17,500 mild.m3, insuficienta pentru consumul intern.
1.5.4. Raspandirea geografica a regiunilor si bazinelor gazeifere
Cea mai importanta regiune producatoare de gaze naturale care concentreaza de altfel
circa 1/3 din rezervele lumii, o reprezinta Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic,
indeosebi Uzbekistan si Azerbaidjan. Desigur ca ponderea in productia de gaze naturale o
detine Federatia Rusa (primul producator mondial, cu o productie de 702,5 mild.m3), cu
importante exploatari de gaz metan in partea europeana din sudul Uralului - marele bazin
gazeifer de la Orenburg - considerat cel mai important bazin gazeifer din Eurasia, Povolgia
(bazinul Saratov), nordul Caucazului (bazinul Stavropol) si bazinul Peciora (zacamantul
Vorkuta).
39
in partea asiatica a fost evidentiata dupa cel de-al doilea razboi mondial o importanta
regiune gazeifera: Siberia de Vest cu bazinele gazeifere Urengoi, Tazovskoe, Medvedje,
Novai Port, Berezevo si altele, de fapt aceasta vasta regiune se suprapune peste bazinul
hidrografic al fluviului Obi, cu ramificatii pana la Asia Centrala.
Importante exploatari de gaze de sonda se mai efectueaza din regiunea petrolifera
Volga-Ural, Cecenia (Groznai) si din platforma continentala a Marii Caspice. Al doilea
mare producator de gaze naturale din regiune este statul Uzbekistan (cu importantul bazin
gazeifer Buhara), Azerbaidjan (bazinul complex de la Baku alaturi de petrol, cat si din
platforma continentala a Marii Caspice), Ucraina (Dasava, Sebelinka) si Turkmenistan. O
retea de gazoducte de circa 270.000 km (remarcam de pilda cunoscutul gazoduct eurosiberian
de 5600 km lungime), contribuie la transportul, distributia si exportul gazelor naturale, atat
intre statele fostului spatiu sovietic cat si spre Europa Centrala si de Vest. Prelucrarea si
utilizarea gazelor naturale se face indeosebi in partea europeana a Federatiei Ruse, in
Ucraina, Belarus si statele baltice.
A doua concentrare de productie a gazelor naturale se afla in America de Nord, unde S.U.A.
detin in prezent al doilea loc pe glob, cu o productie de 708 mild.m3 locul I pe glob in 2000.
Baza productiei de gaze naturale o detine regiunea Golfului Mexic (circa 2/3 din total) din
statele Texas si Lousiana cu exploatari atat din domurile gazeifere cat si din platforma
continentala a golfului, de la Corpus Cristi, Texas City, Beaumont, Sabina-Monroe, Beaver,
Panhandle si altele.
A doua regiune gazeifera este Midcontinent, cu structurile utile situate in nordul
statului Texas, Oklahoma, Kansas, Dakota de Nord si de Sud, principalele zacaminte sunt la
Ranger, Tulsa, Amariele si Oklahoma.
Alte importante regiuni gazeifere se afla in arealul Muntilor Stancosi (in statele New
Mexico, Wyoming si Virginia de Vest), in vestul S.U.A. (California) si in Alaska. in prezent
S.U.A. dispune de cea mai vasta retea de gazoducte din lume (1,5 mil.km), principalele
gazoducte unesc marii producatori din Golful Mexic si Midcontinent de consumatorii din
nord est sau din alte state ale federatiei. Mentionam de asemenea ca S.U.A. sunt cel mai mare
consumator al planetei de gaze naturale si cu un ridicat grad de prelucrare mai ales in
petrochimie si industriile conexe.
Al doilea producator de gaze naturale al Americii de Nord si al treilea mondial, este
Canada (172.000 mild.m3 in 1998). Principalele campuri gazeifere se afla provincia Alberta
(Kotcho Lake, Cessford, Medicine Hat), Columbia Britanica si Saskatchewan. Recent au fost
evidentiate in nordul extrem al tarii mari campuri gazeifere care vor fi exploatate pe masura
realizarii infrastructurii necesare.
Importante gazoducte (cea mai importanta conducta este magistrala transcanadiana
Edmonton - Montreal 3800 km), asigura distributia si exportul acestora indeosebi spre SUA,
care beneficiaza de circa 40% din productia canadiana de gaze naturale.
Mexic - al treilea producator al continentului nord american si al doisprezecela
mondial 35,5 mild.m3 in 1998), cu disponibilitati de export spre S.U.A., poseda resurse
gazeifere importante in regiunea Golfului Mexic (Reynosa), istmul Tehuantepec (zacamantul
Jose Colamo) si in sudul tarii (Poza - Rica).
in continentul european, campurile gazeifere cele mai importante se afla in vestul
continentului (Olanda, Marea Britanic, Germania), in nord (Norvegia) si in Europa Centrala
(Romania).
Olanda (ocupa in prezent locul al cincilea mondial, cu o productie de 72,2 mild.m3 in
1998). Gazele naturale se exploateaza din platforma continentala a Marii Nordului (Placid) si
de pe continent (Herbek si Gröningen - Slochtern), asigura in intregime consumul intern,
existand si mari resurse destinate exportului spre tarile limitrofe, indeosebi Germania.
40
Primul producator european si al patrulea mondial este Marea Britanie 100,8
mild.m3 in 1998), care detine cele mai mari zacaminte submarine in Marea Nordului, unde
realizeaza peste 2/3 din productie, folosind structurile gazeifere de la Viking West Sole,
Leman Bank, Indefatigable si altele, iar pe uscat exploatari mai mari se afla in Scotia
(Edinbourg) si Yorkshire in Anglia. O retea de gazoducte transporta metanul din Marea
Nordului spre porturile din apropiere, de unde sunt redistribuite spre industriali (petrochimie)
sau in consumul casnic.
Exploatarea gazelor, indeosebi din Marea Nordului, a modificat structura balantei
energetice a Marii Britanii (multe secole dominata de carbuni).
Prin productia de 50,1 mild.m3 in 1998 - Norvegia ocupa locul al treilea in Europa si
8 pe glob, cu principalele exploatari gazeifere situate in platforma continentala a Marii
Nordului (Ekofisk, Cod, Frigg) si a Marii Norvegiei. in ansamblu, aceste exploatari de
hidrocarburi au inceput masiv dupa cel de-al doilea razboi mondial, contribuind la progresul
economic al acestei tari scandinave, care exporta masiv spre statele nordice sau din vestul
Europei.
Din Europa de vest, Germania s-a impus cu o productie de (18,9 mild.m3 in 2000),
insuficienta pentru consumul intern, pe care o realizeaza din nordul tarii (bazinul Wesser-
Ems) si din Bavaria (zona Molasse la est de München); in acelasi timp mentionam
importurile masive de gaze naturale din statele vecine, sau din Africa si Rusia, care sustin o
importanta industrie petrochimica.
Al cincilea producator european - Romania, a produs in 1998 � 17,5 mild.m3, are
vechi traditii in domeniu; metanul care reprezinta 2/3 din productie se exploateaza din
Depresiunea Transilvaniei, iar gazele naturale asociate din Subcarpati, Campia Romana,
Campia de Vest si platforma continentala a Marii Negre. Cu toate acestea, Romania importa
anual mari cantitati de gaze (pana la o treime din consum), din Rusia, Ucraina si in viitor si
din alte regiuni geografice.
Marile zacaminte de gaze naturale (mild.m3/1999)
Zacamantul Volumul estimat
(mild.m3)
1. Grönigen (Olanda) 2.000
2. Hassi R�Mel (Algeria) 2.000
3. Orenburg (Rusia) 2.000
4. Troll Bergen (Norvegia)
1.300
5. Frigg (Marea Britanie) 300
6. Lacq (Franta) 200
7. Ekofisk (Norvegia) 200
8. Panhandle �Hugoton
(S.U.A.)
190
Sursa: Quid, 2001
Tabloul tarilor europene cu exploatari modeste este intregit de Italia (exploatari
notabile in Campia Padului, in extremitatea nordica a Marii Adriatice si Sicilia, o productie
de 17,6 mild.m3 in 2000), Polonia (in sud-vestul tarii), Franta (Lacq, St. Marcel), Ungaria,
Austria si Serbia. in ansamblu, cu exceptia catorva state din Europa de vest si nord, Europa
este un continent deficitar in ceea ce priveste resursele gazeifere, apeland la masive importuri
din Rusia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu si Apropiat.
41
in Asia, principala concentrare gazeifera se afla in regiunea Orientului Mijlociu si
Apropiat, unde principalul producator este Arabia Saudita (47,5 mild.m3 in 1998, locul 9 pe
glob), principalele bazine gazeifere sunt asociate celor petroliere de pe uscat (Ghawar,
Haradh, Qatif, Abqaiq) si din platforma golfului (Safanya, Khafji si Manifa), cu mari
disponibilitati de export. Al doilea mare producator al regiunii este Iran (cu bazinele de
exploatare importante situate in Agha Jari, Marun si Gach Saran), locul 10 pe glob cu o
productie de 52,5 mild.m3 in 2000, cu exploatari masive orientate indeosebi spre Europa,
(mai ales daca se va materializa proiectul gazoductului care va uni Iranul cu Europa, prin
Turcia si peninsula Balcanica). in sfarsit, mentionam importante resurse gazeifere in Kuwait
(Burgan, Magwa), Abu-Dhabi, Irak si Bahrain.
Dar cel mai mare producator asiatic este Indonezia (66,4 mild.m3 in 2000) care
ocupa locul 6 pe glob, unde cele mai mari zacaminte gazeifere se afla in insula Sumatera
(Palembang, Peslak si Tarakan), sau in platforma continentala a marilor limitrofe. Indonezia
este cel mai mare exportator asiatic, exporturile sale fiind orientate indeosebi spre Japonia.
Al treilea producator asiatic este Malayesia (43,1 mild.m3 in 2000), cu principalele
exploatari situate in campia Irrawaddy (Yenangyanug, Lanywa, Chauc), o parte din productie
se exporta spre statele din jur.
Alte importante state asiatice producatoare de gaze naturale sunt China (in provinciile
China de nord-vest, China de sud-vest, Henan si Hubei, cu o productie de 24,3 mild.m3).
Pakistan (in culoarul Indusului: Sui, Mari, Zin, Khandkot) o productie de 17,8 mild.m3 in
1998 si Thailanda (exploatari in platforma continentala a Golfului Thailanda).
in Africa principalele structuri gazeifere se afla in nordul continentului. Primul
producator de gaze naturale din Africa, este Algeria (83,3 mild.m3 in 1998, locul 7 pe glob),
unde bazinele gazeifere se afla in desertul Sahara (la Hassi R'mel, Rhourde-Nouss si In-
Salan), exporturile fiind orientate spre Europa, prin conducta submarina care ajunge in Siclia
si spre S.U.A.
Al doilea mare producator african este Libia (principalul zacamant aflandu-se la
Marsa si Brega, cu o productie de circa 6 mild.m3, iar in nord-estul continentului african se
remarca Egiptul cu bazine gazeifere care se suprapun celor petroliere. Alte state africane cu
productii gazeifere notabile sunt Nigeria, Niger si Camerun. Africa este insa un continent cu
resurse modeste de gaze naturale, acestea se concentreaza in nordul continentului.
in America de Sud, cel mai important stat gazeifer este Argentina (34,1 mild.m3 in
1998, locul 14 pe glob), exploatarile importante se afla in sudul tarii in Patagonia si in nord,
in regiunea Salta. Al doilea producator sud-american este Venezuela (32,5 mild.m3 in 1998,
locul 15 pe glob), exploatarile principale se fac din regiunea lagunara Maracaibo (insotind
exploatarile de petrol).
in sfarsit, tabloul mondial al producatorilor de gaz mondial este intregit de Australia
(31,7 mild.m3 in 1998, cu disponibilitati de export) si Noua Zeelanda (doar cu o productie
modesta ce acopera abia consumul propriu).
1.5.5. Transportul, utilizari, comertul mondial cu gaze naturale
Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a dezvoltat o importanta retea de gazoducte,
care conecteaza bazinele (centrele) de extractie cu marii consumatori industriali si casnici.
Remarcam in acest sens infrastructurile puternice din America de Nord, Europa, Asia de Est,
America Latina, Africa de Nord, Golful Persic etc.
Pentru facilitarea exporturilor, s-au construit gazoducte de mari dimensiuni
(gazoductul eurosiberian, de pilda, conductele magistrale din golful Persic spre Mediterana,
42
din porturile sudice ale Europei spre Europa Vestica si Centrala, Canada spre S.U.A., Alaska
spre S.U.A. etc.).
Alaturi de transportul prin conducte, s-a perfectionat si transportul prin lichefiere
(metaniere special amenajate, care necesita insa porturi (terminaluri) adecvate, existente in
unele state de pe glob.
Tabel nr. 55
Principalele gazoducte ale lumii (1999)
Gazoductul Traseul Lungimea
(km)
Capacitate
(mild.m3)
1. Jamal-Europa de
Vest
Siberia-Belarus-
Polonia-Germania
4.000 -
2. Transmed Algeria-Tunisia-
Italia-Slovenia
2.000 24
3. Turkmenistan-
Europa
Turkmenistan-Iran-
Turcia-Europa
1.500 -
4. Maghreb-Europa Algeria-Spania-
Maroc-Portugalia
1.450 10
5. Norfa Norvegia-Franta 840 12
6. Bulgaria-Grecia Bulgaria-Grecia 860 7
7. Europipe Norvegia-Germania-
Olanda
640 13
8. Siberia-China Rusia-China 300 -
Sursa Quid, 2001
Principalele utilizari ale gazelor naturale sunt in petrochimie (unde se obtin diverse
subproduse necesare ingrasamintelor chimice, maselor plastice, fire si fibre sintetice, cauciuc
sintetic etc.) in termocentrale sau in siderurgie. Secundar gazele naturale sunt utilizate in
consumul casnic (prin lichefiere), sau mai recent drept combustibil in transporturile auto.
Cei mai mari exportatori sunt Rusia, statele din regiunea Caucaz si Marea Caspica,
Asia Centrala, Arabia Saudita, Iran, China, Indonezia, Algeria, Argentina, Venezuela,
Canada, Olanda, Norvegia, Australia si altele.
Beneficiarii acestor exporturi sunt statele europene (cu cateva exceptii), S.U.A.,
Japonia, unele state din Asia si America de Sud.
Rezervele imense de gaze naturale, posibilitatea utilizarii in domenii importante ale
economiei, perfectionarile survenite in transporturi si dezvoltarea acestora, determina pe
specialisti sa acorde gazelor naturale un loc important in balanta energetica mondiala, cel
putin si in prima jumatate a secolului viitor.
1.6. Alti combustibili minerali
? Sisturile bituminoase sunt roci sedimentare care contin o substanta organica numita
kerogen (din care, la 500° C, se distileaza si se obtine uleiul de sist). Din sisturi se obtin
fractiuni asemanatoare celor din petrol (pana la 30%), alternativ se mai folosesc pentru
obtinerea gazelor naturale, sau combustibili pentru termocentrale.
Valorificarea sisturilor bituminoase depinde de continutul in hidrocarburi si grosimea
straturilor (max. 600 m in China). Rezervele sunt evaluate la 500 mild. t., si sunt raspandite
inegal (datorita conditiilor geologice, dar si a studiilor si prospectiunilor insuficiente).
Raspandirea geografica a sisturilor bituminoase pe glob este neomogena.
43
Astfel, America de Nord concentreaza 70% din rezervele cunoscute (gratie si
explorarilor geologice). in S.U.A. mentionam Platoul Colorado (formatiunea Green River),
aici se afla zacamantul Pinceane Creek, care se exploateaza inca din perioada interbelica.
in America de Sud, care detine circa 25% din rezervele de sisturi bituminoase, se
remarca Brazilia (bazinul Irati) si Venezuela (bazinul Orinoco). Sisturile bituminoase se
gasesc in R. Estona si Federatia Rusa (Kuibasev - Saratov) cat si in estul Siberiei.
in Asia mentionam rezervele importante din China (China de nord-est), Thailanda si
altele. in Europa mari zacaminte de sisturi sunt in Franta, Marea Britanie (Scotia
Centrala), Spania, Suedia, Romania (Anina) etc. in general productiile realizate sunt
modeste; desigur, un loc de frunte il ocupa China care extrage 50 mil. t/sisturi pentru 4 mil.t
combustibil lichid, apoi S.U.A., Rusia, Brazilia si alte tari.
Primele exploatari de tip industrial de sisturi bituminoase au inceput in Franta (Autum
- 1838), Scotia (1848), Rusia (1921). Mari termocentrale pe sisturi se afla in Estonia
(1600MW; de fapt Rusia exploateaza anual 35 mil.t.). Uneori, sisturile se gazeifica (ex.
Orasul Tallin este aprovizionat cu gaze provenite din sisturile subterane). Problema cea mai
dificila este evacuarea reziduurilor solide, care reprezinta circa 85% din volumul total al
acestora.
? Nisipurile asfaltice (gudronate) - sunt uleiuri de fluiditate de origine organica,
cantonate in gresii si roci calcaroase de varsta cretacica. Desi nu sunt suficient de bine
exploatate pe glob se estimeaza ca sunt foarte raspandite, de circa 1,5 ori mai bogate si mai
numeroase decat rezervele de petrol.
Cele mai mari rezerve se afla in America de Nord, mai precis in Canada unde se
apreciaza la circa 160 mild.t. bitum asfaltic. Aceste nisipuri se afla in provincia Alberta
(Athabaska, Colde Lake, Peace River, Wabasca, Buffalo Head Hills); unele dintre aceste
zacaminte se afla la �zi�. in S.U.A. cele mai importante rezerve se afla in statul Utah.
in America Latina, Venezuela are rezerve mai mari in bazinul Orinoco (rezervele
fiind estimate 300400 mild.t.).
in Rusia importante zacaminte sunt cantonate in regiunea Volga si Ural (resurse
evaluate la 27-30 mild.t.).
Valorificarea nisipurilor asfaltice a inceput in primul deceniu al secolului nostru in
Canada la Athabaska in 1906, in prezent in Canada se extrage circa 50 mil.t. ulei din
nisipurile asfaltice.
in ansamblu, ponderea acestor combustibili minerali este inca nesemnificativa (pe de
o parte explorarile sunt incomplete, necesita tehnologii pretentioase iar pretul petrolului a
fost redus multi ani etc.), dar cu siguranta in mileniul urmator acesti combustibili contribue in
balanta energetica mondiala, cu circa 2-3% in anul 2000, si aproape 5% in prima parte a
secolului viitor (2010).
1.7. Energia electrica
1.7.1. Istoricul si productia de electricitate
Primele centrale electrice s-au construit la sfarsitul secolului al XIX-lea la Londra
(1882 - si avea o putere de 60 kW) si concomitent la New York, unde Thomas Edison
realizeaza o centrala cu o putere de 560 kW. Construirea de centrale capata noi valente
datorita perfectionarii acestora, cresterii randamentului, capacitatea de transport a energiei
electrice care a crescut pana la 800 - 1000 kW, construirea de turbine de mare capacitate
(500-800 MW). Necesitatea consumului de energie electrica, determina construirea de
centrale din ce in ce mai puternice (pana la 6000 MW), iar amplasarea centralelor raspunde
unor numerosi factori economici si geografici (apropierea de sursele de materii prime, in
porturi, langa marii consumatori industriali si casnici etc.).
44
Tabel nr. 56
Principalii producatori de energie electrica (1998)
[mil.Kw]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mil.kW/h]
1 S.U.A. 3.212,16
2 China 1.128,12
3 Japonia 1.012,14
4 Rusia 827,16
5 Germania 550,32
6 Canada 543,90
7 Franta 488,90
8 India 447,91
9 Marea Britanie 323,04
10 Italia 254,72
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001
Dezvoltarea deosebita a centralelor electrice de pe glob se desavarseste dupa cel de-al
doilea razboi mondial, datorita unui consum in continua crestere, aparitia centralelor nucleare
electrice cat si a altor surse neconventionale. La noi in tara primele termocentrale au aparut in
1882 (Bucuresti) si 1884 la Timisoara, iar primele hidrocentrale pe raul Sadu I in 1896, a
patra de pe glob ca vechime,si la Sinaia in 1899. Alte premiere au fost: aparitia primelor
centrale nucleare (SUA 1951) si a centralelor mareomotrice (Franta 1960) etc.
La nivelul anului 1998, productia mondiala de energie electrica a fost de circa
16.000 mild. Kw/h (o crestere de peste 2000 mild Kwh in ultimul deceniu).
Principali producatori de energie electrica sunt S.U.A., China, Japonia, Rusia,
Canada, Franta, Germania.
Repartitia productiei de energiei electrica pe continente arata prioritatea Americii de
Nord (circa 1/3), Europa, Rusia si Japonia care impreuna produc 80% din productia
mondiala. La polul opus se afla Asia de Sud, Africa si America Latina care, desi concentreaza
cea mai mare parte a populatiei, produc doar 20% din electricitatea lumii. Exista o stransa
corelatie intre consumul si productia de energie electrica, si nivelul de dezvoltare
(industrializare, urbanizare a statelor), astfel, in statele puternic dezvoltate consumul se ridica
la valori foarte mari (peste 5000 kW/h/loc.), in Marea Britanic, Japonia, Franta, Germania,
Suedia, Norvegia, S.U.A. si Canada. Recordul productiei raportat la locuitor este detinut de
Norvegia (26.270 kW/h/loc), dupa care urmeaza Canada (18.257 Kw/h/loc) si Suedia (15.630
Kw/h/loc).
in tarile in curs de dezvoltare consumul se afla sub 1000 de kwh (India � 382 kw/h,
China 748 kw/h, Ciad, Mali, Ecuador, Burkina Fasso s.a.).
Baza productiei de energie electrica se asigura prin termocentrale clasice si nucleare.
Tabel nr. 57
Ponderea diferitelor tipuri de centrale electrice
in productia de electricitate [%]
Nr.crt. Tipul centralei electrice Ponderea in
1985 [%]
Estimari in
2000 [%]
Observatii
45
1 Termocentrale clasice 85,7 69,2
2 Centrale nucleare si
electrice
10,1 25,7
3 Hidrocentrale 3,7 3,1
4 Centrale pe baza de alte
surse (neconventionale)
0,5 2
Total 100% 100%
- Ponderea deosebita a
centralelor clasice (pe
combustibili minerali);
- Rolul in crestere al
centralelor nucleare;
- Aparitia altor surse de
energie.
Sursa: T. Simion, 2000
Pe grupe de tari distingem urmatoarele aspecte calitative:
- Tari in care productia de electricitate este dominata de termocentrale (intre 50 pana
la 95%: Olanda, Belgia, Africa de Sud, Ungaria, Marea Britanie, S.U.A., Rusia, Romania,
Australia, Franta, Italia).
- Tari in care ponderea hidrocentralelor predomina: Norvegia 99%, Zambia 98,4%,
Brazilia 93%, Elvetia 79%, Canada 70%, Austria 67%, Suedia 60%, Iugoslavia 51%.
- Tari in care centralele nucleare au o pondere apreciabila: Franta 72%, Belgia 61%,
Ungaria 48%, Suedia 46%, Coreea de Sud 45%, s.a.
Exista o mare diversitate de centrale electrice in functie de combustibili utilizati
(sursa de energie), de procesele tehnologice folosite, de marimea sau localizarea acestora.
Oricum baza productiei de energie electrica o detin termocentralele clasice.
1.7.2. Termocentralele clasice
Avand o pondere de circa 65% in structura productiei de electricitate, termocentralele
clasice utilizeaza drept combustibili, carbunii de pamant (antracit, carbune brun, lignit),
petrol (derivate in urma rafinarii: pacura si motorina), gazele naturale sau alte surse
energetice.
in functie de tehnologia adoptata, se pot diferentia termocentrale cu turbine de abur,
de termoficare, turbine cu gaze, diesel electrice s.a.
Termocentralele prezinta numeroase avantaje: produc electricitate in tot timpul
anului, oferind o anumita siguranta, se pot construi practic in orice regiune geografica (chiar
departe de sursele de aprovizionare), realizarea acestor centrale se poate face in timp scurt, iar
amortizarea investitiilor se realizeaza rapid (in medie 10 ani).
Dintre dezavantaje, mentionam consumul ridicat de combustibil, ce determina rapida
epuizare a unor resurse cunoscute, necesitatea unui flux bine dezvoltat de transport si
depozitare, poluarea complexa a mediului, valorificarea insuficienta ale deseurilor rezultate
(halde de cenusa, steril etc.).
Repartitia geografica a centralelor electrice arata urmatoarele aspecte specifice:
- Repartitia termocentralelor in bazinele carbonifere: in S.U.A. (Midlands,
Virginia de Vest, Pittsburg) in Rusia (Moscova, Ural), Ucraina (Donetk), China (China de
Nord- Est), Germania (Rurh), Polonia (Silezia), Romania (in bazinele din nordul Olteniei,
Subcarpati, depresiunea Petrosani).
- in bazinele de exploatare a hidrocarburilor: in S.U.A. (Golful Mexic, Midlands),
Rusia (Volga, Ural, Siberia de Vest), Kazahstan (Nordul Marii Caspice), Romania (Ploiesti),
Azerbaidjan (Baku), Golful Persic (Arabia Saudita, Iran, Irak), China (China de Nord Est)
s.a.
- Amplasarea termocentralelor in apropierea marilor utilizatori industriali si
urbani (casnici); in jurul tuturor marilor centre urbane se afla termocentrale care
46
functioneaza indeosebi pe baza de derivate de petrol si gaze naturale. Uneori aceste centrale
aflate in zonele temperate si reci, sunt mixte (energie electrica si energie termica).
- Centrale electrice construite in mari porturi, pe baza importului de hidrocarburi,
de pilda termocentralele din porturile germane, din Olanda, Franta, Italia, Japonia etc.
in ultimele decenii se constata o crestere a capacitatii termocentralelor clasice (in mod
frecvent turbinele depasesc 1000 MW putere instalata), dar si a randamentului in obtinerea
electricitatii.
Printre cele mai mari termocentrale mentionam: Dnepropetrovsk in Ucraina,
Konakovo si Moscova (in Rusia), in S.U.A. (Bull Run, Ravenswood, Paradise), in
Germania (Hamburg, Boxberg, Gebersdorf) sau in Romania (Rogojelu, Isalnita, Turceni,
Braila) etc.
1.7.3. Centralele atomoelectrice
Centralele atomoelectrice utilizeaza drept combustibili metale radioactive (uraniu,
plutoniu, thoriu), folosind fisiunea nucleara dirijata, prin care se degaja o uriasa energie
convertita ulterior in energie electrica.
in aparitia si dezvoltarea tehnologiei nucleare, drumul marilor descoperiri care au
revolutionat secolul XX, a inceput prin contributia lui H. Becquerel, care in anul 1896 a
descoperit radioactivitatea uraniului, la care adaugam contributiile esentiale ale familiei
Curie, E. Rutherford, J. J. Thomson, M. Plank, A. Einstein, J. Cockroft, C. Walton, R.
Oppenheimer, E. Fermi si multi altii.
Anul 1945 a fost decisiv in experimentele nucleare (prima explozie atomica in New
Mexico la Alamogordo si bombardamentele atomice inutile de la Hiroshima si Nagasaki).
Dar prima centrala atomica a fost realizata mult mai tarziu, in anul 1951 in S.U.A.,
apoi in anul 1954 langa Kaluga (Rusia), la Oninsk cu o putere instalata de 5 MW, dupa aceea
au fost construite centrala britanica de la Calder (1956) cu o putere de 48 KW, si centrala
Shippingfort (S.U.A. in 1957), cu o putere de 100 MW.
Ritmul realizarii centralelor a fost extrem de accelerat; astfel daca in anul 1965 erau
56 de centrale (6088 MW), in 1970 erau 87 de centrale (15.334 MW), iar in anul 1990
functionau pe glob 421 de centrale amplasate in 29 de state, care produceau 14,3% din
productia de energie electrica de pe glob, iar in 2000 sunt 436 centrale, (in constructie se afla
38 de noi reactoare la diferite centrale) in 35 de state.
Tabel nr. 58
Primele 10 centrale nuclearo-electrice dupa vechime
Nr.
crt.
Centrala Statul Data
1 EBR � 1-Rapide S.U.A. 1951
2 Oninsk Rusia 1954
3 Calder Hall -1 Marea Britanie 1956
4 Marcoule � G1 Franta 1956
5 V.A. Kahl Germania Federala 1961
6 Rolphton 2 Canada 1962
7 Mol Br. � 2 Belgia 1962
8 Tokai JPDR � 1 Italia 1963
47
9 Agesta Suedia 1964
10 Rheinsberg R.D. Germana 1966
Sursa: Pineau, Maubaco, 1997
in prezent ponderea energeticii nucleare feste de circa 20%, iar la inceputul anilor
2000, procentul va ajunge la circa 22%. in unele state si regiuni, ponderea actuala este
semnificativa (Franta, S.U.A., Canada, Rusia, Europa de Vest, Japonia). Cele mai numeroase
amenajari se afla in S.U.A. (Dekatur, Peach Bettom), Michigan, California, Indian Point/New
York; Richland/Washington; Lusby/Baltimore; Scriba/New York; Southport/Carolina de
Sud; Goldsboro/Pensylvanya; Moline/Illinois etc.
in Rusia si statele din fostul spatiu sovietic la Kursk, Smolensk, Cernobal,
Novoronej, Beloiarsk, Dimitrograd, Erevan, Taskent, Tom-Ussinskaia (Kuzbas s.a.).
in Marea Britanie (Hartlepool, Hickley-Poin, Berkley, Oldsburg, Calder Hall;
Hunterston, Chapel, Cross etc.), Franta (St. Laurent des Eaux, Mont d'Arree, Macoule,
Bugey, Chinon s.a.). in Germania (Brunsbuttel, Stade, Wurgassen, Biblis I, II; Obringhelm,
Essensham, in Bavaria s.a.).
Alte centrale atomoelectrice importante se afla in Suedia (Stockholm, Simpvarp,
Barsenbrack); Olanda (Dodewaard); Belgia (Doel, Mol, Tihange); Elvetia (Muhlberg,
Beznan); Italia (Torino, Cortemaggiore); Spania (Bilbao, Tortosa); Cehia (Dudnay,
Bohunice); Romania (Cernavoda); in Japonia (Tokyo, Tsuruga, Biwa); India (Bombay) sau
in Australia, Argentina, Brazilia si alte tari.
FIGURA 25
in privinta capacitatii instalate, S.U.A. detine 32% din totalul mondial, Franta
(16,5%), Rusia si statele din spatiul economic sovietic (11,1%), Japonia (9,3%), Germania
(7,4%), Canada (4%) etc.
Energetica mondiala va cunoaste o ampla dezvoltare, desi riscurile nucleare exista
(Cernobal 1986, Kozlodui 1991 etc.).
Tabel nr. 59
Principalele reactoare nucleare in cateva state de pe glob (1991)
Nr. in functie in constructie
crt.
Statul
Nr. unitati Puterea
instalata
(MW)
Nr. unitati Puterea
instalata
(MW)
1 S.U.A. 113 106,905 4 4,904
2 Franta 56 58,257 6 8,655
3 U.R.S.S. 56 38,199 15 14,8
4 Japonia 41 32,224 11 10592
5 Germania 20 22,332 - -
6 Canada 20 14,473 2 1,87
7 Coreea de Sud 9 7,716 2 1,9
Sursa: World Nuclear Industry, Handbook, 1992
Se afla in stadii de executie circa 20 de centrale atomoelectrice in diferite state de pe
glob, desi unele state au stopat dezvoltarea acestor centrale (Suedia), sau au limitat aceasta
48
expansiune datorita impactului acestora asupra mediului ambiant, al riscurilor pe care le
implica utilizarea acestora.
Gradul de dependenta fata de propria productie de electricitate este ridicata in Franta
la 75%, Lituania la 73%, Belgia la 58%, Bulgaria si Slovacia 47%, Ucraina 44%, Coreea de
Sud 43% s.a.m.d.
Tabel nr. 60
Evolutia numarului de centrale nuclearo-electrice
si a puterii instalate / MW
Anul 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1996 1999 2010
Puterea
instalata
(MW)
5.849 18.416 74.856 138.675 254.202 328.264 345.000 356.000 400.400
Nr.
centrale
64 97 178 258 376 421 436 443 460
Nr. tari
10 15 20 25 29 29 32 35 40
Sursa: Quid, 2001
Unele estimari preconizeaza ca ponderea centralelor atomoelectrice in productia de
electricitate a lumii sa ajunga la circa 33% in anul 2020. Centralele nuclearo-electrice
folosesc mai multe tipuri de reactoare: cu apa usoara (LWR), cu apa sub presiune (PWR), cu
apa grea (HWR), racire cu gaze (AGR), CANDU, VR-Voronej si altele. Toate aceste
reactoare folosesc uraniu natural sau imbunatatit, in care 99% din uraniul natural ramane
nefolosit, ceea ce duce la insuficienta energetica, la irosirea de combustibili nucleari si
randamente reduse, desi pretul energiei electrice este foarte scazut.
1.7.4 Energia hidraulica
Potentialul energetic al apelor curgatoare de pe glob este estimat de specialisti intre
1700 - 2300 mil. kW, din care tehnic amenajabil este de circa 800 mil. kW, ceea ce ar duce la
o productie de 4200 mild. kwh. Media mondiala de utilizare a potentialului hidroenergetic
este de circa 21-22%, diferit pe continente si tari. Statele cu grad ridicat de utilizare a
potentialului hidroenergetic Norvegia, Ghana, Zambia 99%, Elvetia 89%, Canada si Italia
72%, Franta 66%, Suedia 65%, Germania 50% etc.
Statele de mari dimensiuni geografice, in ciuda unor mari realizari tehnice indeosebi
dupa cel de-al doilea razboi mondial, au un grad redus de utilizare al potentialului
hidroenergetic. Astfel in S.U.A., Brazilia, China, Rusia, procentul de utilizare nu depaseste
30%; in Romania s-a ajuns la circa 38%.
Unele continente se remarca prin ponderea modesta a potentialului amenajabil: Africa
27%, Asia 25,2%, Rusia si fostele state ale spatiului sovietic 18,2%, in timp ce gradul cel mai
ridicat de utilizare se afla in Europa 70% si America de Nord 40%.
Tabel nr. 61
Resursele hidroenergetice ale Terrei
Nr.
crt.
Continentul Potentialul ec.
amenajabil
[in MW]
[%]
(din total)
49
1 Africa 145218 27
2 America de Nord 72135 11,5
3 America de Sud 81221 15
4 Asia (fara C.S.I.) 139288 25,2
5 Europa (inclusiv C.S.I.) 102987 18,2
6 Oceania 12987 2,5
Total 553810 100
Sursa: T. Simion, 1998
Dupa tipul constructiei, hidrocentralele se clasifica in 3 mari tipuri:
a) hidrocentrale de inalta cadere - realizate in zonele muntoase inalte, unde datorita
pantei accentuate si debitul ridicat si relativ constant, centralele electrice se afla la baza
pantei. Asemenea centrale au fost construite in Alpii Scandinavici, Alpi, Pirinei, etc., sunt de
mici dimensiuni si au o putere instalata de sub 100 MW.
b) hidrocentrale de cadere mijlocie sunt amenajari complexe alcatuite dintr-un baraj
in spatele caruia se formeaza un lac de acumulare, centrala electrica fiind construita fie in
corpul barajului, in aval de baraj, la suprafata sau in subteran, in multe cazuri exista un lant
de hidrocentrale in aval, sporind gradul de utilizare al potentialului hidroenergetic al statului
respectiv.
Barajele realizate, din punct de vedere tehnic, pot fi in linie dreapta, in arc si dublu
arc, sunt construite integral din beton sau din rocamente placate cu beton. Cele mai inalte
sunt barajele in arc datorita mai bunei rezistente la presiunea apei; amintim cateva dintre cele
mai inalte baraje de pe glob: Rogun (335m inaltime) si Nurek (317) ambele pe raul Vahs in
Tadjikistan, Grand Dixence (284m) in Elvetia, Vajont (262 m) in Italia, Chicohacen (261 m)
in Mexic s.a. Barajele in linie dreapta ating recordul prin Saian -Susenskoe (236 m) din
Siberia.
FIGURA 26
Lacurile de acumulare cele mai mari de pe glob sunt: Bratsk (Rusia = 169,3 mild.mc),
Saad-el-Aali (Egipt = 164 mild.mc), Kariba (Zambia/Rhodezia = 160,4 mild.mc), Akosombo
(Ghana = 148mild mc), Daniel Jonson (Canada=141,9 mild.mc), Karasnoiarsk (Rusia = 73,3
mild.mc), W.Benett (Canada = 70,3 mild.mc), etc. Pentru comparatie lacul de la Portile de
Fier I are un volum de 2 mild.mc.
in general, aceste hidrocentrale sunt cele mai mari si importante de pe glob, si datorita
marilor lacuri de acumulare existente, functioneaza practic in tot timpul anului.
c) hidrocentrale la firul apei sunt realizate pe canale de derivatie pentru a nu stanjeni
navigatia, in general, sunt mai putin raspandite si au o putere instalata redusa; cele mai
cunoscute sunt amenajarile de pe Rhin, Elba, Dunare, Missouri, Volga s.a.
Amenajarile hidrotehnice prezinta numeroase avantaje: utilizare nepoluanta, pret de
cost mai mic al energiei electrice fata de termocentrale, stimularea dezvoltarii turismului si a
sporturilor nautice, a pescuitului etc.
Dintre dezavantaje, mentionam pretul ridicat al investitiei, amortizarea intr-un timp
indelungat, dependenta de conditiile climatice, modificari cu implicatii asupra mediului
inconjurator, cat si pericolul colmatarii lacurilor de acumulare intr-un timp relativ mic.
in conditiile cresterii cererii de energie, a riscului nuclear sau a epuizarii surselor
clasice hidrocarburi, carbuni etc.), energia hidraulica are evident viitorul asigurat.
Raspandirea geografica a principalelor amenajari hidrotehnice de pe glob evidentiaza
urmatoarea configuratie.
50
in America de Nord, S.U.A. are importante amenajari, astfel cel mai important
sistem este Columbia (un sistem de 11 centrale cu o putere instalata de 22000 MW, in care se
detaseaza hidrocentralele Grand Coulle cu o putere instalata de 10230 MW, situate atat in
S.U.A. cat si Canada).
Tabel nr. 62
Cele mai mari hidrocentrale de pe glob
Nr.
crt.
Hidrocentrala / Statul Puterea instalata
[MW]
Anul inaugurarii
1 Itaipu-Brazilia/Paraguay 12600 1989
2 Grand Coule � S.U.A. 9770 1941
3 Paulo Afonso � Brazilia 6774 1955
4 Raul Guri � Venezuela 6500 1967
5 Tucurui � Brazilia 6480 1988
6 Saian-Susenkoe � Fed. Rusa 6400 1986
7 Krasnoiarsk � Fed. Rusa 6096 1968
8 La Grande � Canada 5416 1972
9 Churchil Falls � Canada 5225 1971
10 Corpus Posados � Argentina 4700 1985
Sursa: T. Simion, 2000
Al doilea sistem hidroenergetic din S.U.A. este Tenesse, care inglobeaza nu mai putin
de 50 de hidrocentrale pe raul omonim si principalii sai afluenti. Importante sunt de asemenea
sistemele hidrotehnice: Missouri, Colorado (hidrocentrala cea mai importanta fiind Hoover),
California, pe fluviul Sfantul Laurentiu (hidrocentralele Sf. Laurentiu si Power Dam), sau
hidrocentrala Robert Mozes de pe cascada Niagara. Majoritatea acestor sisteme
hidroenergetice complexe au fost realizate in perioada interbelica.
in Canada, care beneficiaza de un exceptional potential hidroenergetic, se remarca
sistemele complexe Manicovagen, Sagnevay si Columbia (impreuna cu S.U.A.).
Dintre hidrocentrale amintim Churchill Falls (5224 MW) si Gull Island (1800 MW)
pe raul Churchill si sistemul La Grande (4 hidrocentrale cu o putere instalata de 11449 MW)
situate pe La Grande Riviere.
Alte hidrocentrale mijlocii sunt: Bennett, Portage Mountain, Aronsi Mica s.a.
in statele exsovietice ale Asiei Centrale amintim hidrocentralele de la Nurek (pe raul
Vahs din Tadjikistan) si hidrocentrala Toktogul (de pe raul Narin).
in sfarsit, importante amenajari se mai afla in Ucraina (amenajarile de la Nipru,
hidrocentrala Dnepropetrovsk), sau in statele caucaziene (Georgia si Azerbaidjan).
FIGURA 26
Asia detine cel mai important potential hidroenergetic al planetei, dar care este
valorificat doar in proportie de 11%. Astfel, in afara marilor amenajari din Federatia Rusa,
amintim marile hidrocentrale din China, de pe fluviul Huangtse (Sanmarsia si Lukiania
11000 MW fiecare, Suciumjiang si Finman), sau de pe fluviul Chang Jiang (Linijioxio 1225
MW).
Se afla in constructie pe acest fluviu (Chang Jiang), in zona marilor defilee cea mai
mare hidrocentrala de pe glob cu o putere de instalare de 13000 MW, care va intra in
functiune in anul 2005.
51
Alte importante hidrocentrale asiatice se afla in India pe fluviul Sutlej � hidrocentrala
Bhakra Nangal (1050 MW) si Pakistan - hidrocentrala de la Tarbela (2100 MW) de pe
fluviul Indus.
Desi Africa dispune de importante resurse hidroenergetice, valorificarea acestora este
destul de modesta. Desigur, amintim cea mai mare hidrocentrala de pe continent care se afla
pe Nil si apartine Egiptului -, Saad el Aali (2100 MW), in spatele careia se afla cel mai mare
lac de acumulare de pe glob care se intinde pana in Sudan, fiind cunoscuta mai ales sub
denumirea de Assuan.
Alte mari hidrocentrale se afla pe Zambezi: Cabora Bassa (2040 MW) apartinand
Mozambicului si Kariba (1200 MW) apartinand Rhodeziei. in sfarsit pe fluviul Zair
functioneaza hidrocentrala de la Iuga (1700 MW), apartinand statului Zair.
Sunt pretabile de amenajari si alte rauri si fluvii, dar din lipsa de resurse financiare
aceste imense resurse hidroenergetice se irosesc in zadar.
in sfarsit, mici amenajari hidrotehnice se afla si in Australia, pe scurtele rauri din
Alpii Australiei care se indreapta spre Pacific.
Tabel nr. 63
Primele 10 baraje de pe Terra dupa inaltime (m)
Nr.
crt.
Barajul Statul inaltimea (m)
1.
2.
3
4
5
6
7
8
9
10
Rogeonski
Nurek
Grand Dixence
Iuguri
Chicoasan
Tehri
Kishan
Ertan
Saian Susenskoe
Guavio
Tadjikistan
Tadjikistan
Elvetia
Rusia
Mexic
India
India
China
Rusia
Columbia
335
300
285
275
261
261
253
245
245
243
Sursa: Quid, 2001
intre productia si consumul de electricitate, se stabilesc raporturi stranse, prin aparitia
sistemelor energetice nationale si internationale. Dintre sistemele internationale mentionam
pe cele din Europa (Uniunea Europei; Estul Europei); din America de Nord (SUA, Canada);
din Asia Centrala (Federatia Rusa, China si Mongolia e te.). Comertul mondial cu
electricitate s-a dezvoltat mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial. Se remarca, in acest
sens, exportul masiv de curent electric al unor tari europene (Rusia, Germania, Polonia), din
America de Nord (Canada) si de Sud (Venezuela), in consumul de electricitate, principalii
beneficiari sunt: industria si transporturile (40%), agricultura (20%), consumul casnic si
urban (18-20%), iar pierderile din retea fiind estimate la 15% din total.
Liniile magistrale din transport ale electricitatii (400, 800 pana la 1200KV), determina
aparitia unor infrastructuri specifice necesare transportului si utilizarii energiei electrice.
in concluzie, putem afirma ca productia de electricitate va cunoaste un ritm constant
ascendent, concomitent cu cresterea consumului industrial, dar si al celui casnic si urban, pe
masura cresterii numerice a populatiei Terrei.
America Latina poseda, de asemenea, un potential hidroenergetic deosebit, ocupand
locul secund pe glob dupa Asia.
52
Alaturi de importantul bazin hidrografic al Amazonului si alte fluvii mari, Parana,
Orinoco, Sao Francisco s.a., completeaza imaginea bogatiei energetice sudamericane.
Desigur cea mai importanta amenajare hidrotehnica a continentului dar si a lumii se
afla pe fluviul Parana, la Itaipu, (situata la granita dintre Brazilia si Paraguay, cu o putere
instalata de 12600 MW, amenajarea este alcatuita de un baraj inalt de 196 m, cu o lungime de
7 km, latimea la baza de 205 m si un lac de acumulare care ocupa 1400 km2 si un volum de 8
km3)
Alte importante hidrocentrale se afla pe Rio Grande - Furnas (1200 MW) pe fluviul
Paranaiba hidrocentralele Ilha Solteria (3200 MW) si Jupia (1400 MW). in bazinul
Amazonului amintim marile hidrocentrale: Paolo Alfonso un sistem complex de 5100 MW si
Tucurui (6480 MW), care aprovizioneaza cel mai mare stat latino-american Brazilia, in
Venezuela cea mai importanta amenajare este la Guri (6500 MW) pe un afluent al fluviului
Orinoco - raul Caroni, iar in Argentina importante sunt centralele hidroelectrice de la Corpus
(4500 MW) si Yacyreta Apipé (4000 MW), in sfarsit hidrocentralele importante se afla in
spatiul statului Chile, amenajate pe micile dar bogatele rauri care coboara din Anzi, spre
bazinul Pacific, in ansamblu, America de Sud dispune de remarcabile amenajari hidrotehnice,
care compenseaza partial deficitul de hidrocarburi existent.
in Europa, mentionam amenajarile de pe Dunare (Portile de Fier I, II), pe Rohn-
Durance (in Franta); sistemul Rhin (amenajari in Germania), importante amenajari in zona
muntilor Alpi (Austria, Elvetia, nordul Italiei, Slovenia), in peninsula Scandinavica (in
Norvegia si Suedia), in Spania si Marea Britanic.
in ansamblu, mentionam gradul ridicat de valorificare al potentialului amenajatii
(70%), vechimea acestor amenajari cat si ponderea deosebita a hidroenergiei in balanta
energiei electrice din unele state europene.
Tabel nr. 64
Cele mai mari lacuri de baraj de pe Terra
Nr.
crt.
Lacul Fluviul Statul Anul
finalizarii
Vol. de ama
(mld.m3)
1
2
3
4
5
6
Owen Falls
Bratsk
Assvan
Kariba
Daniel Johnson
Akosombo
Nil
Angara
Nil
Zambezi
Saskatchewan
Volta
Uganda
Rusia
Egipt/Sudan
Zimbabwe
Canada
Ghana
1954
1965
1970
1959
1968
1965
205
169
162
160
142
148
Sursa: Quid, 2000
in Federatia Rusa si statele fostului spatiu sovietic se afla, de asemenea, important
amenajari hidrotehnice, datorita unor importante bazine hidrografice care brazdeaza in
directii diferite teritoriile acestor state.
Astfel, in Federatia Rusa cele mai vechi amenajari se afla in partea europeana, de
pilda numai sistemul Volga este alcatuit din 7 hidrocentrale cu o putere instalata de 7100
MW, dintre care cele mai importante sunt hidrocentralele Volgograd (2350 MW) si Kuibasev
(2300 MW). Dar cele mai mari amenajari realizate indeosebi dupa cel de-al doilea razboi
mondial se afla pe fluviile siberiene. Fluviul Enisei este cel mai important pentru
hidroenergetica rusa. Aici s-au construit marile hidrocentrale Saian-Susenskoe (6400 MW) si
Krasnoiarsk (6000 MW), pe principalul afluent al Eniseiului, Angara, se afla de asemenea
mari hidrocentrale la Bratsk (4600 MW), Ust Ilimsk (4320 MW), Boguciani (400 MW),
53
Irkutsk si Sukhovo. Se afla de asemenea in constructie hidrocentralele de la Eniseisk, Igarka
si Maiusk (toate in bazinul marelui fluviu).
Alte amenajari ale Federatiei Ruse se afla in bazinele hidrografice ale fluviilor Obi,
Lena si Amur.
6.1.8. Surse energetice neconventionale
Unele sursele de energie neconventionale sunt folosite de omenire inca din
antichitate, altele in ultimele doua secole, altele probabil in urmatoarele decenii.
Prezinta un urias potential energetic, sunt de o mare complexitate, necesita investitii
deosebite si tehnologii foarte avansate, sunt nepoluante, unele continue, altele regenerabile.
in acelasi timp, sursele energetice neconventionale constituie o mare sfidare, dar si o
promisiune pentru omenirea mereu mai devoratoare de surse de energie.
FIGURA 27
1.8.1. Energia solara
Energia solara constituie izvorul tuturor energiilor utilizate de omenire. Potentialul
heliotermic echivaleaza cu 12.600.000 miliarde t combustibil conventional pe secunda. Din
aceasta 80%, se consuma pentru evaporarea apei, 16% in fotosinteza, iar restul de 4% ar
putea asigura inlocuirea intregului consum de combustibil. Problema care trebuie rezolvata
este captarea si transformarea in forme de energie utilizabile. Actualele obstacole in calea
folosirii energiei solare sunt date de conversia radiatiei in caldura sau electricitate care se face
cu pierderi de 80-90%. Captarea si reflectarea razelor solare, cu actualele mijloace, necesita
suprafete vaste. Deoarece radiatia difera, in functie de latitudine, apare necesitatea stocarii si
adaptarii la consum.
Tabel nr. 65
Surse noi de energie
Sursa de energie Potential 1980 2000
Cuantum Grad de
valorificare
[%]
Cuantum Grad de
valorificare
[%]
Energia solara 175000000 2 � 3 a suta mil.
parte
2000 a suta mil.
parte
Energia geotermica 438000 55 0,01 1000 0,2
Energia eoliana 1500 2 n.d. 1000 n.d.
Energia
mareomotrice
1800 0,4 0,02 30 � 60 1,6
Energia valurilor 1400 0 0 10 0,2
Energia
mareotermica
87500 0 0 1000 0,1
Sursa: Nestor Lupei, 1986
54
Cea mai frecventa utilizare a energiei solare o intalnim la incalzirea apei si a
locuintelor. Sunt numeroase tarile (Franta, S.U.A., Japonia, Israel etc.) care au trecut la
captarea si folosirea energiei solare.
in Franta au fost construite peste 1000 case solare si mai mult de 40.000 statii pentru
apa calda. Exista proiecte dar si realizari experimentale de producere a electricitatii prin
conversia fotoelectrica directa, cu celulele de siliciu sau fotopile, sau in centrale, pornind de
la vaporii de apa obtinuti cu ajutorul caldurii solare. De pilda, la Odeillo, in Pirineii Orientali,
uzina solara capteaza razele prin 63 de oglinzi, pe care le reflecta pe o oglinda parabolica, ce
le concentreaza asupra unui cazan unde se produc vapori de apa la temperaturi inalte. O alta
centrala mai puternica a fost construita la Torgassonne in Pirineii Occidentali, iar alta se afla
in constructie in Corsica.
La Barstaw, in California, functioneaza o centrala solara cu o putere instalata de 10
MW. Importante proiecte sunt in curs de realizare in Italia, Spania, Japonia, Israel si S.U.A.
Pana in anul 2000, energia solara ar putea acoperii 5% din nevoile de energie ale tarilor
industrializate.
Se preconizeaza realizarea unor centrale spatiale, alcatuite din sateliti geostationari ce
vor capta energia razelor solare, dirijand-o spre Pamant. Un proiect important a fost elaborat
de catre NASA si firma Boeing, care vor realiza o uzina cu o putere de 10.000 MW.
in prezent, cea mai mare uzina helioelectrica este cea de la Adrans din Italia, cu o
capacitate de 652 MW.
Din 1975, cand satelitul american Vanguard a folosit pentru prima data baterii solare,
prin care energia luminoasa a fost transformata in energie electrica si pana la actualele
proiecte, au fost facuti pasi importanti in vederea valorificarii energiei solare.
1.8.2. Energia geotermala
Energia geotermala constituie rezultatul cresterii temperaturii in interiorul scoartei
cu circa 3 grade C la 100 m (gradient termic), sau cu 1 grad C la 33 m (treapta geotermica).
Ca urmare, apa calda sau vaporii cu temperaturi ridicate pot fi utilizate pentru producerea de
electricitate. Forajele de adancime permit vaporizarea apei injectate si recuperarea vaporilor
sub presiune in vederea productiei de energie electrica.
Pana acum experientele facute in Franta sunt incurajatoare. in localitatile Creil Mont
de Marsah si Mer sur Sedne, a fost injectata apa la adancimi de 1600-1800 m, dupa care a
fost recuperata 57-72° C si folosita la incalzirea locuintelor. Ramane pe viitor posibilitatea de
a capta uriasele energii ale vulcanilor, deocamdata trecandu-se la utilizarea gheizerelor si
apelor termale.
FIGURA 28
Importante amenajari geotermice s-au facut Italia (Toscana), S.U.A. (California),
Rusia (pen. Kamceatka), Islanda, Japonia, Noua Zelanda si Ungaria.
in Italia la Carderello, inca din 1904, a fost data in exploatare prima centrala
geotermica din lume, unde temperatura inalta si presiunea vaporilor de apa emanati de
soffioni, au fost intrebuintate ca sursa de productie a energiei electrice.
1.8.3. Energia mareomotrica
Mareele sunt generate de atractia universala, utilizarea lor in producerea de energie
electrica devine rentabila, daca amplitudinea este in jur de 10 m.
55
Pana in prezent, doar Franta si Rusia au construit centrale mareomotrice importante.
Franta a construit o uzina in estuarul raului Rance in Bretagne, unde mareele ating
amplitudini de 13,5 m. Uzina are o putere instalata de 240 MW, Rusia a dat in exploatare
uzina Kislaia Guba (320 MW) in apropiere de Murmansk - golful Kola, unde amplitudinea
este de l4m.
Tabel nr. 66
Capacitati mareomotrice in functiune si proiect (1999)
Centrala Statul Amplitudinea
mareelor (m)
Puterea instalata
(MW)
Productia de
electricitate
Gwh.
Severn I
Severn II
Mersey
Marea Britanie
Marea Britanie
Marea Britanie
13,8
13,8
13,8
2.000
8.600
12.300
(in proiect)
700
Aunnapolis (Fundy)
Cobequid (Fundy)
Shepody (Fundy)
Cumberland (Fundy)
Canada
Canada
Canada
Canada
15
12,4
10,1
10,5
4.750
3.800
1.550
1.085
10.700
12.600
4.530
3.420
Cobscook (Fundy)
Tumagain (Alaska)
S.U.A.
S.U.A.
14
7
1.400
4.800
3.100
10.800
Mezen
Tugur
Lumbovska
Kislaia Guba
Rusia
Rusia
Rusia
Rusia
6
10
680
7.700
1.500
17.000
(in proiect)
0,4
San Jose (curs de
finalizare)
Rio Gallegos
Argentina
Argentina
14
7
9.600
620
21.600
1.400
Collier Australia 6,2 1.500 3.300
Cotentin Ouest
La Rance
Franta
Franta
20
13,5
5.300
240
in proiect
544
A�san
Carolin
Coreea de Sud
Coreea de Sud
6,5
5,1
500
400
1.120
800
Cambay
Kutch (in curs de
finalizare)
India
India
6,8
5
3.900
600
8.800
1.600
Sursa: Quid, 2001
Conditiile favorabile de utilizare ale mareelor in scopuri energetice exista si in golfuri
Brest si Mont Saint Michel din Franta, tarmul Marii Ohotsk in Rusia, estuarul Severn din
Marea Britanie, ca si pe tarmurile Indiei si Indoneziei. Totusi cea mai mare uzina
mareomotrica care a fost proiectata, se va realiza pe litoralul sud-estic la Canadei, unde
mareele ating 20 m.
1.8.4. Energie eoliana
Vantul reprezinta o alta forma de energie solara ce provine din incalzirea inegala a
suprafetei terestre si a atmosferei. in mod teoretic, vanturile dispun de o energie care este de
200 de ori mai mare decat consumul mondial actual.
56
FIGURA 29
Energia eoliana este pusa in valoare in Crimeea, in S.U.A. (la Rutland) si Marea
Britanie la Kararvon, cu ajutorul unor centrale mici cuprinse intre 0,1 - 2,5 MW. Desi mici,
aceste centrale sunt utile deoarece pot satisface nevoile unor constructii izolate (ferme,
cabane, statii de pompare in regiuni aride etc.). Totusi unele proiecte prevad ca S.U.A. sa
realizeze in anul 2000, intre 5 - 10% din productia de energie electrica, pe baza centralelor
eoliene.
Regiunile favorabile valorificarii energiei eoliene sunt cele care au vanturi
permanente cu viteze si intensitati mari (campii, culmi montane, zone literale), sau cu in
climat favorabil (cu vanturi permanente sau periodice).
1.8.5. Alte surse de energie
Curentii maritimi dispun de rezerve potentiale energetice foarte mari. Totusi, pana
in prezent, nu au fost avansate solutii tehnice viabile pentru captarea si utilizarea acestei surse
energetice inepuizabile. Departarea de tarmuri, poluarea mediului marin, dificultatile
amplasarii si transportului curentului sunt obstacole dificile de depasit.
Hidrogenul are o mare capacitate energetica, in prezent se obtine din hidrocarburi. O
sursa inepuizabila o constituie apa, din care se poate separa prin electroliza. Energia obtinuta
prin transformarea hidrogenului in heliu este foarte mare, incat l kg hidrogen ar putea inlocui
pana la 20.000 t carbune conventional.
Hidrogenul poate constitui combustibilul viitorului, deoarece se gaseste din
abundenta si este nepoluant, poate fi stocat si este reciclabil.
Metanolul si amoniacul se pot obtine prin sinteza din hidrogen. Metanolul arde
complet, este nepoluant si poate inlocui eficient benzina.
Energia biomasei sau energia verde, furnizeaza caldura obtinuta prin transformarea
materiei vegetale, in acest domeniu S.U.A., Japonia, Franta au inregistrat progrese notabile
in acest domeniu.
2. Resursele si industria metalurgica
Metalurgia reprezinta una din componentele de baza ale economiei mondiale, avand
drept scop extragerea si prelucrarea minereurilor feroase si neferoase, asigurarea materiei
prime pentru constructiile de masini, diversificarea si acoperirea cu masini si utilaje necesare
tuturor domeniilor activitatii economico-sociale. in acelasi timp trebuie subliniat faptul ca
circa 30% din forta de munca din industrie, se concentreaza in domeniul metalurgiei (cu
precadere forta de munca masculina).
Metalurgia are urmatoarele subramuri:
? metalurgia feroaselor (siderurgia);
? metalurgia neferoaselor (colorata);
? constructiile de masini (industria de echipamente).
2.1. Metalurgia feroaselor (siderurgia)
Siderurgia mai este cunoscuta si sub denumirea de metalurgie neagra, incluzand un
proces tehnologic complex de la extractia minereurilor de fier, obtinerea fontei si a otelurilor,
pana la obtinerea produselor laminate semifinite si finite (table, sarma). Alaturi de
minereurile de fier, se folosesc minereuri ajutatoare (mangan, crom, nichel, wolfram,
tungsten), cocs metalurgic (provenit prin cocsificarea huilei), surse de energie (energie
57
electrica, gaze naturale), materiale fondante (calcare, dolomite). in completarea minereurilor
de fier, includem folosirea fierului vechi, care in statele dezvoltate reprezinta o pondere
insemnata, datorita reciclarii eficiente a deseurilor metalurgice.
Metalurgia feroasa implica parcurgerea a trei faze:
- obtinerea fontei in furnale, iar ca subprodus zgura de furnal, utilizata in industria
cimentului.
- obtinerea otelului (in cuptoare Simens - Martin, in otelarii electrice si in
convertizoare cu insuflare directa a oxigenului). Tendinta actuala o reprezinta obtinerea
otelurilor inalt aliate (speciale), mult solicitate pe piata mondiala de constructiile de masini.
- laminarea ofera produse plate (tabla), sau cu profil rotund (tevi, sarma).
in ansamblu, siderurgia este o caracteristica a statelor puternic dezvoltate, dar s-a
dezvoltat intr-un ritm rapid si in unele statele in curs de dezvoltare, mai ales dupa cel de-al
doilea razboi mondial.
Desigur ca exista state industrializate fara o siderurgie proprie din diverse cauze (ca
de pilda Elvetia sau Danemarca, dar compenseaza cu industrii de echipamente competitive).
2.1.1. Istoricul siderurgiei
Primele dovezi privind siderurgia dateaza din China (in urma cu circa 5000 de ani, in
vremea dinastiei Han, cand se utilizau unelte din fier, inclusiv un instrument rudimentar ce
prefigura busola de mai tarziu), India (celebra coloana de fier de la Delhi), sau Irak (la
Khorsabad langa Ninive unde au fost descoperite 1601 lingouri, arme si diverse obiecte din
vremea hititilor).
Metalurgia feroasa a fost cunoscuta mai tarziu si de babilonieni, egipteni, armeni,
caucazieni; prin intermediul celtilor, fierul patrunde in Grecia, in bazinul Marii Negre si apoi
la Roma.
Din antichitate si pana in Evul Mediu, fierul a fost extras direct din minereu, prin
reductie cu carbunele. Din secolul al XIII-lea, metalurgia fierului se confunda cu cea a fontei
si a otelului.
Importanta acestui metal cu implicatii deosebite in dezvoltarea civilizatiei umane se
regaseste in sintagma epoca fierului, cuprinsa intre mijlocul mileniului al II-lea i. Chr., pana
in primele secole ale erei noastre. in istoricul dezvoltarii siderurgiei, mentionam raspandirea
acestei activitati, inca din secolului al XIII-lea in vestul continentului (Germania, Marea
Britanie), cat si faptul ca reducerea fondului forestier in aceasta regiune geografica a fost
determinata de utilizarea masiva a lemnului pentru obtinerea mangalului (carbune de lemn),
necesar in furnalele din acea vreme. Abia in anul 1709 englezul A. Derby, descopera
procedeul de obtinere a cocsului metalurgic din huile, moment care practic revolutioneaza
siderurgia mondiala.
Revolutia industriala din vestul Europei se va axa in primul rand pe dezvoltarea
siderurgiei ca baza pentru constructia de masini, dezvoltarea mijloacelor si cailor de
comunicatii, mecanizarea principalelor domenii ale vietii economico-sociale.
La putin timp siderurgia va fi cunoscuta si in Romania; astfel, in anul 1718 se
construieste primul furnal la Oravita, apoi la scurt timp la Dognecea si Resita.
Desigur, dezvoltarea siderurgiei cunoaste un avant deosebit in secolul al XX-lea,
datorita necesitatii de metal mereu in crestere, a diversificarii constructiilor de masini. Mai
mult, dupa cel de-al doilea razboi mondial se constata o veritabila explozie a siderurgiei in
statele in curs de dezvoltare, pe baza punerii in valoare a unor imense rezerve de fier, cat si a
unei piete interne extrem de vaste (Rusia, Brazilia, India, China, Venezuela si altele).
2.1.2. Geologia zacamintelor de minereu de fier
58
Fierul este cel mai raspandii element dintre metalele grele din scoarta terestra (circa
5%), si al patrulea element dupa O, Si si Al. Fiind atat de raspandit, fierul intra in compozitia
a numeroase minerale, sub forma de oxizi si hidroxizi (hematit, magnetit, limonit), carbonati
(sideroza), sulfuri (pirita, marcasita) si silicati (piroxeni, amfiboli, mice). Mai rar sunt iviri de
fier teluric (nativ), datorita rocilor eruptive bazice si ultrabazice si chiar in meteoriti.
Principalele combinatii in care se gaseste fierul in natura sunt:
- magnetitul (Fe203 FeO) continut teoretic 72,4% Fe;
- hematitul (Fe2O3) continut teoretic 70% Fe;
- limonitul (FeO OH) continut teoretic 48,3% Fe;
- sideritul (FeC03) continut teoretic 36,8% Fe;
- ilmenitul (FeTi03) continut teoretic 31,6% Fe.
Magnetitul este cel mai bogat mineral in fier, insa are o raspandire limitata, hematitul
fiind cel mai potrivit pentru siderurgie (are mai putin oxigen si este lipsit de apa), limonitul si
sideritul desi au un continut mai mic de fier sunt cele mai raspandite.
Pentru ca un minereu sa poata fi utilizat este necesar sa aiba un continut minim de 28-
30% Fe, alte impuritati sub l % (sulf, fosfor, arsen). in cazul unor resurse sarace in fier, ele
pot fi imbogatite prin separare magnetica sau prin alte procedee (peletizare).
Datorita marii raspandiri a fierului, posibilitatile de migrare, formarea de zacaminte
are loc in conditii foarte variate, in roci (magmatice, sedimentare si metamorfice). Astfel
deosebim urmatoarele tipuri genetice de zacaminte:
- zacamintele lichid-magmatice - apar asociate genetic cu roci vulcanice acide, roci
intermediare (sienite) si mai rar roci bazice, gabbrouri.
La alcatuirea mineralogica a minereului, iau parte magnetitul cu putin hematit,
magnetit concrescut cu ilmenit. Fosforul si fluorul au jucat un rol important in migrarea si
concentrarea fierului.
Aceste zacaminte au forma de dyke-uri compacte, sau de strate ori sunt portiuni de
roca impregnata. Cele mai cunoscute zacaminte lichid-magmatice se afla la Kiruna (Suedia),
Soggendal (Norvegia), Cerro de Marcado (Mexic) si altele. Rezervele de minereu de fier
sunt mari, au o concentratie superioara (70% Fe), si o calitate deosebita.
- zacamintele de contact pirometasomatic - sunt cele mai raspandite si de mare
importanta economica. Apar in aureolele de contact ale rocilor granitoide cu rocile
calcaroase. Minereul este constituit din magnetit, hematit si oligist, asociate cu silicati si
sulfuri. Minereul este de foarte buna calitate, dar rezervele sunt limitate. Exemplificam cu
zacamintele din Urali (Magnitnaia Gora, Vasokia Gora), Iron Springs (Utah � S.U.A.), sau
in Romania (Ocna de Fier - Banat).
- zacamintele hidrotermale - contin concentratii exploatabile de magnetit si hematit
(Kutinks in Urali), siderit, uneori ca filoane (de pilda zacamantul Siegerland din Germania),
alteori sub forma de corpuri metasomatice in calcare (Bakalsk, tot in muntii Urali), sau sub
forma de lentile si strate lenticulare in formatiuni sedimentare si piroclastice (Lueta in
Carpatii Orientali).
- zacamintele aluvionare - constau in nisipuri cu magnetit, au o raspandire redusa,
sunt rareori exploatabile. Asemenea zacaminte au fost evidentiate in Bulgaria, India, Noua
Zeelanda etc.
- zacamintele reziduale - s-au format prin alterarea unor calcare cu impuritati de fier
ale rocilor silicioase feruginoase si a rocilor ultrabazice. Minereul este alcatuit din limonit si
hematit cu impuritati de Mn, Cr, Ni, Al, Si. Cele mai cunoscute zacaminte de acest tip sunt in
Urali (Bilimbaevsk), Spania (Bilbao), S.U.A. (Lacul Superior) si altele. in Romania
mentionam aparitiile de fier si mangan de la Vascau - Moneasa, din muntii Apuseni.
59
- zacamintele sedimentare - suni de origine marina, putin numeroase, insa au rezerve
uriase de miliarde de tone. Minereul este alcatuit din limonit, hematit, siderit, silicati si altele.
Cele mai cunoscute zacaminte se afla in peninsula Crimeia (Ucraina), Lorena (Franta),
Luxemburg, sau in Romania (zacamantul de la Capus din Apuseni).
- zacamintele metamorfozate - provin prin metamorfismul regional al concentratiilor
sedimentare si vulcanogen-sedimentare. Forma de zacamant este de lentile si strate
lenticulare intercalate in sisturi cristaline. Minereul este bogat in oligist, magnetit, siderit mai
rar silicati, continutul mediu in fier este intre 50-68%. Aceste zacaminte sunt de varsta
precambiana, au o mare valoare economica si contin cele mai mari rezerve de minereu de fier
de pe glob. Cele mai cunoscute sunt zacamintele de la Krivoi Rog (Ucraina), Kursk (Rusia),
Lacul Superior (S.U.A.), Minas Gerais (Brazilia) sau in numeroase alte state: Canada,
Gabon, Camerun, Liberia, India, China si Australia. in Romania amintim zacamintele
din muntii Poiana Ruscai, in Obcinele Bucovinei si Podisul Dobrogei (Palazu).
- zacamintele vulcanogen - sedimentare - constituie un tip aparte de zacaminte,
asociate cu curgeri de lave si tufuri produse ale unui vulcanism marin de geosinclinal. Forma
concentratiilor este de lentile, sau strate, minereul contine oligist, cuart, calcit, siderit,
magnetit si pirita. Continutul este cuprins intre 20-50%. Sunt cunoscute zacamintele din
Germania (Lahn si Dill), sau Iulia, din Podisul Dobrogei. Aceste zacaminte au o valoare
economica redusa si sunt putin raspandite pe glob.
in afara acestor zacaminte, amintim si concretiunile fero-manganifere situate in
diferite regiuni ale Oceanului Planetar, in general mai greu de exploatat datorita costurilor
ridicate, tehnologiilor destul de complicate, sau a resurselor financiare modeste, ale unor state
riverane sau interesate in exploatarea acestor noduli polimetalici cu continui ridicat de fier.
2.1.3. Rezerve si productii
Rezervele sigure de minereuri de fier cu un continut ridicat de fier (in jur de 60%)
sunt evaluate la circa 300 mild.t., la care se adauga circa 600 mild.t. rezerve potentiale,
situate la mari adancimi, au concentratii reduse, sau se afla in Oceanul Planetar la diverse
adancimi (moduli polimetalici).
Aceste rezerve de minereu de fier pot asigura la nivelul exploatarilor din ultimul
deceniu, consumul pentru circa un mileniu, dovedindu-se astfel ca aceasta resursa este destul
de generoasa in dezvoltarea omenirii in mileniul urmator.
Repartitia geografica a principalelor rezerve arata o concentrare a acestora in
America (42,7%) si Europa (inclusiv tarile ex-sovietice cu 40,8%), in timp ce restul
continentelor participa doar cu 16,5% din total.
Tabel nr. 67
Rezervele principale de minereu de fier
Nr.
crt.
Continentul Rezervele totale
(mild.t.)
%
1 Rusia si statele ex-sovietice* 304 36,8
2 America de Nord 225 26,4
3 America Latina 140 16,3
4 Asia 74 8,7
5 Oceania 36 4
6 Europa 36 4
7 Africa 33 3,8
Total 650 100
60
Sursa: T. Simion, 2000
Cele mai mari rezerve de minereu de fier pe state, se afla concentrate in Federatia
Rusa, Ucraina (304 mild.t.), Canada (125 mild.t.), S.U.A. (109 mild.t.), Brazilia (60
mild.t.), urmate de Bolivia (40 mild.t.), Australia (35), China (31), India (30), Venezuela,
Africa de Sud etc.
in acelasi timp, unele state puternic dezvoltate, mari producatoare de produse
siderurgice nu dispun de rezerve mari, fiind nevoite sa importe mari cantitati de minereuri sau
fier vechi (ca de pilda Japonia, Belgia sau chiar Germania), uneori din state foarte
indepartate. Evolutia productiei de minereuri de fier a cunoscut o dinamica ascendenta in
secolul nostru; de la 217 mil.t. in anul 1938, la 700 mil.t. in 1969, la aproape 1 miliard t.
(media anilor 1990 � 1994), iar mai recent datorita recesiunii economice, s-a extras doar 604
mil.t. (1996), pe fondul reciclarii fierului vechi.
Se constata, asadar, ca productia mondiala de minereu de fier se realizeaza in circa 60
de state; doar 14 state au o productie de peste 20 mil.t. anual fiecare.
in acelasi timp, se remarca o diminuare a productiei din Rusia pe fondul tranzitiei
economice, ritmul rapid al cresterii productiei in China (cel mai ridicat ritm de dezvoltare de
pe glob), cat si ponderii deosebite a altor state: Brazilia si Australia. in ceea ce priveste tara
noastra, productia oscileaza in jur de 750.000 t/an, in 1996, pe fondul unor rezerve modeste si
al unei concentratii reduse de fier, de aceea apelam la importuri masive din statele din estul
Europei.
Tabel nr. 68
Primii 10 producatori de minereu de fier in 1999
(mil.t. continut metal)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mil.t.)
1 China 205
2 Brazilia 190
3 Australia 130
4 India 75
5 Rusia 70
6 S.U.A. 57
7 Ucraina 50
8 Canada 35
9 Africa de Sud 33
10 Suedia 21
Sursa: Quid, 2001
2.1.4. Raspandirea geografica a bazinelor de minereuri de fier
Unele dintre cele mai mari rezerve si bazine de exploatare a minereurilor de fier, se
afla in fostul spatiu economic al U.R.S.S., indeosebi in Federatia Rusa, Ucraina si Kazahstan.
Desigur ca baza exploatarilor se afla in Rusia (locul 5 pe glob, cu o productie medie anuala
de circa 70 mil. t., in 1999), dar si cu enorme rezerve care plaseaza acest stat pe primele
locuri din lume.
Astfel, in partea europeana a Federatiei Ruse se remarca Anomalia Magnetica de la
Kursk - Belgorod, care se desfasoara pe o suprafata de 200.000 km2 si rezerve evaluate la
peste 100 mild. t., ceea ce o plaseaza pe locul I in lume; exploatarile sunt mixte, in cariere si
61
in subteran acolo unde concentratia de fier ajunge la circa 60%. Principalele exploatari se afla
la Starai Oskol, Lebedi, Mihailovka si altele.
Al doilea mare areal de exploatare a minereurilor de fier se afla in muntii Ural, unde
zacamintele de fier au o concentratie superioara (circa 70% Fe); aici exista, de fapt, cele mai
vechi exploatari de fier din Rusia la Bakal (Bakalsk) si Magnitnaia Gora situate in Uralul
sudic, alaturi de care amintim exploatarile de la Kacikamar, Gora Blagodati, Serov si Tula.
Minereurile de fier din Ural au stat la baza dezvoltarii siderurgiei din aceasta regiune inca de
la sfarsitul secolului al XIX-lea, si mai tarziu din Siberia de vest, pe baza marilor resurse
carbonifere.
in sfarsit, in partea europeana a Rusiei, se remarca exploatarile de minereuri de fier
din Karelia (bazinul Gimola) si bazinul Moscovei (exploatarile de la Lipetk), dar cu
concentratie modesta de fier.
in partea asiatica amintim exploatarile din Siberia de Vest (concentrate in jurul
localitatii Krasnoiarsk), deoarece marile exploatari se afla in sudul Siberiei de Vest, in
Kazahstan (al treilea mare producator de minereuri din Comunitate), cu importante
exploatari la Temir Tau, Kustanai, Abakan, Tastagol si altele; anual, se exploateaza circa 47
mil. t., minereuri de buna calitate.
in sfarsit, in Siberia centrala se detaseaza zacamintele de la Irkutsk, Angara Ilim si
Angara Pitsk, situate in arealul lacului Baikal, (de pilda numai mina Korshunovsk producea
anual peste 10 mil. t. minereuri de buna calitate).
FIGURA 30
Al doilea mare producator de minereuri de fier din spatiul economic sovietic este
Ucraina, unde zacamantul de la Krivoi Rog ocupa prima pozitie. Acest bazin situat in marele
sinclinal omonim, se desfasoara pe o lungime de circa 100 km si o latime de 3-6 km,
concentreaza rezerve uriase, apreciate la circa 23 mild.t, si concentratii intre 30 - 35% Fe, iar
dupa imbogatire se ajunge la 66 - 68% Fe. Dintre cele 6 sectoare de exploatare cele mai
importante sunt: Novo Krivorogski, Iugulet si Gigant. Al doilea areal de exploatare a
minereurilor de fier se afla in peninsula Krimeea, la Kerci (minereuri oolitice cu limonit si
sideroza de varsta cretacica), cu o buna concentratie de fier.
A doua mare concentrare de zacaminte de minereuri de fier, se afla in America
anglo-saxona (S.U.A. si Canada).
S.U.A. extrag anual circa 60 mil. t. si sunt al treilea producator de otel de pe glob;
rezervele proprii sunt evaluate al circa 104 mild.t. (locul trei pe glob), la care se adauga
masive importuri, indeosebi de fier vechi.
Circa doua treimi din productia de minereuri de fier se realizeaza in S.U.A., din
regiunea Marilor Lacuri si din Muntii Appalachi.
De fapt, regiunea Marilor Lacuri reprezinta baza exploatarilor dar si a rezervelor, fapt
ce a favorizat o puternica industrializare bazata pe siderurgia regiunii. Cele mai importante
exploatari se fac din statul Minessota, din hinterlandul orasului Duluth, marile exploatari de
la Mesabi Range si Vermillon. La limita dintre statele Minessota si Wisconsin sunt
importante exploatarile de la Gogebic si Menominee; alte importante exploatari se realizeaza
din statul Michigan (din muntii Cuyuna). Desigur cel mai important este campul minier de la
Mesabi (care produce circa 80% din productia Marilor Lacuri). Aici exploatarile se fac din
cariera si se obtin trei sorturi de minereuri: minereu albastru cu 59% Fe, minereu brun cu 55 -
56% Fe si minereu de categorie inferioara cu 50% Fe. Initial aici s-au acumulat sideroza si
silicati de fier, ulterior s-a produs oxidarea acestora si formarea formatiunilor feruginoase
sarace, dar cu o enorma extindere.
62
Mai tarziu a inceput exploatarea taconitelor (roci silicoase dure cu un continut de
30% Fe), pe baza dezvoltarii tehnologiilor de imbogatire, dar si a cererii mari de minereuri
reclamate de siderurgia S.U.A.
A doua mare regiune de exploatare a minereurilor de fier din S.U.A., o reprezinta
muntii Appalachi, aici principalele exploatari se concentreaza pe versantul estic in statele
New York (Montgomery, Adirondacks) si Pennsylvania (Cornwall si St. Peters); pe versantul
sudic exploatarile sunt mai mici si se afla pe teritoriul statelor Alabama, Georgia si Tennesse,
care participa doar cu 10% din productia de minereu de fier a SUA.
Tabloul exploatarilor si rezervelor de fier, este completat prin existenta altor
zacaminte situate in centrul S.U.A. (minereuri de hematit si magnetit din statele Missouri,
Texas si Oklahoma), in zona central-vestica (in statele Colorado, Utah si Wyoming �
importantul zacamant de la Atlantic City), si in sfarsit in vestul tarii in California
(zacamantul de la Imperial Valley), Arizona, Nevada si Oregon.
Importuri masive din Canada, Brazilia, Venezuela si Liberia completeaza necesarul
siderurgiei S.U.A. Amintim, de asemenea, reciclarea extrem de avansata a deseurilor metalice
in industria S.U.A., fapt ce determina performante tehnice deosebite.
Canada produce anual circa 35 mil.t. minereuri de fier (locul 8 pe glob) si locul 9 in
productia de otel (25 mil.t. in 1994). Acest stat dispune de rezerve bogate (125 mild.t. - locul
2 pe glob), cu o buna concentratie (60 - 65% Fe) si are mari disponibilitati de export,
orientale indeosebi spre S.U.A. Cele mai importante exploatari se afla in peninsula Labrador
(la Knoblake, Wabush si Ungawa), insula Newfoundland (zacamantul de la Wabana),
Columbia Britanica (Snake River) si Ontario. Prelungirile zacamintelor din Appalachi (SUA)
se regasesc in vechile zacaminte din Grenville, unde se cunosc numai putin de 200 de
zacaminte importante, aici se afla cele mai vechi exploatari canadiene. Alte importante,
rezerve de minereuri de fier se afla si dincolo de Cercul Polar, (insula Baffin, zacaminte cu o
concentratie deosebita), dar in conditii geografice si climatice dificile.
A treia mare concentrare de minereuri de fier se afla in Asia, reprezentata indeosebi
de bazinele de exploatare din China si India.
Astfel, in ultimii ani (indeosebi dupa 1990), China, ocupa prima pozitie mondiala in
productia de minereuri (205 mil.t. in 1999), depasind traditionalele state producatoare
(S.U.A., Rusia si altele), gratie unei politici de industrializare masiva, a descoperirii unor
importante zacaminte si a cererii tot mai mare a siderurgiei.
Principalele bazine de exploatare a minereurilor de fier se afla in China de Nord Est
(in provinciile Liaoning, Jilin si Heilongjiang), in China de Nord (Shanxi si Mongolia
inferioara, zacamantul de la Neimengn), in China de Est (in hinterlandul marilor centre
industriale de la Nanjing si Shanghai).
Recent au fost evidentiate importante rezerve de fier in provinciile Saciuan, Guizhou
si Gansu, unde au inceput deja exploatarile din unele zacaminte, mai ales datorita unei
concentratii de fier relativ ridicate. Rezervele estimate de minereu de fier, sunt de circa 31
mild.t., iar din productia anuala exista disponibilitati importante pentru export.
Al doilea mare producator asiatic este India (75 mil. t. in 1999, locul 4 pe glob), care
dispune de zacaminte de hematit cu o concentratie ridicata de fier (intre 60-68%).
Principalele zacaminte de fier sunt situate in asa numita centura de fier a Indiei, situata in
statele Orissa si mai ales Bihar (Mayurbhanj, Kiriburn, Ghardamardan). in centrul Indiei in
statul Madhya Pradesh se afla importantul zacamant din zona Bailadila, cu o concentratie de
65% Fe, iar in statul Mysore - zacamintele de hematit si magnetit de la Caikmagalor si
Bellary-Hospet. Prin productia ridicata, India are mari disponibilitati de export, orientate spre
Japonia sau unele state europene.
63
in sfarsit, in Asia se mai impun si alte state cu productii modeste: Coreea de Nord
(10 mil. t. in 1998), Turcia (circa 5 mil. t.), Japonia (2 mil. t.) si altele, care completeaza
situatia statelor asiatice.
in afara celor trei concentrari (Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic,
America de Nord si statele asiatice China si India), tabloul marilor producatori de minereuri
trebuie completat cu alte state, dupa cum urmeaza.
in Europa cel mai important stat producator este Suedia (21 mil. t. in 1998 locul 10
pe glob), care se remarca nu numai prin productie si rezerve apreciabile, dar mai ales prin
calitatea deosebita datorata concentratiei ridicate in fier (intre 56-71%). Cel mai important
areal se afla in Laponia la Kiruna (Kirunavara) si Gällivare; numai zacamantul de la Kiruna
este evaluat la 1,6 mild.t. magnetit.
Alte zacaminte importante se afla in Suedia Centrala la Grangesberg, iar spre Marea
Baltica sunt exploatarile mai sarace in fier, de la Persburg si Dannemar. Suedia este unul din
marii exportatori spre tarile din vestul continentului, dispunand de infrastructuri specifice
(mijloace si cai de comunicatii, porturi specializate).
Franta era, in anumite perioade, cel mai important stat producator de minereuri de
fier din Europa, in prezent productia scazand dramatic (de la 9 mil.t. in 1989 la 1.4 mil.t. in
1996) desi dispune de zacaminte in mare parte epuizate, cu o concentratie modesta (pana la
40% Fe). Principalele exploatari se concentreaza in Lorena (Nancy, Briey, Landras), bazinul
armorican si muntii Pirinei (Caniga). Siderurgia franceza apeleaza la masive importuri de
minereuri imbogatite si de fier vechi.
Spania (2 mil. t. in 1998) dispune de rezerve relativ modeste de fier concentrate in
muntii Cantabrici, in tara Bascilor (intre Bilbao si Santander), in nord vestul tarii (Asturia,
Leon si Calicia) si in sud vest (Badajos si Huelva).
Alte state europene cu productii modeste sunt: Norvegia (1,5 mil. t.), Marea
Britanie, Iugoslavia, Austria si Romania (unde de pilda productia s-a diminuat de la circa 3
mil.t. in anii '90, la doar 756.000 t.).
in ansamblu, (cu exceptia Suediei), statele europene sunt deficitare in privinta bazei
proprii de minereuri de fier, fiind nevoite sa apeleze la masive importuri din Rusia, Ucraina
sau din state de pe alte continente (India, Brazilia, Australia).
America Latina dispune de importante zacaminte de minereuri feroase si participa cu
circa 18% la productia mondiala. Cel mai important stat producator latino-american este
Brazilia (190 mil. t. in 1999, locul 2 pe glob), care poseda resurse bogate in fier,
(concentratia este de 66%). Principala concentrare se afla in statul Minas Gerais, in
patrulaterul de fier din regiunea Itabira (care se intinde pe circa 7000 km2, cu exploatari din
cariere si rezerve evaluate la circa 25 mild.t, concentratia in fier cuprinsa intre 45 - 67%).
Alte importante zacaminte de minereuri de fier se afla in statele Bahia, in Matto
Grosso, in statul Para (zacamantul Carajas, Goias si Roraima). Productia ridicata de
minereuri, cererea inca redusa a siderurgiei nationale, determina existenta unor importante
disponibilitati de export, orientate indeosebi spre S.U.A. si Europa Occidentala sau Japonia,
(in acest sens amintim portul specializat in aceste operatii Saolnis).
Al doilea producator latino-american, Venezuela (18 mil. t. in 1998), dispune de
zacaminte de calitate superioara (64% Fe), situate in doua areale: in bazinul fluviului
Orinocco (zacamantul cel mai important fiind Cerro Bolivar, apoi la Estrella si El Pao) si in
zona Iamataco (Los Barancos si Maria Luisa). Venezuela este, de asemenea, o mare
exportatoare de minereu, orientate indeosebi spre S.U.A.
in sfarsit, mentionam si alte state latino-americane: Mexic (6,2 mil. t. in 1996), Peru
(4,3 mil. t.) sau Bolivia (care poseda unul din marile zacaminte ale lumii, Mutun - evaluat la
circa 40mild. t.).
64
Al patrulea producator mondial de minereuri de fier este in prezent Australia
(130mil. t. in 1999, care extrage minereuri cu continut ridicat intre 55-64% Fe), indeosebi din
cariera, stratele utile fiind situate la mici adancimi. Principalele zacaminte si exploatari se
realizeaza din statul Australia de Vest (din centrele Mount Galdsworthy, Mount Jakson,
Koolanooka, Yampi Sound si mai ales din productivul zacamant de la Hamersley). Aceste
exploatari reprezinta circa 90% din productia nationala si este orientata spre export indeosebi
spre Japonia si Europa. Alte exploatari mai vechi se efectueaza in Australia de Sud
(zacamantul Middleback), Tasmania (Sawage River) si Queensland.
Continentul african are o pondere modesta in acest domeniu, mai ales in privinta
rezervelor pe care le poseda de minereu de fier.
Cel mai important producator de fier african este Africa de Sud (33 mil.t. locul 9 pe
glob in anul 1999), unde principalele zacaminte se afla in Transvaal (Thabazimbi) si nordul
provinciei Capului (Postmasburg). Predomina minereurile de magnetit cu concentratie relativ
ridicata, alaturi de micasisturi ferifere si cuartite cu magnetit. Africa de Sud exporta
insemnate cantitati de minereuri, spre S.U.A. Japonia si Europa.
Al treilea producator african este Liberia (o productie de circa 9 mil.t./an) care
poseda importante resurse de magnetit si hematit concentrate in regiunea Nimba, care se
exporta indeosebi spre S.U.A. Alte state importante in productia de minereuri de fier sunt:
Mauritania (10 mil. t. in 1999), cu exploatari remarcabile in nord vestul tarii: (F'Derik, Fort
Gourand si El Rhein) si exporturi orientate spre Europa si S.U.A., Algeria (exploatari in
Sahara la Quenza, Bou Kadra, Gara, Djebilet), Guineea (Kalovm), Gabon (Mekambo) si
Angola (Cassinga). in ansamblu insa Africa este un continent sarac in minereuri de fier, fata
de alte substante minerale utile.
2.1.5. Alte minereuri utile siderurgiei
in procesele tehnologice de obtinere a otelurilor, pentru innobilarea acestora, se
folosesc anumite metale pentru feroaliaje: mangan, nichel, wolfram, vanadiu, titan, zirconiu,
cobalt s.a.; acestea confera produsului finit calitati deosebite: duritate, inoxidabilitate,
rezistenta la soc sau la temperaturi inalte etc. Raspandirea acestor metale este inegala si
deficitara pentru majoritatea statelor producatoare de oteluri, rezervele fiind in general
reduse, iar continutul in metal foarte mic. S-a creat astfel o dependenta a principalelor
siderurgii, de minerale care innobileaza otelurile respective.
Manganul - ocupa primul loc dupa fier in procesul siderurgic, a fost descoperit relativ
tarziu (in anul 1774 de Scheele): este un metal alb-cenusiu, dur si casant, si, in aliaj cu fierul,
confera o mare duritate otelului. Rezervele mondiale de mangan sunt estimate la circa 3
mild. tone, iar productia anuala oscileaza in jur de 10 mil. t. Manganul se gaseste intr-o mare
varietate (circa 150 de minerale), dar putine dintre acestea sunt cu o concentratie ridicata si
sunt rentabile economic. Principalele tipuri genetice de zacaminte sunt:
- zacamintele de metasomatism de contact (piroluzit, psilomelan, hausmanit, braunit,
rodonit), cunoscute in Rusia (muntii Ural-Lipovaia), Suedia (Langban), S.U.A. (Franklin),
Mongolia si altele.
- zacamintele hidrotermale (rodocrozit, rodonit, tefroit, piroluzit, magnetit si altele)
cunoscute in Rusia, Germania, Franta si S.U.A.
- zacaminte vulcanogen-sedimentare (putin raspandite de tipul braunit, hausmanit,
rodocrozit) raspandite in Romania (Apuseni), Rusia (Ural) Bosnia, nordul Africii (Algeria
si Maroc), S.U.A., Mexic, Japonia etc.
- zacamintele reziduale (psilomelam, piroluzit si limonit), cunoscute in Federatia
Rusa, Africa de Sud, Romania (Apuseni)
65
- zacaminte sedimentare (psilomelam, manganit, rodocrozit), cunoscute in statele
caucaziene (Ciatura in Georgia) si in Ucraina la Nikopol.
- zacamintele metamorfozate (braunit, hausmanit), raspandite in Rusia
(Primagnitorsk), Africa de Sud, India (Madhya Pradesh, Orissa) si Brazilia (Minas Gerais).
Cele mai mari rezerve de mangan au fost evidentiate in Africa de Sud (38% din total,
cel mai important zacamant fiind cel de la Manatwan), Ucraina (Nikopol), Georgia
(Ciatura), Brazilia (Ampa, Urucun), Rusia (Ural), Australia, India, China, Maroc si Egipt.
Principalii producatori sunt: Ucraina (circa 3 mil.t.), Brazilia, Africa de Sud si Rusia, care
au disponibilitati de export.
Nichelul - prin calitatile sale deosebite, se aliaza in peste 3000 de tipuri de aliaje,
conferind otelului rezistenta si o duritate deosebita, inclusiv la actiunea agentilor chimici. Se
afla in diferite tipuri de zacaminte, dar cu o concentratie extrem de mica (pana la 1%); in
zacamintele lichid-magmatice (norite, gabbrouri, piroxenite), cunoscute fiind rezervele din
Canada (Sudbury, Lyn Lake si Thompson Lake), Africa de Sud (Bushveld) si Rusia, in
zacamintele hidrotermale (norit), in Canada si Africa de Sud; in zacamintele reziduale
(olivina, piroxeni feromanganezieni), evidentiate pe glob in Rusia (Uralul Central), Noua
Caledonie, Cuba, Brazilia si S.U.A. Rezervele sunt estimate doar la 150 mil. t., iar productia
anuala este cuprinsa intre 800.000-1.000.000 t.
Principalele rezerve sunt cantonate in: Noua Caledonie (circa o treime), Australia,
Brazilia, Columbia, Canada, Rusia si China.
Principalii producatori de nichel sunt: Canada (zacamantul Sudbury din statul
Ontario), Rusia (Siberia-Norilsk, Urali, in peninsula Kola, la Moncegorsk) si Noua
Caledonie (zacaminte raspandite pe o treime din insula, pe o suprafata de circa 6000 km2). in
Romania se cunosc iviri de nichel in muntii Drocea (la Ciungani), la Poiana Marului in
Carpatii Meridionali, dar care nu acopera necesarul pentru siderurgia romaneasca.
- Cromul este utilizat pentru calitatile sale, indeosebi in obtinerea otelurilor
inoxidabile, sau in secundar pentru fabricarea ceramicii refractare. Principalele tipuri de
zacaminte care contin crom sunt:
- zacamintele lichid-magmatice (cromit, dorit, granat, vezuvian cromifer), raspandite
in Rusia (Urali), Rhodezia de Sud (Great Dike), Africa de Sud (Bushveld), Turcia,
Filipine si India;
- zacamintele eluvial-deluviale (putin raspandite pe glob, mai cunoscute fiind cele din
Uralul de Nord);
- zacamintele reziduale (cromit amestecat cu limonit), sunt putin raspandite, se citeaza
unele zacaminte in Rusia (Ural), in Cuba, Noua Caledonie si Filipine.
Rezervele mondiale de crom sunt estimate intre 2,8 - 3 mild.t., iar productia
anuala oscileaza in jur de 5 mil.t.
Principalele rezerve sunt cantonate in Africa de Sud (marile zacaminte din Transvaal
de la Lydenburg si Rustenburg), Rusia (Ural, la Chromtan), in statele caucaziene
(Azerbaidjan si Armenia), Turcia (zacamantul cel mai important fiind la Eskisehir),
Zimbabwe (Selukwe), Brazilia, India si Noua Caledonie. Iviri sporadice de crom se gasesc
si in Romania in Muntii Banatului.
- Wolframul - cunoscut prin rezistenta, punct de topire foarte ridicat (3400°C),
elasticitatea etc., se gaseste in foarte mici cantitati pe glob (rezervele sigure fiind de circa
4mil.t), iar productia anuala de tungsten este de circa 50.000 t. anual.
Principalele tipuri de zacaminte sunt:
- zacamintele de metasomatism de contact (scheelit, wolframit, piroxeni), asemenea
zacaminte fiind in Caucazul de Nord (Tarniauz), in Rusia (Siberia Centrala) si S.U.A. (Mill
City si Pine Creeck)
66
- zacamintele hidrotermale (wolframit, casiterit, molibdenit), raspandite in Rusia
(Rep. Buriat Mongola la Beluhin, Bubukin si Djidin), China (in provincia Nenling), Coreea
de Sud (Sangdong), Birmania, S.U.A.
- zacamintele eluvial-deluviale (scheelit si wolframit), cunoscute in Federatia Rusa,
China si Birmania.
in ansamblu, cele mai mari rezerve de wolfram se afla in China (circa 70%), in
provinciile Yunnan si Hunan, Rusia in muntii Urali si Extremul Orient, S.U.A. in podisul
Marelui Bazin in statul Nevada, apoi in Canada, Australia, Bolivia si Thailanda.
- Molibdenul - este intrebuintat de la inceputul secolului nostru, considerat un metal
rar si foarte scump, dar si strategic, datorita utilizarii in industrii de varf, inclusiv in productia
de armament.
Rezervele sigure sunt estimate dupa unele surse de circa 8-10 mil.t., iar productia
este cuprinsa intre 80.000-100.000 t. anual.
Molibdenul se afla in zacamintele pegmatitice (molibdenit), de metasomatism de
contact (molibdenit asociat cu cuart, cu scheelit si pirita), hidrotermale, hipotermale si
mezotermale.
Cele mai importante rezerve se afla in S.U.A. (circa 60% din total) cu mari exploatari
in Muntii Stancosi (Henderson, Climax), Canada in provincia British Columbia, Rusia
(Krasnoiarsk), Kazahstan, statele caucaziene si in sfarsit Chile (El Teniente).
Cel mai mare producator si consumator sunt SUA. in Romania se cunosc rezervele de
molibden din muntii Banat si Bihor.
- Vanadiul - este, de asemenea, un metal putin raspandit fiind intrebuintat abia de la
inceputul secolului XX. El se afla in zacamintele magmatice (vanadiu asociat cu magnetit
titanifer, cu ilmenit), dar mai ales in zacamintele asociate cu roci sedimentare (gresii, asfalt si
calcare). Sunt cunoscute rezervele de vanadiu din Rusia (Urali, peninsula Kola, Siberia
Centrala), S.U.A. (in Muntii Stancosi, in statele Arizona, Idaho, Colorado), Africa de Sud
(Middelburg), Namibia, Peru, Mexic si Finlanda. Anual se obtin circa 30.000 t de vanadiu,
principalii producatori sunt Africa-de Sud, Rusia si S.U.A.
- Cobaltul - este cunoscut si folosit in ceramica si sticla de acum 5000 de ani, desi a
fost descoperit in secolul al XVIII-lea, utilizat in siderurgie un secol mai tarziu, pentru
obtinerea de oteluri speciale.
in natura se gaseste sub forma de cobaltina si smaltina, in zacaminte hipotermale,
mezotermale si de tip rezidual.
Principalele zacaminte se afla in Africa, in special in R.D. Congo (Shaba) si Zambia
(Cooper Belt), in Canada (Ontario), Rusia (Urali) si S.U.A. (in muntii Stancosi). Productia
mondiala anuala este de circa 30000 t, iar principalii producatori de cobalt sunt alaturi de
Zambia si Congo, S.U.A. si Federatia Rusa. in Romania importante iviri de cobalt se afla
in Muntii Leaotei (pe valea Dambovitei).
- Titanul - a fost obtinut si utilizat abia in 1910, este un metal rar si este considerat
strategic. Se gaseste in zacamintele magnetice (magnetit titanifer), sau in aluviuni. Cele mai
importante zacaminte se gasesc in S.U.A., Canada, India si Norvegia.
Principalii producatori sunt S.U.A. (muntii Appalachi), Canada (peninsula Labrador),
India (Gatii de Vest), Australia si Norvegia. in Romania zacamintele de titan se cunosc in
Muntii Apuseni.
2.1.6. Evolutia productiei si localizarea geografica a siderurgiei mondiale
Evolutia productiei siderurgice a cunoscut in secolul al XX-lea o dezvoltare fara
precedent, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial.
67
Tabel nr. 69
Evolutia productiei siderurgice in sec. XX (mil.t.)
Anul 1938 1950 1974 1996 1999
Fonta si
feroaliaje
83 132 527 512 521
Otel 110 192 705 752 724
Total general 193 324 1.232 1.264 1.245
Sursa: Quid, 2001
in ultimul deceniu desi se inregistreaza ritmuri ridicate in unele state in curs de
dezvoltare, productia de otel s-a stabilizat in jurul valorii de 725 mii. t. anual.
in paralel, productia de fonta si feroaliaje a crescut de la 83 mil.t. in 1938, la 542
mil.t. in anul 1989, si s-a stabilizat injur de 525 mil.t. in ultimul deceniu.
Repartitia geografica a productiei siderurgice indica faptul ca aceasta se concentreaza
in cateva mari regiuni geografice: Europa, Rusia si statele fostului spatiu economic, America
de Nord si Japonia. Se constata in ultimii ani tendinte diverse in ceea ce priveste dezvoltarea
acestei ramuri economice in diferite state. Astfel, in statele dezvoltate (Europa, America de
Nord, Japonia etc.), se constata o diminuare a productiei siderurgice datorita conjuncturii
economice interne si internationale ca in cazul Japoniei (111,7 mil. t. in 1979, 108 mil. t. in
1989, 98,9 mil. t. in 1996), S.U.A. (123,1 in 1979, 95,4 mil. t. in 1996), Germania (53 mil. t.
in 1979, 49 mil. t. in 1989 si 39,6 mil. t. in 1996), mergand pana la fenomenul de
�delocalizare�.
in statele in curs de dezvoltare inregistreaza ritmuri deosebite in ceea ce priveste
cresterea productiei siderurgice, ca in cazul exceptional al Chinei (31 mil.t. in 1979, 59 mil.t.
in 1989 si 100 mii. t. in 1996) - primul producator mondial, dar si in alte state: Brazilia, India,
Venezuela, Mexic, Algeria, Nigeria, Chile si altele.
Tabel nr. 70
Principalii producatori de otel in anul 1998
Nr.
crt.
Statul Productia
[mil.t.]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mil.t.]
1 Japonia 95.556 6 Coreea de Sud 33.744
2 China 93.144 7 Ucraina 32.357
3 S.U.A. 88.812 8 Brazilia 25.752
4 Rusia 48.880 9 Canada 24.948
5 Germania 40.836 10 Franta 18.024
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Alteori, ca in cazul fostelor state comuniste din Europa, se semnaleaza diminuari
drastice ale productiei siderurgice, datorita perioadei de tranzitie economica si restructurare,
ca de pilda in Romania (de la 14,4 mil.t. in 1989 la 6,5 mil.t. in 1994), Cehia (de la 10 mil.t.
in 1990 la 7 mil.t. in 1994) ori Polonia (de la 13,6 mil.t. in 1990, la 11,1 mil.t. in 1994).
Localizarea geografica a siderurgiei mondiale a fost determinata de urmatorii factori
(in ordinea aparitiei acestora):
- in zonele impadurite datorita utilizarii mangalului, la inceputul dezvoltarii
siderurgiei moderne pentru obtinerea fontei (asemenea amplasamente sunt citate in cazul
68
Europei de vest indeosebi in Germania, Franta, Marea Britanie etc.; aici se constata
evident un raport direct intre procentul de impadurire si dezvoltarea acestei activitati
economice);
- aparitia siderurgiei de-a lungul unor cursuri de ape, pentru actionarea suflatoarelor
de aer (cazul unor centre siderurgice traditionale: Solingen in Germania, sau Bergsag in
Suedia). Mai tarziu, indeosebi in secolul al XX-lea au aparut centre siderurgice in apropierea
hidrocentralelor (producatoare de energie electrica ieftina), ca in cazul otelariilor electrice din
Alpii Francezi, din Rusia (unele otelarii electrice din apropierea hidrocentralelor de pe
Volga), sau mai recent ca in cazul Chinei.
- dezvoltarea siderurgiei in bazinele carbonifere (huilifere), incepand cu secolul al
XIX-lea, un criteriu inca in actualitate care a generat aparitia siderurgiei clasice in regiunile
Ruhr, Silezia, Donbas, Yorkshire, Pennsylvania, sau la noi in tara Hunedoara.
- localizarea siderurgiei in bazinele de exploatare a minereurilor de fier (mai ales in
cazul unor minereuri cu concentratie redusa). Acest criteriu este relativ raspandit pe glob, ca
de pilda siderurgia din Urali, Lorena, Luxembourg, sau la noi in tara siderurgia din Resita si
celelalte centre siderurgice din apropiere.
- siderurgia de tip portuar, s-a dezvoltat practic in secolul al XX-lea, dupa cel de-al
doilea razboi mondial, o data cu perfectionarea mijloacelor de transport (realizarea de
mineraliere de mare capacitate), dependenta unor state de materiile prime din import, sau de
dezvoltarea constructiilor de masini in zonele portuare. In prezent, acest tip de localizare este
frecvent intalnit in Japonia, Italia, Olanda, S.U.A., unele state latino-americane (Argentina,
Chile), India etc. in cadrul acestei siderurgii de tip portuar se incadreaza si siderurgia
fluviatila; exemplificam in acest sens siderurgia dunareana din Romania (Tulcea, Galati,
Calarasi), Serbia (Smederavo), Ungaria (Dunanvaros), Austria (Linz) etc. Cazuri similare
intalnim si in Rusia, China si in alte state.
- siderurgia din apropierea marilor constructori de masini se datoreaza utilizarii
fierului vechi ca materie prima (mai ales in statele sarace in minereuri de fier), folosirii
procedeului Simens-Martin, si mai tarziu cuptorul cu arc electric; este cazul siderurgiei din
unele state dezvoltate: Japonia, Italia si altele.
Marile regiuni de concentrare a siderurgiei mondiale sunt: Rusia si unele state din
fostul spatiu sovietic, Europa de Vest si de Nord-Vest, Japonia, Nord-Estul S.U.A. si Sud-
Estul Canadei, NE Chinei, SE Australiei etc. Aceste concentrari siderurgice reprezinta circa
doua treimi din siderurgia lumii. Astfel, Federatia Rusa, Ucraina si Kazahstan
concentreaza circa 20% din capacitatile siderurgice ale Terrei. Principalele regiuni
siderurgice din Rusia sunt fie in partea europeana (Moscova, Urali), fie in partea asiatica
(Siberia si Asia Centrala).
in zona muntilor Urali, siderurgia s-a dezvoltat inca din secolul al XVIII-lea pe baza
minereurilor de fier (magnetite) de buna calitate din acesti munti, a manganului si a
carbunilor cocsificabili proveniti din bazinele Karaganda si Kuznetk, de la mari distante.
Principalele centre siderurgice sunt in Uralul Central: Celeabinsk, Ekaterinburg, Serov si
Nijnai Taghil, iar in partea sudica a acestor munti centrul cel mai important se afla la
Magnitogorsk.
Regiunea siderurgica Moscova s-a dezvoltat pe baza minereurilor de fier din Marea
Anomalie Magnetica de la Kursk, si pe baza utilizarii huilei provenite din Donbas si Peciora.
Principalele centre siderurgice se afla in jurul Moscovei la Tulia, Lipetk, Novolipetk si Starai
Oskol si aprovizioneaza cu metal numeroasele uzine constructoare de masini din aceasta zona
puternic industrializata.
in Siberia de vest, siderurgia s-a dezvoltat indeosebi dupa cel de-al doilea razboi
mondial, pe baza valorificarii imenselor resurse de huile si minereuri de fier. Principalele
69
centre siderurgice se afla in sudul Siberiei de Vest, la Novokuznetk, Novosibirsk, Kemerovo
si Taiset (in Siberia Centrala).
in Ucraina, siderurgia s-a concentrat in sudul tarii pe baza bogatelor resurse de
minereu de fier (Krivoi-Rog si Kerci) si huile cocsificabile (bazinul Donbas), la care se
adauga hidroenergia necesara otelariilor electrice obtinuta din hidrocentralele de pe Nipru
indeosebi. Siderurgia s-a conturat aici in a doua jumatate a secolului al XX-lea in cunoscutul
�triunghi�: Donbas-Keci-Krivoi Rog. Principalele centre siderurgice se afla la Donetk,
Makeevka, lenakievo, Krivoi Rog, Kerci, Jdanov, Zaporojie si Dnepropetrovsk.
in Kazahstan (Asia centrala), s-a dezvoltat dupa cel de-al doilea razboi mondial, o
puternica siderurgie axata pe carbunii din bazinul Karaganda si minereul de fier de la Temir-
Tau. Principalele centre siderurgice se afla la Temir Tau, Bekabad si Semipalatinsk.
in Europa de Vest s-a conturat cea mai veche siderurgie din istoria moderna, care
alaturi de alti factori, a determinat aparitia revolutiei industriala din aceasta parte a lumii (sec.
XVII-XVIII).
Se remarca dependenta acestei regiuni fata de materiile prime, mai ales fata de
minereurile de fier; aprovizionarea se face in general din tari situate la mare departare:
Brazilia, Venezuela, Canada, Liberia, Mauritania, India, Australia si altele.
Mentionam, de asemenea, factorul uman (o forta de munca bine calificata), vechile
traditii industriale, cat si mari consumatori industriali si integrarea siderurgiei cu constructiile
de masini.
Localizarea siderurgiei nord-vest europene este de tipul siderurgiei carbonifere (Ruhr,
bazinul Franco-Belgian), fie in apropierea minereurilor de fier (Lorena, Luxembourg), si mai
recent siderurgia portuara (Franta, Olanda, Belgia).
Cel mai mare producator siderurgic vest european, Germania (40,8 mil.t. in 1998) are
o veche traditie in acest sector industrial, datorita carbunilor cocsificabili proprii (din Ruhr,
Saar) si a minereurilor feroase provenite din import, fie din Europa (Rusia, Ucraina, Suedia),
fie din tari indepartate (Brazilia, India, Australia si altele).
Concentrarile siderurgice se afla in bazinele carbonifere huilifere traditionale, in
bazinul Ruhr principalele centre siderurgice sunt la Duisburg, Dortmund, Essen, Dusseldorf,
Bochum, Sellingen, generand o puternica industrie constructoare de masini si bazinul Saar in
centrele traditionale de la Saarbrucken, Neunkirchen si Dillingen, care se bazeaza pe
prelucrarea minereului de fier din Franta (Lorena) si carbunii cocsificabili locali. in acelasi
timp, siderurgia de tip litoral este bine reprezentata prin centrele situate la Marea Nordului si
Marea Baltica pe baza importului de minereuri de fier (Bremen, Hamburg, Bremerhaven si
Lübeck). Alte centre dispersate se afla in landurile estice aflate tot pe baza unor importuri
masive (Eisenhuttenstadt, Calbe si altele, desi unele centre au fost abandonate).
Al doilea producator siderurgic european este Marea Britanie (18,3 mil. t. in 1998),
pe baza carbunilor cocsificabili proprii cat si a importului masiv de minereuri de fier din
Suedia, sau din fostul spatiu colonial. Principalele concentrari siderurgice se afla in centrul
Angliei (Birmingham si Sheffield), in nord-estul Angliei (Newcastle, Middlesbourgh, New
Port, Tess) si in Tara Galilor la Bristol, Cardiff si Swanseea.
Al treilea producator european de produse siderurgice este Franta (19,7 mil. t. in
1998), care poseda o industrie de profil traditionala, bazata indeosebi pe propriile resurse de
minereuri de fier si carbuni cocsificabili, in parte din import. Principala concentrare
siderurgica este Lorena cu centrele cunoscute la Thionville, Longwy, Hagodange, Hayange si
altele; a doua grupare siderurgica s-a dezvoltat in nord-vestul Frantei (Dunkerque, Fos sur
Mer, Paris, Rouen, Le Havre), iar a treia grupare se afla in masivul central francez la Saint
Etienne, Le Creusot, Novers etc.
70
Alte centre siderurgice dispersate se incadreaza in siderurgia de tip portuar
(Bordeaux, Saint Nazaire), sau in tipul electrosiderurgiei favorizate, de amenajarile
hidrotehnice din Alpii Francezi.
in sfarsit in aceasta regiune geografica mentionam pozitia deosebita a Belgiei (11,4
mil. t. in 1998), care si-a dezvoltat o puternica siderurgie pe baza carbunilor cocsificabili
proprii si a importurilor de minereuri de fier din Suedia si alte state. Concentrarile siderurgice
sunt de tip carbonifer (Charleroi, Liege si Louviere), in porturi (Antwerpen, Bruge, Ostende),
sau in apropierea exploatarilor de minereuri de fier (Arlon).
Tot in aceeasi regiune, amintim Luxembourg (circa 2,5 mil. t. in 1996), care si-a
concentrat siderurgia in zona de exploatare a minereurilor feroase la Differdange, Esch sur
Alzette, Dudelange. De altfel, in statistici cele doua state (Belgia si Luxembourg) apar
impreuna, datorita puternicelor legaturi de productie si de comert.
Japonia este, in prezent, a treia putere siderurgica mondiala, desi productia s-a
diminuat in ultimii ani (de la 110 mil.t. in 1990, la 86,5 mil. t. in 1998). in acelasi timp,
trebuie sa subliniem faptul ca Japonia a cunoscut ritmuri de dezvoltare deosebite dupa al
doilea razboi mondial, si se bazeaza in exclusivitate pe importuri. Principalele centre
siderurgice se afla in regiunea industrial-urbana-portuara Tokyo-Yokohama (Tokyo, Chiba,
Kawasaki, Yamata, Yokohama si altele), in sudul insulei principale Honshu, in centrele
Tobata-Amagasaki, Oita, Tokyama, Sakai si Hirohata, sau in insula nordica Hokkaido la
Muroran.
Aprovizionarea cu materii prime de import a determinat aparitia unei infrastructuri
specifice, (porturi special amenajate, nave maritime de mare capacitate, o specializare
tehnologica pe verticala).
De asemenea, este interesant ca modelul economic japonez a fost preluat de tigrii
asiatici din regiune Coreea de Sud, Taiwan, fostul Hong Kong (realipit la China incepand
cu l iulie 1997 dupa 156 de ani de dezvoltare separata), Singapore etc.
O alta importanta regiune de concentrare siderurgica o constituie America de Nord,
care realizeaza circa 15% din productia mondiala si care beneficiaza de importante resurse
proprii si traditie industriala deosebita.
Astfel, al treilea producator mondial, este S.U.A. (107,6 mil. t. in 1998), cel mai mare
consumator de produse siderurgice de pe glob.
Cea mai importanta grupare siderurgica se afla in sudul Marilor Lacuri, care
valorifica bogatele minereuri feroase din zona (Colinele Mesabi), si carbunii cocsificabili din
bazinul appalachian. Astfel, principalele centre siderurgice se afla la Chicago, Detroit,
Duluth, Cleveland, Buffalo, Erie si altele, cunoscute si prin constructiile de masini extrem de
diversificate.
A doua mare grupare se afla in bazinul carbonifer Appalachi, prin centrele Pittsburg
(considerat cel mai mare centru siderurgic mondial), Youngstown, Birmingham si Johnstown,
care prelucreaza in fapt resursele de materii prime din zona.
Pe litoralul atlantic s-a conturat a treia grupare siderurgica de tip portuar (beneficiind
de facilitatile de transport pe apa sau terestru al materiilor prime). Astfel, cele mai importante
centre siderurgice se afla in apropierea unor mari orase Morrisville (langa Philadelphia) si
Sparrows Point (Baltimore). Alte centre siderurgice importante sunt localizate pe litoralul
Pacificului, bazate pe unele importuri de materii prime si situate in regiunea urbana San
Francisco, San Jose, Los Angeles-San Diego, la Fontana, sau in regiunea Golfului Mexic, la
Pueblo si in perimetrul orasului New Orleans.
Al doilea producator siderurgic nord-american este Canada (29 mil. t. in 1996), cu o
productie in cresterea anuala, si care se bazeaza pe bogate resurse de materii prime.
Principala concentrare siderurgica se afla in zona Marilor Lacuri, la Hamilton, Toronto, Sault
St. Marie si Sydney.
71
A doua grupare s-a dezvoltat in bazinul fluviului Sfantul Laurentiu, in jurul orasului
Montreal.
Centre siderurgice dispersate se afla si in provinciile British Columbia (regiunea
Vancouver) si Alberta (Edmonton).
in afara acestor mari regiuni siderurgice (care produc 2/3 din productia totala),
mentionam si alte areale, situate in toate continentele dupa cum urmeaza.
in Europa, siderurgia din Polonia in bazinul Silezia (Katowice, Nowa Huta,
Chorzow), R. Ceha (6,4 mii. t. in 1998) si R. Slovaca (Ostrava), cu unele materii prime
provenite din import. Siderurgia fluviatila a Dunarii in Romania (6,3 mil. t. in 1998)
(Tulcea, Galati, Calarasi), Iugoslavia (Semedria), Ungaria (Dunaujvaros) si Austria (Linz).
in sudul Europei: Spania in Tara Bascilor si Asturia pe baza materiilor prime din
zona si din import, Italia - siderurgie portuara (Genova, Napoli: Taranto, Bangoli) si in nord
(la Milano, Terni).
in nordul continentului - in Suedia (5,1 mil. t in anul 1998) in centre importante la:
Domnarvet, Grangesberg, Borlange. Ca nivel de productie intre statele europene mentionam
Italia (27,7 mil. t.) Spania (13,4 mil. t), Polonia (11,1 mil. t), Cehia si Romania (circa 7
mil. t. fiecare), Slovacia (circa 5 mil. t.).
in Asia, cel mai mare producator de oteluri este China - care este de fapt cel mai
mare producator mondial (107,9 mii. t. in 1998), care a cunoscut cel mai inalt ritm de
crestere a productiei de pe glob, numai in 5 ani productia de oteluri a crescut cu peste 30 mil.
t. Principalele concentrari se afla in China de Nord-Est, (Anshan, Fushun, Benxi), Shanghai,
Shanxi, Baotu, Wuhan, Beijing si altele.
India (13,3 mil. t.) are centre siderurgice mari in NE (Bokaro, Bhilai, Rourkela,
Asansol), Coreea de Nord (centrele Kimonak, Chondzin); de asemenea, alte state
producatoare sunt Iran, Turcia, Singapore, Indonezia si altele. Coreea de Sud produce
anual 38 mil. t. devenind un mare producator asiatic, pe baza importurilor masive de materii
prime din Australia si China.
in America de Sud, Brazilia detine intaietate (25,7 mil. t. in anul 1998) datorita
uriaselor rezerve de minereuri. Astfel se detaseaza centrele: Volta Redonda, Belo Horizonte,
Săo Paolo, Tubaro si altele. Se contureaza si alte siderurgii in Mexic (Monterrey) 10,8 mil. t.
in 1998, Venezuela, Columbia si Argentina.
in Africa, cel mai important producator este Africa de Sud (8,2 mil. t. in 1998 cu
centrele Pretoria, Vereeningen); Nigeria (Ajaokuta), Egipt, Algeria si altele.
Australia (8,2 mil. t. in 1998) s-a impus in ultimele decenii si ca un producator
important de otel (Newcastle, Port Kembia si Whyalla) si Noua Zeelanda
(Glenbrook/Aukland). in privinta productiei de laminate, ierarhia este, in general,
asemanatoare cu cea de oteluri, fiind dominata de Japonia (88,9 mil.t.), S.U.A. (57,5 mil.t.),
China (52,2 mil. t.), Germania (33,8 mil.t.) si Rusia (31,8 mil.t.) etc.
? Comertul cu produse siderurgice, utilizari, alte probleme
Comertul mondial cu produse siderurgice/este, cu mult mai redus fata de cel cu
materii prime. Astfel, anual circa 200 mil.t. de otel, fonta, feroaliaje si alte produse de
profil, fac obiectul schimburilor economice internationale. Principalele state exportatoare
sunt: Japonia (cu disponibilitati uneori de circa 35 - 40 mil. t. anual), Germania, Franta,
Belgia, Luxembourg, Federatia Rusa, Ucraina, Polonia, Romania si altele, in timp ce la
import se detaseaza, in primul rand, unele state in curs de dezvoltare, si unele state dezvoltate
(S.U.A. importa anual 20 mil.t.), care datorita unei cereri mari apeleaza si la masive
importuri, in functie de conjunctura economica internationala.
72
Schimburile comerciale realizate au necesitat o infrastructura specifica, curenti de
transport (indeosebi maritimi), porturi specializate, nave de transport.
Produsele siderurgice constituie, ulterior, materii prime pentru industria constructoare
de masini, fapt ce a determinat o integrare complexa in platforme industriale.
Se constata diverse tendinte privind siderurgia mondiala: o restructurare in unele tari
(indeosebi in cele ale fostului bloc comunist european), ritmuri deosebite in alte state (China,
India, Brazilia), sau tendinte de stagnare in statele puternic industrializate.
Tabel nr. 71
Primele 10 companii producatoare de otel (1998)
(mil.t.)
Nr.
crt.
Firma Statul Procutie (mil.t.)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Posco
Nippon Steel
Arbed
LNM
Usinor
British Steel
Thyssen Krupp
Grup Riva
N.K.K.
U.S. Steel
Coreea de Sud
Japonia
Luxemburg
Marea Britanie
Franta
Marea Britanie
Germania
Italia
Japonia
S.U.A.
25,6 mil.t.
24,1 mil.t.
20,3 mil.t.
17,2 mil.t.
16,4 mil.t.
16,3 mil.t.
14,8
13,3
10,5
10,2
Sursa: Images économiques du monde, 2000
in ultimele decenii se constata un fenomen interesant: delocalizarea siderurgiei
clasice in state industrializate de timpuriu. Astfel in vestul Europei (Franta, Belgia,
Germania, Marea Britanie), se observa in mod evident disparitia unor vechi centre
siderurgice si reconversia acestora in activitati profitabile (industrii de varf, de inalta
tehnologie) care se bazeaza pe un consum mic de metal, dar care incorporeaza tehnologii
avansate. O alta tendinta manifestata mai ales dupa prabusirea comunismului, consta in
prabusirea siderurgiei (Romania producea in 1990 circa 14,5 mil. t. otel, in prezent productia
s-a redus la 6,6 mil. t.). Acest lucru determina utilizarea capacitatilor siderurgice doar in
procente modeste, necesitand ample masuri de restructurarea economica.
Una din problemele deosebit de importante, se refera la impactul siderurgiei asupra
mediului, la formele de relief antropic create fie de exploatarile de la suprafata, fie de haldele
de steril, poluarea aerului (in cadrul siderurgiei uzate moral si fizic), sau modificarile
produse in echilibrul mediului ambiant.
2.2. Metalurgia neferoaselor
Metalurgia neferoaselor are o pondere de circa 20% din industria metalurgica
mondiala, foloseste minereuri cu o concentratie mica (sub 5%), cu exceptia bauxitei care
poate ajunge pana la 60%, fapt ce determina tehnologii complexe, consum energetic ridicat
si in consecinta, un pret de cost superior produselor siderurgice. Exista o mare discordanta
intre raspandirea geografica a resurselor de materii prime si regiunile in care se prelucreaza si
mai ales se consuma metalele neferoase.
Metalurgia neferoaselor are o traditie deosebita in istoria omenirii; aurul a fost unul
din primele metale cunoscute si folosite de om, alaturi de cupru si bronz (aliaj). inceputurile
73
metalurgiei neferoase se regasesc in Orientul indepartat (China mil. V-IV i.Chr., India),
Orientul Mijlociu (Mesopotamia, Persia si Fenicia), ori in sudul Europei (Grecia s.a.).
in Europa, mai ales din Evul Mediu, se cunosc exploatari din muntii hercinici ai
Europei Centrale, apoi in America de Sud si Centrala (stravechile civilizatii maya, incasa si
azteca, foloseau aceste metale neferoase in mod deosebit).
in Europa, amintim ca argintul era prelucrat in Germania in anul 100 (d.Chr.), iar
cuprul se exploata in 947 in muntii Harz. in Romania primele exploatari se fac inca din
antichitate, in Muntii Apuseni (aur, argint), iar din 1300 si in muntii vulcanici din estul
Transilvaniei, la Rodna, Cavnic si Baia Sprie.
Diversitatea metalurgiei neferoaselor, determina clasificarea acestora dupa
proprietatile lor fizico-chimice si domeniul de utilizare in:
- metale colorate: cuprul, plumbul, zincul si cositorul;
- metale usoare: aluminiul si magneziul;
- metale pretioase: aurul, argintul si platina;
- metale radioactive: uraniul, radiul, thoriu etc.;
- metale rare: beriliul, cesiul, zirconiu!, cadmiul etc.
2.2.1. Industria metalelor colorate
Cuprul este probabil cel mai vechi metal cunoscut de civilizatia umana (in urma cu
circa 7.000 ani, in Podisul Anatoliei din Asia Mica si in Egipt), atat in stare nativa cat si in
aliaje (bronzuri).
Cuprul are proprietati fizico-chimice deosebite (maleabil, ductil, punctul de topire
este situat intre 1.100-12500 C, bun conducator electric), care determina sa ocupe locul al
doilea dupa aluminiu, in privinta frecventei utilizarii in electrotehnica, constructii de masini,
comunicatii etc. intre anii 2500-2000 i.Chr., patrunde in Europa Centrala (in Boemia) si
Vestica. in Evul Mediu erau vestite minele de cupru din Germania (Rammelsberg si
Mansfeld) si din Anglia (Cornwale). La inceputul sec. al XIX-lea, Spania era principalul stat
producator de pe glob (zacamantul Rio Tinto).
Cuprul se gaseste in natura in numeroase combinatii (in peste 165 de minerale), care
se grupeaza in zacaminte native, sulfuri, sulfosaruri, oxizi, carbonati, sulfati, silicati si
cloruri. Cele mai frecvente minerale sunt: cuprul nativ - 100%, cuprul � asociat cu cupritul
(Cu2O), malachitul si calcozina. A doua grupa este alcatuita din malahit, azurit, crisocol si
atakamit (CuFeS2), calcozina (Cu2S), tetraedrit (Cu3SbS3) si enargit (Cu3AgS4).
Calcopirita apare fie in zacaminte magmatice, fie asociata cu pirita, blenda, galena si
pirotina in zacaminte de origine hidrotermala.
Principalele tipuri genetice de zacaminte sunt:
FIGURA 31
? zacaminte hidrotermale sunt cele mai raspandite si constituie principala sursa de
cupru, formata din calcopirita, pirita, calcozina. Sunt cunoscute zacamintele hidrotermale
din America de Sud, mai ales din Chile (la El Teniente, unde se afla cea mai mare mina de
cupru din lume) si din Norvegia.
? zacamintele de metasomatism de contact in care apare calcopirita, bornitul asociat
cu pirotina, pirita s.a.
Sunt citate zacamintele din: Ural (Turinsk), S.U.A. (Arizona), Mexic, iar in Romania
zacamintele din Banat (Moldova Noua).
Alte tipuri de zacaminte: lichid magmatice, filoniene, porfirice si mai rar sedimentare.
74
Rezervele mondiale de cupru sunt estimate la circa 340 mil.t. (continut metal),
raspandite neuniform; astfel, circa o treime se afla in America Latina, cu remarcabile
concentrari in Chile (El Teniente, Chuquicamata), Argentina, Peru, Mexic si Panama. in
America anglosaxona sunt concentrate 25% din rezervele lumii, in S.U.A. (Montana,
Arizona, Utah, New Mexico) si in Canada (British Columbia, Manitoba, Ontario).
Africa detine 17% din rezerve, in vestita centura Copper Belt (din R. D. Congo pana
in Zambia, o lungime de 400 km si o latime pana la 15 km), apoi in Mauritania, Maroc,
Africa de Sud.
Tabel nr. 72
Principalele state care detin rezerve de cupru si mari producatoare
(mil.t./1999)
Nr.
crt.
Statul Rezerve
(mil.t.)
% din rezervele
mondiale
1
2
3
4
5
Chile
S.U.A.
Polonia
Rusia
Indonezia
88 mil.t.
45 mil.t.
20 mil.t.
20 mil.t.
19 mil.t.
25,9 %
13,2 %
5,9 %
5,9 %
5,6 %
Total 192 56,5%
Total mondial 340 100%
Sursa: Quid, 2001
in spatiul economic fost sovietic, se concentreaza circa 12% din rezervele mondiale,
indeosebi in Federatia Rusa (Ural si Baikal) si Kazahstan. in Asia rezerve importante se
afla in Iran, Filipine si India, iar in Europa principalele rezerve sunt in Iugoslavia
(Trepka), Bulgaria (Rudozen) si Polonia (Lublin). in sfarsit tabloul principalelor resurse
trebuie completat cu rezervele de cupru din Australia si Papua Noua - Guinee.
Productia de minereu de cupru este de circa 12,6 mil. t./an in anul 1999 (continut de
metal) si este dominata de Chile (4,4 mil.t in 1999), S.U.A. (1,6 mil.t in 1999), Federatia
Rusa, Canada, Zambia, Peru si Zair, iar in productia de cupru rafinat domina SUA,
Canada, Germania si Japonia, care sunt in acelasi timp importanti consumatori industriali.
Principalele exploatari de cupru de pe glob se realizeaza din Cooper Belt (intre
Zambia si Congo, cu exploatari la suprafata), din muntii Anzi indeosebi din Chile (cel mai
mare exportator mondial, din centrele El Teniente, El Salvador si Chuquicamata) si Peru
(zacamantul de la Toquepala).
Tabel nr. 73
Primii cinci producatori de minereu de cupru (mil.t./1999)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mil.t.)
% din productia
mondiala
1
2
3
4
5
Chile
S.U.A.
Indonezia
Australia
Canada
4.360,0 mil.t.
1.660,0 mil.t.
765,0 mil.t.
730,0 mil.t.
630,0 mil.t.
34,6 %
13,2 %
6,0 %
5,8 %
5,0 %
75
Total 8.145,0 64,6%
Total mondial 12.600,0 100%
Sursa: Quid, 2001
in S.U.A., cele mai mari exploatari se afla in Utah (Bingham Canyon), Montana
(Butte), Arizona (Morenci), iar in Canada cel mai mare zacamant in exploatare se afla in
statul Ontario (Copper Cliff). in Federatia Rusa cele mai importante exploatari se
efectueaza din muntii Ural (Turinsk), din zona lacului Baikal si din alte regiuni ale Asiei
Centrale. in acest spatiu amintim zacamantul de la Kounrad (din Kazahstan situat la nord de
lacul Balhas) si in Caucaz (in Armenia).
Plumbul si zincul, de regula, se gasesc in comun, de unde si extragerea si prelucrarea
lor impreuna.
Plumbul este cunoscut din vechime (in Egiptul antic era folosit in diferite scopuri in
urma cu circa 4000 de ani), apoi in timpul Imperiului Roman (unde in minele de la Cartagena
lucrau 40.000 de oameni - sec. II i.Chr.), sau in China antica, unde primele litere de tipar au
fost realizate dintr-un aliaj de plumb si aur in anul 385 la Gu-Khung. Plumbul este un metal
moale, ductil, se topeste la 3270 C si se aliaza usor cu alte metale.
Plumbul se intalneste cel mai frecvent in galena (PbS), in zacamintele hidrotermale
sub forma de filoane tipice, dar si in zacaminte de metasomatism de contact si sedimentare.
Rezervele mondiale de plumb sunt estimate la circa 300 mil.t. (continut metal)
din care circa o treime se afla in S.U.A., in Federatia Rusa (14%), Australia (11%) si in
Canada (10%). Productia anuala de plumb este de circa 5 mil.t. si se realizeaza in principal
dintr-un numar restrans de state. Pe primele locuri (cu circa 0,5 mil.t. fiecare) se afla S.U.A.
(in nordul Muntilor Stancosi si in Muntii Appalachi) si Rusia (din Transbaikalia, Muntii
Sihote-Alin, Muntii Altai). in ordinea productiei mentionam Australia (Broken Hill),
Canada (Sullivan si Pine Point), Peru (Cerro de Pasco), China s.a. Cu productii mai mici se
inscriu si alte state: Zair, Zambia, Maroc, Polonia, Iugoslavia si Romania.
Zincul - se gaseste fie separat in blenda (ZnS), fie in comun cu plumbul in aceleasi
tipuri de zacaminte polimetalice. Rezervele mondiale de zinc sunt evaluate la circa 450
mil. t, raspandite in Canada (20% in statul British Columbia la Kimberley), in S.U.A. (in
statele Montana si Utah), in Rusia (muntii Altai si muntii Sihote Alin), cat si in Australia,
Japonia, Mexic, Peru, Spania si Polonia. Productia mondiala de zinc depaseste productia de
plumb, este de circa 5 mii. t., dominata de China (1,6 mil. t. in 1999), Canada (0,7 mil. t.),
Rusia, Australia, S.U.A., Peru, Japonia si Mexic.
Tabel nr. 74
Primii cinci producatori mondiali de minereuri de zinc (mil.t./1999)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mil.t.)
% din productia
mondiala
1
2
3
4
5
China
Canada
Japonia
Coreea de Sud
Spania
1.695,0 mil.t.
776,0 mil.t.
633,0 mil.t.
430,0 mil.t.
385,0 mil.t.
20,2 %
9,2 %
7,6 %
5,1 %
4,6 %
Total 3.919 46,7%
Total mondial 8.369,0 100%
Sursa: Quid, 2001
76
Prelucrarea acestor metale necesita tehnologii complexe, consum ridicat de
electricitate, fapt ce determina localizarea acestei subramuri in statele dezvoltate, in
apropierea unor hidrocentrale (ca de pilda uzinele Trail din Canada si Great Falls din S.U.A).
Se constata, schimburi comerciale, pe de o parte de minereuri dinspre statele in curs de
dezvoltare spre cele dezvoltate, iar de plumb si zinc rafinat, de regula in sens invers. Aceste
metale au o multime de intrebuintari in constructiile de masini, in chimie, siderurgie, pana la
medicina.
Cositorul (staniul) - este de asemenea un metal cunoscut inca din antichitate, de
peste 5000 de ani, si citat in Historia naturalis, de Plinius cel Batran, sub denumirea de
plumbum album. De fapt, inca din antichitate acest metal era cunoscut fie sub denumirea de
cossitoros data de greci, sau de stannum de catre romani.
in aliaj cu cuprul rezulta bronzul, care a facut epoca in istoria umanitatii. Staniul se
gaseste in natura in diferiti compusi, cel mai cunoscut fiind casiteriul (Sn02), intalnit
indeosebi in zacamintele hidrotermale. Mentionam faptul ca staniul se afla in circa 20
minerale (oxizi, sulfuri, sulfosaruri), dar cu importanta economica alaturi de casiterit,
mentionam stanin, teallit, cylindrit si franckeit (unde concentratia este diversa, in medie 27-
30% Sn).
Staniul este un metal alb-argintiu, foarte ductil, se poate lamina in foi subtiri, stabil
din punct de vedere chimic la temperatura obisnuita.
Rezervele mondiale de staniu sunt estimate la circa 20 mil. t., (continut de metal),
concentrate in Asia, in Indonezia (24%), China (15%), Thailanda (12%), Malayesia (8%) si
Birmania (5%).
Alte rezerve importante se afla in Bolivia, Brazilia, Nigeria si Marea Britanie.
Productia anuala de cositor este de circa 250.000 t. Principalii producatori de cositor:
Malayesia (Kinta), Rusia (Transbaikalia, Iakutia), Indonezia (Bangka si Belitung);
Thailanda (Ko Phuket), China si Singapore. in America de Sud: in Bolivia (Colquiri
Caracoles), Brazilia (Rondonia), in Australia (cordiliera est-australiana) si Africa (Nigeria,
Zair, Africa de Sud si Ruanda).
2.2.2. Industria metalelor usoare
Aluminiul este unul dintre cele mai raspandite, elemente din scoarta terestra,
combinatiile lui ocupa o treime din rocile Terrei, de la cele mai splendide creatii ale lumii
minerale - rubinul, safirul, topazul - pana la cele mai banale roci, ca de pilda argilele. Dar
aluminiul, in ciuda exceptionalei sale raspandiri in scoarta terestra (7,4%), a fost extras din
bauxita pentru prima oara in anul 1827 (izolat de mai multi chimisti germani Fr. Wöhler, H.
Cröerstedt si ulterior de H. Deville care ii daduse numele inainte de a-l fi descoperit).
Aluminiul este un metal extrem de util datorita calitatilor sale: ductil, maleabil,
greutate specifica mica (2,7%), rezistenta la tensiune, bun conducator de caldura si
electricitate.
Cel mai raspandit minereu de aluminiu este bauxita, un amestec de hidroxizi de
aluminiu cu oxizi si hidroxizi de fier, cu silicati de aluminiu hidratati, silice coloidala, oxizi
de titan si cu apa.
Bauxita folosita in metalurgia aluminiului, pentru a fi rentabila economic, trebuie sa
contina peste 45% Al2O3. Cele mai raspandite minerale care contin aluminiu sunt:
- corindon (Al2 O3) - peste 99% Al2O3
- diaspor si boehmit (Al2 O3 x H2O) - peste 85% Al2 O3
- gibbsit sau hidrargilit (Al2 O3 x 3H2O) - peste 65% Al2 O3
- alunit KAl3 (S04)2(OH)6 - peste 37% Al2 O3
77
Statele deficitare in bauxita, folosesc ca minereu de aluminiu sienitele nefelinice
(Rusia), leucit (Italia), alunitul si unele varietati de argile (SUA, Germania). Principalele
tipuri de zacaminte din care se extrage aluminiul sunt urmatoarele:
- zacamintele reziduale (autohtone) - formate prin alterarea lateritica a rocilor
eruptive alcaline, se prezinta sub forma de cuiburi, insotite de argile reziduale. Asemenea
zacaminte sunt in India, Brazilia, S.U.A.
- zacamintele sedimentare (allohtone) - cu raspandire deosebita si importanta
economica. Formarea zacamintelor a avut loc prin transportul materialului lateritic aluminos,
acumulandu-se in straturi de mari dimensiuni (Rusia-Ural, Grecia, Franta, Romania etc.).
Rezervele mondiale de bauxita sunt apreciate de specialisti la circa 30 miliarde t.
(cu un continut de circa 7 mild.t. aluminiu), suficiente la consumul actual pentru circa 400 de
ani.
Deoarece bauxita s-a format pe roci calcaroase si roci silicatice intr-un climat
intertropical arid, repartitia acestei materii prime este cuprinsa pana la 40% L.N. si S, in timp
ce regiuni importante din nordul dezvoltat, sunt deficitare fata de aceste resurse naturale.
Astfel circa 40% din rezerve se afla in Africa de Vest (Guineea, Camerun, Ghana,
Mali, Sierra Leone), in America Latina (25% din rezerve, in regiunea Caraibelor - Jamaica
si in America de Sud: Guyana, Surinam si Brazilia), Australia (circa 20% din rezervele
mondiale), Asia de Sud si de Est (circa 10% in India, Indonezia si China). Rezervele cele
mai mari in ordinea marimii este urmatoarea: Guineea, Australia, Brazilia, Jamaica si
Guyana.
Productia mondiala de bauxita este de circa 126 mil. t. anual (1999).
Tabel nr. 75
Principalii producatzori de bauxita
(mil.t./1999)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mil.t.)
% din productia
mondiala
1
2
3
4
5
Australia
Giuneea
Jamaica
Brazilia
China
44.700,0 mil.t.
19.250,0 mil.t.
12.646,4 mil.t.
11.704,7 mil.t.
9.000,1 mil.t.
35,3 %
15,2 %
10,0 %
9,2 %
7,1 %
Total 97.300,1 76,8
Total mondial 126.757,8 100%
Sursa: Images économiques du monde, 2000
Cel mai mare producator de bauxita este Australia (44,7 mil. t. in 1999) (circa o
treime din productia mondiala), din zacamintele situate in peninsula York - la Weipa, se afla
de fapt cel mai bogat zacamant de pe glob. De asemenea, importante zacaminte se afla in
Australia de Vest la Darling Range.
in Africa de Vest se afla a doua mare producatoare de bauxita, Guineea (circa 19 mil.
t. anual, in zacamintele Tougué, Boké si Kindia), Camerun (zacamantul Martap), Mali,
Ghana si Sierra Leone.
FIGURA 32
78
America Latina realizeaza circa o patrime din productia mondiala, in Jamaica (12,6
mil. t. in 1999), Brazilia (11,7 mil.t. in 1995) (podisul Guyanelor), Surinam si Guyana. Alte
exploatari importante de bauxita se mai realizeaza din Federatia Rusa (zacamantul
Boksitogorsk de langa Sankt Petersburg si in Uralul de Nord, zacamantul Tihvinsk), China
(provincia Yunan) si Malayesia. in Europa sunt cunoscute exploatarile de bauxita din
peninsula Balcanica (Grecia, Croatia, Serbia), dar si din alte tari (Franta, Romania, Ungaria
s.a.)
Productia mondiala anuala de aluminiu este de circa 23 mil. t., fiind dominata net de
statele dezvoltate, datorita consumului energetic ridicat, tehnologiilor pretentioase si
consumului ridicat de energie electrica.
Tabel nr. 76
Primii 5 producatori mondiali de aluminiu
(mil.t./1998)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mil.t.)
% din productia
mondiala
1
2
3
4
5
S.U.A.
Rusia
China
Canada
Australia
3.712,7 mil.t.
3.004,7 mil.t.
2.418,5 mil.t.
2.374,1 mil.t.
1.620,0 mil.t.
16,4 %
13,2 %
10,7 %
10,5 %
7,2 %
Total 13.136,2 57,9
Total mondial 22.705,6 100%
Sursa: Images économiques du monde, 2000
Cele mai importante state producatoare de aluminiu sunt: S.U.A. (3,7 mii. t. in 1999,
cu importante uzine la Knoxville, Glaveston, Baltimore), Rusia (3 mil. t.), China (2,4 mil.
t.), Canada (2,3 mil. t.), Australia (1,6 mil. t.), Brazilia (1,1 mil. t.) si Germania (0,9 mil.
t.). Localizarea industriei aluminiului este determinata fie de apropierea surselor energetice
(in apropierea hidrocentralelor ca de pilda in S.U.A. pe valea Tennesse, Columbia, in Europa
alpina in Franta, Italia sau Germania, in Rusia la Volgograd, Irkutsk si Bratsk etc.), fie de
importul de bauxita si amplasarea uzinelor in regiuni litorale (ca de pilda Sakaide in Japonia,
Vlissingen in Olanda sau Chalmette in S.U.A). Se remarca pe de o parte un comert mondial
cu bauxita dinspre Australia, Guineea, Jamaica, Surinam, India s.a. spre statele dezvoltate,
dar si un comert cu aluminiu in sens invers.
Magneziul este un element raspandit in scoarta terestra (circa 1,9%) in cloruri,
carbonati, sulfati si silicati. in mod frecvent, magneziul se afla in zacamintele de magnezit si
leucolit, cat si in sarurile dizolvate in apa oceanului planetar. Este cel mai usor dintre metale
(greutatea specifica 1,74) si se utilizeaza in aliaje cu aluminiul, indeosebi in industria
autoturismelor, aeronautica si in alte domenii.
Productia mondiala de magneziu este modesta (circa 300.000 t) si este dominata de
S.U.A., Japonia, Rusia si Norvegia.
Importante zacaminte de magneziu se afla in Austria (Vetsch si Radentheiu in
dolomite), Rusia (in muntii Urali, tot in dolomite), S.U.A. (California, in serpentine) si
China (Manciuria, in dolomite). in Romania se cunosc zacamintele de dolomite si serpentine
din muntii Banatului.
2.2.3. Industria metalelor pretioase
79
Aurul, acest rege al lumii minerale, raspandit in natura in special sub forma de aur
nativ, este cel mai maleabil si ductil dintre metale si a fascinat umanitatea de la descoperirea
sa, inca din neolitic, de unde si celebrul adagiu antic, auri sacra fames (foamea sfanta dupa
aur), mai ales cand acesta devine etalon monetar in secolul VII i.Chr.
Istoricii amintesc despre cele mai vechi exploatari aurifere in Africa (Sudan, Egipt) in
Extremul Orient (China) si apoi Orientul Mijlociu si Apropiat, si ulterior in Europa.
Aurul este foarte putin raspandit, atat in scoarta terestra, cat si in apa Oceanului
Plantar. Mineralele de aur sunt putin numeroase, deoarece el apare frecvent nativ, mai rar in
telururi, seleniuri si sporadic combinat cu stibiu si cu bismut.
Cele mai raspandite combinatii aurifere sunt:
- aur nativ (Au); Cu (74-99,9%), Au (2-14%), Ag (5-20%);
- electrum (Au, Ag); Cu (73.5%), Au (20,4%), Ag
- silvanit (Au, Ag); Cu (24,1 - 29,8%), Au (9,1-13,4%), Ag;
- petzit (Ag3Au,Te2); Cu (19-25,4%), Au (41,3-45,3%), Ag
la care se mai adauga calaverit (AuAgTe2), magyagit (Pb5AuTeSb4) si maldonit (Au2Bi). in
legatura cu continutul de metal, in zacamintele primare aurul este de cel putin 3g/t, in
aluviuni 0,lg/t, iar in cazul zacamintelor mai mari pana la 2g/t.
Tipuri de zacaminte principale care contin aurul sunt:
- zacaminte de metasomatism de contact (raspandire limitata, in sulfuri, inclusiv in
unele structuri din muntii Banatului);
- zacaminte hidrotermale, cele mai raspandite zacaminte aurifere de pe glob,
indeosebi sub forma de filoane. Cele mai cunoscute zacaminte fiind in Rusia (muntii Urali),
in Brazilia (Morro Velo), Canada (Ontario), India (Kolar), Australia (Kalgoorlie), S.U.A.
(Mother Lode, Colorado).
- zacamintele aluvionare, desi putin raspandite acopera circa 20% din productia
mondiala. Asemenea exploatari se fac din Rusia (Amur), S.U.A. (California, Alaska),
Brazilia (Minas Gerais), Ghana s.a.
- zacamintele metamorfozate, au cea mai mare importanta economica, acopera circa
50% din productia de aur a lumii. Sunt cunoscute marile zacaminte din Africa de Sud
(Witwatersand), valorificate atat pentru aur cat si pentru uraniu, sau cuartitele feruginoase
aurifere din Brazilia (Minas Gerais).
Productia mondiala anuala de aur este de circa 1800 t si se realizeaza indeosebi de
catre unele state africane. Astfel, cel mai mare producator mondial este Africa de Sud (circa
600t anual), in exploatarile din Transvaal (gigantul zacamant de la Witwatersrand), cat si la
Welcom si Kerksdorp, acest stat fiind cel mai mare exportator de aur de pe glob.
Se remarca, de asemenea, prin productii ridicate Zimbabwe (zacamantul Bulawayo),
Ghana, Congo, Sierra Leone si Guineea.
Pe locul doi la productia mondiala de aur se afla Rusia (in Siberia Centrala si de Est,
in bazinele fluviilor Lena si Kolama, in Transbaikalia) si statele musulmane: Uzbekistan si
Kazahstan (impreuna, aceste state produc anual circa 300 t aur).
Al treilea producator de aur de pe glob sunt S.U.A. (aproape 300 t anual) cu
importante exploatari in Dakota de Sud (in muntii Black Hills), in Utah (zona Marelui Lac
Sarat), in Alaska si California.
in afara acestor mari producatori evidentiem Australia (care a dominat mult timp
productia mondiala de aur), cu importante exploatari in Australia de Vest (Kalgoorlie), in
Queensland si New South Wales.
in arealul apropiat mentionam Papua-Noua Guinee (zacamantul din insula
Bougainville). Canada detine, de asemenea, un rol important in productia de aur (23 t anual),
80
datorita exploatarilor din scutul canadian de la Thunder Bay si South Porcupine in Ontario,
dar si din provinciile Quebec si Manitoba.
in sfarsit in productia de aur se mai remarca unele state asiatice Japonia (exploatari in
insulele Hokaido si Honshu), Filipine (insula Luzon), India (Kolan-Mtsore).
in Europa, productii mai mari inregistreaza Germania (10 t. anual), Suedia, Franta
si Romania, iar din America Latina se detaseaza Mexic, Peru si Nicaragua.
Pietele cele mai importante pentru aur se afla la Londra, Zürich, Dubay, Al Kuwait,
Singapore si Hong Kong; cel mai mare exportator este Africa de Sud, iar importator S.U.A.
Din productia anuala 70% se tezaurizeaza in banci, 20% in industrie iar 10% in bijuterii.
Argintul, cel mai alb dintre metale si cel mai stralucitor (cand nu este oxidat),
prezinta o maleabilitate si ductibilitate mai redusa ca aurul, dar primul loc in ceea ce priveste
conductibilitatea termica si electrica. Are utilizari diverse, de la monetarie, aliaje, electronica
si electrotehnica, pana la medicina sau chimie.
Argintul este mult mai raspandit decat aurul, se gaseste in 50 de minerale, dintre cele
mai cunoscute mentionam:
- argintul nativ (Ag) - Cu 100%), Ag;
- argentit (Ag2S) - Cu (87,1%);
- proustit (Ag3AsS3) - Cu (65,4%);
- pirargirit (Ag3SbS3) - Cu (59,9%)
- pearceit, polibazit, stefanit, miargirit sau tetraedit.
in general, argintul se exploateaza in comun, alaturi de alte metale (Pb, Zn, Cu).
Tipurile genetice de zacaminte cele mai cunoscute sunt de origine hidrotermala asociate cu
vulcanismul tertiar.
Uneori, argintul este intalnit sub forma de filoane (Ontario - Canada), Nevada �
S.U.A., Potosi - Bolivia, Fresnillo - Mexic. Alteori argintul este extras din zacamintele de Pb
si Zn (Freiburg - Germania, Idaho � S.U.A., Santa Eulalia - Mexic, muntii Oas - Tibles in
Romania).
Rezervele mondiale de argint sunt apreciate la circa 900.000 t. Cele mai importante
rezerve se afla in sistemul Cordilierei americane, in Mexic (Hidalgo, Fresnillo, Zacatecas si
Guanajuato), in S.U.A. (Muntii Stancosi, la Coeur d'Alene), Canada (Mayo) si in Peru
(Cerro de Pasco, Iunin). Alte rezerve importante sunt cantonate in Federatia Rusa (in muntii
Altai), in Australia (in statul New South Wales la Broken Hill) si Germania (in muntii
Harz).
Productia mondiala de argint este estimata la circa 14.000 t. anual si este realizata in
principal in Mexic (2500 t.), Rusia (1600 t), Canada, S.U.A. (circa 1200 t.), Peru, Chile,
Bolivia, Australia, Japonia, s.a. in Romania, argintul se exploateaza impreuna cu alte
neferoase din Apuseni, muntii Banatului si muntii vulcanici Oas - Tibles din Carpatii
Orientali.
Platina este un metal extrem de rar, descoperit in 1835 in Columbia, numit si argint
mic, alaturi de alte metale cu care formeaza aliaje naturale: osmiu, iridiu, paladiu, rhodiu si
rutheniu.
Rezervele de platina sunt foarte mici (circa 9000 t.), principalele minerale care
includ si platina sunt: polixen, iridiu osmic, newianskit, platino-paladiu, sperrylit si
cooperit. Continutul minim al minereului exploatabil, este de 2-5 g/t pentru zacamintele
primare si pana la 0,5g/t in aluviuni.
Tipurile genetice de zacaminte sunt de origine lichid-magmatica (Urali, Transvaal),
hidrotermale (Indonezia) si aluviuni (Alaska, Columbia si Urali).
Cele mai importante exploatari se realizeaza din Federatia Rusa (peninsula Kola,
muntii Urali), Africa de Sud (Rustenburg in provincia Transvaal), Canada (Sudbury),
S.U.A. (Alaska), Columbia (Atrato) si Australia.
81
Anual se produc intre 90-100 t., care se utilizeaza in diverse scopuri.
2.2.4. Industria metalelor radioactive (energetice) si rare
Uraniul - a fost descoperit in anul 1789 de M. Klaproth si separat ca UO2, pe care l-a
considerat ca element nou, iar abia in anul 1941 el a fost obtinut ca metal pur de catre
fizicianul Peligo. De regula uraniul se afla impreuna cu radiul. Dupa cel de-al doilea razboi
mondial, in urma cercetarilor intreprinse s-a constatat ca uraniul este considerat o importanta
sursa de energie.
Uraniul se gaseste in scoarta terestra in cantitati foarte mici, fiind strans asociat cu
rocile granitice, dar si in roci sedimentare (sisturi, carbuni). Uraniul se afla in peste 100 de
minerale din care cele mai cunoscute sunt: uraninit, pechblenda, brannerit, samarskit,
fergusonit, davidit si altele.
Tipurile genetice de zacaminte sunt de origine hipo si mezotermale si se gasesc in
Canada, Australia, Zair, Franta, Cehia, S.U.A. Alteori uraniul se afla in formatiuni de sisturi
silicioase si carbunoase (in statele scandinave), sau in zacamintele metamorfozate (Africa de
Sud, Canada).
in mod obisnuit, se exploateaza zacaminte pana la 0,5% UO2, dar in cazul rezervelor
mari se ajunge pana la 0,05%.
Rezervele sigure de uraniu sunt estimate la l,85mil.t, iar cele probabile ajung la 3,3
mil. t., desi nu toate statele comunica aceste date deoarece este considerat un minereu
strategic.
Principalele rezerve sunt cantonate in S.U.A. (28,8%), Australia (15%), Africa de
Sud (13,5%), Canada (11,5%), Nigeria, Gabon, Namibia, Brazilia, Franta s.a.
Tabel nr. 77
Primii cinci producatori mondiali de uraniu
(mii.t./1999)
minereuri
Nr.
crt.
Statul Productia
(mii.t.)
% din productia
mondiala
1
2
3
4
5
Canada
Australia
Niger
Namibia
Rusia
8,5
6,4
2,9
2,9
2,6
24,9
18,7
8,5
8,5
7,6
Total 23,3 68,2%
Total mondial 34,2 100%
Sursa: Quid, 2001
in prezent, importante exploatari se realizeaza in S.U.A. (in Cordiliera americana si
podisurile inalte de la White Canyon, Lisbon Valley, Black Hills), Rusia (Urali,
Transbaikalia), Canada (Lacul Ursilor, Lacul Athabaska), Africa de Sud (Witwatersrand),
Australia (Rum Jungle, Radium Hill), China (Sinkiahg) si Cehia (Iachimov).
Uraniul este utilizat in energetica, tehnologia militara, medicina si in alte domenii.
Din aceeasi grupa mai fac parte radiu, thoriu si phetoniu, cu utilizari asemanatoare
uraniului.
Metalele rare se gasesc in cantitati mici in scoarta terestra si sunt utilizate in special,
in electrotehnica la reactoarele nucleare, constructii aerospatiale, etc.
82
Mercurul - este un metal lichid, prezent in cinabru, iar uneori se intalneste si in stare
nativa. Este slab volatil si formeaza aliaje cu unele metale, numite amalgame. Este folosit la
separarea aurului si argintului, in medicina, la fabricarea termometrelor si barometrelor.
Mercurul este cunoscut, inca din antichitate in Spania, iar cinabrul (HgS), este intalnit
mai ales in zacaminte de origine hidrotermala.
Spania, cu o productie de 887 t., este cel mai mare producator din lume de mercur.
Principalele centre de extractie, unele in cariera, se gasesc in Castilia, zona La Mancha.
Productii insemnate realizeaza si Italia (Monte Acoriata din Toscana), Iugoslavia,
Rusia, statele din Caucaz, China, Turcia, Tunisia, Mexic, S.U.A., Peru, Chile, Columbia,
Canada si Cehia.
Cadmiul este un metal alb-argintiu ce se gaseste in minereurile de zinc. Este folosit
la obtinerea de aliaje rezistente la coroziune ca absorbant de neutroni in reactoarele nucleare
si la prepararea culorilor. Principalele tari producatoare sunt: S.U.A., Rusia, Canada, Japonia
si Spania.
Beriliul este un metal de culoare alb/cenusie si confera aliajelor rezistenta, duritate si
stabilitate fata de agentii fizico-chimici.
Statele producatoare sunt: Brazilia, Argentina, R. D. Congo, Mozambic, Uganda,
S.U.A. si Rusia.
Alte metale rare: zirconiu, cesiu, seleniu si bismut, au proprietati relativ
asemanatoare si se gasesc in cantitati mici, iar productia oscileaza de la cateva tone, la 3000-
4000 t./an.
2.3. Industria de echipament
incepand cu anii '90, a inceput sa se incetateneasca si in Romania, terminologia
franceza de industrie de echipament, pentru constructiile de masini. Adoptarea acesteia se
dovedeste mult mai cuprinzatoare si sugestiva.
inceputurile acestei industrii coincide cu aparitia revolutiei industriale (ultima parte
a secolului XVII-lea si prima parte a secolului al XVIII-lea) din Europa Occidentala si
America de Nord. in mod firesc revolutia industriala s-a desfasurat in etape diferite pe tari si
continente. Mai multi factori au generat revolutia industriala: progresul tehnic si stiintific,
marile descoperiri geografice si largirea orizontului cunoasterii umane, dar si descoperirea
de noi resurse de materii prime si de forta de munca, evolutia numerica a populatiei,
urbanizarea, dezvoltarea mijloacelor si cailor de comunicatii etc. in acest context deosebit de
complex inca de la finele secolului al XIX-lea si inceputurile secolului al XX-lea asistam Ia
inceputul globalizarii economiei si in mod deosebit a industriei de echipament.
Al doilea val - cum o definea A. Toffer revolutia industriala clasica -, a insemnat
trecerea de la economia agricola a primului val, care a inceput, practic, in urma cu aproape 10
milenii, la un nou tip de economie a cosului de fum, a muncitorilor industriali si a pietei unice
mondiale.
Daca in prezent statele dezvoltate au depasit stadiul revolutiei industriale, aflandu-se
in etapa de dezvoltare postindustriala economic (informationala), majoritatea statelor lumii se
afla in acest stadiu de dezvoltare economica; mai mult revolutia industriala a inceput in unele
state tarziu, practic dupa cel de-al doilea razboi mondial
in cadrul revolutiei industriale, industria de echipament are un rol esential. in statele
dezvoltate industria de echipament participa cu o pondere apreciabila in volumul productiei
industriale; astfel in Japonia ponderea industriei de echipamente este de 45%, in Marea
Britanie 38%, in Germania 37% sau 36% in S.U.A.
in localizarea geografica a acestei ramuri economice contribuie urmatorii factori:
aprovizionarea cu materii prime si surse de energie (fapt ce determina aparitia unor
83
platforme industriale complementare in jurul centrelor siderurgice), caile de comunicatii (de
unde putem exemplifica localizarea in noduri rutiere si feroviare, in porturi etc.), rolul fortei
de munca specializate (implicit importanta institutelor de cercetari si a universitatilor),
schimburile comerciale interne si internationale s.a.
in structura industriei de echipamente coexista subramuri traditionale (utilaje
industriale, mijloace de transport), alaturi de ramuri moderne (electrotehnica, electronica,
tehnica de calcul, industria aerospatiala etc.)
2.3.1. Subramurile industriei de echipamente
? Industria utilajelor industriale asigura dezvoltarea si dotarea tuturor ramurilor
industriale (utilaj extractiv pentru industria miniera, petroliera si gazeifera, siderurgie,
energetica, chimie etc., pana la industria textila si alimentara). in acelasi timp, aceasta
subramura doteaza si industria masinilor unelte (strunguri, freze, raboteze), asigura
echipamente pentru constructii sau pentru porturi si hale industriale.
Este considerata o subramura industriala de mare tonaj (mare consumatoare de
metal), fapt ce explica dezvoltarea acesteia fie in jurul centrelor siderurgice traditionale, fie in
vechile regiuni industriale in unele tari. Desigur, la nivel mondial sau regional s-au conturat
deja specializari si concentrari ale industriei de utilaje industriale, pe grupe de tari (S.U.A.,
Europa de Vest, Japonia, Rusia etc.) sau pe tipuri de utilaje.
Astfel, in repartitia geografica a industriei de utilaje agricole se detaseaza rolul
deosebit al unor state dezvoltate, atat prin ponderea care o ocupa cat si prin performantele
tehnice si rolul dominant in comertul mondial cu aceste produse.
in S.U.A. industria de utilaje industriale se concentreaza in sudul Marilor Lacuri
(Chicago, Detroit, Cleveland, Buffalo), in regiunea Boswash (Boston, Philadelphia,
Baltimore) sau in mari centre industriale (Cincinnati, Albany, New Haven s.a.) si se remarca
prin inaltele performante tehnice.
in Europa Occidentala se detaseaza in mod deosebit Germania, prin vechea traditie
in industria utilajelor situata in bazinul Ruhr (Duisburg, Essen, Dusseldorf, Wüppertal,
Dortmund), pe valea Rhinului (Köln, dar si in amonte la Mainz, Mannheim) sau in porturile
nordice (Hamburg, Bremen, Lübeck), cu specializari in fabricarea masinilor unelte, utilaje
miniere, energetice sau pentru forajul submarin. in Franta industria de echipamente s-a
dezvoltat in bazinul parizian, in nord-vestul tarii pe axa Lille-Saint Quentin, sau in gruparea
industriala Lyon-Saint Etienne, cu specializari pentru utilaje necesare in industria miniera,
siderurgie si energetica.
in Marea Britanie industria de utilaje are cele mai indelungate traditii din Europa,
indeosebi in siderurgie si sunt importante gruparile industriale din jurul marilor orase:
Birmingham, Manchester, Newcastle sau Glasgow. in acelasi timp industria de echipamente
este bine reprezentata in Italia mai ales in Piemont, Liguria si Lombardia (Torino, Milano,
Genova, Bologna s.a.), in Belgia (Namur, Bruxelles), Suedia (Göteborg, Stockholm) si in
alte tari.
Un loc important il ocupa, de asemenea, Japonia specializata mai ales in industria
robotilor industriali (circa 75% din productia mondiala); astfel, mentionam importantele
grupari industriale Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, Kitakyushu s.a. Din categoria statelor in
curs de dezvoltare mentionam in primul rand Federatia Rusa, care are o puternica industrie
de profil cu unele specializari in regiunea muntilor Ural (Ecaterinburg, Celeabinsk, Perm,
Omsk, Magnitogorsk), in regiunea periurbana a Moscovei (Tula, Kaluga, Tver, Vladimir,
Orechovo - Zujero), si Sankt Petersburg (Kolpino Gatcina, Viborg). Recent aceasta industrie
isi face simtita prezenta si in Siberia de Vest, sau in unele centre din Extremul Orient rusesc
(Vladivostok). in Ucraina industria de echipamente s-a concentrat la Kiev, Harkov, Donetk
84
si imprejurimi, (Dnepropetrovsk), cu specializari indeosebi in utilaje pentru industria miniera,
siderurgie si energetica. in Europa Centrala, industria de echipamente este reprezentata de
Polonia (Krakovia, Wroclaw, Lódz, Walbrzych), Cehia (Praga, Brno, Ostrava), Romania
(Ploesti, Resita, Brasov, Satu Mare etc.).
Dupa al doilea razboi mondial s-a dezvoltat aceasta ramura industriala si in alte
regiuni si state, bunaoara in China (Shanghai, Shenyang, Tianjin, Beijing), India (Mumbay,
Madras, Calcutta, Hyderabad, Bangalore), Brazilia (Săo Paolo, Porto Alegro, Curitiba,
Recife, Belem, Fortaleza) si in alte tari (Turcia, Algeria, Africa de Sud).
Comertul mondial cu utilaj industrial este dominat de marii exportatori S.U.A.,
Germania, Marea Britanic, Japonia si Rusia.
- Industria utilajelor agricole asigura mecanizarea si modernizarea agriculturii, fapt
ce a determinat o puternica afirmare a acestei subramuri mai ales dupa cel de-al doilea razboi
mondial, in numeroase state de pe glob. Desigur, ponderea acestei industrii se afla in America
de Nord, Europa si Asia de Est, mai recent, se constata o localizare si in state in curs de
dezvoltare din America Latina, Asia de Sud si Africa.
Tabel nr. 78
State detinatoare de tractoare
(mii buc./1998)
Nr.
crt.
Statul Parcul de
tractoare
(mii buc.)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
S.U.A.
Japonia
Italia
Germania
Rusia
India
Polonia
Spania
Canada
Romania
4.800
2.041
1.430
1.300
1.200
1.195
1.156
766
740
147
Sursa: Quid, 2001
in America de Nord pozitia principala o detin S.U.A., cu concentrare de utilaje
agricole din Middlewest (Chicago, Milwaukee, Minneapolis, Saint Louis). Centrul cel mai
important centru in productia de tractoare se afla in statul Illinois, la Peoria.
O tendinta actuala o reprezinta faptul ca S.U.A. incepe sa-si descentralizeze productia
de utilaje agricole, transferand-o in diferite state euroasiatice. Oricum, ramane unul din marii
producatori indeosebi de tractoare (circa 250.000 unitati anual). Cel mai mare producator de
tractoare, cel putin pana in anii �90, a fost Federatia Rusa, centrele importante situate la
Rostov pe Don, Samara, Volgograd (situate in sud-estul partii europene pe axa Volgai), dar si
in Ural (Celeabinsk, Ecaterinburg) sau in Siberia (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk), la care
se adauga Ucraina (cu cel mai important centru, la Harkov).
Al treilea producator mondial de tractoare este Japonia (circa 200.000 de unitati
anual), cu concentrari ale productiei in regiunile industrial-portuare din Tokyo - Yokohama,
85
Kobe - Osaka s.a.; mentionam faptul ca acest stat este unul din renumitii exportatori mondiali
de utilaje agricole.
Alte state mari producatoare de utilaje agricole sunt: China (Nanking, Shenyang,
Tianjin, Fushun, Nantong si Shanghai), Franta, concentrari in bazinul parizian (Montataire si
Vierzon), Germania (Koln, Hanovra, Nurenberg), Marea Britanie (Norwich si Basildon) si
Italia (Torino, Milano).
intre statele Europei Centrale, se detaseaza Romania (Brasov, Craiova) si Polonia
(Poznan, Varsovia).
in statele in curs de dezvoltare cel mai intens s-a raspandit industria tractoarelor, ca de
pilda in India (Hyderabad), Turcia (Ankara, Izmir), Iran (Tabriz), Egipt (Cairo), Algeria
(Quacentina), Brazilia (Belem, Săo Paolo), Argentina si Mexic.
in cadrul acestei subramuri, se constata uneori stricte specializari (tractoare de mica
capacitate, utilaje pentru viticultura sau pomicultura, utilaje pentru zootehnie etc.) in functie
de specializarea agricola, traditii, sau alti factori. Oricum, este o ramura economica dinamica
datorita necesitatii mereu crescande a agriculturii, pentru a asigura securitatea alimentara a
populatiei Terrei mereu in crestere.
- Industria mijloacelor de transport este cea mai complexa si raspandita
subramura, incluzand industria autovehiculelor, material rulant, constructii navale si
aeronautice. Industria autovehiculelor este cea mai importanta subramura din industria
mijloacelor de transport, reclama un consum ridicat de semifabricate (in statele dezvoltate
consuma circa 55% din productia de oteluri, 50% laminate, 70% din cauciucul sintetic, 90%
din sticla securit s.a.), are o dezvoltare orizontala deosebita si antreneaza un important
segment din forta de munca inalt specializata, desi robotizarea a atins praguri insemnate in
Japonia, S.U.A., Coreea de Sud, Europa de Vest.
Tabel nr. 79
Principalii producatori mondiali de autevehicule in anul 1998
[mii bucati]
Nr.
crt.
Statul Productia Nr.
crt.
Statul Productia
1 S.U.A. 12.006 6 Canada 2.160
2 Japonia 10.050 7 Marea Britanie 1.981
3 Germania 5.727 8 Correa de Sud 1.954
4 Franta 2.954 9 Italia 1.668
5 Spania 2.826 10 Brazilia 1.573
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Localizarea geografica a industriei de autovehicule este conditionata de mai multi
factori, de la aprovizionarea cu semifabricate, pana la utilizarea fortei de munca, de la
cerintele pietii interne sau externe, pana la descentralizarea vechilor centre industriale sau
transferul de tehnologie spre statele in curs de dezvoltare.
in cadrul acestei industrii, automobilele reprezinta circa 80%, restul fiind
autocamioane, autoutilitare, autobuze sau cu alte destinatii (armata etc.).
- Industria autoturismelor s-a afirmat inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, in
urma progreselor tehnice inregistrate in Europa si S.U.A., datorate unor mari inventatori:
Daimler, Benz, Ford s.a.
Productia de autoturisme a crescut anual, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi
mondial, cand, alaturi de producatorii traditionali (Europa, S.U.A.), se afirma mari
86
producatori din Asia de Est (Japonia, Coreea de Sud), dar si numeroase state in curs de
dezvoltare (Mexic, Brazilia, Federatia Rusa s.a.).
Daca in anul 1980 s-au produs 29,3 mil. autoturisme, un deceniu mai tarziu in 1990 sau
produs circa 38 mil. bucati, ca in anul 1998 productia a scazut lent (37,6 mil. unitati).
Diverse tendinte se manifesta in prezent in industria automobilelor; in unele state se constata,
fie tendinte de stagnare, fie de scadere a productiei (Marea Britanic, Italia, dar mai ales
S.U.A., multe decenii liderul de necontestat al constructiilor de automobile).
in alte state se constata un avant al industriei de autoturisme, mai ales in Asia de Est,
America Latina sau unele state europene.
Tabel nr. 80
Primii zece producatori de autoturisme
(mii bucati/1998)
Nr.
crt.
Statul Numar de
autoturisme
(mii bucati)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Japonia
S.U.A.
Germania
Franta
Spania
Marea Britanie
Correa de Sud
Italia
Brazilia
Canada
8.056
5.554
5.348
2.603
2.216
1.748
1.625
1.378
1.244
1.222
Total primii zece producatori 30.995,0
Total mondial 42.805,8
Sursa: T. Simion, 2000
Se constata, asadar, concentrarea industriei automobilelor in trei regiuni geografice:
Europa (Germania, Franta, Spania, Marea Britanic, Italia, Suedia), Asia de Est (Japonia,
Coreea de Sud) si America de Nord (S.U.A., Canada si Mexic).
Europa de Vest (de fapt mai multe state din Uniunea Europeana) realizeaza in
prezent mai mult de o treime din productia mondiala de autoturisme (37,1%), este o regiune
geografica de veche traditie, care s-a conturat inca din perioada interbelica.
in Uniunea Europeana, sase grupuri industriale transnationale domina industria
automobilelor: Volswagen (Germania, Spania), Peugeot-Citroen (Franta, Spania, Marea
Britanie, Portugalia), Fiat (Italia), General Motors (Germania, Spania, Marea Britanie,
Suedia), Renault (Franta, Spania) si Ford (Germania, Spania, Belgia, Marea Britanie).
in afara acestor mari grupari industriale mentionam British-Leyland (Marea
Britanie), Daimler-Benz (Germania - cea mai veche firma auto de pe glob), sau Volvo-Daf
(Suedia/Olanda), care ocupa segmente importante in industria autoturismelor si pe piata
externa, unde de altfel se exercita o mare concurenta, fapt ce explica dinamica fuziunii
marilor firme transnationale.
Principalele grupari teritoriale ale industriei automobilistice din Uniunea Europeana
sunt:
87
- gruparea din nordul Germaniei cu cele mai mari uzine din Europa la Wolfsburg
(Volswagen), apoi Hannover, Bremen, Emden;
- gruparea rhenana cu uzinele Daimler-Benz la Sindelfingen, Taunus la Köln, Opel la
Russelshelm, Porsche la Stuttgart;
- gruparea bawreza cu uzinele BMW din München si Autounion din Ingolstadt;
- gruparea Italiei de Nord, cu centre importante la Torino, Lancia, Milano, Modena;
- gruparea pariziana ca uzinele Citroen din Paris, Renault de la Boulogne-
Billancourt, la care se adauga centrele din lungul Senei: Flins, Poissy, Sandouville;
- gruparea londoneza ca uzine in imprejurimile Londrei, la Dagenham, Luton,
Coventry, Oxford, Birmingham.
in afara acestor grupari, s-au dezvoltat si cateva centre izolate la: Götteborg (uzinele
Volvo), Anvers (uzinele de montaj Ford), Sochaux (uzinele Peugeot), Barcelona, Eindhoven
etc. in Franta, ca si in Italia, s-au accentuat tendintele de descentralizare prin localizarea
noilor centre in vestul sau in sudul Frantei (Rennes, Le Mans), sau in sudul italian mai putin
industrializat (Termini Imerse, langa Palermo).
Dar cel mai mare producator de autoturisme, incepand cu anul 1976 este Japonia
(28,2% din productia de autoturisme, circa 8 mil. unitati anual). Productia a inceput abia dupa
cel de-al doilea razboi mondial, in anul 1953, (cand a produs 50.000 de unitati), devenind in
cateva decenii datorita miracolului japonez liderul acestei industrii, devansand S.U.A.
Miracolul inseamna, de fapt, cea mai ridicata productivitate de pe glob, forta de munca relativ
ieftina, robotizarea productiei, fiabilitate, consumuri reduse de combustibil eforturie de
cercetare stiintifica etc.
Productia japoneza de autovehicule (8.000.200 bucati in anul 1998), este concentrata
in noua mari intreprinderi, din care cinci sunt de gabarit international: Toyota, cel mai mare
producator de autoturisme si autoutilitare din lume cu 3,7 mil. masini in anul 1990, Nissan, al
treilea mare producator mondial dupa Toyota si Ford, Toyo-Kogyo, Mitsubishi, Honda.
Concentrarea geografica a productiei este o regula, fiecare mare intreprindere fiind
inconjurata de mai multi sateliti-filiale, specializate-in anumite repere si subansamble. De la
vest la est, intalnim Toyo Kogyo la Hiroshima, Mitsubishi la Okayama, Toyota la Toyota,
Honda la Hamamatsu, Nissan la Yokohama.
Hotarate sa treaca la export de capital si de tehnologie prin crearea de filiale externe
in Coreea de Sud, Brazilia, India, S.U.A., Canada Australia, sau U.E., marile firme japoneze
isi elaboreaza cu migala noile strategii inainte de a trece la aplicarea lor, constiente fiind ca
actualele lor succese comerciale sunt nemijlocit legate de specificul conditiilor de productie
din Japonia.
S.U.A., multa vreme lider mondial in productia de autovehicule, ocupa in prezent
locul al doilea dupa Japonia, cu o productie in scadere (5.500.400 bucati in anul 1998) si cu
un export redus (10% din productie). Cu toate ca in structura productiei predomina
autoturismele (70% din productie), S.U.A. raman in continuare al doilea mare producator de
autoturisme dupa Japonia. Socul petrolier a generat un import masiv de masini straine, cu
consum redus, mai ales de fabricatie japoneza, pe o piata saturata, cu un mare parc de
autovehicule (in S.U.A. exista 541 de autoturisme la 1000 locuitori).
O caracteristica a industriei automobilistice din S.U.A. este concentrarea financiara
si teritoriala. Astfel, 97% din productie este controlata de cele trei mari trusturi: General
Motors care participa cu 60% din productia americana, Ford si Chrysler. De asemenea se
remarca o concentrare teritoriala in regiunea industriala de N.E. unde orasul Detroit este
�capitala automobilului american�. impreuna cu imprejurimile, aici se concentreaza 90%
din productia de autoturisme si motoare produse la Dearborn, Flint, Pontiac, Ypsilanti, la care
se alatura Cleveland, Buffalo, Milwaukee, Cincinnati s.a.
88
in afara acestor mari producatori de autoturisme mentionam si alte state. in primul
rand, Canada (cu circa 1,2 milioane unitati anual), principalul centru de ansamblare se afla la
Toronto, alaturi de Montreal, unde se afla mari firme din S.U.A., apoi Mexic (locul 8 pe glob
in anul 1998, cu centre mari la Pueblo si Ciudad de Mexico).
in spatiul fost sovietic se detaseaza Federatia Rusa (838.000 bucati in 1998 la
Moscova, Togliati, Iaroslav), Ucraina (Zaporojie, Odesa), si Belarus (Minsk), a caror
productie dupa un declin de cativa ani, inregistreaza o usoara crestere.
Alti producatori insemnati mai sunt Brazilia (Săo Paolo si Rio de Janeiro, 1.244.000
buc.), Australia (Sydney), Argentina (Buenos Aires), Coreea de Sud (1.625.000 bucati in
anul 1998), sau in unele state din Europa Centrala (Cehia, Polonia, Romania).
Parcul mondial de autoturisme se apropie de 700 mil., din care in S.U.A. (210 mil),
Europa (249 mil), Asia (130 mil), Africa (16 mil.) si Australia (14 mil.).
? Industria materialului rulant produce in principal locomotive si vagoane. Ea a
cunoscut o dezvoltare vertiginoasa intre cele doua razboaie, cand se realizeaza aproape
intreaga retea majora feroviara. in prezent, industria materialului rulant se caracterizeaza prin
modernizarea parcului de locomotive si vagoane, generalizarea tractiunii diesel si
introducerea pe scara mai larga a tractiunii electrice.
Localizarea acestei subramuri industriale se face cu precadere in apropierea centrelor
siderurgice, in vederea aprovizionarii cu semifabricate (Donbas, Harkov in Rusia), Erie in
S.U.A., Essen in Germania, Birmingham in Marea Britanie, Chorzov � Polonia s.a.); in
preajma marilor noduri feroviare (Briansk in Rusia, Grange situat in apropierea marelui nod
feroviar Chicago, St. Louis in S.U.A., Derby in Marea Britanie, Tokyo, Osaka in Japonia,
Luda in China), sau in centrele industriei electrotehnice mai ales pentru productia de
locomotive electrice (Kassel - Germania, Novocerkask - Rusia, Pyongyang - R.D. Coreeana
s.a.).
in prezent, cele mai semnificative tari producatoare de material feroviar sunt:
Federatia Rusa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. si Japonia, iar dintre statele in curs de
dezvoltare, se remarca Mexicul cu centrele Monterey si Ciudad de Mexico.
? Industria constructiilor navale urmeaza tendinte oscilante (35-40 mil.t. r.b. anual).
Predomina navele maritime de diferite utilizari: transport de marfuri generale, containere,
petroliere si metaniere, nave de pescuit sau de calatori.
Tabel nr. 81
Primii zece producatori de nave ai lumii (1999)
Nr.
crt.
Statul Productia (%)
(din totalul mondial)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Japonia
Coreea de Sud
China
Germania
Polonia
Spania
Taiwan
Danemarca
Croatia
Olanda
40,3
32,8
7,6
3,3
2,7
1,8
1,7
1,4
1,2
0,9
Total 10 state 93,7%
Alte state 6,3%
Total mondial 100%
89
Sursa: The Motor Ship, 2001
Principalii producatori de nave fluviatile (cu un tonaj pana la 50.000 t.r.b.) sunt
Federatia Rusa, S.U.A., China, Germania s.a., care sunt in acelasi timp importanti exportatori.
in constructia de nave maritime, mentionam in primul rand Japonia (care participa cu
53% din tonajul construit), Coreea de Sud (14%), Suedia, Germania, Rusia, Franta,
Marea Britanie. Japonia dispune de santiere navale moderne, din care 13 sunt capabile a
construi nave cu deplasament mai mare de 325.000 tr.b.: Yokohama, Nayoga, Osaka,
Hiroshima, Shimonoseki, Nagasaki s.a. Industria japoneza de constructii navale, puternic
concentrata financiar in trei mari trusturi industriale (Mitsubishi, Hitachi, Shipbuilding), se
adapteaza cu suplete propunandu-si produse noi in domeniu: aeroporturi plutitoare, instalatii
de desalinizare a apei marine, uzine plutitoare etc. Marile trusturi japoneze si-au construit
santiere navale si in alte state, precum Coreea de Sud, care a devenit in prezent al doilea
producator mondial cu santiere navale la Ulsan si Pusan. in Suedia cele mai mari santiere
sunt la Göteborg si Malmö, in Germania la Hamburg, Bremen si Emden, in Rusia, St.
Petersburg, Vladivostok, in Franta, la Marsilia, Le Havre si St. Nazaire, iar in Marea
Britanie, candva prima mare putere navala a lumii, dar beneficiara a unor factori care
favorizeaza dezvoltarea acestei subramuri, mari santiere navale se gasesc la Haveston,
Middlesbrough, Glasgow s.a.
De asemenea, importante santiere navale se afla in S.U.A. (New York, Baltimore, Los
Angeles, San Francisco, Baton Rouge s.a.), Canada (Montreal, Vancouver si Halifax),
China (Shanghai, Lüda, Hong Kong s.a.), Singapore, India si Australia.
- Industria aeronautica se detaseaza ca una dintre subramurile cele mai moderne ale
industriei de echipament, dar care dispune de o piata de desfacere restransa. Productia
aeronautica este sustinuta de avioanele de mici dimensiuni utilizate pentru curse locale, curse
charter, pentru turism, urmarindu-se perfectionarea parametrilor de viteza, capacitate,
siguranta si consum redus de carburanti.
Datorita resurselor financiare mari, utilizarii tehnicii electronice de varf, uzurii morale
rapide a aparatelor proiectate, putine sunt statele care au o astfel de ramura industriala.
Principalele tari producatoare sunt: S.U.A. unde productia (18.000 avioane de
pasageri si 2.600 helicoptere), este asigurata de principalele firme Boeing, Mc. Donnell-
Douglas si Lockheed in centrele: Seattle, Tacoma, Los Angeles, San Diego, Atlanta, St.
Louis, New York, Boston; Franta cu centrele Paris si Toulouse unde se produc avioane
Caravelle si Airbus, Bordeaux si Bourges; Marea Britanie are concentrate principalele
centre la Bristol, unde se produc avioanele Bac, Coventry si imprejurimile Londrei; Rusia
care produce o gama variata de avioane (de tip IL, TU) la Moscova, Samara, Kazan. Alte tari
producatoare de material aeronautic, cu productii mai modeste sunt: Olanda, producatoare de
avioane Fokker, Germania (München), Italia (Torino), Japonia (Nagoya), Canada
(Montreal), Polonia cu o industrie tanara, specializata in avioane utilitare si helicoptere - a
patra producatoare mondiala (Swidnik), China prin cooperare cu Mc. Donnell (S.U.A.),
produce avioane de pasageri la Shenyang.
Tabel nr. 82
Principalele aeroflote civile de pe glob
Nr.
crt.
Companie/Statul Nr. de aparate
1
2
Aeroflot / Rusia
American Airlines / S.U.A.
3.000
648
90
3
4
5
6
7
8
9
10
Delta / S.U.A.
United Airlines / S.U.A.
U.S. Air / S.U.A.
Continental Airlines / S.U.A.
British Airways / Marea Britanie
Lufthansa / Germania
SAS / Suedia
Alitalia / Italia
566
564
509
307
253
220
155
144
Sursa: Quid, 2001
Cele mai mari firme producatoare de echipament aeronautic pe plan mondial (Boeing
� S.U.A., United Technologies � S.U.A., British Aerospace - Marea Britanie, Mc.Donnell-
Douglas � S.U.A. si General Electric � S.U.A.) sunt nevoite sa faca fata slabirii activitatii, la
care se adauga restrangerea substantiala a comenzilor militare, elemente ce au constituit tot
atatia factori cu actiune nefavorabila asupra transporturilor aeriene precum si asupra pietei
motoarelor de avioane, mai ales dupa evenimentele din spetembrie 2001, cand aviatai civila a
suferit mari pierderi, unele ajungand la faliment. �Unda de soc� americana s-a propagat si in
industriile de profil din Europa.
Principalii producatori de motoare de avioane sunt Pratt and Whitney, General
Electric � S.U.A. si Rolls - Royce � Anglia, care acopera 45 % din piata mondiala.
in industria aerospatiala si strategica, se remarca S.U.A., Federatia Rusa, statele vest
- europene (Franta, Marea Britanie, Germania, Olanda), unele state asiatice (China, si
Japonia) care au programe proprii de explorare a spatiului extraatmosferic in scopuri
stiintifice sau militare.
Mentionam in acest sens si cunoscutele cosmodromuri de la Cape Canaveral
(S.U.A.), Baikonur (in Kazahstan pentru Federatia Rusa), sau cel de la Kouru (din Guyana,
pentru programele cosmice vest-europene).
- Industria electrotehnica, electronica, tehnica de calcul cunoscuta si sub
denumirea de industria bunurilor de echipament, este una dintre cele mai recente industrii,
care se bazeaza pe utilizarea de tehnologii inalte, materiale compozite, o forta de munca inalt
specializata si are o piata externa generoasa.
Principalele grupari industriale de profil sunt: General Electric (S.U.A.), Hitachi si
Matsushita (Japonia), Siemens (Germania), ABB (Elvetia), Alcatel-Alsthom (Franta) si Nec
(Japonia) s.a.
in cadrul acestei industrii deosebit de complexe mentionam rolul deosebit al Japoniei
(care produce anual de pilda 20% din productia de aparate de radio si 25% din productia de
televizoare, cu centre mai importante mai ales in principalele regiuni industriale ale Japoniei:
Tokyo, Nagoya, Hamamatsu, Osaka si Hiroshima.
Industria bunurilor de echipament din S.U.A. se concentreaza in mari centre urbane
(in functie de prezenta unor universitati, calificarea inalta a fortei de munca si gradul de
absorbtie al bunurilor de echipament de catre marile aglomeratii urbane), din randul carora se
remarca: New York, Boston, Cleveland, Chicago, Detroit in nord-est, St. Louis, Dallas,
Atlanta in sud, Saint Lake City, Tucson, Los Angeles, San Francisco si Silicon Valley in sudvest.
Marile firme americane (I.B.M, D.E.C., Hewlett-Packard si A.T.T.), domina piata
bunurilor de echipament si datorita faptului ca producatorii americani beneficiaza de o piata
interna capabila sa absoarba 29% din consumul mondial.
Rusia realizeaza echipamente electronice si electrocasnice, televizoare, aparate de
radio, horologerie etc. in centrele Moscova, Sankt Petersburg, Ekaterinburg, Novosibjrsk,
republicile baltice in centrele Riga, Tallin, Vilnius, Germania la Nurnberg, Stuttgart,
Frankfurt pe Main, München, Olanda (Eindhoven, Utrecht), Franta (Paris, Nancy Lille, Le
91
Havre, Orleans), Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester), Belgia (Bruxelles,
Namur), China (Shanghai, Beijing, Nanjing), Coreea (Seoul, Taegu, Pusan), s.a.
2.3.2. Grupari economice regionale, comertul mondial, alte tendinte actuale
(delocalizarea)
Mai mult decat in alte industrii, se constata conturarea mai ales dupa cel de-al doilea
razboi mondial al unor grupari regionale ale industriei de echipament, cat si serioase
decalaje intre nordul dezvoltat si sudul planetei in curs de dezvoltare.
Astfel principalele grupari regionale sunt: Uniunea Europeana, in care rolul
predominant il detin Germania, Marea Britanie, Franta, Italia, Olanda, Spania si Suedia,
cu multiple specializari, de la utilaje industriale la mijloace de transport, electronica si
tehnica de calcul. Aceasta grupare s-a conturat pe baza a numerosi factori: traditii industriale
deosebite (aici s-a produs de fapt revolutia industriala), resurse variate, forta de munca inalt
calificata, foste imperii coloniale, progres tehnic pe baza stravechilor institutii de invatamant
superior.
America de Nord (indeosebi S.U.A. si Canada), reprezinta, in fapt, principala
grupare industriala de profil si s-a dezvoltat pe baza unor uriase resurse naturale, o
industrializare timpurie, un liberalism economic, forta de munca bine calificata, piata uriasa
de desfacere, influenta deosebita indeosebi in emisfera vestica etc.
Importante specializari industriale (mijloace de transport, utilaje industriale, industrii
de varf), prefigureaza viitorul societatii postindustriale, informationale).
Asia de Est (Japonia si tigrii asiatici; Coreea de Sud, fostul Hong Kong, Singapore,
Thailanda, Indonezia, Taiwan s.a.). Aceasta grupare industriala s-a conturat mult mai tarziu
practic dupa cel de-al doilea zarboi mondial, pe baza urmatorilor factori: ritmurile cele mai
inalte de dezvoltare industriala postbelica, cea mai ieftina forta de munca, o inalta
specializare a acesteia, introducerea progresului tehnic (robotizarea) etc., orientarea catre
export in ciuda masivelor importuri de materii prime, importante specializari in productia de
automobile, nave maritime, electronica, tehnica de calcul.
in ansamblu, aceste trei grupari economice regionale reprezinta circa doua treimi din
ponderea industriei de echipament a Terrei, restul fiind distribuit intre celelalte state.
O alta tendinta care se constata in ultimul deceniu, indeosebi in statele dezvoltate,
consta in rapida reconversie a unor subramuri energofage si perimate, in industrii de varf pe
baza traditiei indelungate, a fortei de munca inalt calificate, a cererii de pe piata moderna.
Este exemplul tipic al reconversiei industriale din regiunea Ruhr - Rhin din Germania, sau
S.U.A. in sudul Marilor Lacuri.
De asemenea, printre tendintele manifestate in acest domeniu mentionam aparitia in
zone diverse (uneori nelocuite), alteori in jurul marilor universitati a asa-numitelor
tehnopoluri.
Exemplul cel mai semnificativ il constituie Silicon Valley din S.U.A. Valea Siliciului
era in urma cu o jumatate de secol o regiune agricola; astazi, pe un teritoriu lung de 40 km si
lat de 15 km pe valea raului Santa Clara, au fost construite circa 8000 de imobile in care
lucreaza 650.000 de oameni din care 200.000 sunt ingineri si tehnicieni. Aici se afla sediul
unor mari corporatii care au aparut: Hewlett-Packard, Control Data, Apple, National Semi
Conductors; au fost implantate mari laboratoare ale marilor colosi: IBM, ATT, General
Electric, NASA s.a.
Numele de Valea Siliciului a fost dat in jurul anilor 1970, datorita rolului esential al
siliciului in aceasta industrie.
Factorii favorizanti in aparitia acestui tehnopol au fost: prezenta celor doua
universitati celebre � Standford si Berkeley (care asigura ingineri de inalta pregatire, parcuri
92
tehnologice, unde se imbina cercetarea universitara cu industria), cadrul geografic placut
Sunbelt-ul californian, cu plaje intinse la Pacific si zapezi in Rochenses; apropierea de marele
oras San Francisco (una din marile aglomeratii urbane ale S.U.A.), existenta unor mari
capitaluri care au fost investite aici si prin ciclul de productie rapid, au adus profituri intr-un
timp optim; o forta de munca abundenta, nespecializata pentru munca de rutina in fabricarea
produselor.
Este semnificativ exemplul firmei Hewlett - Packard. in 1938 doi straluciti cercetatori
care lucrau la universitatea Standford si-au creat propria lor firma, in 1942 firma avea 100 de
angajati si o cifra de afaceri de 1 mii. dolari. Patru decenii mai tarziu acest colos are 84.000
de angajati si o cifra de afaceri de 8 mild. dolari, fiind al patrulea exportator din S.U.A. si
filiale in numeroase state de pe glob.
Asemenea tehnopoluri se intalnesc in toate statele dezvoltate, indeosebi in Europa
Occidentala, Japonia, Coreea de Sud, dar mai recent si in state in curs de dezvoltare (Rusia,
China, India s.a.), datorita eficientei si progresului tehnic care-l induc in statele respective.
O alta tendinta care s-a manifestat mai ales in ultimele decenii, consta in fuziunea si
formarea de consortii transnationale, pentru a putea rezista acerbei concurente de pe piata
mondiala, posibilitati financiare pentru cercetare stiintifica, controlul pietei externe, politici
uneori de tip monopolist.
Tabel nr. 84
Primii zece producatori mondiali de produse electrice
(cifrele de afaceri in 1999)
Nr.
crt.
Companie/Statul Cifra de afaceri
(mild.$)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Hitachi / Japonia
Matshuta / Japonia
General Electric / S.U.A.
Siemens / Germania
Toshiba / Japonia
Daewo / Coreea de Sud
Sony / Japonia
NEC / Japonia
Philips / Olanda
Mitsubishi / Japonia
84,1 mild.$
70,3 mild.$
70,0 mild.$
60,6 mild.$
53,0 mild.$
51,2 mild.$
47,6 mild.$
45,5 mild.$
40,1 mild.$
36,3 mild.$
Sursa: Quid, 2001
De fapt, mai mult de jumatate din primele zece consortii industriale au ca obiect
industria de echipament (autoturisme, electronica, tehnica de calcul etc.) si apartin, desigur,
statelor dezvoltate. De multe ori puterea economica a acestor colosi, este superioara multor
state de e glob, de unde rezulta impactul acestora asupra politicii mondiale.
in sfarsit, nu putem incheia aceste succinte consideratii, fara a nu sublinia uriasul
decalaj intre societatea postindustriala (informationala) din statele dezvoltate si �lumea de
treia�, �a patra� care se afla in diverse stadii de industralizare. De multe ori acest proces se
produce prin transferul unor tehnologii energofage, poluante, perimate, iar decalajele dintre
cele doua lumi se accentueaza din pacate, generand tensiuni in politica mondiala.
3. Resursele industriei chimice
93
Industria chimica este una din ramurile industriale cu cea mai exploziva dezvoltare
dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand practic s-au afirmat principalele subramuri:
petrochimie, ingrasaminte chimice, coloranti si vopseluri, medicamente si produse cosmetice.
La nivel global industria chimica detine circa 15% din productia industriala, (in
statele puternic dezvoltate ponderea ajunge pana la 23-25% din productia industriala a
statelor respective: S.U.A., Japonia, state din U.E., s.a.). Baza de materii prime este deosebit
de diversa: de la zacaminte minerale pana la materii prime de origine vegetala si animala, sau
resurse inepuizabile (azotul si hidrogenul).
Prin complexitatea proceselor tehnologice, practic produsele rezultate pot fi din nou
materii prime, (fie pentru unele subramuri ale chimiei, fie pentru textile sau industria
alimentara); in acelasi timp este considerata o industrie fara reziduri, care valorifica optim
anumite materii prime, facandu-le extrem de profitabile (valorificarea hidrocarburilor).
Desigur in afara acestor oportunitati economice indiscutabile, mentionam si impactul acesteia
fata de mediul inconjurator (poluarea complexa a mediului), mai ales in statele in curs de
dezvoltare, care nu poseda, tehnologii avansate, moderne, ecologice. Desigur ca in repartitia
acestei ramuri industriale, se observa discrepante intre baza de materii prime (de regula in
statele in curs de dezvoltare) si centrele de prelucrare propriu-zise, generand astfel un comert
dublu: pe de-o parte un flux de materii prime, pe de alta parte un alt flux cu produse finite. De
asemenea se afirma tot mai mult in ultimele decenii, rolul chimiei fine (de mare sinteza),
extrem de profitabila economic (medicamente, produse cosmetice etc).
6.3.1. Materii prime
Industria chimica utilizeaza o mare varietate de materii prime (indeosebi provenite din
cadrul zacamintelor minerale, hidrocarburi, carbunii de pamant, saruri, sulf, fosfati,
apatite, minereuri neferoase etc.), alaturi de materii prime vegetale (lemn, stuf, tananti,
cauciuc natural), animale (grasimi, uleiuri etc.), la care se adauga unele gaze din atmosfera
(azotul si oxigenul).
Din marea varietate de materii prime, ne vom opri asupra unor zacaminte minerale,
datorita importantei acestora in lanturile tehnologice specifice industriei chimice. Sarea
(Clorura de sodiu NaCl), reprezinta una dintre cele mai impresionante resurse materiale ale
Terrei. Numai la o privire sumara, pornind de la banala sare, se pot obtine circa 10.000 de
produse, din cele 140 de produse chimice principale, 80 au la baza aceasta materie prima,
care se afla de fapt intre primele 5 materii prime de baza ale industriei chimice.
Un scurt istoric al utilizarii sarii, demonstreaza ca aceasta bogatie minerala era
cunoscuta in Egipt (mil. III i.Chr., folosita in realizarea mumiilor faraonilor) si China (de
unde avem primele date privind desalinizarea apelor marine in anii 2.700 i.Chr,, dar si
primele impozite dari de seama din vremea imparatului Yu in anul 2.200 i.Chr.). Valoroase
informatii privind raspandirea geografica si utilizarile de atunci, ne parvin din operele unor
savanti greci (Herodot, celebrul medic Discoride) sau romani (Plinius cel Batran - Historia
Naturalis). Tot din antichitate avem dovezi privind exploatarile si comertul cu sare din Dacia
(scitii si tracii faceau comert cu sare in peninsula Balcanica, mai tarziu dacii realizau un
prosper comert cu sare, de unde primele drumuri cunoscute in vremea stapanirii romane de
�via salaria�), transformate in feudalism in drumurile sarii (care porneau de la ocnele din
Subcarpati si Depresiunea Transilvaniei, pana la Adrianopol si peninsula Balcanica, spre
Budapesta sau Lipsea etc.).
Geneza: Sarea are la baza doua metale alcaline raspandite in scoarta terestra: sodiul
(2,6 % din scoarta) si potasiu (2,4 %), compozitia chimica arata predominarea Cl (60,4 %) si
a Na (39,3 %), alaturi de care se intalnesc impuritati (CaCl2, MgCl2, Na2SO4, CaSO4, MgSO4
etc.).
94
Formarea sarii s-a realizat in bazine acvatice putin adanci (lagune, golfuri, lacuri etc.)
prin procesul de evaporare continua. in acest proces complex, un rol important l-au avut
fenomenele tectonice (subsidenta), climatice (climat arid), alaturi de diapirism (pentru prima
data studiat pe glob de savantul roman L. Mrazec - 1907), si de factorul timp. Sarea este
raspandita neomogen pe continente, cat si in disolutie in Oceanul Planetar (78 % din totalul
sarurilor continute de apa salmatra, 1 km3 de apa salmatra contine 28.106t NaCl). Rezervele
mondiale de sare sunt estimate la 1.000.000.000 milioane tone, avand o dispunere neomogena
pe continente si tari. Din punct de vedere chimic sarea este un mineral (halit), care
cristalizeaza in sistem cubic, are clivaj perfect, solubilitate ridicata, duritate 2,5, greutate
specifica 2,1 - 2,2 g/cm3, luciu sticlos, prezinta impuritati care se reflecta in culoarea acesteia
(argile - culoare cenusie-bruna sau oxizi ferici-culoare galbena spre rosie).
Raspandirea geografica a rezervelor este diversificata. Astfel cele mai importante
resurse din aceasta roca sedimentara evaporita, plastica, se afla in Rusia (bazinele Moscova,
Siberia de Vest, Extremul Orient), Ucraina (Donetk), S.U.A. (Michigan, Wyoming, Illinois),
Europa de Vest (Marea Britanie, Franta, Germania), Europa Centrala (Polonia, Romania),
America Latina (Mexic-Tehuantepec, Cuba-Camagny) si Haiti (�Cerro de Sal�), Africa de
Nord (muntii Atlas), Australia (Kimberley, Adelaide) si Asia (China, India, Indochina).
Romania dispune de impresionante resurse (2.000 de manifestari saline si 190 de
zacaminte principale), situate in Subcarpati (Slanic Prahova, Targu-Ocna,Cacica, Ocnele
Mari) si Podisul Transilvaniei (Ocna Muresului, Ocna Dejului, Praid). Productia mondiala
de sare a cunoscut o dinamica ponderata (180 mil. t. in 1985, 230 mil. t. in 1995); circa o
treime din productie se realizeaza prin desalinizarea apelor salmastre ale Oceanului Planetar.
Productia de sare se concentreaza in 77 de state de pe glob, fiind dominata de S.U.A. (42 mil.
t.), China (31 mil. t.), Germania (15 mil. t.), Canada (14 mil. t.), Marea Britanie, Ucraina,
Polonia s.a., folosita in principal ca materie prima pentru industria produselor clorosodice.
Sarurile de potasiu au o larga utilizare in industria ingrasamintelor chimice. De fapt
prin saruri de potasiu intelegem urmatoarele combinatii chimice:
- silvina (KC1, formata din 52,4 % si 47,5 % Cl)
- kieserit (MgSO4. H2O, formata din 29 % MgO, 58 % S03 si 13 % H2O)
- kainit (KCl. MgSO4. 3H2O)
- langbeinit (K2SO4. 2MgSO4)
- carnalit (MgCl2. KCl. 6H2O)
- polihalit (K2SO4. MgSO4. 2CaSO4. 2H2O)
Sarurile de potasiu se exploateaza doar din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
(primele exploatari au existat in Germania la Stassfurt), iar in perioada interbelica s-au
realizat in premiera exploatari marine, (Marea Moarta sau din lacuri sarate in S.U.A. si
Tunisia).
Geneza sarurilor de potasiu este relativ asemanatoare cu zacamintele de sare (NaCl),
in bazine acvatice de sedimentare, intr-un climat de tip arid, in apropierea zacamintelor de
brom. Rezervele mondiale de saruri de potasiu sunt evaluate la circa 100 mild.t. raspandite in
Germania (cele mai mari rezerve, primul producator mondial: Stassfurt si Magdeburg),
Franta (Alsacia, Gironde), Cehia (Karlovy-Vary), Rusia (Solikamsk, Berezniki si Urali),
Canada (Sastchewan, Alberta), Israel (Marea Moarta), Tunisia (Tripolis - lacurile sarate),
aliniamentul central african (Gabon-Congo-Angola) s.a. Productia de saruri de potasiu a
crescut indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, de la 10 mil. t. (1960) la circa 35 mil.
t. (1996), principalii producatori fiind: Germania, S.U.A., Israel, Tunisia, Canada, Rusia,
s.a.
Fosfatii naturali constituie materia prima pentru obtinerea ingrasamintelor chimice
fosfatice.
95
- Apatitul (un amestec de fluoroapatit si cloropatit � Ca2 [(F, Cl). (PO4)3], monazit,
ambligonit, litiofilit, piromorfitul, vivianitul si libethenit.
Apatitul apare frecvent in roci eruptive acide si sedimentare (frecvent sub forma de
francolit si colofan), si este utilizat in fabricarea ingrasamintelor fosfatice, in special a
superfosfatilor. in general apatitul este destul de raspandit in aproape toate formatiunile
geologice, de la segregatiile magmatice, la sisturile cristaline, de la sienitele nefelinice la
zacaminte de tip alpin.
Alaturi de apatite, mentionam fosforitele (resturi scheletice ale organismelor marine),
care contin fosfati naturali, avand deci o origine biotica indiscutabila.
O alta categorie de fosfati este reprezentata de guano (format prin depunerea
dejectiilor liliecilor in pesteri); sunt raspandite aceste zacaminte in Peru si Columbia
(grosimea maxima 25 m, rezervele sunt evaluate la circa 30 mil. t), in mare parte fiind
epuizate inca din anii �80.
Raspandirea fosfatilor naturali este neomogena pe glob; nivelul productiei in crestere
sensibila a fost de circa 137 mil. t. (1998).
Principalii producatori se afla in Africa de Nord (Marocul - 23 mii. t., al doilea
producator mondial, Tunisia - 7 mil. t., Algeria), America de Nord (S.U.A., primul
producator de pe glob cu 43 mil. t.), China (al treilea producator de pe glob cu 21 mil. t.),
Rusia (circa 10 mil. t.), Orientul Mijlociu (Iordania circa 6 mil. t.) si Israel (4 mil. t.).
Principalii exportatori de apatit si fosforit de pe glob provin dintre statele din nordul
Africii si Orientul Mijlociu, alaturi de China, Rusia si Brazilia.
- Sulful (pucioasa) este singurul metaloid cunoscut inca din antichitate (grecii si
romanii il exploatau din bazinul limitrof marii Mediterane, utilizandu-l in medicina).
Denumirea de sulf provine din limba araba (sulfr = galben). Sulful este destul de raspandit in
scoarta terestra (0,048%). in principal sulful se afla in natura sub forma de:
- sulf nativ (sulf elementar);
- sulf recuperat, obtinut din gaze naturale si petrol;
- sulf obtinut din sulfuri metalice (pirita, blenda).
Sulful nativ se gaseste in zacaminte vulcanogene sau sulfatariene si zacaminte
sedimentare.
Zacamintele de sulf de origine vulcanica sunt raspandite indeosebi in Italia, Polonia,
Japonia, Noua Zeelanda si Chile.
Productia mondiala de sulf este (56 mil. t. in 1998) pe primele locuri se afla S.U.A.
(11,6 mil. t.), Canada (9 mil. t.), China (6 mil. t.), Rusia (4,5 mil. t.), Japonia (3,4 mil. t.)
s.a.
Sulful are importante utilizari: la fabricarea acidului sulfuric, a sulfurii de carbon, in
industria colorantilor, a cauciucului si in industria farmaceutica.
in Romania principalele zacaminte de sulf se afla in Muntii Calimani, Pucioasa,
Darabani (jud. Botosani), Podul Ursului-Varbilau (jud. Prahova).
Alte materii prime utilizate in industria chimica sunt boratii, bromul, feldspatii,
iodul, talcul etc., care sunt exploatate in mai mici cantitati, fata de sare, sarurile de potasiu,
fosfati sau sulf.
3.2. Subramurile industriei chimice
? Industria produselor clorosodice foloseste ca materie prima sarea, din care se
obtin produse clorosodice de baza: soda caustica, soda calcinata, acid clorhidric, clor, cat si
alte produse derivate folosite in industria textila, celuloza si hartie, metalurgie, rafinarea
petrolului, industria materialelor de constructii etc. Principalul produs realizat, soda caustica
- este cel mai cunoscut, media productiei ultimilor ani fiind de circa 45 mil.t./an, dominata de
96
S.U.A. (11,3 mil.t.), China (3,9 mil.t.) Japonia (3,6 mil. t.), Germania (3,1 mil.t.), Franta,
Brazilia, India si Rusia. in ansamblu principalii producatori de produse clorosodice sunt
S.U.A. (circa 25 % din total), Germania, Japonia, Rusia, Franta s.a. in acest context Romania
are un puternic potential industrial (resurse de sare, capacitati de productie clorosodica dar
insuficient folosite in prezent, pe fondul unei prabusiri economice.
? Industria petrochimica reprezinta ramura cea mai importanta si dinamica a
industriei chimice. Practic s-a dezvoltat dupa 1950. Materia prima este petrolul, prin distilare
se obtin: etilena, propilena, butadiena, hidrocarburi aromatice etc., precum si gazele
naturale. Petrochimia s-a dezvoltat mai ales in unele state producatoare de petrol (S.U.A.,
Rusia, Marea Britanie s.a.), dar si in unele state puternic industrializate pe baza de importuri
masive de hidrocarburi: Japonia, Europa de Vest si Centrala etc. Petrochimia este cea mai
complexa ramura a industriei chimice, dar si cea mai profitabila.
? Industria fibrelor sintetice produce circa 30% din fibrele folosite in industria
textila. Industria de fibre sintetice a crescut lent in ultimul deceniu (9,9 mil. t. in 1980 -11,6
mil. t in 1990, 19 mil. t. in 1999). Cele mai raspandite sunt fibrele de tip poliesteric si
poliamidic. Principalii producatori sunt: S.U.A. (circa 3,5 mil. t.), Uniunea Europeana
(Marea Britanie, Germania, Italia, Franta) Japonia, China, Taiwan, state din Asia de Est,
Rusia s.a. Exportatorii de seama sunt: Germania, Japonia, Italia si Marea Britanie.
- Industria maselor plastice si a rasinilor sintetice cunoaste o dezvoltare deosebita
datorita utilizarii in industrii diferite, productia de mase plastice a crescut vertiginos de la 0,5
mil.t. in 1945, la circa 86 mil.t. in 1992 si 134 mil. t in prezent. Cele mai raspandite produse
sunt: polietilena, policlorura de vinil, poliesterul. Cei mai mari producatori de mase plastice
sunt: S.U.A. (41,4 mil. t.), Japonia (14 mil. t.), Germania (11,4 mil. t.), Italia, Rusia,
Marea Britanie, Olanda, Canada, Australia s.a. Romania produce anual circa 0,5-0,8 mil.
t. (Iasi, Bucuresti s.a.). in unele tari se realizeaza cu succes reciclarea deseurilor de mase
plastice, urmand sa se obtina circa 20 mil. t. anual prin acest procedeu.
- Industria cauciucului sintetic a aparut in 1930, dar dezvoltarea deosebita are loc
dupa 1950. Dezvoltarea acestei subramuri este conditionata de industria automobilului.
Materia prima este reprezentata de petrol si gaze naturale alaturi de cauciucul natural obtinut
din latexul arborilor ecuatoriali (Hevea Brasiliensis, Ficus Elastica). Productia mondiala s-a
stabilizat la circa 15 mil.t/an; (8,6 mil.t. in 1980, 9,3 mil, t. in.1989 si 16 mil.t. in 1999).
Tabel nr. 84
Primii cinci producatori mondiali de cauciuc sintetic in 1999 (mii.t.)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mii t.)
1 S.U.A. 2.600
2 Japonia 1.520
3 Rusia 610
4 Franta 610
5 China 590
Sursa: Quid, 2001
Tabel nr. 85
Marile corporatii in industria cauciucului
Nr.
crt.
Statul / Corporatia Cifra de
afaceri
Nr. de
uzine
Nr. de state in
care actioneaza
97
(mild. $)
1
2
3
4
5
Firestone-Bridgestone /
S.U.A.
Goodyear / S.U.A.
Michelin / Franta
Continental / Germania
Pirelli / Italia
22,1
13,6
12,1
6,7
5,5
37
75
67
52
74
28
44
13
16
21
Sursa: Quid, 2001
Principalii producatori sunt: S.U.A. (2,6 mil.t.), Japonia (1,5 mil.t.), Rusia (0,7
mil.t.), Germania, Franta, China, Coreea de Sud, Italia si Marea Britanie.
Principalele tipuri de cauciuc sintetic sunt: cauciuc polizoprenic, siliconic si etilenpropilenic.
in legatura cu aceasta industrie s-a dezvoltat si industria anvelopelor auto,
indeosebi in: S.U.A., Japonia, Franta, Germania si Marea Britanie.
Raspandirea geografica a petrochimiei mondiale demonstreaza cateva importante
concentrari in America de Nord (S.U.A. - circa 40 % din productie, in zona Golfului Mexic,
Marile Lacuri si in vest la Los Angeles), si Canada - Montreal si Marile Lacuri), Uniunea
Europeana (petrochimie de tip litoral, in principal pe baza de importuri de hidrocarburi in
Germania, Franta, Benelux), Asia de Est (Japonia si micii tigri economici), Rusia, state din
Europa Centrala (Romania) s.a.
? Industria ingrasamintelor chimice a cunoscut o dezvoltare vertiginoasa dupa cel
deal doilea razboi mondial (in anul 1980 s-au realizat 125 mil. t., ca in 1996 nivelul
productiei sa atinga 175 mil. t.) Dezvoltarea acestei industrii este direct proportionala cu
dezvoltarea agriculturii, a asigurarii unor cantitati tot mai mari de hrana, pentru o populatie
care a depasit 6 miliarde de oameni (cu o crestere anuala de circa 80-85 mil. de noi
�calatori� ai planetei albastre). Principalii producatori de ingrasaminte chimice la nivel
mondial (1996) sunt: S.U.A. (25,4 mil. t.), China (19,8 mil. t.), Canada (11,1 mil. t.), Rusia
(10), India (9,1), Germania (4,2), Franta (3,1), Belarus (2,4), Ucraina (2,4) si Olanda
(1,8) s.a.
in cadrul acestei subramuri deosebim urmatoarele tipuri de ingrasaminte chimice:
- ingrasamintele chimice azotoase, se bazeaza pe utilitatea azotatilor naturali
(Salpetru de Chile), azotul atmosferic (prin fixarea acestuia pe cale carbochimica) si
produse de baza (acizi si baze) si sunt cele mai folosite ingrasaminte chimice de pe glob.
- ingrasamintele chimice fosfatice se obtin prin prelucrarea fosforitelor, apatitelor si
guano, aflate in mari rezerve pe plan mondial, productia a fost de 35 mil. t. (1996), cei mai
mari producatori fiind S.U.A. (10,8 mil. t.), China (6,4 mil. t.), India (3,1 mil. t.), Canada
(1,8 mil. t.), Brazilia (1,3 mil. t.) s.a.
- ingrasaminte chimice potasice folosesc ca materii prime sarurile de potasiu, destul
de raspandite in scoarta terestra. Principalele centre chimice de profil, sunt situate in
apropierea resurselor de materii prime, in platformele petrochimice, in zonele litorale (pentru
importurile de materii prime), sau in marile zone cerealiere (agricole). Productia a fost de 25
mil. t. (1999), dominata de Canada (9 mil. t.), Germania (3,4 mil. t.), Rusia (3,3 mil. t.),
Belarus (3 mil. t.), Israel (1,5 mil. t.) s.a.
? Industria acidului sulfuric, se bazeaza pe prelucrarea sulfului si compusii acestuia
(ca activitate conexa in metalurgia neferoaselor, prelucrarea piritelor cuprifere sau in
prelucrarea hidrocarburilor si carbunilor). Acidul sulfuric avand o larga utilizare
(ingrasamintele chimice, distilarea petrolului, coloranti si vopseluri etc.). Productia mondiala
de acid sulfuric este de circa 150 mil. t. (1995), principalii producatori fiind S.U.A. (38,3 mil.
98
t.), China (14,9 mil. t.), Maroc (8,3 mil. t.), Japonia (6,6 mil. t.), Rusia (6,3 mil. t.), India
(4,3 mil. t.), Tunisia, Brazilia, Canada, Germania s.a.
? Industria carbochimica are traditii deosebite in Germania si S.U.A. inca din
perioada interbelica, cand s-au obtinut benzina sintetica, coloranti, produse azotice, fibre
sintetice, matase artificiala. Este dezvoltata in prezent in Germania (Ruhr), Marea Britanie
(Scotia), S.U.A. (nord-est), Rusia (Ural) si Polonia (Silezia), de regula in tarile dezvoltate
care poseda zacaminte huilifere foarte mari.
Este o industrie in regres, datorita pretului de cost foarte ridicat si mai ales
concurentei petrochimiei, care utilizeaza tehnologii mai rapide, dar este rentabila pentru
statele cu mari resurse de carbuni.
Alte subramuri ale industriei chimice sunt:
? Industria colorantilor si a vopselurilor, este bine reprezentata in S.U.A., Japonia,
Germania, Franta, Marea Britanie si se bazeaza pe materii prime provenite din
petrochimie, sau extracte de origine vegetala si animala.
? Industria produselor farmaceutice, raspandita in numeroase tari, in special din
U.E. (33%): America de Nord (25 %) si Japonia (17 %), folosind o gama variata de materii
prime.
? Industria produselor cosmetice este dominata de S.U.A. cantitativ si de Franta
prin rafinament, avand o larga dezvoltare in peste 100 de state de pe glob.
in concluzie, industria chimica s-a dezvoltat exploziv dupa cel de-al doilea razboi
mondial, centrele chimice sunt localizate indeosebi fie in apropierea materiilor prime (centre
clorosodice, petrochimice, carbochimice), fie in porturi (aratand dependenta de baza de
materii prime) sau in marile aglomeratii urbane (datorita specializarii fortei de munca si piete
de desfacere, mai ales in cazul ramurilor de chimie fina). Comertul mondial cu produse
chimice este dominat de tarile industrializate, datorita tehnologiilor existente aici, desi unele
materii prime sunt situate in tarile in curs de dezvoltare. in sfarsit mentionam faptul ca,
industria chimia este o industrie poluanta, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, care
utilizeaza tehnologii uzate si nepreformante.
4. Resursele forestiere si industria lemnului
4.1. Resursele forestiere ale Terrei
Padurile reprezinta, indiscutabil, una dintre cele mai importante resurse naturale ale
Terrei, evaluate la circa 100 mild. t., (circa 1/5 din biomasa planetei). Importanta resurselor
forestiere rezida din cel putin doua aspecte de baza: importanta economica propriu-zisa
(prin exploatarile de lemn, dar si a altor resurse pe care le poseda padurile), si importanta
padurilor din punct de vedere ecologic, componenta de baza a mediului inconjurator.
in ansamblu, biochora de padure, constituie un sistem ecologic deosebit de
complex, raspandita atat latitudinal cat si altitudinal, constituind pentru unele state, cea mai
mare bogatie naturala a acestora.
in acelasi timp nu putem sa nu subliniem impactul resurselor forestiere asupra
civilizatiei umane. Astfel, mentionam raportul de interdependenta intre evolutia numerica a
populatiei Terrei si diminuarea procentului de impadurire, problema defrisarilor si
modificarile aparute in echilibrul ecologic, extinderea deserturilor si modificarile climatice
globale etc.
Iata, de fapt, intr-o viziune globala, in acceptia cercetatorilor de la Institutul
Worldwatch, serviciile economice aduse de ecosistemele forestiere intacte.
Tabel nr. 86
Ecosistemele forestiere
99
Serviciile economice aduse de ecosistemele forestiere intacte
Fond consum de
gene
Padurile contin o diversitate de specii, populatii si gene care
constituie, de fapt, averea lor cea mai valoroasa, dar si cea mai dificil de
evaluat. Ele pastreaza un fond comun de gene, care pot proteja plantele
comerciale impotriva substantelor otravitoare si a condtiilor schimbatoare
de clima si sol si pot asigura materialul necesar pentru inmultirea
plantelor rezistente la acesti factori. Toate speciile salbatice inrudite cu
avocado, bananierul, arborele de cacao, mahonul, arborele de scortisoara,
arborele de cafea, arborii de grape-fruit, lamaiul, palmierul de ulei,
ardeiul rosu, arborele de cauciuc sau cel de vanilie - care au asigurat
exporturi de peste 20 mild. USD in 1991 -, se gasesc in padurile tropicale.
Apa Padurile absorb apa de ploaie si o elibereaza treptat in apa
raurilor, prevenind inundatiile si permitand folosirea acestora chiar si in
lunile uscate ale anului. Aproape 40% din fermierii Lumii a treia, depinde
de aceasta rezerva hidrografica pentru a-si putea iriga recoltele si hrani
vitele. in India, padurile asigura o reglare a apelor si un control asupra
inundatiilor estimate la 73 mild. USD anual.
Cumpana a
apelor
Padurile impiedica erodarea solurilor. Economia mondiala pierde
anual hidroenergie si apa destinata irigatiilor in valoare de 6 mild. USD,
prin colmatarea rezervoarelor.
Produse
piscicole
Padurile protejeaza pestii din rauri, lacuri, estuare sau apele de
coasta. Trei patrimi din pestii vanduti in pietele din Manaus, Brazilia,
cresc hranindu-se cu fructe si plante din padurile de varzea, inundate
periodic. Supravietuirea efectivelor celor 112 specii de somon si alti pesti
din nord-vestul Pacificului, depinde de pastrarea padurilor naturale,
stravechi; pescuitul somonului este o industrie regionala cu o cifra de
afaceri de 1 mild. USD.
Clima Padurile stabilizeaza clima. Defrisarile tropicale elibereaza gaze
de sera cum ar fi dioxidul de carbon, metanul si oxidul azotos si lor li se
datoreaza 25% din efectul de incalzire al climei produs de aceste gaze.
Disparitia globala a functiei de depozitare a carbonului indeplinita de
catre padurile tropicale, ar costa in jur de 3,7 mild. USD, echivalentul
productiei nationale a Japoniei.
Functia de
agrement
Padurile constituie loc de recreere. Serviciul forestier al S.U.A.
apreciaza ca, in 8 din cele 9 zone administrative ale sale, turismul,
pescuitul si celelalte activitati recreative legate de zonele forestiere
asigura beneficii mult mai importante decat obtinerea cherestelei,
pasunatului sau mineritul.
Sursa: Reproiectarea economiei forestiere
(din volului �Probleme globale ale omenirii. Starea lumii�, 1994)
Importanta economica a padurii, consta in multiplele intrebuintari ale acesteia - peste
5000 - de utilizari industriale, de la folosirea lemnului drept combustibil, pana la industria
chimica ori farmaceutica. La toate acestea se adauga varietatea resurselor pe care le ofera
padurea, fie in mod direct (fructe de padure, arbusti etc.), fie indirect pentru pescuit, vanat,
turism, hidroenergie.
Toate acestea ne determina sa afirmam, ca, alaturi de valentele denumirii de plamani
ai planetei, padurile reprezinta si aurul verde al Terrei.
100
4.1.1. Raspandirea geografica a fondului forestier mondial
Conform datelor istorice, in antichitate, suprafata forestiera ocupa circa 7,6 mild.ha
(56% din suprafata uscatului), in timp ce la inceputul actualului deceniu, padurile ocupa 4,2
mild.ha (27% din uscat).
Aceasta dramatica reducere a suprafetei forestiere, a fost generata de evolutia
numerica a populatiei Terrei, extinderea suprafetelor arabile, a pasunilor si fanetelor,
necesarul mereu in crestere al utilizarii lemnului in constructii, minerit, nave etc., cat si
utilizarea lemnului drept combustibil.
Desigur, problema resurselor forestiere ale globului, capata noi dimensiuni in prezent,
cand cererea de lemn este in continua crestere, iar raspandirea padurilor este inegala pe tari si
continente.
in primul rand, mentionam ca padurile au o mai mare extindere in emisfera nordica
decat in cea sudica.
Cele mai impadurite continente sunt America de Sud (900 mil.ha. adica 50,6% din
total), Africa (650 mil.ha.) si America de Nord (700 mil.ha.), iar cele mai putin impadurite
continente, sunt Europa (150 mil.ha.), Australia si Oceania (150 mil.ha.).
Cele mai mari suprafete forestiere se afla in urmatoarele state: Rusia si statele din
fostul spatiu sovietic (900 mil. ha.), Brazilia (500 mil.ha.), Canada (325 mil.ha.), SU.A.
(300 mil.ha.), China, India, Zair, statele scandinave s.a.
Dupa procentul de impadurire, statele lumii se pot grupa astfel:
- statele cele mai impadurite (peste 50%) sunt: Surinam (90,6 %), Guyana
Franceza (81 %), Noua Guinee (82,5 %), Vietnam (75 %), Congo (74,8 %), Ecuador (78
%), Finlanda (68,7 %), Japonia (66 %) si Suedia (62 %).
- statele cu procent moderat de impadurire sunt in numar mare, de la Rusia (44 %)
pana la Germania, Franta, Italia, Argentina (25%).
- statele cu procentul cel mai redus de impadurire (sub 10 %), se afla in diferite
regiuni geografice sau conditii climatice diferite: Irlanda, Olanda, Algeria, Libia, Africa de
Sud, Australia s.a.
Tabel nr. 87
Ponderea padurilor in diferite state in 1999 (%)
(provocat de impadurire)
Nr.
crt.
Intervalul
(%)
Statele
(procentul de impadurire in %)
1 > 90 Surinam (90,6)
2 80 � 90 Guyana Franceza (81,1), Noua Guinee (82,5), Solomon (88,6)
3 70 -80 Vietnam (74,8), R.D. Congo (74,8), Gabon (76,8), Guyana (76,1)
4 60 � 70 Finlanda (68,7), Congo (61,8), Japonia (66,8), Coreea de Sud
(64,8), Suedia (62,3)
5 50 � 60 Guineea (58,8), Rep. Centrafricana (57,4), Senegal (53,1), Camerun
(51,2), Brazilia (57,8), Peru (52,9), Bolivia (50,5), Malaysia (58,7),
Indonezia (57), Laos (52,8)
6 40 � 50 Zimbabwe (48,6), Tanzania (43), Angola (41,6), Panama (43,4),
Columbia (42,9), exU.R.S.S. (44,1)
7 30 � 40 Zambia (38,6), Ghana (33,6), Canada (36,2), Ecuador (36),
Venezuela (32,5), Paraguay (31,6), Spania (31,5), Filipine (33,3)
8 20 � 30 Etiopia (22), S.U.A. (29,2), Mexic (20,9), India (20,8), Germania
(28,9), Polonia (28,1), Franta (27), Norvegia (25,7), Romania (25,3)
101
9 10 � 20 Maroc (17), Sudan (17,6), Nigeria (12,2), Chile (11,6), China
(13,6), Iran (10,9), Australia (13,7)
10 < 10 Ciad (9,8), Mali (5,5), Kenya (4), Algeria (1,7), Niger (1,5), Haiti
(1,3), Irak (4,3), Israel (6), Marea Britanie (9,9)
Sursa: Quid, 2001
Resursele forestiere raportate la populatia Terrei arata mari decalaje pe continente.
Daca in unele continente se inregistreaza valori extrem de reduse (in Asia 0,19
ha/padure/loc., in Europa 0,31 ha/padure/loc.), in altele, valorile oscileaza intre 3,21 - 5,40
ha/padure/loc, in Rusia, America de Nord sau America de Sud.
Repartitia geografica a resurselor forestiere pe continente si tipuri de paduri (conifere
si foioase) este neuniforma pe continente si tari.
Volumul total al materialului lemnos din padurile Terrei este estimat la circa 240
mild. m3, raspandit indeosebi in Rusia, America de Sud si America de Nord. Pe tipuri
principale de paduri, coniferele ocupa circa 45% si se concentreaza in Federatia Rusa,
Canada, SUA, tarile scandinave, Japonia s.a.
Volumul cresterii medii anuale a masei lemnoase este de circa 2,7 mild.mc. (adica 59,3 mc
la un hectar de padure ), cu diferentieri pe tipuri de paduri, revenind in medie aproape 0,5 m3
pe an pentru fiecare locuitor al Terrei. Astfel, in padurile de conifere cresterea anuala poate
ajunge la 105 m3 in America de Nord, pana la 120 m3 in Rusia, in timp ce in padurile de
foioase productivitatea este mai redusa, de la 45 mc. in Africa, la 90 m3 in America de Nord.
Iata de ce trebuiesc respectate strict raporturile dintre volumul cresterii si cel al exploatarii
masei lemnoase, care, din pacate, in numeroase state, mai ales in cele in curs de dezvoltare si
din zone extrem de sensibile nu sunt respectate, generand pe termen lung probleme grave
privind echilibrul ecologic al Terrei.
Desigur ca suprafata forestiera si volumul cresterii anuale ar putea sa creasca
semnificativ prin realizarea de impaduriri, a unei noi structuri pe specii in anumite paduri,
introducerea unor specii forestiere cu crestere rapida, combaterea bolilor si daunatorilor care
afecteaza fondul forestier, diminuarea efectului ploilor acide, prevenirea incendiilor
forestiere, etc.
Exista programe regionale ambitioase (ca de pilda Planul de Actiune pentru Padurile
Tropicale), care, dincolo de unele rezultate, au reusit sa sensibilizeze opinia publica mondiala
dar si marile consortii forestiere, privind sensibilul echilibru al padurilor fata de celelalte
componente ale mediului inconjurator, impactul sociosferei asupra padurilor, modificarile
climatice resimtite la scara planetara etc.
Romania dispune de un fond forestier relativ modest, evaluat la 6,3 mil. ha (25,3%
din suprafata tarii), revenind 0,27 ha padure /locuitor, iar pe regiuni geografice, padurile
carpatice ocupa 63% din total, 23% se afla in zona de dealuri, restul in celelalte trepte de
relief.
Dupa procentul de impadurire, din pacate, Romania se situeaza la limita riscului
ecologic, fapt ce trebuie retinut de opinia publica si, de factorii de decizie, mai ales dupa
fenomenele de dezastre naturale (seceta prelungita, inundatii, alunecari de teren, eroziune
accelerata, colmatarea lacurilor antropice etc.), care se produc aproape in fiecare an, afectand
grav economia nationala.
102
Total
13034
4592
1,83
1473
100
116000
100
2753
100
125300
100
Rusia si
statele
essoviet
2144
1251
3,21
796
54
66000
56,9
185
6,7
13000
10,4
Oceania
842
255
5,40
4
0,2
600
0,5
249
9
38000
3
America
de Sud
1760
867
5,28
20
1,4
600
0,5
847
30,8
76000
60,6
America
Centrala
272
76
0.92
37
2.5
200
0.1
36
1.3
700
0.6
America
de
Nord
1875
750
3.34
440
29.9
34000
29.3
273
9.9
10800
8.6
Africa
2970
698
2.34
4
0.2
200
0.1
694
25.3
4200
3.4
Repartitia geografica a resurselor forestiere (pe continente si reiguni geografice)
Asia
2700
550
0.191
Paduri de rasinoase
90
6.1
3600
5.5
Paduri de foioase
410
14.9
11400
9.1
103
Europa
471
145
0.35
82
5.6
8100
7.1
59
2.1
5400
4.3
Regiunea
geografica
Suprafata
uscatului
[mil ha ]
Suprafata
forestiera
[mil ha ]
Suprafata de
padure pe
loc
Suprafata
[mil ha]
[%]
Volum pe
picior
[mil mc ]
[%]
Suprafata
[mil.ha]
[%]
Volum pe
picior
[mil mc]
[%]
4.1.2. Tipuri geografice de paduri
inainte de a realiza clasificarea padurilor pe glob, dupa mai multe criterii, trebuie sa
subliniem faptul ca acestea reprezinta biogeocenoze extrem de complexe, care sunt
conditionate de pozitia geografica (pe glob, continent etc.), relief (rolul etajarii padurilor in
sistemele muntoase), clima (o veritabila interdependenta intre clima si paduri), invelisul de
soluri (cauza si efect in acelasi timp) si, in sfarsit, dar nu si in ultimul rand, rolul sociosferei,
(care cel putin in ultimele doua secole si-a resimtit pe deplin prezenta).
Asadar, se remarca pe glob o zonalitate latitudinala (de la padurea ecuatoriala pana
la padurea boreala), dar si o zonalitate altitudinala (evidenta in cazul marilor sisteme
montane de pe glob), fapt ce determina pe alocuri o intersectare a acestor dispuneri, extrem
de interesanta.
Conform clasificarii padurilor dupa criteriul economic (Alexe A. 1982), se deosebesc
pe glob 18 mari regiuni forestiere, clasificate in trei grupe:
? grupa 1 cuprinde 6 regiuni forestiere de mare importanta economica si insumeaza
circa 2.430 mil.ha. Aceste paduri se afla in regiunea boreala euro-siberiana a padurilor de
conifere (taigaua), raspandita din peninsula Scandinavica, peninsula Kola, nordul Rusiei si
Siberia (intre 500 L.N. si cercul polar de nord); regiunea boreala nord americana, cuprinzand
padurea de conifere din Canada si Alaska, regiunea padurilor de foioase si de amestec de
foioase si conifere, din Asia temperata, regiunea padurilor subtropicale de tip sinic situate in
China, la sud de paralela 260 L.N. (cuprinde provinciile Kuangdond, Hainan, Yunnan,
Kuangsi, si Taiwan); regiunea padurilor ecuatoriale din bazinul Amazonului (situate in nordvestul
Braziliei, Guyanele, Surinamul, sudul Venezuelei, estul Columbiei, nord-vestul
Perului); regiunea padurilor ecuatoriale din America Centrala si Antile; regiunea padurilor
ecuatoriale din Africa, Indochina, Indonezia si Filipine.
? grupa II include 8 regiuni forestiere de mare valoare regionala si nationala si are o
suprafata de 564 mil.ha. Din aceasta suprafata, circa 250 mil.ha. se afla in S.U.A. si 100
mil.ha. in partea europeana a Federatiei Ruse, Ucrainei si Belarus.
Tabel nr. 89
Clasificarea regiunilor forestiere mondiale sub raportul importantei lor economice
Nr.
crt.
Denumirea regiunii
padurilor�
Supraf.
[mil.ha.]
Specii
predominante
Principalele state
detinatoare, observatii
I. Regiuni de mare importanta economica, principalii furnizori de lemn din lume
1 Boreale eurasiatice 600 Conifere Federatia Rusa, tarile
104
scandinave
2 Boreale nordamericane
500 Conifere Canada si Alaska (S.U.A.)
3 Ecuatoriale din
Bazinul Amazon
500 Foioase tropicale Brazilia, Guyanele, Surinam,
partial Columbia, Peru,
Bolivia
4 Ecuatoriale din Asia
de Sud-Est
300 Foioase tropicale Indonezia, Filipine,
Malayesia, Noua Guynee
5 Ecuatoriale din
Africa
180 Foioase tropicale Zair, Congo, Gabon,
Camerun, Nigeria, Ghana,
Coasta de Fildes
6 Paduri de amestec
(conifere si foioase
din Asia)
350 Conifere si foioase
din zona temperata
Federatia Rusa (sudul
Siberiei), partial China. Cea
mai mare rezerva de foioase
din zona temperata.
II. Regiuni furnizoare de lemn, importante pe plan zonal
7 Paduri de amestec
(conifere si foioase)
din Europa
100 Conifere si foioase
din zona temperata
Europa centrala, Europa de
vest, partea europeana a
federatiei Ruse, partial
Ucraina si Belarus
8 Paduri de amestec
(conifere si foioase)
din America de Nord
250 Conifere (1/3) si
foioase din zona
temperata
S.U.A., partial Canada sudica
9 Subtropicale de tip
floridian
50 Pini tropicali S.U.A. Asigura 60% din
productia de celuloza a
S.U.A.
10 Subtropicale de tip
sinic
50 Foioase din zona
temperata calda
China si sudul Japoniei
11 Ecuatoriale din
America centrala si
Antile
35 Foioase tropicale Mexic (Yukatan), Guatemala,
Honduras
12 Mezofile si xerofile
din India
60 Foioase tropicale India
13 Subtropicale umede
din Australia � Noua
Zeelanda
17 Araucaria Australia si Noua Zeelanda
14 Paduri de amestec
(conifere si foioase
din America de Sud)
2 Conifere si foioase
din zona temperata
Chile si Argentina
III. Regiunie cu paduri mai putin productive de importanta locala
15 Paduri de tip
mediteraneean
100 Pini si specii de
stejar
Statele din jurul Marii
Mediterane (din Europa, Asia
si Africa)
16 Mezofile si xerofile
din America de Sud
400 Foioase tropicale
din familia
leguminoase
Sudul Braziliei, Boliviei si
Venezuela
17 Mezofile si xerofile
din Africa
450 Foioase tropicale Senegal, Etiopia, Kenya,
Tanzania, Mozambic,
Zimbabwe, Angola,
105
Botswana, Africa de Sud
18 Mezofile si xerofile
din Australia
55 Foioase tropicale Australia
Sursa: A. Alexa, 1982
Includem in aceasta grupa padurile de amestec de foioase si conifere din Europa,
America de Nord si America de Sud (regiunea chiliano-patagoneza), dar si padurile
subtropicale din Florida, din sudul Chinei si Japoniei, padurile subtropicale umede din
Australia si Noua Zeelanda si padurile mezofile si xerofile din India, padurile ecuatoriale din
America Centrala (peninsula Yukatan din Mexic, Honduras, Guatemala, Cuba etc.).
? grupa III cuprinde patru regiuni forestiere de importanta locala, cu o
productivitate modesta, situate pe circa 1 mild.ha (ca de plida padurile de tip mediteraneean,
padurile mezofile si xerofile din America de Sud, Africa si Australia).
Clasificarea padurilor dupa criteriul pur geografic, urmareste, in fapt, zonalitatea
latitudinala, bine exprimata de la ecuator spre poli.
? Padurile tropicale umede
Sunt situate intre cele doua tropice de-o parte si de alta a ecuatorului terestru,
ocupand 55% din padurile Terrei, de unde si importanta deosebita a celei mai mari formatiuni
forestiere de pe glob.
Pentru padurile tropicale se mai folosesc si termenii sinonimi: paduri pluviale,
pluviisilvae, paduri ombrofie sau paduri virgine. Se dezvolta in regiuni calde si cu precipitatii
abundente. Cea mai larga extindere o au in bazinul Amazonului (selvas, hyleas, bosanes), in
America centrala, Africa centrala (bazinul Zair) si in Asia de Sud si de Sud-Est.
Conditiile de mediu sunt extrem de favorabile (temperaturi medii anuale ridicate
+30°C, precipitatii medii anuale intre 2000-4000 mm distribuite uniform). Solurile lateritice
bogate in oxizi de fier, sunt sarace in substante nutritive. Bogatia vegetala se explica pe baza
substantelor minerale care se produc anual din fitomasa care dispare anual, si sunt asimilate
rapid de radacini.
in asemenea conditii ecologice, padurea tropicala umeda este foarte deasa,
semperviriscenta, de o mare varietate de specii (peste 40 specii forestiere la ha), etajata pana
la 40-60 m, cu numeroase adaptari la mediu (radacini adventive, frunze lucioase extrem de
dezvoltate, prezenta lianelor si epifitelor), care adaposteste o exceptionala fauna pe cat de
diversa pe atat de interesanta, cu numeroase lanturi trofice care se pot observa cu usurinta
aici.
in cadrul padurilor tropicale umede, deosebim urmatoarele formatiuni:
- Padurile tropicale umede din America de Sud insumeaza circa 492 mil. ha in
Brazilia, Venezuela, Columbia, Peru, Bolivia, Guyane, Surinam si partial in Argentina.
Aceste paduri tropicale se intind de la Anzii Columbieni si Ecuadorieni (provincia Pacifica),
pana la coasta Atlanticului de Est (7° - 30° L.S.), pe o latime cuprinsa intre 50-100 km.
Vegetatia caracteristica este selvas-ul pluvial, o padure stratificata, cu arbori inalti (30 - 50
m), cu trunchiuri drepte si radacini tabulare de sustinere. Al doilea strat este format din arbori
mici si din palmieri. Stratul inferior este format din palmieri pitici, ierbacee, arbusti etc. La
toate acestea se adauga multimea de liane epifite. Pe malurile marilor fluvii si rauri se
dezvolta o padure inundabila varzea, care se continua cu padurea neinnundabila (Terra
firme). Dintre arborii cei mai frecventi aici amintim: arborele de cauciuc (Hevea Braziliensis,
din care se extrage latexul pentru cauciuc), arborele de cacao (Theobroma cacao), arbustul de
coca (Erythrxylon coca), palmierul de vin (Mauritia vinifera), palmierul textil (Astrocaryon
vulgare), palmierul de cocos (Cocos nucifera), nuca de Para (Bertholletia excelsa), nuca
106
paradisului (Lecythis paraensis), arborele capoc (Ceiba pan tandra), arborele de balsam
(Balsamum copaiferum), alaturi de care se dezvolta ferigi arborescente (Alsophila, Cyathea
s.a.), liane (Bauhinia) si epifite (Nidularium innocenti). in acest habitat extrem de generos
exista o fauna variata si bine adaptata la aceste conditii de mediu. in ansamblu productia
primara a padurii tropicale virgine este de 13,4 t/ha, datorita pierderilor foarte mari si a
mediului ambiant in care se dezvolta aceste paduri.
De remarcat ca padurea tropicala umeda sud-americana inainteaza in America
centrala si de Nord (Mexic), in insulele din arhipelagul Antilelor si ocupa circa 28 mil.ha,
avand in general aceleasi caracteristici fitogeografice.
- Padurile tropicale umede din Africa, sunt raspandite in bazinul fluviului Congo,
in Gabon, Camerun, Nigeria, Ghana, Coasta de Fildes, Republica Centrafricana, Congo, R.D.
Congo, Liberia si Sierra Leone, insumand circa 190 mil. ha.
Padurile tropicale umede africane, au un numar mai redus de specii de arbori (circa
3000), sunt dispuse in 4-5 etaje de vegetatie, arborii cei mai inalti ajung pana la 50 m.
Numeroase specii de palmieri africani cresc in aceste paduri: palmierul de vin (Raphaia
vinifera), palmierul de ulei (Elaeis guinensis), palmierul de cocos (Cocos nucifera) s.a.
Aici se dezvolta arborele de cafea (Coffea liberica si Coffea arabica), arbustul cola
(Cola nitida si Cola acuminata). Dar pentru industria forestiera intereseaza mahonul de
Senegal (Knaja senegalensis), uapaca (Uapaca guineensis), arborele urias (Entandro -
phragma angolense), arborele piptadema (Piptadema africana), si arborele capoc (Ceiba
guineensis); unele dintre aceste specii sunt deosebit de apreciate pe piata mondiala a lemnului
datorita calitatii deosebite a acestuia.
Covorul vegetal al padurilor tropicale africane este completat de specii numeroase de
liane (Laudolphia owariensis), orhidee (Bulbo phyllum) si ferigi (Platycerium, Polypodium).
Desigur o bogata fauna de la mamifere si reptile, la pasari si insecte imbogateste si
completeaza aceasta biocenoza, aflata de-o parte si de alta a ecuatorului.
- Padurile tropicale umede din Asia de sud si sud-est, sunt raspandite in India,
Bangladesh, Birmania, Thailanda, Cambodgia, Vietman, dar si in peninsula Malacca,
arhipelagul Indonezia cat si in nord-estul Australiei. in aceste paduri, ca element de
originalitate se dezvolta bambusul (Bambus procera, Bambus arundinacea), o graminee care
ajunge pana la 40 m inaltime, cu un lemn tare, utilizat in fabricarea mobilei si a hartiei. Aici
se dezvolta circa 600 specii din genul ficus, unele cu valoare deosebita in industria
cauciucului, ca de pilda ficusul de cauciuc (Ficus elastica), sau smochinul indian (Ficus
bengalensis). Tot in sud estul Asiei, creste arborele de paine (Arctocarpus integer), care poate
ajunge la 30 m inaltime, cu un fruct de 35 kg, galbui cu miros neplacut.
Dintre speciile cu lemn exotic, pretios, mentionam asa numitul mahon indian
(Cuveracaea serrata), extrem de pretuit mai ales in industria mobilei. Alti arbori interesanti
care se dezvolta aici sunt: arborele de cuisoare (Caryophyilus aromaticus), arborele de
camfor (Cinnamonum camphora) si arborele de scortisoara (Ciunamonum zeylanicum). Pomii
fructiferi sunt reprezentati de mangustanul dulce (Mangustan dulcis, Garcinia), mango
(Mangifera indica) si durianul (Duris zibethinus). Numeroase liane si epifite, intre care cel
mai cunoscut este rotangul (Calamus extensus), alaturi de strate ierboase si plante parazite,
completeaza bogatul tablou al luxuriantei paduri tropicale umede asiatice.
? Padurile tropicale cu ritm sezonier
Aceste paduri se afla raspandite in America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est si partial
Australia, unde predomina un anotimp ploios si altul secetos. De pilda, pe flancul marginal al
padurilor pluviale din America de Sud si Africa, din cauza sezonului secetos (1-3 luni pe an),
107
o parte din arbori isi leapada frunzele, de unde si denumirea de paduri tropicale umede cu
frunze cazatoare.
in Asia, in schimb, pe fondul climatului musonic (unde sezonul secetos dureaza 6
luni), s-au dezvoltat padurile musonice. Mai mult, in anumite regiuni din Africa si America
de Sud, sezonul secetos depaseste 6 luni pe an, determinand individualizarea padurilor
tropicale de tip xerofil.
- Padurile musonice se dezvolta intr-un climat musonic, in care precipitatiile (media
1500 mm) cad in anotimpul ploios, aprilie - septembrie, in timp ce in sezonul octombrie �
martie se manifesta o seceta persistenta. Aceste paduri se dezvolta in Asia de Sud - Est, si in
unele insule din arhipelagul Sondelor. Se deosebesc, de fapt, mai multe tipuri de paduri:
?? Padurile mixte sunt cele mai raspandite dintre padurile musonice, formate din
specii cu lemn pretios. in aceste paduri creste arborele trandafiriu din India (Dalbergia
latifolia), santalul est indian (Pterocarpus sentalinus, Pt. indica), abanosul (Diospyros
melanoxylori), santalul alb (Santalum album) s.a. In etajul subarboretului cresc numeroase
varietati de bambusi si palmieri pitici, de natura semperviriscenta.
?? Padurile de teck sunt dominate de speciile de teck (Tectona grandis), un arbore
zvelt, de 30 - 40 m inaltime, cu un lemn tare, folosit inca din antichitate la construirea
navelor.
Aceste paduri impodobesc Gatii de Vest, partea centrala a Indiei si insemnate areale
din peninsula Indochina.
?? Padurile de sal sunt alcatuite, practic, dintr-o singura specie lemnoasa, numita
local sal (Shorea robusta), care atinge 35 m inaltime si circumferinta de 2 m. Este raspandit
in podisul Dekan, in Indochina si Malayesia.
- Padurile tropicale de tip xerofil se dezvolta in regiuni tropicale in care seceta se
resimte intre 4-8 luni, precipitatiile sunt reduse (500 � 700 mm anual), in unele zone din
Africa, America de Sud si partea centrala a Indiei. Aceste paduri sunt alcatuite din padurile
savana si tufisurile zerofile.
?? Padurile - savana (savane-parcuri), cresc in zona de tranzitie a padurilor tropicale
cu savanele. Arborii de aici au o talie redusa, sunt nodurosi, distantati unul de altul. Cei mai
importanti dintre acesti arbori, vara raman desfrunziti (Bauhinia, Gyrocarpus, Terminalia,
Parinarium, Lophira s.a.). Un strat ierbaceu bine dezvoltat (in ritmul sezonier al ploilor),
completeaza peisajul padurilor - savane.
?? Tufisurile xerofile ghimpoase se dezvolta pe unele areale din Africa si America de
Sud. Astfel in Africa poarta denumirea de bruse sau kola, sunt formate din arbusti teposi din
speciile de acacii umbrela (Acacia), euforbiacee (Euforbia resinifera) sau specii de
Parkisonia si Prosopis. in America de Sud aceste formatiuni vegetale poata denumirea de
Caatinga si se dezvolta adesea intr-un climat in care seceta dureaza pana la 9 luni pe an,
determinand speciile arboricole sa se adapteze. Aici cresc specii numeroase de cactacee
(Philocerosus setosus, Cereus catingicola, Opuntia, Melocactus), palmieri (Copernicia
cerifera, Cocos coronata), sau vestitul arbore in forma de butoi, care poate ajunge pana la 40
m inaltime (Cavanillesia arborea).
? Padurile si tufisurile cu frunze aspre
Se dezvolta in regiunea Marii Mediterane, in California, Africa de Sud (regiunea
Capului), in partea centrala a statului Chile, in Australia de Sud - Est. Conditiile climatice
se caracterizeaza prin veri calde si secetoase (in care regimul termic oscileaza de la 22 - 28°C
in iulie, la 5 - 12°C in ianuarie), precipitatii modeste (500 - 700 mm), frecvente indeosebi
iarna. Cel mai tipic peisaj al acestor paduri si tufisuri de pe glob se afla desigur in jurul Marii
Mediterane europene.
108
Aici se dezvolta padurile de stejar, intre care specia cea mai raspandita este stejarul
de stanca (Quercus ilex), alaturi de stejarul de pluta (Q. suber) , stejarul de Kermes (Q.
cocifera). Alaturi de stejari, aici cresc pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus
halpensis), sau alte specii de pini (Pinus pineea, Pinus pinaster s.a.). in muntii Atlasul Telian,
la peste 1000 m altitudine, se dezvolta cedrul de Atlas (Cedrus atlantica), bradul numidia
(Abies numidica) si ienuperi (Juniperus thurifera).
in Muntii Libanului mai persista inca cedrul de Liban (Cedrus libanotica), care a fost
defrisat inca din antichitate, datorita utilizarii lemnului in construirea navelor feniciene.
O maxima raspandire o au aici maslinul (Olea europaea), roscovul (Ceratonia
siliqua), specii vesnic verzi ca mirtul (Myrtus communis), leandrul (Nerium oleander),
arbusierul (Arbutus unedo), palmierul pitic (Champerops humilis), si fisticul (Pistacea
lentiscus).
Dintre speciile de arbori cu frunzele cazatoare mentionam: castanul dulce (Castanea
vesca), platanul (Platanus orientalis), stejarul macedonean etc.
Formatiunile de tufisuri xerofile mediteraneene au o raspandire exceptionala si poarta
denumiri diferite, in functie de pozitia lor geografica. Astfel, aceste tufisuri se numesc:
maquis (in Corsica), garriga (Spania), frigana (Grecia, Asia Mica), tomilare (in Spania si
Africa de Nord), chaparral (California), mattoral (Chile) si malee (Australia), cu adaptari
diverse in functie si de factorii locali.
? Padurile cu frunze cazatoare din emisfera boreala si australiana
Aceste paduri ocupa mari suprafete in Europa, Asia (China, Coreea, Japonia) si
America de Nord in emisfera boreala, si America de Sud (Chile, Patagonia) si Noua
Zeelanda in emisfera australa.
- Padurile cu frunze cazatoare din Europa ocupa o buna parte din Europa
occidentala, centrala si de rasarit, pana chiar in apropiere de muntii Ural. Conditiile de mediu
specifice sunt date de un climat caracterizat prin veri calduroase si ierni geroase, cu
precipitatii cuprinse intre 700 -1000 mm, care scad de la vest la est, mai ales sub forma de
zapada.
Padurile sunt bine stratificate, arborii cei mai inalti ajung intre 20 - 40 m inaltime, cu
o productivitate destul de ridicata (asemanatoare padurilor tropicale umede), de mare valoare
economica datorita omogenitatii speciilor forestiere.
Etajul arborilor inalti este dominat de fag (Fagus silvatica), stejar (Quercus robur),
gorun (Q. petraea), cer (Q. cerris), garnita (Q. frainetto). in asociatie cu padurile de stejarete,
creste frasinul (Fraxinus excelsior), plopul tremurator (Populus tremula), ulmul (Ulmus
foliacea), paltinul de camp (Acer platanoides), mesteacanul (Betula verracosa) etc. Spre estul
Europei, padurile de foioase sunt dominate de carpen (Carpinus betalus).
Stratul arbustiv este alcatuit din specii variate, repartizate neuniform, la care se
adauga un bogat strat ierbos.
- Padurile cu frunze cazatoare din Asia de Est, ocupa importante suprafete din
nord-estul Chinei, peninsula Coreea si Japonia. Speciile principale arboricole sunt stejarul
(Quercus mongolica), frasinul (Fraxinus mandshurica), arborele de catifea (Phellodendron
amurense) si magnolia (Magnolia Kobus). Importanta economica deosebita o prezinta
padurile de stejarete, care se exploateaza intens in China si Japonia.
- Padurile cu frunze cazatoare din America de Nord, ocupa partea de sud - est a
continentului si sunt alcatuite din urmatoarele specii: stejarul alb (Quercus alba), stejarul rosu
(Q. rubra), stejarul negru (Q. velutina), fagul cu frunza lata (Fagus grandifolia), castanul
(Castanea dentata).
109
in padurile de stejarete mai cresc artarul de zahar (Acer saccharum), arborele de lalele
s.a.
- Padurile cu frunze cazatoare din emisfera australa, sunt raspandite in Chile (la
sud de paralela 34° L.S. pana la Capul Horn) si in Noua Zeelanda.
Aici cresc paduri de fag (Nothafagus dombeyi), alaturi de specii inrudite (N. obliqua,
N. procera), cunoscute in biogeografie sub denumirea de padurea Valdeviana (de la laricele
Valdevian). Uneori, aici se mai asociaza coniferul (Podocarpus nubigenis), sau un gen de
bambus (Chusquea culeu). in Noua Zeelanda predomina padurile de fag cu frunze persistente
(Nothofagus fusca, N. solanderi), pe langa care cresc si unele specii de conifere cu valoare
economica ridicata.
? Padurile de conifere din emisfera boreala
Padurile de conifere din emisfera boreala, de tip taiga, se desfasoara in Europa de
Nord, Siberia si America de Nord, fiind delimitata in nord. de vegetatia de tundra si, in sud,
de padurile de foioase, in unele locuri de stepa si silvostepa.
Conditiile ecologice si climatice se caracterizeaza prin ierni cu temperaturi minime
absolute, care ajung pana la -60°C in Canada si -70°C in Siberia (la Oimiakon).
Precipitatiile medii anuale oscileaza intre 400 -1000 mm, care cad mai ales sub forma
de zapada. in general, este vorba de un climat temperat continental excesiv. Solurile pe care
se dezvolta sunt podzolite, uneori turboase, mlastinoase si nisipoase.
Aceste paduri au un numai redus de specii, in padurile de conifere exista o stratificatie
a vegetatiei. Etajul superior arboricol ajunge la 30 - 35 m inaltime. Aceasta padure ocupa
circa 1/3 din padurile globului, fiind a doua padure dupa cele tropicale, ocupand 1,2 mild. ha.
- Padurea de conifere eurasiatica se intinde din peninsula Scandinavica pana in
peninsula Kamceatka. in Europa datorita unui climat mai putin excesiv se intalneste frecvent
molidul european (Picea excelsa), molidul siberian (Picea obovata), molidul finlandez (Picea
fennica), pinul de padure (Pinus silvestris), in asociatie cu mesteacanul (Betula verrucosa) si
plopul tremurator (Populus tremula). in Siberia datorita climatului mai aspru, predomina
bradul (Abies sibirica), zambrul (Pinus cembra), zada (Larix sibirica, L.daurica). in
Manciuria si Japonia cresc varietati de brad (Abies nephrolepis) si laricele japonez (Larix
leptolepis).
in etajele muntoase din Europa si Asia intalnim de asemenea molidul, pinul de
padure, laricele, zambrul si, mai ales, speciile de brad (Abies alba, A. pectinata).
- Padurea de conifere canadiana ocupa cea mai mare parte din suprafata Canadei,
regiunea Marilor Lacuri, Alaska.
in Alaska padurile de conifere sunt alcatuite din pini (Pinus murrayana), molid (Picea
nigra, P. sitchensis) si tsuga (Tsuga mertensiona). in Canada padurile de conifere sunt
formate din specii de molid alb (Picea alba, P. glauca), molidul negru (Picea mariana),
laricele american (Larix americana), bradul de balsam (Abies balsamea), tuia (Thuja
occidentalis), alaturi de specii de pin (Pinus bansksiana). in padurile de conifere cresc si
specii de foioase: plopul tremurator (Populus tremula) si mesteacanul de hartie (Betula
papyrifera).
Padurile de conifere din regiunea Marilor Lacuri, se afla in amestec cu speciile de
foioase, astfel alaturi de speciile de pini, tsuga si tuia, traiesc unele specii de foioase ca plopul
tremurator si artarul de zahar. Aceste paduri de taiga au o mare valoare economica, astfel se
explica rolul deosebit in economia forestiera a Federatiei Ruse, Canadei si statelor
scandinave.
- Padurile de conifere de pe litoralul pacific se desfasoara la sud de Alaska pana in
partea centrala a Californiei, pe o lungime de 3500 km si o latime de 500 km. Aici padurile
110
au o mare densitate si omogenitate, sunt extrem de bogate si formate din numeroase specii de
arborele vietii (Thuja gigantea, T. plicata), arborele hemlock (Tsuga heterophylla), bradul lui
Duglas (Pseudotsuga douglassi), specii de brazi (Abies magnifica, Abies grandis, Abies
concolor). in muntii Coastei creste arborele rosu (Sequoia sempervirens), care poate ajunge
pana la 2000 de ani ca varsta, iar in muntii Sierra Nevada creste uriasul padurilor temperate,
arborele mamut (Sequoia gigantea). in ansamblu aceste paduri au o foarte ridicata valoare
economica datorita valorii lemnului extras, omogenitatii speciilor forestiere si a altor
facilitati.
4.2. Exploatarile forestiere si industria de prelucrare a lemnului
Vechimea exploatarilor forestiere se identifica, in fapt, cu aparitia civilizatiei umane.
Ritmul exploatarilor si utilizarii resurselor forestiere a fost diferentiat pe glob. De pilda, se
cunoaste amploarea exploatarilor forestiere in Orientul Mijlociu si Apropiat, in statele
riverane Marii Mediterane, in antichitate, ale caror consecinte se resimt si astazi (disparitia
unor specii arboricole, a unor specii faunistice, modificarea peisajului, extinderea deserturilor
in peninsula Arabica, modifica climatice etc.).
Desi in ultimele doua milenii se constata o crestere a volumului exploatarilor
forestiere si implicit al defrisarilor, totusi, in ultimele doua secole ritmul a fost mai mult decat
alarmant, determinand serioase dezechilibre ecologice, in anumite regiuni geografice.
Indiscutabil, utilizarea lemnului in diferite scopuri (industrializare, combustibil etc.),
reprezinta o necesitate in evolutia societatii umane, dar omenirea se afla in prezent la o
rascruce in ceea ce priveste conservarea si protectia fondului forestier. De ritmul
exploatarilor forestiere, al impaduririlor, al economisirii acestei valoroase resurse, depinde in
ultima instanta viitorul padurilor Terrei, o mostenire care trebuie lasata generatiilor viitoare.
Masa lemnoasa exploatata anual pe glob cunoaste o crestere continua, de la 1,6
mild.mc in 1950, la 3,4 mild.mc in 1970, pentru ca in 1990 sa se ajunga la 4,3 mild.mc. in
anul 2000, volumul exploatarilor forestiere a fost de 4,6 mild.mc, cu mult peste capacitatea
de regenerare anuala a padurilor care este de 2,7mild.mc, de unde dezechilibrele grave care
se manifesta in anumite regiuni geografice, ca de pilda in Asia (fara Rusia), unde in ultimii
ani se exploateaza 720 mil. m3, in timp ce volumul cresterii anuale este de doar 190 mil. m3,
sau in Europa, unde se fac exploatari de 310 mil. m3, iar volumul regenerarilor este de 120
mil. m3.
Desigur sunt si raporturi de mare favorabilitate ecologica, in America de Sud
(exploatari de 240 mil. m3 si regenerarea de 790 mil. m3), Rusia (exploatari de 325 mil. m3 si
regenerarea de 780 mil. m3), sau Canada (exploatari de 115 mil. m3 si capacitatea de
regenerare de 228 mil. m3).
Tabel nr. 90
Dinamica exploatarilor de lemn, pe plan mondial si regional in perioada 1950 � 2000
Volumul mediu de masa lemnoasa exploatata la nivelul anului �.
1950 1960 1970 1980 1900 2000
Regiuni
geografice
Total Din
care
lemn
de
lucru
Total Din
care
lemn
de
lucru
Total Din
care
lemn
de
lucru
Total Din
care
lemn
de
lucru
Total Din
care
lemn
de
lucru
Total Din
care
lemn
de
lucru
Europa 286 167 317 215 382 325 374 334 390 360 400 380
CSI 329 180 370 202 472 385 465 357 480 690 500 400
111
Asia 290 84 384 124 1100 635 1477 912 1580 1100 1720 1280
Africa 120 20 190 22 605 322 679 384 720 517 800 520
America
de Nord
392 320 405 356 468 449 550 495 590 520 600 540
America
de Sud
140 21 268 127 325 182 421 281 510 380 540 390
America
Centrala
40 6 42 7 69 39 36 28 42 35 50 44
Zona
Pacific
20 15 25 16 35 28 38 32 46 40 50 46
Total
general
1617 813 2001 1069 3456 2365 4040 2823 4358 3352 4660 3600
Sursa: Annuaire des produits forestieres F.A.O., Roma, 1998
Din totalul exploatarilor forestiere la nivel mondial, circa 60 % din lemn este folosit
in scopuri industriale, restul drept combustibil (pentru incalzit si preparatul hranei). Astfel, in
statele dezvoltate (America de Nord, Europa, Asia de Est, Australia), ponderea utilizarii
lemnului in scopuri industriale ajunge pana la 75 � 80 %, in vreme ce in statele in curs de
dezvoltare, situatia este inversa (circa 80 � 85 % din lemn este folosit drept combustibil).
Unele studii recent realizate de institutiile specializate ale ONU, releva ca 60 % din
populatia Terrei foloseste lemnul drept combustibil; ponderea se afla in regiunile in curs de
dezvoltare (din Asia, Africa, America Latina), de unde presiunea umana formidabila asupra
padurilor din aceste continente si efectele care se resimt pregnant mai ales in secolul nostru.
Productia de lemn industrial a fost la inceputul anilor 90 de 1,6 mild.mc, fiind
dominata de S.U.A. (26 % din total), Rusia (17 %), Canada (11 %), China, Brazilia, statele
scandinave s.a.
Tabel nr. 91
Principalii producatori de masa lemnoasa in 1998
(mil. m3)
Nr.
crt.
Continentul / Reg.
geografica
Prod. totala de
lemn rotund
Prod. de lemn
industrial
Prod. de lemn de
foc
1
2
3
4
5
6
7
Asia
America de Nord
Africa
America de Sud
Europa
exU.R.S.S.
Oceania � Australia
1.150,4
752,2
586,2
379
359
183,2
47,5
271,4
591,3
65,4
121
308,5
153,7
-
879
160,9
502,8
258
51
30,5
-
Total (mil. m3) 3.439,5 1.511,3 1.882,2
Sursa: Quid, 2001
Asadar, primele 10 state forestiere realizeaza 68 % din productia de lemn industrial,
in timp ce restul statelor le revin 32 % din productia mondiala.
Pe continente, in productia de lemn in prezent, pe primele locuri se situeaza Asia (fara
Rusia) cu 1.029 mil. m3, America de Nord (738 mil. m3), Africa (460 mil. m3), Rusia (380
mil. m3) si Europa (357 mil. m3).
Exista, desigur, nuante diferite de la un continent la altul, avand diverse cauze,
(structura speciilor forestiere, arealul de exploatare, modul de utilizare, participarea la
112
comertul mondial cu lemn sau produse din lemn, sau eficienta si mecanizarea lucrarilor
specifice).
Astfel, in Asia unde se exploateaza cel mai mare volum de masa lemnoasa de pe glob,
cel putin 60-65% din lemn este utilizat drept combustibil. De pilda China unde 60% din masa
lemnoasa (anual 280 mil.mc), se utilizeaza drept lemn de foc; dar si in alte state asiatice
situatia este identica: India, Filipine, Nepal, Thailanda, Bangladesh, etc.
Alte state asiatice (Japonia, Indonezia, Coreea de Sud, Singapore) utilizeaza lemnul
(uneori provenit din import - cazul tipic al Japoniei), in scopuri industriale intr-o proportie
ridicata (pana la 80 % din total).
Tabel nr. 92
Corelatia intre populatie si consumul de lemn [%]
Populatia / consum 1970 1990 2010
1 Statele dezvoltate 27 % - 86 % 22 % - 77 % 17 % - 73 %
2 Statele in curs de dezvoltare 73 % - 14 % 78 % - 23 % 83 % - 27 %
Sursa: FAOSTAT/1996
Situatia este similara si in Africa, unde lemnul de foc reprezinta circa 80 % om masa
lemnoasa; cel mai mare producator forestier este Nigeria (102 mil. m3) , urmata de Etiopia,
Kenya si Zair, care au unele disponibilitati de export de cherestea.
O importanta putere forestiera este Rusia (380 mil. m3), cu resurse enorme care sunt
exploatate mai ales din partea europeana, Urali si Siberia; intampina mari dificultati in ceea
ce priveste conditiile de mediu, transportul pe calea ferata la mari distante etc. Cu toate
acestea, baza utilizarii o ocupa sectorul industrial cu circa 2/3. Mai mult, Federatia Rusa are
mari disponibilitati de export de cherestea, indreptat indeosebi spre tarile vest-europene.
in America de Nord, predomina padurile de conifere, marile exploatari forestiere se
afla in nord-vestul S.U.A. (Montana, Idaho, Washington, Oregon s.a.), centrul si estul
Canadei. Desigur, cel mai mare producator forestier din continentul nord american raman
S.U.A. (circa 525 mil. m3 anual), urmate de Canada (190 mil. m3); baza utilizarii o reprezinta
industrializarea lemnului (pana la 85 %), de unde o puternica industrie de profil.
in continentul sud-american, Brazilia este de departe cel mai mare producator de
lemn (245 mil.mc anual), din care doar o patrime este utilizata in industria cherestelei, restul
fiind folosit drept combustibil.
Celelalte state latino-americane (Argentina, Columbia, Chile, Venezuela), au
productii relativ mici pana la 20 mil.mc. fiecare, lemnul fiind utilizat indeosebi ca lemn de
foc. Disponibilitati de export are indeosebi Brazilia, cunoscuta prin unele specii valoroase de
lemn tropical.
in Europa predomina coniferele si padurile de amestec temperate, principalele areale
de exploatare se afla in nordul continentului (Suedia, Finlanda, Norvegia), statele alpine
(Austria, Elvetia, Franta, Italia si Germania) si statele carpatice (Romania, Polonia si
Slovacia).
Alte exploatari forestiere se realizeaza si din sudul continentului (Balcani, Pirinei),
predomina utilizarea industriala, iar unele state apeleaza la importuri masive, datorita
consumului ridicat, sau datorita politicii de conservare a fondului forestier propriu.
in sfarsit Australia exploateaza anual circa 20 mil. m3 utilizat in cea mai mare parte
in industrie. Tot in aceasta regiune geografica se mai detaseaza alti producatori regionali
insemnati, cu disponibilitati de export: Noua Zeelanda (conifere) si Papua - Noua Guinee
(foioase tropicale).
113
4.2.1 Ramurile industriei lemnului. Comertul mondial. Probleme ecologice
? Industria cherestelei este cea mai importanta sub aspectul volumului de prelucrare,
asigurand prin produsele sale, materia prima pentru celelalte ramuri de prelucrare a lemnului.
Productia mondiala de cherestea a crescut in mod semnificativ dupa cel de-al doilea razboi
mondial ajungand la mijlocul anilor �90 in anul 1996, la 427 mil. m3.
Structura de productie dupa speciile forestiere, arata clar ca predomina padurile de
conifere (3/4), restul fiind ocupat de foioasele temperate si tropicale. Desigur, industria
cherestelei se concentreaza in anumite state care poseda uriase resurse forestiere, dar si
infrastructuri necesare (mecanizarea exploatarilor, mijloace si cai de comunicatii, centre de
prelucrare si depozitare). Principalii producatori de cherestea sunt: S.U.A. (108 mil. m3 in
1998, cu centre mari de prelucrare in nord-vestul federatiei, orasul Seattle fiind cel mai
important), Rusia (21 mil. m3 cu centrele puternice dispersate in partea europeana:
Arhanghelsk, Murmansk, Saratov, sau in partea asiatica in Siberia si Extremul Orient) si
Canada (62 mil. m3 in 1996 cu importante centre la Vancouver, Victoria, Otawa si Quebec).
Tabel nr. 93
Principalii producatori de cherestea (1996) [mii m3]
Nr.
crt.
Statul Productia Nr.
crt.
Statul Productia
1 S.U.A. 108855 6 Germania 14335
2 Canada 62829 7 Franta 9590
3 Japonia 24493 8 Finlanda 9390
4 Rusia 22606 9 Austria 7600
5 Suedia 14420 10 Polonia 5060
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1998
Alti mari producatori de cherestea cu disponibilitati de export sunt: China, Suedia,
Brazilia, Indonezia, Malayesia, Nigeria, Gabon, s.a. Excedentul de cherestea realizat in
unele state (Canada, Federatia Rusa, Suedia, Finlanda) se indreapta spre S.U.A., Japonia,
Marea Britanic, Italia, Germania s.a.
- Industria placilor aglomerate si placilor fibrolemnoase a aparut, practic, in
perioada interbelica, valorificand deseurile forestiere, rumegusul etc., alaturi de unele
substante adezive provenite din industria chimica.
Dezvoltarea industriei mobilei si a altor activitati (minerit, constructii etc.) reclama
anual tot mai mari cantitati de placi de tip PAL si PFL, panouri, placaje, furnire, fapt ce
determina o puternica reactivare a acestei subramuri. Principalii producatori sunt S.U.A.
(primul loc in productia de PAL), Canada (primul loc in productia de PFL), Federatia Rusa,
Suedia, Finlanda, Franta.
- Industria mobilei reprezinta, sub aspect valoric, cea mai importanta subramura a
industriei lemnului; valorifica eficient masa lemnoasa sporind valoarea in mod indiscutabil.
Aceasta industrie care are vechi traditii mestesugaresti (indeosebi in Europa si Asia), s-a
dezvoltat intr-un ritm alert mai ales in ultimele doua secole, pe fondul cresterii numerice a
populatiei Terrei, a urbanizarii si cresterii standardului de viata.
Desigur, atat productia cat si consumul de mobila este dominat de statele dezvoltate.
Cei mai mari producatori de mobila sunt: S.U.A., Canada, statele europene (Germania,
Franta, Italia, Marea Britanic, Romania), Federatia Rusa, Japonia s.a. Marile centre
urbane sunt, in acelasi, timp si mari centre ale,industriei mobilei, datorita traditiilor, dar si a
114
imensei piete pe care o reprezinta aceste orase (New York, Chicago, Montreal, Paris,
München, Milano, Tokyo, Moscova, Shanghai etc.).
- Industria celulozei si hartiei. Hartia a fost descoperita in China (in anul 105 i.Chr.
de Tasi-lun), patrunde apoi in Asia Centrala (in sec. VIII d.Chr., la Samarkand), iar in Europa
- mai intai in Spania, in secolul al XII-lea, ulterior in Franta, si in Germania, iar in Romania -
in secolul al XIV-lea s.a.
Materia prima de baza este lemnul de rasinoase si foioase (circa 200 mil. t lemn/an),
se mai folosesc de asemenea deseuri textile, tulpini de cereale, stuf, iarba alfa, iuta, chenaful,
rumia, trestie de zahar, bambus.
in tarile dezvoltate se remarca o puternica folosire a maculaturii (de pilda in Japonia
se recicleaza 50 %, Uniunea Europeana 48 %, S.U.A. circa 25 %).
Cererea si consumul de celuloza si hartie este in continua crestere si este dominata de
statele industrializate din America de Nord, Europa, Japonia s.a. Principalele producatoare de
hartie si carton sunt, in general, statele cu pondere deosebita in raspandirea padurilor de
conifere pe glob.
Mentionam ca productia mondiala de celuloza a fost in 1996 de circa 325 mil. t.
Tabel nr. 94
Principalele state producatoare de hartie si carton (1996)
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t.]
[kg/loc.]
1 S.U.A. 81,10 311
2 Japonia 28,50 228
3 Canada 18,30 628
4 Germania 14,40 178
5 China 15,50 11
6 Franta 14,45 146
7 Finlanda 10,90 2143
8 Suedia 9,20 1057
9 Marea Britanie 5,82 100
10 Brazilia 5,70 37
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1998
Evident ca productia fiecarei tari se reflecta in consumul pe locuitor, care oscileaza de
la 2 - 3 kg hartie (in statele cele mai slab dezvoltarea de pe glob, din Africa si Asia de Sud),
pana la peste 1000 kg/loc, cazul statelor nordice: Suedia (1057 kg/loc) sau in Finlanda care
detine recordul in materie (2143 kg/loc).
Principalii producatori de celuloza, hartie si carton sunt aceiasi, cu unele schimbari
ca ierarhie si pondere din volumul total al productiei: S.U.A. (35 % din productia mondiala),
Japonia, Canada, Germania, Rusia, Finlanda, Franta, Italia si Brazilia.
Dintre gruparile regionale specializate in industria celulozei si hartiei se remarca cele
din sud-estul Canadei (Trois Rivieres, Abitibi), sud-estul S.U.A. (Savannah, Chattanooga),
Columbia Britanica (Vancouver), Japonia (Kushiro) sa.
Cererea a crescut in ultima vreme, ceea ce a dus la extinderea ariei geografice a
comertului cu hartie. Cele mai mari exportatoare, atat de celuloza si hartie sunt Canada,
Finlanda, Suedia si Rusia, iar cele mai mari importatoare sunt tarile Europei de Vest.
- Industria fibrelor celuloizice - Celofibrele - se obtin inca din perioada interbelica,
dar productia este redusa, reprezinta circa 15 % din necesarul industriei textile. Principalele
115
producatoare de celofibre sunt: Japonia, S.U.A., Marea Britanie, Germania, Italia, Franta
si Rusia. Anual pe glob se produc intre 3 - 5 mil.t. celofibre.
- Industria binalelor, obiectelor de uz casnic, rechizite scolare s.a., sunt subramuri
dispersate in numeroase tari ale lumii, datorita utilizarii acestor produse.
Dinamica comertului mondial cu lemn reise in mod sugestiv din tabelul urmator.
Tabel nr. 95
Dinamica importurilor si exporturilor de lemn
(1961 � 1985) [mii m3]
Specificari (anii) 1961 1970 1979 1985
IMPORTURI � TOTAL MONDIAL
Total din care: 64750 126508 178150 167524
a) State dezvoltate
Total din care: 56343 107505 142133 127387
- Europa Occidentala 32292 42839 56638 48080
- America de Nord 12791 19880 34707 43332
- Asia 10021 42658 49685 34433
b) State in curs de dezvoltare 4808 11704 23526 21629
EXPORTURI
Total din care: 65437 130312 177706 167653
a) State dezvoltate 16696 44644 59963 44155
b) Africa 5551 8128 7427 5238
c) America Latina 2148 2661 4352 3935
d) Asia 8971 33881 47393 33444
Sursa: World Ressources Report ONU, 1987
Probleme grave afecteaza in prezent resursele forestiere ale Terrei. Acestea provin in
mare parte in urma defrisarilor masive, efectuate indeosebi din ultimele doua secole, cu
consecinte practic incalculabile.
in acelasi timp, mentionam ca si in prezent dezechilibrele ecologice regionale sunt
stimulate de un raport nefiresc intre exploatare - regenerare, de poluarea profunda (ploile
acide), iar modificarile climatice, globale, desertificarea unor vaste regiuni, inundatiile,
procesele geomorfologice actuale etc., sunt o cauza dar si un efect al acestei situatii extrem de
dramatice. Dincolo de o problema economica, padurile au devenit o problema de politica
mondiala (Apelul de la Rio, �Summitul Pamantului� din Africa de Sud 2002), o problema in
ultima instanta de supravietuire a omului pe frumoasa planeta albastra. In tabelul urmator se
poate constata evolutia despaduririlor la nivel regional si mondial, de la mijlocul secolului
trecut pana la inceputul anilor 80.
Tabel nr. 96
Evolutia fenomenului de despadurile in perioada 1850 � 1980
(mil. ha)
Regiunea geografica (continentul) 1850 1900 1950 1980
I. AFRICA TROPICALA
Terenuri cu vegetatie forestiera 1.336 1.306 1.188 1.074
Fanete si pasuni 1.061 1.075 1.130 1.158
Terenuri neproductive 57 73 136 222
116
II. AFRICA DE NORD SI ORIENTUL MIJLOCIU
Terenuri cu vegetatie forestiera 34 30 18 14
Fanete si pasuni 1.119 1.115 1.097 1.060
Terenuri neproductive 27 37 66 107
III. AMERICA DE NORD
Terenuri cu vegetatie forestiera 971 954 939 942
Fanete s__________i pasuni 571 504 446 447
Terenuri neproductive 50 113 206 203
IV. AMERICA LATINA
Terenuri cu vegetatie forestiera 1.420 1.394 1.273 1.151
Fanete si pasuni 621 634 700 767
Terenuri neproductive 18 33 87 142
V. CHINA
Terenuri cu vegetatie forestiera 96 84 69 58
Fanete si pasuni 799 797 793 778
Terenuri neproductive 75 89 108 134
VI. ASIA DE SUD
Terenuri cu vegetatie forestiera 317 299 251 180
Fanete si pasuni 123 118 105 92
Terenuri neproductive 7 15 35 55
VII. ASIA DE SUD-EST
Terenuri cu vegetatie forestiera 252 249 242 235
Fanete si pasuni 123 118 108 92
Terenuri neproductive 7 15 35 55
VIII. EUROPA
Terenuri cu vegetatie forestiera 160 156 154 167
Fanete si pasuni 150 142 136 13
Terenuri neproductive 132 145 152 137
IX. C.S.I.
Terenuri cu vegetatie forestiera 1.067 1.014 952 941
Fanete si pasuni 1.078 1.078 1.070 1.065
Terenuri neproductive 94 147 216 233
X. ZONA PACIFICULUI
Terenuri cu vegetatie forestiera 267 263 258 246
Fanete si pasuni 638 634 625 608
Terenuri neproductive 6 14 28 58
TOTAL
Terenuri cu vegetatie forestiera 5.919 5.749 5.345 5.004
Fanete si pasuni 6.350 6.284 6.293 6.299
Terenuri neproductive 538 774 1.167 1.501
Sursa: World Ressources Report ONU, 1987
6.5. Resursele de roci de constructii si industria materialelor de constructii
Evolutia civilizatiei materiale, din zorii preistoriei pana in pragul mileniului al III-lea,
nu ar fi fost posibila in absenta banalelor roci si materiale de constructii, necesare de la
primele adaposturi, pana la sofisticatele constructii industriale si civile si cai de comunicatii.
117
Exista o mare diversitate de roci si materiale de constructii, care au fost utilizate in
mod diferentiat, initial in functie de raspandirea lor geografica, conditii climatice si traditii,
ulterior ajungandu-se la generalizarea si standardizare acestora.
in cadrul acestei ramuri economice deosebim:
- industria extractiva a rocilor de constructii;
- industria materialelor de constructii;
6.5.1. Industria extractiva a rocilor de constructii
Rocile de constructii sunt cele mai raspandite resurse naturale din scoarta terestra,
raspandite intr-o mare diversitate geologica si geografica.
Rocile eruptive s-au format in urma unor procese magmatice, se caracterizeaza
printr-o duritate exceptionala, culori inchise, au o raspandire deosebita (de pilda granitul
reprezinta circa 10 % din scoarta), si sunt folosite inca din antichitate in lucrari de mare
rezistenta.
- Granitul � roca magmatica intrusiva, apreciat pentru duritatea sa exceptionala are o
raspandire deosebita, indeosebi in vechile scuturi din peninsula Scandinavica, Europa
Centrala, Siberia, China, Marile Lacuri, nordul Africii etc. Sunt deja cunoscute exploatarile
de granit de la Rapakivi (din Carelia � Federatia Rusa si Finlanda), Bavena (Italia), Vibro
(Suedia), Aswan (Egipt) s.a., prin calitatea si culoarea deosebita (deosebit de apreciat fiind
granitul rosu), utilizate in lucrari de arta monumentala. in Romania resurse de granit
importante se afla in masivul Dobrogei, in lantul vulcanic al Carpatilor Orientali si in
Apuseni.
- Bazaltul - reprezinta corespondentul efuziv al gabbroului, avand o culoare neagra
cenusie, compacta, cu utilizari atat in diverse in constructii, cat si prin topire (realizarea de
conducte rezistente la coroziune). Importante resurse si exploatari bazaltice se afla in India
(Podisul Dekkan), Franta (Masivul Central), Irlanda de Nord, Rusia (Siberia) s.a. in
Romania sunt cunoscute resursele bazaltice din Carpatii Orientali (Racos, Hoghiz, Rupea),
Detunata din Apuseni si unele zacaminte din muntii Banatului.
Alte roci eruptive: andezitul, sienitul, granodioritul, gabroul, au calitati
asemanatoare cu bazaltul si granitul, fiind raspandite in scuturile rigide ale scoartei, sau in
masivele vulcanice.
Rocile sedimentare sunt cele mai raspandite roci din scoarta terestra, fiind utilizate
in mod direct in constructii diverse, sau constituind materii prime pentru unele subramuri ale
industriei materialelor de constructii.
- Calcarele - sunt roci foarte raspandite (impreuna cu dolomitele reprezinta 99 % din
rocile sedimentare); exista o mare varietate de calcare, de la cele detritice (oolitice,
pseudooolitice, microbrecii, cu minerale detritice, argiloase), la calcarele biochimice
(recifale, lumaselice, creta, calcarele pelagice, calcare sapropelice) si calcarele chimice
(travertin, creta lacustra, depunerile calcaroase din pesteri etc.).
Prin metamorfism are loc recristalizarea calcitului si formarea calcarelor cristaline,
marmura si dolomitele cristaline. in ansamblu calcarele reprezinta materia prima pentru
industria liantilor (ciment, var, ipsos etc.), iar local sunt folosite pentru constructii, in
siderurgie (dolomitele), sau agricultura (ameliorarea calitatii unor soluri). Din familia
calcarelor mentionam in mod deosebit travertinul (format prin recristalizarea calcarului in
functie de continutul de C02, are o structura poroasa si este folosit ca roca de ornament) si
dolomitele (un carbonat dublu de calciu si magneziu, descoperit abia in 1791 de francezul
Dolomieux, utilizat ca material fondant in siderurgie)
- Argilele - roci cu o maxima raspandire folosite de peste 13.000 de ani, se
caracterizeaza prin consistenta, plasticitate, permeabilitate si au o structura fina. Alaturi de
118
argila comuna utilizata pentru realizarea de materiale de constructii obisnuite), mentionam
argilele superioare (caolinit, illit) folosite in ceramica fina (industria portelanurilor). Alte
roci sedimentare folosite: marnele (roci calcaro-argiloase cu o structura fina, utilizate in
industria cimentului), rocile de balastiera (bolovanisuri, pietrisuri si nisipuri), diatomitele,
gipsul, bentonitele etc.
Rocile metamorfice sunt mai putin raspandite si s-au format in urma unor procese de
metamorfism; cele mai cunoscute fiind sisturile cristaline si marmura.
- Marmura (calcar cristalin recristalizat, formata din calcit si dolomit, deseori cu
impuritati care dau un colorit variat), este utilizata ca roca de ornament. Cele mai vechi
exploatari se afla in Italia (Carrara, La Spezia, Levanto), Grecia (Paros), Spania
(Estremadura, Andaluzia), Franta (Masivul Central, Muntii Jura), Romania (Ruschita,
Alunu, Moneasa), dar si spatiul geografic al altor continente: Rusia (Urali, Karelia), S.U.A.
(Appalachi, Stancosi), Brazilia, China, India, etc. Ca nivel de productie, Italia extrage anual
circa 2 mil.t., din care 25% se exporta, fiind cel mai important stat, din acest punct de vedere.
5.2 Industria materialelor de constructii
Constituie o ramura economica diversificata prin ramurile sale (lianti, ceramica,
sticla, prefabricate etc.) si raspandita in majoritatea statelor lumii, unele subramuri avand
traditii indelungate.
Industria liantilor prelucreaza ca materii prime, calcarele, marno-calcarele, argile,
gips, zgura de furnal, s.a., iar produsele finite sunt: cimentul, varul si ipsosul. Circa doua
treimi din productia de lianti o reprezinta cimentul (descoperit in anul 1811 de britanicul J.
Smeaton). in afara de Marea Britanie, industria cimentului s-a raspandit in alte state: Rusia
(1822), S.U.A. (1826), Franta (1845), in Romania (Comarnic, 1876). Raspandirea firmelor
producatoare de ciment este conditionata in primul rand de apropierea de materiile prime,
secundar sunt luati in calcul si alti parametri economici: sursele energetice, caile de
comunicatii, piata de desfacere, forta de munca, traditii. Productia mondiala de ciment se
afla in continuu progres, datorita necesitatilor de constructii industriale si civile, cai de
comunicatii s.a. La nivelul anilor 1995-1996, productia de ciment a oscilat in jurul a 1,4
mild.t. anual, raspandita neomogen pe regiuni geografice, continente si tari.
Tabel nr. 97
Principalii producatori de ciment (1999)
(mil. t.)
Nr.
crt.
Statul Productia
[mil.t.]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mil.t.]
1 China 536 6 Brazilia 40
2 India 85,6 7 Turcia 37,5
3 S.U.A. 85 8 Italia 36,1
4 Japonia 81,5 9 Germania 33,8
5 Coreea de Sud 46 10 Spania 32,5
Sursa: Enciclopedia Statelor lumii, 2001
Primul producator mondial este China, a depasit recent nivelul de 400 mil. t. anual,
principalele centre de productie fiind situate in China de Nord si China de Nord Est, in
regiunea Shanghai si in China Centrala, alaturi de care amintim: Japonia (cu moderne firme
in arealul Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, Nagoya) si S.U.A. (Pensylvania, Marile Lacuri,
California, Middcontinent). Alti producatori de ciment cu disponibilitati de export sunt: India,
119
Coreea de Sud, Brazilia si Turcia. in spatiul european mentionam prin nivelul productiei
Germania (in arealul marilor centre industriale: Köln, Hamburg, Stuttgart), Italia (cu o
puternica concentrare in Genova, Napoli, Milano si Torino), Spania si Franta. Productia
Romaniei (6-7milt.t. anual) se realizeaza in mai multe centre situate in arealul carpatic si
subcarpatic: Bicaz, Hoghiz, Chistag, Fieni, Campulung, Barsesti-Tg. Jiu etc.
Industria ceramicii se bazeaza pe prelucrarea argilelor de o mare varietate de unde
rezulta o ceramica bruta si o ceramica fina.
- Ceramica bruta are vechi traditii prin produsele finite: caramizi, tigle, blocuri
ceramice, caramizi refractare, conducte s.a. Raspandirea acestei industrii este
cvasigeneralizata, datorita utilitatii produselor finite si a raspandirii materiilor prime.
- Ceramica fina prelucreaza caolinul avand ca produse finite faianta si portelanul, iar
traditiile dateaza de circa 5000 de ani din China, mai tarziu Egipt (2500 de ani) Japonia etc.
Principalii producatori de ceramica fina sunt: China (Hunan, Jiangxi), Japonia (Tokio,
Nagoya, Sakai), Germania (Meissen, Rosenthal, Lanz), Franta (Limoges), Cehia (Karlovy-
Vary), Belgia (Namur), Italia (Firenze), Suedia (Kalmar) si Romania (Padurea Neagra,
Curtea de Arges) s.a.
Industria sticlei utilizeaza ca materii prime nisipurile cuartifere calcare, feldspati,
borati, soda caustica s.a., iar produsele de baza sunt: geamuri, oglinzi, obiecte de sticla etc.
Fabricarea sticlei este cunoscuta de circa 3000 de ani in Orientul Mijlociu si Apropiat, mai
tarziu si in Imperiul Roman si in alte regiuni geografice. in feudalism sunt de mentionat
produsele de sticla realizate in Boemia si Venetia, care au constituit o premisa reala in
modernizarea si dezvoltarea acestei industrii in perioada moderna. Sunt cunoscute unele state
si centre prin produsele de sticla din Germania (Meissen, München, Jena), Italia (Milano,
Murano), Franta (Valenciennes, Baccarat), Belgia (Namur), Cehia (Jablonec), Polonia
(Silezia) s.a. Mari producatori de sticla sunt S.U.A., Japonia, China, Rusia, Germania, Franta
etc.
Industria prefabricatelor din beton, se afirma practic incepand cu a doua jumatate a
secolului al XIX-lea (betonul a fost folosit prima data in Franta, in anul 1867).
Necesitatile mereu in crestere de constructii civile si industriale, reclama o puternica
dezvoltare a acestei industrii, care se regaseste in cvasitotalitatea statelor dezvoltate de pe
glob.
Mari producatori de prefabricate sunt: S.U.A., Uniunea Europeana si Asia de Est,
Europa Centrala, Federatia Rusa s.a. Prefabricatele de beton se confectioneaza din ciment,
azbest, cenusa de termocentrala, nisipuri etc. De mentionat ca in Romania betonul folosit de
Anghel Saligny in 1888 la constructia silozurilor de la Constanta. Alte produse ale industriei
materialelor de constructii: sticla fina si optica, cristale artificiale se obtin in mai multe state
dezvoltate din Uniunea Europeana, America de Nord, Asia de Est s.a. Pe langa avantajele
economice si utilitatea acestor produse finite, unele subramuri au un impact nefavorabil
asupra mediului inconjurator (poluarea complexa datorata mai ales industriei cimentului).
120
CAPITOLUL 2
RESURSELE AGRICOLE ALE TERREI SI VALORIFICAREA LOR
1. Istoricul aparitiei si dezvoltarii agriculturii
Primele civilizatii din istoria omenirii, au fost, fara indoiala, civilizatii agricole. Sa ne
reamintim de leaganul primelor civilizatii aparute in urma cu cea. 8.000 -10.000 ani i.Chr., in
Extremul Orient (China, India), in Orientul Mijlociu si Apropiat (Mesopotamia, Persia,
Fenicia), in nordul Africii (civilizatia egipteana), in sudul Europei (Grecia antica, Roma), ori
mai tarziu de civilizatiile din America precolumbiana (maya, incasa, azteca). Aceste
civilizatii s-au desfasurat pe parcursul mai multor milenii, se bazau pe culturi cerealiere
(graul si orezul se cultiva in Euroasia de cea. 9.000 ani), si pe cresterea animalelor. in aceasta
lenta evolutie semnalam cateva veritabile momente cruciale: domesticirea animalelor,
inventarea rotii, folosirea fortei animale in cultura plantelor, descoperirea irigatiilor,
perfectionarea uneltelor, sedentarizarea agricultorilor etc. Mentionam in acest sens primele
diviziunii ale muncii, care au fost de altfel cauza dar efect al dezvoltarii agriculturii. Desigur
ca aceste epocale descoperiri sunt completate in epoca moderna de aparitia masinilor,
chimizarea agriculturii, imbunatatirile funciare si mai ales rolul stiintei (din care se remarca
indeosebi genetica si biotehnologiile), toate acestea determinand ca agricultura sa constituie
in prezent o ramura economica de baza pentru unele regiuni ori state, chiar prima ramura
economica (cu pondere deosebita in export).
Agricultura asigura in primul rand resursele de hrana ale populatiei Terrei, hrana
pentru zootehnie, materii prime pentru industria usoara (textila, pielarie si incaltaminte,
alimentara), concentreaza un insemnat esantion de forta de munca (diferit pe regiuni si state,
in unele state in curs de dezvoltare pana la 70% din forta de munca a statelor respective), un
potential urias, in viitor, intr-o mare masura disponibil.
Iata, de pilda, ponderea fortei de munca din agricultura in unele state asiatice sau
africane: China 71 %, Thailanda 72 %, India 62 %, Sudan 64 %, Ghana 59 %, s.a.
De altfel, la nivel global, aproape jumatate din forta, de munca (47,5 %), isi
desfasoara activitatea in sectorul agricol. Ponderea fortei de munca in statele dezvoltate este
mult diminuata, pana la 2 % in cazul S.U.A., datorita unor cauze economico-sociale
specifice. De asemenea, produsele agricole constituie produse comerciale importante; in
unele tari ponderea produselor agricole in comertul statelor respective este impresionant:
Sudan 97 %, Cuba 89 %, Madagascar 88 %, Somalia 82 %. O privire globala asupra
agriculturii mondiale, ne reliefeaza unele concluzii privind marea diversitate a ramurilor
agricole, a peisajelor si regiunilor agricole ale Terrei, o distributie neomogena a productiei
si randamentelor, a fortei de munca agricole etc., toate acestea fiind determinate de evolutia
factorilor naturali si economico-istorici, dezvoltarea inegala a statelor lumii, rolul industriei
masinilor agricole, a stiintei etc. Astfel vom intalni pe glob numeroase tipuri de regiuni
agricole, de la agricultura primitiva; itineranta, pastoritul nomad si seminomad, pana la
regiunile agricole moderne de mare randament, veritabile activitati de inginerie genetica, in
care se aplica biotehnologiile cele mai recente.
in activitatile agricole pamantul, reprezinta principalul mijloc de productie, iar
evolutia resurselor de soluri reprezinta, intr-un fel, o oglinda fidela a evolutiei istorice a
omenirii. Asistam insa acum, la o restrangere dramatica a resurselor de soluri favorabile
culturilor agricole, in conditiile mereu crescande ale cererii alimentare, mai simplu spus,
pamant tot mai putin, hrana tot mai multa.
121
in concluzie, agricultura reprezinta fara indoiala o importanta componenta a
economiei mondiale, fiind extrem diversificata in functie de factorii naturali, istorici si
economico-sociali.
2. Factorii care determina dezvoltarea agriculturii
2.1. Factorii naturali
Pozitia geografica se refera in primul rand la limitele latitudinale, intre care se poate
dezvolta agricultura in mod natural, fara restrictii directe, mai ales din punct de vedere
climatic. Astfel, agricultura se practica in emisfera nordica pana la 65° L.N. in Alaska, 68 -
70° L.N. in Siberia, iar in emisfera sudica in Patagonia, pana la 50 - 52° L.S.; dincolo de
aceste latitudini nu se poate practica agricultura, decat intr-o masura foarte mica. Asupra
limitelor spatiului agrar, vom reveni (limite latitudinale, altitudinale, de ariditate si de
umiditate).
Relieful constituie suportul natural, indispensabil pentru dezvoltarea agriculturii.
Daca cresterea animalelor se poate face in conditiile unui relief diferit, in mod cu totul separat
relieful influenteaza culturile agricole. Astfel, campiile, deltele, dealurile si podisurile situate
pana la 1000 m, concentreaza peste 80 % din terenurile arabile. Culturile agricole se practica
desigur si in spatiile montane, in depresiuni, pe versanti insoriti, platouri si podisuri), uneori
pana la inaltimi apreciabile in functie si de clima. Astfel in Muntii Anzi (intre 0-15° L.S.) se
cultiva graul pana la 3700 m, porumbul pana la 3500 m, cartoful la 4000 m; in Tibet
(regiunea Lhasa) se cultiva orzul pana la 4600 m, iar unele culturi in Carpatii Romanesti
(Apuseni) se cultiva pana la 1500 -1600 m. Un rol deosebit il are etajarea pe verticala si
expunerea versantilor.
De asemenea pantele influenteaza dezvoltarea agriculturii, prin modul de utilizare al
terenurilor, prin randamentul la lucrarile mecanice sau la dezvoltarea eroziunii solurilor. Se
apreciaza ca circa 20 % din terenurile care se preteaza pentru agricultura, au pante practic
inaccesibile mecanizarii agriculturii.
Clima - imprima trasaturi distincte si o mare dependenta fata de agricultura, indeosebi
de culturile agricole. Astfel, zonalitatea climei dupa latitudine, determina si o zonalitate a
agriculturii pe glob. in principal, deosebim trei mari tipuri de clima, care influenteaza
agricultura.
- climate care permit o agricultura permanenta sunt climatele intertropicale,
subtropicale umede, temperat oceanice, unde bilantul termic si hidric este deosebit, aici se
obtin doua-trei recolte pe an in medie.
- climate care permit o agricultura sezoniera -, in climatul temperat cu toate
nuantele sale, partial in climatul subpolar; aici se obtine de regula o singura recolta pe an.
- climate care nu permit o agricultura neprotejata sau neirigata, includem
climatele reci (montane, subpolare, sub media anuala de +40°C), dar si climatele aride
tropicale.
Primele doua tipuri de climate concentreaza 8,5 mild. ha (60% din suprafata
uscatului), cu raspandire mai mare in emisfera nordica. Dar zonalitatea latitudinala agricola
pe glob, poate fi urmarita succint dupa cum urmeaza:
- climatul ecuatorial - se suprapune peste bazinul Amazonului si Congo, dar si in
Indonezia si Noua Guinee, ofera posibilitatea cultivarii unor plante iubitoare de caldura si
umiditate. Sunt cultivate plante perene arborescente: bananierul, arborele de cauciuc,
palmierul de ulei, palmierul de cocos, arborele de cacao etc. Vegetatia naturala deosebit de
viguroasa este greu de combatut, iar multimea daunatorilor impiedica dezvoltarea sectorului
zootehnic, indeosebi musca �tete�. Cerealele nu gasesc conditii favorabile de dezvoltare din
122
cauza umiditatii ridicate, iar orezul nu ajunge la maturitate din cauza gradientului termic
scazut.
- climatul subecuatorial - caracterizeaza Podisul Matto Grosso, partea sudica a
bazinului Congo, tarmul nordic al golfului Guineea etc., are un sezon uscat ce necesita un
aport suplimentar de apa pentru cultura plantelor (orez, mei, sorg, arahide) si un sezon umed
in care se cultiva orez si trestie de zahar. Zona subecuatoriala, cu vegetatia sa de graminee din
savane, permite cresterea animalelor, in special bovine.
- climatul musonic - specific Asiei de Sud-Est, partea estica a Mexicului, insulele
Antile, prezinta conditii asemanatoare de dezvoltare a agriculturii cu cele din zona
subecuatoriala. Aici diferentele termice intre anotimpuri cresc odata cu latitudinea si unele
plante termofile cum ar fi trestia de zahar, nu depasesc limita acestui climat. Cultura
predominanta anotimpului umed o constituie orezul, dar se cultiva si graul, bumbacul,
arahidele, iuta si arbustul de ceai.
- climatul tropical arid - prezent in Sahara, Namibia, Somalia, podisul Arabiei,
partea centrala a Iranului, desertul Thar, sud-vestul S.U.A. si nord-vestul Mexicului, litoralul
peruviano-chilian, Australia central - vestica etc., este lipsita aproape complet de precipitatii
si sunt indispensabile irigatiile pentru cultura plantelor. Culturile de baza sunt bumbacul si
curmalul, in special in oaze, pe celelalte terenuri se practica un pastorit nomad si seminomad,
slab productiv.
- climatul subtropical de tip mediteraneean - permite doua culturi intr-un an. Aici
se cultiva cu precadere maslinul, vita de vie, smochinul. Culturile cerealiere de grau si orz se
insamanteaza toamna si sunt recoltate timpuriu permitand o a doua cultura. Plantele iubitoare
de multa umiditate (orez, porumb, leguminoase, bumbac), se cultiva in general in regim de
irigare.
- climatul subtropical musonic este specific pentru sud-estul Chinei si partea sudica
a Japoniei. Principala cultura o constituie orezul, la care se adauga ceai, tung, sorg, porumb
si bumbac. Conditii prielnice de dezvoltare are si sericicultura, in unii ani, in timpul iernii,
temperaturile scazute compromit recoltele. Conditii asemanatoare se regasesc si in S.U.A.
(unde principalele culturi sunt soia, bumbacul, porumbul, arahidele, sorgul, tutunul), apoi in
sud-estul Braziliei, in Uruguay, Natal, in sud-estul si pe litoralul caucazian al Marii Negre.
- climatul temperat se caracterizeaza printr-o mare diversitate a nuantelor climatice,
dar si al culturilor agricole.
- climatul temperat-oceanic - specific Marii Britanii, Tarilor de Jos, peninsula
Bretagne, Noua Zeelanda si partea nord-vestica a S.U.A.: se caracterizeaza prin precipitatii
bogate si temperaturi relativ uniforme, asigurand conditii deosebit de favorabile pentru
cresterea animalelor, pe baza culturilor furajere si a unor pasuni vesnic verzi. Dintre plantele
alimentare, gasesc conditii bune de dezvoltare cartoful si legumele, iar dintre cele industriale
inul si sfecla de zahar.
- climatul temperat continental de tranzitie acopera in principal Europa Centrala,
ofera conditii favorabile pentru cerealele de toamna, sfecla de zahar, leguminoasele pentru
boabe, viticultura si pomicultura. Este climatul care favorizeaza una dintre cele mai complete
game de cultura, la care se adauga si un puternic sector zootehnic, pe baza furajelor cultivate.
- climatul temperat-continental - caracterizeaza stepele ponto - caspice si central -
asiatice, precum si preerile nord-americane. Aceste regiuni constituie zona celor mai intinse
culturi agricole de pe glob. in partile centrale ale blocurilor continentale, precipitatiile scad,
in schimb, amplitudinile termice cresc. Drept urmare, se reduce ponderea culturilor in
favoarea economiei zootehnice pastorale. Aici se cultiva indeosebi unele cereale (graul si
porumbul).
123
- climatul temperat rece este specific in partea centrala a Canadei, Siberia centralsudica
si in partea sudica a Americii Latine, unde culturile de toamna nu se mai practica, ele
fiind inlocuite cu cele de primavara, iar pomicultura se reduce pana la disparitie.
- climatul temperat-musonic acopera partea nord-estica a Chinei, peninsula Coreea
si nordul Japoniei. Acest climat favorizeaza cultura graului, cartofului, gaoleanului si a
plantelor furajere.
- climatul subpolar si polar afecteaza circa 1,9 mild.ha de uscat si prezinta conditii
vitrege pentru economia agricola, pentru dezvoltarea careia omul este obligat sa ia masuri de
protectie si aclimatizare. Sunt cultivate unele plante cu ciclu vegetativ scurt, insa forma
principala a economiei agrare este cresterea animalelor (in special cresterea renilor si vanatul
animalelor salbatice).
Repartitia plantelor de cultura este influentata nu numai de zonalitatea latitudinala,
dar si de etajarea conditiilor climatice. Etajarea pe verticala a conditiilor de clima in zonele
montane da nastere unei complementaritati de natura economica la distanta relativ mica, care
genereaza pendularea pe verticala a diferitelor munci sezoniere si a deplasarilor pastorale
montane (cu o mare pondere in trecut).
Expunerea diferita a versantilor, in unele masive montane, creeaza conditii
topoclimatice particulare, care au fost cunoscute si utilizate de catre om. Exista diferente
semnificative in privinta folosintei agricole, intre versantii insoriti si cei umbriti, mai ales in
Carpati si Alpi. Astfel, daca pe versantii insoriti culturile agricole urca la altitudini
apreciabile, pe cei opusi, locul culturilor este luat de faneata sau padure. Prezenta
inversiunilor termice in zonele depresionare montane face ca, de multe ori, culturile sa evite
zonele joase si sa urce pe terase si pe versantii cu expunere optima.
Pe langa regimul termic, de cea mai mare insemnatate pentru agricultura sunt
precipitatiile. intre cele doua elemente geografice exista o stransa interconexiune. Aceeasi
cantitate de precipitatii, in cazul unei evapotranspiratii reduse putand fi insuficienta pentru
viata plantelor, iar in cazul unei evapotranspiratii reduse putand fi excesiva. O importanta
deosebita o are regularitatea regimului precipitatiilor, mai ales in climatele cu doua
anotimpuri - unul uscat si altul umed - in special in climatul subecuatorial si in tropical
musonic. Diferente considerabile, de la un an la altul, in ceea ce priveste cantitatea de
precipitatii sunt specifice si climatului temperat continental, ca de exemplu in stepele ponto -
caspice sau preeria nord-americana.
Pentru a suplini deficitul de umiditate, omul utilizeaza sistemele de irigatii. Irigatiile
sunt folosite atat pentru luarea in cultura a terenurilor din regiunile aride (irigatii de
necesitate), cat si pentru a spori gradul de intensivizare a agriculturii (irigatii
complementare). Irigatiile de necesitate sunt, in zilele noastre, mai raspandite, ele fiind
indispensabile, mai ales in zona intertropicala, acolo unde se inregistreaza sub 400 - 500 mm.
anual. in aceste zone, regimul precipitatiilor se caracterizeaza printr-o distributie sezoniera
inegala, iar plantele cultivate necesita o mare cantitate de apa, ca de pilda orezul, care
necesita irigarea prin inundare.
Irigatiile complementare duc la cresterea productiei culturilor si la regularizarea
recoltelor, poate inlesni mai multe culturi pe an, decalarea datei recoltarii si chiar modificarea
sistemului de cultura.
Irigatiile pot fi fertilizante, ca de exemplu cele din valea si delta Nilului, unde apele
mari de vara aduceau din Podisul Etiopiei un mal fertil, care acoperea intreaga vale. Totodata,
inundarea periodica, contribuia la spalarea solului de sarurile ridicate prin capilaritate,
datorita puternicei evapotranspiratii. in introducerea irigatiilor, o insemnatate deosebita o au
formele de relief. Cele mai bune conditii le au campiile piemontane, unde se poate amenaja,
cu putine mijloace, o irigatie gravitationala, printr-o retea divergenta de canale care, de multe
ori, pot relua cursurile parasite ale raurilor.
124
in amenajarea sistemelor de irigatii un rol foarte important il joaca sursele de apa.
Resursele de apa de suprafata, care provin din reteaua hidrografica si lacurile cu apa dulce,
prezinta cea mai mare insemnatate. Volumul anual al apelor meteorice utilizabile pe intregul
uscat, este apreciat la 38.000 km3, dar ele acopera utilizari multiple, iar mai bine de o treime
din aceasta cantitate alimenteaza apele subterane. in acelasi timp, regimul debitelor retelei
hidrografice este, de multe ori, inegal si trebuie sa fie regularizat prin acumulari.
Apele subterane, inexact cunoscute ca volum total, redau in mod natural, prin
izvoare, circa 13.000 km3 anual, cantitate compensata prin apa meteorica infiltrata.
in ultimul timp, studiile hidrologice au pus in evidenta unele resurse importante de
apa de adancime in Sahara, Kazahstan s.a., insa, de multe ori, in aceste zone aride, apele au
o mineralizare ridicata, care le fac greu utilizabile.
Adancimea la care se gasesc stratele acvifere, mai ales cele freatice, are uneori o
importanta hotaratoare pentru irigatii, deoarece daca adancimea este prea mare amenajarea
sistemului de irigatii poate sa nu fie eficienta sub raport economic. Sub acest aspect, au o
deosebita valoare apele arteziene din unele bazine sedimentare, cum sunt cele din Australia
centrala, sud-estul desertului Kara Kum si Sahara.
Suprafata amenajata pentru irigatii este in prezent de 300 mil. ha (ceea ce
reprezinta risca 20 % din suprafetele cultivate pe glob).
Repartitia geografica a suprafetelor irigate arata ponderea deosebita a continentului
asiatic (70 % din total), dupa care urmeaza America de Nord (12 %), Europa (10 %) si
Africa (circa 4 %). Unele state au suprafete amenajate pentru irigatii impresionante; de pilda
numai China, India si Pakistan detin impreuna 58 % din suprafata irigata la nivel mondial.
Consumul specific de apa este diferentiat in functie de conditiile climatice si
tehnologiile folosite, de la 5.500 m3/ha in Franta, pana la 12.000 -15.000 m3/ha in nordul
Africii.
Exista in prezent o mare diversitate de tipuri de irigatii pe glob, de la irigatiile
traditionale: saduful (in India) folosind roti hidraulice si forta animalelor, tancuri (rezerve de
apa folosind baraje de pamant in podisul Dekan de pilda), canale de inundatii (care intra in
functiune la. inundatiile mari), sau kanate (canale subterane raspandite indeosebi in Iran,
Africa de Nord etc.), pana la irigatiile moderne, prin intermediul unor retele de conducte,
canale colectoare cu pompare mecanica, sau recentul sistem picatura cu picatura, intens
utilizat in Israel, S.U.A. si alte tari.
invelisul de soluri reprezinta suportul natural specific culturilor agricole. Exista
astfel o stransa dependenta intre soluri si culturile agricole. Fertilitatea naturala (determinata
de roca parentala, clima, relief, vegetatie etc.), constituie principala insusire a invelisurilor de
sol.
invelisul de soluri este neomogen, se constata o dispunere in general zonala
(latitudinal dar si altitudinal) al acestora; din suprafata uscatului, 35 % (5,2 mild. ha) sunt
suprafetele lipsite practic de soluri (suprafete desertice, montane, arctice si antarctice etc.).
Principalele tipuri de soluri zonale sunt:
- solurile de tip lateritic (climat ecuatorial si tropical umed);
- solurile castanii de stepe aride;
- solurile brune de padure si cernoziomice;
- solurile podzolice;
- solurile turbo-gleice;
- solurile aluviale.
Tabel nr. 98
Transportul de sedimente al catorva mari fluvii
125
Fluviul Statul Transportul anual de sedimente
[mil.t.]
Fluviul Galben (Hwang Ho) China 1600
Gange India 1455
Amazoane Mai multe state 363
Misissippi S.U.A. 300
Irrawaddy Birmania 299
Kosi India 172
Mekong (Fluviul Rosu) Mai multe state 170
Nil Mai multe state 111
Sursa: Soils Erosion and Conservation in the Tropics, S.U.A., 1982
Tabel nr. 99
Suprafata ocupata de principalele tipuri de soluri de pe glob [%]
grupate dupa fertilitate
Grupe de
fertilitate
Ordine si tipuri de soluri
Mollisoluri (soluri cernoziomice) 5,9 6,5 3,2 6,0 - - 4,1
Soluri negre tropicale si alfisoluri 0,5 - 1,5 1,0 4,4 - 1,5
Entisoluri (soluri aluviale) 3,6 0,9 7,0 6,0 0,4 - 5,6
Soluri fertile I
Total 10,0 7,4 11,7 13,0 4,8 - 9,2
Inceptisoluri (soluri brune, andosoluri, rankere) 6,7 6,1 7,9 8,7 6,9 - 6,5
Mollisoluri (soluri castanii de stepa si brunizemuri de savana) 8,2 9,3 29,3 26,2 16,2 - 14,3
Oxisoluri (soluri rosii subtropicale, soluri lateritice) 8,2 6,8 35,8 11,4 19,0 - 11,8
Soluri mijlocii
fertile II
Total 23,1 22,2 73,0 46,3 42,1 - 32,6
Soluri slab
fertile III
Spodosoluri (soluri podzolice) 15,5 22,5 - - - - 9,3
Histosoluri (soluri de tundra) 3,4 16,7 - - - - 16,3
Aridisoluri (soluri de desert) 15,3 7,2 3,3 37,3 43,6 - 17,2
Soluri
nefertile IV
Total 18,7 23,9 3,3 37,3 43,6 - 21,2
Sursa: Geografia resurselor naturale, 1983
Gradul de valorificare agricola este diferit dupa tipul de soluri; de pilda doar 35% din
solurile cernoziomice, 27 % din solurile de padure, 4% din solurile lateritice, si 3 % din
solurile de savana sunt folosite in culturi agricole. Exista mari rezerve de soluri pe suprafata
uscatului inca nevalorificate. Astfel, Brazilia cultiva 4,2 % din soluri; Rusia (10,4 %), China
(13,6 %), S.U.A. (22,1 %). in ansamblu, doar 11 % din suprafata totala a solurilor, sunt
soluri deosebit de fertile fara restrictii, in timp ce majoritatea suprafetelor de soluri necesita
pentru a fi luate in cultura, lucrari speciale, imbunatatirea structurii si texturii, irigatii,
tehnologii agricole adecvate.
Eroziunea solurilor constituie un fenomen grav, care afecteaza din pacate mari
suprafete in prezent. in toate regiunile geografice si tarile lumii se constata acest lucru,
dovedit de transportul de aluviuni pe marile fluvii, spalarea la suprafata, colmatarea lacurilor
artificiale. Cauzele sunt fie naturale (inclinarea reliefului, precipitatiile deosebit de mari,
alunecarile de teren etc.), fie reprezentate de factori antropici (defrisari masive, suprapasunat,
126
culturile agricole neconforme cu tehnologia). Astfel de pilda in zona intertropicala,
degradarea solurilor afecteaza 70 % din solurile lateritice, iar spalarea anuala intr-un climat
umed tropical este intre 5 - 35 t/ha.
Starea solurilor pe plan mondial este dramatica, numai in ultimul secol, eroziunea a
afectat circa 27 % din terenurile arabile.
Pentru a avea o imagine concreta asupra fenomenului eroziunii, este sugestiv tabelul
sintetic privind transportul de sedimente al catorva mari fluvii de pe glob.
Studiile de sinteza arata ca eroziunea excesiva afecteaza intr-o masura extrem de
ridicata mari suprafete de pe glob.
Tabel nr. 100
Estimari asupra eroziunii excesive de sol fertil de pe terenurile cultivate (1988)
Statul Total suprafata
cultivata
[mil.acri]
Pierderi excesive de
sol fertil
[mil.t.]
S.U.A. 413 1500
U.R.S.S. 620 2300
India 346 4700
China 245 3300
Total 1624 11.800
Restul statelor 1499 10.900
Total general 3123 22.700
Sursa: Institutul Worldwatch, 1988
Exista o stransa dependenta intre eroziunea excesiva si erodarea productivitatii
agricole, care se manifesta prin cresterea necesarului de ingrasaminte chimice, reducerea
recoltei in mod progresiv, deteriorarea solurilor.
Un alt pret indirect al eroziunii, il reprezinta ritmul de colmatare al unor lacuri de
acumulare.
Daca in decursul istoriei eroziunea solului a fost o problema locala sau regionala,
determinand chiar declinul sau disparitia unor civilizatii agricole, in prezent a devenit o
problema mondiala. Pentru ca oriunde s-ar resimti acest fenomen, implicatiile sale de natura
economica, sociala si politica, se vor repercuta in primul rand prin cresterea preturilor la
alimente, atentand la securitatea alimentara a populatiei Terrei (subnutritia, mortalitatea
infantila, morbiditatea).
Tabel nr. 101
Ritmul de colmatare al unor lacuri de acumulare
Statul Lacul de acumulare Ritmul anual de
colmatare
[tone]
Termenul de
inamolire completa
[ani]
Egipt Aswan 139.000.000 100
Pakistan Mangla 3.700.000 75
Filipine Ambuklao 5.800 32
Tanzania Matumbulu 19.800 30
Tanzania Kisongo 3.400 15
Sursa: Soil Erosion and Conservation in the Zropics Wisc., S.U.A., 1982
127
Vegetatia naturala constituie un factor important in evolutia suprafetelor agricole si
mai ales arabile. in antichitate padurile ocupau intre 55 � 60 % din suprafata uscatului, iar
cauzele defrisarilor erau determinate de extinderea culturilor agricole, a pasunilor si a
fanetelor, amplasarea asezarilor omenesti si a cailor de comunicatii. De pilda, Podisul
Transilvaniei - in feudalism era o regiune forestiera cunoscuta sub numele de tara de dincolo
de paduri. La fel in S.U.A. (regiunea cerealiera), sau in sudul Siberiei; in alte regiuni asistam
la invadarea unor culturi agricole de catre paduri, in cazul regiunilor intertropicale umede.
Un rol deosebit il are de asemenea factorul biologic, deoarece humusul - partea
organica a solului - rezulta din descompunerea materiei organice depuse de vegetatie si fauna.
Resursele de apa - constituie un factor natural deosebit de important, de pilda
primele civilizatii agricole au aparut de-a lungul fluviilor Huang He, Iantze, in China,
Mekong - Indochina, Indus, Gange, Brahmaputra in peninsula India; Chat-et-Arab in
Mesopotamia, Nil in Egipt. De asemenea rolul apelor este important pentru irigatii, resursele
de apa favorizeaza agricultura de tip oaza in regiunile desertice.
in delimitarea spatiului agrar pe glob, in afara limitelor latitudinale si altitudinale sunt
importante si limitele de ariditate si umiditate.
in privinta limitelor latitudinale ale unor plante de cultura, iata cateva dintre acestea.
Pana la 15 -16° L.N. cresc in conditii optime palmierii (de cocos si de ulei); pana la 19 - 20°
L.N. se dezvolta in conditii favorabile arborele de cacao, cafea, bananierul, arborele de
cauciuc, maniocul, sisalul s.a. Pana la 42° L.N. se cultiva bumbacul, citricele, arahidele,
trestia de zahar, batalele s.a.
Alte plante tropicale si subtropicale s-au adaptat si in conditiile climatului temperat:
soia si meiul (pana la 45° L.N.), orezul (52° L.N.), porumbul (54° L.N.), maslinul (45° L.N.),
vita de vie (51°LN.).
Dar sunt si unele plante care se cultiva pana la latitudini apreciabile: sfecla de zahar
(61° L.N.), graul (63° L.N.), orzul si cartoful (70° L.N.). Mentionam faptul ca exista o
asimetrie intre emisfera boreala si cea australa; astfel, in emisfera australa, culturile agricole
ating abia 46° L.S. pe fatada atlantica a Americii de Sud.
Interesante sunt si limitele de ariditate excesiva (care se constata in peninsula
Arabia, Africa de Nord si Australia pana la 250 - 300 mm precipitatii anuale), sau limitele de
umiditate specifice unor culturi agricole: orezul, iuta, bumbacul s.a., care necesita conditii
specifice din punct de vedere al umiditatii, preferand astfel terenurile joase (delte, campii
mlastinoase si literale etc.) sau conditii climatice adecvate.
2.2. Factorii economici si istorici
Fiecarei regiuni geografice, stat sau sistem politic, ii corespunde un anumit tip sau
subtip de agricultura. in definirea tipologiei agricole, un rol important il au si factorii istorici
si economici: modul de proprietate, rolul mecanizarii si chimizarii, irigatiile si imbunatatirile
funciare, forta de munca din agricultura si nu in ultimul rand impactul stiintei al
biotehnologiilor agricole.
Modul de proprietate asupra pamantului si asupra celorlalte bunuri de inventar
agricol, este predominant privat la nivel mondial.
Proprietatea privata permite o dezvoltare concurentiala, reglata de mecanismul
pietei, de cerere-oferta. Daca in statele capitaliste acest mecanism este bine conturat, in
statele aflate in tranzitie de la o economie centralizata la o economie de piata, acest fenomen
abia se consolideaza, existand unele disfunctionalitati (Europa Centrala si de Est, Rusia).
Mai exista insa si modul de proprietate de tip colectivist, in cateva state de pe glob
(partial China, Coreea de Nord si Cuba), ca veritabile relicve ale fostului bloc ideologic
128
comunist, care se confrunta cu exceptia Chinei, cu serioase probleme generate in fapt de
securitatea alimentara.
in ansamblu, nivelul de dezvoltare al agriculturii este determinat de nivelul de
dezvoltare al statului respectiv, agricultura de tip intensiv si superintensiv se practica in
statele puternic industrializate, cu o mare productivitate economica, utilizand o forta de
munca redusa.
Tabel nr. 102
Indicatori in agricultura mondiala (1970 � 1990)
Indicatori 1970 1980 1990
1. Populatia (mil.loc.) 3.702,8 4.451,8 5.291,4
2. Populatia activa in agricultura (%) 55 50,8 46,6
3. Suprafata agricola (mii ha.) 1.376.142 1.415.261 1.441.811
4. Valoarea productiei agricole (mil. $) 772.596 953.849 1.200.741
5. Valoarea comertului cu produse agricole (mil.$) 51.986 234.296 326.711
Sursa: World Agriculture � Trends and Indicators, 1993
Mecanizarea agriculturii este direct proportionala cu dezvoltarea industriala a
fiecarei tari; mecanizarea cea mai intensa o intalnim in statele puternic industrializate ale
Terrei (S.U.A., Europa de Vest, Japonia, Australia); mecanizare medie (Europa de Est si
Centrala, Rusia, America de Sud), iar mecanizare redusa (Africa Saheliana, Sud-Estul Asiei,
America Centrala etc.).
in medie revin la nivel mondial 14 tractoare la 1000 ha teren arabil; disproportiile sunt
concludente: in Japonia, un tractor la 3,3 ha teren arabil, in Elvetia un tractor la 6,6 ha teren
arabil in Germania 1/12 ha; la polul opus se afla India, unde la un tractor revin 3000 ha.
Recordul nedorit privind mecanizarea il detine statul Afghanistan, unde la un tractor revin
10.700 ha. Mecanizarea se refera nu numai la tractoare ci si la gama de masini agricole pentru
principalele lucrari agricole, inclusiv de recoltare.
Cu cat mecanizarea este mai intensa, cu atat procentul fortei de munca din agricultura
va fi mai redus.
Chimizarea agriculturii asigura sporuri de recolte anuale de pana la 50%, fapt ce
determina ca tot mai multe state sa foloseasca pe scara larga ingrasamintele chimice si
naturale.
Astfel, conform unor studii, anual se folosesc circa 160 mil. t (1998) ingrasaminte
chimice, ceea ce ar reveni in medie 70 - 75 kg substanta activa la ha, cu diferentieri in functie
de nivelul de dezvoltare al statelor, in agricultura unor state puternic dezvoltate se utilizeaza
pana la 500 - 600 kg substanta activa la ha teren agricol (Belgia, Olanda, Germania, Japonia,
Noua Zeelanda); la palul opus se afla unele state africane, unde consumul de ingrasaminte
chimice ajunge sub 20 kg substanta activa (Etiopia, Burkina Fasso, Somalia etc.).
in stransa legatura cu utilizarea ingrasamintelor, se afla si combaterea bolilor si
daunatorilor agricoli, care diminueaza anual cu circa 37 % recolta mondiala. Dintre
daunatorii agricoli cei mai activi sunt insectele, rozatoarele si bolile criptogamice. Impactul
acestora in agricultura statelor in curs de dezvoltare este deosebit, determinand o diminuare a
recoltelor de pana la 75 � 80 %, in cazul unor state afro-asiatice.
Utilizarea ingrasamintelor chimice in mod abuziv, genereaza uneori dereglari in
componentele mediului inconjurator, cu influente nefavorabile asupra sanatatii oamenilor.
Forta de munca folosita in agricultura este direct proportionala cu gradul de
dezvoltare al statelor lumii. Astfel, in statele dezvoltate (S.U.A., Marea Britanic, Olanda,
Belgia, Germania) folosesc intre 3 � 5 % din populatia activa, la polul opus in statele in curs
129
de dezvoltare (Ruanda, Etiopia, Nepal, Ciad, Burkina Fasso), unde se utilizeaza peste 70 %
din totalul populatiei active. Valori medii (25 � 40 %) intalnim in statele Europei Centrale si
de Est, America de Sud s.a. in aceasta categorie includem si Romania (38 � 40 %). Tendinta
generala este de a se disponibiliza din forta de munca din agricultura, pentru compensarea
altor domenii de activitate, spre sfera serviciilor. Daca media mondiala a fortei de munca
ocupata in agricultura este de 47,8 %, pe continente inregistram valori intre 2,7 % in
America de Nord, pana la 64,9 % in Africa, aceste valori reprezinta rezultatul conditiilor
economice, istorice si traditiilor.
Tabel nr. 103
Forta de munca in agricultura (1996)
Nr.
crt.
Continentul Ponderea fortei de munca din
agricultura din totalul populatiei active
1 Africa 64.9
2 Asia 61.7
3 America de Sud 24.7
4 Europa 10.4
5 America de Nord 2.7
Total 47.8
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1998
Rolul stiintelor agricole rezulta in primul rand prin descoperirea unor noi soiuri de
plante si rase de animale de mare productivitate, rezistente la boli si daunatori, combaterea
numeroaselor boli si daunatori, pregatirea fortei de munca si aplicarea in productie a
biotehnologiilor.
in prezent, ingineria genetica a devenit un aliat pretios al fermierilor, timpul de
aplicare s-a diminuat considerabil iar procedeele moderne in materie de biotehnologie
vegetala prin procedura DNA recombinat (gene splicing), sau modificarile genetice la
animale (tehnica donarii), determina ca agricultura viitorului mileniu sa se desfasoare intr-un
cadru cu totul nou. Agricultura mileniului al treilea, este parca descinsa din romanele SF ale
mijlocului secolului nostru.
Pentru a avea o imagine clara asupra impactului biotehnologiilor, asupra pietei
mondiale, amintim faptul ca, de pilda, in 1981 piata agricola a absorbit produse
biotehnologice in valoare de 7,5 mild. USD, cu cresterii anuale dupa aceea de circa 15 � 20
%.
Tabel nr. 104
Comparatie intre indicatorii globali cheie, din era economica si din era mediul
inconjurator
130
Sursa: Worldwatch Institute, 1994
Ritmul dezvoltarii biotehnologiilor agricole depaseste practic intelegerea de catre om
a complexitatii ecologice, fapt ce genereaza adesea stari de confuzie si iritare. Oricum
biotehnologiile agricole constituie o mare sfidare, dar si o mare promisiune pentru rezolvarea
securitatii alimentare a populatiei Terrei.
Desigur ca folosirea biotehnologiilor poate genera adesea probleme grave (conflictul
intre Marea Britanic si statele Europei comunitare privind vacile nebune), sau complexa
problema a clonarii (interzisa in unele state). Oricum umanitatea nu se va putea dispensa de
avantajele biotehnologiilor, acum cand populatia Terrei a depasit 6 miliarde de oameni (cu o
crestere anuala de 80-85 milioane locuitori).
3. Modul de utilizare al terenurilor
Conform modului de utilizare al terenurilor (FAO), se deosebesc 5 categorii de
folosinta dupa cum urmeaza:
- terenuri cultivate;
- fanete si pasuni permanente;
- terenuri forestiere;
- terenuri nefolosite in prezent, dar cu posibilitati de folosire;
- terenuri construite si terenuri care nu pot fi cuprinse in circuitul agricol.
Utilizarea terenurilor pe glob este determinata, in primul rand, de factorii fizicogeografici
(dispersarea marilor unitati de relief, fragmentarea reliefului, expunerea
versantilor, raspandirea padurilor, conditiilor climatice etc.); dar si �presiunea� factorului
antropic (conditionari intre fondul forestier si terenurile cultivate, intre pasuni si fanete si
terenurile cultivate, extinderea formelor de habitat, a cailor de comunicatii etc.).
Indicatorul Era economica
(1950 � 1990)
Era mediului inconjurator
(1990 � 2030)
Populatia lumii S-a dublat la 2,5 mild.,
crescand cu 2,8 mild. sau cu
70 milioane anual si franand
progresul
Se prevedea o crestere de la 5,3 mild.
la 8,9 mild. crescand cu 3,6 mild. sau
cu 90 mil. anual. Pentru o mare parte
a umanitatii aceasta ar insemna
inversarea progresului.
Productia de cereale Aproape tripla, crescand de
la 631 mil.t. la 1780 mil.t.
sau cu 29 mil.t. anual
O amplificare cu 12 mil.t. pe an (rata
ultimilor 8 ani) ar putea depasi cele
mai optimiste previziuni.
Productia de cornute
si ovine
A crescut de 2,6 ori de la 24
mil.t. la 62 mil.t.
Se asteapta o crestere slaba.
Recolta piscicola A crescut de la 22 mil.t. la
100 mil.t., pe cap de loc., de
la 9 la 19 kg
Nu se asteapta o crestere pe cap de
locuitor, se va reduce de la 19 la 11
kg.
Cresterea cererii de
cereale
Egala cu 2/3 din cresterea
populatiei; egala cu 1/3 din
cresterea veniturilor
Cantitatile suplimentare vor fi
necesare in intregime pentru a sustine
cresterea populatiei.
Securitatea
nationala
Caracter predominant militar
si ideologic definita prin
�razboiul rece�
Securitatea alimentara si a locurilor de
munca va prevala adesea impingandui
pe cei flamanzi sau fara slujbe peste
frontierele nationale.
131
- La o prima analiza, spatiul agrar mondial ocupa 4,6 mild. ha (circa 34,6 % din
fondul funciar mondial, evaluat la 13,5 mild. ha). Terenurile cultivate ocupa 1,5 mild. ha
(10,5 %), pasunile si fanetele 3,1 mild ha (23,6 %), padurile 4,1 mild. ha (30,6 %), iar
celelalte categorii de terenuri 4,6 mild. ha (34,8 %).
La nivel regional (statal), sunt foarte mari diferentieri privind utilizarea terenurilor in
functie de factorii geografici si istorici.
Pe continente gradul de luare in cultura este diferit; primul loc il ocupa Europa (29
%), iar ultimul loc America de Sud (4,7 % din suprafata totala a continentului).
Dupa studiile de specialitate suprafata cultivata ar putea ajunge la 2,4 mild. ha fara a
se afecta echilibrul ecologic. Mari rezerve se afla in Africa (340 mil. ha), America de Sud
(290 mil. ha), America de Nord (210 mil. ha) si Australia (100 mil. ha). in concluzie,
suprafata arabila este de 14,7 mil. kmp (12,27 % din suprafata uscatului), revenind fiecarui
locuitor al Terrei 0,96 ha teren agricol si doar 0,28 ha teren arabil, valori in scadere anuala
datorita cresterii numerice ale populatiei si restrangerii anumitor categorii de utilizare a
terenurilor.
Principalele modalitati de crestere a suprafetelor cultivate folosite in istorie au fost:
- prin defrisarea padurilor s-au obtinut din neolitic pana in prezent circa 800 mil. ha,
practic in toate continentele, in ritmuri diferite datorita factorilor istorici. in unele regiuni
geografice defrisarile masive au afectat atat de grav echilibrul mediului inconjurator (implicit
agricultura respectiva), incat au determinat declinul sau chiar disparitia unor civilizatii (cazul
unor regiuni din Asia Mica, Orientul Mijlociu si Apropiat, bazinul mediteraneean etc.). A fost
modalitatea cea mai importanta de obtinere atat a terenurilor cultivate dar si a pasunilor si
fanetelor.
- prin destelenirea stepelor temperate sau semiaride, s-au obtinut de-a lungul istoriei
circa 500 mil. ha. Amintim in acest sens marile suprafete cultivate si obtinute astfel in
America de Nord (preeria), America de Sud (pampas), Eurasia (stepa temperata) si
Australia, inca mai sunt importante rezerve de terenuri apte de cultura folosind aceasta,
modalitate (Canada, Argentina, Australia, Rusia etc.).
Tabel nr. 105
Modul de utilizare al terenurilor (categorii si continente) (mii ha)
Nr.
crt.
Continentul Suprafata
totala
Terenuri
cultivate
Pasuni
(fanete)
Paduri Alte
terenuri
1
2
3
4
5
6
7
Africa
America de
Nord
America de Sud
Asia
Europa
exU.R.S.S.
Oceania�
Australia
2.964.138
2.137.700
1.752.926
2.731.228
472.953
2.227.200
843.696
186.394
273.816
141.576
454.456
140.409
231.871
49.355
890.899
368.631
477.863
694.251
83.177
371.500
436.622
686.284
715.415
895.885
538.855
156.850
945.000
157.221
1.200.561
779.838
237.602
1.043.666
92.517
678.829
199.498
Total mondial 13.128.841 1.477.877 3.322.943 4.095.510 4.232.511
Sursa: Quid, 2001
- defrisarea landelor a fost intens practicata in Europa de vest (indeosebi in Tarile de
Jos, Franta, Germania, Marea Britanie etc.); aceste actiuni au avut un grad de intensitate,
indeosebi in feudalism.
132
- prin desecari (mlastini, balti, lacuri, regularizari ale cursurilor unor rauri si fluvii
etc.), s-au obtinut circa 60 mil. ha, indeosebi in Europa Centrala si Nordica, in Rusia, China
si India etc. Unele lucrari de mare amploare au fost realizate inca din antichitate (vezi
Orientul Mijlociu sau Extremul Orient).
- terasarea versantilor muntosi indeosebi in state cu climat favorabil din Asia de Est,
Sud-Est (China, Indonezia, Japonia, Filipine etc), fapt care a permis introducerea in cultura a
circa 75 mil. ha. Acest procedeu a fost folosit inca din antichitate, terasarea versantilor
generand un peisaj tipic, iar unele terenuri astfel obtinute sunt cultivate si in prezent.
- recuperarea unor terenuri de sub apele marilor, cazul cel mai cunoscut al Olandei,
care a reusit prin eforturi considerabile sa recupereze aproape 1 mil. ha, prin sistemul de
poldere.
- in sfarsit noi suprafete cultivate au fost obtinute prin cultivarea unor terenuri situate
in zone aride si semiaride, folosind sistemele de irigatii. Este cazul unor terenuri care se
cultiva in Africa de Nord, Israel, China, Rusia s.a.
Pasunile si fanetele ocupa in prezent 3,32 mild. ha. (23,6 %) si sunt raspandite pe
continente astfel: in Africa (890 mil. ha.), Australia (436 mil. ha), America de Sud (477
mil. ha), America de Nord (368 mil. ha), Asia de Est (336 mil. ha.), C.S.I. (371 mil. ha) si
Europa (83 mil. ha.).
in cadrul acestor asociatii vegetale deosebim:
- pasuni (stepe temperate, preerii, pampas, savane, tundre, pajisti alpine);
- fanete (formate in urma defrisarilor, sau in spatiile montane).
Pasunile si fanetele naturale constituie baza furajera naturala pentru zootehnie,
determinand o economie pastorala complexa, inclusiv pastoritul transhumant care s-a
practicat in unele regiuni din Eurasia si Africa de Nord. Desigur, exista o stransa corelatie
intre suprafata forestiera, pasunile si fanetele actuale si terenurile cultivate; raporturile
dinamice s-au manifestat cu intensitati diferite de-a lungul istoriei.
Tabel nr. 106
Structura suprafetei totale dupa modul de utilizare in unele state de pe glob [%]
Statul Total Terenuri
cultivate
Pasuni si
fanete
Fond
forestier
Alte
suprafete
Algeria 16,2 3,3 12,9 1,7 82,1
Argentina 61,1 9,8 51,3 18,4 20,5
Australia 59,6 6,0 53,6 18,8 21,6
Brazilia 27,5 5,8 21,7 57,3 15,2
Canada 7,4 4,6 2,8 49,5 43,1
China 51,7 10,0 41,7 13,6 34,7
Franta 54,7 35,2 19,7 27,1 18,2
Germania 48,6 33,9 14,7 30,0 21,4
India 55,1 51,6 3,5 20,8 24,1
Iran 37,7 11,0 26,7 6,9 55,4
Japonia 13,5 11,8 1,7 66,4 20,1
Olanda 53,2 25,0 28,2 9,4 37,1
Marea
Britanie
70,1 25,0 45,1 10,0 19,9
Romania 62,1 41,0 20,5 28,8 9,9
S.U.A. 43,5 19,1 24,4 29,2 27,3
133
Suedia 7,5 6,2 1,3 62,2 30,3
Mexic 50,6 12,6 38,0 24,9 22,9
Turcia 51,2 35,3 15,9 25,9 22,9
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1996
Terenurile care nu intra in incidenta utilizarii agricole in prezent reprezinta 4,3
mild.ha (34,8 %), si aici se regaseste principala rezerva de crestere a suprafetei terenurilor
cultivate. Desigur ca in prezent, utilizarea terenurilor in fiecare stat este conditionata de
factori multipli de natura economica si sociala, in functie de politica economica a statului
respectiv, evolutia demografica, participarea la comertul mondial etc.
4. Ramurile productiei agricole
4.1. Cultura plantelor. Originea plantelor de cultura
Primele plante de cultura au aparut in neolitic (mil. VIII i.Chr.), initial in climatul
subtropical si tropical, in regiunile de platouri inalte montane, in mai multe focare agricole:
- in focarul irano-mediteraneean au aparut 40 % din plantele cultivate, areal
cuprinzand India, Iran, Asia Mica, Orientul Apropiat. Aici s-au cultivat pentru prima data:
graul, orzul, secara, ovazul, maslinul, inul, mazarea, lintea-bob, varza, bumbac, vinete,
usturoi, sfecla de zahar, vita de vie si altele.
- din focarul asiatic musonic provin 17 % din plantele de cultura (India Centrala,
Indochina, China de Sud-Est). Plantele originare de aici sunt: orezul, meiul, sorgul, hrisca,
soia, ceapa, citrice, ceai, trestia de zahar, iuta, mac, susan s.a.
- din focarul mexicano-peruan provin 21 % din plantele de cultura, cultivate de
amerindieni. Aceste plante sunt porumbul, cartoful, fasolea, tutunul, floarea soarelui,
tomatele, ardeiul bumbacul american s.a.
- focarul abisiniano-yemenit - areal cuprins din podisul Abisinia (Etiopia), pana in
sudul peninsulei Arabice (Yemen); de aici provin unele varietati de grau, orz, ovaz, mei,
mazare, sorg, teful (o cereala) si arborele de cafea.
- focarul indoneziano-filipinez este arealul originar de cultura pentru: bananier,
cocotier, palmierul de zahar, mirodenii (piper, scortisoara, vanilie)
- focarul Africii ecuatoriale cu plantele originare: palmierul de ulei, plante cu
tuberculi s.a.
Din aceste areale originare, plantele de cultura s-au raspandit practic in celelalte
regiuni geografice; de pilda marea raspandire a cartofului (originar din Anzii columbieni),
cunoscuta in prezent in toate continentele, aliment de baza in hrana unor populatii diverse.
FIGURA 33
in acelasi timp, remarcam faptul ca diseminarea plantelor de cultura, a avut loc in
etape diferite; de pilda multe dintre acestea au patruns in Europa dupa marile descoperiri
geografice (secolul XV - XVI), altele mult mai tarziu, (de pilda raspandirea arborelui de
cauciuc, a avut loc in Asia de Sud Est, abia la sfarsitul secolului al XIX-lea) s.a.m.d.
De asemenea, subliniem faptul ca la origine, toate plantele cultivate provin din
flora spontana. Prin cultura au fost transformate, obtinandu-se o mare variabilitate, de pilda
numai pentru grau se cunosc circa 4000 de varietati de cultura cu calitati superioare.
in prezent prin biotehnologiile moderne, randamentul unor culturi a crescut de-a
dreptul exceptional; culturile de tesut si in vitro au revolutionat practic agricultura
134
traditionala. Aceste biotehnologii reprezinta marea sfidare dar si marea promisiune pentru
rezolvarea crizei alimentare. Primele regiuni de culturi agricole, in care practic a avut loc
procesul de tranzitie din flora spontana spre zonele agricole poarta denumirea de areale
agricole primare.
Acestea se identifica cu regiuni din Asia de Sud si Sud Est, Extremul Orient, Orientul
Mijlociu, bazinul mediteraneean, Etiopia, Nigeria, Golful Guineea, America Latina (Mexic,
Peru etc.).
Principalele culturi agricole se pot grupa astfel:
- cultura cerealelor;
- cultura plantelor tehnice;
- pomicultura si viticultura;
- alte culturi agricole (culturi permanente, legumicultura etc.).
4.1.1 Cultura cerealelor
Reprezinta baza culturilor agricole, prin ponderea suprafetelor cultivate (circa 725
mil. ha), prin nivelul productiei mereu in crestere (1,5 mild. t. in 1976, circa 2 mild. t. in
1994, 2,1 mild. t. in 1998), cat si prin importanta acestora pentru hrana directa a populatiei,
materie prima pentru unele ramuri industriale, baza furajera pentru zootehnie. Prin marea lor
adaptabilitate la conditiile de mediu, cerealele se cultiva practic in toate continentele (cu
exceptia bineinteles a Antarcticei). Datorita consumului mereu in crestere anuala (cuprins
intre 200 kg/loc. an, in statele in curs de dezvoltare, la circa 1000 kg/loc./an, in statele
dezvoltate, iar in cifre absolute o crestere de circa 35-40 mil. t/an), cultura cerealelor s-a
dezvoltat exploziv incepand cu secolul al XIX-lea, generand un important comert
international, orientat spre regiuni si state deficitare.
Repartitia geografica a cerealelor este influentata de factori ecologici si economicoistorici,
de traditii alimentare. Cu toate acestea, se constata concentrari (specializari), pe
continente in privinta unor culturi cerealiere. Astfel Europa si America de Nord produc 70 %
din productia mondiala de grau, Asia musonica realizeaza 90 % din productia mondiala de
orez, in timp ce America de Nord si Sud contribuie cu circa 60 % din porumbul produs pe
glob.
Tabel nr. 107
Primii zece producatori mondiali de cereale (mii t./1998)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mii t.)
1 China 447.135
2 S.U.A. 349.703
3 India 219.444
4 Franta 67.706
5 Indonezia 58.531
6 Canada 51.150
7 Rusia 46.800
8 Germania 44.580
9 Brazilia 40.484
10 Argentina 34.803
Total 1.360.336
135
Total mondial 2.054.360
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
- Cultura graului. Graul este originar din Orientul Mijlociu si Apropiat, fiind
cultivat pentru prima data in Mesopotamia si Egipt, de unde s-a raspandit in Europa, inca din
neolitic. Din aceasta regiune primara graul s-a raspandit practic in toate continentele (de pilda
in America de Sud in secolul al XVI-lea sau in America de Nord in secolul al XVII-lea, in
Australia in secolul al XVIII-lea).
Graul, cea mai importanta cereala planificabila de pe glob, a stat la baza unor vechi
civilizatii agricole din Orientul Mijlociu si din bazinul Marii Mediterane.
Este o cultura relativ pretentioasa la conditiile pedoclimatice (prefera solurile de tip
cernoziomic, perioada de vegetatie de 25-26° C, precipitatii cuprinse intre 300 -1000
mm/anual), de asemenea in functie de altitudine mai ales in anumite conditii climatice se
poate cultiva in mod exceptional pana la 4000 m (in Peru), la noi in Carpati graul ajunge la
1400 m (Apuseni); sub aspect latitudinal recordul se inregistreaza in Suedia si Federatia Rusa
(pana la 61°LN.).
Principalele varietati sunt graul comun (Triticum vulgare), care se cultiva toamna,
reprezinta baza culturilor de grau (circa 90 %), si graul de primavara, care se cultiva in
anumite regiuni geografice.
Alternanta sezoanelor de cultura genereaza urmatorul calendar de recoltare:
decembrie - ianuarie (Australia, Argentina, Africa de Sud), februarie - martie (India), martie -
aprilie (Orientul Mijlociu), mai (Africa de Sud, sudul S.U.A.), iulie - august (Canada, nordul
S.U.A., Rusia, Europa Centrala) si septembrie-octombrie (Scandinavia, nordul Rusiei).
Cultura graului se practica pe un vast areal geografic, iar din punct de vedere
economic si tehnic, se disting mai multe tipuri de cultura, de la regiunile traditionale, de
subzistenta (Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia de Sud si Sud Est, cu randamente
modeste), pana la tipurile moderne, intensive, in marile ferme agricole din statele dezvoltate
(cu randamente exceptionale, destinat in mare parte comertului international).
FIGURA 34
Productia mondiala de grau a cunoscut o evolutie ascendenta, mai ales dupa cel de-al
doilea razboi mondial de la 446 mil. t in anul 1980 de pilda, la circa 602 mil. t in 1997, 589
mil. t (1998). Aceasta crestere s-a realizat atat prin cresterea suprafetelor de cultura, cat si
prin sporirea productiei de grau la unitatea de teren (pana la 80 - 85 q/ha in unele state
dezvoltate).
Tabel nr. 108
Principalii producatori de grau (1998)
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t.]
Media la ha
[t/ha]
Media pe
locuitor
[kg]
1 China 110.000 3.448 82
2 S.U.A. 69.410 2.483 64
3 India 66.000 2.411 242
4 Franta 39.860 6.480 528
136
5 Rusia 26.900 1.329 217
6 Canada 24.400 2.114 449
7 Australia 21.800 1.837 286
8 Turcia 21.000 6.930 202
9 Germania 20.100 2.076 120
10 Pakistan 18.600 3.094 267
Total = 418.270
Total mondial = 588.840
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Principalele zone de cultura a graului se afla in Asia, (China fiind principalul
producator mondial, graul are aceeasi importanta ca orezul, zona de cultura de baza fiind
Marea Campie din bazinul fluviului Huang-He, India - al treilea producator mondial, Turcia,
Pakistan, Iran cat si regiuni importante din Federatia Rusa si din unele state centralasiatice).
A doua mare regiune de cultura o reprezinta America de Nord (unde S.U.A. detin
locul al doilea, fiind bine cunoscuta centura graului, wheat belt, Canada cu arealele de
cultura in Saskatechewan si Manitoba), urmata de Europa (in care se detaseaza Rusia,
Franta, Ucraina, Germania, Marea Britanie, Polonia, Italia si Romania), in alte
continente mentionam America de Sud (cel mai important stat fiind Argentina -14 mil. t,
urmata de Uruguay si Paraguay), Australia (16 mil. t, zona cea mai importanta situandu-se
in campia Murray Darling) si Africa (Egipt 6 mil. t si Africa de Sud).
Principalii exportatori sunt S.U.A. (prin porturile specializate: Chicago, Duluth, New
York), Canada (Toronto, Montreal si Halifax), Argentina (Buenos Aires, Rosario, Santa Fe,
La Plata), Australia (Sydney, Melbourne, Adelaide) sau unele state europene (Franta,
Romania).
Cei mai importanti importatori sunt: Federatia Rusa, fostele state din U.R.S.S.,
Japonia, China, statele din diferite regiuni geografice sau cu nivele de dezvoltare diferite.
Anual pana la 100 mil. t de grau fac obiectul tranzactiilor internationale.
Cultura orezului. Orezul este cereala specifica Asiei musonice, avand varietati
adaptate la climatul tropical, subtropical si temperat. Este o planta pretentioasa la umiditate
si caldura si de aceea se cultiva ca cereala de vara, de regula, in regim de umiditate alternand
unele plante de sezon uscat (meiul, graul etc.). Cultura orezului necesita un mare volum de
munca si sisteme complicate de irigatie, mai ales acolo unde precipitatiile sunt insuficiente.
Regiunile cele mai favorabile culturii orezului sunt marile delte si campiile litorale plane, cu
soluri aluvionare argiloase, cum sunt delta comuna a Gangelui si Brahmaputrei, tarmul
Coromandelului, deltele fluviilor Irrawaddy, Choa, Phraya, Mekong, Hwang-He etc., sudul
Campiei Chineze, bazinul Sachuanului, campiile litorale ale Djawei, Sumaterei, peninsula
Coreea si Japonia.
Orezul asigura alimentatia de baza pentru o populatie foarte densa, care depaseste 3
mild. locuitori.
Spre deosebire de cultura graului, cultura orezului este destinata aproape exclusiv
consumului intern al statelor producatoare si este concentrata in Asia musonica si
Madagascar, regiuni care dau 90 % din productia mondiala de orez. in restul Africii, Europa
mediteraneeana si cele doua Americi, cultura orezului este mai recenta si are o importanta
secundara.
FIGURA 35
137
Ca urmare a cresterii puternice a populatiei consumatoare de orez, suprafata cultivata
s-a extins la 55 mil. ha in 1930 la peste 150 mil. ha in prezent, iar productia a atins 475 mil. t
in 1990, circa 510 mil. t (1994) si 563 mil. t. in 1998.
Cultura cea mai productiva se practica in Japonia care, realizeaza peste 6 t/ha. Aici se
practica o mecanizare foarte avansata si se aplica mari cantitati de ingrasaminte chimice,
astfel ca aceasta tara prin productia anuala de circa 11-12 mil. t asigura intreg consumul
intern.
La un nivel mediu de productivitate (circa 3 t/ha) se gaseste cultura orezului in China,
Peninsula Coreea, Indonezia, Vietnam, Bangladesh etc.
Printr-un randament redus (circa 2 t/ha) se caracterizeaza si cultura orezului din India,
Cambodgia, Filipine si Myanmar.
Tabel nr. 109
Principalii producatori de orez (1998)
(mii t.)
Nr.
crt
Statul Productia
[mii t]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t]
1 China 192.971 6 Thailanda 23.140
2 India 122.244 7 Myanmar 16.651
3 Indonezia 48.472 8 Japonia 11.200
4 Vietnam 29.142 9 Filipine 8.555
5 Bangladesh 28.293 10 S.U.A. 8.530
Total = 494.198
Total mondial = 563.188
Sursa: T. Simion, 2000
Mari producatori de orez sunt China - 195 mil. t. anual, India - 122 mil. t.,
Indonezia - 48-50 mil. t., Vietnam - 30 mil. t., Bangladesh - circa 28 mil. t., Thailanda -
circa 23 mil. t si Myanmar -17 mil. t anual.
in Asia de Sud-Vest, Iranul realizeaza aproximativ 2 mil. t anual.
in Europa orezul se cultiva pe suprafete foarte mici dar cu productii ridicate la ha, in
special in Campia Padului din Italia. in S.U.A. orezul s-a raspandit in sudul campiei fluviului
Mississippi si marea vale Californiana. in America Latina orezul a intrat in consumul curent
al populatiei din Brazilia, care a produs in 1998 circa 10 mil. t, si mai putin in Columbia si
Venezuela.
in Africa, orezul este prezent in Madagascar, in valea Nilului (Egipt), in Nigeria,
Liberia, Guineea etc. in secolul nostru orezul a fost introdus si in Australia.
Comertul international cu orez este redus (circa 35 - 40 mil. t anual). intre tarile
exportatoare de orez se inscriu S.U.A., China, Thailanda, Pakistan si Italia, iar dintre
principalii importatori amintim: Vietnamul, Indonezia, Coreea de Sud, Sri Lanka si Iran.
Importante porturi de export pentru orez, sunt in Asia (Rangoon si Bangkok).
- Cultura porumbului. Porumbul (Zea mays) ocupa locul al treilea intre cerealele
cultivate pe glob, si a doua cereala in zona temperata. Este o planta originara din America
precolumbiana, unde amerindienii au cultivat-o de peste 7000 de ani. S-a raspandit cu mare
repeziciune in lumea veche, dupa marile descoperiri geografice, mai ales datorita utilizarii
complexe in zootehnie, industria alimentara sau direct in hrana populatiei. Conditiile
pedoclimatice optime se inregistreaza in climatul temperat, dar si in regiunile subtropicale si
tropicale umede.
138
Sub aspect latitudinal, porumbul ajunge in emisfera nordica pana la 500 L.N. si in
emisfera sudica la circa 400 L.S.; este o cultura agricola mai pretentioasa ca graul sub
aspectul umiditatii, dar mult mai productiva decat acesta.
Suprafata ocupata de cultura porumbului este de circa 135 mil.ha. t., iar productia
obtinuta la nivel mondial a fost de 580 mil. t (1995) si 604 mil. t in 1998, ocupand primul loc
intre cerealele cultivate pe glob.
Tabel nr. 110
Principalii producatori de porumb (1998) (mii t.)
Nr.
crt
Statul Productia
[mii t]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t]
1 S.U.A. 247.943 6 Franta 14.426
2 China 125.395 7 Indonezia 10.059
3 Brazilia 29.297 8 India 10.000
4 Argentina 19.100 9 Italia 9.031
5 Mexic 18.411 10 Canada 8.912
Total = 492.564
Total mondial = 604.013
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Astfel, cel mai important cultivator de porumb sunt S.U.A., unde se realizeaza mai mult de o
treime din productia mondiala; se remarca aici cunoscuta centura agricolacorn belt situata
intre Marile Lacuri si Golful Mexic, fiind marginita la nord de centura graului (weat belt), si
la sud de centura bumbacului (cotton belt). Al doilea producator nord-american este Mexicul
(cu indelungate traditii), iar din America de Sud se detaseaza Brazilia (al patrulea producator
mondial, cu o crestere anuala considerabila a suprafetelor cultivate de porumb).
Figura 36
De asemenea, mentionam ca si alte state sud - americane sunt importante in cultura
porumbului: Argentina, Peru si Columbia.
Al doilea producator mondial este China, cu o crestere considerabila a productiei, mai
ales dupa cel de:al doilea razboi mondial, zonele de cultura fiind situate in Marea Campie
Chineza, intr-un evantai climatic impresionant. Dintre celelalte state asiatice amintim pozitia
deosebita a Indiei, alaturi de Indonezia, Turcia si Pakistan (ultimele cu productii modeste).
Tabel nr. 111
Raportul dintre populatie � productia de cereale (grane), la nivel mondial (1994)
Nr.
crt.
Continentul
[reg.geogr.]
Populatia
[%]
Cereale
[%]
Grane
[%]
1 Europa de Vest 7.6 11.2 16.7
2 Europa de Est, CSI 7.9 16.5 24.3
3 America de Nord 5.4 15.2 12.7
4 Africa 9.5 3.6 1.3
5 Orientul apropiat 5.1 4.3 8.1
6 Extremul Orient 28.5 19.5 10.7
7 Asia Centrala 23.5 22.2 17.5
139
8 America Latina 8.4 6.2 3.6
9 Oceania 0.3 1.3 2.8
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1996
Ajuns in Europa tarziu, porumbul a gasit aici excelente conditii pedoclimatice.
Principalii producatori europeni sunt Franta (cu regiuni de cultura situate indeosebi in zona
Masivului Central), Romania si Italia in zonele de campie, dar si Ungaria, Grecia, Germania
s.a.
Din spatiul fost sovietic mentionam: Rusia, Ucraina si Moldova, cat si state din
regiunea caucaziana, in sfarsit, in Africa cel mai important cultivator este Africa de Sud,
urmata de Egipt.
Sub aspectul randamentelor se remarca statele dezvoltate unde se obtin intre 60 - 70
q/ha, fata de media mondiala de 30 q/ha.
Principalele utilizari sunt in furajarea animalelor (circa 80 %), in industria alimentara
(in obtinerea amidonului, glucozei, alcoolului, ulei etc.) sau in alimentatia oamenilor (Mexic,
Romania si Basarabia).
in principal cele trei cereale de baza reprezinta peste 1,9 mild. t (1998) si ocupa peste
70 % din suprafetele cultivate si au o importanta deosebita in economia agrara mondiala.
intre evolutia numerica a populatiei si productia de cereale se stabilesc corelatii evidente.
Alte cereale cultivate (in ordinea suprafetelor si a productiei obtinute) sunt:
- Secara - se cultiva pe mici suprafete indeosebi in Europa de Nord si Europa
Centrala intr-un climat racoros si umed, productia fiind de circa 30 - 35 mil. t, se cultiva pe
circa 30 mil. ha. Este utilizata ca furaj, in panificatie si industria alimentara.
- Orzul si orzoaica sunt: cereale cultivate ca furaje, pentru industria berii si in
industria alimentara. Se cultiva indeosebi in Europa de Vest, Centrala, Rusia, S.U.A. Anual
se obtin circa 200 mil. t orz, productia de orzoaica fiind mult mai mica.
- Meiul este: prima cereala cultivata de om (mil. VII i.Chr.) in Africa. Anual se obtin
50 - 60 mil. t in China, Africa (Nigeria, Sudan, Niger s.a.), Asia (India) si Rusia. Cultura se
afla in regres deoarece nu este panificabila si are randamente modeste si este concurata de
grau.
- Sorgul - (durra in Sudan), se cultiva intr-un climat cald si umed in Africa (Sudan,
Etiopia, Egipt), in S.U.A. (ca furaj), in Asia (China, India), productia mondiala este de 100 -
110 mil. t.
- Ovazul o cereala aflata in plin regres (50 mil. t/an), se cultiva in Rusia si statele
baltice, in S.U.A., Canada, in Europa (Germania, Polonia si Franta).
Comertul mondial cu cereale este dominat de: S.U.A. (porumb si grau la export);
Canada (exporturi de grau), Franta, China, Argentina si Australia, iar mari exportatori de
orez sunt China, Indonezia, Myanmar, S.U.A., Thailanda.
FIGURA 37
Mari importatori sunt unele tari europene, Rusia si state din fostul bloc sovietic,
state din America Centrala, Africa si Asia de Sud s.a.
Comertul cu cereale a determinat crearea unei infrastructuri specifice (posturi
specializate, nave maritime, industrii conexe etc.).
4.1.2 Cultura plantelor tehnice
Plantele tehnice utilizate in diferite industrii pot fi grupate astfel:
- plante oleaginoase;
140
- plante pentru zahar;
- plante textile.
? Plantele oleaginoase sunt foarte variate, in functie de conditiile specifice de mediu
(factorii pedoclimatici) sau de traditiile alimentare, in aceasta vasta grupa includem atat
plantele oleaginoase pentru uleiuri comestibile, dar si cele pentru obtinerea uleiurilor tehnice.
Principalele plante oleaginoase in ordinea raspandirii geografice dar si a importantei
economice sunt:
- Floarea soarelui, planta originara din Mexic si din platourile andine, a fost adusa
de colonistii europeni in Spania in secolul al XVI-lea, iar din secolul al XVIII-lea a inceput
obtinerea uleiurilor comestibile. Principalele regiuni de cultura pentru floarea soarelui se afla
in Europa (Federatia Rusa, Ucraina, Romania, statele balcanice etc.), in America de Nord
(S.U.A. si Mexic), dar si in alte continente si state (Argentina, Africa de Sud, Turcia etc.).
Baza productiei de ulei comestibil se realizeaza in statele din fostul bloc sovietic. Anual se
obtin circa 8 - 9 mil. t ulei comestibil.
- Soia este o planta leguminoasa cu multiple utilizari si se cultiva din mileniul II
i.Chr., initial in China. Productia mondiala de soia este de circa 100 mil. t. Principalii
cultivatori sunt S.U.A. (75 mil. t), Brazilia (31 mil. t), Argentina (18 � 19 mil. t.) si China
(14 mil. t.).
tabel nr. 112
Primii zece producatori de soia (mii t/1998)
Nr.
crt.
Statul Productia
Nr.
crt.
Statul Productia
1 S.U.A. 75.028 6 Paraguay 2.865
2 Brazilia 31.357 7 Canada 2.737
3 Argentina 18.718 8 Indonezia 1.306
4 China 13.758 9 Italia 1.231
5 India 6.100 10 Bolivia 1.071
Total mondial = 158.327
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001
Suprafetele ocupate de culturile de soia se afla in continua extindere, datorita folosirii
ei in diverse tehnologii alimentare, furaj in zootehnie etc.
- Maslinul este specific spatiului mediteranean. Productia de ulei de masline este de 8
-10 mil. t Principalii producatori sunt: Italia (1/3 din productia mondiala), Spania, Maroc,
Grecia, Turcia s.a., unde sunt indelungate traditii alimentare.
- Palmierul de cocos (cocotierul), originar din arhipelagul malayesian, se dezvolta
intr-un climat ecuatorial. Utilizarile sunt variate; din nuca de cocos se obtine coprah. Se
cultiva in Filipine, Indonezia, India, Federatia Malayesiana, Sri Lanka, Mexic si Mozambic.
- Palmierul de ulei este specific climatului ecuatorial, se cultiva pentru ulei in
Malayesia, Indonezia, China, Nigeria si Zair.
- Alte plante oleaginoase cultivate pe suprafete mai mici sunt:
- rapita se cultiva in climatul temperat, in Europa, Canada, China, din care se
obtine ulei industrial, sau se foloseste in hrana animalelor;
- bumbacul de ulei se cultiva in S.U.A., Rusia, China, Brazilia;
- inul pentru ulei se cultiva in Rusia, America de Nord si Argentina;
- arahidele se cultiva in Asia de SE, Brazilia;
- susanul � se cultiva in Asia musonica (China, Myanmar), Mexic si Sudan;
- alte culturi oleaginoase sunt: macul, nucul, tungul, mustarul, ricinul etc.
141
Comertul mondial este dominat la export de S.U.A., Argentina (ulei de floarea
soarelui), tarile mediteraneene (ulei de masline), statele din Africa (ulei de arahide si de
palmier).
La import domina statele vest europene, Japonia, S.U.A. si Canada.
? Plantele pentru zahar.
Trestia de zahar, planta originara din Asia de SE patrunde in Europa in secolul al
XVI-lea, unde este cunoscuta in Spania si apoi raspandita de conchistadori in America. Este o
planta perena, pretentioasa la clima. Din productia de zahar mondiala (100 mil. t/an), circa 60
% se obtine din trestia de zahar.
Principalele state cultivatoare sunt: Cuba, Porto Rico, S.U.A., China, India,
Filipine, Indonezia, din Africa (Zair, Nigeria, Kenya) si Australia.
Principalii exportatori de zahar obtinut din trestie de zahar sunt: Cuba, Brazilia,
Australia, Filipine, Africa de Sud, India s.a.
Sfecla de zahar specifica climatului temperat este o cultura de mare randament, desi
continutul in zahar ajunge la 15 � 20 %, tehnologia fabricarii zaharului a fost realizata pentru
prima data in anul 1802, in Germania.
Tabel nr. 113
Principalii producatori de zahar � 1998
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t]
1 Brazilia 16.275 6 Mexic 5.174
2 India 14.232 7 Franta 4.712
3 China 8.297 8 Thailanda 4.314
4 S.U.A. 7.372 9 Germania 4.054
5 Australia 5.778 10 Pakistan 3.817
Total mondial = 123.864
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Raspandirea geografica arata ca 85 % din suprafetele cultivate sunt in Europa (in
majoritatea tarilor), in Rusia, China si S.U.A.
in anul 1998 s-au produs pe glob circa 300 mil. t sfecla de zahar, pe primele locuri
situandu-se Franta, S.U.A., Germania, Turcia si Ucraina.
in statele dezvoltate tehnologiile specifice asigura extragerea zaharului intr-un procent
superior celui din statele aflate in curs de dezvoltare.
? Cultura plantelor textile are vechi traditii pe glob, practic de la inceputurile
civilizatiei umane. Cele mai vechi plante textile cultivate au fost, in ordinea aparitiei lor,
canepa, inul si mai tarziu bumbacul.
in prezent, cea mai importanta planta textila este bumbacul, care reprezinta circa 2/3
din productia de fibre naturale, (evaluata anual la circa 20 - 22 mil. t). Se constata ca dupa cel
de-al doilea razboi mondial suprafata ocupata de plantele textile se afla in stagnare, si acest
lucru se explica prin concurenta deosebita a firelor si fibrelor textile, a tendintei in moda, a
unor factori psihologici locali.
Bumbacul originar din America Centrala este o planta textila din care se obtin fibre,
vata medicinala, ulei industrial, furaj, in industria celulozei. Bumbacul este o planta
pretentioasa, din punct de vedere climatic.
Principalele productii de bumbac (18 mil. t) se realizeaza in China (4,1 mil. t) si
S.U.A. (3 mil. t), India (2,7 mil. t) si Filipine (1,5 mil. t). Alte state producatoare importante
sunt in Africa (Egipt, Sudan, Mozambic, Uganda, Tanzania, Ciad).
142
Inul planta care se cultiva in zona temperata, cu utilizari multiple (varietati: inul de
fuior, inul de ulei), este originar din Egipt si Mesopotamia. Arealul de cultura se afla
suprapus peste Rusia, Polonia, Germania, Franta, Romania s. a.
Canepa originara din Asia Centrala, utilizata pentru fibre si ulei; este specifica
climei temperate, productia se afla in usor regres. Se cultiva in Rusia, India, Pakistan,
Romania, Polonia si Iugoslavia.
Tabel nr. 114
Principalii producatori de bumbac (1998)
(mii t.)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mii t.)
Nr.
crt.
Statul Productia
(mii t.)
1 China 4.000 6 Turcia 802
2 S.U.A. 3.004 7 Australia 660
3 India 2.720 8 Brazilia 419
4 Filipine 1.562 9 Grecia 380
5 Uzbekistan 966 10 Siria 367
Total mondial = 18.264
Sursa Enciclopedia statelor lumii, 2000
Iuta este o cultura specifica Asiei musonice, fiind o planta pretentioasa la conditiile
de clima, folosita pentru fibre. Se cultiva in India si Bangladesh (circa 3 mil. t impreuna),
China (1,4 mil. t) si statele din peninsula Indochina (indeosebi Thailanda).
Se mai cultiva pe suprafete mici in Rusia, Brazilia si Zair. Alte plante textile cultivate
pe glob sunt urmatoarele:
- Ramia (urzica chinezeasca), este originara din Asia musonica si este o planta
pretentioasa care se cultiva in China, Asia de S-E, Japonia si Rusia.
- Canepa de Manila (abaca), se obtine dintr-un arbore tropical (Musa textilis)
originar din Filipine, se cultiva in Malayesia, Indonesia, Peru si alte state.
- Agavele: sizalul (Brazilia) si henequenul (Mexic si Cuba), ocupa mici suprafete si
sunt utilizate de mici comunitati arhaice.
- Chenaful (inrudit cu bumbacul), se cultiva in Asia Musonica, Rusia, America de
Sud. Alte plante textile: rafia, piassaba etc.
Exportul de bumbac este dominat de S.U.A., China, India, Egipt, Sudan si altele, cel
de in si canepa (Rusia, unele state europene), iuta de India, Bangladesh si China.
Statele importatoare de diferite materii prime sunt: S.U.A., statele europene, Japonia
s.a. Plantele textile asigura 2/3 din materialele prime folosite in industria textila, se mai
adauga materii prime animale si din petrochimie, fire si fibre sintetice.
4.1.3. Culturile permanente
Sunt reprezentate de pomicultura, viticultura, arborele de cauciuc, tutun si de plantele
reconfortante (cafea, cacao, ceai si mirodenii).
Pomicultura reprezinta o ramura agricola traditionala si ofera o productie de circa
435 mil. t (1998) fructe anual. Conditiile pedoclimatice determina o mare diversitate
pomicola.
- Citricele (8 specii), originare din Asia musonica, au patruns tarziu in spatiul
mediteraneean, fiind aduse de arabi in secolul VIII-X. Sunt plante sensibile, termofile.
Productia mondiala de citrice este de peste 80 mil. t/an. Concentrarea productiei de citrice se
143
afla in Brazilia (23 mil. t. portocale), S.U.A. (California si Florida), peste 8 mil. t/ an si de
grape-fruits (3 mil. t). in productia de lamai pe primul loc este Italia (1 mil. t), S.U.A., India,
Mexic, Spania. Alte state importante cultivatoare de citrice Brazilia (4 mil. t/an), Japonia (3
mil. t) Israel, Turcia, Algeria, Cuba s.a.
Primele areale de cultura se afla in S.U.A., Europa de Sud - Nordul Africii - Orientul
Apropiat, America Latina, China - Japonia.
- Marul si parul, sunt principalii pomi fructiferi specifici climei temperate, originare
din Europa. Productia de mere anuala este de circa 60 mil. t, iar de pere de 14 mil. t.
Principalii producatori de mere sunt China (17,5 mil. t.), S.U.A. (5 mil. t.), Franta (3,5 mil.
t), Italia, Germania, Polonia, Romania. Alti producatori importanti sunt: Rusia, Japonia,
Argentina s.a. Productia de pere este dominata de China (7 mil. t), Italia (2 mil. t), S.U.A.,
Franta, Germania si Japonia.
- Bananierul � este originar din Asia de Sud-Est si s-a aclimatizat in America
Centrala dupa 1516. Productia este dominata de America Latina (Brazilia 8 -10 mil. t,
Ecuador 3 mil. t, Honduras, Costa Rica, Mexic, Columbia, Guatemala, Jamaica); Asia de Sud
si Sud-Est (India -10 mil. t; Thailanda, China, Filipine, Indonezia); Africa (Coasta de Fildes,
Somalia, Africa de Sud). Productia mondiala este de circa 58 mil. t. in 1998. Marii
exportatori sunt statele bananiere din America Centrala, iar cei mai de seama importatori
sunt S.U.A. si statele din Uniunea Europeana.
- Piersicul si caisul - plante originare din Asia musonica, s-au adaptat in climatul
mediteraneean. Mari cultivatori sunt Italia (aprox. 2 mil. t), Franta, Turcia si Iran.
- Smochinul � este un arbust subtropical originar din Orientul Apropiat. Productia
mondiala este de 2 mil. t., mari producatori sunt Portugalia, Italia, Turcia, Spania, Grecia si
Algeria, S.U.A. s.a.
- Curmalul, un palmier originar din Mesopotamia, se cultiva inca din mil. III in. Chr.
Productia mondiala este de 2,5 - 3 mil. t. iar principalii producatori sunt Irak, Egipt, Iran,
Arabia Saudita, Algeria si Pakistan.
- Alti pomi fructiferi cultivati sunt castanul dulce - planta de cultura
mediteraneeana; nucul - planta musonica asiatica; prunul - in Europa de S-E (Romania,
Iugoslavia, Basarabia s. a.), migdalul, gutuiul, rodiul, ananasul s a,
Viticultura se practica, indeosebi, in climatele cu caracter subtropical mai ales in
jurul Mediteranei europene. Vita-de-vie, este o planta subtropicala originara din
Transcaucazia si Levant, adaptata la conditiile de clima specifice zonei temperate, prefera
terenurile insorite cu soluri afinate, formate pe calcare, roci vulcanice sau nisipuri intre
50°LN. si 30°LS. Productia mondiala de struguri este de peste 58 - 60 mil. t. Cea mai
mare parte a productiei este destinata vinificatiei, restul pentru consum in stare proaspata sau
pentru stafide. Se cunosc trei zone mai importante in cultura vitei-de-vie: zona
mediteraneeana a Europei, Africii de Nord si Orientul Apropiat; zona temperata cu veri
calde a Europei, respectiv zonele subtropicale si temperate cu veri calde din America de Sud,
America de Nord si sudul Africii. Europa detine prioritatea mondiala in ceea ce priveste
suprafata cultivata cu vita-de-vie (peste 4/5 din suprafata mondiala), dar si in productia
mondiala de vinuri (3/4 din productia de vinuri a lumii). Peste jumatate din aceasta productie
o realizeaza Italia, Franta (circa 5 mil. t. vin fiecare) si Spania (3 mil. t. vin). Unele
podgorii sunt specializate pentru vinuri de consum curent local, care nu intra in circuitul
comertului mondial, asa cum sunt podgoriile din sudul Frantei (Provence si Languedoc),
sudul Italiei (Apuglia) sau cele din Argentina de la poalele muntilor Anzi. Alete, mai
numeroase produc vinuri pentru export, fiind renumite in lumea intreaga: Bordeaux, Cote
d'Or, Champagne (ultima specializata in vinuri spumoase), Cognac, Armagnac (acestea doua
pentru distilate din vin) in Franta, Asti, Gavi, Taormina, Orvieto (Italia), Xeres, Alicante,
Malaga (Spania), Porto (Portugalia), Mascara (Algeria).
144
Tabel nr. 115
Principalii producatori de vin si struguri (1998, mil t)
Nr.
crt.
Statul Productia de
vin si
struguri
(mii t)
Nr.
crt.
Statul Productia de
vin si
struguri
(mii t)
1 Italia 5.691/9208 6 Germania 1.083/1500
2 Franta 5.163/7160 7 Africa de Sud 816/1273
3 Spania 2.960/4842 8 Australia 742/1097
4 S.U.A. 2.000/5076 9 Romania 669/874
5 Argentina 1.255/2021 10 Chile 444/1665
Total mondial = 25.832 mii t. Total mondial = 57.397 mii t.
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001
in zona temperata se remarca podgoriile din Romania, Republica Moldova,
Bulgaria si Ungaria.
Zonele subtropicale si temperate din America de Sud, America de Nord, Africa de
Sud si Australia participa cu 20 % la productia de struguri si vin. in America de Sud se
impun Argentina si Chile cu podgorii in zona preandina, in America de Nord, S.U.A.
(California), in sudul Africii, podgoriile din provincia Cap, iar in Australia cele din zona
cursului mijlociu al fluviului Murray.
Din productia mondiala de vin, 15 % se comercializeaza, cei mai mari exportatori
fiind Algeria (mai ales pentru Franta), Italia, Spania si Portugalia, iar la import se remarca
Rusia, Germania, Marea Britanie, Olanda, Elvetia, S.U.A., tarile nordice din Europa s.a.
Alte culturi permanente:
- Arborele de cauciuc. Dintre plantele cultivate pentru cauciuc cea mai productiva
este Hevea braziliensis, raspandita in padurea amazoniana si din scoarta careia se obtine
latexul, un lichid alb-laptos, care in contact cu aerul devine vascos. Descoperirea procedeului
vulcanizarii prin tratare cu sulf in 1839 si a procesului fabricarii anvelopelor au dus la
extinderea plantatiilor de arbori de cauciuc in Asia de Sud-Est, concomitent cu stagnarea
productiei de cauciuc a Braziliei, unde colectarea latexului de la arborii raspanditi in padurea
ecuatoriala era mai putin economica. Productia de cauciuc natural este asigurata aproape in
intregime de cauciucul de plantatie. Puternic concurata de cauciucul sintetic, datorita
cerintelor mari pe piata internationala, productia de cauciuc natural este in usoara crestere - in
prezent ea fiind de 6,8 mil. t. (1998). Cea mai mare producatoare de cauciuc natural este
Thailanda (2,1 mil. t), Indonezia, Malayesia unde plantatiile ocupa 2/3 din suprafata
cultivabila si mobilizeaza 1/3 din forta de munca, urmate de India, Sri Lanka, Filipine, iar
in Africa cele mai importante plantatii sunt cele din Liberia (cea mai intinsa plantatie din
lume - Firestone), Nigeria, Congo. Cea mai activa piata a cauciucului este Singapore pentru
exportul cauciucului din Malayesia, Colombo (Sri Lanka), Surabaja (Indonezia), iar pentru
import New York, Londra, Liverpool, Hamburg, Marsilia.
Tabel nr.116
Principalii producatori de cauciuc natural (1998)
(mii t.)
Nr. Statul Productia Nr. Statul Productia
145
crt. (mii t.) crt. (mii t.)
1 Thailanda 2.162 6 Filipine 211
2 Indonezia 1.564 7 Vietnam 200
3 Malayesia 1.082 8 Cote d�Ivoire 116
4 India 542 9 Sri Lanka 96
5 China 450 10 Nigeria 90
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
- Cultura tutunului, planta originar din America (mil. I in. Chr.), patrunde in
secolul VI in Europa, Asia si Africa. Este cel mai raspandit drog utilizat pe glob. Productia
mondiala este de circa 7 mil. t anual. Cei mai mari cultivatori de tutun sunt: China (2,5
mil. t.), S.U.A. (0,7 mil. t.), India, Turcia, Bulgaria, Africa de Sud, Grecia, Brazilia.
- Mirodeniile cele mai importante sunt:
- Piperul o cultura ecuatoriala cu varietatile de piper alb, negru si verde; productia
anuala de 150.000 t este realizata de India, Indonesia, Malayesia, Sri Lanka.
- Cuisoarele se cultiva in Madagascar, Zanzibar, Réunion, Indonezia.
- Vanilia se cultiva in Madagascar si insulele Comore.
- Scortisoara se cultiva in Sri Lanka, India s.a.
- Ienibaharul se cultiva in Columbia, Costa Rica, China si India.
Plante reconfortante.
- Cultura arborelui de cafea este de origine africana, din provincia Kaffa (sudul
Etiopiei), gaseste mediul optim pe platourile tropicale si subtropicale, unde temperaturile sunt
intre 18° - 20°C, iar precipitatiile au valori medii anuale de 1700 mm. Cafeaua de cea mai
buna calitate se obtine de la arborii cultivati la 900 -1800 m altitudine, intre 28°L.N. si
sudica. Cele mai valoroase varietati de cafea sunt cafeaua de Arabia, cafeaua de Liberia si
cafeaua de Congo, prima cultivandu-se in Arabia si America de Sud, celelalte in Africa.
Productia mondiala de cafea este de 6 mil. t, si sufera mari fluctuatii in functie de
conditiile naturale si variatia preturilor pe piata mondiala.
in prezent, productia mondiala de cafea este concentrata in tei zone: America de Sud
(2/3 din productia mondiala), Africa tropicala si Asia musonica. Din America de Sud cele
mai mari producatoare sunt Brazilia (1,7 mil. din 1998), Columbia (0.7 mil. t), - cu o
productie oscilanta in functie de invaziile de aer rece in anotimpul de iarna. Cele mai intinse
plantatii situandu-se in statele Sao Paolo, Parana si Rio de Janeiro; Ecuador, Venezuela si
Peru. in Africa se detaseaza Côte d�Ivoire, Uganda, Etiopia, Angola; iar din Asia musonica:
Indonezia (0,5 mil. t.) si India. Pretul ridicat al cafelei face ca acest produs sa joace un rol
deosebit in economia multor tari in curs de dezvoltare, reprezentand spre exemplu 3/4 din
exportul Ugandei si 44 % din cel al Columbiei. Peste 75 % din productia mondiala de cafea
se comercializeaza, cele mai mari state exportatoare sunt Brazilia, Columbia si Indonezia, iar
printre importatori se remarca S.U.A., Europa Vestica, portul principal specializat in exportul
cafelei fiind Santos (Brazilia).
Tabel nr. 117
Primii cinci producatori mondiali de cafea, ceai si cacao (mii t/1998)
Nr.
crt.
Statul Cafea
(mii t.)
Statul Ceai
(mii t.)
Statul Cacao
(mii t.)
1 Brazilia 1.690 India 870 Côte
d�Ivoire
1.120
2 Columbia 732 China 648 Ghana 380
146
3 Indonezia 455 Kenya 294 Indonezia 370
4 Vietnam 392 Sri Lanka 280 Brazilia 282
5 Côte d�Ivoire 332 Indonezia 152 Nigeria 145
Total mondial 6.457 Total
mondial
2.963 Total
mondial
2.895
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
- Cultura arborelui de cacao. Arborele de cacao, originar din America Centrala,
este pretentios fata de conditiile de mediu. Prefera temperaturile ridicate (24° - 28° C), cu
amplitudini anuale termice mici, o cantitate de precipitatii de cel putin 1800 mm, repartizata
cat mai uniform in timpul anului si se cultiva intre 20° L.N. si 20°L.S. Productia de cacao,
stimulata si de consumul tot mai ridicat al ciocolatei, a crescut mai rapid decat cea a cafelei,
ajungand in prezent la 2,8 mil. t. (1998), din care Africa prin Cote d'Ivoire (1,1 mil. t.),
Ghana, Nigeria, Camerun s.a. produc mai bine de jumatate din productia mondiala (54 %).
in America Latina arborele de cacao se cultiva in Brazilia (statul Bahia), Ecuador, Mexic,
Columbia si Costa Rica. Din productia mondiala de cacao, aproximativ 80 % ajunge pe piata
mondiala din care exportul este realizat de Africa de Vest si reprezinta 4/5, portul Accera
(Ghana) fiind principalul port prin care se comercializeaza acest produs. in privinta
importului, cantitatea cea mai mare este consumata de tarile vest europene si S.U.A.
- Cultura ceaiului. Ceaiul este una din cele mai vechi plante cultivate pentru aroma
lor. Originar din Asia musonica, ceaiul prefera un climat cald si umed, terenuri in panta cu
soluri bine drenate. Se cultiva intre 40° L.N. si 30° L.S. Cele mai importante si mai apreciate
varietati de ceai pentru aroma sunt ceaiul indian (assamez), cu frunze mari si gust mai
pronuntat, sensibil la temperaturile scazute cultivat in muntii Assam si ceaiul chinezesc cu
frunze mici, care suporta perioade scurte cu temperaturi mai scazute si se adapteaza usor
climatului si solului. Dupa modul de preparare se cunosc doua sortimente de ceai: verde,
obtinut din frunze uscate si negru ale carui frunze au fost in prealabil supuse unui proces de
fermentare. Productia de ceai se ridica la 2,9 mil. t. (1998), din care 85 % se realizeaza in
Asia musonica: India (870.000 t), China (648.000 t) si Sri Lanka fiind primele trei mari
producatoare din lume. Alte tari cultivatoare de ceai sunt: Indonezia, Japonia, Rusia, Kenya,
Turcia, Bangladesh. Din productia mondiala de ceai, 73 % se comercializeaza pe piata
mondiala, aprovizionata in proportie de 66 % de India si Sri Lanka. Din importul mondial de
ceai, 60 % este orientat spre Europa, cei mai mari consumatori fiind Marea Britanie si
Irlanda, la care se alatura Canada, S.U.A., Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud, Europa
Centrala.
Alte culturi agricole:
Legumicultura reprezinta un sector important al productiei vegetale; productia
anuala este in jur de 500 mil. t (cu exceptia cartofului, legumicultura se caracterizeaza printro
raspandire geografica limitata, o discontinuitate teritoriala. Subliniem de asemenea
ponderea deosebita a legumelor in industrializare mai ales in tarile dezvoltate.
Dintre numeroasele legume cultivate pe glob mentionam:
- Cultura cartofului (originar din America de Sud unde se cultiva de circa 5000 de
ani), este o cultura raspandita pana la 70° L.N. si la mari inaltimi (4000 m Anzi). Productia
mondiala este de circa 300 mil. t, raspandita in China (48 mil. t), Rusia (32 mil. t), Polonia
si India (circa 25 mil. t fiecare), S.U.A., Ucraina, Germania s.a.
tabel nr. 118
Principalii producatori de cartofi (1998)
(mii t.)
147
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t]
Nr.
crt.
Statul Productia
[mii t]
1 China 47.789 6 Ucraina 17.500
2 Rusia 31.300 7 Germania 11.712
3 Polonia 25.949 8 Belarus 10.000
4 India 25.065 9 Olanda 7.704
5 S.U.A. 21.671 10 Franta 6.200
Total mondial = 295.632
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
- Maniocul este o cultura tropicala, iar cea mai mare productie este data de Brazilia
(painea Braziliei), R.D. Congo, Indonezia si India. Din manioc se extrage tapioca, produs
extras, bogat in amidon, care se foloseste in alimentatia oamenilor.
- Cartoful dulce (batata) - se cultiva in regiunile tropicale si subtropicale din China,
India, unele state africane, in S.U.A. etc.
- Tomatele productia mondiala este de 40 mil. t, sunt plante originare din America de
Sud, iar marii producatori mondiali sunt S.U.A., Italia, Rusia, Spania, China s.a.
4.2 Zootehnia
Cresterea animalelor constituie una din cele mai vechi indeletniciri ale omenirii,
domesticirea animalelor este straveche, a inceput inca din paleolitic, cand au fost domesticite
de-a lungul timpurilor, 47 specii de animale. Zootehnia a premers culturii plantelor.
Ponderea zootehniei pe glob este diferita, in statele puternic dezvoltate ponderea este
deosebita (S.U.A. � 60 %, Noua Zeelanda � 70 %) din productia agricola. Este o ramura
economica in real progres, datorita consumului de proteine si glucide in crestere, cat si a
industriei alimentare. Baza furajera este asigurata de pasuni, fanete si culturi agricole
furajere, cereale sau subproduse din industria alimentara.
? Cresterea bovinelor. Septelul de bovine era la nivelul anului 1998 de 1,38 mild
capete, (o crestere de aproape 100 mil capete in ultimul deceniu). Ponderea bovinelor este
detinuta de Asia (India - 209 mil. cap. primul loc pe glob; China - 96 mil. cap., Pakistan si
Bangladesh), Rusia (32 mil. cap.); in America de Sud (Brazilia 161 mil. cap., locul II pe
glob; Argentina 54 mil. cap.); America de Nord (in care S.U.A. detine locul III pe glob cu
99 mil. cap.) si Europa (de Vest cu peste 100 mil. cap. in Franta, Marea Britanie, Olanda,
Germania).
in sfarsit, amintim Africa cu un septel in crestere (150 mil. cap.: Sudan 35 mil.,
Etiopia 30 mil., Tanzania etc.); Australia si Noua Zeelanda (50 mil. cap. impreuna).
in legatura cu randamentul cresterii bovinelor, se remarca statele de vest europene
(Olanda, Elvetia, Danemarca, Franta s.a.), S.U.A., Noua Zeelanda etc., unde se obtin circa
4000 l lapte/anual pentru fiecare animal furajat, in timp ce in statele subdezvoltate se obtin
productii de subzistenta (200 � 300 l/an) ca in India, Bangladesh, Etiopia s.a.
Tabel nr. 119
Principalele state cu efective de bovine � 1998
Nr.
crt.
Statul Bovine
[mii capete]
Nr.
crt.
Statul Bovine
[mii capete]
148
1 India 209.485 6 Sudan 35.584
2 Brazilia 161.001 7 Rusia 31.701
3 S.U.A. 99.744 8 Etiopia 29.901
4 China 96.193 9 Columbia 28.261
5 Argentina 54.601 10 Australia 26.172
Total mondial = 1.318.368
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1999
Mari exportatori de carne de bovine si produse lactate sunt: Argentina, S.U.A.,
Australia, Noua Zeelanda, Olanda, Danemarca, Franta s.a.. Exportul a fost favorabil
influentat de posibilitatile de transport maritim la mare distanta si cu ajutorul instalatiilor
frigorifice. La nivel mondial revin circa 27 bovine/100 ha agricol, iar la 100 de locuitori revin
26 bovine.
Cresterea bubalinelor este specifica Asiei musonice iar efectivele de bubaline sunt
estimate la 163 mil. capete. Ponderea este detinuta de India (91 mil. cap.), Pakistan (21 mil.
cap.), China (20 mil. cap.), Thailanda, Nepal, Africa (Egipt, 3 mil. cap.), Brazilia si Italia.
Tabel nr. 120
Efectivele de ovine si caprine de pe glob (1998)
(mii capete)
Nr.
crt.
Statul Ovine
[mii capete]
Nr.
crt.
Statul Caprine
[mii capete]
1 Australia 119.600 1 India 120.560
2 China 118.153 2 Pakistan 48.575
3 India 56.472 3 Sudan 37.246
4 Iran 53.000 4 Bangladesh 33.500
5 Noua Zeelanda 47.595 5 Iran 27.000
6 Marea Britanie 44.471 6 Nigeria 24.500
7 Sudan 42.363 7 Etiopia 16.800
8 Pakistan 32.383 8 Indonezia 15.198
9 Turcia 30.238 9 Brazilia 12.600
10 Africa de Sud 29.980 10 Somalia 12.500
Total mondial = 1.064.110 Total mondial = 699.994
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1999
Cresterea ovinelor si a caprinelor. Ovinele sunt originare din Asia Mica si se cresc
de peste 10.000 de ani. in prezent, cresterea ovinelor se practica atat in sisteme pastorale
traditionale cat si moderne, intensive, in functie de nivelul de dezvoltare al statelor
respective, traditiile specifice, baza furajera etc. Efectivele de ovine si caprine au fost in 1998
de 1,70 mild capete (o crestere cu circa 225 mil. cap. in ultimul deceniu). Pe continente
domina Asia (China, India, Pakistan, Bangladesh, Turcia, Iran), Africa (Sudan, Nigeria,
Etiopia, Somalia, Africa de Sud), Australia si Noua Zeelanda.
Tabel nr. 121
Productia de lana pe glob (1998)
Nr.
crt.
Statul Productia [t] kg/loc.
149
1 Australia 687.000 41,2
2 China 287.000 0,2
3 Noua Zeelanda 254.000 79,7
4 Rusia 82.000 1,2
5 Kazahstan 70.000 5,9
6 Argentina 65.000 2,7
7 Uruguay 64.000 24,6
8 Marea Britanie 63.000 1,1
9 Africa de Sud 57.000 1,9
10 Turcia 54.000 0,7
Total mondial = 2.439.000
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
in Europa, efectivele mari de ovine se cresc in Marea Britanie, Romania, Bulgaria,
Iugoslavia, Rusia.
Cresterea intensiva se realizeaza in Noua Zeelanda, Marea Britanie, Irlanda, iar
cresterea in sistem nomad si seminomad se practica in Asia Centrala (Mongolia, Afganistan)
sau Africa sahariana, si transhumanta in special in spatiul european montan (Carpati, Pirinei,
Balcani, Ural). Revin circa 35 ovine la 100 ha teren agricol si 33,7 ovine la 100 locuitori ai
Terrei. Productia de lana a fost in 1998 de 2,5 mil. t., cu tendinte de scadere in ultimii ani.
Cresterea ovinelor pentru carne se realizeaza in special in statele Asiei Centrale,
statele arabe, Australia si Noua Zeelanda, (ultimele doua state pentru exportul in diferite state
de pe glob).
Cresterea porcinelor � este dominata de unele state asiatice (China, mai mult de
jumatate din efectivele mondiale), dar mai ales de cele europene, legate de baza furajeza
(cartof, porumb) si cele din America de Nord, in special S.U.A. in general, este raspandita
aceasta activitate in climatul temperat, datorita traditiei alimentare specifice acestor state.
Tabel nr. 122
Efectivele de porcine (1998)
Nr.
crt.
Statul Efective
[mii capete]
Nr.
crt.
Statul Efective
[mii capete]
1 China 485.698 6 Polonia 19.168
2 S.U.A. 60.915 7 Vietnam 18.132
3 Brazilia 31.365 8 Rusia 17.305
4 Germania 24.790 9 India 16.005
5 Spania 19.346 10 Mexic 15.500
Total mondial = 953.614
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 1999
Efectivele de porcine au fost in anul 1998 de circa 953 mil. capete.
State exportatoare importante sunt: S.U.A., China, statele vest europene
(Danemarca, Olanda). Revin in medie 6,1 porcine la 100 ha arabil, si 17 porcine la 100
locuitori.
Cresterea cabalinelor � este o ramura traditionala, aflata in regres in prezent,
datorita mecanizarii agriculturii. Efectivele actuale sunt estimate la circa 60 mil. capete. Cele
mai insemnate efective sunt in China (8,5 mil. cap., primul loc pe glob), Brazilia (6,4 mil.
cap., al doilea loc pe glob), S.U.A. (6,1 mil. cap.), Rusia, Mexic (6,1 mil. cap.), Argentina si
150
Polonia. Asociat si inrudit cu cresterea cabalinelor se afla si cresterea asinilor si catarilor,
care inregistreaza mari efective in Brazilia, Mexic, China, India, Turcia, Etiopia.
Avicultura - se realizeaza in sisteme intensive moderne in Europa, S.U.A., Japonia
sau in sisteme traditionale in majoritatea statelor asiatice si sud-americane. Concentrarea
aviculturii se observa in Europa de Vest (in special pentru gaini de oua), in S.U.A. (cresterea
curcanilor indeosebi) si statele asiatice (specializari pentru rate si gaste). Efectivele mondiale
de pasari sunt de circa 25 miliarde, revin 1349 pasari/100 ha teren arabil, si 192 pasari pentru
100 locuitori. Cele mai importante sunt efectivele de gaini (13,5 mild. capete).
Sericicultura - este o activitate traditionala in Asia de Est, unde se remarca Japonia
(cel mai mare producator de matase naturala), China, Coreea de Sud, India si Rusia, in
Europa domina Franta si Italia. in America de Nord ponderea este detinuta de S.U.A.
Ponderea zootehniei in economia agricola a fiecarei tari arata de fapt modul de
dezvoltare al statului respectiv, cat si integrarea productiei agricole cerealiere, participarea la
comertul mondial cu produse specifice si in ultima analiza, valoarea economiei agricole.
5. Valorificarea resurselor agricole
5.1. Industria textila
in productia de bunuri de consum se asigura o larga paleta de derivate textile,
confectii si tricotaje, incaltaminte, marochinarie si blanarie. Principala sursa de materii prime
o constituie agricultura, de unde sunt preluate atat fibre vegetale si animale (bumbac, lana,
matase, canepa, in, abaca, ramia, chenaful, sisalul etc.) cat si piei, blanuri, provenind din
zootehnie si vanat.
Cresterea continua a cererii de astfel de bunuri, a impus gasirea unor materii prime,
chimice sau sintetice (fire celulozice sau sintetice, cauciuc sintetic, mase plastice, piei si
blanuri artificiale). Unele dintre acestea sunt utilizate in amestec cu materiile prime sau
separat avand proprietati care, din anumite perspective, le fac necesare in obtinerea de
produse destinate populatiei sau unor domenii speciale.
Progresul realizat in productia de bunuri ale industriei usoare a fost conditionat de
utilizarea unor mijloace tehnice total perfectionate care au permis nu numai cresterea
productivitatii, ci si imbunatatirea calitatii si structurii sortimentale.
Cu 4000 de ani i.Hr. pe teritoriile Indiei si Chinei, bumbacul avea o larga
intrebuintare si erau utilizati colorantii. in secolele IX -VIII i.Chr. prelucrarea bumbacului,
inului si canepei, lanei, era larg raspandita in Orientul Mijlociu.
La mijlocul primului mileniu, din era noastra, apare roata de tors in China. Europenii
preiau mestesugul si mijloacele necesare obtinerii de tesaturi din Orient, in anul 1150 este
introdus, pe continentul nostru, razboiul de tesut orizontal.
Procesul de industrializare, incepe abia in secolul al XVIII-lea. in 1785 apare
razboiul de tesut mecanic, in 1789 masina de cardat si daracul. Apar fabricile textile,
manufacturi de tricotat, centre de prelucrare a pieilor si cauciucului.
in acest mod, s-au individualizat treptat primele regiuni
industriale traditionale: Yorkshire (Marea Britanie), Reidt Monchengladbach (Germania),
Lille - Roubaix � Turqoing (Franta).
Spre deosebire de alte ramuri industriale, productia de textile, confectii, tricotaje,
incaltaminte, are o mare dispersie in teritoriu, reflectand astfel conexiunile dintre materiile
prime si prelucrarea acestora, precum si dintre productia de bunuri si desfacerea lor catre
populatie.
? Industria bumbacului se individualizeaza ca ramura industriala la mijlocul
secolului al XVII-lea in Anglia. Introducerea masinii de egrenat, in 1793, in S.U.A., a
151
stimulat extinderea culturilor de bumbac si a intensificat exportul de fire de bumbac in
Europa. in 1817, americanul Samuel Slater construieste intreprinderi textile in statul New
Hampshire, care se constituie ca cea mai importanta zona a industriei bumbacului din S.U.A.
De la primele filaturi, aparute in Anglia, in 1736 si cea dintai tesatorie mecanica
infiintata in 1806 la Manchester, deriva actuala industrie cu mari combinate in care sunt
integrate nu numai utilaje pentru obtinerea de fire si tesaturi, ci si fabrici de confectii si
tricotaje sau alte produse provenind din valorificarea firelor vegetale si de origine chimica.
Productia actuala de bumbac se ridica la aproape 18,2 mil. t in 1998 din care China
cu 4,5 mil. t ocupa primul loc si este urmata de S.U.A. (3 mil. t.), India, Filipine, Uzbekistan,
Turcia, Australia, Brazilia, Egipt si Sudan. Foarte cautat este bumbacul cu fibra lunga produs
mai ales in Egipt si Sudan.
Cea mai mare arie de cultura a bumbacului se gaseste in Asia (Asia Centrala, bazinul
fluviului Huang-He, bazinul Indusului - Pakistan, podisul Decan in India, Irak, Turcia etc.).
in America de Nord, aria cea mai importanta este cotton belt, se afla in statele Texas
si California care produc 17 % din bumbacul mondial.
Pana la mijlocul secolului trecut, Anglia realiza 50 % din tesaturile de bumbac,
treptat, au aparut noi state furnizoare de tesaturi cum sunt China, Rusia, Japonia, S.U.A. si
India.
China care detine primul loc in aceasta ramura, are mari combinate textile la Kuming,
Guangzou, Chongging, Xian, Beijing, Sanghai si Tianjing.
Pe teritoriul Rusiei, industria bumbacului este concentrata intre Moskova si Volga
care produc peste 70 % din tesaturile de bumbac, din care orasul Ivanovo ofera 10 %. Alte
centre specializate in aceasta subramura sunt in statele din Asia Centrala, la: Taskent,
Ashabad, Dusanbe si Tbilisi.
S.U.A. are traditii in acest domeniu, industria bumbacului a aparut in Noua Anglie,
unde se gasea mana de lucru ieftina, alcatuita din emigranti europeni (islandezi si francezi,
canadieni), dupa care s-a deplasat catre sud in Georgia, New Mexico si Texas. Mari centre de
prelucrare a bumbacului au aparut la Dallas, Atlanta si la granita Mexicului.
in Japonia, pana la cel de-al doilea razboi mondial, industria bumbacului reprezenta o
treime din productia textila si reprezenta jumatate din export. Ulterior, datorita progresului
inregistrat de textilele chimice, bumbacul nu mai detine decat 5 % din productia si exportul
de textile ale Japoniei. Principalele centre textile sunt Osaka, Nagoya, Tokyo.
India are stravechi traditii in prelucrarea fibrelor, avand centre importante la Mumbay
(Bombay), Calcutta, Bangalore, Ahmedabad.
Dintre statele cu o puternica industrie a bumbacului, care importa materii prime
amintim Franta, Italia, Marea Britanic, Polonia, Olanda, Belgia etc.
in ultimii ani au aparut centre textile profilate pe producerea bumbacului in tari
cultivatoare si exportatoare de produse de bumbac: Pakistan (Lahore, Karachi), Egipt
(Alexandria), Indonezia, Brazilia, Argentina, China (Hong-Kong).
? Industria lanii este strans legata de cresterea ovinelor care furnizeaza materia prima
naturala. Cerintele mereu crescande de stofe, postavuri si alte categorii de produse din lana
(tricotaje, covoare, paturi etc.) au impus folosirea unor cantitati de insemnate fibre chimice,
tip lana.
Productia mondiala de lana oscileaza in jur de 2,5 mil. t si provine din tari in care
cresterea ovinelor are o pondere importanta. Principalii furnizori de lana sunt Australia,
China, Noua Zeelanda, Rusia, Uruguay, Marea Britanie, Argentina.
Aproximativ 60 % din lana de merinos, folosita in productia de stofe fine pentru
imbracaminte, provine din Australia, urmata de Africa de Sud.
Multa vreme Marea Britanie a detinut o pozitie privilegiata in acest domeniu, avand
materia prima asigurata in dominioane, protectorate si colonii. in prezent, ocupa locul al
152
saselea, continuand sa furnizeze stofe de calitate superioara din centrele: Bredford, Leeds,
Manchester si Kendal.
Italia ocupa primul loc in lume, utilizand mai ales, lana importata din Argentina,
Australia si Noua Zeelanda.
Rusia dispune de mari cantitati de lana pe care le prelucreaza la Sankt-Petersburg,
Moscova, Iaroslav, in statele din Asia Centrala se detaseaza centrele: Buhara, Taskent,
Samarkand, Biskek si Ashabad.
in centrul Europei sunt bine conturate si alte regiuni textile ce produc tesaturi de lana,
in Franta (Lille, Roubaix, Tourqoing), Germania (Ruhr), Belgia (Vesvieses), Polonia
(Varsovia).
Japonia a sporit productia de tesaturi de lana in detrimentul celor de bumbac. Mari
centre de prelucrare a lanii sunt la Tokyo, Osaka, Okaya etc.
in S.U.A., industria lanii este mai putin viguroasa decat cea a bumbacului.
Principalele centre sunt Boston, Philadelphia, New York.
Unele tari care dispun de mari cantitati de lana (Australia, Argentina, Uruguay, China,
Africa de Sud, India), nu si-au dezvoltat o productie de stofe pe masura posibilitatilor si din
cauza climatului cald, care nu impune imbracaminte din lana.
? Industria matasii naturale - are o pondere mica in cadrul industriei textile. China a
detinut secretul obtinerii fibrelor de matase o lunga perioada de timp. in jurul anului 300
i.Chr., firele de matase chinezeasca, patrund in Europa, iar in anul 555, un calugar aduce in
Peloponez, ascunse intr-un baston, ouale viermilor de matase.
Prelucrarea matasii in Europa incepe in 1130, la Palermo si se extinde din secolul al
XVI-lea in Provence (Franta), in 1890 se produce matasea artificiala (fire nitrocelulozice).
Productia mondiala de matase naturala, in 1998 a fost de 90.000 t, din care China a
realizat 35.000 t si detine 90% din exportul mondial. Alti producatori importanti sunt: India,
Japonia, Rusia, Zimbabwe, Cambodgia, Vietnam si Thailanda.
Tarile care importa fire si tesaturi din matase naturala sunt Italia cu renumite centre la
Milano, Padova, Florenta si Como, Franta cu centrul principal la Lyon si S.U.A. cu centrele
New Jersey si New York.
Piata matasii naturale cuprinde cateva centre importante Sanghai, Hong-Kong,
Yokohama.
Industria inului si a canepei - nu este amplasata intotdeauna in statele si ariile
geografice favorabile acestor culturi. O caracteristica aparte rezulta si din calitatile diferite ale
fibrelor celor trei plante textile. Ponderea productiei de fibre si tesaturi din aceasta categorie a
continuat sa scada in beneficiul altor ramuri textile,
- Industria inului produce tesaturi de calitate superioara. Aria de cultura a inului
pentru fibre, cuprinde jumatatea nordica a Europei si drept urmare, aici sunt tarile in care
prelucrarea fibrelor de in constituie o ramura traditionala: Letonia, Estonia, Lituania,
Bielorusia, Germania, Belgia, Olanda si tarile scandinave. Aproximativ 2/3 din productia de
tesaturi se realizeaza in Rusia, unde principalele centre sunt: Sankt Petersburg, Kostroma si
Moscova.
- Industria canepei si iutei ofera tesaturi grosiere si alte articole de larga utilizare,
dar ponderea lor se afla in regres vizibil datorita utilizarii fibrelor sintetice. Canepa este larg
raspandita in Europa si Asia (Rusia, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Romania, China, Pakistan,
India). Peste 25% din intreaga productie de fibre provine din Rusia.
Iuta, planta de clima calda musonica, are acum un ascendent rapid in concurenta cu
canepa. Suprafetele cultivate si productiile au crescut intr-un ritm alert. Aria geografica a
cultivarii iutei cuprinde India, Bangladesh si tarile Indochinei. O buna parte din productie,
care a depasit 4 mil. t, ajunge pe piata japoneza, vest-europeana si nord americana. Principalii
furnizori sunt: India, Bangladesh, Thailanda.
153
Importante unitati de producere a iutei au aparut in Bangladesh (Marayangani), India
(Calcutta, Bombay), Thailanda (Bangkok), China, Franta, Marea Britanie, ultimele doua tari
fiind importatoare de materie prima ce este preluata in porturile Dundee (Scotia) si
Dunkerque (Franta).
Alte materii prime prelucrate in industria textila sunt: ramia, abaca (canepa de
Manila), chenaful, agavele si sisalul.
- Ramia produce fire lungi, elastice, rezistente din care se obtin tesaturi fine, dantele,
matase artificiala. China se detaseaza in productia de ramie, realizand 24 mil t. anual.
- Chenaful inrudit cu bumbacul, ca si abaca si sisalul, au o pondere si o importanta
tot mai redusa in fabricarea tesaturilor. Fibrele de abaca, agave si sisal, sunt grosiere si sunt
folosite la producerea franghiilor.
? Industria confectiilor si a tricotajelor. Desi mestesugul confectionarii de
imbracaminte si tricotaje este foarte vechi, organizarea productiei in unitati mari s-a facut
destul de tarziu. in 1527 este mentionata prima breasla a tricotajelor in statele germanice. Nu
mult dupa aceea, in 1590, englezul Wilian Lee, a conceput cea dintai masina de tricotat cu
actiune manuala. Ulterior, gama de masini a fost mult perfectionata. in secolul XX, productia
de confectii si tricotaje a continuat sa creasca. Fabrici moderne au fost amplasate in centre
dens populate.
Concomitent cu rolul pe care il au statele dezvoltate cum sunt S.U.A. cu centre
consacrate (New York, Philadelphia, Baltimore, Boston, Los Angeles, San Francisco),
Franta (Paris, Amiens, Marsilia), Italia (Roma, Napoli, Genova), Marea Britanie (Londra,
Manchester, Bradford), Germania (München, Hamburg, Köln), Rusia (Moscova, Sankt
Petersburg), a crescut simtitor importanta unor tari care dispun atat de materii prime cat si de
forta de munca numeroasa: China, Indonezia, India, Filipine, Taiwan, Coreea de Sud. Chiar
statele Europei estice, sunt prezente cu produsele lor pe pietele vest-europene si din alte
regiuni geografice.
inaltul grad de specializare din unele tari a permis acestora sa domine comertul cu
imbracaminte. Franta furnizeaza 43 % din imbracaminte pentru femei din Italia, Elvetia
dispune de 420 de fabrici de confectii; Filipine de 900 firme de confectii si unitati de
tricotaje, exportand anual in S.U.A. si Uniunea Europeana produse in valoare de peste l
miliard de dolari, iar Indonezia exporta anual pe aceleasi piete, produse in valoare de 2
miliarde dolari.
Exportul de imbracaminte al Chinei depaseste 6 miliarde dolari anual, ceea ce
reprezinta circa 10 % din exportul total al acestei tari. Un export masiv de tricotaje, pe piata
S.U.A., face Israelul (240 milioane dolari anual).
Comertul mondial cu aceste produse se ridica anual la circa 100 miliarde dolari, din
care la import, tarile dezvoltate detin 64,5 %, iar la export, tarile in curs de dezvoltare detin
66 % din total.
5.2. Industria pielariei, marochinariei si blanariei
Mestesugul prelucrarii pieilor este cunoscut inca din antichitate. Plinius cel Batran, in
lucrarea sa Istoria naturala, descrie procedeul de tabacire a pieilor cu alaun (piatra acra),
radacina de vita rosie si scoarta de stejar.
Marturii documentare atesta ca, in jurul anului 750, la Cordoba (Spania), mestesugarii
arabi prelucrau pielea, in scopuri decorative. Din 1830 se utilizeaza in productia de
incaltaminte.
Productia de piele - materia prima de baza - este dependenta direct de cresterea
animalelor. Cu toate ca inlocuitorii (pielea artificiala, cauciucul, panzeturile, masele plastice)
reprezinta o cota tot mai mare in ansamblul materiilor prime, pieile naturale, continua sa
154
reprezinte sursa cea mai importanta in dezvoltarea industriei incaltamintei, marochinariei si a
altor produse din piele. Cele mai mari cantitati din piele sunt produse de: India, Argentina,
S.U.A., Rusia, China si Mongolia, care si-au organizat o puternica industrie de tabacit si
prelucrare primara. Unele din aceste tari exporta piei crude, in special in Franta, Germania
si Marea Britanie.
Cu o productie anuala de peste 2 mild. perechi, din care numai 250 mil. perechi din
piele, China este primul producator de incaltaminte.
O pozitie importanta, in aceasta ramura, detine si Rusia, care realizeaza 20 % din
productia mondiala, obtinuta mai ales, in centre din sectorul european (Moscova, Sankt
Petersburg), dar si in Tarile Baltice si Asia Centrala.
S.U.A. detine 10 % din productia mondiala si are ca centre importante Chicago,
Detroit, Saint Louis, Cincinalii si Philadelphia.
Brazilia cu o productie anuala de aproape 700 mil. perechi de incaltaminte, ocupa
locul patru pe glob. in aceasta tara exista peste 4000 de intreprinderi, din care multe se gasesc
in regiunea Vale de Rio dos Sinos din statul Rio Grande do Sul. Aceasta zona ofera aproape
80 % din exportul Braziliei, care a depasit 150 mil. perechi incaltaminte, in principal de
dama, in valoare de peste 1,3 mild. dolari. O alta zona importanta de productie este statul Sao
Paolo, care furnizeaza 32,5 mil. perechi incaltaminte.
Italia, a fost o vreme, al doilea producator mondial si primul din Europa Vestica, in
1990, a realizat 400 mil. perechi, din care 80 % s-a exportat si a importat 105 mil. perechi.
Exportul acestei tari este concurat de unele state cu mana de lucru ieftina (Taiwan, Coreea de
Sud, China si Brazilia). Desi productia este dispersata in toata tara, avand peste 9000 mici
intreprinderi, sunt renumite produsele realizate in centre ca: Modena si Lugano.
Europa Vestica este nu numai debuseu pentru produsele realizate in alte zone
geografice ci si un producator remarcabil (20 % din productia mondiala cu importante centre
in Franta (Fougeres), Germania (Offenbach), Anglia (Nosthampton, Leicester).
Centre importante se gasesc si in Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Romania etc.
Principala piata de desfacere se afla in SUA, unde anual, numai din vanzarile de
incaltaminte sport se obtin peste l miliard dolari.
? Produsele de marochinarie provin atat din centre mestesugaresti (Siria, Egipt, Iran,
Argentina etc.), cat si intreprinderi profilate pe astfel de produse din state precum S.U.A.,
Rusia, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie, Japonia, China s.a.
Prelucrarea blanurilor se individualizeaza ca subramura strans legata de vanat si
cresterea animalelor cu blanuri superioare. Cererea crescanda de articole din aceasta
categorie a contribuit la extinderea productiei si prelucrarea blanurilor sintetice. Alaturi de
industria specializata in prelucrarea blanurilor exista si o productie mestesugareasca in multe
state ale globului.
Procurarea blanurilor scumpe este in stransa legatura cu intinsele paduri de clima
temperata si rece din Rusia, S.U.A., Canada si China, in fauna cinegetica, un interes
deosebit prezinta speciile de vizon, zibelina, hermina, jder, vulpea alba, vulpea albastra.
Cresterea cererii de astfel de blanuri a impus amenajarea unor firme specializate de
crestere a animalelor in semicaptivitate.
Pe langa animalele de origine nordica, sunt vanate specii din Asia Centrala cum sunt
antilopa si gazela. De subliniat o scadere semnificativa a faunei cinegetice din regiunile
intertropicale (tigri, elefanti, reptile, pasari), ca urmare a braconajului practicat de multa
vreme.
Valorificarea blanurilor pretioase se face in cadrul unor targuri sau licitatii
internationale organizate la Moscova, Sankt-Petersburg, Montreal, Edmonton, New York,
Beijing, Dar es Salam (Thanzania) si Bangkok (Thailanda). Exista inca unele grupuri si
155
comunitati etnice care isi asigura subzistenta prin vanat cum ar fi eschimosii si laponii in
nord, precum si unele triburi din Amazonia, Congo, Indonezia.
5.2. Industria alimentara
Productia de bunuri alimentare a aparut o data cu societatea umana. Materiilor prime
vegetale si animale folosite direct, sau dupa o prelucrare prealabila, li s-au adaugat coloranti
si aromatizanti, derivate minerale (sarea), diverse ingrediente si recent, produse sintetice.
inca din mileniul al III-lea i.Chr., in Egipt, erau conservate, prin uscare carnea si
pestele. Cu 1500 de ani i.Chr. se folosea sarea in conservarea pestelui in Mesopotamia.
in 1607 medicul napolitan Athicus Tolcredus experimenteaza scaderea temperaturii
cu amestec refrigerent de gheata si sare. Procedeul va duce, mai tarziu, la aparitia utilajelor
frigorifice (America - 1843, Germania - 1855, Franta - 1857). in 1810 sunt puse la punct
metodele de sterilizare termica a alimentelor in capsule ermetice, iar in 1862 se fabrica
gheata artificiala. in 1865 apar pe piata americana preparate alimentare congelate, iar in
1910, fructe congelate.
? Industria moraritului, panificatiei si pastelor fainoase. Ocupa un mare volum in
productia de bunuri alimentare, fiind legata de resursele cerealiere.
Aceasta ramura are stravechi traditii. Astfel, inca din neolitic sunt cunoscutele
rasnitele care erau folosite la zdrobitul cerealelor, in anul 50 i.Chr. erau cunoscute morile de
apa in Italia. Cuptoare si brutarii de mari dimensiuni au fost descoperite la Pompei, care au
fost acoperite de lava in anul 79. Din secolul al VII-lea dateaza morile de vant in Persia si au
patruns in Europa in anul 833. Din secolul al XIX-lea s-a trecut la folosirea morilor actionate
cu abur.
Prelucrarea cerealelor este localizata, in special, in zonele de cultura unde se afla mari
centre de morarit, produse de panificatie si paste fainoase. Cele mai mari capacitati sunt in:
S.U.A., China, India, Franta, Turcia si Italia, unde se consuma o mare parte din productiile
de cereale realizate in aceste tari.
Exista tari specializate m productia de fainoase (Italia, Franta, S.U.A.). Alte tari cu o
industrie de decorticarea orezului bine utilata: China, Japonia, India, Indonezia, Thailanda,
Vietnam, Bangladesh, Filipine, Brazilia si S.U.A.
? Industria zaharului. Utilizeaza ca materie prima sfecla de zahar, ce se cultiva in
regiunile cu clima temperata si trestia de zahar, specifica tinuturilor cu clima calda.
Extragerea zaharului din trestie, prin presare, era practicata de indieni inca din secolul
IV i.Chr. in anul 500 persii rafinau zaharul obtinut din trestie. in anul 1230 sicilienii introduc
pentru prima data, in Europa, procedeul de rafinare a zaharului din trestie.
in anul 105 este pusa in evidenta prezenta zaharului in sfecla, in Franta, dar abia in
anul 1799 s-a construit prima fabrica de zahar in Silezia.
inceputul secolului nostru a marcat extinderea productiei de zahar si produse
zaharoase, amidon, glucoza, alcool. Tinand seama de conditiile naturale diferite in care se
dezvolta culturile de trestie si sfecla de zahar, se contureaza cateva zone producatoare:
- Zona Caraibelor - incepe din sudul S.U.A. (Florida, Louisiana, Texas) si cuprinde
statele insulare si din istmul Americii Centrale (Cuba, Jamaica, Porto Rico, Mexic,
Nicaragua, Guatemala, Honduras etc.) si se continua pana in Brazilia. Aceasta zona detine
primul loc in lume in productia de zahar din trestie.
- Zona australo-asiatica - cuprinde China, India, Australia, Indonezia, Filipine,
Iran etc.
- Zona africana - se intinde din Egipt pana in Africa de Sud, avand suprafete mari pe
fatada vestica a continentului, in Angola, Nigeria si Senegal.
156
- Zona europeana - cultiva sfecla de zahar, care se intinde de la Atlantic pana la Ural,
avand o pondere mare in Franta, Germania, Italia, Polonia si Rusia.
- Statele bivalente - sunt S.U.A., China, Iran s.a. care au conditii favorabile pentru
ambele culturi.
Principalele tari exportatoare de zahar sunt: Cuba, Brazilia, India, Australia,
Filipine, Mexic, Argentina si importatoare S.U.A., Anglia, Franta si Germania. Productia
de zahar a fost de 123 mil. t. (1998) si a fost dominata de Brazilia (16,2 mil. t.), India (14,2
mil. t.), China (8,2 mil. t.), S.U.A. (7,3 mil. t.) si Australia (5,7 mil. t.).
Industria uleiurilor vegetale.
in balanta productiei si consumului de bunuri alimentare, uleiurile vegetale detin un
rol deosebit de important. Uleiul se obtine din soia, palmier, rapita, floarea soarelui,
bumbac, masline, arahide etc.
- Soia - este cea mai importanta sursa de uleiuri comestibile, furnizand 158 mil. t.
seminte din totalul de 246 mil. t. seminte oleaginoase. Cantitatea de ulei realizata depaseste
18 mil. t. Principalele tari producatoare de seminte de soia sunt S.U.A. 75,02 mil. t., Brazilia
31,35 mil. t, Argentina 18,7 mil. t., China 13,7 mil. J., si India 6,1 mil. t. Totodata, anual se
fabrica circa 70 mil. t. faina soia utilizata in scopuri furajere.
- Uleiul de palmier - totalizeaza 11,65 mil. t in 1998 si provine in cea mai mare parte
din Malayesia 5,8 mil. t, Indonezia 2,6 mil. t, Nigeria, Columbia, Thailanda, Papua Noua
Guinee. in viitor, se prevede o crestere a productiei prin extinderea suprafetelor cultivate cu
palmieri, al caror ciclu de maturizare este de numai trei ani. Uleiul de palmier este folosit si
in industria sapunului si a lumanarilor.
- Uleiul de rapita - are utilizare industriala. Productia de seminte a atins 24 mil. t, iar
cea de ulei 8,22 mil. t. Principalele state producatoare sunt: China, India, S.U.A., Pakistan,
Franta, Germania si Polonia.
- Floarea soarelui - detine locul al IV-lea in cadrul surselor de uleiuri vegetale. in
1997 s-au produs 10 mil. t si 7,8 mil. t ulei. Principalele state producatoare de seminte au
fost: Rusia 7 mil. t, Franta 2,4 mil. t, China si Spania 1,2 mil. t fiecare. Uleiul de floarea
soarelui este de foarte buna calitate, iar turtele rezultate dupa extractia uleiului, constituie un
furaj excelent pentru animale.
- Bumbacul - asigura 33,53 mil. t seminte din care s-au extras 4 mil. t ulei (1995).
Are utilizare industriala. Principalele state producatoare sunt: S.U.A., China, India, Rusia,
Brazilia, Egipt, Sudan, Iran s.a.
- Uleiul de masline - a inregistrat in 1997 o productie de 2,5 mil. t. Principalele tari
producatoare sunt Spania 734.000 t, Italia 430.000 t, Grecia, Tunisia, Maroc si Franta.
Uleiul de masline, fiind de foarte buna calitate, este orientat cu precadere catre Europa vestica
si America de Nord.
Cantitati apreciabile de ulei se obtin din prelucrarea arahidelor in: India, China,
Sudan, Nigeria, Birmania si Mexic.
Industria produselor lactate. Este dependenta de cresterea bovinelor si ovinelor.
Multe state au organizat zootehnia in directia realizarii unor productii mari de lapte si
lactate (S.U.A., Olanda, Franta, Elvetia, Danemarca, Noua Zeelanda). in anul 1995 productia
de lapte a fost de 463 mil. t. Productia mondiala de branzeturi a fost in 1998 de 11,2 mil. t. si
de unt 6,7 mil. t.
in 1995, livrarile de lapte in Uniunea Europeana au ajuns la 14 mil. t, cele de unt -
2,7 mil. t, iar la branzeturi - 5,5 mil. t. Alte state cu productie importanta sunt: S.U.A., Noua
Zeelanda, Canada si Rusia.
Industria preparatelor si a conservelor din carne. A capatat o importanta deosebita
numai dupa dezvoltarea tehnologiilor frigorifice. Astfel, in 1861, la Sydney in Australia s-a
construit prima uzina de congelare a carnii din lume, iar in 1875 se transporta cu nava
157
Paraguay, carne congelata la - 30° C de la Buenos Aires (Argentina), in Franta (Le Havre). in
1930, in Italia si S.U.A. se produc primele camioane frigorifice, in felul acesta s-au deschis
mari perspective in asigurarea de resurse alimentare in cele mai indepartate zone geografice.
Tabel nr. 123
Primii cinci producatori mondiali de carne si lapte (mii t/1998)
Nr.
crt.
Statul Carne
(mii t.)
Statul Lapte
(mii t.)
1 China 55.141 S.U.A. 71.375
2 S.U.A. 35.756 India 29.576
3 Brazilia 11.688 Germania 28.500
4 Franta 6.512 Franta 24.500
5 Germania 6.155 Brazilia 21.630
Total mondial = 216.201 Total mondial = 466.347
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2001
Sursa de materii prime pentru aceasta ramura o constituie sectorul zootehnic, la care
se adauga vanatul.
Productia mondiala de carne depaseste 260 mil. t (1998). Circa 20 % din aceasta
productie apartine S.U.A., care dispune de importante efective de animale, alaturi de care
mentionam China, Rusia si unele state europene (Franta, Germania, Italia) alaturi de care
se remarca Australia si alte state.
Industria de preparare a carnii dispune de mari si moderne abatoare in zonele
geografice de crestere a animalelor din campia Mississippi si Zona Marilor Lacuri
(S.U.A.), la Chicago, Cincinatti, Saint Louis, Kansas City; in Rusia (Moscova, Volgograd,
Samara, Sankt Petersburg), Campia Chineza (Beijing, Tianjin, Sanghai); Pampasul
argentinian (Rosario, Buenos Aires, Santa Fe), Europa Vestica (Germania, Franta, Italia,
Danemarca, Marea Britanic etc.).
in raport cu structura efectivelor de animale se constata o diversitate a industriei
carnii. China produce in principal carne de porc (17,6 mil. t/anual), Australia si Noua
Zeelanda carne de oaie, Argentina si Danemarca, carne de vita.
Principalele tari exportatoare sunt: Brazilia, Uniunea Europeana, Canada, Noua
Zeelanda, SUA, Danemarca si Irlanda cu cantitati mai mici.
Principalele state importatoare sunt: Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Orientul
Apropiat si Mijlociu. Dintre acestea tarile musulmane importa, cu precadere carne de ovine.
Industria alcoolului, vinului si berii. Productia de bauturi alcoolice a inceput cu
peste 3000 de ani in urma.
Pe vremea faraonului Lesostris al III-lea, in 1850 i. Chr., se producea o bautura
alcoolica prin fermentarea unui amestec de faina de orez, apa si curmale. Este primul
procedeu de fabricare a berii care in secolele urmatoare se va perfectiona mereu.
Secolele IX-XI aduc marturii privind distilarea vinului si fabricarea de alcool, in
special, in Italia.
in Moldova, prepararea berii era cunoscuta in secolul al XVI-lea dar primele fabrici
de bere sunt construite abia in secolele XVIII - XIX (Roman 1798, Bucuresti si Azuga 1869).
in secolul al XVIII-lea sunt perfectionate tehnologiile de fabricare a berii in Bavaria.
incepe productia de alcool din cartof si de fabricare a sampaniei in Franta.
158
Industrializarea vinului detine primul loc in cadrul acestei subramuri. Ea este
dependenta de viticultura care ocupa mai mult de 10 mil. ha pe glob. Arealul viticol cel mai
important se afla in jurul Mediteraneei. Europa detine circa 70 % din terenuri si are cea mai
mare productie de struguri si vinuri. Productia mondiala de vin a fost in 1998 de 25,8 mil. t.
Cele mai mari productii 50 - 60 mil. hl anual - le ofera Franta si Italia. Principalele
zone viticole ale Frantei sunt: Bordeaux, Champagne, Core D'Or, Cognac, Armagnac,
Alsacia, Loire si Longuedoc.
Italia - este renumita prin podgoriile din Campia Padului, Piemont (Asti), Campania
si Sicilia.
Spania se remarca prin podgoriile Alicante, Valencia, Malaga, Xerex, iar Portugalia
prin cele de la Porto si Madera.
Celelalte state europene (Romania, Ungaria, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Albania
si Germania) au suprafete viticole mai reduse, dar obtin vinuri de foarte buna calitate.
Turcia si Grecia sunt specializate in productia de struguri pentru stafide.
Vita-de-vie se mai cultiva in S.U.A., Argentina, Chile, Africa de Sud, Australia,
Mexic, Peru, Uruguay si India.
Comertul de vin si struguri ocupa un loc insemnat in cadrul schimburilor dintre state.
Cel mai mare exportator de struguri este Algeria a carei productie este dirijata spre Europa.
Industria berii, concentrata multa vreme in centrul si vestul Europei, s-a extins foarte
mult in ultimele decenii. Materiile prime de baza sunt orzul (orzoaica) si hameiul, care se
cultiva cu precadere in Europa. Orzul se mai cultiva si in Africa de Nord, Australia, S.U.A.,
China, Japonia si America de Sud.
Circa 33 % din productia de bere se obtine in Europa Vestica si Centrala si 20 % in
S.U.A.
Fabrici cunoscute pentru traditia si calitatea berii sunt in Germania la München,
Cehia la Pilsen, Marea Britanie, Olanda, Africa de Sud, S.U.A.
6. Tipuri de economii agrare
Agricultura, pe langa faptul ca este cea mai veche indeletnicire umana, este si cea mai
raspandita, mult mai variata si bogata in aspecte demogeoeconomice decat economia
industriala. La baza stabilirii unei tipologii a economiei agrare stau mai multi factori: forma
de proprietate, modul de organizare, structura culturilor, gradul de intensivitate si echipare
tehnica, forta de munca utilizata in agricultura. Tinand cont ca relatiile de productie
constituie un element de baza in stabilirea tipologiei agrare, regiunea agricola reflecta
concretizarea in teritoriu a tipului de agricultura si a tipului de peisaj agrar specific. Trei
elemente definesc tipul de agricultura: sistemul de cultura, morfologia agrara si habitatul
rural.
Principalele tipuri de regiuni agricole de pe Terra sunt:
1. agricultura zonelor tropicale;
2. agricultura mediteraneeana;
3. agricultura zonelor temperate;
4. agricultura periurbana.
6.1. Agricultura zonelor tropicale
Este cuprinsa intre Ecuator si 350 latitudine nordica si sudica, concentreaza circa 75 %
din populatia activa din agricultura, predomina o diversitate de peisaje rurale, iar agricultura
constituie in majoritatea acestor spatii, activitatea economica fundamentala. Factori naturali
de o mare diversitate (fertilitate redusa, fragilitatea solurilor, eroziunea si saraturarea, datorita
unui complex de factori), determina practicarea unei variate palete de culturi agricole si o
159
zootehnie diferentiata. Dotarea si echiparea tehnica este extrem de scazuta; sunt vaste spatii
in care se practica tipuri de agriculturi de subzistenta, arhaice, de autoconsum, dar cu o forta
de munca uriasa. in cadrul zonelor intertropicale se disting urmatoarele tipuri de agricultura
(R. Lebeau � 1992):
? agricultura itinerara (culturi agricole si pastoritul nomad);
? agricultura sedentara a zonelor tropicale uscate;
? agricultura tropicala bazata pe irigatii;
? agricultura de plantatie.
Agricultura itinerara reprezinta cea mai primitiva forma de exploatare a spatiilor
agricole intertropicale din Afria Centrala, America de Sud (Amazonia), America Centrala
(zone montane), peninsula Indochina si arhipelagul indonezian. Specificul acestui tip de
agricultura consta in mobilitatea agriculturilor, folosirea solurilor timp de 2 � 3 ani si
perpetuul �drum� dupa obiceiul ancestral al locuitorilor. Uneori terenurile sunt obtinute prin
defrisari, destelenire sau chiar incendiere. Ca o adaptare la conditiile climatice, in sezonul
secetos se pregateste noul lot de cultura pentru anul urmator (�lougan� � in Africa; �milpa� in
America Centrala sau �ray� in Indonchina). Principalele culturi agricole sunt reprezentate
prin porumb, mei, radacinoase tropicale, manioc s.a. Pentru nevoile locale sunt crescute unele
animale pentru tractiune (povara) folosite in muncile agricole. Se constata o dispunere relativ
concentrica a terenurilor cultivate (legume, bananieri, cereale etc.), in jurul formelor
rudimentare de habitat. Tot in cadrul agriculturii itinerante se inscrie si pastoritul nomad care
se practica indeosebi in Asia centrala, peninsula Arabica, Africa sahariana, Kalahari, dar si in
alte regiuni geografice situate in afara arealului intertropical.
Practicarea acestui pastorit (cu stravechi radacini istorice, a se vedea marile migratii
ale popoarelor din Asia centrala!), consta in valorificarea pasunilor din aceste zone aride si
semiaride. Exista adevarati �curenti� de pastorit cunoscut si practicat din timpuri imemoriale;
pastorii si turmele lor de ovine, camile, cabaline etc., pasuneaza stepele pana la epuizare dupa
care revin peste cativa ani, dupa refacerea acestora. in pendularea lor creeaza mici forme de
habitat temporar (uneori acestea au generat asezari sedentare), si constituie o formalitate
primitiva de valorificare a resurselor vegetale existente in aceste vaste spatii geografice. O
interesanta pendulare se constata in zonele de contact (intre desert si savana de pilda), prin
folosirea pasunilor din zonele limitrofe in sezonul uscat.
Agricultura itineranta cu variantele sale, desi ocupa mari spatii pe Terra se afla in
regres, mai ales in a doua parte a secolului XX. Efectele acestei agriculturi de subzistenta
(endemice), se resimt in evolutia accelerata a eroziunii si extinderea desertizarii, reducerea
biodiversitatii. �Presiunea umana� este aici deosebita (aici se afla spatii apartinand statelor in
curs de dezvoltare cu probleme demografice grave), fapt ce determina grave probleme
sociale pe termen lung. Solutia invocata de specialisti consta in �sedentarizarea� acestor
agricultori, echiparea corespunzatoare, folosirea irigatiilor de necesitate, insotite de masuri
ferme privind evolutia demografica.
Agricultura sedentara in zonele tropicale uscate se practica pe suprafete mai mici
din Africa intertropicala (Senegal, Togo, Nigeria, Camerun, Rwanda s.a.), fie in regiuni
montane accesibile, fie in zone desertice (agricultura de �oaze�). in ambele cazuri se constata
o agricultura cu randamente superioare agriculturii itinerante. Se cultiva o larga paleta de
plante (de la legume si cereale la arahide si bananieri), alaturi de practicarea zootehniei
sedentare. Prezenta panzelor freatice la suprafata sau a altor surse in spatiul montan a
generat, o utilizare rationala a apei, utilizarea irigatiilor si obtinerea de randamente capabile
sa satisfaca populatii numeroase si chiar participarea la exporturi (Senegal � arahide).
Solurile sunt utilizate rational, folosirea ingrasamintelor naturale asigura o refacere
rapida a fertilitatii, iar complexitatea acestei agriculturi naturale (ecologice), reprezinta o
160
speranta pentru populatii din ce in ce mai numeroase, situate indeosebi in Africa sahariana si
atlantica.
? Agricultura tropicala bazata pe irigatii, s-a dezvoltat pe vaste spatii situate
indeosebi in Asia musonica, si se bazeaza pe �rizicultura�, (orezul constituind hrana de baza
pentru jumatate din populatia Terrei care traieste in aceste state: China, Indochina, pen.
India), cu extindere spre Asia centrala desertica, peninsula Arabica si nordul Africii. Unii
autori includ la acest tip de agricultura si subtipul oazelor (R. Lebeau � 1992), desigur nu fara
argumente plauzibile.
Cert este ca acest tip de agricultura se suprapune peste cea mai dens populata regiune
a lumii (areale cu o densitate de pana la 2000 loc./km2 in China, India, Bangladesh, Indonezia
etc.).
Presiunea umana extraordinara are radacini istorice, datorita necesitatii unui urias
potential uman, aici majoritatea lucrarilor agricole se efectueaza manual; rizicultura fiind de
fapt cauza si efect al celor mai populate zone ale Terrei (A. Demangeon, R. Lebeau s.a.).
Practicarea irigatiilor (printre cele mai vechi sisteme de pe glob, in unele areale de rizicultura
avand varste �milenare�), a determinat formarea peisajelor agricole tipice, forme de habitat
adaptate (sate mari, aglomerate, ocupa mici promotorii si se afla aproape de orezarii). Alaturi
de cultura orezului, se mai cultiva si alte cereale (porumb, grau), legume si pomi fructiferi /
vita-de-vie, in paralel cu practicarea zootehniei (bovine si bubaline ca animale de tractiune,
cabaline, ovine). in unele state / regiuni / areale, se obtin randamente agricole bune,
participand chiar la export cu surplusuri de produse (China, Indochina), datorita utilizarii
unor tehnologii moderne (mecanizare, ingrasaminte chimice etc.), dar spectaculoase sunt si
zonele tropicale din afara Asiei musonice, situate in Asia centrala ex-sovietica, peninsula
Arabica sau in nordul Africii (Maroc de pilda), prin aparitia de peisaje agricole remarcabile.
Este insa adevarat ca utilizarea excesiva a ingrasamintelor chimice sau a unor tehnologii
inadecvate a generat fenomene de saraturare, eroziune accelerata sau desertificare (Asia
centrala ex-sovietica cu proiecte megalomanice in desertul Kara-Kun sau Bet Pak Dala). in
ansamblu insa putem aprecia acest tip de agricultura pentru performantele sale si mai ales
pentru asigurarea hranei de baza pentru circa 3 miliarde de oameni.
Agricultura de plantatie reprezinta expresia unei agriculturi comerciale, in care
cvasitotalitatea productiei este destinata comertului mondial. Acest tip de agricultura a
inceput dupa marile descoperiri geografice, o data cu crearea pietei mondiale si cererea de
produse �coloniale�. intr-adevar agricultura de plantatie este specializata strict pe diferite
produse: cafea, trestie de zahar, cauciuc, banane, tutun, ananas, fibre textile s.a. Se
caracterizeaza prin utilizarea unei tehnologii adecvate, forta de munca specializate si
randamente superioare. Proportia ocupata de agricultura de plantatie, oscileaza de la 10 � 20
% in India si Indonezia, la 50 � 60 % (Malayesia, Sri Lanka, Côte d�Ivoire, Brazilia,
Columbia), pana la 98 % (Mauritius). Cele mai mari suprafete ocupate de agricultura de
plantatie se afla in India (mostenirea coloniala britanica, conditiile geografice, rolul
schimburilor comerciale etc.), dar si in alte regiuni geografice (America Centrala in
republicile �bananiere�; America de Sud, cu precadere in Brazilia, Columbia, Peru, Ecuador;
in Africa in special Côte d�Ivoire, Camerun, Tanzania s.a.).
Peisajul de plantatie este extrem de monoton; sunt poate cele mai vizibile modificari
din agricultura tropicala dupa marile descoperiri geografice, vizibile, cu influente favorabile
pentru formele de habitat limitrof. in unele state acest sistem de agricultura a generat
�monocultura�, profitabila pentru marii latifundiari, dar nefavorabila unor state. in acelasi
timp o singura cultura agricola poate fi vulnerabila fata de conditiile de mediu (de pilda
fenomenele de inghet tarziu pentru plantatiile de cafea din Brazilia, sau perioadele de seceta
prelungita), sau fata de piata mondiala (posibilitatea prabusirii pretului unor produse,
tendintele de consum etc.). Acest tip de agricultura asigura baza productiei pentru unele
161
culturi (banane, trestie de zahar, tutun, ceai, cafea, cauciuc natural, mirodenii), si contribuie
semnificativ la exporturile agricole din unele state (pana la 70 � 80 % in Ecuador, Sri Lanka,
Brazilia, Columbia, Camerun etc.).
6.2. Agricultura mediteraneeana
Se practica la milenii in arealul Marii Mediterane, ocupand sudul Europei (din
peninsula Iberica pana in Grecia), dar si fatada vestica a Orientului Mijlociu si Apropiat (din
Turcia, pana in Israel) si sporadic putem include aici si Africa de Nord. Desigur insa baza
agriculturii mediteraneene se regaseste in Europa sudica. Conditiile pedoclimatice specifice,
traditiile agricole impun o adaptare si o specificitate, in care se intrepatrund subtipuri variate,
de la agricultura extensiva �coltura promiscua-mista� (in Mezzogiorno, Sicilia, Sardinia,
areale din Spania, Grecia etc.), pana la agricultura de tip �productivist� (Italia nordica,
regiuni din Spania, Grecia nordica, Israel etc.).
Randamentele sunt diferentiate in functie de conditiile pedoclimatice, traditii dar si de
investitiile realizate in �infrastructura agrara�. Se imbina culturile de cereale (baza
culturilor agricole), pomiviticultura cu radacini milenare (cultura citricelor, pomilor fructiferi,
dar mai ales vita-de-vie), alaturi de zootehnie de la cresterea ovinelor (inclusiv in sistem de
transhumanta) pana la cresterea bovinelor si cabalinelor.
Peisajele agricole sunt de un pitoresc aparte; langa acestea se dezvolta pitorestile sate-
�stup�, cu stravechi specializari (pomicultura, viticultura, citrice etc.). in majoritatea acestor
areale agricole mediteraneene se obtin randamente superioare, gratie tehnologiilor aplicate,
traditiei si specializarii in diferite sectoare agricole. Unele areale sunt cunoscute pe piata
mondiala prin exportul de produse specifice: ulei de maslin, struguri, stafide si vin, citrice etc.
Unele forme de proprietate sunt de o mare originalitate (de pilda sistemul cooperatist
din Italia, Spania sau Grecia; sau forma interesanta de �kibout� din Israel cu un anumit tip de
proprietate comuna asupra bunurilor si inventarului agricol).
7.6.3. Agricultura din zonele temperate
Se suprapune peste principalele regiuni din Europa (din Campia Rusa pana in Franta),
Asia (Marea Campie Chineza si Japonia), America de Nord (preeria canadiana, centrul si
vestul S.U.A.), America de Sud (pampasul argentinian) pana in campiile Australiei.
Conditiile pedoclimatice sunt nuantate de la tipurile predominante de soluri
(cernoziomuri, solurile brune de stepa, feralitice etc.) si de climat (datorita radiatiei solare,
cantitatii de precipitatii si aparitia secetelor etc.). Baza culturilor agricole este data de cereale
(cele mai mari �granare� ale omenirii), plante tehnice, legume, pomi fructiferi si vita de vie,
alaturi de o zootehnie diversa (de la sistemele traditionale, pana la cele mai moderne forme ca
organizare si randament). in cadrul acestui mare tip specific zonelor temperate deosebim cel
putin trei subtipuri.
? Agricultura extensiva se practica pe cea mai mare parte din suprafetele agricole
temperate din America de Nord (amenajari numite �rang� in Canada si �township� in
S.U.A.), in Asia (China), Europa (Rusia, Ucraina, Polonia, Romania etc.) pana in Australia.
Sunt mari diferentieri intre peisajele agricole europene (traditii milenare), fata de cele
americane si australiene (formele de habitat traditionale sunt inlocuite de ferme, �o
agricultura fara tarani�). Se practica culturi cerealiere in sistem extensiv, alaturi de cresterea
animalelor pe campuri deschise (S.U.A., Australia, Argentina), iar randamentele sunt la fel
diferentiate. Se constata modificari in agricultura temperata din fostele state comuniste
europene (modul de proprietate si aparitia fermelor de diferite dimensiuni, echiparea tehnica
diferita de la un stat la altul, ca de altfel si randamentele agricole). in ansamblu, desi este o
agricultura cu randamente acceptabile, prin dotari si investitii s-ar putea realiza performante
serioase in aceste state.
162
? Agricultura intensiva este bine reprezentata in Europa de Vest, America de Nord si
Asia (Japonia), si se caracterizeaza prin practicarea policulturii, a zootehniei in sisteme
intensive si superintensive, beneficiind de mari investitii, forta de munca specializate, ferme
de diverse marimi, specializate in diferite sectoare agricole cu randamente exceptionale. Este
subtipul care acopera cea mai mare parte din productia agricola a acestor state, inclusiv la
exportul de produse agricole pe piata mondiala. Clasice exemple de agricultura intensiva
intalnim in Italia (Campia Pad), Franta (Aquitanie), Germania (Campia Germana), Tarile de
Jos, S.U.A. (in centru si sud), Canada (arealul Marilor Lacuri), Japonia si sporadic in alte
state din Europa Centrala sau Federatia Rusa. Este o agricultura extrem de competitiva, foarte
bine echipata, utilizeaza o forta de munca redusa iar randamentele sunt de-a dreptul
fabuloase. Este adevarat ca in prezent se manifesta tendinte de practicare a unei agriculturi
ecologice, prin renuntarea la utilizarea in exces a ingrasamintelor chimice, biostimulatorilor
agricoli etc.
FIGURA 38
Ca o varianta a agriculturii intensive este considerata si agricultura specializata mai
ales in S.U.A. (weath-belt; korn-belt sau cotton-belt), in Europa de Vest (specializari dintre
cele mai diverse; floricultura, legumicultura, zootehnie in Tarile de Jos, Danemarca, Franta,
Austria etc.). Specializarile sunt dintre cele mai diverse de la flori si legume, la produse
animaliere, fapt ce determina o puternica valorificare a potentialului agricol, segmentelor de
piata interna sau externa. Randamentele in aceste areale agricole sunt extraordinare (de pilda
Danemarca care asigura aproape jumatate din consumul de carne de porc si produse specifice,
din Uniunea Europeana).
6.4. Agricultura periurbana
A fost generata de expansiunea fara precedent a fenomenului urban, si �revarsarea�
acestuia asupra spatiului agricol limitrof. inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea in jurul
metropolei pariziene se conturase �centurile agricole� (�centures maraicheres�) veritabile
gradini de legume necesare aprovizionarii orasului de pe Sena. in secolul XX, mai ales in
perioada postbelica practic fiecare oras mare (metropola) a generat aparitia unei agriculturi
extrem de specializate in culturi de legume, zootehnice (avicultura, cresterea bovinelor), pomi
fructiferi, flori etc. Centurile agricole periurbane pot ajunge pana la 100 � 150 km, asigurand
aprovizionarea cu o multime de produse agricole metropola respectiva; acest lucru determina
un peisaj agricol extrem de divers, exploatatii agricole de diferite marimi si specializari, dar si
forme de habitat specific.
Desigur ca legaturile economice dintre oras si centurile agricole sunt extrem de
stranse; este de fapt o agricultura speculativa de piata, iar infrastructurile de regula bine
dezvoltate (in statele avansate), exprima un model economic de dezvoltare agrara.
in ansamblu, peisajele agrare (alaturi de paduri, pasuni, fanete etc.) impreuna cu
formele de habitat rural, alcatuiesc peisajele rurale care sunt de mare diversitate (de la
peisajul rural de camp deschis �oppenfield�, la peisajul de tip dispersat �enclos�, pana la
peisajul rural de tip oaza). Desigur ca exista o dinamica a peisajelor rurale, mai ales in statele
dezvoltate datorita influentei urbanizarii si standardelor economice existente. in acelasi timp,
peisajele agricole din Lumea noua (S.U.A., Canada, Australia) nu se identifica cu peisajele
rurale euroasiatice, datorita conditiilor istorice specifice.
163
CAPITOLUL 3
GEOGRAFIA CIRCULATIEI
1. Geografia cailor de comunicatii si a transporturilor
Dezvoltarea economico-sociala a unei tari, regiuni geografice, pana la nivel global,
este de neconceput fara existenta cailor de comunicatii si a transporturilor.
Importanta cailor de comunicatii si a transporturilor poate fi rezumata pe scurt astfel:
- asigura apropierea materiilor prime, de centrele de prelucrare;
- contribuie la raspandirea marfurilor si produselor manufacturate;
- faciliteaza deplasarea populatiei, indeosebi a fortei de munca;
- constituie un factor esential in dezvoltarea comertului si turismului in fenomenul de
globalizare.
Evolutia cailor de comunicatii si a transporturilor se identifica intr-o oarecare masura
cu evolutia societatii umane; de la cele mai vechi cai de comunicatii (transporturile rutiere si
pe apa), pana la revolutionarea acestora in ultimele doua secole (transporturile feroviare,
aeriene si speciale) ca sa nu amintim explozia informationala care a marcat civilizatia
postbelica (telecomunicatiile, internetul).
in analiza transporturilor mondiale sunt utilizati mai multi indicatori economici:
densitatea retelei de cai de comunicatii la 100 km2 (1000 km2), transportul de marfuri
exprimat la t/km, etc., demonstreaza gradul de utilizare a spatiului geografic ca o premisa a
dezvoltarii sale complexe.
Diversitatea cailor de comunicatii se explica prin adaptarea transporturilor la mediile
geografice diferite, in functie de scop, sau impactul acestora asupra mediului geografic.
Clasificarea transporturilor mondiale:
a. transporturile pe uscat (terestre): transporturile feroviare si transporturile rutiere;
b. transporturile pe apa: fluviatile, maritime si canale fluviomaritime;
c. transporturile aeriene: aeronautice si aerospatiale;
d. transporturile speciale: conducte, conductori, cablu, telecomunicatiile, internet, etc.
1.1. Transporturile pe uscat
1.1.1. Transporturile feroviare
? Evolutia istorica a transporturilor feroviare
Transporturile feroviare la aparitia lor, au revolutionat transporturile mondiale, prin
caracteristicile specifice: capacitate, siguranta, viteza si pret de cost. inceputul cailor, ferate
dateaza inca din secolul al XV-lea (caile ferate din mine, consemnate mai tarziu in Marea
Britanie, Franta, Germania dar si in Romania - in Apuseni), dar abia practic la inceputul
secolului al XIX-lea, mentionam realizarea primei locomotive cu aburi in 1814 de G.
Stephenson, in 1808 au fost construite liniile de fonta, iar in 1820 primele linii de otel.
Primele cai ferate au fost realizate in 1825, in Marea Britanic, intre Stockton si Darlington,
iar in 1830 intre Liverpool si Manchester. Ulterior apar cai ferate in Franta (1833),
Germania si Belgia (1835), Austria (1838), s.a.
Reteaua feroviara mondiala se dezvolta intr-un ritm mai accelerat, mai ales in a doua
jumatate a secolului al XIX-lea. Daca in anul 1840 reteaua feroviara era de circa 8 000 km,
164
un deceniu mai tarziu era de 38 000 km, ca in anul 1881 sa se inregistreze 363 000 km,
distribuiti pe continente dupa cum urmeaza: Europa - 172 000 km, America - 165 000 km,
Asia - 15 000, Australia 7 000 km si Africa - doar 4 km. La sfarsitul secolului al XIX-lea,
reteaua feroviara ajunge deja la 749000 km, prefigurand in unele continente configuratia
feroviara contemporana. in Romania, primele cai ferate au fost construite intre Bazias-
Oravita (1856), Constanta-Cernavoda (1860), Oravita-Anina (1863) si Bucuresti-Giurgiu
(1869), iar la sfarsitul secolului al XIX-lea, Romania era deja conectata la reteaua feroviara
europeana.
in secolul XX, remarcam pe langa ritmul alert de constructii feroviare in unele
continente (regiuni geografice, state), realizarea de magistrale continentale
(intercontinentale), lucrari de arta inginereasca (tuneluri montane, submarine, poduri si
viaducte), modernizarea transporturilor feroviare (electrificare, dublarea liniilor, cresterea
capacitatii de transport si a vitezei de circulatie etc.)
in prezent reteaua feroviara mondiala are o lungime de circa 1.600.000 km, distribuita
neuniform pe continente si tari. Astfel pe continente se observa concentrarea retelei feroviare
in America de Nord (45 %) si Europa (27 %) in timp ce alte continente insumeaza procente
modeste: Asia (13 %), America de Sud (7 %), Africa (5 %), si Australia (3 %).
Retele feroviare cele mai impresionante se afla in prezent in S.U.A. (341.000 km),
Rusia (137.5000 km), Canada (93.000 km), India (60.000 km), China (50.000), Argentina,
Australia, Germania, Franta, Japonia, s.a. in acest context reamintim ca reteaua feroviara
romaneasca este de 11.400 km, din care 3.800 km sunt linii duble si electrificate.
Densitatile maxime feroviare se inregistreaza in Europa, in Cehia (11,9 km cale
ferata la 100 km2), Germania (11,4), Belgia (11,2) si Luxemburg (10,6); densitatile minime
sunt specifice unor state afroasiatice si din Australia-Oceania (conditionari naturale si
economico-sociale).
?? Clasificarea cailor ferate
a. Dupa mediul geografic:
- caile ferate de suprafata - (reprezinta majoritatea retelei feroviare mondiale)
- caile ferate subterane - (tuneluri feroviare montane, subacvatice, metrouri, caile
ferate miniere etc.).
b. Dupa ecartament (distanta dintre sine)
- caile ferate cu ecartament normal (1435 mm, include cea mai mare parte din reteaua
feroviara din Europa, Asia, Africa)
- caile ferate cu ecartament larg (1524 mm, specifice retelei feroviare din Rusia si
fostul spatiu sovietic, China si Mongolia)
- caile ferate cu ecartament foarte larg (1676 mm, caracteristice pentru unele state din
America de Nord si de Sud, India, Spania)
- caile ferate cu ecartament ingust (intre 700-1 200 mm, raspandite in cadrul unor
exploatari miniere, forestiere, zone montane, cariere, transporturi uzinale etc.)
c. Dupa importanta (trafic de marfuri, calatori)
- caile ferate magistrale, avand importanta nationala si internationala, uneori
intercontinentala. Exemplificam magistralele europene care unesc extremitatile continentului
N-S (Arhanghelsk � Moscova - Odesa, Narvik - Atena, Edinburg - Brindisi), sau V-E
(Lisabona - Moscova, Bordeaux - Odesa); in America de Nord (E-V), magistralele
transandine din America de Sud, sau in Asia (China, India) s.a.
- caile ferate principale, de interes national, situate mai ales in regiuni puternic
industrializate (NE S.U.A., Marile Lacuri, Rurh din Germania, regiunea pariziana, si regiunea
moscovita etc.)
165
- caile ferate secundare, se afla fie in zonele de centura ale marilor orase, sau sunt
derivatii din liniile principale, spre puncte terminus relativ izolate sau situate excentric.
?? Clasificarea statiilor feroviare
Se realizeaza dupa marimea traficului sau specializarea lor.
- complexele feroviare, au importanta deosebita in traficul mondial (continental),
concentrand mai multe magistrale si cai ferate principale, mari depozite, antrepozite sau uzine
de material rulant, reparatii etc. (Chicago, Londra, Paris, Frankfurt, Moscova, Beijing, Tokyo
s.a.
- centrele feroviare, au rol important in traficul feroviar national: Briansk (Rusia),
Bologna (Italia), Lyon (Franta), Winnipeg (Canada), s.a.
- nodurile feroviare, reorienteaza circulatia feroviara nationala sau regionala:
München (Germania), Kiev, Brasov, s.a.
- statiile feroviare industriale, specializate in operatiuni si traficul de produse
industriale: Pittsburg (S.U.A.), Marseille (Franta) sau Brasov din Romania.
Tabel nr. 135
Principalele magistrale feroviare ale lumii
Nr.
crt.
Continent
(tara)
Traseul principal al magistralei Lungime
(km)
Observatii
- Transsiberianul (Moscova �
Samara - Ufa � Omsk �
Krasnoiarsk � Irkutsk � Habarovsk
� Vladivostok)
- Transcapian (Samara � Orenbrug
� Taskent)
9334 Transsiberianul
locul I pe glob;
90 de gari
principale � se
strabate in 7 zile
- BAM (Baikal � Amur)
- Jugsib (Magnitogorsk �
Novokuznet)
1
Rusia (Asia
Centrala)
- Turksib (Novosibirsk �
Novokuznet)
- deviatii din
transsiberian
- New York � Indianapolis � St.
Louis � Amarillo � Los Angeles
6350
- Boston � Cleveland � Chicago �
Minneapolis � Seattle
6000
- New York � Chicago � Omaha �
Chaenne � San Francisco
5560
2
S.U.A.
- Jacksonville � New Orleans � El
Paso � Phoenix � Los Angeles
5800
- trasee prin
partea central
nordica pe
directie E-V
- Halifax � Montreal � Toronto �
Winnipeg � Calgary � Vancouver
6000
3
Canada
- St. John � Quebec � Edmonton �
Prince Rupert
E-V (prin sudul
Canadei)
- Sydney � Melbourne � Adelaide
Perth
3960 - cale ferata
periferica
4
Australia
- Port Augusta � Alice Springs �
Darwin
N-S- (prin
desert)
5
America de Sud
- Buenos-Aires � Mendoza �
Santiago � Valparaiso
1420 - traverseaza
Anzii (pasul
166
Combre, alt.
3167 m)
-Buenos-Aires � Rosario �
Tucuman � Salta � Antofagasta
-pasul Socampa,
alt. 3850 m
- Labito (Angola) � Maputo
(Mozambic)
- strabate Africa
Centrala la E-V
6 Africa
- Walvis Bay (Namibia) � Durban
(Africa de Sud)
- in sudul
continentului
Sursa: T. Simion, 2000
- statiile feroviare de calatori, specializate in traficul de calatori: Victoria - Londra,
Gare de L'est - Paris, Bucuresti Nord, Termini - Roma, Kievskaia - Moscova, Pennsylvania -
New York
- statiile feroviare turistice, cu rol in deservirea fluxurilor turistice in zone turistice
diverse (montane, literale, balneoclimaterice, istorice etc.)
- statiile feroviare terminus, situate la extremitatea unor linii principale sau secundare,
avand unele infrastructuri specifice.
- statiile feroviare de frontiera, avand si rol de punct de frontiera (ex. statiile de
frontiera din Romania, Siret, Ungheni, Episcopia Bihorului, Giurgiu, Stamora Moravita)
- statiile feroviare de ferry-boats: Calais, Dover, Folkestone, Helsingor, Halsingborg
s.a.
? Lucrari de arta inginereasca (tuneluri montane si acvatice, poduri si viaducte)
Au un rol deosebit in traversarea unor forme de relief accidentat, a unor fluvii,
stramtori, lacuri cat si in interconectarea unor retele feroviare nationale (regionale) sau
internationale (tuneluri montane si subacvatice, poduri si viaducte).
- tunelurile montane feroviare, asigura legaturile feroviare despartite de masive
muntoase inaccesibile. Cele mai vechi tuneluri montane au fost realizate in Alpi, inca de la
sfarsitul secolului al XIX-lea (tunelul Mont Cenis, cu o lungime de 12.233 m, edificat in anul
1871).
Cele mai numeroase tuneluri montane se afla in Europa, sfredelind Alpii, Apeninii,
Uralii, in S.U.A. si Canada, strabatand Muntii Stancosi, Cascadelor sau in Japonia.
Tabel nr. 136
Principalele tuneluri montane feroviare (dupa lungime)
Nr.
crt.
Tunelul feroviar Tara
(muntii)
Lungimea
(m)
Anul inaugurarii
1 Simplon Elvetia-Italia (m. Alpi) 19825 1921
2 Apenini Italia (m. Apenini) 18506 1934
3 Saint Gothard Elvetia (m. Alpi) 14990 1882
4 Lötschberg Elvetia (m. Alpi) 14536 1913
5 Mount Royal Canada (m. Stancosi) 14412 1916
6 Mont Cenis Franta-Italia (m. Alpi) 12233 1871
7 New Cascade S.U.A. (m. Cascadelor) 11500 1929
8 Vosges Franta (Vosges) 11200 1940
9 Arlberg Austria (m. Alpi) 10250 1884
10 Moffat S.U.A. (m. Stancosi) 9820 1924
11 Tequixquiac Mexic (Sierra Madre) 9820 1898
167
12 Shimizu Japonia (m. Miku-ni) 9600 1931
Sursa: T. Simion, 2000
- tunelurile feroviare subacvatice, sunt lucrari de mare dificultate tehnica, unind
insule (Japonia) sau parti continentale cu diverse arhipelaguri (Europa), alteori situandu-se pe
sub albia unor fluvii sau golfuri (S.U.A.). De cele mai multe ori acestea sunt mixte, atat
pentru transportul feroviar ci si pentru cel rutier.
Cele mai spectaculoase realizari se afla in Japonia, culminand cu tunelul Seikan
(58.800 m, din care 23.300 m in apa, intr-o zona seismica deosebita), in Europa (recentul
tunel intre Calais-Dover de 51.400 m lungime) sau in S.U.A. subtraversand golfuri sau fluvii
(numai la New York sunt consemnate tunelurile Union City Tube, East River, si Hudson
River).
Tabel nr. 137
Principalele tuneluri feroviare submarine (dupa lungime)
Nr.
crt.
Tunelul feroviar Tara Lungimea
[m]
Anul inaugurarii
1 Seikan Japonia 58800
(23000 m sub apa)
1988
2 Eurotunel
(Cheriton-Frethum)
Franta-Marea
Britanie
51400 1994
3 Kammon Japonia 18600 1975
4 Moji-Schimoneschi Japonia 8000 1940
5 Severn M. Britanie 7000 1886
6 Hudson River S.U.A. 2450
7 East River S.U.A. 2500
Sursa: T. Simion, 2000
- podurile de cale ferata, asigura continuitatea transporturilor feroviare (rutiere), peste
fluvii si rauri mari, lacuri sau stramtori. Dintre cele mai cunoscute poduri feroviare amintim:
in China podul de la Nanjing, peste Chang Jiang (6,7 km), sau peste fluviul Huang-He de la
Wuhan (2,3 km), in Europa - numeroasele poduri de peste Dunare (Bratislava, Budapesta,
Giurgiu-Ruse), Rhin (Strasbourg, Köln, Düsseldorf), in Rusia (peste Volga, Enisei), S.U.A.
(podurile peste fluviul Mississippi: St. Louis, Memphis, Baton Rouge etc.).
- linii ferate de mare altitudine, traverseaza importante sisteme montane necesitand
lucrari speciale deosebit de dificile, dar si echipamente feroviare corespunzatoare. Cele mai
cunoscute sunt liniile din muntii Anzi, unind reteaua feroviara atlantica de reteaua andina:
Potosi-Rio Mulatos (Bolivia-4.840 m altitudine), Lima-Oroya (Peru- 4.829 m) sau La Paz
(Bolivia) - Arica (Chile) 4620 m altitudine.
Tabel nr. 138
Cai ferate de mare altutudine
Nr.
crt.
Calea ferata Statul / Muntii Altitudinea maxima
(m)
1 Lima � Oroya Peru / Anzi 4.829
168
2
3
4
5
Rio Mulatos � Potosi
Arica � La Paz
Arequipa � Puno
Pikes � Peak
Bolivia / Anzi
Chile-Bolivia / Anzi
Peru / Anzi
S.U.A. / Coastelor
4.787
4.620
4.470
4.260
Sursa: Negoescu B., Vlasceanu Gh., 2001
? Transporturi feroviare speciale (ferry-boats-uri si metrourile)
- transportul cu ferry-boats-urile asigura continuitatea retelei feroviare peste fluvii,
lacuri, golfuri, stramtori, mari, sau linii paralele cu tarmul. in fapt, ferry-boats-urile sunt nave
special amenajate, care transporta garnituri feroviare (vagoane de marfuri sau calatori),
conectand diverse retele feroviare interne sau internationale. Cele mai active linii de ferryboats-
uri se afla in Europa de Vest, intre partea continentala (Calais, Boulogne sur Mer - in
Franta, Ostende-Belgia, Hoek van Holland - Olanda) si Marea Britanie (Dover si Folkestone);
in Europa nordica amintim liniile care unesc Helsingor (Danemarca) - Halsingborg
(Suedia), Frederikshavn (Danemarca) - Göteborg (Suedia), sau Sassnitz (Germania) -
Trelleborg (Suedia) s.a. in Europa sudica sunt active liniile italiene intre Calabria si
Messina; in sfarsit mentionam importante linii de ferry-boats intre insulele nipone, in S.UA,
in regiunea Golfului Mexic etc. in Marea Neagra de mentionat linia de ferry-boat intre
Constanta (Romania) - Trabzon (Turcia) si mai recent intre Constanta si Batumi.
- Metrourile � sunt trenuri subterane urbane care au aparut inca din 1853 la Londra,
la Glasgow (1857), Boston (1897), Berlin (1902), New York (1904) si Tokyo (1927). in
prezent metrourile sunt prezente in peste 90 orase importante de pe glob; cele mai lungi
metrouri se afla la Londra (403 km), New York (370 km), Paris (247 km) si Moscova
(158). Dupa trafic, pe primele locuri se afla metroul din Moscova (2,5 mild. calatori pe an),
New York (1,5 mild. calatori pe an) si Tokyo (circa l mild. calatori pe an). Metroul
bucurestean intrat in functiune in 1975 are in prezent 85 km lungime, aflandu-se in extindere,
fiind proiectat pentru circa 120 km.
? Alte probleme privind transporturile feroviare:
- trenurile de mare viteza - o tendinta constanta a lumii contemporane, se
materializeaza prin crearea de locomotive de mare viteza si putere (10.000-14.000 C.P. si
viteze economice de pana la 337,5 km/h). Mentionam realizarile deosebite din Franta (TGVliniile
Paris-Lyon, Paris-Lille, Paris-Rouen, Lyon-Nice) sau Japonia (linia Sanyo, intre
Tokyo-Osaka-Hakata).
- concurenta dintre transporturile feroviare si rutiere, desi in prezent transporturile
feroviare ocupa primul loc in ierarhia mondiala in traficul de marfuri, in alte state acest tip de
transport feroviar este eclipsat de cel rutier (S.U.A., Canada), iar in unele state se constata
chiar o reducere a retelei feroviare (Franta, in 1983 avea circa 50.000 km cale ferata, in
prezent doar 32.750 km), datorita cresterii capacitatii si vitezei pe de o parte, sau a unor
elemente de profitabilitate.
1.1.2. Transporturile rutiere
Evolutia istorica a transporturilor rutiere
Transporturile rutiere sunt cele mai vechi cai de comunicatii terestre, de la primele
drumuri in forme rudimentare, pana la paienjenisul autostrazilor, magistralelor continentale
sau al drumurilor nationale, iata de fapt o istorie, fara de care nu ar fi posibila dezvoltarea
civilizatiei umane. in aceasta indelungata istorie, amintim de pilda cateva episoade:
drumurile romane care impanzeau bazinul mediteraneean, toate drumurile duc la Roma,
apogeul tehnic al antichitatii; drumul matasii si importanta sa in feudalism, unind extremitati
169
intercontinentale; modernizarea drumurilor incepand cu drumul cu macadam (inventat de
ing. Mac Adam in anul 1775), pana la modernmele autostrazi de astazi; lucrari de arta
inginereasca (poduri si viaducte, tuneluri si subacvatice, drumuri de mare inaltime etc.).
Reteaua mondiala de drumuri a depasit 16 mil. km. (de circa 10 ori mai mare decat
reteaua feroviara mondiala). Distributia retelei de drumuri fiind neomogena: S.U.A. (6,2 mil.
km.), Franta (1,5 mil. km), India (1,3 mil. km.), Japonia (circa 1 mil. km.), Canada,
China, Australia, Marea Britanie etc. Densitatile maxime inregistreaza in Europa
Occidentala (Luxemburg 199 km/100 km2, Germania 176/100, Danemarca 164/100, Marea
Britanie, Franta etc.); densitatea medie mondiala fiind de 66km/100km2, iar densitatile
minime se inregistreaza in state de mari dimensiuni, aflate in conditii geografice diferite
(statele din Africa sahariana, Asia Centrala, Australia etc.).
in clasificarea retelei rutiere mondiale deosebim:
- magistrale continentale si intercontinentale;
- autostrazi;
- drumuri locale (regionale) care reprezinta circa 80 % din lungimea totala a retelei
rutiere;
Magistralele continentale si intercontinentale. Cea mai lunga magistrala
intercontinentala (circa 15.000 km.), uneste continentele nord si sud american, intre
Fairbancks (Alaska) si Puerto Mont (Chile), alcatuita din trei sectoare: Alaska Highway,
Autostrada Pacifica si Soseaua Panamericana. Din aceasta magistrala, deriva importante
ramificatii in Canada, S.U.A., Brazilia si Argentina, formand un veritabil sistem rutier
performant. Importante magistrale continentale sunt: Transcanadianul (intre Sydney si
Vancouver, circa 4.500 km.), Transamazonianul (intre Joao Pessoa si Cruzeiro do Sol-
Brazilia, pana la Lima, circa 5.500 km.) si Transbrazilianul (intre Belem si Rio de Janeiro,
circa 2.100 km.).
in Europa se desfasoara o impresionanta retea de magistrale care unesc extremitatile
continentului, cu o mentiune speciala privind densitatea, traficul si importanta retelei din
Uniunea Europeana. (Autostrada Rhinului, intre Basel-Rotterdam, Hamburg-Verona,
Viena-Paris, Autostrada del Fiori intre Marsilia si Milano, Autostrada del Sole intre
Milano-Palermo s.a.); o alta concentrare rutiera inregistrandu-se in partea europeana a
Rusiei, in marile noduri rutiere Moscova si Sankt Petersburg.
in Asia cea mai importanta sosea o constituie magistrala care uneste Asia Mica, de
Asia de Sud (intre Istanbul si Calcutta), sau ramificatiile spre Asia de Est (Beijing),
refacand celebrul drum al matasii; mentionam de asemenea importante magistrale de interes
continental care se desfasoara in China, Asia Centrala, peninsula India. O mentiune
speciala pentru Japonia (Autostrada Tomey, intre Tokyo-Osaka-Kobe, dar si pentru reteaua
compacta, moderna si eficienta, conectata prin ample lucrari de arta inginereasca).
Principalele magistrale australiene sunt: magistrala Est-Vest (Sydney-Perth), Melbourne-
Kairns, Darwin-PortAugusta si Perth-Wyndham.
in Africa principalele magistrale continentale sunt: Transaharianul (intre El Golea /
Algeria-Gao / Mali, avand circa 3.000 km.), Transafricanul de Nord (Marrakech / Maroc-
Cairo / Egipt) si magistrala Ecuatoriala (Lagos-Mombasa).
- Reteaua de autostrazi este bine dezvoltata in statele puternic industrializate; cele mai
importante concentrari se afla in S.U.A. (circa 70.000 km: Boston-Miami, Detroit-Houston,
Chicago-New Orleans, Seattle-San Antonio etc.), si Europa (cele mai importante autostrazi
sunt in Marea Britanic, Franta, Italia, s.a.). Se afla in constructie sectoare de autostrazi in
diferite regiuni geografice si state (Asia de Est, Europa Centrala, America Latina etc.).
- Lucrarile de arta inginereasca rutiera nu menirea de a conecta retele rutiere
regionale si nationale, peste obstacole naturale diverse. Dintre acestea mentionam tunelurile
rutiere montane (adesea insotind tunelurile feroviare): in muntii Alpi de pilda amintim
170
tunelurile Tirol (14 km), Mont Blanc (11,6 km), Saint Gothard (16,8 km), Frejus (12,8 km),
situate la peste 2000 m altitudine; in muntii Anzi (cel mai inalt tunel de pe glob - Oroyo, la 4
770m altitudine), sau in alte sisteme montane; tunelurile subacvatice (insotind retelele
feroviare, reamintim asemenea capodopere tehnice in Japonia, Eurotunelul vest european,
S.UA. etc.); tot aici trebuiesc mentionate podurile si viaductele ce traverseaza rauri, fluvii,
lacuri sau stramtori; drumuri de mare inaltime in Tibet, Anzi, Alpi etc.
tabel nr. 139
Tunele rutiere pe glob
Nr.
crt.
Tunelul / Statul Lungimea (m) Data inaugurarii
1
2
3
4
5
6
Saint Gothard / Elvetia
Trivol / Austria � Elvetia
Frejus / Franta � Italia
Mont Blanc / Franta � Italia
Transandin / Chile
Grand Saint Bernard / Italia � Elvetia
16.800
14.000
12.895
11.600
8.000
6.000
1985
1978
1980
1965
1980
1964
Sursa: T. Simion, 2000
- Nodurile rutiere importante sunt reprezentate de marile capitale si orase; dintre
acestea mentionam nodurile rutiere din S.UA (New York, Washington, Dallas, Philadephia,
Saint Louis, San Francisco s.a.) in Europa de Vest (Londra, Paris, Hamburg, Berlin),
America de Sud (Rio de Janeiro, Saő Paolo, Buenos Aires), Rusia (Moscova, Sankt
Petersburg), Asia de Est (Beijing, Shanghai, Tokyo), Australia (Sydney, Melbourne) etc.
- Parcul mondial auto se afla intr-o crestere deosebita mai ales dupa cel de-al doilea
razboi mondial; de pilda numai parcul de automobile (circa 80 % din totalul autovehiculelor
de pe glob) era in 1995 de 486 mil. bucati, la ritmul de crestere de circa 35 mil. autoturisme
anual, in pragul mileniului III, s-a ajuns la circa 550 mil. unitati. Distributia parcului auto este
neomogena; numai S.U.A. si Canada concentreaza circa 45 % din parcul auto mondial;
Uniunea Europeana 40 %, restul revenind celorlalte state si regiuni geografice, in statele
puternic industrializate s-a ajuns la raportul 1 autoturism la 2 locuitori (S.U.A, Germania,
Canada).
in concluzie, transporturile rutiere mondiale, ocupa primul loc in traficul de marfuri
si persoane, prezinta avantaje indiscutabile privind viteza, penetrabilitatea in cele mai variate
regiuni geografice, pretul de cost al realizarii acestora cat si al marfurilor transportate etc.
Dintre problemele de impact negativ, mentionam poluarea complexa a mediului,
proportionala cu cresterea parcului auto, extinderea retelei rutiere in defavoarea terenurilor
agricole (arabile), probleme in traficul urban si infrastructura respectiva.
1.2. Transporturile pe apa
Evolutia transporturilor pe apa
Transporturile pe apa (fluviatile, pe lacuri, canale maritime), se practica inca din
antichitate si ocupa locul al doilea ca vechime dupa cele rutiere.
Evolutia transporturilor pe apa, de la rudimentarele ambarcatiuni primitive, la galerele
si velierele lumii antice, pana la modernele nave cu propulsie nucleara reprezinta in fapt o
sinteza a civilizatiei umane. Precursori importanti in dezvoltarea transporturilor pe apa sunt
171
considerati, negustorii si navigatorii fenicieni, greci si romani, alaturi de populatiile asiatice
(chinezi) si scandinavi. Marile descoperiri geografice au determinat implicit dezvoltarea si
perfectionarea transporturilor maritime (cresterea capacitatii de transport, dotarea cu motoare
cu abur, viteza de deplasare etc.).
1.2.1. Transporturile fluviatile
Au o vechime milenara si se preteaza in prezent la circulatia unor vase (slepuri, barje)
pana la maximum 25.000 tdw (recordul pe Marile Lacuri). Reteaua fluviatila folosita in
prezent, prezinta importante diferentieri, in functie de regimul hidrologic si climatic, directia
de curgere, amenajarile si infrastructurile specifice.
in Europa principalele artere fluviatile navigabile sunt:
- Sena - (L = 780 km) permite navigatia ambarcatiunilor pana la 10 000 t.d.w.;
principalele porturi, Rouen si cel maritim de la Le Havre, alaturi de canalele care
intersecteaza fluviul, contribuie la importanta si afirmarea acestei artere fluviatile franceze.
- Meuse - (L = 925 km) este cel mai important fluviu din nordul Frantei si Belgiei,
intersectat de numeroase canale, de mentionat porturile Verdun, Liege si Maastricht.
- Rhonul (L = 812 km) strabate partea centrala si sudica a Frantei, conectat in amonte
de Rhin, importante fiind porturile Mulhouse si Lyon, cu conexiuni spre Marsilia (port
maritim).
- Rhinul (L = 1320 km, navigabil pe 886 km), este cel mai important fluviu european,
in privinta navigatiei dar si al canalurilor care-l unesc de Rhon, Dunare, Sena, Elba si Wesser.
Numeroase porturi: Basel, Strasburg, Karlsruhe, Mannheim, Wiesbaden, Koblenz, Bonn,
Köln, Duisburg pana la complexul portuar Rotterdam, arata cel mai activ trafic continental,
iar prin conexiunile realizate, Rhinul este o artera vitala__________. Mentionam complexul portuar
Duisburg, cel mai important de pe glob dupa traficul de marfuri derulat.
FIGURA 43
- Dunarea (L = 2857 km, navigabila de la Regensburg) este de importanta vitala
pentru Europa Centrala si de Sud-Est, mai ales pentru unele state fara iesire la Oceanul
Planetar (Austria, Cehia, Slovacia si Ungaria). Canalul Rhin-Main-Dunare (171 km
lungime, inaugurat in 1993) si canalul Dunare-Marea Neagra, constituie oportunitati
deosebite prin care fluviul Dunarea capata o dimensiune internationala de necontestat.
Importante porturi se desfasoara incepand cu Regensburg, Passau, Linz, Wiena,
Bratislava, Budapesta, Belgrad, Giurgiu, Braila, Galati, Reni, Ismail si Sulina.
- Volga (L = 3531 km), cel mai important fluviu din partea europeana a Rusiei,
faciliteaza un intens trafic de marfuri, iar prin reteaua de canale se asigura accesul la 5 mari.
Importante porturi se insira practic de la Moscova pana la Astrahan: Iaroslavl, Kostroma,
Nijnai Novgorod, Kazan, Samara, Saratov si Volgograd.
- Alte importante artere fluviatile europene sunt fluviile germane: Weser (L = 440
km), cu porturi importante Kassel, Bremen si Bremerhaven; Elba (L = 1165 km, navigabili
947 km) cu porturi insemnate: Labem, Dresda, Magdeburg si Hamburg, canale multiple,
conecteaza fluviul la principalele artere vest si central europene, alaturi de fluviile poloneze:
Oder (L = 912 km) cu porturi mai semnificative la Wroclaw, Frankfurt pe Oder si
Szczecin si Vistula (L = l 068 km) cu insemnate porturi la Varsovia, Torun si Gdansk.
- Alte artere fluviatile au mai mult importanta nationala: in Europa vestica Tamisa,
Marna, Shelde, Maas; in Europa mediteraneana Ebru, Pad, Tibru si Marita sau in estul
continentului: Nipru, Nistru, Don sau Ural.
172
in America de Nord mentionam in primul rand sistemul complex Marile Lacuri -
Sf. Laurentiu, accesibil pentru ambarcatiuni de pana la 25 000 tdw, cu importante complexe
portuare in S.U.A.: Duluth, Milwaukee, Chicago, Detroit, Toledo, Cleveland, Buffalo,
Rochester si in Canada: Thunder Bay, Toronto, Hamilton, Montreal, Trois Rivieres.
- Fluviul Missisippi (L = 5 985 km, navigabil de la Minneapolis), cu importante
porturi la Davenport, San Louis, Memphis, Baton Rouge si New Orleans. Alte importante
artere fluviatile nord americane sunt Columbia, Hudson, Tenesse, Mackenzie, Yukon,
Colorodo si Rio Grande del Norte.
in America de Sud, evident ca fluviul Amazon (L = 7025 km), navigabil in aval de
Innitos (Peru), este cea mai importanta artera fluviatila a continentului. Importante porturi se
afla in Brazilia: la Manaos (pana aici se resimte fluxul si refluxu atlantic), Santarem si
Macapa. Alte fluvii importante pentru traficul de marfuri sunt: Orinoco (Venezuela) si
Parana (in sudul continentului).
in Asia se afla importante artere fluviatile in Siberia (Rusia), orientate spre Oceanul
Arctic, utilizate din cauza conditiilor climatice doar cateva luni pe an: Obi (cu porturi
insemnate la Novosibirsk, Surgut), Ienisei (Krasnoiask si Norilsk) si Lena (Iakutsk), in
China (Huang, cu porturi mai mari la Baotou si Luyoang), Yangtse cu porturi insemnate la
Chongqing, Wuhan, Nanjing si Shanghai, sau Mekongul care strabate spre varsare
peninsula Indochina), dar si fluviile care strabat statele din peninsula India (sistemul Gange-
Brahmaputra cu importante porturi la Kanpur, Patna, Bhagalpur sau Dhaka, in apropiere
de estuar; Indus, cu importantul port la Hyderabad s.a.
in Africa cel mai important fluviu navigabil este Nilul (L = 6671 km) navigabil de la
Assuan, cu porturile cele mai mari la Cairo si Alexandria; Niger (Niamey si Onitsha),
Congo (Congo) cu porturi mai cunoscute: Kisangani, Mbandaka, Kinshasa si Brazzaville,
Zambezi si Limpopo, utilizate partial.
in sfarsit, in Australia retinem sistemul fluviatil situat in partea de sud-est a
continentului, Murray-Darling (cu portul complex fluvio-maritim de la Adelaide).
in concluzie, statele cu cele mai importante retele fluviatile (inclusiv retele de canale),
sunt China (160.000 km), S.UA. (152.000 km din care 48.000 km de canale) si Rusia si
statele din fostul spatiu sovietic (145.000 km).
- Canalele fluviatile - Cea mai densa retea de canale se afla in Europa de Vest (in
Franta - canalul Briare, dintre Sena si Loire, construit inca din secolul al XVII-lea, avand o
lungime de 59 km; apoi canalul Midi din sudul tarii; in Olanda si Belgia (peste 6.000 km de
canale), in Germania peste 7.000 km retele de canale, cel mai cunoscut fiind Mittelkanall,
Moseli, Dortmund-Ems, Rhin-Dunare, Rhin-Marna, Rhin-Rhone s.a.
Alte canale importante se mai afla in Federatia Rusa (sistemul Volga-Don; Volga-
Mareo Baltica, Moscova-Volga), in Polonia (reteaua de canale masoara peste 4.000 km - pe
directia E-V). in Iugoslavia (2.000 km - in Serbia indeosebi), in Romania (Dunare-Marea
Neagra; Bega); in Italia (sistemul Pad) s.a.
Mari sisteme de canale se afla in S.UA (48.000 km de canale, situate in deosebi in
sistemul Marile Lacuri - Mississippi, Columbia s.a.), in China (peste 50.000 km de canale
pe directia E-V, mai recent pe directia N-S). De mare importanta este canalul Dunare-Main-
Rhin (Germania) care va determina constituirea axei fluviatile continentale E-V dintre
Constanta si Rotterdam, acest canal are o lungime de 171 km (intre Bamberg si Kelheim,
inaugurat la 25 septembrie 1992).
1.2.2. Transporturile maritime
Sunt cunoscute inca din antichitate; in evolutia acestora, sunt cunoscute cateva
momente mai importante: descoperirea busolei, epoca marilor descoperiri geografice,
motorul cu aburi (in anul 1827 prima traversare a Oceanului Atlantic cu un vas cu motor
173
Curaçao din Olanda in America de Sud. in anul 1840 se inregistreaza un record de traversare
vasul Britannia traverseaza Oceanul Atlantic, intre Liverpool si New York in 15 zile si 11
ore; intensificarea transporturilor indeosebi in secolele XIX si XX; fiind favorizate de
construirea canalelor Suez si Panama; cresterea tonajului navelor pana la 1 000 000 t.d.w.
realizarea de nave cu propulsie atomica; pana la submarine comerciale de tip Nautilus.
in prezent flota mondiala numara circa 28 500 de nave, cu capacitati diferite dupa
cum urmeaza:
53,3 % - nave sub 50 000 t.d.w.
19,2 % - nave intre 50 000-99 999 t.d.w.
16,7 % - nave intre 100 000-199 999 t.d.w.
15,6 % - nave intre 200 000-299 999 t.d.w.
3,6 % - nave intre 300 000-399 000 t.d.w.
1,5 % - nave peste 400 000 t.d.w.
Capacitatea totala a notei comerciale era in anul 1994 de 694,7 mil. t.d.w. (din care
statele dezvoltate detineau 68,2 % din total). Traficul de marfuri a crescut in mod deosebit in
ultimele doua secole (140 mil. t. in anul 1887, 3,4 mildt. T. in 1980 si 749 mild. td.w. in
1996).
Tabel nr. 140
State cu flote maritime importante (1997)
Nr. Statul Tonaj [mil. t.d.w.]
crt. Pavilion
national
Pavilion
strain
Total
Ponderea in
totalul
mondial
1 Grecia 46028 68922 114951 16,1 %
2 Japonia 21985 65179 87163 12,2 %
3 S.U.A. 12428 35426 47854 6,7 %
4 Norvegia 27185 20235 47420 6,6 %
5 China 22501 12692 35194 4,9 %
6 Hong Kong 5765 26949 32713 4,6 %
7 Coreea de Sud 9952 12806 22758 3,2 %
8 Marea Britanie 4029 16112 20141 2,8 %
9 Germania 6019 11157 17176 2,4 %
10 Rusia 10373 4770 15143 2,1 %
Sursa: T. Simion, 2000
Structura marfurilor transportate in 1996 era urmatoarea:
- petrol 1450 (mil. t.);
- produse petroliere 395 (mil. t.);
- carbuni 437 (mil. t.);
- minereuri de fier 390 (mil. t.);
- cereale 188 (mil. t.);
- alte marfuri 1930 (mil. t.);
Total 4790 (mil. t.)
Distributia flotei mondiale arata ponderea pavilioanelor de complezenta reprezentate
de catre unele state (Panama 16,8 % din flota mondiala, Liberia 12,2 %, Bahamas 5 %,
Cipru 4,8 %, Malta 4 %), dar si rolul statelor dezvoltate (Grecia 5,7 %, Norvegia 4,4 %,
174
Japonia 3,6 %, Singapore 3,4 %) sau marile puteri (China 3,3 %, S.U.A. 2,1 % si Rusia 1,9
%)
Porturile lumii - reprezinta concentrari de infrastructuri (acostare, operatii de
incarcare / descarcare, depozitare, reparatii nave etc. noduri feroviare si rutiere etc.). Porturile
se clasifica dupa mai multe criterii.
- dupa pozitia geografica:
- porturi de front de mare (situate in marea libera), ex. Constanta, Bari, Valencia,
Tampico (S.U.A.);
- porturi de estuar (la gurile unor fluvii, uneori departate de tarm): Hamburg,
Bordeaux, Anvers, Bremen, Londra, Liverpool, Glasgow;
- porturi cu fiorduri: Oslo, Bergen, Trondheim (Norvegia) Prince Rupert (Canada);
- porturi de stramtori: Istanbul, Gibraltar, Aden, Singapore, Copenhaga, Malmö;
- porturi de insule: Colombo (Sri Lanka), La Valetta (Malta), Santa Cruz
(Tenerife), Havana(Cuba), Honolulu (Hawai);
- porturi de delta: Tulcea (Dunare), New Orleans (Mississippi), Haifong (Mekong);
- porturi de canale: Port Said-Suez (canalul Suez); Colon-Panama (canalul
Panama).
- dupa marime:
- porturi foarte mari (peste 100 mil. t.); Rotterdam, Kharg, New York, Kobe,
Yokohama, Chiba, Marsilia, New Orleans;
- porturi mari: (intre 50-100 mil. t): Rio de Janeiro, Vancouver, Shanghai,
Dunquerkue, Hamburg, Trieste, Baltimore, Constanta;
- porturi mijlocii: (20-50 mil. t.) Buenos Aires, Sydney, Melbourne, Montreal,
Halifax, Alexandria, Rouen, Bordeaux, Barcelona;
- porturi mici: (sub 20 mil. t.): Alger, Cape Tawn, St. John (Canada), Mangalia etc.
- dupa specializarea lor:
- porturi mixte de marfuri (Rotterdam, New York, Londra, Tokyo, Bombay);
- porturi petroliere: Kharg, Ras Tanura (G. Persic), Tripoli, La Salina (Mexic), Port
Arthur (S.U.A.);
- porturi mineraliere: Narvik (Norvegia), Luleä (Suedia), Kerci (Ucraina), Port
Cartier (Canada);
- porturi import-export lemn: Arhanghelsk (Rusia); Oulu, Kemi (Finlanda);
- porturi cerealiere: Adelaide (Australia), Rosario (Argentina), Vancouver
(Canada), Takoma (S.U.A.);
- porturi pentru exportul de fosforite: Tampa si Casablanca (Maroc)
- dupa specificul activitatii:
- porturi de ferry-boats: Folkestone, Dover (Marea Britanie), Calais (Franta);
Ostende (Belgia), Hoeck van Holland (Olanda), Helsingor (Danemarca);
- porturi de tranzit: Santa Cruz (Tenerife), Dakar (Maroc), Gibraltar, La Valetta,
Port Said, Colombo, Singapore, Hong Kong, Panama, Honolulu;
- porturi turistice: Miami Beach, Acapulco, Cannes, Nice, San Remo, Portofino
(Italia);
- porturi pescaresti: in Japonia, Norvegia, S.U.A., Chile;
- porturi militare: Brest, Cherbourg (Franta), Portsmouth (Marea Britanie), Taranto
(Italia), Sevastopol )Ucraina), Groton (S.U.A.), Arhanghelsk (Rusia).
FIGURA 44
- dupa gradul de dependenta si integrare:
175
- porturi simple (autonome) cu bazine si cheiuri: Barcelona, Liverpool, Hamburg,
Constanta;
- avanporturi (porturi pentru nave mari situate in fata unor porturi): Europort
(Rotterdam), Saint Jean (Marsilia), Medway (Londra) etc.
Tabel nr. 141
Primle 10 porturi ale lumii (1994)
Nr.
crt.
Portul Statul Trafic de marfuri
[mil. t]
1 Rotterdam Olanda 293,8
2 Singapore Singapore 290
3 Chiba Japonia 173,7
4 Kobe Japonia 171,0
5 Hong Kong China 147,2
6 Houston S.U.A. 142
7 Shanghai China 139,6
8 Nagoya Japonia 137,3
9 Yokohama Japonia 128,3
10 Anvers Belgia 109,5
Sursa: T. Simion, 2000
Principalele rute maritime se concentreaza in Oceanul Atlantic (circa 50 %) in special
intre Europa-America de Nord si in Oceanul Pacific (circa 35 %) intre America de Nord si
Asia de Est. in Oceanul Indian (15 %) fluxurile comerciale se desfasoara indeosebi intre
zona Golfului si Europa si Asia de Est, datorate exporturilor de petrol.
Traficul de calatori a scazut consderabil, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi
mondial, ca urmare a concurentei transporturilor aeriene; in prezent predomina transporturile
in scopuri turistice (Mediterana, Japonia, Golful Mexic).
Tabel nr. 142
Principalele canele maritime
Nr.
crt.
Canalul Stat / Mare / Ocean Lungime
(km)
Data
inaugurarii
Porturi
riverane
(terminale)
1 Suez Egipt (M. Rosie � M.
Mediterana)
61 1869 Port Said
Suez
(ecluze)
2 Panama Panama (Oc. Atlantic � Oc.
Pacific)
81,3 1914 Panama
(ecluze)
3 Kiel Germania (M. Nordului �
M. Baltica)
98,7 1895 Brunsbüttel
Holtenau
4 Corint Grecia (M. Egee � M.
Adriatica)
16,3 1873 Corint
Sursa: T. Simion, 2000
1.3. Transporturile aeriene
176
Debutul aviatiei moderne dateaza de la inceputul secolului nostru, datorate fratilor
Wright (1903), 1908 (Farman) si in 1909 (Blériot). Dar dezvoltarea transporturilor aeriene,
are loc practic in perioada interbelica. Mentionam astfel contributia savantilor romani:
Traian Vuia, Henry Coanda, Gogu Constantinescu si altii, la dezvoltarea industriei
aeronautice mondiale.
Progrese deosebite au fost inregistrate de aparitia avionului cu reactie (inventat de
Coanda), de asemenea construirea, avioanelor supersonice (de tip Concorde) aparute dupa
cel de al doilea razboi mondial, care au o autonomie mare de zbor.
Dupa autonomie mentionam:
- aparate cu autonomie de zbor de peste 10 000 km (Boeing, Concorde, TU 144).
- aparate cu autonomie de zbor intre 5000 - 10 000 km (Boeing, DC, TU 144, IL 62)
- aparate cu autonomie de zbor intre 2 500 - 5 000 km (Caravelle, Boeing 727, IL 18);
- aparate cu autonomie de zbor sub 2 500 km (AN 2, Fokker, Rombac).
Clasificarea aeroporturilor se face dupa urmatoarele criterii:
- dupa importanta:
- aeroporturi internationale (München, Kenedy, La Guardia, Orly, Otopeni)
- aeroporturi nationale: Baneasa, Mihail Kogalniceanu, Iasi, Vama, Soci, Lublin.
- dupa operatiile principale:
- aeroporturi pentru pasageri: Kennedy (New York), Arlanda (Stökholm), Beijing,
Otopeni;
- aeroporturi de escala: Zürich, Hellenikon (Atena), Frankfurt an Main (pentru
pasageri), Schipol (Amsterdam), Shanon, Karachi;
- aeroporturi de escala tehnica: Thüle (Groenlanda), Ankorage (Alaska), Shanon
(Irlanda), Honolulu (Hawai), Bermude, Azore, Taskent, Irkutsk, Kuwait, Dahran
(Arabia Saudita);
- aeroporturi turistice: Las Palmas, Palma de Mallorca, Nice, Miami, Acapulco;
- alte tipuri de aeroporturi: militare, sportive, de probe tehnice etc.
- dupa trafic:
- aeroporturi foarte mari (peste 10 mil. calatori): O'Hara Chicago (60 mil. calatori),
Hartsfield /Atlanta (48,5 mil.), Frankfurt an Main, Orly / Paris, Leonardo da Vinci
/Roma.
- aeroporturi mari: (intre 5-10 mil. calatori): Charles de Gaule / Paris, Gatwich /
Londra, Philadelphia, Hellenicon / Atena, Naruta / Tokyo.
- aeroporturi mijlocii (1-5 mil. calatori): Djakarta, Hamburg, Marsilia, Otopeni.
- aeroporturi mici (sub 1 mil. calatori): Izmir, Addis Abeba, Salzburg, Sofia.
Tabel nr. 143
Marile aeroporturi ale lumii (1994)
Nr.
crt.
Orasul Nr. pasageri
[milioane]
Marfuri
[mii t.]
1 Londra 85,4 1371,2
2 New York 84,1 2442,7
3 Chicago 78,9 1152
4 Tokyo 72 2296,5
5 Dallas 65 623,5
6 Los Angeles 64,2 1954,9
7 Paris 59 1371,2
8 Atlanta 58 574,2
177
9 San Francisco 39 564,9
10 Frankfurt an Main 38,7 1338,4
Sursa: T. Simion, 2000
Repartitia geografica a rutelor de transport inregistreaza valori diferite de la un
continent la altul. Astfel circa jumatate din transporturile aeriene mondiale se concentreaza in
America de Nord (55%, din care S.U.A. detin 51,6 %), Europa (20 %), Asia (8 %), urmate
de America de Sud, Australia-Oceania si Africa. Principalele linii aeriene internationale se
afla intre Europa si America de Nord, Europa si Asia, America de Nord si Asia.
Cele mai importante companii aeriene sunt United Airways Delta (S.U.A.), Air
France (Franta), Aeroflot (Rusia), KLM (Olanda), Britsh Airways (Marea Britanie), Lufthansa
(Germania), JAL (Japonia).
? Transporturile spatiale au inceput sa se afirme mult mai tarziu, practic dupa cel deal
doilea razboi mondial, prin realizarea unor programe complexe de cercetare a spatiului
cosmic.
Astfel mentionam primul zbor cosmic efectuat in anul 1961 (Iuri Gagarin pe nava
Vostok I) dupa care mentionam programul Apollo (inceput in anul 1969), prima aselenizare
(realizata de N. Amstrong); ulterior alte state participa cu programe proprii: Franta, Marea
Britanie, China, India, Japonia, Brazilia sa.
Programe complexe de cercetare a spatiului cosmic derulate ulterior (Luna, Mars,
Venus, Pioneer, Soiuz), au reprezentat veritabile activitati economico-sociale. Principalele
cosmodromuri se afla la Cape Canaveral (SAU), Baikonur in Kazahstan pentru Rusia si
Kouru in Guyana Franceza pentru Programul Ariane al unor vest-state europene.
1.4. Transporturile speciale
Conductele (pipe-line). Reteaua mondiala de conducte magistrale masoara circa
400.000 km, constituita indeosebi din magistrale petroliere, gazoducte, conducte tehnologice
si de apa. in S.U.A. reteaua de conducte este de 137.000 km, in Canada - 17.000 km, iar in
Rusia de circa 50.000 km. in Europa mentionam conductele Prietenia, Miteleuropa, Rhein
prin care se transporta mari cantitati de titei. in Africa, Libia si Algeria, au o retea densa care
transporta petrolul saharian spre porturile de la Mediterana. in Golful Persic exista cea mai
densa retea pipe-line din Asia, datorita exportului de titei, spre Marea Mediterana si Golful
Persic - Marea Rosie.
Conductele de gaze naturale (gazoducte) au lungime de 1,4 milioane km. Cele mai
mari retele de gazoducte se afla in S.U.A., Canada, Rusia, Europa, Golful Persic, Africa de
Nord si America de Sud. Cel mai mare gazoduct uneste Rusia (zacaminte siberiene) de
Europa de Vest, cu ramificatii in Germania, Franta si alte tari. De asemenea mentionam
faptul ca s-au realizat unele conducte in mediul subacvatic (in Mediterana intre Algeria si
Italia); in Marea Nordului (intre zacamintele de la Ekofisk si Marea Britanie, Norvegia,
Germania si Olanda); in Goful Mexic (S.U.A.) etc.
Liniile de inalta tensiune (liniile cuprinse intre 110-1200 kV). Prima linie s-a
construit in 1891, in Germania. Mari sisteme intercontinentale se afla in: Europa (sistemul
european), S.U.A.-Canada, Asia de Est s.a.
Telecomunicatiile. Telegrafia a aparut in anul 1794 in Franta, reteaua mondiala este
de circa 2 mil. km. Principalele cabluri transoceanice s-au instalat incepand cu anul 1862
intre Europa si S.U.A. in ultimele doua decenii se folosesc cabluri cu fibra optice care se afla
in extindere, datorita performantelor tehnice deosebite.
Telexul a fost infiintat in anul 1914, in Marea Britanie, ulterior s-a extins in S.U.A.
178
Telefonia inaugurata de C. Bell, in S.U.A. in anul 1876. Retele foarte dezvoltate in
SUA, Europa de Vest, Japonia. La polul opus se afla state din Africa, Asia cu o telefonie slab
dezvoltata.
Radiodifuziunea inventata de Herz (1889) si Marconi (1896) s-a raspandit fulgerator,
in prezent se afla peste 25000 statii de radio pe glob, indeosebi in tarile dezvoltate.
Televiziunea apare in perioada interbelica si este generalizata dupa 1945 - in S.U.A.
si Europa de vest, ulterior in celelalte tari. in 1956 apare televiziunea in culori. Recent se
perfectioneaza televiziunea in relief si prin cablu. in Romania televiziunea se inaugureaza in
1956. in prezent in 130 de state functioneaza sistemele de televiziune nationale.
Mentionam importanta folosirii satelitilor geostationari de comunicatii, care permit
dezvoltarea, acestor tipuri de comunicatii in mod eficient si extrem de rapid.
Sisteme de telecomunicatii: complexe Syncom, Intelsat, Eurosat, Arabsat, Molnia sa.
Importanta acestor tipuri de comunicatii pe glob si in Romania nu mai trebuie subliniata.
Gratie sistemelor moderne de comunicatii, practic informatiile circula pe glob, televiziunea in
deosebi are un impact deosebit asupra omenirii, determinand asa cum afirma sociologii o
veritabila retribalizare a omenirii.
Internatul s-a afirmat in ultimul deceniu, gratie retelei internationale informationale
de computere, formand un painjenis multimedia cu importante aplicatii in activitatile de
cercetare stiintifica dar si aplicative (comunicatii, comert etc.).
- Tendinte in transporturile mondiale contemporane
- modernizarea cailor de comunicatii si a transporturilor (dublarea si electrificarea
cailor ferate, modernizarea retelei rutiere, autostrazi etc., dar si modernizarea
mijloacelor de transport, avand drept efect economic, cresterea capacitatii de
transport, viteza, eficienta si randament.
- organizarea dupa modele matematice a fluxurilor de transport (coridoare
continentale si nationale, combinarea mai multor tipuri de transport, transportul
containereizat, transportul multimodal etc.).
- concurenta acerba intre diferite tipuri de transporturi (de exemplu, in statele
dezvoltate se constata declinul transporturilor feroviare in favoarea transporturilor
rutiere si aeriene, rolul si ponderea transporturilor pe apa in dezvoltarea
comertului mondial).
- concentrarea unor transporturi diverse si individualizarea unor veritabile placi
turnante in traficul mondial (zonele marilor porturi ale lumii, orasele mari si
foarte mari etc.)
2. Geografia schimburilor comerciale mondiale
Aparitia schimburilor comerciale a fost determinata de marile diviziuni ale muncii,
realizarii unor surplusuri de diferite produse, complementaritatea si proximitatea unor regiuni
geografice. in mod evident dezvoltarea comertului mondial nu ar fi fost posibila daca nu s-ar
fi realizat o retea complexa de cai de comunicatii si mijloace de transport.
Evolutia comertului din antichitate pana in prezent, constituie de fapt o sinteza a
evolutiei societatii umane, de la forma primitiva de troc, pana la comertul cu sclavi, de la
comertul instaurat intre metropole si colonii, la comertul de bursa, pana la formele moderne
de tranzactionare folosind mijloace moderne de comunicatii electronice, sprijinite de banci si
retele multimedia.
Este de asemenea de inteles, ca in decursul atator milenii, comertul mondial si-a
modificat fundamental structura, arealul de raspandire si influenta asupra dezvoltarii
179
societatii omenesti. Principalele momente istorice, au creat premisele globalizarii comertului
mondial:
? marile descoperiri geografice, largirea orizontului si cunoasterii Terrei, �lumea
noua cu efecte benefice pentru globalizarea comertului international
? revolutia industriala, necesitatea aprovizionarii pietei externe a metropolelor,
relatiile complexe intre metropole-colonii, valorificarea materiilor prime, toate acestea
reprezinta inceputul mondializarii comertului
? explozia demografica care s-a manifestat diferentiat (sec XIX-XX), a determinat
amplificarea schimburilor comerciale mondiale, pentru satisfacerea nevoilor mereu crescande
ale populatiei Terrei
2.1. Evolutia comertului mondial in secolul al XX-lea
Sub aspect valoric, comertul s-a dezvoltat vertiginos in deosebi dupa cel de-al doilea
razboi mondial, cand practic reprezinta una din componentele majore ale globalizarii
societatii omenesti. Astfel daca in anul 1963 valoarea comertului mondial a fost de 155mld $,
in anul 1978, a ajuns la 1625 mld $, iar in ultimul deceniu cresterea a fost fulminanta (3780
mld $ in 1990, 5025 mld $ in 1995 si 5438 mild $ in 1999).
Acest lucru a fost posibil datorita evolutiei economiei mondiale postbelice, intrarea in
circuitul economic mondial a unor importante regiuni geografice (cu resurse dintre cele mai
variate), performantele economice exceptionale ale unor state si regiuni, dar si politicilor
comerciale abordate la nivel international, sprijinul organismelor financiare (Fondul Monetar
International, Banca Mondiala), crearea de organisme comerciale specializate.
Tabel nr. 144
Evolutia exporturilor mondiale (1970 � 1999)
(mild. $)
Anii / Grupuri de state 1970 1980 1996 1999
State industrializate
- America de Nord
- Europa
- Japonia
State in curs de dezvoltare
- Africa
- Asia (fara Japonia)
- America Latina
76,2
20,4
47,1
60,6
23,8
4,4
5,8
5,6
66,7
15,5
42,9
6,9
33,3
5,0
8,6
5,5
67,8
15,6
43,3
7,7
32,2
2,3
19,8
4,8
68,3
16,7
43,5
7,2
31,7
2,1
19,6
5,1
Total mondial
(in mild $)
292 1.897 5.310 5.438
Sursa: OMC, 2001
in acest sens mentionam formarea GATT (Acordul General pentru Tarife si Comert) -
organism creat in anul 1947, care a initiat opt runde de negocieri comerciale internationale
(ultima, runda Uruguay s-a desfasurat intre 1986-1993). in anul 1994, datorita complexitatii
comertului mondial, acest organism s-a dovedit a fi depasit. in urma Declaratiei de la
Marrakech (Maroc-aprilie 1994), a luat fiinta OMC (Organizatia Mondiala a Comertului (la
care au aderat 124 de state, inclusiv Romania).
Dintre prevederile OMC mentionam urmatoarele: acordurile comerciale
internationale, comertul cu servicii, comertul agricol, comertul cu produse textile,
tratamentul diferentiat pentru tarile in curs de dezvoltare si in tranzitie economica, protectia
180
pentru patente, copyright, a marcilor de origine si marcilor industriale. Expresie a
dezvoltarii vertiginoase a economiei mondiale o reprezinta amplificarea schimburilor
comerciale de 15 ori dupa 1950. Se constata de asemenea o corelatie interesanta intre
productie si comert; de pilda in intervalul 1990-1995, cresterea comertului mondial a fost de
3 ori mai mare decat productia.
9.2.2. Elemente structurale in dezvoltarea comertului mondial: bursele de marfuri,
valori si zonele libere
- Bursele de marfuri - reprezinta un element fundamental in dezvoltarea comertului
mondial. Termenul de bursa provine din Belgia secolului al XIII-lea, in orasul Bruges, o
familie de negustori Van der Boursen au organizat un loc special unde se negociau diverse
marfuri inclusiv metale pretioase; de aici acest termen care semnifica locuri special amenajate
(bursa), s-a generalizat devenind una din institutiile de baza ale economiei capitaliste, in fapt
bursa reprezinta locuri de concentrare a cererii si ofertei pentru marfuri, hartii de valoare,
servicii etc.
Bursele prin permanentizarea lor, dinamizeaza comertul international.
Evolutia istorica a burselor incepe cu prima bursa de marfuri de la Anvers (1531 -
pentru marfurile aduse din coloniile belgiene). Urmeaza bursa din Londra (1554) dupa 1773
se transforma in bursa financiara. in secolul al XVII-lea mentionam bursele de la Toulouse,
Lyon, Rouen si Montpellier (unde marfurile provenite indeosebi din coloniile, franceze de
peste mari). in secolul al XVIII-lea se afirma burse importante la Viena (1761), New York (l
792) si Bruxelles (1799). in secolul al XIX-lea asistam la modernizarea operatiunilor
tranzactionale: livrarea marfurilor la termen (operatiuni desfasurate pentru prima data la
bursa din Chicago 1865).
in lumea contemporana fiinteaza peste 100 de burse de marfuri importante dintre care
S.U.A. detin 18 burse, Marea Britanie (11 burse), Germania (8 burse), Franta (7 burse) s.a.
Raspandirea geografica a burselor de marfuri prezinta urmatoarea configuratie:
- in America de Nord cele mai importante burse se afla in S.U.A., New York (cacao,
cafea, zahar, bumbac), Minneapolis (floarea soarelui) si New Orleans (orez). in Canada cea
mai mare bursa se afla la Winnipeg (grau).
- Continentul european este cel mai cunoscut prin bursele de la Londra (metale
pretioase, neferoase, produse petroliere), Paris (zahar, cafea, cacao), Rotterdam (petrol,
uleiuri comestibile), Amsterdam (cartofi), s.a.
- in Asia cele mai importante sunt bursele de la Tokyo (cereale, zahar), Nagoya
(bumbac), Kuala Lumpur (cauciuc natural), Bangkok (orez), s.a.
- in emisfera sudica amintim bursele latino-americane de la Santos, Saő Paolo, Rio
de Janeiro (in special pentru cafea, zahar, lemn) sau bursa australiana de la Sydney (pentru
aur si cereale).
in acest context mentionam faptul ca in Romania interbelica, bursa graului european
se afla la Braila, fapt ce demonstra pozitia economica a tarii noastre in circuitul comercial
european si faptul ca nu intamplator granarul Europei s-a aflat in spatiul geografic romanesc.
- Zonele libere - au aparut pentru prima data in secolul al XVI-lea in Italia (Toscana,
Livorno), mai tarziu in Asia de Sud Est (Singapore, Bangkok), sau in alte regiuni geografice.
in fapt zona libera - este un spatiu bine delimitat teritorial care datorita unor politici
economice si financiare, atrag investitiile straine directe; daca initial zonele libere erau
folosite numai ca spatii de dezvoltare, mai tarziu in aceste zone s-au diversificat activitatile,
de la reexport, la productii diverse. Zonele libere se bucura de numeroase facilitati, indeosebi
fiscale, dar contribuie la dezvoltarea economica deosebita a acestor state.
181
Zonele libere sunt situate din punct de vedere al localizarii, in regiuni litorale
(porturi), aeroporturi, fluvii si lacuri, zone transfrontaliere etc. in prezent pe glob sunt
consemnate peste 525 de zone libere, din care peste 200 sunt zone libere industriale (situate
in tari in curs de dezvoltare)
Primele zone libere industriale au aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial
(Shanon-Irlanda in anul 1959) ulterior si in tarile in curs de dezvoltare in 1965 (Kandla-
India). in prezent in tarile in curs de dezvoltare, se afla circa 100 de zone libere industriale in
Asia, 80 in America Latina si 20 in Africa.
in Romania interbelica existau cateva zone libere economice (Braila, Sulina) care
au disparut dupa cel de-al doilea razboi mondial; in prezent sunt desemnate ca zone libere
mai multe areale (Galati, Constanta, Giurgiu, Arad, Bucuresti etc.), dar care in lipsa
economiei capitaliste autentice, sunt mai mult folosite ca elemente de propaganda, si nu ca
autentice motoare ale dezvoltarii Romaniei in secolul XXI-lea.
2.3. Structura comertului mondial: comertul cu marfuri, comertul cu servicii.
Comertul mondial de marfuri - reprezinta circa 75 % din valoarea comertului
international si are urmatoarea structura:
- produse manufacturate 74,7 %
- produse agricole 13, 8 %
- produse ale industriei extractive 11, 5 %
tabel nr. 145
Comertul mondial de marfuri in 1999 (mil $)
Continentul
(reg. Geografica, statul)
Exporturi
mil. $
Importuri
mil. $
America de Nord
America Latina
Europa
- Europa de Vest
- State in tranzitie
Africa
Orientul Mijlociu
Asia
- Japonia si China
- State asiatice (�dragoni�)
898
274
2.338
2.171
178
106
138
1.294
184
504
1.151
339
2.359
2.163
207
129
139
1.090
140
438
Total mondial 5.225 5.410
Sursa: International Trade Statistic Yearbook, 2000
in anul 1995 comertul cu marfuri a fost reprezentat de exporturi in valoare de 4890
mld $ si importuri de 5.025 mld $. Distributia comertului mondial demonstreaza concentrarea
acestuia pe continente si regiuni geografice dupa cum urmeaza:
? UE 45 % exporturi (din total) 44 % importuri
? Asia 27 % exporturi 25 % importuri
? America de Nord 16 % exporturi 19 % importuri
? America Latina 4,6 % exporturi 5 % importuri
? Africa 2,1 % exporturi 2,4 / importuri
182
Participarea statelor lumii in comertul mondial este dominata de S.U.A. (11 % export,
15 % import), Germania (10 % export, 9 % import), Japonia (6 % export si 6,5 % import),
urmate de Franta, Marea Britanie, Italia, Olanda, Canada, Belgia, China si de alte state.
in fapt participarea statelor la comertul mondial reprezinta o reflectare a economiei
reale, a competitivitatii si valorii economiei fiecarui stat, a participarii acestora in circuitul
economic si comercial mondial.
Tabel nr. 146
Exporturi 1998 [mild USD]
Nr.
crt.
Statul Suma Nr.
crt.
Statul Suma
1 S.U.A. 240 6 Japonia 61,8
2 Marea Britanie 100,5 7 Olanda 51,6
3 Franta 84,6 8 Spania 48,7
4 Germania 78,9 9 Belgia � Luxemburg 35,4
5 Italia 66,6 10 Hong Kong 34,2
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Desigur ca la o analiza detaliata, se observa diferentieri regionale in repartitia
geografica a comertului cu marfuri, de la ponderea deosebita a Uniunii Europene, a statelor
din Asia de Est si Sud Est si a celor din America de Nord, Asia de Est domina de fapt triada
U.E., America de Nord, Asia de Est, domina autoritar comertul mondial. Aceste state
participa la exporturi predominant cu produse manufacturate, iar la importuri cu materii
prime indeosebi minerale.
Tabel nr. 147
Importuri (1998) [mild USD]
Nr.
crt.
Statul Suma Nr.
crt.
Statul Suma
1 S.U.A. 165,8 6 Italia 62,9
2 Germania 125 7 Olanda 46,6
3 Japonia 110 8 Canada 35,2
4 Marea Britanie 78,8 9 Belgia � Luxemburg 33,9
5 Franta 65,4 10 Austria 30,1
Sursa: Enciclopedia statelor lumii, 2000
Din pacate ponderea statelor in curs de dezvoltare este modesta, (desi aceste state
detin imense resurse naturale si umane, datorita unor economii necompetitive, a unor
tehnologii depasite sau a altor factori).
in ultimul sfert de veac asistam tot mai mult la dezvoltarea comertului mondial cu
servicii, care se concentreaza in statele dezvoltate (80 % din veniturile anuale obtinute din
acest gen de exporturi).
Comertul cu servicii are urmatoarea structura: transporturi, turism, servicii bancare si
alte servicii.
Comertul cu servicii influenteaza indirect si comertul cu marfuri, datorita
incorporarii anumitor facilitati si este dominat net de statele dezvoltate ale planetei: S.U.A.
17,2 % din exporturi, 11, 9 % din importuri; Franta 8,6 % exporturi, 6,7 % importuri; Marea
Britanie 5,8 % exporturi, 4,9 % importuri; Italia 5,7 % exporturi, 5,5 % importuri;
Germania 5,3 % exporturi, 4,9 % importuri; Olanda 4,1 % exporturi, 3,9 % importuri.
183
Interesanta de pilda este structura comertului cu servicii a S.U.A. (locul I pe glob):
turismul 35 %, alte servicii 32 % (din care comunicatiile 6 %, servicii financiare 5 %,
drepturile de licenta 5 %, serviciile efectuate de intreprinderile private 13 %).
De fapt S.U.A. si UE concentreaza cea mai mare parte din comertul mondial cu
servicii.
2.4. Structura balantei comerciale
Structura balantei comerciale reprezinta de fapt competitivitatea si valoarea
economiei reale a fiecarei tari participante la circuitul economic si comercial mondial.
Daca balantele comerciale excedentare si echilibrate caracterizeaza statele dezvoltate
(unele state petroliere sau state recent industrializate din Asia de Sud Est), balantele
comerciale deficitare, sunt specifice statelor in curs de dezvoltare.
Alaturi de formele institutionalizate de comert mondial, mentionam cateva aspecte
mai putin transparente: comertul cu arme si comertul cu droguri.
- Comertul cu arme se practica de secole, fie in mod oficial, fie pe cai ocolite (in afara
formelor institutionalizate), care produce mari profituri si care creeaza premise de
instabilitate si insecuritate. Printre cei mai mari exportatori de arme se afla marile puteri
(S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Franta), dar si alte state specializate (Cehia, Slovacia, Africa
de Sud, Israel). Valoarea acestor schimburi comerciale insumand anual 4-5 mld $ anual. intre
beneficiarii acestor importuri ale mortii se afla cel mai adesea state in curs de dezvoltare,
aflate in stare beligeranta cu vecinii (Orientul Mijlociu, Asia Centrala, Africa, America
Latina), care irosesc imense resurse financiare pentru sustinerea unor conflicte din care aceste
state ies si mai paupere si indatorate.
- Comertul cu droguri s-a amplificat indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial,
cand s-a creat o veritabila piata de desfacere reprezentata de America anglosaxona, Europa
occidentala, Australia, Japonia si mai recent state din Europa Centrala si de Est.
Exista o mare varietate de droguri (naturale si sintetice) care prelucrate, aduc
structurilor mafiote si criminale ale lumii interlope venituri care sfideaza economiile reale ale
multor state de pe glob (sute de miliarde de $ anual).
Provenienta drogurilor se realizeaza din America Latina (Columbia este principala
sursa de narcotice), din Asia de Sud Est (celebrul triunghi al drogurilor alcatuit din
Maynmar, Thailanda si Laos), Semiluna de aur (Iran, Afganistan, Pakistan), Turcia etc.
- Participarea Romaniei in circuitul comercial mondial, este practic nesemnificativa;
astfel in anul 2001 tara noastra a realizat exporturi de 11 mild $ si importuri de 14,5 mild $
(rezultand o balanta deficitara de 3,5 mild $).
Structura exporturilor este data de produsele textile (26 %), metale comune (19,1 %),
masini si aparate electrice (9,5 %), incaltaminte (7,3 %), lemn brut si cherestea, produse
agricole.
Principalii parteneri de export ai Romaniei sunt statele din U.E., CEFTA, statele in
curs de dezvoltare, Rusia s.a.
Structura importurilor o detin masinile, aparate, echipamente electrice (23 %),
materii prime textile (15,4 %), produse minerale (14,2 %), combustibili, produse chimice,
agricole etc.
Principalii parteneri sunt statele din U.E., CEFTA, OPEC, Rusia si Orientul Mijlociu
si Apropiat.
3. Geografia turismului
184
3.1. Turismul mondial: probleme introductive
Turismul reprezinta o activitate economica complexa, care s-a impus incepand cu a
doua jumatate a secolului al XIX-lea si indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial. La
dezvoltarea industriei turismului au contribuit numerosi factori: economici (castiguri salariale
mari, infrastructuri turistice, cai de comunicatii si mijloace de transport, spatii de cazare si
alimentatie), sociali (reducerea saptamanii de lucru, educatia si petrecerea timpului liber in
mod util si placut) si psihologici (dorinta de a evada din cotidian, stressul, etc.)
Pentru unele state, de pilda Spania, Elvetia, San Marino, Italia, Franta, Austria, etc.,
turismul reprezinta una sau cea mai importanta sursa de venituri, antreneaza un important
segment de forta de munca a sectorului tertiar, generand o veritabila industrie fara fum.
Iata de ce in pragul mileniului al treilea, turismul este un veritabil fenomen, cu
implicatii economice si sociale exceptionale, iar in afirmarea globalizarii, turismul detine un
rol deosebit de important.
Conform datelor O.M.T. (Organizatia Mondiala a Turismului), in prezent in turismul
intern (specific majoritatii tarilor lumii), sunt antrenati anual circa 4 mild de oameni, iar in
turismul international 566 mil. de oameni (adica 85 de persoane la 1000 de loc).
Desigur ca aceste uriase fluxuri umane, genereaza o veritabila industrie turistica, care
incepe de la o reclama turistica, pana la ofertele de petrecere a timpului destinat practic
fiecarui individ, in functie de numerosi factori.
Astfel in acceptia O.M.T., turismul cuprinde activitatile unei persoane care
calatoreste in afara mediului sau obisnuit, pentru mai putin de o perioada specificata de timp
si al carei scop este altul, decat exercitarea unei activitati remunerate la locul de vizitare.
Asadar prin turism, intelegem ansamblul activitatilor prin care omul isi petrece timpul
liber calatorind in alta localitate sau tara, pentru a vizita oameni si locuri, monumente si
rezervatii naturale si muzee, obiective naturale, tipuri de peisaje, rezervatii naturale, pentru
odihna si tratament etc.
Inseparabil de aceste lucruri discutam si despre industria de bunuri si servicii, create
pentru satisfacerea preferintelor turistilor in locul de destinatie.
Pe plan international primul organism de coordonare a activitatii turistice, a aparut in
anul 1925 (U.I.O.O.T.) cu sediul la Geneva, care ulterior s-a transformat in O.M.T. in anul
1975, cu sediul la Madrid (care este alcatuit din mai multe comisii regionale), toate substituite
O.N.U.
in cadrul O.M.T, functioneaza din ce in ce mai eficient Bursa Internationala de
Turism, care ofera cadrul institutional de dezvoltare a turismului la nivel global. Desigur ca
cei mai importanti indicatori in analiza economiei turistice sunt: numarul de turisti straini si
veniturile realizate.
Subliniem faptul ca de la sfarsitul secolului al XIX-lea pana in prezent, numarul de
turisti a crescut intr-un ritm vertiginos; daca in anul 1880 erau inregistrati 30.000 turisti, in
anul 1975 s-au inregistrat 222 milioane de turisti; in ultimele decenii asistam practic la o
dublare a numarului de turisti, in anul 1990,475 mil., iar in anul 1998 numai putin de 566 mil.
Turisti.
Astfel dupa cel de-al doilea razboi mondial, rata cresterii anuale a numarului de turisti
este de 7 % si a veniturilor realizate de 12,5 % ; iata de ce putem conchide ca turismul este un
fenomen extrem de complex, la nivel planetar.
Tabel nr. 148
Principalele fluxuri turistice (1999)
Nr.
Crt.
Statul Turisti sositi (mii) Venituri
(mil $ S.U.A.)
185
1 Franta 70.000 28.300
2 Spania 47.700 26.600
3 S.U.A. 46.400 75.056
4 Italia 34.800 30.000
5 Marea Britanie 25.700 20.600
6 China 25.000 12.100
7 Mexic 20.000 �
8 Canada 19.000 8.900
9 Polonia 19.000 �
10 Austria 17.300 12.400
Total 324.200 214.000
Total mondial 566.384 400.000
� lipsa date Sursa : T. Simion, 2000
3.2. Repartitia pe continente a turismului international
Repartitia pe continente a turismului international, releva locul Europei (peste 60 %
din totalul turistilor sositi) cu toata concurenta din ultimul deceniu al unor regiuni turistice
(Asia de Est, Asia de Sud etc.).
Astfel in intervalul 1970-1992, numarul de turisti a crescut de la 113 milioane, la 288
de milioane, desi ponderea Europei s-a diminuat in acelasi interval de la 68,1 %, la 60,4 %
(raportat la ansamblul mondial).
Fluxurile turistice cu o destinatie europeana, se orienteaza indeosebi spre Europa
Meridionala (mediteraneana) : Franta, Spania si Italia ; in anul 1995 in Europa au sosit
376 mil. De turisti, iar conform previziunilor O.M.T. in anul 2000 fluxul de truism spre
Europa a fost de 530 mil. De turisti.
Tabel nr. 149
Marile zone geografice ale turismului (sosiri %) in 1998
Nr.
crt.
Continentul Ponderea (%) din totalul mondial
1
2
3
4
5
6
Europa
America
Asia de Est-Pacific
Africa
Orientul Mijlociu
Asia de Sud
58,7
19,5
15,2
3,3
2,5
0,8
Total 100%
Sursa : OMT, 2000
Oferta turistica europeana se fundamenteaza pe o baza hoteliera deosebita, care se
concentreaza in Europa sudica si Europa Occidentala (77,1 % din baza hoteliera a
Europei). De altfel baza. hoteliera a batranului continent, reprezinta 44,7 % din baza turistica
a lumii.
Spre America se indreapta al doilea flux mondial. in acelasi interval de timp analizat
(1870-1992), numarul de turisti straini a crescut de la 48 milioane la 101 milioane turisti
straini. Acestia provin din spatiul american (diferite state si regiuni geografice) in proportie
186
de 79 %, din Europa (12 %) si din Asia de Sud Est-Pacific (8,3 %). in ansamblu ponderea
Americii in turismul mondial a fost in anul 1992, de 20,9 % (o diminuare in procente fata de
1970).
Pe regiuni geografice, ponderea o detine America de Nord (77 % din incasari si 76 %
din sosiri) urmata de Marea Caraibilor (13 % incasari si 12 % sosiri) si de America de Sud
(9 % incasari si 10 % sosiri).
in privinta capacitatilor hoteliere, Marea Caraibilor ocupa primul loc din spatiul
american, adica 38,5% din capacitatile hoteliere ale lumii (locul secund dupa Europa). in
privinta incasarilor de departe S.U.A. ocupa primul loc in regiune, datorita nivelului foarte
inalt al cheltuielilor care necesita aceasta activitate. in prezent se observa o crestere
semnificativa a regiunii Marii Caraibilor, care dispune de o baza hoteliera exceptionala si
continua sa reprezinte o destinatie deosebita, pentru petrecerea vacantelor sau altor forme de
turism.
Turismul in continentul african, reprezinta doar 3,64 % din totalul mondial (turisti
straini), si 1,97 % din veniturile mondiale. Acest lucru se explica din pacate datorita nivelului
economic deosebit de scazut (lipsa de infrastructuri turistice, baza materiala precara, etc.),
instabilitatii politice si sociale etc.
Este insa adevarat ca Africa beneficiaza de un patrimoniu natural exceptional, de un
patrimoniu istoric pe masura (Egipt), apropierea de Europa (un mare emitator de turism spre
Africa), dar toate aceste oportunitati nu sunt suficient valorificate in lipsa dezvoltarii
economice si al resurselor financiare. Fluxurile de turisti spre Africa provin indeosebi din
Europa (Franta, Germania, Marea Britanie), din S.U.A. si Asia de Est; ponderea turistilor
proveniti din diferite regiuni ale Africii, fiind de 28, 6 % din total.
Pe regiuni geografice indiscutabil Africa de Nord detine peste 50 % din numarul de
turisti straini, in timp ce la polul opus se afla Africa Centrala, care detine doar 2 % din
acelasi flux. in mod corespunzator, baza materiala turistica se concentreaza in Africa de Nord
(numai Marocul si Tunisia participa cu 45% din baza hoteliera a continentului african). De
altfel ponderea Africii in ansamblul hotelier mondial este aproape nesemnificativa (2,95 %
din total), ceea ce demonstreaza importanta factorului economic in sustinerea turismului.
Asia de Est si Sud-Est reprezinta in prezent a treia mare regiune turistica a lumii (61
milioane de turisti straini in 1992, ceea ce reprezinta 12 % din totalul mondial si 15,4 % din
incasarile mondiale). Aici sunt unele particularitati: rolul noilor state industrializate din
regiune, turismul de afaceri si comercial foarte dezvoltat, alaturi de turismul traditional
(loisir).
Tabel nr. 150
Capacitati de cazare (hoteluri si alte unitati asimilate) in 1999
Nr.
crt.
Statul Capacitati de cazare
(mii paturi)
187
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Italia
Germania
Franta
Spania
Mexic
Austria
Canada
Grecia
Japonica
Thailanda
1.703,6
1.222,3
1.198,3
1.180,2
67,0
653,6
570,8
475,8
338,0
176,0
Sursa: Quid, 2001
Dupa numarul de turisti straini sositi, mentionam ca ponderea o detin turistii asiatici
din regiune (75,9 %), restul provenind din Europa si America de Nord (de altfel Japonia
ofera aproape 16 % din turistii care sosesc in aceasta mare regiune geografica a lumii).
Principalele destinatii turistice sunt China (inclusiv Hong-Kong), Japonia,
Singapore, Thailanda, Indonezia, Coreea de Sud. Dezvoltarea economica fara precedent,
resursele financiare exceptionale ale unor state din regiune, asigura o baza hoteliera
deosebita, companii aeriene specializate si in general o oferta turistica foarte diversificata.
3.3. Tipuri de turism international
1. Turismul balnear-maritim - asigura circa 75 % din fluxurile turistice anuale din
Europa si America. Acest tip de turism se regaseste in regiunile mediteraneene ale lumii
(Europa, Regiunea Golfului Mexic, Orientul Apropiat, Asia de Sud-Est), in regiuni temperate
cuprinse intre 40°-60° latitudine nordica unde sezonul estival are intre 3-5 luni pe an. in
acelasi tip de turism includem si regiuni cu climat ecuatorial si tropical umed (America
Centrala-Caraibe, America de Sud (Venezuela, Brazilia), Asia (de Est, Sud-Est, Orientul
Mijlociu), Africa (Senegal, Cote d'Ivoire) sau Oceania (Hawai).
Este un tip de turism complex in care se impletesc cura helioterma cu bai de mare si
de namol, cura climaterica, sporturi nautice etc. Acest tip de turism se regaseste si la Marea
Neagra (inclusiv in Romania, care dispune de conditii naturale excelente si de o baza
hoteliera in continua dezvoltare).
2. Turismul montan si de sporturi de iarna este facilitat de prezenta marilor sisteme
montane de pe glob, indeosebi in zonele temperate, unde zapada este un factor deosebit de
important. Se imbina aici armonios, drumetia cu turismul climateric (cura de aer),
practicarea sporturilor de iarna, uneori vanatul si pescuitul in aceste regiuni. Principala
regiune turistica de tip montan o reprezinta Muntii Alpi care dispun de o infrastructura
exceptionala (de la cai de acces facile, pana la o baza hoteliera moderna, posibilitati de
practicare a sporturilor de iarna).
O multime de statiuni celebre impanzesc Alpii francezi, austrieci, elvetieni, germani
sau italieni, cu vechi traditii, unele cunoscute pentru sporturile de iarna practicate aici,
peisajelor minunate sau serviciilor turistice ireprosabile.
Alaturi de Alpi mentionam turismul montan din Carpati (cu salbe de statiuni din
Polonia pana in Romania), Muntii Pirinei, Jura, Alpii Scandinavici, Caucaz, Alpii
Japonezi, Muntii Qin Ling, Himalaya, Anzi, Coastelor etc.
3. Turismul de cura cu ape minerale si termale s-a dezvoltat in acele regiuni
geografice unde prezenta izvoarelor minerale, termale, sunt cunoscute pentru puterea lor
tamaduitoare. Astfel sunt binecunoscute statiunile europene care se desfasoara intr-un larg
188
evantai din Franta pana in Romania (Vichy, Vittel, Vitesbo, Montecontini Terme, Baden-
Baden, Karlovy Vary, Marianske Lazne, Felix, Herculane, Sangeorz, Slanic Moldova).
Celebre statiuni de ape minerale si termale sunt cunoscute si in Rusia, America de
Nord, America Latina si Australia.
4. Turismul de vanatoare (safari) este in mod cu totul deosebit specific Africii,
datorita potentialului cinegetic al acestui continent, (indeosebi statele din Africa ecuatoriala si
subecuatoriala, tropicala umeda).
O tendinta a ultimilor ani o constituie vizitarea, fotografierea si filmarea unor zone
bogate in vanat. Alaturi de continentul african, mentionam si potentialul cinegetic din unele
regiuni din Asia (Asia Centrala, Asia de Sud-Est), America de Sud (Muntii Anzi, Bazinul
amazonian) dar si Europa.
5. Turismul de agrement acvatic (din zone literale sau din interiorul continentelor),
se practica fie in regiuni cu lacuri (Alpi, Finlanda, Rusia, Africa, etc.) pentru practicarea unor
sporturi nautice deosebite: schi nautic, surfing, caiac-canoe, rafting, alaturi de pescuit sportiv,
bai de apa, scufundari libere etc.
Alteori se realizeaza calatorii subacvatice in zone coraligene deosebit de pitoresti
(Bahamas, Hawai, Jamaica, Insulele Virgine, etc.).
6. Turismul cultural este practicat in toata lumea, indeosebi in Europa cu maxima
intensitate datorita uriasului patrimoniu istoric si cultural care se conserva in acest continent.
Astfel mentionam rolul unor state cu vestigii exceptionale: Italia, Franta, Grecia, Spania,
Marea Britanie (care impreuna detin circa doua treimi din patrimoniul istoric universal); de
asemenea practic fiecare stat detine incontestabile comori arhitectonice, de arta, monumente
si alte valori. Desigur aici nu putem sa nu mentionam potentialul unor state din Asia (China,
Japonia, Israel, India, etc.), America (Mexic, S.U.A.) sau Africa (Egipt).
7. Turismul comercial, de afaceri, expozitional, este generat de manifestari
comerciale devenite traditionale (congrese, expozitii, targuri internationale, saloane,
conferinte, etc.). Toate acestea manifestari antreneaza fluxuri turistice importante, care se
orienteaza spre capitale, orase foarte mari cu vocatie comerciala (Paris, New York, Tokyo,
Geneva, Londra, Bruxelles, Atena, Sankt Petesburg, Beijing, etc.). Paralel cu activitatile
comerciale propriu-zise se practica si forme turistice adecvate.
8. Turismul religios antreneaza anual importate esantioane umane, sub forma
pelerinajului la locuri sfinte. Astfel crestinii se indreapta spre Roma, Ierusalim, Athos,
Czestochowa, etc., musulmanii spre Mecca, Medina, Fez, budistii spre Lumbini (Nepal),
hindusii spre Benares, etc.
9. Turismul festivalier, este prilejuit de desfasurarea unor festivaluri internationale
sau nationale (de arta, cinematografice, de folclor). Mentionam astfel traditionalele
festivaluri de la Venetia, San Remo, Cannes, Salzburg, Los Angeles, Paris, Berlin, etc.),
care implica si desfasurarea unui astfel de turism.
10. Turismul sportiv este determinat de organizarea unor mari competitii nationale
dar mai ales internationale ca de pilda olimpiade (Sapporo, Calgary, Albertville, Insbruck,
Los Angeles, Melbourne, Sydney), campionate mondiale pentru diferite sporturi (indeosebi
pentru fotbal Ciudad de Mexico, Los Angeles, Londra, Roma, Paris, München, etc.).
3.4. Marile regiuni turistice ale Terrei
in definirea marilor regiuni turistice ale Terrei, au fost analizate mai multe criterii
dintre care amintim:
- potentialul turistic (natural si cultural-istoric);
- echiparea tehnico-materiala a teritoriului;
- circulatia turistica;
189
- pozitia geografica ;
- formele de habitat (urban si rural) ;
- calitatea mediului inconjurator.
in analizele sale, O.M.T. a distins 6 regiuni turistice (Europa, America, Asia de Est-
Pacific, Asia de Sud, Orientul Mijlociu si Africa).
Alti autori (Negut S. 1998), identifica 12 zone turistice care acopera in principal
intreaga suprafata a Terrei, fiecare zona fiind alcatuita din mai multe subzone.
in Europa principalele zone turistice sunt:
- litoralul Marii Mediterane
- litoralul Marii Negre
- litoralul vestic al Europei atlantice
- tarile alpine
- tarile de la Marea Nordului si Marea Baltica
- tarile scandinave
- Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic
- Litoralul Marii Mediterane este fara indoiala cea mai importanta zona turistica a
Europei, care se desfasoara practic de la stramtoarea Gibraltar, la stramtoarea Dardanele,
incluzand Spania, Franta, Italia, Croatia, Albania, Grecia si Turcia.
in Spania, tarmul insorit al Mediteranei este presarat cu o multime de statiuni
balneoclimaterice grupate in 4 sectoare principale: Costa Brava (punct central orasul
Barcelona), Costa Dorada, Costa Blanca (intre Valencia si Alicante) Costa del Sol (intre
Cabo de Gata si Gibraltar, principalul centru urban Malaga, iar dintre statiunile vestite
mentionam: Torremolinos, Marbella si Estepana).
in acelasi areal amintim Insulele Baleare, cu renumitele statiuni balneoclimaterice
Palma de Mallorca, Ibiza, Puerto Saller, Port Mahon, etc.
Franta mediteraneana este reprezentata de riviera Côte d'Azur, in care se detaseaza
statiunile Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes, s.a.
Riviera italiana este alcatuita din mai multe sectoare: Riviera di Ponente (litoralul
nord-vestic al Italiei de la Marea Ligurica, intre Ventimiglia si La Spezia cu celebrele statiuni
San Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure) si Riviera di Levante (litoralul
adriatic intre Venetia si Rimini : Venetia, Lido di Venetia, Grado, Ricione, Rimini, Golful
Napoli (Sorento, Amalfi, Salerno, Insulele Capri) si Riviera Sarda (in Sardinia).
Litoralul croat de la Marea Ariatica este cunoscut prin statiunile Opatija,
Dubrovnik, Potoroz.
Litoralul albanez mai putin vizitat (din motive economice si de razboi), era cunoscut
prin statiunile Dürres, Vlore si Tirana. Dar una din tarile cu vocatie turistica deosebita o
reprezinta Grecia: Atena cu imprejurimile (Capul Sunion, Insulele Egina, Elefis, Marathon,
Salamina, statiunea Vanliagmeni), Peloponezul (cu Epidaurus, Olimpia, Corint, Vasse-
Templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira).
in sfarsit litoralul Turciei la Mediterana este presarat cu numeroase statiuni: Antalya,
Alanya, Tarsus, Adana, Iskendersum, la care se adauga litoralul egeean (Izmir, Troia,
Pergan), cosmopolitul oras Istanbul.
La tarile mediteraneene amintite, desigur nu putem omite obiectivele turistice situate
in interiorul acestora. Astfel in Spania se remarca Andaluzia (Granada, Sevilla, Cordoba,
Cadiz), Castilia (Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara) etc. in Franta amintim in
primul rand Parisul si imprejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainbleu, Campiegne), valea
Loirei cu celebrele castele: Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord, etc. in Italia
nu putem sa nu amintim de orasele muzeu Roma, Florenta, Milanao, Bologna, Verona,
190
Padova, Venetia, care adapostesc veritabile comori de arta, arhitectura, situri antice etc. (de
altfel Italia detine 40 % din patrimoniul istoric si de arhitectura al lumii).
Tabel nr. 151
Mari grupuri hoteliere (1998)
Nr.
crt.
Grupul hotelier Statul Nr. de
hoteluri
Nr. de camere
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Hospitality Franchise Systems
Holiday Inn Worlwide
Choice Hotels Int.
Accor
Mariott Int.
I.T.T. Sheraton
Hilton Hotels Corp.
Promus Hotel corp.
Carlson Hospitality
Hyatt Hotels
S.U.A.
Marea Britanie
S.U.A.
Franta
S.U.A.
S.U.A.
S.U.A.
S.U.A.
S.U.A.
S.U.A.
4.629
2.069
3.608
2.378
1.005
414
222
669
383
172
439.962
369.738
311.089
268.671
200.671
12.031
91.848
88.117
84.607
78.835
Sursa : MKG, Conseil, 2000
- Litoralul Marii Negre
Litoralul romanesc al Marii Negre, cunoscut prin salba de statiuni care se desfasoara
intre Mamaia si Mangalia; la acesta se adauga Delta Dunarii (rezervatie a biosferei), litoralul
Deltei Dunarii (in special plaja de la Sulina, practic nevalorificata) si complexul lagunar
Razelm.
Litoralul bulgaresc de la Marea Neagra este marcat de cateva statiuni
balneoclimaterice (Albena, Zlatni, Piasaci, Drujba, si Burgas), la care se adaugam in interior
cateva obiective importante: Sofia cu imprejurimile (Vitosa, Borovet), Valea Trandafirilor,
etc.
Alte importante zone litorale se regasesc in Ucraina, statiunile din Crimeea (Ialta,
Alupka, Aluska, Simeiz), in Rusia si statele caucaziene (Soci, Suhumi si Batumi).
Litoralul turc este valorificat partial (Trabzon, Samsun si mai ales Istanbul, la Marea
Marmara).
FIGURA 45
- Litoralul vestic al Europei la Oceanul Atlantic
in aceasta zona turistica includem regiunile litorale apartinand Portugaliei, Spaniei,
Frantei si Marii Britanii. Astfel celebra Riviera Portugheza este formata din mai multe
statiuni: Estoril, Cascais, Oeiras, la care trebuie sa adaugam capitala lusitana Lisabona si al
doilea oras ca marime al tarii (Porto), care adapostesc importante obiective turistice. La sirul
de statiuni mentionam si Viano do Castelo si Figeuira de Foz.
Spania are o regiune litorala limitata (practic la Golful Biscaya), dar este cunoscuta
prin Insulele Canare (situate la circa 120 Km de tarmul Africii), activitatile turistice sunt cele
mai importante din punct de vedere economic. Cele mai cunoscute sunt statiunile Las Palmas,
Costa del Silencio, Playa del Ingles, Guatiza, Carallejo s.a.
191
Litoralul atlantic al Frantei este alcatuit in principal din Côte d�Argent (cu statiunea
de la Biaritz) si litoralul Normandiei (cu sirul de statiuni Mont Saint-Michel, Deauville,
Trouville, Honfleur, etc.).
Marea Britanie prezinta un turism complex reprezentat prin The East Coast (Coasta
de Est), cu statiunile Whitley Bay, South Shilds, Whithby, Scarborough, s.a., prin The Sout
Coast (Coasta de Vest), cu statiunile de la Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil, Insula
Wight, si prin coasta vestica a Scotiei (Glasgow si Edinburg). La regiunile litorale trebuie sa
includem Londra si imprejurimile, Valea Tamisei si alte obiective turistice de importanta
internationala.
Tarile alpine concentreaza cea mai mare parte din turismul european, datorita
oportunitatilor naturale (Muntii Alpi, pozitia lor geografica, potentialul natural excelent), dar
si al dotarilor (baze hoteliere suficiente si de buna calitate, cai de comunicatii foarte
dezvoltate, educatie, servicii de inalt profesionalism).
in Franta alpina mentionam renumitele statiuni (Grenoble, Chamonix, Morzine-
Avoriaz, Megčve s.a.), unde se realizeaza turism montan si sporturi de iarna.
Pe versantul sudic al Alpilor, se insira statiunile complexe ale Italiei, situate indeosebi
pe malul lacurilor glaciare Como (Bellagio, Como), Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa) si
Garda (Garganao, Limone, Toscalano).
Elvetia cu o exceptionala vocatie in turismul mondial, straluceste prin celebrele
statiuni: Basel, Montreaux, Geneva, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Sankt Gallen, Aros,
Interlaken.
Tabloul statiunilor alpine este completat de Austria (Innsbruck, Bad Gastein,
Krimml, Kitzbuhel, s.a.) si Germania (Garmisch-Partenkirchen, Berchtesgalen, Mittenwald,
Obersdorf).
- Tarile de la Marea Nordului si Marea Baltica prezinta anumite caracteristici
(statiunile de pe litoral sunt sezoniere, predomina indeosebi turismul cultural si turismul de
afaceri).
Belgia este cunoscuta prin orasele-muzeu Bruxelles, Anvers, Bruges, Gand, Tournai,
s.a., Olanda prin cunoscutele metropole: Amsterdam, Rotterdam, Haga, Deft, Harlem,
Utrecht, etc.
Germania cu litoral la ambele mari, se detaseaza prin celebrele orase hanseatice:
Hamburg, Bremen, Lübeck, si Rostock, in timp ce Polonia prin orasele-porturi Gdansk,
Gdynia si Szeczein.
Alaturi de fatada litorala de la Marea Nordului si marea Baltica, nu putem omite si
alte statiuni balneare: Ostende, Knokk-Heist (Belgia), Noord wijk si Zandvoort (Olanda),
Warnemünde si Westerland (Germania) si Sopot, Miedzyzdoje (Polonia).
Tarile scandinave au un potential natural deosebit, la care se adauga varietatea
monumentelor istorice si de arta. in Danemarca alaturi de numeroasele obiective turistice ale
capitalei Copenhaga, mentionam urmatoarele obiective turistice: Trellborg (capitala
fortificata a vikingilor), Helsingor (castelul Kronborg), pietrele runice de la Jeling si Alborg,
statiunile balneare de la Sandvig si Allinge.
Finlanda participa la turismul mondial cu obiective istorice, arhitectonice si de arta
din capitala Helsinki, alaturi de orasul Tampere (cunoscuta statiune pentru sporturile de
iarna), Turku si Savannina. De retinut de asemenea peisajele pitoresti ale Districtului
Lacurilor.
in Suedia evidentiem in primul rand capitala Stockholm si imprejurimile, orasele
istorice Göteborg, Malmö, Helsingborg si Lund, alaturi de statiunile balneare: Bastad, Ystad
si Falkenberg.
192
in sfarsit Norvegia este cunoscuta in turismul mondial prin capitala tarii Oslo si
imprejurimi (fiordul Oslo, colinele Nurmark, centrul de schi de la Holmenkollen), sau turul
fiordurilor, intre Stavanger si Bergen.
- Europa Centrala - o regiune geografica multa vreme pusa in discutie (geometrie
variabila), are o importanta contributie in turismul european, prezinta un potential natural
remarcabil, dar problemele economice, dominatia comunismului timp de jumatate din secolul
XX, isi pun inca amprenta.
Astfel Polonia este cunoscuta nu numai prin litoralul de la Marea Baltica, dar si prin
vestigiile impresionante ale capitalei Varsovia sau statiunile montane carpatice, in frunte cu
statiunea celebra de la Zakopane.
Cehia se individualizeaza prin capitala Praga si imprejurimi, Valea Vltavei, carstrul
Ceh, vestitele statiuni balneoclimaterice si de cura de ape minerale de la Karlovy-Vary si
Marianske Lazne.
Slovacia participa in fluxul turistic mondial cu obiectivele istorice si arhitectonice ale
capitalei Bratislava, si salba de statiuni montane de la Tatranska Polianka si Strbske Pleso.
in Ungaria turismul se concentreaza indeosebi in capitala tarii Budapesta si Lacul
Balaton (statiunile balneare de la Siofok si Fonyod).
Tabloul Europei Centrale este intregit de prezenta Romaniei, care in afara Marii
Negre si Deltei Dunarii, prezinta interes turistic prin obiectivele capitalei noastre Bucuresti,
arealul Carpatilor (celebre statiuni: Poiana Brasov, Sinaia, Predeal, Herculane, Sangeorz
Bai, Slanic Moldova), manastirile celebre din nordul Moldovei, Oltenia, cetatile medievale
indeosebi din Transilvania.
- Federatia Rusa si statele din fostul spatiu sovietic
Rusia ofera importante obiective turistice; in afara statiunilor de pe litoralul Marii
Negre, merita atentie deosebita orasele Moscova si Sankt Petesburg (pentru numeroasele
obiective turistice complexe), regiunea montana Urali, Siberia, cu peisajele pitoresti, fluviul
Amur si desigur importanta artera a transsiberianului.
Desigur ca si alte republici din fostul spatiu sovietic prezinta oportunitati turistice; de
la statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), la statele caucaziene (cu importante obiective
turistice: Tbilisi, Erevan, Baku, statiunile balneare de la Piatigorsk, Kislovodsk si Essentuki),
Ucraina (orasul Kiev si imprejurimile) sau statele din Asia Centrala (celebrele orase-muzeu
de la Samarkand, Buhara, Taskent, etc.).
Potentialul natural si istoric este exceptional, sunt necesare insa dotari materiale
specifice, servicii de calitate, reclama corespunzatoare, pentru a impune turismul si in aceasta
importanta regiune euroasiatica.
in America grupam zonele turistice in urmatoarele subunitati
- America de Nord (Canada, S.U.A., Mexic)
- America Centrala (Antilele Mari si Bahamas, Antilele Mici si America Centrala
Istmica)
- America de Sud
? America de Nord concentreaza in prezent circa 15 % din turismul international,
predomina turismul international zonal (circa 80 % sunt turisti americani), iar dotarile
turistice sunt deosebite; de asemenea pretul serviciilor; turistice indeosebi in S.U.A. si
Canada este foarte ridicat, in concordanta cu nivelul trai si dezvoltarea statelor din aceasta
regiune geografica a lumii.
S.U.A. ofera turismului mondial o bogata paleta de obiective naturale, istorice si de
arta, una dintre cele mai moderne baze hoteliere din lume, servicii turistice deosebite, dar si
printre cele mai mari preturi din economia turistica a lumii.
Dintre marile obiective turistice mentionam pe cele din megalopolisul Boswash (New
York un oras american atipic, Washingthon - capitala federala, Boston, Philadelphia); Florida
193
cu celebrele statiuni de la Miami Beach, Palm Beach, si Key West, litoralul californian (San
Francisco, Los Angeles, San Diego), Marile Lacuri (Buffalo, Rochester Chicago, Detroit,
cascada Niagara), Canionul Colorado, parcurile nationale: Yellowstone Gran Canion,
Yosemite, Sequoia, etc., sau celebrele statiuni pentru sporturile de iarna de la Lake Placid,
Sun Valley, Paradise, etc.
in prezent S.U.A. inregistreaza cel mai mare numar de turisti straini, (peste 79
milioane anual), cu o cifra de afaceri mereu in crestere, reprezentand circa 8 % din veniturile
tarii.
Circa 75 % provin din spatiul american, restul din Europa Occidentala Asia de Est-
Pacific.
Tabel nr. 152
Primele parcuri de loisir din lume
Nr.
crt.
Parcul de loisir Statul Orasul Anul inaugurarii
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Tivoli
Luna Park
Luna Park
Disneyland
Walt Disney World
Gardaland
Mini Europe
Parc Oceanique Cousteau
Middle Kingdom
Euro Disney
Danemarca
S.U.A.
Franta
S.U.A.
S.U.A.
Italia
Belgia
Franta
Hong Kong
Franta
Copenhaga
New York
Paris
California
Orlando
Alto Adige
Bruxelles
Paris
Hong Kong
Paris
1843
1895
1909
1955
1971
1975
1989
1990
1990
1992
Sursa : Quid, 2001
Canada un stat imens ca suprafata, ofera un potential natural exceptional (peisaje
alpine, canioane, preerii, o multime de lacuri glaciare, o fauna la fel de bogata si
diversificata).
Principalele obiective turistice se afla la Montreal (principalul centru urban si turistic
al tarii), Quebec (castelul Frontenac), Toronto (pe Marile Lacuri in apropiere de Cascada
Niagara) sau marile orase de la extremitatea estica (Halifax) si vestica (Vancouver, Victoria,
s.a.). Trebuie de asemenea sa amintim prezenta in Canada a unora dintre cele mai mari
parcuri naturale din lume, care adapostesc interesante biotopuri, peisaje sau alte elemente
esentiale din mediul ambiant.
Mexicul ofera exceptionale vestigii ale civilizatiilor precolumbiene (azteca, tolteca,
maya), alaturi de elemente ale perioadei coloniale (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Pueblo,
Veracruuz, Tampico). Sunt de asemenea de mare atractie statiunile de pe litoralul pacific de
la Acapulco, Zihutanejo, Maztlan, Manzanillo. in acelasi timp bogate traditii folclorice,
dansul traditional mexican, gastronomia specifica sunt elemente care completeaza gama
ofertei turistice mexicane.
? America Centrala este recunoscuta pentru turismul balnear litoral, fiind vizitata
indeosebi de turistii nord-americanii si vest-europeni. in cadrul Antilelor Mari, Bahamas -
constituie un veritabil paradis turistic, dintre statiunile balneare cele mai cunoscute fiind
Nassau, Paradise Island si Lucaya Beach.
Cuba se distinge prin marile orase si stagiuni Havana si Santiago de Cuba, Jamaica
prin statiunile balneare situate in nordul insulei: Montego Bay, Port Antonio sau Ocho Rios.
La aceste state insulare mentionam turismul balnear activ din Haiti, Republica Dominicana
194
si Porto Rico. in arhipelagul Antilelor Mici sunt mult cautate de turisti insulele Granada,
Barbados, Antigua, Dominica si Saint Cristopher.
in sfarsit America centrala istmica se remarca mai ales prin vestigii arheologice
apartinand culturii maya, care se intalnesc in Guatemala (Tikal, Piedras Negros), El
Salvador (Tahuacan) si Honduras.
- America de Sud adaposteste de asemenea un valoros potential turistic. in primul
rand semnalam vestigiile civilizatiilor precolumbiene (cultura incasa indeosebi), pe care le
regasim in Peru (Cuzco, Machu Picchu, Cajamarca, Ayacucho, s.a.). De mare interes turistic
se bucura arhitectura coloniala: in Brazilia (Belo Horizonte, Congonas de Campo), in
Venezuela (Valencia si Cumana), Peru (Lima, Cuzco, Arequipa), Columbia (Bogota, Villa
de Leyri), Chile (Santiago de Chile), Ecuador (Quito), sau Argentina (Salto, San Miguel de
Tucuman, Jujui, etc.).
Sunt recunoscute in continentul sud-american celebrele statiuni balneoclimaterice de
la Mar del Plata, Playas, Vina de Mar, Salinas.
Dintre obiectivele naturale unele sunt de o mare valoare si atractie turistica: fluviul
Amazon, fluviul Orinoco, spectaculoasele cascade Iguaçu si Angel, padurea amazoniana cu
exceptionala sa bogatie floristica si faunistica, muntii Anzi cu piscurile inzapezite in plin
climat tropical. La toate acestea se adauga folclorul extrem de interesant, portul popular,
gastronomia specifica, pitorescul asezarilor care adesea depasesc 2000 m inaltime. in cadrul
Asiei se pot distinge urmatoarele zone turistice:
- Extremul Orient
- India si tarile din regiunea Golfului
- China si Indochina
? Extremul Orient include din punct de vedere turistic in principal statele din
peninsula Coreea, Japonia, Filipine si Indonezia, cunoscute pentru imbinarea turismului
balnear-litoral, cu turismul cultural (gratie vestigiilor istorice stravechi) si in ultimul timp
turismul de afaceri, sau cel prilejuit de congrese sau alte manifestari stiintifice de anvergura.
Astfel in Coreea de Sud importante concentrari de monumente istorice si de arta se
afla in orasele: Tagu, Kyongdschu, Puyo si Tschongdschu, iar cele mai cunoscute statiuni
balneoclimaterice se afla la Wonsan, Madjeun, Waou si Kyeunseung.
Japonia dispune de un exceptional patrimoniu istoric si cultural, incepand cu vechile
capitale Nara si Kyoto, Osaka numita Venetia Japoniei, Niko, metropolele Tokyo,
Yokohama, Nagoya, s.a.. Sunt celebre in lume statiunile balneoclimaterice si de sporturi de
iarna: Sapporo, Karuizawa, Beppu, Takarazuka, Sugodaira.
Indonezia participa in turismul mondial cu renumitele temple din insula Jawa
(Borobudur - pentru budisti si Parambanam - pentru hindusi) sau Bali (Pejang,
Tampaksiring).
in sfarsit in Filipine sunt impresionante peisajele naturale, arhitectura coloniala,
manifestarile folclorice, s.a. O parte din monumentele si obiectivele istorice se concentreaza
in insula Luzon si in capitala filipineza Manila.
China si Indochina participa in economia turistica mondiala mai ales prin turismul
cultural dar si prin potentialul cadrului natural (inclusiv ascensiunea in Podisul Tibet si
Muntii Himalaya). La toate aceste oferte mentionam arta, folclorul, obiceiurile si gastronomia
specific chineza.
Desigur ca majoritatea obiectivelor turistice se afla in China. in primul rand amintim
de Marele Zid Chinezesc (vizibil de altfel si din spatiul cosmic), orasele istorice Xian,
Beijing, Chengdu, Jinan, Guangzhou, Nanjing, Louyang, Yangzhou, s.a. Sunt renumite de
asemenea orasele Jingdezheu (orasul portelanului) si Yixing (orasul ceramicii).
in zonele Yangon-Pegu si Mondalay-Pagan, se concentreaza peste 10.000 de
monumente si obiective de interes turistic.
195
intre statele indochineze mentionam obiectivele mai importante din Myanmar
(concentrate in capitala Bangkok, Ayuttaya), Thailanda (Chiang Mai), Cambodgia
(complexul arhitectonic Angkor).
- India si statele din Regiunea Golfului sunt cunoscute prin turismul cultural si
religios, datorita exceptionalelor vestigii, dar si matricei unor religii importante in prezent
(mai ales prin marele numar de aderenti).
Desigur ca fabuloasa Indie detine un patrimoniu istoric, religios si arta de invidiat.
Astfel alaturi de renumitul templu de la Taj Mahal (o veritabila emblema turistica a Indiei),
mentionam vestigiile din marile orasele Delhi, Madras, Jaipur, Hyderabad, Ahmedabad,
Varanasi, etc.
Mentionam de asemenea celebrele statiuni balneoclimaterice montane de la poalele
muntilor Himalaya, de la Simla si Darjeeling, sau cele litorale din apropiere de orasul
Mumbay, sau de la litoralul Marii Arabici.
in insula Sri Lanka sunt cunoscute monumente istorice din capitala Colombo, dar si
din orasele Kandy, Sigiya si Polonnaruwa.
Statul Pakistan participa prin turismul cultural datorita vestigiilor de la Mohenjo
Daro, (unul din cele mai vechi orase de pe Terra), Harappa, metropola Thatta, sau din
orasele de astazi Lahore, Rawalpindi, Peshawar.
in Bangladesh turismul cultural este o consecinta a obiectivelor turistice de la Dacca,
Rajshaki si Bogra, dar si turismul balnear-litoral (plaja Cox's Bazar) statiunile montane
himalayene (Rangamati si Kaptai).
- in regiunea Golfului Persic, Iranul se remarca cu un bogat tezaur turistic (vechea
cultura persana sintetizata la Susa, Persepolis, Isfahan, Hamadan), cultura postsasanida de la
Shiraz, Tabriz, Mashhad, Kermanshah. De asemenea datorita varietatii cadrului natural, in
Iran sunt cateva cunoscute statiuni balneare la Marea Caspica si montane pentru sporturile de
iarna.
in Irak se conserva vestigiile culturii asiriene (Ninive, Ur, Babylon, Lagas), sau
monumentele din alte epoci din capitala Bagdad si Samarva.
in sfarsit in Arabia Saudita predomina turismul religios care este generat de
celebrele orase Mecca (moscheea in care se afla piata sfanta a musulmanilor) si Medina
(locul de refugiu a lui Mahomed).
Africa cuprinde urmatoarele zone turistice
- Africa de Nord
- Africa Centrala si de Sud
- in Africa de Nord domina in primul rand turismul balnear litoral, dar si turismul
cultural, (indeosebi in Egipt, datorita vestigiilor istorice); circa 70 % din turistii straini provin
din Europa Occidentala si S.U.A.
Cel mai complex turism (in special cultural) se practica in Egipt, incepand cu
Alexandria si Delta Nilului, capitala Cairo si mai ales monumentele din jur: piramidele
devenite celebre in intreaga lume de la Gizeh (Keops, Kefren si Mykerinos), Valea Regilor,
oaza El Faiym sau asezarile Memphis si Heliopolis (printre cele mai vechi orase de pe glob),
Saqqara, Abusir si Daschur.
in Libia, alaturi de capitala Tripoli, mentionam orasele antice: Sabratha, Cyrene si
Leptis Magna.
Tunisia poseda un valoros potential turistic, bine valorificat, incepand cu arealul
litoral Bizerta-Coasta de Cristal (peisaj marin si peisaj montan), capitala Tunis si
imprejurimile, vestigiile feniciene si romane de la Cartagina, Sidi Bou Sid, Capul Bone,
Nabeul, dar si statiunile balneare: Hammanet, Sousse (cel mai important centru turistic
tunisian), Kairauan, Mahdia si Djerba-Zarzis.
196
Statul algerian este cunoscut in turismul international prin vestigiile istorice ale
capitalei Alger, orasele Bejaia, Annaba si Cherchell (moschei, palate, vestigii grecesti si
romane), cat si de modernele statiuni balneare: Tipassa si Côte Turquoise.
in sfarsit Marocul este vizitat pentru capitala Rabat, Tangerul cu celebrele
imprejurimi (Cabo Negro, Larache), celebrul oras Casablanca (de la Atlantic) sau asezarile
pitoresti Tetovon, Navar, etc.
- Africa Centrala si de Sud prezinta anumite caracteristici geografice care confera
acestor regiuni elemente de mare atractie turistica (padurea tropicala si savanele, flora si
fauna extrem de diversificata, misterioasa arta si etnografie africana, mastile populare, etc.).
in aceste circumstante predomina turismul de vanatoare (de tip safari) cu posibilitati de
fotografiere si filmare.
Anual circa 200.000 de turisti (proveniti din S.U.A., Europa Occidentala, Japonia),
participa la turismul international african. Merita o atentie deosebita regiunea Golfului
Guineea, fluviul Zair, zona marilor lacuri africane, litoralul est african, Africa de Sud (cu o
buna baza materiala turistica).
Alte zone turistice: Oceania, Australia si Noua Zeelanda si Arctica-Antarctica.
- Oceania cu puzderia de insule grupate in arhipelagurile Micronezia, Melanezia si
Polinezia, atrage fluxul turistic mondial prin pitorescul insulelor, vegetatia luxurianta,
exotismul si misterul populatiilor indigene.
Se remarca indiscutabil arhipelagul Hawai (cu plaje exceptionale dar si dotari pe
masura), insulele Tahiti, Fiji, Samoa, Noua Caledonie.
- Australia si Noua Zeelanda sunt vizitate anual de aproape 2 milioane de turisti (in
cea mai mare parte din S.U.A., Japonia si Europa Occidentala). Potentialul turistic este
reprezentat de o paleta diversificata (plaje insorite, peisaje pitoresti, flora si fauna specifica,
dotari corespunzatoare).
in Australia turismul se concentreaza in marile orase Sydney, Melbourne, Canberra,
Perth, Port Darwin s.a. Dintre obiectivele turistice mentionam monolitii Ayers Rock si Mount
Olga, Marea Bariera de Corali, statiunile montane Snowy Mountains, sau unele statiuni
balneare litorale.
Principalele obiective turistice ale Noii Zeelande sunt orasele importante Wellington
si Auckland, fenomenele vulcanice si termice de la Rotorua, Tampo, sau statiunile montane
Mount Ruapehu, Mount Egmont, Mount Cook, etc.
- Arctica si Antarctica - regiuni geografice cu anumite particularitati, prezinta interes
turistic pentru expeditii, sporturi de iarna, vanat si pescuit, excursii, etc.
Se individualizeaza tot mai mult in ultimul timp Alaska, Groenlanda, insulele
antarctice si desigur Antarctica.
197
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA STRAINA
Aglietta, M. si
colab.
(1990) La globalisation financičre. Ed. Économica, Paris
Bozon, P. (1983) Géographie mondiale de l�élevage. Ed. Litec., Paris
Bethemont, J. (1988) Les richesses naturelles du globe. Ed. Masson, Paris
Cantor, L. (1970) A world geography of irrigation. Ed. Oliver and Boyd.
Edinburg
Cazes, G. (1995) Les fondaments de la géographie du tourisme. Ed.
Masson, Paris.
Delobez, A. (1998) Tourisme. Images économiques du monde SEDEX, Paris.
Debie, F. (1996) Géographie économique et humaine, PUF, Paris.
Firth, F. (1969) Encyclopedie of world marine ressources, New York.
Furon, R. (1967) Problema apei in lume. Ed. Stiintifica, Bucuresti.
Gilbank, G. (1984) Introduction á la géographie générale de l�agriculture.
Ed. Masson, Paris.
Giotard, L.J.P. (1998) Tourisme. Images économiques du monde. Ed. Masson,
Paris.
Giraud, N.P. (1989) L�économie mondiale des matičres premičres. Ed. La
Découverte, Paris.
Hoerner, J.M. (1994) Introduction au géotourisme. Ed. Litec, Paris.
Klatzman, J. (1975) Nourrir dix milliards d�hommes, PUF, Paris.
Launay, J.;
Charlier, J.M.
(1992) Istoria secreta a petrolului (1859 � 1984, Ed. Politica,
Bucuresti.
Lebeau, R. (1989) Les grands types de structures agraires dans le monde.
Ed. Nathan, Paris.
Lerat, S. (1990) Géographie de la métalurgie. Ed. Genin, Paris.
Lieth, C.;
Whittaker, G.
(1995) Primary productivity of the biosphere. Ed. Springler-
Verlag, Berlin.
Mitchell, L. (1991) Geography and tourism. Ed. A.T.R., Paris.
Perrot, C. (1994) Energie et matičres prčmieres. Ed. Boreal.
Ramade, F. (1984) Ecologie des ressources naturelles, Ed. Masson, Paris.
Ross, D.A. (1976) Introducere in oceanografie. Ed. Stiintifica, Bucuresti.
Sedillet, L. (1979) Istoria petrolului. Ed. Politica, Bucuresti.
Shoumaker, B. (2000) Géographie de l�energie. Ed. Nathan, Paris.
Thouvenot, C.;
Wittman, M.
(1985) Géographie de la métalurgie de transformation. Ed.
Masson, Paris.
Walter, H. (1974) Vegetatia pamantului in perspectiva ecologica. Ed.
Stiintifica, Bucuresti.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA ROMaNEASCA
198
Alexe, A.;
Milescu, I.
(1983)
Inventarierea padurilor. Ed. Ceres, Bucuresti.
Bari, I. (1997) Economie mondiala. Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti.
Brana, V. (1986) Substante minerale nemetalifere. Ed. Stiintifica,
Bucuresti.
Bacescu, M. (1980) Viitorul marilor si oceanelor. Ed. Academiei, Bucuresti.
Banarescu, P.;
Boscaiu, N.
(1973) Biogeografie. Ed. Stiintifica, Bucuresti.
Caraiani, Gh.;
Cazacu, C.
(1995) Zonele libere. Ed. Economica, Bucuresti.
Chitu, M. si colab. (1984) Geografia resurselor naturale. Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti.
Ciulache, St. Si
colab.
(1969) Porturile lumii. Ed. Enciclopedica, Bucuresti.
Cogalniceanu, A. (1971) Geografia energiei electrice. Ed. Stiintifica, Bucuresti.
Costa, A. (1972) Darurile Terrei. Ed. Ceres, Bucuresti.
Donita, N.;
Ceianu, I.
(1978) Ecologie forestiera. Ed. Ceres, Bucuresti.
Folescu, G. (1981) Aventura resurselor de energie. Ed. Albatros, Bucuresti.
Gastescu, P. (1999) Hidrologie generala. Ed. Universitatea �Valahia�,
Targoviste.
Giurcaneanu, Cl. (1982) Terra, izvor de viata si de bogatii. Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti.
Grumezea, N. (1968) Irigatiile pe glob. Ed. Stiintifica, Bucuresti.
Herbst, C.; Letea,
I.
(1974) Resursele energetice ale Pamantului. Ed. Stiintifica,
Bucuresti.
Letea, I.;
Vlasceanu, G.
(1983) Transporturile mondiale in secolul XX. Ed. Albatros,
Bucuresti.
Lupei, N.; Brana,
V.
(1971) Zestrea minerala a lumii. Ed. Stiintifica, Bucuresti.
Lupei, N. (1977) Biosfera. Ed. Albatros, Bucuresti.
Marza, I. (1973) Resursele minerale ale Pamantului, Ed. Stiintifica,
Bucuresti.
Milescu, I. (1990) Padurile si omenirea. Ed. Ceres, Bucuresti.
Nitu, V. si colab. (1980) Energetica generala si conversia energiei. Ed. Didactica
si Pedagogica, Bucuresti.
Negoescu, B.;
Vlasceanu, Gh.
(2001) Geografia economica. Resursele Terrei. Ed. Meteora
Press, Bucuresti.
Negut, S. si colab. (1999) Geografia economica mondiala. Tipografia ASE,
Bucuresti.
Negut, S. si colab. (2001) Enciclopedia statelor lumii. Ed. Meronia, Bucuresti.
Petrulian, N. (1973) Zacaminte de minerale utile. Ed. Tehnica, Bucuresti.
Pop, Gr. (1984) Romania. Geografia circulatiei. Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti.
Popp, N. (1985) Fluviul Dunarea. Ed. Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti.
Simion, T. (2000) Geoeconomia Terrei. Ed. Sfinx 2000, Targoviste.
Stanescu, I. (1983) Oceanele si marile Terrei. Ed. Albatros, Bucuresti.
199
Trufas, V.;
Bulgare, Al. (1973) Oceanul Planetar. Ed. Stiintifica, Bucuresti. Velcea, I.; Ungureanu, Al. (1993) Geografia economica a lumii contemporane. Ed. Sansa, Bucuresti.
Lucrari generale:
- Enciclopedia Britanica (1996)
- Atlasul Bancii Mondiale (1995 � 2000)
- Anuarul statistic al Romaniei (1998 - 2000)
Recommended
