Download pdf - Conferinte INM Noul Cod de Procedura Civila

I n s t i t u t u l N a ţ i o n a l a l M a g i s t r a t u r i i

C o n f e r i n ţ e l e N O U L C O D D E

P R O C E D U RĂ C I V I LĂ

- 2012 -

În perioada iunie-septembrie 2012 Institutul Naţional al Magistraturii a organizat o serie de patru conferinţe dedicate noului Cod civil, ca parte a Programului de formare continuă a judecătorilor şi procurorilor.

Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii:

- Diana CARPEN

- Ioana CÎMPEAN

- Maria DRAGU

- Cristina GEORGESCU

- Răzvan MIHĂILĂ

- Tania MIU

- Nadia ROMAN

- Maria SCARLAT

- Ioana Alexandra TĂNASIE

- Cosmina VIERIU

- Alexandra ZAPOROJANU

Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această cale pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.

Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN

Tehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ

Institutul Naţional al Magistraturii a organizat, în perioada iunie-septembrie 2012, o serie de

patru conferinţe dedicate noului Cod de procedură civilă în următoarele date:

28 -29 iunie 2012

5-6 iulie 2012

20-21 septembrie 2012

27-28 septembrie 2012

Tematica noului Cod de procedură civilă a fost împărţită în patru mari unităţi, abordate pe

parcursul conferinţelor după cum urmează:

Modul I (28 -29 iunie 2012)

Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă

Acţiunea civilă

Participanţii la procesul civil

Competenţa instanţelor judecătoreşti

Nulitatea actelor de procedură

Procedura în faţa primei instanţe

Modulul II (5-6 iulie 2012)

Procedura necontencioasă

Proceduri speciale

Arbitrajul

Executarea silită

Modulul III (20-21 septembrie 2012)

Prezentare de ansamblu a căilor de atac

Apelul

Recursul

Modulul IV (27-28 septembrie 2012)

Recursul în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Contestaţia privind tergiversarea procesului

Contestaţia în anulare

Revizuirea

ABREVIERI

NCPC Noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010 publicată în M. Of. nr.

485/15.07.2010, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012).

CPC 1865 Codul de procedură civilă de la 1865

NCC Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M.Of. nr. 505/15.07.2011)

C. civ. 1864 Codul civil de la 1864

LPA NCC Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil (Legea nr. 60/2012, publicată în M.

Of. nr. 255/17.04.2012)

LPA NCPC Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă (Legea nr. 76/2012,

publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012)

CUPRINS

OBSERVAȚII PRIVIND UNELE DISPOZIȚII DE DREPT TRANZITORIU ȘI DE PUNERE ÎN APLICARE A NCPC - JUDECATOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU, AVOCAT TRAIAN BRICIU.... 17

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI APLICAREA ÎN TIMP A NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. ACŢIUNEA CIVILĂ. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL. - PROF. UNIV. GABRIEL BOROI.................................................................................................................................................................. 29

1. INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 29 2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL .................................................................................. 30 3. APLICAREA LEGII DE PROCEDURĂ CIVILĂ .................................................................................................... 35 4. ACŢIUNEA CIVILĂ........................................................................................................................................ 36 5. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL.............................................................................................................. 38 6. PĂRŢILE....................................................................................................................................................... 40

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI - AVOCAT TRAIAN BRICIU ............................ 45

1. COMPETENŢA MATERIALĂ........................................................................................................................... 45 2. CRITERIILE DE DETERMINARE A COMPETENŢEI MATERIALE......................................................................... 49 3. COMPETENŢA TERITORIALĂ ........................................................................................................................ 55 4. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ ................................................................................................................... 58

NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ - AVOCAT GHEORGHE FLOREA .................................. 63

PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: ETAPA SCRISĂ. CERCETAREA PROCESULUI: EXCEPŢIILE PROCESUALE. PROBELE: DOVADA CU ÎNSCRISURI, PROBA CU MARTORI. - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI.............................................................................................................. 69

1. PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE ....................................................................................................... 69 2. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ .......................................................................................................... 70 3. REGULARIZAREA CERERII............................................................................................................................ 71 4. MĂSURI PENTRU PREGĂTIREA JUDECĂŢII .................................................................................................... 72 5. CEREREA RECONVENŢIONALĂ ..................................................................................................................... 75 6. DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ ......................................................................................... 76 7. CERCETAREA PROCESULUI .......................................................................................................................... 78 8. EXCEPŢII PROCESUALE ................................................................................................................................ 79 9. PROBELE ..................................................................................................................................................... 80 10. PROBA CU ÎNSCRISURI ................................................................................................................................. 82

PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: PROBELE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA......... 85

1. PROBA CU ÎNSCRISURI ................................................................................................................................. 86 2. PROBA CU MARTORI .................................................................................................................................... 87 3. PREZUMŢIILE............................................................................................................................................... 89 4. EXPERTIZA .................................................................................................................................................. 89 5. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ ............................................................................................................ 92 6. MĂRTURISIREA............................................................................................................................................ 92 7. ASIGURAREA PROBELOR.............................................................................................................................. 93 8. ADMINISTRAREA PROBELOR DE CĂTRE AVOCAŢI SAU CONSILIERI JURIDICI ................................................. 94 9. DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI.......................................................................................................... 94 10. DELIBERAREA ŞI PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII ............................................................................................... 95 11. UNELE INCIDENTE PROCEDURALE ............................................................................................................... 97

11.1 Renunţarea la judecată........................................................................................................................ 97 11.2 Suspendarea procesului....................................................................................................................... 98 11.3 Perimarea cererii ................................................................................................................................ 99

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în 2012. Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCPC/ 9


C o n f e r i n ţe l e N O U L C O D D E P R O C E D U RĂ C I V I LĂ

12. HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI ................................................................................................................... 100 13. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI ...................................................................................................... 101 14. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRII ......................................................................... 102

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA ORDONANŢEI DE PLATĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU................................................................................................................................................. 105

1. OBSERVAŢII INTRODUCTIVE ...................................................................................................................... 105 2. CONSIDERAŢII PRIVIND PROCEDURA SPECIALĂ A ORDONANŢEI DE PLATĂ ................................................. 108

2.1 Sediul materiei ...................................................................................................................................108 2.2 Domeniu de aplicare..........................................................................................................................108 2.3 Somaţia ..............................................................................................................................................110 2.4 Efectele somaţiei ................................................................................................................................112 2.5 Competenţa ........................................................................................................................................113 2.6 Cuprinsul cererii introductive............................................................................................................116 2.7 Contestarea creanţei..........................................................................................................................118 2.8 Emiterea ordonanţei ..........................................................................................................................119 2.9 Cererea în anulare.............................................................................................................................120 2.10 Aspecte de drept substanţial ..............................................................................................................121

PROCEDURI SPECIALE: EVACUAREA DIN IMOBILELE FOLOSITE SAU OCUPATE FĂRĂ DREPT - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU.............................................................................. 123

1. DOMENIU DE APLICARE ............................................................................................................................. 123 2. PROCEDURA APLICABILĂ ........................................................................................................................... 127 3. PROCEDURA DE EVACUARE........................................................................................................................ 129 4. DISPOZIŢII SPECIALE.................................................................................................................................. 131

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU .............................................................................................. 135

1. DOMENIU DE APLICARE ............................................................................................................................. 135 2. CARACTERUL ALTERNATIV........................................................................................................................ 137 3. TAXELE DE TIMBRU ................................................................................................................................... 138 4. INSTANŢA COMPETENTĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ ............................................................................................ 139 5. DESFĂŞURAREA PROCEDURII ..................................................................................................................... 140 6. SOLUŢIONAREA CERERII ............................................................................................................................ 142 7. CĂI DE ATAC.............................................................................................................................................. 143 8. ÎNTREBĂRI ................................................................................................................................................. 143

8.1 Probele suplimentare.........................................................................................................................143 8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC] ..........................................................144

PROCEDURA NECONTENCIOASĂ JUDICIARĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU ... 147

1. DOMENIUL DE APLICARE ........................................................................................................................... 147 2. COMPETENŢA ............................................................................................................................................ 148 3. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII .................................................................................................. 148 4. MODALITATEA DE SOLUŢIONARE A CERERII .............................................................................................. 149 5. CĂILE DE ATAC .......................................................................................................................................... 149

MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR - AVOCAT TRAIAN BRICIU....... 151

1. MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR ............................................................................ 151 1.1 Sediul materiei ...................................................................................................................................151 1.2 Generalităţi........................................................................................................................................152 1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător..............................................................................152 1.4 Competenţa ........................................................................................................................................152 1.5 Forma cererii.....................................................................................................................................153 1.6 Judecata cererii de sechestru.............................................................................................................155



1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti ............................................................................................... 156 1.8 Calea de atac..................................................................................................................................... 156 1.9 Executarea măsurii............................................................................................................................ 156 1.10 Sechestrul navelor civile.................................................................................................................... 157

2. POPRIREA ASIGURĂTORIE .......................................................................................................................... 158 3. SECHESTRUL JUDICIAR .............................................................................................................................. 159

3.1 Modificări .......................................................................................................................................... 159 3.2 Competenţa........................................................................................................................................ 159

4. MĂSURI PROVIZORII ÎN MATERIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ .................................... 160 4.1 Generalităţi ....................................................................................................................................... 160 4.2 Condiţii .............................................................................................................................................. 160 4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă............................................................................................... 161 4.4 Procedura.......................................................................................................................................... 161

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR - AVOCAT TRAIAN BRICIU. 163

1. SEDIUL MATERIEI ...................................................................................................................................... 163 2. COMPETENŢA ............................................................................................................................................ 163 3. PROCEDURA PREALABILĂ .......................................................................................................................... 167 4. OBIECTUL PARTAJULUI.............................................................................................................................. 168 5. CALITATEA PROCESUALĂ .......................................................................................................................... 168 6. ROLUL ACTIV AL JUDECĂTORULUI............................................................................................................. 169 7. ADMITEREA ÎN PRINCIPIU .......................................................................................................................... 169 8. CĂILE DE ATAC.......................................................................................................................................... 170 9. SUSPENDAREA PARTAJULUI....................................................................................................................... 170 10. PROCEDURA PARTAJULUI .......................................................................................................................... 171

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PRIVITOARE LA ÎNSCRIEREA DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN TEMEIUL UZUCAPIUNII - AVOCAT TRAIAN BRICIU ........................................... 173

1. DIFERITE PROBLEME DE DETERMINARE A DOMENIULUI DE APLICARE........................................................ 173 2. JUDECAREA CERERII ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII ............................................................................................ 174

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA DIVORŢULUI - AVOCAT TRAIAN BRICIU..................... 177

1. COMPETENŢA ............................................................................................................................................ 177 2. CERERI SOLUŢIONATE DIN OFICIU.............................................................................................................. 177 3. CONTINUAREA PROCESULUI ÎN CAZ DE DECES AL RECLAMANTULUI .......................................................... 178 4. CULPA EXCLUSIVĂ A RECLAMANTULUI, ATUNCI CÂND PÂRÂTUL NU A FORMULAT CERERE

RECONVENŢIONALĂ. EFECTE........................................................................................................................... 179 5. CĂI DE ATAC.............................................................................................................................................. 181

ARBITRAJUL - AVOCAT TRAIAN BRICIU .............................................................................................. 183

EXECUTAREA SILITĂ ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ - BOGDAN DUMITRACHE .............................................................................................................................. 187

1. SEDIUL MATERIEI ...................................................................................................................................... 187 2. PROCEDURA ÎNVESTIRII CU FORMULĂ EXECUTORIE – ELEMENT AL CODULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ DE LA

1865 ................................................................................................................................................................ 187 3. PROCEDURA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE ........................................................................................ 188

3.1 Instanţa de executare......................................................................................................................... 188 3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare............................................................................................ 189 3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc ........................................................................... 195

4. CONTESTAŢIA LA EXECUTARE................................................................................................................... 200 4.1 Aspecte comune ................................................................................................................................. 201 4.2 Contestaţia împotriva executării silite............................................................................................... 201 4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite................................................................................ 202



4.4 Diferite modalităţi de executare ........................................................................................................205 5. PROCEDURA DE JUDECATĂ ........................................................................................................................ 209 6. ÎNCHEIERILE EMISE DE EXECUTOR ÎN CADRUL PROCEDURII ....................................................................... 214

6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului ..............................................214 6.2 Încheierea de desemnare a expertului: ..............................................................................................214 6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului...................................................................................215 6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului ...............................................215

7. URMĂRIREA SILITĂ IMOBILIARĂ – ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA ANTERIOARĂ....... 217 8. CALENDARUL VÂNZĂRII ............................................................................................................................ 220 9. POPRIREA................................................................................................................................................... 222

9.1 Generalităţi........................................................................................................................................222 9.2 Validarea popririi ..............................................................................................................................222

10. OBLIGAŢII ALTERNATIVE........................................................................................................................... 223 11. EVACUAREA .............................................................................................................................................. 224

CĂILE DE ATAC. PREZENTARE DE ANSAMBLU - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI............. 227

1. ENUMERAREA CĂILOR DE ATAC................................................................................................................. 227 2. LEGALITATEA CĂII DE ATAC ...................................................................................................................... 228 3. SUBIECTELE CĂILOR DE ATAC.................................................................................................................... 231 4. ORDINEA EXERCITĂRII CĂILOR DE ATAC.................................................................................................... 232 5. UNICITATEA CĂII DE ATAC......................................................................................................................... 233 6. PARTEA DIN HOTĂRÂRE CARE SE ATACĂ.................................................................................................... 235 7. ÎNŢELEGEREA PĂRŢILOR ÎN CĂILE DE ATAC ............................................................................................... 236 8. ACHIESAREA LA HOTĂRÂRE....................................................................................................................... 237 9. MĂSURILE DE ADMINISTRARE JUDICIARĂ .................................................................................................. 237

APELUL. APELUL PRINCIPAL, APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT. PROCEDURA APELULUI ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN APEL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI................... 239

1. OBIECTUL APELULUI.................................................................................................................................. 239 2. SITUAŢIILE ÎN CARE PARTEA NU POATE FACE APEL PRINCIPAL................................................................... 239 3. TERMENUL DE APEL................................................................................................................................... 240 4. ÎNTRERUPEREA TERMENULUI DE APEL ....................................................................................................... 241 5. CUPRINSUL CERERII DE APEL ..................................................................................................................... 241 6. DEPUNEREA CERERII DE APEL .................................................................................................................... 242 7. MOTIVAREA APELULUI .............................................................................................................................. 243 8. PREGĂTIREA JUDECĂŢII APELULUI............................................................................................................. 244 9. APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT ................................................................................................... 245

EFECTELE APELULUI, JUDECATA ŞI SOLUŢIILE ÎN APEL, POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU ................................................ 247

1. EFECTELE APELULUI .................................................................................................................................. 247 1.1 Efectul suspensiv................................................................................................................................247 1.2 Efectul devolutiv ................................................................................................................................248

2. JUDECATA APELULUI ................................................................................................................................. 252 2.1 Observaţii generale............................................................................................................................252 2.2 Probele...............................................................................................................................................252 2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac .........................................................................256 2.4 Invocarea excepţiilor în apel .............................................................................................................258

3. SOLUŢIILE INSTANŢEI DE APEL................................................................................................................... 259 3.1 Regula generală .................................................................................................................................259 3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare .......................................................259 3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare......................................................263 3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen...................................267 3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate.......................................................................273

4. CONCLUZII................................................................................................................................................. 275



RECURSUL. PROCEDURA RECURSULUI. PARTICULARITĂŢILE PROCEDURII RECURSULUI CARE INTRĂ ÎN COMPETENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - PROF. UNIV. DR. VIOREL MIHAI CIOBANU............................................................................................................................ 277

1. RECURSUL – CALE ORDINARĂ SAU EXTRAORDINARĂ DE ATAC. ISTORIC ................................................... 277 2. OBIECTUL RECURSULUI ............................................................................................................................. 278 3. SUBIECTELE RECURSULUI.......................................................................................................................... 281 4. SESIZAREA INSTANŢEI DE RECURS ............................................................................................................. 282 5. TERMENUL DE EXERCITARE A RECURSULUI ............................................................................................... 282 6. MOTIVELE DE CASARE............................................................................................................................... 284 7. JUDECATA RECURSULUI............................................................................................................................. 290 8. PROCEDURA FILTRULUI ............................................................................................................................. 292 9. SOLUŢIILE PE CARE LE POATE PRONUNŢA INSTANŢA DE RECURS ............................................................... 295 10. CONCLUZII ................................................................................................................................................ 299

MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS - LECTOR UNIV. DR. ION DRAGNE............................................................................................................................................................ 301

1. INTRODUCERE ........................................................................................................................................... 301 2. SCURT ISTORIC AL MOTIVELOR DE RECURS................................................................................................ 302 3. ANALIZA MOTIVELOR DE CASARE.............................................................................................................. 309

3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei ............................................................... 309 3.2 Încălcarea principiului continuităţii.................................................................................................. 312 3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii .................... 317

4. MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS .......................................................................... 322 4.1 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC ............................ 322 4.2 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC ............................ 324 4.3 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC ........................... 326 4.4 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC ........................... 327 4.5 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPC ........................... 328 4.6 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC ............................ 329

DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE UNITARE. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII; SESIZAREA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE ÎN VEDEREA PRONUNȚĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT - CONF. UNIV. DR. MARIAN NICOLAE..................................................................................... 331

1. INTRODUCERE. SEDES MATERIÆ ................................................................................................................. 331 1.1 Noţiuni generale ................................................................................................................................ 331

2. PLAN ......................................................................................................................................................... 332 2.1 Planul expunerii ................................................................................................................................ 332

3. NATURA JURIDICĂ ..................................................................................................................................... 332 3.1 Precizări prealabile........................................................................................................................... 332 3.2 Regimul recursului în interesul legii ................................................................................................. 332 3.3 Situaţia hotărârii prealabile .............................................................................................................. 333

4. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE .................................................................................................................... 333 4.1 Enumerare ......................................................................................................................................... 333 4.2 Condiţiile recursului în interesul legii............................................................................................... 335 4.3 Condiţiile hotărârii prealabile .......................................................................................................... 335

5. PROCEDURA DE JUDECATĂ ........................................................................................................................ 337 5.1 Sesizarea instanţei supreme............................................................................................................... 337 5.2 Completul de judecată ....................................................................................................................... 338 5.3 Judecata sesizării .............................................................................................................................. 339

6. EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI ................................................................................................ 340 6.1 Regimul general................................................................................................................................. 340

7. APLICAREA ÎN TIMP A DECIZIILOR DATE ÎN RECURS ÎN INTERESUL LEGII.................................................... 341 7.1 Scurte consideraţii............................................................................................................................. 341

8. ÎN LOC DE CONCLUZIE ............................................................................................................................... 342



CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI. ABORDARE COMPARATIVĂ DIN PERSPECTIVA CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI - JUDECĂTOR DR. BEATRICE RAMAŞCANU ............................................................................................................................. 343

1. INTRODUCERE............................................................................................................................................ 343 2. DURATA REZONABILĂ A PROCEDURII – GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL ...................... 344 3. DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV (ART. 13) .............................................................................................. 347 4. RAPORTUL DINTRE ART. 6 ŞI ART. 13 DIN CONVENŢIE ............................................................................... 348 5. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ŞI PREVIZIBIL, ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD DE

PROCEDURĂ CIVILĂ ......................................................................................................................................... 352 6. SEDIUL MATERIEI, DEFINIŢIA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA

PROCESULUI..................................................................................................................................................... 353 7. SUBIECTELE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI........................................................... 354 8. MOTIVELE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI ............................................................. 355 9. TERMENUL ÎN CARE POATE FI FORMULATĂ CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI ............ 361 10. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI ........................... 362 11. SOLUŢIILE CE POT FI DATE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI..................................... 363 12. SANCŢIONAREA CONTESTATORULUI DE REA-CREDINŢĂ ............................................................................ 365 13. RAPORTUL CU ALTE INSTITUŢII REGLEMENTATE DE NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ ............................ 365

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI CONSEMNAŢIUNII - BOGDAN DUMITRACHE................................................................................................................................................. 369

1. INTRODUCERE............................................................................................................................................ 369 2. APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZIŢIILOR PRIVITOARE LA PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI CONSEMNAŢIUNII369 3. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND OFERTA REALĂ ...................................................................................... 370 4. ANULAREA OFERTEI REALE URMATE DE CONSEMNAŢIUNE ........................................................................ 373 5. OFERTA REALĂ DE PLATĂ ÎN FAŢA INSTANŢEI ........................................................................................... 374 6. ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA PROCEDURII DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, ASTFEL CUM A FOST MODIFICAT PRIN LEGEA DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL .......................... 376 7. RETRAGEREA BUNULUI CONSEMNAT ......................................................................................................... 377 8. CONCLUZII................................................................................................................................................. 378

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI................................................ 379

1. INTRODUCERE............................................................................................................................................ 379 2. MODIFICĂRI ALE PREVEDERILOR CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE FAŢĂ DE ACTUALA REGLEMENTARE ÎN

PRIVINŢA MOTIVELOR ŞI CONDIŢIILOR DE ADMISIBILITATE.............................................................................. 380 3. CITAREA NELEGALĂ ŞI IMPOSIBILITATEA INVOCĂRII PE CALEA APELULUI SAU, DUPĂ CAZ, A RECURSULUI

[ART. 503 ALIN. (1) NCPC].............................................................................................................................. 381 4. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR INSTANȚELOR DE RECURS ..................................... 382

4.1 Necompetența absolută a instanței de recurs și încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC] ..................................................................................................383 4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC]....384 4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC] .........................................................................................................................385

5. SITUAŢIA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE APEL CARE, POTRIVIT LEGII, NU POT FI ATACATE CU RECURS .. 385 6. INSTANŢA COMPETENTĂ ............................................................................................................................ 386 7. TERMENUL DE EXERCITARE....................................................................................................................... 387 8. SUSPENDAREA EXECUTĂRII ....................................................................................................................... 388 9. PROCEDURA DE JUDECATĂ ........................................................................................................................ 389

REVIZUIREA. PROCEDURA REVIZUIRII - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI.......................... 391

1. OBIECTUL ŞI MOTIVELE REVIZUIRII............................................................................................................ 391 2. TERMENUL DE EXERCITARE....................................................................................................................... 397

MOTIVELE DE REVIZUIRE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA................................................................................................................................................................ 399



1. MOTIVELE DE REVIZUIRE........................................................................................................................... 399 1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC....................................................... 400 1.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC....................................................... 400 1.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC....................................................... 401 1.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 NCPC...................................................... 403 1.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC....................................................... 403 1.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC....................................................... 403 1.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC....................................................... 403 1.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC....................................................... 404 1.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC....................................................... 405 1.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC..................................................... 405 1.11 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC..................................................... 406

2. OBIECTUL REVIZUIRII ................................................................................................................................ 406 3. TERMENUL DE REVIZUIRE (ART. 511 NCPC) ............................................................................................. 407 4. CEREREA DE REVIZUIRE ............................................................................................................................ 407 5. PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERII DE REVIZUIRE ................................................................................. 408 6. SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE ............................................................................................................. 408

6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. (1) NCPC....................................................... 409 6.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC....................................................... 409 6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC ................................................ 409 6.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC....................................................... 410 6.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC....................................................... 410 6.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC....................................................... 410 6.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC....................................................... 410 6.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC....................................................... 410 6.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC..................................................... 411 6.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC..................................................... 411

7. CĂILE DE ATAC.......................................................................................................................................... 411


Observații privind unele dispoziții de drept tranzitoriu și de punere în aplicare a NCPC* - judecator Gheorghe-Liviu ZIDARU, avocat Traian BRICIU

Noul Cod de procedură civilă (NCPC) a intrat în vigoare la data de 15.02.2013. Acest

eveniment legislativ, a cărui importanță este prea evidentă pentru a insista asupra ei, a dat

naștere, deja, câtorva interogații privind corecta interpretare a unor norme tranzitorii și de

punere în aplicare, cuprinse în Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Suntem de părere că este necesară o interpretare unitară și, mai ales, corectă a dispozițiilor

tranzitorii și de punere în aplicare menționate, pentru a nu denatura noua concepție a

legiuitorului privind dreptul intertemporal în materie procesual-civilă, precum și pentru a

asigura certitudinea juridică, exprimată în tratarea egală a unor situații în substanță identice,

ivite în practica judiciară.

Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, vom încerca să schițăm niște răspunsuri

succinte la câteva dintre problemele de interpretare care s-au ivit deja.

În primul rând, trebuie subliniat că NCPC conține el însuși norme tranzitorii cu caracter

general, menite să reglementeze orice succesiune viitoare de norme de procedură civilă, ivită

după intrarea în vigoare a Noului Cod (art. 26 și urm. NCPC). Aceste articole nu sunt menite

să reglementeze chiar evenimentul legislativ din 15.02.2013, precum și conflictele de legi

rezultate din intrarea în vigoare a NCPC. Pentru aceasta există o lege specială, care conține

norme tranzitorii speciale – este vorba îndeosebi despre art. 3 din Legea nr. 76/2012. Această

din urmă normă este cea menită să reglementeze legea aplicabilă proceselor și executărilor

silite în curs la data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, iar nu dispozițiile

cuprinse în chiar cuprinsul acestuia, care au un câmp de acțiune temporală ulterior.

Pe de altă parte însă, interpretarea și aplicarea corectă a art. 3 și urm. din Legea nr. 76/2012

trebuie să pornească de la principiul diferit instituit în materia dreptului intertemporal de art.

* Materialul a fost pus la dispoziţie prin amabilitatea autorilor. Conţinutul acestuia excede celor discutate in cadrul Conferinţelor organizate de INM.



24 NCPC: Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite

începute după intrarea acesteia în vigoare.

Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu – reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr.

76/2012, normă special edictată pentru conflictele de legi rezultate din intrarea în vigoare a

NCPC – este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri, în funcție de data începerii

procesului, respectiv de data începerii executării silite; în acest fel, normele de competență și

de procedură propriu-zisă sunt pe deplin previzibile pentru toți participanții la proces, care pot

estima, de la bun început, coordonatele esențiale înăuntrul cărora se va desfășura procesul.

Legiuitorul valorizează așadar cu precădere principiul certitudinii juridice, precum și

principiul protejării încrederii legitime: partea care sesizează instanța se poate încrede în

stabilitatea regulilor „jocului” pe care a înțeles să-l inițieze și poate estima, în linii mari,

fazele, durata și costurile procesului.

Din perspectiva acestei opțiuni legislative fundamentale trebuie privite și dispozițiile

tranzitorii și de punere în aplicare cuprinse în Legea nr. 76/2012. Ele nu fac altceva decât să

confirme și să consolideze noua optică a legiuitorului, nefiind așadar admisibilă interpretarea

lor într-o „cheie“ contrară acesteia, tributară, mai degrabă, vechii reguli a aplicării imediate a

legii de procedură noi (cf. art. 725 alin. 1 C. pr. civ. 1865), întrucât această regulă a fost, în

principiu, abandonată.

1. În situația în care executarea silită a început sub imperiul legii vechi, iar după intrarea în

vigoare a NCPC, se formulează contestație la executare, ori alte proceduri judiciare în

legătură cu executarea silită, ce lege va fi aplicabilă acestora din urmă?

Controversa privitoare la această chestiune pornește de la formularea aparent eliptică a art. 3

alin. 1 din Legea nr. 76/2012. Referindu-se, în mod distinct, la „procesele” și la “executările

silite” începute după intrarea în vigoare a NCPC, această normă pare a admite interpretarea

potrivit căreia deși executarea silită a început anterior datei de 15.02.2013, o contestație la

executare ori, spre exemplu, o cerere de întoarcere a executării silite, formulată după intrarea

în vigoare a NCPC, ar fi un „proces” nou, supus legii noi.

Această soluție nu poate fi însă primită. Așa cum am arătat, punctul central al noilor reguli de

drept intertemporal în materie procesual-civilă este fixarea regulilor de procedură aplicabile

prin raportare la data începerii procesului. Legiuitorul ar fi putut, prin urmare, dispune că în



măsura în care judecata a început sub imperiul legii vechi, și faza de executare silită este

supusă aceleiași legi, indiferent de data începerii executării.

După cum se știe însă, procesul civil este alcătuit din două faze, judecata (cognitio) și

executarea silită (executio), complementare, dar în același timp autonome. Judecata este o

condiție a executării silite, atunci când creditorul nu are titlu executoriu, dar, atunci când, din

rațiuni diverse, care privesc, în principal, degrevarea instanțelor judecătorești și întărirea

creditului, legea recunoaște calitatea de titluri executorii nu doar hotărârilor judecătorești, ci și

altor hotărâri sau înscrisuri (cf. 632 alin. 2, art. 635, art. 638 alin. 1 pct. 2 și 3 NCPC),

executarea silită constituie, practic, singura fază a procesului civil.

Ca urmare, stabilirea legii aplicabile se va face pentru fiecare fază a procesului civil în parte,

însă, odată stabilită, va guverna respectiva fază, în integralitatea sa. În cazul judecății, va fi

aplicabilă (exclusiv!) legea în vigoare la data înregistrării cererii la instanță (cf. art. 192 alin. 2

NCPC), ori, după caz, la data depunerii cererii la poștă, unități militare sau locuri de deținere

(art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/2012). În cazul executării silite, va fi aplicabilă (exclusiv!)

legea în vigoare la data depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc,

concluzie care se impune, prin raportare la dispozițiile art. 622 alin. 2 NCPC, din care rezultă

că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare. Credem că art. 3 alin. 2

din Legea nr. 76/2012 trebuie aplicat, pentru identitate de rațiune, și cererilor depuse la

executorul judecătoresc, chiar dacă textul se referă doar la ipoteza înregistrării cererii la

instanță[1].

În măsura în care executarea silită a început sub imperiul legii vechi, aceasta va fi aplicabilă

tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, inclusiv - și aceasta este cea mai

importantă precizare – tuturor procedurilor judiciare incidente, ocazionate de respectiva

executare silită, precum contestațiile la executare. Această calificare, de incident apărut în

cursul executării silite, se întemeiază pe dispozițiile exprese ale art. 650 alin. 2 NCPC[2].

Prin intermediul cererilor formulate în faza executării silite, de regula, nu este dedus pentru

prima oară judecății un conflict de drept substanțial, pentru a obține o rezolvare cu privire la



fondul raporturilor juridice dintre părți și, eventual, constituirea unui titlu executoriu.

Dimpotrivă, aceste cereri se formulează cu privire la o executare silită deja începută și au ca

obiect verificarea regularității executării silite sau a actelor de executare, precum și

soluționarea altor situații litigioase în legătură cu executarea silită în curs.

În cazul contestației la executare, de ex., se discută regularitatea executării silite ori a actelor

de executare raportate la legea în vigoare la data pornirii executării silite ori, după caz, la data

săvârșirii actului de executare silită. Ori, care este legea aplicabilă, potrivit art. 3 alin. 1 din

Legea nr. 76/2012? Legea veche sau legea nouă?

Executarea silită este un proces de sine stătător, cu incidente procedurale, căi de atac etc. În

raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, legea veche este incidentă, în ansamblul

său, asupra tuturor actelor de procedură, incidentelor și căilor de atac aferente procedurii de

executare silită.

Nu trebuie confundate dispozițiile generale ale art. 3 alin. 1 cu cele ale art. 3 alin. 2, care se

referă la o chestiune particulară: determinarea legii aplicabile procesului civil în ipoteza

înregistrării (nu comunicării) unei cereri introductive de instanță după 15 februarie 2013.

Or, prin „proces”, în sensul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, se înțelege un proces de fond,

ori cel puțin de sine stătător, iar nu o procedură judiciară în legătură cu executarea silită.

Chiar şi în situaţia în care contestaţia la executare reprezintă un proces de sine stătător,

respectiv în situaţia în care aceasta este formulată de un terţ care invocă un drept real asupra

bunului sau bunurilor urmărite, problema legii aplicabile trebuie rezolvată în mod asemănător.

Deşi în aceste cazuri avem de a face cu o veritabilă judecată în fond, ceea ce trebuie să

primeze în analiza legii aplicabile este natura incidentală a acestei cereri faţă de executarea

silită şi intenţia legiuitorului de a evita aplicarea dispoziţiilor vechiului şi noului cod în una şi

aceeaşi procedură[3].

Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal și a intenției legiuitorului, de a permite

stabilirea certă (am spune chiar, facilă, imediată) a legii aplicabile întregii faze a procesului

civil (în cazul de față, întregii executări silite), cererile formulate în legătură cu o executare

silită în curs constituie incidente procedurale, care păstrează un anumit caracter „accesoriu”



sau numai ,,incidental” față de executarea silită și care trebuie supuse aceleiași legi ca și

executarea silită însăși.

Concluzia de mai sus nu este schimbată cu nimic de împrejurarea că acestor proceduri

speciale din faza executării silite li se aplică în mod corespunzător regulile de procedură

prevăzute pentru judecata în primă instanță. Această soluție impusă de rațiuni de tehnică

legislativă nu justifică soluția considerării unei contestații la executare ca fiind un proces nou,

în sensul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, fără a ține seama că ea intervine în legătură cu o

executare silită, așadar, că este un remediu judiciar specific celei de-a doua faze a procesului

civil.

Mai mult, soluția aplicării legii vechi trebuie generalizată pentru toate cererile formulate în

cadrul și în legătură cu o executare silită, chiar dacă în legătură cu aceste cereri se constituie

un dosar nou după intrarea în vigoare a NCPC. Chiar dacă sistemul informatic ECRIS ar

considera dosarul ca fiind unul formulat potrivit NCPC, prin raportare la criteriul – ușor

verificabil de către un sistem informatic - al datei înregistrării, judecătorul cauzei este,

desigur, singurul în drept și în măsură să determine legea aplicabilă în mod real respectivei

cereri. Cu alte cuvinte, nu trebuie confundate noțiunile de „proces”, respectiv de „executare

silită”, cu aceea de „dosar”.

Nu insistăm asupra cererilor de încuviințare a executării silite, dată fiind recenta contribuție

pertinentă a domnului Bogdan Dumitrache cu privire la această chestiune[4], la care achiesăm

în totalitate. Menționăm că, în ce ne privește, și o cerere de întoarcere a executării silite, fiind

o consecință a desființării titlului executoriu, ori a anulării actelor de executare nelegale, după

ce executarea silită a avut loc, trebuie privită tot ca un incident în legătură cu faxa de

executare.

Mai precizăm că, în ce ne privește, considerăm că dacă legiuitorul ar fi vrut să supună legii

noi procedurile judiciare ivite în legătură cu o executare silită inițiată anterior ar fi prevăzut

expres această soluție, ceea ce însă nu a făcut. Dimpotrivă, prin referirea la executarea silită,

legiuitorul a înțeles să înglobeze în această sintagmă și procedurile judiciare incidente acestei

faze a procesului civil, chiar dacă această chestiune, fiind considerată evidentă, este doar

subînțeleasă.



Opinia contrară ar conduce de altfel la dificultăți practice insurmontabile și ar prezenta riscul

creării unei legi terțe, prin combinarea elementelor prevăzute de legea veche, respectiv de

legea nouă, dând naștere unei practici judiciare neunitare și imprevizibile.

Este adevărat că, teoretic, este posibilă și aplicarea unei lex tertia, dar pentru aceasta este

nevoie de o dispoziție expresă care să arate nu numai obiectul, ci și conținutul acesteia. Or, în

condițiile în care principiul este acela al aplicării unei singure legi, trebuie admis că ea

guvernează în întregime toată faza procesuală respectivă, ca proces execuțional.

În concluzie, pentru toate executările începute anterior intrării intrării în vigoare a noului cod,

legea veche va guverna atât regulile după care se va stabili legalitatea sau nelegalitatea actelor

de executare contestate, cât şi regulile de procedură: competenţa instanţei, calitatea părtilor,

forma cererii de chemare în judecată, înregistrarea acesteia la instanţă (nu se vor aplica

dispoziţiile art. 200 si 201 NCPC), regulile privind suspendarea judecăţii[5] (inclusiv modul

de calcul al cauţiunii), forma hotărârii judecătoreşti şi căile de atac susceptibile de a fi

exercitate.

2. Într-un proces început sub imperiul legii vechi, administrarea probelor va fi supusă

dispozițiilor Noului Cod de procedură civilă?

Această interogație a fost ocazionată de dispozițiile art. 26 NCPC. Potrivit acestui text de

lege:

(1) Legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor

preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a

săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii.

(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

Cu privire la art. 26 alin. 2 NCPC s-a spus că ar constitui o derogare de la regulile instituite de

art. 24 și art. 25 alin. 1 NCPC. Astfel, chiar dacă procesului i se aplică legea în vigoare la data

începerii sale, în măsura în care pe parcurs se modifică procedura de administrare a probelor,

ar fi aplicabilă legea nouă. Mai mult, soluția a fost avansată chiar pentru procesele în curs la

data intrării în vigoare a NCPC, afirmându-se că administrarea probelor s-ar face potrivit

Noului Cod[6].



Pentru a desluși această chestiune, facem în primul rând trimitere la cele expuse mai sus

privind corelația dintre normele generale de drept tranzitoriu cuprinse în NCPC, destinate a

guverna conflicte de legi viitoare, și normele speciale de drept tranzitoriu cuprinse în Legea

nr. 76/2012, care se referă, în mod specific, la conflictele de legi ocazionate de intrarea în

vigoare a Noului Cod.

De vreme ce acestea din urmă sunt norme speciale, urmează a fi singurele aplicabile, atunci

când căutăm răspuns la întrebarea ce lege aplicăm unui proces civil în curs la data intrării în

vigoare a NCPC.

Ca urmare, dispozițiile art. 26 alin. 2 NCPC nu sunt aplicabile. Textul de lege relevant este,

din nou, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia toate procesele începute sub

imperiul legii vechi rămân supuse în întregime legii vechi, așadar inclusiv sub aspectul

administrării probelor, cu privire la care Legea nr. 76/2012 nu instituie nicio derogare, în

sensul aplicării imediate a legii noi.

3. Dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 se aplică și proceselor începute sub imperiul legii

vechi, ori numai proceselor începute după intrarea în vigoare a NCPC?[7]

Dintru început trebuie observat că Titlul al II-lea din Legea nr. 76/2012 conține 2 capitole:

Capitolul I, intitulat “Dispoziții tranzitorii”, respectiv capitolul al II-lea, intitulat „Dispoziții

de punere în aplicare”. Amplasarea normelor juridice într-un capitol sau altul nu este una

întâmplătoare și, ca atare, nu poate fi nesocotită atunci când se pune problema interpretării lor.

Ori, art. 7 nu este o normă tranzitorie și nu reglementează o problemă de drept intertemporal,

ci are ca scop punerea de acord a legislației speciale, edictate sub imperiul vechiului Cod, cu

normele NCPC în materia căilor de atac și a competenței de soluționare a acestora.

Până la data intrării în vigoare a NCPC, numeroase legi speciale prevedeau că hotărârea

primei instanțe este definitivă, ori este supusă (numai) recursului, ori, după caz, conțineau alte

expresii similare. În această ipoteză, recursul ar fi fost de competența instanței ierarhic



superioare (cf. art. 2 pct. 3 și art. 3 pct. 3 C. pr. civ. 1865), iar hotărârea recurată ar fi fost

supusă controlului în fapt și în drept al instanței de recurs, conform art. 3041 C. pr. civ. 1865.

Noul Cod de procedură civilă generalizează apelul, acesta fiind, de regulă, deschis împotriva

hotărârii primei instanțe. Apelul este devolutiv, întrucât provoacă o nouă judecată asupra

fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, fiind posibilă refacerea sau

completarea probatoriului (art. 476 și art. 479 NCPC). Apelul îndreptat împotriva hotărârilor

pronunțate de judecătorii și tribunale în primă instanță se judecă de instanța ierarhic

superioară acestora (art. 95 pct. 2 și art. 96 pct. 2 NCPC).

Recursul, în schimb, are caracterul unei căi extraordinare de atac, limitată la motivele de

casare prevăzute de lege, prin care se pot invoca numai motive de nelegalitate. Cu puține

excepții, care privesc cu precădere situațiile în care instanțele pronunță hotărâri asupra unor

chestiuni de ordin procedural, recursul nu poate fi formulat împotriva hotărârilor primei

instanțe, ci doar împotriva deciziilor pronunțate de instanța de apel[8].

Ca urmare, recursul nu mai are funcția unui substitut al apelului. În această ordine de idei, o

reglementare similară fostului art. 3041 C. pr. civ. 1865 nu se mai regăsește în Noul Cod,

fiind realizată (într-un final) o diferențiere reală între apel și recurs. Pe de altă parte, exercițiul

dreptului la recurs este limitat în mod semnificativ, fiind numeroase categoriile de hotărâri

pronunțate în apel, nesupuse recursului (cf. art. 483 alin. 2 NCPC și art. XVIII alin. 2 din

Legea nr. 2/2013).

Așadar, normele cuprinse în legi legi speciale, care prevedeau că hotărârea primei instanțe

este supusă (numai) recursului, erau incompatibile cu reglementarea căilor de atac de

reformare și a competenței de soluționare a acestora, cuprinsă în Noul Cod. Se impunea

așadar ca toate aceste norme să fie modificate. O modificare punctuală, a fiecărui text în parte,

ar fi prezentat riscul omisiunii unor norme. De aceea, legiuitorul a optat pentru un text de

principiu, al cărui scop este modificarea tuturor normelor din legile speciale, în sensul că pe

viitor, hotărârile pronunțate în procesele la care aceste legi speciale se referă vor fi supuse

numai apelului la instanța ierarhic superioară.



Se păstrează așadar scopul urmărit de legiuitor la data adoptării respectivelor norme, respectiv

scurtarea ciclului procesual, împotriva hotărârilor pronunțate în respectivele materii fiind

deschisă o singură cale de atac de reformare. Cum este și firesc, această cale de atac este însă

apelul, care permite deopotrivă verificarea temeiniciei și/sau a legalității hotărârii primei

instanțe.

Desigur, compatibilizarea legilor speciale cu dispozițiile Noului Cod de procedură civilă este

necesară doar în măsura în care acesta din urmă este aplicabil. Ca urmare, forma modificată a

normelor cuprinse în legi speciale este aplicabilă doar în privința proceselor începute după

intrarea în vigoare a Noului Cod, singurele cărora acesta li se aplică (art. 3 din Legea nr.

76/2012). De vreme ce în privința proceselor începute anterior datei de 15.02.2013, legea

veche rămâne singura aplicabilă, se impune în mod logic și necesar concluzia că în privința

acestor procese, normele cuprinse în legi speciale se aplică în continuare în forma în vigoare

până la data intrării în vigoare a NCPC, dacă Legea nr. 76/2012 nu prevede în mod expres altă

soluție.

Or, este adevărat că art. 7 alin. 1 folosește sintagma „de la data intrării în vigoare a Codului de

procedură civilă”, însă aceasta, doar pentru a marca momentul de la care normele speciale vor

fi modificate, în sensul arătat în cuprinsul art. 7 alin. 1 și 2, iar nu pentru a deroga de la

dispozițiile art. 3 din lege.

Așadar, ratione temporis, dispozițiile art. 7 nu se vor aplica proceselor în curs, ci numai

proceselor pornite potrivit NCPC, i.e. în condițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012.

După cum am arătat deja, art. 7 nu este o normă de drept tranzitoriu și nu rezolvă o problemă

de drept intertemporal, această chestiune fiind lăsată integral pe seama art. 3. Art. 7 constituie

o normă modificatoare (și de coordonare cu dispozițiile legii noi de procedură), al cărei scop

este exclusiv acela de a armoniza legislația specială cu prevederile NCPC. Evident, forma

modificată a legii speciale va fi aplicabilă doar în măsura în care respectivului proces îi sunt

aplicabile prevederile Noului Cod; în caz contrar, rămâne aplicabilă legea veche. Această

soluție este valabilă în privința tuturor modificărilor aduse legilor speciale prin Legea nr.

76/2012[9].

În schimb, dacă art. 7 nu este incident ratione materiæ, se aplică în continuare dispozițiile

speciale privitoare la regimul anumitor căi de atac. Astfel, dacă, spre exemplu, tribunalul a



fost învestit sub imperiul legii vechi cu o contestație formulată potrivit art. 26 din Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 –

22 decembrie 1989, hotărârea pronunțată, chiar după intrarea în vigoare a NCPC, va fi supusă

recursului la curtea de apel, conform art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri

pentru accelerarea soluționării proceselor, iar nu apelului.

________________________________________

[1] În opinia pe care o susținem, dacă creditorul a expediat cererea de executare silită prin scrisoare

recomandată, depusă la oficiul poștal la 13.02.2013, executarea silită va fi guvernată de legea veche,

chiar dacă înregistrarea cererii la executorul judecătoresc și constituirea dosarului de executare au loc

cu începere de la 15.02.2013.

[2] Potrivit art. 650 alin. 2 NCPC, instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a

executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării

silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

[3] S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 264

[4] A se vedea B. Dumitrache, „Cereri de încuviinţare a executării silite depuse la 15 februarie 2013 la

judecătoria… care anume?”, disponibil pe www.juridice.ro .

[5] Inclusiv dispozitiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 trebuie interpretate în acest sens. Ele au în

vedere numai cereri de suspendare initiate in cadrul unor contestatii la executare formulate in legatura

cu executari silite incepute ulterior intrarii in vigoare a NCPC. Pentru celelalte, competenta speciala

conferita presedintelui instantei se mentine.

[6] În acest sens, G. Viorel, L. A. Viorel, „Noul Cod de procedură civilă. Fundamentele. Art. 1–248.

Comentarii și explicații”, Ed. C. H. Beck, București, 2012, pp. 100–101; A.P. Dimitriu, în „Noul Cod de

procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii”, Ed. C. H. Beck, București, 2012, pp. 25–26; de asemenea,

G. Viorel, L.A . Viorel, „În sfârșit…NCPC”, disponibil pe www.juridice.ro , unde se face următoarea

afirmație: „Totuşi, nu putem vorbi despre o veritabilă „resetare” a întregii proceduri civile, cel puţin

pentru faptul că noile dispoziţii procedurale vor fi cercetate permanent prin prisma vechii orânduiri, fie

printr-o analiză comparativă, fie prin coexistenţa ambelor legi de procedură civilă în cazul proceselor

începute sub legea vechea (C. proc. civ.) şi care nu au ajuns încă la etapa administrării probelor până

la data de 15 februarie.”

[7] Această controversă s-a ivit, deocamdată, în dezbaterile colectivelor unor instanțe cu atribuții de

control judiciar, organizate cu privire la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.

http://www.juridice.ro/243590/cereri-de-incuviintare-a-executarii-silite-depuse-la-15-februarie-2013-la-judecatoria-care-anume.html

http://www.juridice.ro/243590/cereri-de-incuviintare-a-executarii-silite-depuse-la-15-februarie-2013-la-judecatoria-care-anume.html

http://www.juridice.ro/

http://www.juridice.ro/243937/in-sfarsit-ncpc.html

http://www.juridice.ro/



[8] În contextul discuției de față nu avem în vedere ipoteza cu caracter de excepție prevăzută de art.

459 alin. 2 NCPC.

[9] De altfel, tot la data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, C. pr. civ. 1865 a fost

abrogat expres (art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012), ceea ce nu exclude aplicarea în continuare a

dispozițiilor sale, în privința proceselor și executărilor silite începute la data când Codul era încă în

vigoare. Mutatis mutandis, același raționament se aplică și în privința normelor modificatoare.


Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a noului Cod de procedură civilă. Acţiunea civilă. Participanţii la procesul civil1. - Prof. univ. Gabriel BOROI

Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1. Introducere

Modificările aduse de noul Cod de procedură civilă nu sunt brutale privind sistemul

procesual civil actual, instituţiile fundamentale păstrându-se, iar în cazul unora aducându-se

doar unele precizări, completări.

O diferenţă aparent de substanţă priveşte introducerea în noul Cod de procedură civilă

a etapei cercetării judecătoreşti în procesul civil (însă doar la judecata în primă instanţă), dar

aceasta echivalează, în fapt, cu etapele actual premergătoare fazei finale a dezbaterilor.

De asemenea, ca noutate, există posibilitatea ca părţile, în baza disponibilităţii

acestora, să solicite eliminarea dezbaterilor în şedinţă publică.

O altă modificare faţă de CPC 1865 priveşte sistemul căilor de atac, în noul Cod de

procedură civilă apelul fiind calea obişnuită de atac, renunţându-se astfel la “hibridul”

prevăzut la art. 304¹ CPC 1865, recursul nefiind de ordine constituţională la noi şi nici

justificat în toate litigiile de pe rolul instanţelor. Prin urmare, conform noului Cod de

procedură civilă, vom avea judecată în primă instanţă, în apel şi, doar în unele cazuri, judecată

în recurs.

S-a discutat şi despre procedura specială a judecăţii în primă instanţă a cererilor cu

valoare redusă, procedură, ca regulă, scrisă, mai rapidă, vizând cereri de până la 10.000 lei,

1 Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta

Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii

prelegerii.

Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de

procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.



menită să uşureze munca judecătorilor. De asemenea, a fost amintită procedura ordonanţei de

plată, a cărei reglementare se inspiră din dreptul Uniunii Europene.

O altă instituţie nouă este cea a contestaţiei la tergiversarea soluţionării procesului.

2. Principiile fundamentale ale procesului civil

Articolul 5 alin. (3) NCPC stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept : „În cazul în

care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora

din urmă nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui

judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele

acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Ierarhia este: un text de lege, uzanţele,

analogia legii şi, ca ultimă alternativă subsidiară, principiile generale ale dreptului, acestea

stând la baza reglementării procesului civil. Referitor la acestea din urmă s-a menţionat că

reglementarea în Titlul preliminar al Noului Cod a principiilor generale după care se

desfăşoară procesul civil este cu atât mai importantă cu cât, în reglementarea anterioară,

tehnica legislativă în privinţa principiilor lăsa de dorit, context în care exista tendinţa de a

extrage principii din câteva texte de lege care, de regulă, reglementau situaţii cu totul

particulare.

Principiile generale ale dreptului sunt enumerate în noul Cod de procedură civilă,

primul dintre acestea fiind dreptul la un proces echitabil (art. 6 NCPC), preluat din Convenţia

europeană a drepturilor omului. Textul vorbeşte însă de necesitatea termenului optim şi

previzibil care înseamnă mai mult decât simplul termen rezonabil. În acest context trebuie

citită şi dispoziţia Noului Cod care obligă judecătorul să fixeze termenul în care urmează a fi

finalizată etapa cercetării procesului (asupra căruia poate reveni), respectiv tocmai pentru a

asigura respectarea principiului termenului optim şi previzibil.

Au fost semnalate toate principiile, insistându-se pe cele relevante din punctul de

vedere al modificărilor ori completărilor aduse.

Articolul 9 NCPC prevede dreptul de dispoziţie al părţilor sau principiul

disponibilităţii părţilor, alineatul al doilea precizând expres că obiectul şi limitele procesului

sunt stabilite cererile şi apărările părţilor, putând exista şi dispoziţii speciale care să deroge de

la regula generală.

A fost semnalat art. 12 NCPC cu menţiunea marginală „Buna-credinţă”, alineatul (1)

fiind preluat din reglementarea CPC 1865 [art. 723 alin. (3)]. El aduce însă un element de



noutate, întrucât până acum se vorbea de exercitarea cu bună-credinţă doar a drepturilor

subiective civile sau a celor procesuale, noul Cod de procedură civilă introducând necesitatea

exercitării cu bună-credinţă şi a obligaţiilor civile, cu posibilitatea plăţii de despăgubiri pe

teren delictual în cazul încălcării acestora.

Articolul 13 prevede dreptul la apărare, alin. (2) teza a II-a constituind element de

noutate prin obligativitatea reprezentării părţilor în recurs, inclusiv în privinţa cererii de

recurs, cu motivarea acesteia („părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate

sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi

formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei

în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este

licenţiată în drept”). Soluţia apare ca firească având în vedere faptul că în recurs se discută

exclusiv aspecte de legalitate, chiar dacă pot fi anticipate eventuale probleme de asigurare a

asistenţei juridice şi în acest context poate ridica o problemă determinarea instanţei

competente să se pronunţe cu privire la această asistenţă obligatorie. Referitor la asistenţa

juridică obligatorie, ar fi fost poate de dorit ca aceasta să fie prevăzută pentru judecata în

primă instanţă, ca moment al procesului în care „se confecţionează” dosarul.

Articolul 14 NCPC – contradictorialitatea nu aduce modificări semnificative.

Alineatul (3) („Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi

apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt

cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile

părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză”) stabileşte obligaţii, dar nu

şi sancţiuni în situaţia prezentată. Eventuala sancţiune va veni în planul soluţiei care urmează

a fi pronunţată.

Articolul 15 – principiul oralităţii dezbaterilor prevede şi excepţiile de la regulă,

prima vizând dispoziţia legii iar cea de a doua referindu-se la posibilitatea derogării de la

regulă la cererea părţilor, judecata efectuându-se doar pe baza actelor depuse la dosar,

eliminându-se astfel etapa dezbaterilor în fond.

Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de

practica judiciară, astfel încât, conform art. 19 NCPC, judecătorul nu poate fi înlocuit pe

durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi

reducerea intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea dosarului, în virtutea atribuţiilor

de acest tip pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând a fi preluate de completul

căruia dosarul i-a fost repartizat aleatoriu.



Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării

împăcării părţilor în sarcina judecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul

judecăţii, iar nu doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor.

Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce

modificări fundamentale, acesta având, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să

prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt

sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, să dispună

administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege,

chiar dacă părţile se împotrivesc. Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a

dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de

substanţă, înainte de această reglementare vorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia

părţilor a introducerii în cauză a unei terţe persoane. Instituţia este în strânsă legătură cu

introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. NCPC2, în cazurile expres prevăzute de lege

şi în procedura necontencioasă unde nu se urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice, întrucât

nu există pârât, prin urmare intervenţia este chiar justificată. Într-una din variantele de lucru

ale Noului Cod de procedură civilă exista prevăzută pentru judecător posibilitatea de

introduce în cauză, din oficiu, o terţă persoană şi în materie contencioasă. Ulterior, redactorii

Codului au revenit asupra acestei soluţii, alin. (2) al art. 77 NCPC3 prevăzând în prezent că,

„atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia

părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu

solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi

soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”. În

acest context, a fost dat exemplul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract, introdusă

de un terţ şi care trebuie introdusă împotriva tuturor părţilor contractante. Au existat în

practică situaţii în care o astfel de acţiune a fost introdusă doar împotriva unei părţi

contractante, de regulă a debitorului reclamantului din acţiunea în anulare. Într-o asemenea

ipoteză, calitatea procesuală pasivă trebuie să revină tuturor părţilor contractante, întrucât

nulitatea absolută produce efecte erga omnes, contractul neputând fi valabil pentru o parte şi

anulat pentru alta. În acest context, dacă acţiunea în anulare este introdusă numai împotriva

uneia din părţile contractului, de exemplu, împotriva vânzătorului, prin mecanismul

2 Art. 79 şi urm., în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în

continuare, NCPC republicat). 3 Art. 78 alin. (2) NCPC republicat.



modificării cererii, posibilă în condiţiile legii, urmează a se solicita introducerea în cauză a

cocontractantului; în caz contrar, judecătorul va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond,

în funcţie de excepţia invocată în cauză, în exemplul dat, excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive. În consecinţă, pe fond hotărârea nu va avea autoritate de lucru judecat. În contextul

acestui exemplu, singurul mecanism la îndemână pentru introducerea cocontractantului în

proces în calitate de pârât este modificarea cererii de chemare în judecată, nu şi intervenţia

accesorie, întrucât intervenientul accesoriu nu devine pârât; mecanismul intervenţiei

principale este, de asemenea, inaplicabil ipotezei în discuţie, întrucât intervenientul trebuie să

pretindă pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

O altă întrebare a vizat concilierea dispoziţiilor art. 199 alin. (3) NCPC4, respectiv

modificarea cererii de chemare în judecată făcută peste termenul de judecată, această

modificare putând interveni doar cu acordul expres al tuturor părţilor, cu cele ale art. 77

NCPC5. Situaţia de fapt vizată este cea în care nu există acordul părţilor pentru modificarea

peste termen a cererii de chemare în judecată, pe de o parte, dar instanţa, pe de altă parte,

pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a terţului. S-a subliniat că, în soluţionarea

acestei probleme trebuie plecat de la intenţia avută în vedere de legiuitor la edictarea

dispoziţiilor art. 199 alin. (3), respectiv a de evita prelungirea nejustificată a judecăţii. Astfel,

ne aflăm la momentul de început al cercetării judecătoreşti, la primul termen de judecată la

care la care părţile sunt legal citate, când părţilor le-au fost comunicate cererea de chemare în

judecată, respectiv întâmpinarea. Faptul că reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în

judecată toţi pârâţii este expresia, la acest moment al procesului, a unei culpe procesuale, cu

toate consecinţele care decurg de aici pentru reclamant, inclusiv cât priveşte cheltuielile

judiciare, şi care culpă nu poate fi remediată prin mecanismul modificării cererii decât în

condiţiile art. 199 NCPC, respectiv condiţionat de acordul expres al tuturor părţilor.

În acelaşi context, a fost pusă în discuţie ipoteza unei cereri de partaj care nu a fost

introdusă împotriva tuturor coindivizarilor. Se poate vorbi, în acest caz excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive sau de cea a lipsei coparticipării pasive? Referitor la problema pusă în

discuţie, s-a arătat că, deşi coparticiparea pasivă apare în acest caz ca fiind obligatorie, potrivit

legii, efectul este identic cu cel din exemplul referitor la acţiunea în anularea contractului.

Ceea ce se urmăreşte, în ambele cazuri, este restabilirea identităţii dintre părţile raportului

juridic, pe de o parte, şi părţile raportului de drept procesual, pe de altă parte; finalmente, 4 Art. 204 alin. (3) NCPC republicat. 5 Art. 78 NCPC republicat.



chiar dacă problema lipsei coparticipării procesuale pasive poate fi validată, efectul se

manifestă tot în lipsa calităţii procesuale pasive.

Alineatele (4) şi (5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici

modificări. Alineatul (4) dispune că „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a

actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz,

judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. Textul se

referă în mod expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi. Alineatul (5) dispune,

prin excepţie, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau – adaugă textul – temeiul

juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit

legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles

să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Întrebarea care se pune în acest context este dacă alin. (5), prin referirea pe care o face şi la

temeiul juridic, şi nu doar la denumirea dată de parte, îl autoriză pe judecător să schimbe unul

din elementele cererii de chemare în judecată, şi anume cauza? Interpretat per a contrario,

alin. (5) permite judecătorului, ca, în lipsa acordului expres al părţilor, să schimbe temeiul

juridic. Ce se înţelege prin temei juridic? S-au dat ca exemplu în acest sens situaţii practice în

care, spre pildă, reclamantul solicită obligarea pârâtului la despăgubiri pe tărâmul răspunderii

civile delictuale, deşi între părţi există un contract încheiat. Poate instanţa acorda

despăgubirile pretinse pe temeiul însă al răspunderii contractuale? Sau poate admite cererea

de despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar pentru o altă formă de răspundere

delictuală decât cea invocată de reclamant? Sau – pentru a aduce în discuţie aspecte

controversate din cazuistica instanţei supreme – poate instanţa pronunţa nulitatea pe un alt

temei decât cel solicitat de reclamant, chiar pus în discuţia părţilor? În această situaţie, s-a

apreciat că, fără a avea pretenţia de a oferi un răspuns tranşant într-un sens sau altul, trebuie

cercetată cauza reală de nulitate; cu alte cuvinte, în funcţie de motivarea în fapt a cererii de

chemare în judecată, dacă fundamentul pretenţiei nu este redat în mod corect sau, eventual,

este redat prin indicarea unui text de lege care ar conduce la o altă cauză de nulitate, instanţa,

făcând aplicarea dispoziţiilor alin. (5), poate decela fundamentul corect, concordant cu

dezvoltarea împrejurărilor de fapt învederate în cererea de chemare în judecată; de altfel, prin

noţiunea de „cauză” trebuie înţelese deopotrivă temeiul de fapt şi cel de drept, şi nu doar cel

juridic. În cele din urmă, soluţia legislativă nu este una nouă; ea corespunde practicii

majoritare a instanţelor sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865.



3. Aplicarea legii de procedură civilă

Privitor la aplicarea în timp a legii procesual civile, a fost semnalat curajul comisiei

de elaborare a Noului Cod care, dând eficienţă principiului previzibilităţii procesului, a optat

pentru soluţia ca procesului, în întregul său, să îi fie aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la

momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Astfel, art. 24 NCPC priveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „dispoziţiile legii noi de

procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în

vigoare” iar conform art. 25 NCPC procesele în curs de judecată şi executările silite începute

sub legea veche rămân supuse legii sub care au început. Articolul 27 NCPC dispune că

„hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care

a început procesul”. Aceasta constituie o modificare majoră faţă de norma tranzitorie înscrisă

în Codul de procedură civilă în 1948 şi care consacra soluţia potrivit căreia calea de atac este

guvernată de legea în vigoare la momentul pronunţării hotărârii.

Din punct de vedere organizatoric, soluţia consacrată de noile norme tranzitorii se va

traduce fie prin constituirea de completuri noi care vor judeca în conformitate cu dispoziţiile

Noului Cod de procedură civilă, fie, în ipoteza completurilor anterior constituite care vor

primi dosare înregistrate după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, în cauzele

care vor fi soluţionate potrivit Codului de procedură civilă de la 1865 şi cauze care se vor

soluţiona conform Noului Cod de procedură civilă. Vor exista suficiente situaţii care vor

impune aplicarea, în continuare, a dispoziţiilor Codului de procedură civilă anterior, şi avem

în vedere aici, în primul rând, ipoteza rejudecării după casarea cu trimitere, caz în care va

trebui avută în vedere legea aplicabilă la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată

în primul ciclu procesual.

În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor

la aplicarea în timp a legii, s-a precizat că, deşi îndeobşte prin proces civil se înţelege atât faza

judecăţii, cât şi faza executării silite, din formularea textelor de lege s-ar putea deduce că

legiuitorul a înţeles să separe cele două faze ale procesului în curs de judecată, astfel încât, în

ceea ce priveşte judecata a reglementat aplicabilitatea legii în vigoare la momentul

înregistrării cererii de chemare în judecată, în timp ce executarea este guvernată de legea în

vigoare la momentul declanşării executării silite, respectiv al înregistrării cererii de

încuviinţare a executării silite. Faptul că legiuitorul utilizează în mod separat cele două

noţiuni, vorbind despre „procese şi executări silite” este un argument suplimentar în sprijinul



acestei interpretări; practic, în acest context, cuvântul „proces” este folosit în sensul de proces

în curs de judecată.

4. Acţiunea civilă

Privitor la instituţia acţiunii civile, a fost semnalată o noţiune aparent nouă din punct

de vedere al denumirii legislative, dar cu care practica este deja familiarizată, şi anume

cererea adiţională care este, conform art. 30 alin. (5) NCPC, cererea prin care o parte

modifică pretenţiile sale anterioare, deci o cerere de modificare a unei cereri anterioare. În

practică se mai întâlneşte frecvent şi o altă categorie de cereri, şi anume cererile precizatoare.

Uneori, aceste cereri sunt veritabile cereri de modificare, fiind supuse regimului cererii de

modificare, alteori sunt o simple cereri care nu modifică cu nimic cadrul procesual. Deşi

cererea precizatoare nu este reglementată ca atare de Noul Cod de procedură civilă, ea se va

regăsi, cu siguranţă, şi în continuare în practica judiciară.

Cât priveşte cererea principală, alin. (3) al art. 30 NCPC dispune că ea este cererea

introductivă de instanţă, de fapt cererea de chemare în judecată. Acelaşi alin. (3) vorbeşte însă

şi de capăt principal de cerere, şi această noţiune ne interesează, sub unele consecinţe

juridice, în mod special.

Calitatea procesuală este reglementată de art. 35 NCPC6 care, în teza a II-a, dispune că

„Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de

fond”. Referitor la acest text, s-a menţionat că intenţia legiuitorului a fost să atenţioneze

asupra unui fenomen întâlnit în practica judiciară, respectiv tendinţa de a utiliza în exces lipsa

de calitate procesuală şi, în acest context, textul menţionat vine să sublinieze necesitatea ca

hotărârea pronunţată să dobândească autoritate de lucru judecat pe fond.

Conform art. 37 NCPC7, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional,

ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori a situaţiilor juridice deduse

judecăţii, posibilitate admisă şi până acum în practica judiciară, pe temeiul unor dispoziţii de

drept material.

Articolul 38 NCPC8 reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a

succesorilor săi. Astfel, alin. (1) teza I prevede că „Dacă în cursul procesului dreptul litigios

6 Art. 36 NCPC republicat 7 Art. 38 NCPC republicat. 8 Art. 39 NCPC republicat.



este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale”,

altfel spus între reclamant şi pârât; prin urmare, în acest caz, nu este avută în vedere ipoteza

transmisiunii succesorale. Teza a II-a a aceluiaşi alineat dispune însă că, „Dacă însă

transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlul particular pentru cauză de moarte

[adică prin legat cu titlu particular], judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu

universal al autorului, după caz”. Ipoteza acestei a doua teze este următoarea: reclamantul

iniţial a lăsat prin testament unui terţ (care nu are şi calitatea de potenţial succesibil universal

sau cu titlu universal) un bun imobil iar în cazul în care acesta a decedat pe parcursul

procesului, litigiul va continua între pârât şi moştenitorii legali sau legatarii universali ori cu

titlu universal ai reclamantului iniţial, după caz.

Alineatul (2) prevede, că „În toate cazurile [deci fie cumpărător, fie legatar cu titlu

particular], succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are

cunoştinţă de existenţa procesului sau poate fi introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În

acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celeilalte părţi,

dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau,

după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz succesorul universal ori cu

titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu

titlul particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a

intervenit sau a fost introdus în cauză” (asemănător intervenţiei forţate). Conform alin. (3),

„Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului [deci părţii iniţiale] sau succesorului universal

ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului

cu titlu particular [evident, dacă succesorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză, caz

în care dobândeşte calitatea de parte] şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu

excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins,

potrivit legii, de către adevăratul titular” (condiţii cumulative). Referitor la condiţiile

cumulative enunţate în finalul alin. (3), s-a precizat că, în contextul Noului Cod civil, au

rămas puţine situaţiile în care simpla bună-credinţă a dobânditorului este suficientă pentru a-l

pune la adăpost de o eventuală evicţiune [de exemplu, art. 17 alin. (4) NCC exclude aplicarea

erorii comune şi invincibile în materie de carte funciară şi în alte materii pentru care legea

reglementează un sistem de publicitate; art. 937 NCC reglementează condiţiile în care buna-

credinţă poate conduce la dobândirea proprietăţii mobiliare].

Referitor la terţul dobânditor cu titlu particular care a aflat de existenţa procesului, s-a

pus problema formei procedurale în care acesta poate interveni în proces, respectiv dacă ar



interes.

trebui să uzeze de mecanismul intervenţiei voluntare principale? Cu privire la această

problemă s-a apreciat că, în acest caz, instanţa nu este ţinută de dispoziţiile legale privitoare la

intervenţia voluntară sau forţată, fiind suficientă o simplă cerere care să permită instanţei să

facă aplicarea dispoziţiilor art. 37 NCPC privitoare la transmiterea calităţii procesuale;

desigur, soluţia diferă dacă este vorba despre o introducere din oficiu a terţului în proces.

Articolul 39 NCPC9 stabileşte sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a

acţiunii civile: cererile făcute fără respectarea condiţiei capacităţii procesuale sunt nule,

respectiv anulabile, după caz, iar în cazul nerespectării celorlalte condiţii de valabilitate a

introducerii cererii, sancţiunea care intervine este respingerea acesteia ori a apărării formulate

ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de

5. Participanţii la procesul civil

Privitor la participanţii la procesul civil se remarcă o modificare conceptuală, referitor

la incidentele procedurale privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală, în

procedura civilă se distingea incompatibilitatea, pe de o parte, şi recuzarea şi abţinerea, pe de

altă parte. Noua reglementare identifică incompatibilitatea cu starea în care se află judecătorul

sau o altă persoană iar abţinerea şi recuzarea reprezintă mijloacele procedurale de valorificare

a incompatibilităţii, similar procedurii penale.

În ceea ce priveşte cazurile de incompatibilitate, o primă categorie priveşte

incompatibilităţi absolute, reglementate de art. 40 NCPC10 (inspirate din cazurile de

incompatibilitate menţionate la art. 24 CPC 1865) – „judecătorul care a pronunţat o încheiere

interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină

în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare” –

elementul de noutate constituindu-l reglementarea, ca incompatibilitate (absolută) a situaţiilor

în care judecătorul a soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea. Chiar şi pe tărâmul

Codului de procedură civilă anterior, în absenţa unui text similar, judecătorul care a soluţionat

contestaţia în anulare şi revizuirea are la dispoziţie mecanismul abţinerii pentru a răspunde

exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia europeană a

9 Art. 40 NCPC republicat. 10 Art. 41 NCPC republicat.



drepturilor omului), sub aspectul dreptului la un tribunal imparţial. Alineatul (2) al art. 40

NCPC adaugă cazurilor de incompatibilitate absolută calităţile de avocat, magistrat-asistent,

asistent judiciar, mediator.

Articolul 41 NCPC11 stabileşte alte cazuri de incompatibilitate, nou fiind punctul 12

„când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”. S-

a precizat că soluţia a vizat acoperirea acelor situaţii din practică în care nu era posibilă

încadrarea în unul din cazurile de recuzare expres prevăzute de art. 27 CPC 1865.

Conform art. 43 NCPC12, cererea de recuzare se poate face înainte de începerea

oricărei dezbateri dar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă motivele au apărut ori au fost

cunoscute ulterior momentului dezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce

aceste motive i-au fost cunoscute [şi nu de îndată ce s-au ivit].

Articolul 4613 alin. (2)-(4) NCPC reglementează condiţiile cererii de recuzare, şi

anume inadmisibilitatea unei cereri prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art.

40 şi 41, precum şi inadmisibilitatea cererii care priveşte alţi judecători decât cei prevăzuţi la

art. 45 şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de

incompatibilitate. Nerespectarea acestor condiţii atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare,

constatată de îndată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu

participarea judecătorului recuzat.

În ceea ce priveşte starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare, art. 48

NCPC14 dispune că, spre deosebire de ipoteza formulării unei cereri de abţinere în dosar,

situaţie în care până la soluţionarea acesteia în cauză nu se mai poate face nici un act de

procedură, ceea ce echivalează cu suspendarea cauzei (soluţie existentă şi în prezent), în cazul

formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, ci continuă în dosar, cu interdicţia

însă de a pronunţa hotărârea până la soluţionarea cererii de recuzare (eventual, poate fi

amânată pronunţarea iar dacă cererea de recuzare a fost admisă se va repune cauza pe rol, se

vor cita părţile etc.).

Articolul 47 NCPC15 păstrează, la alin. (2), prioritatea cererii de abţinere în faţa celei

de recuzare, în cazul existenţei concomitente a acestora. Alineatul (3) dispune, pentru ipoteza

11 Art. 42 NCPC republicat. 12 Art. 44 NCPC republicat 13 Art. 47 NCPC republicat. 14 Art. 49 NCPC republicat. 15 Art. 48 NCPC republicat



admiterii cererii de abţinerii, respingerea, prin aceeaşi încheiere, a cererii de recuzare ca

rămasă fără obiect; existenţa însă, în această ipoteză, şi a unei cereri de recuzare capătă

importanţă cât priveşte regimul căilor de atac.

Articolul 52 NCPC16 aduce o noutate în alin. (1) teza a II-a, după ce se precizează că

încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi odată cu hotărârea

prin care s-a soluţionat cauza, hotărârea definitivă – aceasta fiind, conform noului Cod de

procedură civilă, hotărârea irevocabilă din prezent – poate fi atacată cu recurs, la instanţa

ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, în această

ipoteză, avem un recurs la recurs.

Referitor la materia incompatibilităţii, s-a ridicat problema mijlocului procedural

aplicabil în ipoteza în care niciunul din judecătorii instanţei nu deţine un certificat ORNISS şi

pe rolul instanţei se află o cauză în care au fost depuse înscrisuri care au regimul juridic al

documentelor secret de stat. Deşi în practică, în acest caz, s-a optat pentru soluţia formulării

cererilor de abţinere, s-a apreciat că o atare situaţie nu pune probleme de imparţialitate, ci

evocă mai degrabă ipoteza normativă a instituţiei delegării instanţei, putându-se imagina

situaţia-premisă a imposibilităţii de funcţionare a instanţei, evocată de art. 23 CPC 1865 (art.

142 NCPC17). Soluţia, în acest caz, ar putea fi una de natură administrativă, în care la instanţă

să fie delegaţi judecători cu certificat ORNISS.

6. Părţile

Privitor la părţile din procesul civil, un element de noutate este adus prin intermediul

art. 55 alin. (2)18 [actualul art. 41 alin. (2) CPC 1865], referitor la capacitatea procesuală

activă a asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică (de exemplu,

sucursale, agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe), constituite conform legii. În prezent,

acestea pot sta în judecată doar în calitate de pârâte şi numai dacă au organe proprii de

conducere, pe când, conform noului Cod de procedură civilă, pot avea calitatea de reclamante,

deci pot sta în proces ca parte, singura condiţie incidentă fiind aceea de a fi constituite

conform legii.

16 Art. 53 NCPC republicat 17 Art. 147 NCPC republicat. 18 Art. 56 alin. (2) NCPC republicat.



Referitor la instituirea unui curator special, art. 57 alin. (3) NCPC19 precizează că

„numirea curatorilor speciali se va face de către instanţa care judecă procesul, dintre

avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească”.

Prin urmare, la fiecare dintre instanţele judecătoreşti, baroul va trebui să pună la dispoziţie o

listă de avocaţi spre a fi desemnaţi, la nevoie, curatori.

Articolul 58 NCPC20 – „persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte –

condiţii de existenţă” prin ultima sa teză extinde cazurile de coparticipare activă şi pasivă, şi

la ipotezele în care „drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o

strânsă legătură”. Noua reglementare vine să acopere situaţii apărute în practică în care, de

exemplu, o persoană juridică a încheiat contracte similare cu un număr foarte mare de

persoane fizice, ulterior acestea s-au dovedit a fi debitori rău-platnici iar în cererea de

chemare în judecată creditorul a indicat toate persoanele fizice care aveau calitatea de debitor.

O atare soluţie devine posibilă acum prin prisma dispoziţiilor art. 58 NCPC, nefiind

recunoscută ca şi caz de coparticipare procesuală pe temeiul art. 47 CPC 1865. În privinţa

celorlalte aspecte, regimul coparticipării procesuale rămâne acelaşi.

În ceea ce priveşte alte persoane care pot lua parte la judecată, au fost evocate

dispoziţiile art. 60 NCPC21 care, dincolo de modificările de natură terminologică (consacrarea

noţiunii de intervenţie voluntară, în locul celei de intervenţie în interes propriu, respectiv

intervenţie accesorie, în loc de intervenţie în interesul unei părţi) aduce şi câteva elemente de

noutate. Astfel, în alin. (2), definind intervenţia principală, se precizează că aceasta presupune

ca intervenientul să pretindă „pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un

drept strâns legat de acesta”; se observă că nu mai este necesară o identitate, totală sau

parţială între obiectul cererii de chemare în judecată/al cererii reconvenţionale şi obiectul

intervenţiei principale, ci este suficientă o strânsă legătură juridică între acestea, care să

justifice soluţionarea împreună a cererii principale şi a celei de intervenţie principală.

Prin art. 63 alin. (1) NCPC22 legiuitorul s-a conformat practicii, stabilind ordinea

procedurală firească a comunicării cererii de intervenţie, urmată de admiterea în principiu,

diferit de reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, în care mai întâi intervine

încuviinţarea în principiu şi abia apoi comunicarea. Potrivit alin. (3), încheierea interlocutorie

19 Art. 58 alin. (3) NCPC republicat. 20 Art. 59 NCPC republicat. 21 Art. 61 NCPC republicat. 22 Art. 64 alin. (1) NCPC republicat.



de admitere în principiu poate fi atacată odată cu fondul, în schimb, încheierea de respingere a

cererii de intervenţie (principală sau accesorie) ca inadmisibilă poate fi atacată numai cu apel,

în 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea

lipsă, dacă s-a dat în primă instanţă şi numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară dacă

încheierea s-a pronunţat în apel [alin. (4)]. Referitor la această din urmă dispoziţie, au fost

formulate câteva precizări. O precizare, cu caracter general, a vizat faptul că, în Noul Cod de

procedură civilă, ori de cate ori întâlnim formularea potrivit căreia calea de atac este numai

apelul, în acele materii nu va exista recurs. O altă precizare s-a făcut în legătură cu utilizarea

de către legiuitor a noţiunilor de parte prezentă, parte lipsă, respectiv parte. În acest context,

s-a susţinut că acest text de lege trebuie interpretat mai degrabă prin raportare la scopul

urmărit de legiuitor, şi nu coroborându-l cu dispoziţiile art. 64 NCPC23 care conferă

intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii de

intervenţie. Or, în mod evident, interesul de a ataca încheierea despre care vorbeşte alin. (4) al

art. 63 este al intervenientului, chiar dacă, la momentul exercitării căii de atac, acesta nu a

dobândit calitatea de parte, în sensul art. 64 NCPC. Prin interpretarea textelor de lege, în acest

caz, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor se poate evita soluţia nejustificată a respingerii

căii de atac exercitate de intervenient ca inadmisibilă. Textul alin. (4) precizează, în

continuare, că întâmpinarea nu este obligatorie iar teza finală statuează soluţia firească a

suspendării de drept (suspendare legală obligatorie) a judecării cererii principale până la

soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii

de intervenţie.

În privinţa judecării cererii de intervenţie principală, alin. (2) al art. 65 NCPC24

dispune că disjungerea cererii principale de cea de intervenţie se poate dispune doar în

cazurile în care cea dintâi ar fi întârziată de aceasta din urmă, exceptând situaţia în care

intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. De

asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că nu se va dispune disjungerea dacă judecata

cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală. Soluţia este justă întrucât

intervenientul a avut posibilitatea de a opta pentru introducerea separată a cererii, dar a

preferat intervenţia.

23 Art. 65 NCPC republicat. 24 Art. 66 alin. (2) NCPC republicat.



Articolul 66 alin. (4) NCPC25 adaugă la actuala reglementare prin ultima teză „calea

de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care

a intervenit nu a exercitat calea de atac, (şi ca noutate) a renunţat la calea de atac exercitată

ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond”, soluţie oferită

însă în doctrină şi practică şi pe temeiul Codului de procedură civilă de la 1865.

În privinţa intervenţiei forţate, reglementată de art. 67-70 NCPC26, ca element de

noutate apare etapa admiterii în principiu şi în cazul acestei cereri şi tot ca diferenţă se

vorbeşte de primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, nu de prima zi de

înfăţişare. Întâmpinarea rămâne obligatorie.

25 Art. 67 alin. (4) NCPC republicat. 26 Art. 68-71 NCPC republicat.


Competenţa instanţelor judecătoreşti* - avocat Traian BRICIU

Prelegere susţinută de dl. avocat Traian BRICIU

1. Competenţa materială

În prima parte a expunerii s-a tratat chestiunea competenţei materiale. S-a atras atenţia

asupra modificărilor aduse, prima fiind topografia în NCPC. Astfel, spre deosebire de actualul

Cod de procedură civilă, care începe cu competenţa, în NCPC aceasta este tratată începând cu

art. 921. S-a optat pentru o abordare mai curând didactică, ca într-un curs universitar, în

detrimentul celei practice (practicianul ar începe prin verificarea competenţei).

Prima modificare de concepţie constă în revenirea la sistemul în care tribunalul este

instanţa cu plenitudine de competenţă în primă instanţă. În noua concepţie, judecătoriile ar

urma să soluţioneze în primă instanţă litigiile având o importanţă redusă, curţile de apel

urmând a judeca în principal apeluri, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie domină recursurile

– judecă toate recursurile, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres altfel. Această

logică poate fi criticată ca fiind una care ţine mai curând cont de direcţii generale decât de

particularităţile întâlnite în instanţele române. Direcţia generală principală este reprezentată de

unificarea jurisprudenţei printr-un mecanism flexibil: ducerea recursurilor la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, presupunându-se că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa cea mai

susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. În această manieră, jurisprudenţa va fi reglată

nu prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care rămâne o metodă

excepţională, ci prin casarea hotărârilor ce nu se supun jurisprudenţei unitare a instanţei

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta

Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii

prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului

de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 94 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC

republicat).



supreme (hotărârile instanţei de recurs fiind obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC).

Astfel, spre deosebire de alte sisteme, precum cel francez (nu cunoaşte obligativitatea

dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătorii fondului, după casare),

sistemul casării ar putea să funcţioneze în mod real, generând o jurisprudenţă unitară.

Articolul 932 cu modificările din Legea nr. 76/2012, arată, la pct. 1, că tribunalul

judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe. În ceea

ce priveşte competenţa judecătoriei, aceasta este delimitată în mod excepţional. Se poate

observa ca, în pofida faptului că a pierdut poziţia de instanţă cu plenitudine de competenţă,

judecătoria păstrează competenţa într-un număr mare de litigii. Astfel, judecătoria este

competentă să soluţioneze toate cererile din materia instanţei de tutelă (ocrotirea persoanei

fizice, divorţuri, rudenie, filiaţie). S-a atras atenţia asupra art. 92 lit. f)3, prevedere importantă

deoarece legiuitorul a admis existenţa acţiunilor în evacuare şi, totodată, pentru că ne scuteşte

de la calcularea valorii cererii.

Litera j)4 are potenţial de a genera unele probleme: sunt de competenţa judecătoriei

cererile privind obligaţiile de a face sau a nu face indiferent de izvorul contractual sau

necontractual. Va fi dificil de stabilit ce înseamnă obligaţie de a face sau a nu face

neevaluabilă în bani. Cu siguranţă, dacă este vorba de obligaţii de a face precum ridicarea

unei construcţii, dărâmarea unui zid, trecerea pe un anumit drum, nu sunt probleme, fiind

situaţii prevăzute expres la lit. g)5. Totuşi, în cazul unei obligaţii precum cea de trecere în

contabilitate a unor sume, obligarea de emitere a unor documente contabile, predarea unor

documente etc., se pune problema naturii lor evaluabile sau neevaluabile în bani, iar în cazul

în care sunt obligaţii evaluabile, a modalităţii în care se va realiza evaluarea acestora.

Raţiunea reglementării din NCPC este deocamdată pusă în umbră de Decizia Secţiilor Unite

ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008, evocată sub aspectul motivării, şi nu al

dispozitivului. Este vorba de decizia prin care s-a stabilit că cererile privind anularea,

rezoluţiunea, rezilierea sau declararea nulităţii unor acte juridice sunt evaluabile în bani,

indiferent dacă se cere sau nu repunerea în situaţia anterioară. În motivarea deciziei este

enunţat un principiu care pune semnul egalităţii între patrimonial şi noţiunea de evaluabil.

2 Art. 95 NCPC republicat. 3 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat. 4 Art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC republicat. 5 Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.



Cererile nu sunt decât de două feluri: patrimoniale şi nepatrimoniale. Cererile sunt

nepatrimoniale atunci când vizează drepturi nepatrimoniale, precum viaţa, sănătatea,

libertatea persoanei etc. Toate celelalte cereri sunt patrimoniale şi, conform deciziei Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluabile. Cu alte cuvinte, de esenţa patrimoniului este evaluarea.

Această chestiune pune probleme în materia obligaţiilor de a face sau a nu face. Este oferită

ca exemplu obligaţia de predare a unor documente. Aceasta este o obligaţie patrimonială, de

cele mai multe ori documentele având legătură cu activitatea unor societăţi comerciale, cu

înregistrări în contabilitate. Fiind o obligaţie patrimonială, aceasta poate şi trebuie evaluată

prin prisma impactului economic al predării/nepredării documentelor. Din uşurinţă, marea

majoritate a instanţelor apreciază, în acest caz, că este vorba de obligaţii neevaluabile în bani

deoarece nu produc o satisfacţie materială directă. Acesta este poziţia pe care se va merge în

continuare deoarece aplicarea inclusiv a considerentelor deciziei amintite ar conduce la

întrebări greu de desluşit pe planul noţiunii de «evaluabil/neevaluabil». Personal, cred că

există drepturi cu conţinut patrimonial care nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani în mod

distinct, nefiind cuantificabile per se. Poate ar trebui acceptat că noţiunea de evaluabil nu este

identică cu cea de patrimonial, cel puţin sub aspect procesual.

Litera k) a art. 926 care dă în competenţa judecătoriei cererile de împărţeală judiciară,

indiferent de valoare este susceptibilă a genera probleme. Acest text preia parţial ideea

cuprinsă în art. 2 lit. b) CPC 1865, care are însă o formulare diferită: cererile în materie

succesorală şi cele în materie de împărţeală judiciară – deci este vorba de două categorii.

Pare că legiuitorul a optat pentru soluţia competenţei judecătoriei numai în privinţa cererilor

de împărţeală judiciară (e.g. împărţelile judiciare ce pot rezulta dintr-o coachiziţie). Impactul

acestei opţiuni constă în dificultatea de a stabili competenţa privind o cerere de partaj ca

urmare a unei succesiuni. Astfel, în practică se vor ivi două interpretări: 1. litera k) priveşte

cererile de împărţeală judiciară, cu excepţia celor privind succesiunea, intenţia legiuitorului

fiind ca toate aceste litigii să intre în competenţa tribunalului (desigur, în cazul în care

valoarea obiectului litigiului ar depăşi pragul legal); 2. litera k) priveşte orice cerere de partaj,

indiferent de sursa indiviziunii sau coproprietăţii. Acestea vor fi judecate de judecătorie,

rămânând la tribunal celelalte cereri în materie succesorală care nu presupun împărţeală:

anulări de testamente, petiţii de ereditate, predări de legate, anulări de certificate de

moştenitor, acţiuni în constatarea cotelor de moştenitor. Ar rezulta, astfel, o scindare a

6 Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat.



competenţei materiale în domeniul succesoral: partajul este în competenţa judecătoriei iar

celelalte cereri vor fi soluţionate de tribunal dacă valoarea acestora depăşeşte 200.000 lei [art.

92 lit. l)7]. În favoarea primei interpretări este adus ca argument art. 1038 conform căruia, „în

materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau

datoriilor moştenirii. Se face astfel referire la materia moştenirii în legătură strictă cu

determinarea valorii”. Dând curs acestei prevederi, ar rezulta că acele cereri de partaj care se

referă la o succesiune vor fi de competenţa instanţei la care se va dezbate succesiunea, în

funcţie de valoare. În concluzie, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind

împărţeli judiciare simple, împărţelile judiciare privind succesiunea fiind de competenţa

judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoare.

Împărţelile judiciare privind o moştenire nu presupun doar stabilirea de loturi, ci au

legătură cu probleme mai dificile precum stabilirea regulilor succesorale, stabilirea cotelor, a

masei succesorale etc. Problema care se pune în continuare este determinarea capătului

principal de cerere în ipoteza unei cereri de succesiune în care există, foarte adesea, mai multe

capete de cerere: stabilirea masei, reducţiunea, raportul donaţiilor, o anulare de certificat de

moştenitor/testament, ieşirea din indiviziune. În funcţie de valoare, unele dintre acestea vor fi

de competenţa judecătoriei, altele de competenţa tribunalului. Este astfel necesară

determinarea cererilor principale şi a celor accesorii. În doctrină sunt oferite două soluţii

pentru stabilirea capătului de cerere principal. Prima este cea clasică: cauză-efect. Conform

acestei soluţii, cererea principală este cea care determină soluţia din cererea accesorie. Potrivit

celei de-a doua soluţii, cererea principală este cea care determină scopul acţiunii (e.g. la

întrebarea ,,de ce se cere reducţiunea/ anularea testamentului”, răspunsul ar fi ,,aceste cereri

sunt făcute cu scopul de a ieşi din indiviziune într-un anumit fel”). Astfel, conform acestei

teorii, ieşirea din indiviziune este scopul principal şi, prin urmare, capătul de cerere principal.

În această logică, competenţa ar reveni judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului.

Legiuitorul român a tranşat însă problema în art. 30 alin. (4), unde este oferită definiţia

cererilor accesorii: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de

soluţia dată unui capăt de cerere principal”. Prin urmare, s-a optat pentru soluţia clasică

cauză-efect. Astfel, în cazul unei cereri de reducţiune a liberalităţilor şi de ieşire din

indiviziune, cererea de reducţiune va genera competenţa, fiind capătul de cerere principal

7 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat. 8 Art. 105 NCPC republicat.



deoarece va determina soluţia ieşirii din indiviziune. Problema apare însă numai în cazul

practicienilor care vor îmbrăţişa teza conform căreia art. 92 lit. k) se referă inclusiv la cereri

de împărţeală judiciară în materie succesorală. Cu siguranţă însă, chestiunea este susceptibilă

de a naşte întrebări şi dispute.

2. Criteriile de determinare a competenţei materiale

În ceea ce priveşte criteriile de determinare a competenţei materiale, se observă

menţinerea criteriilor utilizate şi în prezent în Codul de procedură civilă:

– Natura pricinii;

– Valoarea [art. 92 lit. l)9];

– Nivelul organului emitent al actului (în materie de contencios administrativ – art.

9410).

Rămâne o problemă delicată valoarea obiectului cererii, acesta fiind punctul tranşant

al determinării competenţei între judecătorie şi tribunal. Pragul este de 200.000 lei: până la

200.000 inclusiv la judecătorie, peste 200.000 la tribunal. Reducerea pragului a dat naştere

unei îngrijorări, considerându-se că va avea un efect catastrofal pentru Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie. Această susţinere nu este în mare măsură reală, art. 477 alin. (2)11 arătând că

cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv nu sunt susceptibile de

recurs. Prin urmare, aceste litigii nu vor ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind

susceptibile doar de apel, care va fi exercitat la tribunal dacă valoarea este până la 200.000 lei

inclusiv sau la curtea de apel, dacă sunt între 200.000 şi 500.000 lei inclusiv.

În art. 96 şi următoarele12 este tratată problema determinării competenţei după

valoarea obiectului cererii introductive de instanţă. O întreagă secţiune este rezervată unei

chestiuni anterior nereglementate (cu excepţia art. 181 şi art. 112 CPC 1865), existând doar

doctrină şi jurisprudenţă.

9 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat. 10 Art. 96 NCPC republicat. 11 Art. 483 alin. (2) NCPC republicat. 12 Art. 98 şi urm. NCPC republicat.



Reclamantul este acela care stabileşte valoarea. Aceasta poate fi contestată de către

pârât sau chiar de către instanţă, stabilirea competenţei materiale fiind o chestiune de ordine

publică. Conform art. 96 alin. (2) NCPC13, „pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere

accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau

altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă

în cursul judecăţii”. Legiuitorul îmbrăţişează teza conform căreia indiferent de curgerea

anterioară introducerii cererii de chemare în judecată a dobânzilor, penalităţilor, fructelor

etc., acestea nu vor fi luate în calcul la stabilirea valorii.

Articolul 97 alin. (2)14 introduce o soluţie inexistentă în reglementarea din CPC 1865,

a cărei nevoie a fost resimţită în practică: „În cazul în care mai multe capete principale de

cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar

aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în

judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea

pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”. Există, astfel, mai multe

cereri principale, întemeiate pe raporturi juridice distincte, dar care au strânsă legătură, fie

pentru că este vorba de un titlu comun, fie pentru că există o strânsă legătură între cauze. În

cadrul reglementării actuale, diferenţa valorică între diferitele capete de cerere principale

duce, de cele mai multe ori, la disjungere şi la suspendarea unei cauze până la soluţionarea

celeilalte. Legiuitorul a creat astfel un caz nou de prorogare legală de competenţă, în care

cereri de competenţa instanţei mai mici în grad vor fi soluţionate de instanţa mai mare în grad

ca urmare a strânsei legături. Spre exemplu, o persoană care are un titlu de proprietate unic,

pretinde că a dobândit un bun de la autorul lui, preluat de stat în orice formă, şi solicită

anularea unor contracte de vânzare-cumpărate cu părţi diferite. De la persoana în cauză a fost

preluată de stat o singură unitate locativă, dar acesta a fost ulterior divizată în mai multe

apartamente, astfel că persoana în cauză are de anulat mai multe acte, întemeiate pe raporturi

juridice diferite, dar bazate pe un singur titlu. Totodată, valorile sunt diferite, suprafeţele

apartamentelor fiind diferite. În acest tip de situaţii, analiza trebuie să fie comună deoarece

este invocat acelaşi titlu, aceleaşi realităţi care au stat la baza preluării, raporturile juridice ale

dobânditorilor apartamentelor prezintă aceleaşi probleme, având o strânsă legătură: în baza

13 Art. 98 alin. (2) NCPC republicat. 14 Art. 99 alin. (2) NCPC republicat.



aceleiaşi legi, cu acelaşi vânzător, cu eventuale probleme probatorii comune. Judecarea

acestor cauze se va face de instanţa mai înaltă în grad.

O noutate o reprezintă art. 100 NCPC15: „Când prin acţiune se cere plata unei părţi

dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind

exigibilă”. Spre exemplu, creanţa unui reclamant este exigibilă în proporţie de 300.000 lei,

dar nu dispune de resurse suficiente pentru plata taxei de timbru. În virtutea principiului

disponibilităţii, reclamantul solicită doar plata a 200.000 lei. Problema determinării

competenţei poate avea două soluţii: 1. în funcţie de valoarea cerută; 2. în funcţie de valoarea

creanţei, chiar nesolicitată integral. În art. 100 s-a optat pentru a doua soluţie, raţiunea fiind

evitarea generării competenţei după propria voinţă a reclamantului, deci evitarea eludării

dispoziţiilor imperative ale legii în materie de competenţă materială. În planul timbrajului nu

există efecte, taxa calculându-se în funcţie de valoarea solicitată. Tot în legătură cu acest text

s-a pus problema exigibilităţii creanţei, arătându-se că art. 100 se referă la partea pretinsă de

reclamant ca fiind exigibilă, nedorindu-se discutarea fondului în ceea ce priveşte

exigibilitatea.

O altă problemă soluţionată este cea referitoare la contractele cu executare succesivă.

Articolul 99 alin. (3) NCPC16 arată că „în cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte

de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului

închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală”. Aici

practica judiciară a semnalat o problemă, existând mai multe soluţii susţinute cu argumente

solide. Este fixat, astfel, un criteriu legal într-o materie în care nu exista niciun reper

indiscutabil pentru stabilirea valorii obiectului. Aceeaşi regulă se regăseşte şi în art. 101

NCPC în materia cererilor privind prestaţii succesive17 dacă durata existenţei dreptului este

nedeterminată. Spre exemplu, cereri de rentă viageră, renta viageră neavând prin natura sa o

durată determinată. În cazul în care s-ar solicita însă desfiinţarea contractului şi restituirea

bunului, nu se va aplica acest criteriu, ci se va merge pe valoarea bunului [art. 99 alin. (2)18].

15 Art. 102 NCPC republicat. 16 Art. 101 alin. (3) NCPC republicat. 17 Art. 103 NCPC republicat. 18 Art. 101 alin. (2) NCPC republicat.



Conform art. 99 alin. (1) NCPC19, „în cererile privitoare la executarea unui contract

ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea

obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii”. Este vorba

de valoare reală a obiectului, şi nu cea din actul juridic, acesta fiind doar un reper.

Soluţia adusă prin art. 10220 este una favorabilă jurisprudenţei, ducând la uşurarea

sarcinii instanţelor. Conform alin. (1) al acestui articol, „în cererile având ca obiect un drept

de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie

de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”. Problema stabilirii prin alte

mijloace se pune doar în situaţia în care valoarea impozabilă nu este stabilită [art. 102 alin. (2)

şi art. 96].

S-a pus problema instanţei competente material să soluţioneze conflictele de muncă,

deoarece nu există o prevedere expresă, litigiile de muncă fiind amintite în NCPC doar în

materia recursului la art. 47721. În acest caz s-ar aplica dispoziţiile art. 92 pct. 1 lit. l)22 în

cazul cererilor evaluabile în bani, lit. j) în cazul obligaţiilor de face sau a nu face, iar pentru

contestaţii la decizii de sancţionare/concediere şi cereri de anulare clauze/contracte colective

se va aplica art. 93 pct. 1 – în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în

competenţa altor instanţe23. S-a opinat că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului şi că

omisiunea trebuie remediată cât mai rapid pentru că asigurările sociale care se judecă cu

participarea asistenţilor rămân, conform legii speciale, în competenţa tribunalului, şi vor

exista probleme serioase în administrarea şedinţei de judecată, pentru că asistenţii sociali vor

trebui să participe la şedinţe atât la judecătorii, cât şi la tribunale, deci vor fugi de la o instanţă

la alta. S-a răspuns arătându-se că eliminându-se prevederea expresă a competenţei

tribunalului în cazul acestor categorii de litigii s-a dorit aducerea acestora sub incidenţa art.

93 pct. (toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe). În mod cert,

raportul de muncă are conţinut patrimonial, chiar litigiile privind sancţionarea sunt evaluabile

în bani. Astfel, se va lua în considerare valoarea salariului, litigiile de muncă putând fi

soluţionate de judecătorie sau de tribunal, în funcţie de valoare. Trebuie admis, totuşi, că se

19 Art. 101 alin. (1) NCPC republicat. 20 Art. 104 NCPC republicat. 21 Art. 483 NCPC republicat. 22 Art. 94 pct. 1 NPCP republicat. 23 Art. 95 pct. 1 NCPC republicat.



pun probleme de administrare (de exemplu, corpul asistenţilor – unii vor trebui să fie la

judecătorie, alţii la tribunal, specializarea judecătorilor etc.). Se pare că în cele din urmă va

prevala soluţia de păstrare a competenţei tribunalului în privinţa acestei categorii de litigii,

chestiune ce va forma obiectul unei propuneri de modificare fie a legii dialogului social, fie

chiar a legii de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă.

O altă problemă care s-a pus este valoarea obiectului în cazul cererii de pronunţare a

unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic. Astfel, valoarea bunului se va stabili

potrivit: 1. art. 102 NCPC24 – valoare impozabilă; 2. art. 99 alin. (1) NCPC 25– valoarea de

circulaţie şi nu cea din contract sau 3. Legea nr. 146/1997 – valorile notariale? S-a apreciat

că urmează a fi avută în vedere a doua variantă, pentru că este vorba despre executarea unui

contract şi se va lua în considerare valoarea reală a bunului, cu precizarea că valoarea trecută

în contract este o prezumţie care poate fi luată sau nu în considerare de judecător. S-a mai

arătat că art. 102 se aplică doar în privinţa cererilor având ca obiect un drept de proprietate

sau alte drepturi reale asupra unui imobil, şi nu atunci când se solicită executarea unui

antecontract.

În acelaşi context, s-a pus problema stabilirii valorii de circulaţie. În regimul CPC

1865, aceasta ar fi fost stabilită prin recurgerea la prevederile Legii nr. 146/1997 care trimitea

la diverse acte normative şi în baza căreia judecătorul putea pune în discuţia părţilor o

eventuală valoare derizorie sau putea solicita stabilirea unei valori rezonabile, urmând ca, în

caz de refuz, să dispună efectuarea unei expertize. Se apreciază că ar fi logic să se aplice în

cazul perfectării unei vânzări prin pronunţarea unei hotărâri prevederile art. 102 NCPC26

deoarece prin hotărâre se va dobândi un drept de proprietate. Totodată, valoarea impozabilă

este clară, nefiind nevoie ca judecătorul să aprecieze care este valoarea reală/de circulaţie. S-a

răspuns arătându-se că valoarea reală poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, inclusiv

prezumţia că valoarea impozabilă este cea reală. Astfel, în cazul art. 99 NCPC27, valoarea

poate fi cea din act, cea impozabilă sau o alta dacă judecătorului i se pare că niciuna dintre

cele două enunţate nu satisface condiţia realităţii. Se poate recurge la metode externe de

determinare, precum catalogul cu care lucrează notarii publici. Există, prin urmare, un regim 24 Art. 104 NCPC republicat. 25 Art. 101 alin. (1) NCPC republicat. 26 Art. 104 NCPC republicat. 27 Art. 101 NCPC republicat.



diferit de cel al art. 102 care obligă la luarea în calcul a valorii impozabile. Tot în legătură cu

această chestiune trebuie amintite prevederile art. 1261 alin. (2) NCPC28, conform cărora, la

primul termen de judecată, „în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei

sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în

discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”. Este posibil, astfel, ca la

primul termen una dintre părţi să conteste valoarea stabilită de cealaltă parte iar valoarea

impozabilă să nu poate fi stabilită, fiind necesară administrarea de probe. Problema care se

pune este dacă o expertiză poate fi făcută într-un singur termen. Se apreciază că este posibil ca

o expertiză să fie făcută într-un singur termen, legiuitorul lăsând a înţelege, totuşi, că acesta

trebuie să fie ultima metodă de folosit. Judecătorul este, astfel, invitat să recurgă la alte

metode pentru determinarea valorii reale şi doar excepţional la expertiză. Cu toate acestea, nu

există o sancţiune în cazul în care se vor acorda două sau mai multe termene pentru lămuriri

sau probe suplimentare. Eventual, s-ar putea formula de partea interesată o contestaţie privind

tergiversarea procesului.

O altă situaţie adusă în discuţie este aceea în care judecătorul cere anumite acte

părţilor pentru dovedirea valorii, dar partea nu se conformează. Or, în NCPC nu mai există o

prevedere care să permită judecătorului să suspende cauza, similară art. 155 CPC 1865. S-a

precizat că, în acest caz, judecătorul va dispune o expertiză, dar oricum, şi în NCPC există o

prevedere similară art. 155 CPC 1865, în art. 2361.29

O altă chestiune adusă în discuţie priveşte cererile de evacuare, mai exact competenţa

judecătoriei de a soluţiona cereri de evacuare indiferent de valoare. Judecătoria va judeca

cererile de evacuare doar când acestea reprezintă capăt unic de cerere [art. 92 pct. 1 lit. f)30]

sau în cazul procedurii speciale de evacuare. Dacă există cerere de reziliere şi capăt de cerere

de predare a bunului ca urmare a rezilierii, în funcţie de valoarea chiriei anuale, competenţa

va reveni fie judecătoriei, fie tribunalului.

28 Art. 131 alin. (2) NCPC republicat. 29 Art. 131 NCPC republicat. 30 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.



3. Competenţa teritorială

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, în principiu rămân aceleaşi trei cazuri: de

drept comun, alternativă şi exclusivă, cu câteva precizări. În privinţa competenţei de drept

comun, există o modificare: la art. 106 NCPC31 modificat prin LPA (art. 5 CPC 1865) nu se

mai regăseşte situaţia în care pârâtul are domiciliul în străinătate. În fapt, această situaţie este

reglementată în NCPC la art. 105132, în materia competenţei internaţionale a instanţelor

române. Această modificare este una justificată deoarece art. 5 CPC 1865 introducea o normă

de competenţă internaţională alta decât cea din Legea nr. 105/1992.

O mică problemă se poate ridica în legătură cu domiciliul. Este acceptat faptul că prin

domiciliu se înţelege locul unde persoana stă în mod statornic, fiind vorba de domiciliul de

fapt, şi nu de cel indicat în actele de stare civilă. Este un câştig al jurisprudenţei. Aceste

prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 91 NCC care instituie o prezumţie, arătând că

dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. La alin. (2) al

aceluiaşi articol se precizează că, în lipsa acestor menţiuni, instituirea sau schimbarea

domiciliului nu va putea fi opusă altor persoane. Se instituie, practic, o inopozabilitate fată de

terţi a oricărei situaţii de fapt care contravine menţiunilor din cartea de identitate. Această

dispoziţie trebuie să aibă efect şi pe plan procesual. Astfel, persoana care îşi asumă riscul de a

locui în altă parte şi nu ia măsurile de a declara locuinţa statornică pentru a fi menţionată în

registrele de evidenţă a populaţiei, îşi asumă, implicit, riscul ca reclamantul care-l va cita la

locul indicat în registrele de evidenţă să poată invoca inopozabilitatea situaţiei de fapt. Din

acest moment se poate marca o modificare în ceea ce priveşte ideea domiciliului de fapt: în

situaţia în care reclamantul care indică domiciliul pârâtului ca fiind cel prevăzut în registrele

de evidenţă a populaţiei şi nu se face proba că a cunoscut domiciliul de fapt prin alte mijloace

[art. 91 alin. (3) NCC], procesul se va judeca valabil cu citarea pârâtului la adresa indicată de

reclamant. Domiciliul de fapt va fi inopozabil atât reclamantului, cât şi instanţei, aceasta fiind

tot un terţ.

Articolele 107, 108, 109 NCPC33 privind competenţa teritorială corespund legislaţiei

în vigoare şi principiilor cu care operăm în prezent. Articolul 11034 este un corespondent al

31 Art. 108 NCPC republicat. 32 Art. 1065 NCPC republicat. 33 Art. 109, 110, 111 NCPC republicat.



art. 19 CPC 1865, cu precizarea că în alin. (2) se introduce o prevedere importantă: un pârât

poate fi chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el. Este

vorba despre un abuz de drept procesual: un reclamant cheamă în judecată o persoană dar nu

pentru că vrea să se judece realmente, ci pentru a crea un cerc procesual în raport de care să

atragă o anume competenţă. În acest caz, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la

primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Instanţa nu o

poate invoca din oficiu, fiind o competenţă teritorială alternativă.

Problema care se pune în continuare este aceea de a şti dacă, o dată cu invocarea

excepţiei de necompetenţă materială, pârâtul trebuie să invoce şi lipsa calităţii procesuale

pasive a copârâtului respectiv. Se presupune că dacă acesta ar avea calitate procesuală pasivă,

ar fi greu de susţinut că a fost chemat în proces numai pentru a atrage competenţa unei

instanţe. Prin urmare, este vorba despre o persoană care nu are calitate procesuală, dar este

chemată în proces pentru a atrage competenţa, după care se admite lipsa calităţii procesuale

pasive dar instanţa rămâne competentă. Astfel, ar trebui ca în primul rând să fie invocată lipsa

calităţii procesuale pasive şi, totodată, necompetenţa instanţei atrasă prin chemarea unei

persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Articolul 111 NCPC35 reproduce dispoziţiile art. 10 CPC 1865, cu unele mici

modificări. Prima modificare priveşte punctul 1 referitor stabilirea filiaţiei, care nu era

anterior caz de competenţă alternativă. Astfel, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei mai

este competentă instanţa domiciliului reclamantului. Se instituie un regim de favoare pentru

reclamanţi, care sunt cu precădere minori, persoane aflate în situaţii de dificultate. O altă

modificare priveşte punctul 8, conform căruia, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului,

mai este competentă „instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect

executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea

unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect

repararea pagubelor produse consumatorilor”. Este o normă de favoare pentru consumator.

O altă modificare priveşte punctul 9, ce vizează cereri în domeniul răspunderii

delictuale, fiind adăugată ca instanţă competentă cea în a cărei circumscripţie s-a produs

prejudiciul. Deşi este vorba de o preluare a unei reglementări europene, modificarea este una 34 Art. 112 NCPC republicat. 35 Art. 113 NCPC republicat.



problematică deoarece fapta ilicită poate fi comisă prin mass-media, deci prejudiciul se

produce oriunde. Prin urmare, orice instanţă de pe teritoriul ţării ar putea fi competentă. În

schimb, prevederea este în favoarea victimei.

În materie de tutelă şi familie, art. 1111 36 introduce competenţa alternativă. În fapt,

acest text reprezintă trecerea în procedură a unui text introdus prin legea de punere în aplicare

a Noului Cod civil. Conform alin. (1), instanţa de tutelă este cea de la domiciliul/reşedinţa

celui ocrotit. Dar în cazul în care se vizează autorizarea unor acte privind un imobil,

competenţa este una alternativă, fiind competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie

teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat

hotărârea trebuie să comunice de îndată o copie a hotărârii instanţei de tutelă şi de familie în a

cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

În materie de competenţă exclusivă, este consacrat un caz nou: art. 118 NCPC –

cererile împotriva unui consumator37. Astfel, „cererile formulate de profesionist împotriva

unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului”. Aceste

prevederi nu se confundă cu dispoziţiile pct. 8 de la art. 111 NCPC38, care au în vedere cereri

formulate de consumatori. Alegerea acestei soluţii a fost determinată de faptul că alegerea de

competenţă în contractele dintre profesionist şi consumator este considerată în practica

europeană o clauză abuzivă. Legiuitorul român a tranşat astfel problema, consacrând un caz

de competenţă exclusivă. În doctrina recentă s-a arătat, în mod justificat, că acest articol este

aplicabil chiar dacă acţiunea profesionistului nu vizează dispoziţii din legea privind protecţia

consumatorului, ci chestiuni precum plata etc. Este evident sensul dispoziţiei, aceasta fiind

una protecţie a părţii mai slabe. Prin urmare, pe fondul unui raport inegal, dispoziţia creează

o inegalitate acceptabilă.

Articolul 123 NCPC39 introduce un nou tip de competenţă, cea facultativă. Este o

înlăturare a unor cereri ulterioare, de recuzare, de strămutare etc. Sunt vizate două situaţii: 1.

când judecătorul este reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară

activitatea; 2. judecătorul este pârât într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară

36 Art. 114 NCPC republicat. 37 Art. 121 NCPC republicat. 38 Art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC republicat. 39 Art. 127 NCPC republicat.



activitatea. În prima situaţie, judecătorul nu mai poate sesiza instanţa la care îşi desfăşoară

activitatea, fiind obligat să aleagă una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia

oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află

instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. În cea de a doua situaţie, instanţa rămâne

competentă dar se oferă pârâtului posibilitatea de a alege una dintre instanţele de acelaşi grad

aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei

circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

4. Prorogarea de competenţă

În ceea ce priveşte modificările în domeniul prorogării, art. 134 NCPC40 referitor la

conexitate nu mai prevede, în mod expres, condiţia egalităţii în grad a instanţelor. De altfel, a

fost evidenţiat anterior că în situaţia unor cereri principale de competenţa unor instanţe

diferite în grad, dar care sunt în strânsă legătură, instanţa mai înaltă în grad va fi competentă.

Or, dacă se permite părţii să sesizeze de la început instanţa mai înaltă în grad, prin derogare de

la regulile de competenţă materială, nu apare exagerat ca în situaţii similare să poată fi

dispusă şi conexarea. Totuşi, acceptarea în practică a acestei soluţii ar putea să întâmpine o

anumită rezistenţă, deoarece legiuitorul a păstrat regula existentă şi astăzi, conform căreia

,,când una din cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea

instanţă”, regulă din care ne-am obişnuit (corect sau nu) să deducem că atunci când ambele

instanţe sunt competente exclusiv conexarea nu poate opera. Considerăm că acest text,

existent şi în Codul de procedură civilă de la 1865, împiedică conexarea, având drept scop

determinarea instanţei la care se conexează pricinile. Singurul text în Codul de procedură

civilă de la 1865 care împiedică conexarea este cel care impune condiţia egalităţii în grad a

instanţelor şi care nu se mai regăseşte în noua reglementare. Totuşi, pentru a opera conexarea

este necesar ca pricinile să se afle în faţa primei instanţe, condiţie ce decurge implicit din

textul art. 134. Astfel, se menţine regula conform căreia conexarea poate fi dispusă şi din

oficiu, dar se pune o limită de timp: cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea

instanţei ulterior sesizate [art. 134 alin. (2)]. Astăzi nu există o limită de timp expres

prevăzută, limita fiind totuşi rămânerea cauzelor la instanţe de acelaşi grad. Or, dispărând

40 Art. 139 NCPC republicat



această condiţie, era necesară introducerea unei limite pentru a se preveni abuzurile (e.g.

cereri de conexare formulate în faze avansate ale procesului).

Tot în această materie a fost stabilită o regulă care anterior era discutabilă: instanţa

care se va pronunţa asupra excepţiei de conexitate. Astfel, în practică s-a decis că asupra

acestei cereri se pronunţă instanţa ulterior sesizată, în timp ce în doctrină s-a arătat că, din

moment ce legea nu distinge, ambele instanţe sunt competente în privinţa acestei cereri41.

Noul Cod de procedură civilă tranşează această problemă în art. 134 alin. (2)42: instanţa

ulterior sesizată se va pronunţa asupra excepţiei conexităţii.

În materia strămutării, dispare strămutarea pentru rudenie, dubla rudenie fiind un caz

extrem de rar semnalat de practică (art. 135 NCPC43). În cazul în care apar totuşi astfel de

situaţii, poate fi solicitată recuzarea, motivele de incompatibilitate reglementate în noul Cod

de procedură civilă fiind mai extinse (există şi o prevedere privind posibilitatea invocării şi

altor motive decât cele prevăzute expres – art. 41 pct. 1244, respectiv atunci când există alte

elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei).

O altă modificare priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de strămutare.

Astfel, conform art. 137 alin. (1) NCPC45, în cazul bănuielii legitime cererea va fi soluţionată

de curtea de apel, iar doar în cazul în care motivul de strămutare se iveşte în faţa curţii de

apel, va fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceste prevederi au fost criticate,

poate pe bună dreptate, pe motivul că ipotezele de bănuială legitimă într-un oraş în care

funcţionează o judecătorie, un tribunal şi o curte de apel, nu se regăsesc doar în cazul

judecătoriei şi tribunalului, cuprinzând şi curtea de apel. În general, bănuiala legitimă se

fundamentează pe calitatea părţilor, particularităţile ce ţin de persoana sau situaţia acestora

manifestându-se într-o anumită zonă. Or, în multe cazuri, judecarea unei cereri de strămutare

de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era considerată singurul remediu pentru evitarea

influenţelor locale. În aceste circumstanţe, probabil justiţiabilii vor avea un sentiment de

41 A se vedea Gh. Buta, M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul juridic,

Bucureşti, 2007, p. 528. 42 Art. 139 alin. (2) NCPC republicat. 43 Art. 140 NCPC republicat. 44 Art. 42 pct. 13 NCPC republicat. 45 Art. 142 alin. (1) NCPC republicat.



nedreptate. Justiţia poate pierde la capitolul imagine, dar dispoziţia va avea ca efect

degrevarea instanţei supreme de numărul mare de strămutări, aflate pe rolul acesteia.

S-a ridicat problema corelării art. 111 pct. 546 cu art. 11447: art. 111 pct. 5 prevede o

competenţă alternativă în ceea ce priveşte acţiunile de carte funciară; or, acestea privesc, de

cele mai multe ori, drepturi reale. Pe de altă parte, art. 114 prevede o competenţă exclusivă în

ceea ce priveşte drepturi reale imobiliare. S-a precizat că Noul Cod de procedură civilă nu

aduce nicio modificare faţă de Codul de procedură civilă de la 1865. Textul art. 111 pct. 5

NCPC este actualul art. 10 pct. 2 teza a II-a CPC 1865 iar art. 114 NCPC corespunde art. 13

CPC 1865 (cereri privitoare la bunuri imobile), fiind consacrată interpretarea doctrinară şi

jurisprudenţială a acestui articol (cereri privind drepturi reale imobiliare, şi nu orice cereri

privitoare la imobile, de exemplu contracte de închiriere).

O altă problemă ridicată priveşte dispoziţiile art. 106 NCPC48, în concret semnificaţia

sintagmei societate cu sediu necunoscut. Este vorba, în acest context, de societatea străină cu

sediul în străinătate şi cu reprezentanţă în România iar reclamantul nu cunoaşte sediul din

străinătate sau poate fi vorba şi despre o societate română, însă al cărei sediu înscris la

Registrul comerţului nu mai este valabil, nu mai corespunde realităţii? S-a apreciat că a doua

variantă a fost cea avută în vedere la redactarea Noului Cod de procedură civilă.

O altă întrebare a vizat noţiunea de reprezentanţă: este o filială, sucursală, punct de

lucru? Prin urmare, poate fi reţinută competenţa instanţei de la locul filialei, sucursalei,

punctului de lucru? Referitor la această problemă s-a arătat că sintagma acoperă toate

noţiunile menţionate, mai puţin filiala, deoarece acesta, având personalitate juridică, va fi

chiar ea pârâtă. Prin urmare, prin reprezentanţă, în sensul acestui text s-ar înţelege sucursala

şi reprezentanţa stricto sensu (un sediu secundar al societăţii-mamă din străinătate, lipsit de

personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate

efectua numai operaţiuni de reprezentare a acesteia faţă de partenerii săi comerciali din

România). O altă întrebare a vizat cazul în care sediul fiind necunoscut există mai multe

puncte de lucru, în concret posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea la instanţa în

circumscripţia căreia se află oricare dintre aceste puncte de lucru. S-a apreciat că, fiind în

46 Art. 113 pct. 5 NCPC republicat. 47 Art. 117 NCPC republicat. 48 Art. 108 NCPC republicat.


prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul putând introduce acţiunea la

oricare din aceste instanţe.

O altă problemă ridicată în legătură cu aceeaşi chestiune vizează situaţia introducerii

unei cereri de chemare în judecată la instanţa de la sediul pârâtei, necunoscând că acesta nu

mai este valabil şi că nu a fost operată modificarea în Registrul comerţului. În această

situaţie, pârâtul, invocând nevalabilitatea sediului, va trebui să arate, totuşi, care este sediul

valabil, în caz contrar comiţând un abuz de drept. În cazul în care nu există un sediu valabil,

acesta nu ar putea invoca în folosul lui dispoziţiile art. 106 NCPC. Oricum, instanţa nu va

putea invoca necompetenţa deoarece este vorba despre o competenţă de ordine privată.

Problema se rezolvă, de cele mai multe ori, prin invocarea excepţiei de necompetenţă

teritorială, iar nu făcând apel la dispoziţiile art. 106. S-a adăugat că problema poate subzista,

totuşi, în situaţia în care reclamantul face verificări la Registrul Comerţului şi constată că

sediul este expirat. Va putea acesta să introducă cererea de chemare în judecată la instanţa de

la un punct de lucru? Referitor la acest aspect s-a apreciat că, în privinţa competenţei,

problema se rezolvă în funcţie de reacţia pârâtului prin întâmpinare. Cu alte cuvinte, în cazul

lipsei unei reacţii, instanţa rămâne competentă. Problema poate apărea, totuşi, în privinţa

citării. Soluţia este una simplă: pârâtul nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a

invoca nelegalitatea citării; totodată, se poate recurge şi citarea prin publicitate, care în noul

Cod oferă garanţii mai ample celui citat.

O ultimă problemă ridicată a vizat legea de punere în aplicare extrem de stufoasă care

modifică foarte multe legi, fără însă a avea pretenţia că această modificare este una

exhaustivă. În acest context, s-a arătat că, întrucât Comisia de redactare nu îşi putea asuma

parcurgerea tuturor actele normative pentru a stabili conformitatea cu dispoziţiile Noului Cod

de procedură civilă, au fost modificate explicit doar cele mai importante prevederi. Articolul

83 lit. k) din Legea de punere în aplicare prevede că „la data intrării în vigoare a Codului de

procedură civilă se abrogă: (…) k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în

legi speciale”. Aceasta este mijlocul la care a recurs comisia de redactare pentru a evita

aplicarea unor legi speciale care nu au fost abrogate expres, deşi intenţia legiuitorului a fost ca

Noul Cod de procedură civilă să se aplice şi în situaţiile respective. Astfel, legea generală

abrogă prevederi din legea specială, fiind îndeplinită condiţia prevederii exprese a abrogării.

Aceste dispoziţii au relevanţă pe planul competenţei, existând legi care prevăd competenţe

speciale. În această situaţie, astfel de dispoziţii speciale vor fi înlăturate în baza art. 83 lit. k),


http://intranet.inm-lex.ro/exchange/nadia.taran/Inbox/brosura%20materiale.EML/1_multipart_xF8FF_2_Brosura%20NCPC.doc/AppData/Local/Microsoft/Windows/Temporary%20Internet%20Files/Content.IE5/D6KBL50P/document-view.seam%3fdocumentId=mnxwix3emvpxa4tpmnswi5lsmfpwg2lwnfwgc

http://intranet.inm-lex.ro/exchange/nadia.taran/Inbox/brosura%20materiale.EML/1_multipart_xF8FF_2_Brosura%20NCPC.doc/AppData/Local/Microsoft/Windows/Temporary%20Internet%20Files/Content.IE5/D6KBL50P/document-view.seam%3fdocumentId=mnxwix3emvpxa4tpmnswi5lsmfpwg2lwnfwgc



în măsura în care nu există prevederi în NCPC care să care să permită supravieţuirea lor [un

exemplu de normă specială îl constituie dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. a) NCPC49 care

stabilesc competenţa judecătoriei în soluţionarea cererilor date de Codul civil în competenţa

instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod

expres altfel].

49 Art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC republicat.

http://intranet.inm-lex.ro/exchange/nadia.taran/Inbox/brosura%20materiale.EML/1_multipart_xF8FF_2_Brosura%20NCPC.doc/AppData/Local/Microsoft/Windows/Temporary%20Internet%20Files/Content.IE5/D6KBL50P/document-view.seam%3fdocumentId=mnxwix3dnf3gs3a


Nulitatea actelor de procedură* - avocat Gheorghe Florea

Prelegere susţinută de dl. avocat Gheorghe FLOREA

Domnul avocat Gheorghe Florea a prezentat noutăţile, modificările şi completările

aduse în materia nulităţii actelor de procedură, reglementată de noul Cod de procedură civilă

prin articolele 169-174 integrate în capitolul „Citarea şi comunicarea actelor de procedură”,

care, la rândul lui, este inclus în Titlul IV “Actele de procedură”.1

Nulitatea, ca sancţiune procedurală de drept comun, trebuie să fie ultima soluţie la care

apelează judecătorul în cazul în care nu se pot remedia neregularităţile procedurale altfel.

Reglementarea noului Cod de procedură civilă sistematizează noţiunile procedurale

existente, defineşte noţional unde este cazul, clasifică pentru a simplifica şi lasă judecătorul să

aprecieze dacă trebuie să opereze cu aplicarea sancţiunii sau nu.

Nu este legal definită nici în noul Cod noţiunea de „act de procedură”, deci se va apela

la doctrină, jurisprudenţă pentru această noţiune tehnico-juridică. Ca observaţie de ansamblu,

s-a precizat că nu există elemente de noutate deosebită la acest capitol.

Articolul 143 alin. (1²) NCPC2 prezintă soluţia legiuitorului pentru noţiunea de cerere,

act: „în cazul în care prezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor

sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de procedură adresate instanţelor judecătoreşti”.

Din acest text de lege putem trage concluzia că noua reglementare priveşte actul de procedură

ca operaţiune juridică ce constă în manifestarea de voinţă ce ţine de naşterea, dinamizarea sau

stingerea unui raport procesual, dar şi ca instrumentum probationis, respectiv forma scrisă,

indiferent că este făcut în scris sau oral şi consemnat ulterior în scris. Această distincţie între




de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 174-179 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare,

NCPC republicat). 2 Art. 148 alin. (3) NCPC republicat.



actul juridic ca manifestare de voinţă şi ca formalitate cu valoare juridică constatată în scris

este importantă întrucât nulitatea priveşte atât actele de procedură verbale, consemnate în

scris, cât şi actele de procedură scrise, ale părţilor şi ale instanţei deopotrivă.

Controlul actelor de procedură, inclusiv al celor care emană de la auxiliarii instanţei,

cum ar fi, de exemplu, expertizele, se realizează permanent, continuu, în raport de felul

nulităţii, de regimul juridic al nulităţii, în raport de persoanele interesate să invoce nulitatea, în

raport de mijlocul procesual prin care se propune nulitatea.

Articolul 169 NCPC3 defineşte nulitatea actului de procedură ca o sancţiune

procesuală. În realitate, sancţiunea a fost identificată prin efectele ei „sancţiunea care lipseşte

total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de

fond sau de formă”.

Identificarea efectelor actelor de procedură este esenţială.

Lipsirea de efecte a unui act de procedură presupune o operaţiune logică şi necesitatea

de a şti care sunt efectele de care este lipsit actul în cauză, care sunt cerinţele de fond şi de

formă ale actului respectiv – cu distincţiile dintre acestea – şi dacă se dă prioritate condiţiilor

de fond (deci celor prevăzute de lege pentru întocmirea actului de procedură) sau celor de

formă.

Alineatele (2) şi (3) ale art. 169 NCPC4 consacră o clasificare doctrinară pe care

jurisprudenţa a aplicat-o deja, dată de un criteriu nou, şi anume noţiunea de interes public şi

interes privat. Acest criteriu de clasificare între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actelor

de procedură nu se confundă cu noţiunea de ordine publică.

Articolele 170-171 NCPC5 fac distincţia conform unui alt criteriu de clasificare. Legea

analizează expres nulitatea condiţionată, tip de nulitate care derivă dintr-o clasificare cu o

conotaţie tehnică ce implică descifrarea noţiunii de vătămare, cu accepţiunea ei procesuală

pentru a se evita utilizarea acesteia în mod discreţionar. Vătămarea procesuală are caracterul

de a fi una relativă, simplă, pentru că legiuitorul prevede expres că „partea interesată poate

face oricând dovada contrară”.

Alineatul (2) al art. 1706 stabileşte că vătămarea este prezumată în cazul nulităţilor

exprese.

3 Art. 174 NCPC republicat. 4 Art. 174 alin. (2) şi (3) NCPC republicat. 5 Art. 175 şi 176 NCPC republicat. 6 Art. 175 alin. (2) NCPC republicat.



Există cazuri de nulitate necondiţionată pentru neîndeplinirea unor condiţii extrinseci

actului de procedură. Articolul 171 pct. 6 NCPC7 presupune efortul interpretului de a stabili

cazurile şi condiţiile extrinseci, fără a risca să devină discreţionar.

Articolul 172 NCPC8 introduce un instrument tehnic procesual din practică: criteriul

pragmatic cu caracter corector al activităţii de aplicare a sancţiunii nulităţii, şi anume

„îndreptarea neregularităţilor actelor de procedură”. Alineatul al doilea arată ficţiunea la

care apelează legiuitorul „nulitatea nu mai poate fi acoperită [deşi regula este cea de la alin.

(1)], dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori

subzistă o vătămare”. Alineatul acesta surprinde raportarea sancţiunii nulităţii la alte sancţiuni

ce pot interveni şi identifică posibilitatea sau imposibilitatea de regularizare a actului, regula

generală fiind regularizarea actului de procedură.

Articolul 172 alin. (3) NCPC9 potrivit căruia „actul de procedură nu va fi anulat dacă

până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia”

presupune, în realitate, ficţiunea la care recurge legiuitorul pentru a comprima tehnic raportul

dintre cauză şi efect, care nu se produce decât dacă se aplică sau nu sancţiunea. Textul

interzice în mod imperativ aplicarea nulităţii dacă această cauză a dispărut. Trebuie verificate

din nou toate condiţiile ce fac actul juridic valabil.

Articolul 173 NCPC10 ordonează activitatea în timp a participanţilor la procedură cu

privire la termenul în care poate fi invocată nulitatea. Se stabileşte clar că, în ceea ce priveşte

nulitatea absolută, apare un subiect nou care poate să o invoce, şi anume procurorul, cu

circumstanţierea „după caz”, „în orice stare a judecăţii cauzei”, ceea ce implică o îndrituire

legală care trebuie verificată în fiecare situaţie concretă.

Nulitatea relativă trebuie invocată, imperativ, în condiţiile art. 173 alin. (3).

Alineatul (4) al art. 173 NCPC11 consacră în procedură dreptul la tăcere al celui

îndreptăţit să invoce o neregularitate procesuală pentru aplicarea sancţiunii, drept la tăcere

care aparţine părţii interesate şi care face, în realitate, această tăcere să fie cea care, uneori,

poate aduce vătămări, cu excepţia situaţiilor de renunţare expresă.

7 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat. 8 Art. 177 NCPC republicat. 9 Art. 177 alin. (3) NCPC republicat. 10 Art. 178 NCPC republicat. 11 Art. 178 alin. (4) NCPC republicat.



Articolul 173 alin. (5) NCPC12 reia o regulă ce stă la baza judecăţii ce se derulează în

două etape. Etapa cercetării procesului presupune că actele de procedură întocmite sunt dintre

acelea al căror control de regularitate se realizează mult mai eficient, deoarece controlul este

imediat, permanent şi continuu.

Regula legală potrivit căreia „Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja

efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai

invoca” exprimă concepţia că, în realitate, şicana procesuală se tinde a fi reprimată şi printr-o

astfel de reglementare. Textul poate fi interpretat în sensul că are în vedere şi cazul de nulitate

absolută, ţinând cont de alineatul întâi („nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din

proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu

prevede altfel”). Soluţia dată în rezolvarea unui asemenea conflict de norme aparent este cea a

excluderii nulităţii absolute de sub puterea acestei reguli, atât timp cât nulitatea absolută este

definită legal şi reglementarea sa distinctă este făcută pentru că interesul public este cel care

trebuie avut în vedere [art. 169 alin. (2) NCPC13]. Prin urmare, alineatul (5) nu poate fi

interpretat decât în sensul că decăderea operează exclusiv pentru cazurile de nulitate relativă.

Articolul 174 alin. (1) NCPC14 statuează expres că actul de procedură este desfiinţat

odată ce este declarat nul.

Legiuitorul foloseşte distincţia nul sau anulabil corespondentă distincţiei din materia

de drept comun, de drept substanţial, distincţia având în vedere tipul de nulitate absolută sau

relativă.

Desfiinţarea actului de procedură poate fi totală sau parţială, cu efect retroactiv,

procedura trebuind reluată dacă legea o permite (de exemplu, citarea neregulat efectuată) iar

dacă această îndreptare nu mai poate fi făcută, actul de procedură presupune aplicarea

măsurilor procesuale specifice în căile de atac şi reluarea judecăţii la un moment dat.

Alineatul (3) al art. 174 NCPC presupune desfiinţarea actului subsecvent, condiţionat de

existenţa sa independentă de cel principal, nefiind vorba de o noutate în materie.

Procedura conversiunii în materia actelor de procedură este permisă legal, în mod

expres şi este prevăzută de art. 174 alin. (4) NCPC15. Potrivit acestei reguli, ca şi până acum,

conform doctrinei şi practicii, este considerat valabil un act de procedură de alt tip decât cel

12 Art. 178 alin. (5) NCPC republicat. 13 Art. 174 alin. (2) NCPC republicat. 14 Art. 179 alin. (1) NCPC republicat. 15 Art. 179 alin. (4) NCPC republicat.



nul dacă sunt respectate condiţiile legii pentru cel identificat ca fiind valabil, de exemplu

recunoaşterile făcute într-o cerere de chemare în judecată nulă, renunţări la drepturi făcute

inform în faţa instanţei, dar care sunt corecte din punct de vedere substanţial.

S-au ridicat o serie de întrebări.

Prima dintre acestea s-a referit la art. 171 pct. 6 NCPC16 – cerinţe legale extrinseci

actului de procedură, solicitându-se, în acest sens, exemple. S-a arătat că astfel de elemente ar

fi: condiţia timbrajului, procedurile prealabile obligatorii în cazurile cerute de lege. S-a

precizat că acestea pot atrage nulitatea numai în cazul în care legea nu dispune altfel.

O a doua întrebare a ridicat problema cererii de recurs introdusă direct de partea

interesată la instanţă, sancţionată cu nulitatea conform art. 13 alin. (2) NCPC, potrivit căruia

„Părţile au dreptul, în tot cursul procesului de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în

condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât

prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau

mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.”

Aceasta constituie sau nu o condiţie extrinsecă legală? S-a apreciat că este dificil de precizat

dacă această condiţie este una extrinsecă actului de procedură, având în vedere faptul că

legiuitorul a adus un element de noutate în seria condiţiilor introducerii cererii de recurs şi a

cererilor formulate în această cale de atac. Intenţia a fost ca, în realitate, să se introducă o

garanţie legală ca răspuns la o tehnicizare accentuată a procedurii în căile de atac.

O ultimă întrebare a surprins problema îngrădirii nejustificate a dreptului de acces la

instanţe prin prisma art. 13 alin. (2) menţionat mai sus. Consecinţa acestei condiţii va fi

asaltarea instanţelor care pronunţă hotărâri în fond cu cereri de ajutor public judiciar pentru

introducerea cererilor în mod valabil. S-a apreciat că o astfel de interpretare – cea mai la

îndemână –- ignoră şi încurajează avocatura clandestină sau practicată ilegal, deoarece

realitatea demonstrează că supraîncărcarea condicii instanţelor de control judiciar, în cazul

căilor extraordinare de atac, este şi rezultatul unor reglementări care exclud orice

responsabilitate în declararea căilor de atac, cu încurajarea nerespectării stricte a disciplinării

tehnice pe care o impune controlul judiciar extraordinar al hotărârilor judecătoreşti.

16 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.


Procedura în faţa primei instanţe: etapa scrisă. Cercetarea procesului: excepţiile procesuale. Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori1. - Prof. univ. dr. Gabriel Boroi

Prelegere susținută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1. Procedura în faţa primei instanţe

Un prim aspect pus în discuţie referitor la procedura în faţa primei instanţe a vizat

cerinţa referitoare la îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege – chestiune

consacrată însă odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Articolul 188 alin. (1) NCPC2 prevede că „sesizarea instanţei se poate face numai

după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”. Nu

se prevede însă în mod expres calificarea mijlocului procesual în cazul sesizării instanţei fără

îndeplinirea procedurii prealabile. Referitor la acest ultim aspect, s-a apreciat că suntem în

prezenţa unei condiţii speciale de exercitare a acţiunii civile, în cazurile expres preăzute de

lege, astfel încât, neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată în termen (sub sancţiunea

decăderii, prin întâmpinare sau, în acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie, la

primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, deşi situaţii de tipul celei din urmă

pot fi rar imaginate în practică) urmează a îmbrăca forma excepţiei de inadmisibilitate a

sesizării instanţei, şi nu de prematuritate a cererii, aceasta din urmă găsindu-şi aplicarea doar

în situaţia în care dreptul subiectiv civil pretins prin cererea de chemare în judecată nu este

actual.

1 Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta



de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 2 Art. 193 alin. (1) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în

continuare, NCPC republicat).



Alineatul (3) al art. 1883 conţine o dispoziţie specială, aplicabilă în cazul sesizării

instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale. În acest caz, legea prevede că „reclamantul va

depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale

prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de

către instanţă, din oficiu, sau de către pârât”. Se observă că la alin. (3) nu se mai prevede un

termen, context în care se aplică termenul prevăzut la alin. (2); astfel, se poate susţine că alin.

(3) constituie o normă specială în raport cu dispoziţiile alin. (2), cu care, prin urmare, se

completează, în lipsă de dispoziţie derogatorie. Pe de altă parte, neexistând un termen

prevăzut pentru instanţă, aceasta poate să invoce neîndeplinirea procedurii prealabile oricând

în cursul judecăţii în primă instanţă.

2. Cererea de chemare în judecată

Menţiunile care trebuie făcute în cererea de chemare în judecată sunt, în mare parte,

aceleaşi. În plus apare, ca menţiune obligatorie, codul numeric personal sau, după caz, codul

unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală al reclamantului şi, de asemenea, al

pârâtului, în întâmpinare.

Articolul 1944, referitor la înregistrarea şi repartizarea cererii de chemare în

judecată, prevede, la alin. (2), că, „după înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc se

predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată

măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată”. S-a precizat că

dispoziţia legală amintită face trimitere, cât priveşte repartizarea aleatorie, doar la complet, nu

şi la primul termen de judecată, a cărui stabilire urmează să intre în atribuţiile preşedintelui de

complet. Din acest moment, toate măsurile referitoare la cauză vor fi stabilite de completul

desemnat aleatoriu, inclusiv măsuri care – în reglementarea Codului de procedură civilă de la

1865 – erau în competenţa preşedintelui instanţei.

3 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat. 4 Art. 199 NCPC republicat



3. Regularizarea cererii

Conform art. 195 NCPC5, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza (judecătorul

unic, fiind la judecata în primă instanţă), la primirea cererii, verifică dacă aceasta îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege. În măsura în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de lege, va înştiinţa în scris pe reclamant asupra necesităţii regularizării cererii în

termen de 10 zile de la primirea comunicării. Referitor la termenul de 10 zile au fost aduse în

discuţie dispoziţiile art. 160 NCPC6 privind data îndeplinirii procedurii, context în care s-a

subliniat că stabilirea cu exactitate a termenului de 10 zile prevăzut de art. 195 este greu de

făcut, depinzând de momentul la care actul va ajunge la reclamant.

Modificarea cea mai importantă vizează însă sancţiunea nerespectării termenului de 10

zile. Astfel, dacă în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1985, sancţiunea

suspendării judecăţii nu era foarte utilă (abstracţie făcând de faptul că se prevedea

suspendarea în condiţiile în care judecata nu este încă în curs, deşi există, fireşte, textul de

lege care dispune că procesul debutează odată cu înregistrarea cererii de chemare în judecată),

în noua reglementare, sancţiunea anulării cererii este mult mai energică.

Anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere dată în camera de

consiliu [art. 195 alin. (3) NCPC7]. Deşi regula este citarea părţilor, s-a subliniat că, în acest

caz, este evident că încheierea va fi pronunţată fără citarea părţilor întrucât ne aflăm

procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin ipoteză, de existenţa cererii iar un

argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. (6) care se referă în mod expres la citarea

reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin. (3)

nu este nevoie de citare.

Calea de atac împotriva încheierii de anulare este cererea de reexaminare care poate fi

formulată în termen 15 zile de la data comunicării încheierii. Soluţionarea cererii de

reexaminare se face de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin

încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Acest alt complet

poate reveni asupra măsurii dacă a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost

înlăturate în termenul acordat [alin. (6)], caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial

învestit.

5 Art. 200 NCPC republicat. 6 Art. 165 NCPC republicat. 7 Art. 200 alin. (3) NCPC republicat.



Potrivit art. 196 NCPC8, odată îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea

de chemare în judecată, judecătorul dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât,

cu menţiunea că întâmpinarea urmează a fi depusă în termen de 25 de zile de la comunicare

(spre deosebire de actuala reglementare, conform căreia întâmpinarea se depune cel mai târziu

cu 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată).

Alineatul (2) al art. 196 operează o modificare bine-venită instituind obligativitatea

comunicării de îndată [conţinutul sintagmei “de îndată” urmează a fi apreciat de la caz la caz]

către reclamant a întâmpinarii, respectându-se astfel principiul egalităţii de arme. Se înlătură,

astfel, un neajuns existent în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, din care

nu rezulta că întâmpinarea se comunică, lucru altminteri greu de realizat din perspectiva

termenului de 5 zile până la care, cel mai târziu, putea fi depusă întâmpinarea.

În termen de 10 zile de la comunicare, reclamantul are obligaţia, conform art. 196 alin.

(2) NCPC9, de a depune răspuns la întâmpinare – instituţie nouă – urmând ca pârâtul să ia

cunoştinţă de acesta de la dosarul cauzei. Răspunsul la întâmpinare nu va conţine pretenţii

noi, ci apărări, de fond sau de procedură, la apărările făcute de către pârât în întâmpinare.

Primul termen de judecată, potrivit art. 196 alin. (3)10, va fi stabilit de către judecător,

prin rezoluţie, în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare şi nu va

putea depăşi 60 de zile de la data rezoluţiei. Odată cu stabilirea primului termen, judecătorul

dispune citarea părţilor. Referitor la termenul de 60 de zile s-a apreciat că urmează a fi

calificat ca termen relativ, ceea ce înseamnă că nerespectarea lui nu va atrage sancţiuni cât

priveşte valabilitatea actului de procedură.

Alineatele (5) şi (6) ale art. 196 stabilesc posibilitatea reducerii, respectiv creşterii

termenului în anumite împrejurări.

4. Măsuri pentru pregătirea judecăţii

Referitor la dispoziţiile art. 198 NCPC11 s-a subliniat că trebuie reţinută distincţia între

măsurile care pot fi luate de judecător prin rezoluţie, în condiţiile alin. (1) [citarea pârâtului la

interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor şi alte măsuri necesare pentru

8 Art. 201 NCPC republicat. 9 Art. 201 alin. (2) NCPC republicat. 10 Art. 201 alin. (3) NCPC republicat. 11 Art. 203 NCPC republicat.



desfăşurarea procesului], respectiv prin încheiere executorie, conform alin. (2) – măsuri

asigurătorii şi măsuri pentru asigurarea probelor.

Potrivit art. 199 NCPC12, până la primul termen de judecată la care este legal citat,

reclamantul poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată şi, de asemenea, poate

propune noi dovezi. Referitor la această din urmă noţiune – noi dovezi – s-a arătat că este

utilizată şi în Codul de procedură civilă de la 1865. Sintagma nu se referă însă la dovezile pe

care, din vari motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată, ci este

vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmpinare, art. 248 NCPC13 dispunând

că probele, sub sancţiunea decăderii, se propun de către reclamant, prin cererea de chemare în

judecată şi de către pârât, prin întâmpinare. În acest context, s-a subliniat că dezideratul

disciplinării părţilor poate fi atins şi prin aplicarea energică a sancţiunilor, în practică existând

uneori tendinţa de a trece mai uşor mai ales peste sancţiunea decăderii (de exemplu, practica

acordării de termen pentru propunerea probelor).

Referitor la sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a propune noi dovezi, s-

a pus întrebarea dacă aceasta trebuie invocată de pârât sau poate fi invocată din oficiu de către

instanţă. În prezent soluţia adoptată este că dispoziţiile în discuţie sunt de ordine privată iar

dacă pârâtul nu se opune, instanţa ia act de modificarea cererii. Soluţia trebuie însă nuanţată,

ţinând cont de dispoziţiile alin. (3) al art. 19914 care face vorbire despre acordul expres al

tuturor părţilor din proces. Or, neinvocarea decăderii de către pârât nu permite instanţei să ia

act de modificarea cererii, în acest caz nefiind vorba de un acord expres, ci, cel mult, de un

acord tacit. Dacă pârâtul nu este prezent, instanţa comunică acestuia intenţia reclamantului de

modificare a cererii şi prorogă discutarea acestui aspect până la comunicarea răspunsului

pârâtului. În lipsa oricărui răspuns, condiţia acordului expres nu este întrunită şi judecata va

continua în cadrul stabilit prin cererea iniţială.

În legătură cu procedura regularizării cererii de chemare în judecată, s-a pus

problema dacă aceasta se poate aplica prin analogie şi cererilor reconvenţionale care nu

îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, dându-se exemplul cerinţelor referitoare la timbraj.

Referitor la această problemă au fost formulate două puncte de vedere.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că nu este recomandabilă aplicarea

dispoziţiilor referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată, în primul rând pentru




că formularea cererii reconvenţionale este opţiunea pârâtului iar în al doilea rând, astfel s-ar

ajunge la dilatarea duratei de soluţionarea a cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, în

măsura în care caracterul inform este atras de nerespectarea cerinţelor privind timbrajul,

remediul îl constituie aplicarea dispoziţiilor speciale, respectiv punerea în vedere

reclamantului să timbreze cererea la termen, cu sancţiunea anulării cererii în caz de

neîndeplinire a obligaţiei. Un alt argument de text îl constituie faptul că în art. 204 NCPC15 nu

există nicio trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din art. 195 NCPC16.

Într-o opinie exprimată în acelaşi sens s-a mai arătat că aplicarea prin analogie ar constitui o

adăugare la lege câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate şi nu poate fi pus

semnul egalităţii între cele două cereri, cererea reconvenţională fiind, finalmente, determinată

de atitudinea reclamantului.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile referitoare la regularizarea cererii pot fi

aplicate şi cererii reconvenţionale, pentru următoarele argumente: cererea reconvenţională

este o veritabilă cerere de chemare în judecată şi învesteşte instanţa similar unei cereri de

chemare în judecată, prin urmare, în mod simetric ar trebui să i se recunoască acelaşi regim

juridic. Soluţia disjungerii de cererea principală a reconvenţionalei informe, până la

regularizarea ei, nu are susţinere în textele Codului, ipotezele avute în vedere la disjungere

fiind altele. Mai mult, aplicarea prin analogie a dispoziţiilor care privesc regularizarea cererii

de chemare în judecată şi cererii reconvenţionale îşi găsesc fundament în dispoziţiile art. 5

alin. (3) NCPC, text introdus prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură

civilă. În susţinerea aceleiaşi opinii s-a susţinut că trebuie avute în vedere, în primul rând,

interesele părţilor pentru soluţionarea litigiului şi, din acest punct de vedere, ar trebui să se

acorde şi cererii reconvenţionale informe posibilitatea regularizării.

În finalul dezbaterii pe acest aspect s-a convenit că poate fi adoptată soluţia aplicării

procedurii de regularizare şi cererii reconvenţionale, argumentul de text în acest sens

constituindu-l dispoziţiile art. 196 NCPC, la care art. 204 alin. (5) face trimitere. Astfel,

potrivit alin. (1) al art. 19617, comunicarea cererii reconvenţionale către reclamant va fi

dispusă de judecător, prin rezoluţie, de îndată ce constată îndeplinite condiţiile prevăzute de

lege pentru aceasta, ceea ce presupune că a fost verificată îndeplinirea cerinţelor de formă.




Dacă cererea reconvenţională este informă, se va declanşa procedura de regularizare, potrivit

dispoziţiilor cuprinse în art. 195 NCPC18.

Articolul 20319 NCPC operează o serie de modificări în ce priveşte întâmpinarea. O

primă modificare este dată de dispoziţiile alin. (2) care prevăd în mod expres sancţiunea

decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor

de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel, pentru nedepunerea la timp a întâmpinării.

În ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca, s-a arătat că, spre deosebire de

materia actului juridic, în care, în măsura în care natura interesului ocrotit nu poate fi stabilită,

se prezumă că interesul protejat este unul privat, în ipoteza nedepunerii întâmpinării este în

joc nu doar interesul privat al reclamantului, ci mai degrabă buna desfăşurare a procesului.

Prin urmare, atât reclamantul, cât şi instanţa, din oficiu, pot invoca decăderea.

Totodată, în noua reglementare nu se mai menţin prevederile art. 118 alin. (3) CPC

1865, referitoare la situaţia în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat. Aceasta

înseamnă că pârâtul nu mai are dreptul ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt

legal citate (prima zi de înfăţişare, conform CPC 1865) să depună întâmpinarea şi, cu atât mai

mult, nu va mai putea beneficia de un termen suplimentar pentru pregătirea apărării şi

depunerea întâmpinării. Aceasta nu înseamnă însă că la primul termen de judecată nu are

dreptul de a formula apărări, decăderea din dreptul de a depune întâmpinare nefiind

echivalentă cu decăderea din însuşi dreptul de a se apăra.

5. Cererea reconvenţională

O primă modificare semnalată cu privire la cererea reconvenţională priveşte condiţiile

de admisibilitate. Astfel, într-o formă iniţială a textului art. 204 alin. (1) NCPC20 s-a dorit

limitarea sferei de aplicare a cererii reconvenţionale doar la situaţiile în care pârâtul avea

pretenţii faţă de reclamant derivând din acelaşi raport juridic (similar arbitrajului sau materiei

comerciale). Întrucât o atare soluţie legislativă ar fi condus la aplicarea extrem de rar în

practică a cererii reconvenţionale în materie civilă lato sensu, legiuitorul a simţit nevoia să

adauge sintagma „pretenţii strâns legate de aceasta [cererea reclamantului]”, urmând ca

legătura să fie apreciată de la caz la caz.

18 Art. 200 NCPC republicat. 19 Art. 208 alin. (2) NCPC republicat. 20 Art. 209 alin. (1) NCPC republicat.



ăzute în citaţii.

Potrivit art. 204 alin. (4) NCPC21, cererea reconvenţională se depune odată cu

întâmpinarea (cu excepţia situaţiilor în care întâmpinarea nu este obligatorie, caz în care se va

depune la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate), sub sancţiunea decăderii

din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe cale incidentală. Intervine, astfel, o modificare

importantă faţă de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, potrivit căreia

nedepunerea la timp a cererii reconvenţionale atrage ca sancţiune judecarea separată a

acesteia (art. 135 CPC 1865), deşi, au existat sub imperiul acestei reglementări şi soluţii în

practică în care, în mod greşit, s-a constatat decăderea. Cu toate acestea, pârâtul păstrează

dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei cereri principale, care însă va declanşa un

proces distinct.

Potrivit alin. (2) teza a II-a al art. 205 NCPC22, „Dacă numai cererea principală este

în stare de a fi judecată [nu însă şi atunci când reconvenţionala este în stare de a fi judecată,

iar cererea principală nu] instanţa poate dispune judecarea separată a cererii

reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazuri anume prevăzute

de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a

procesului”. În această situaţie, rămâne competentă aceeaşi instanţă, urmare a faptului că

efectele prorogării de competenţă se menţin şi după disjungere.

6. Dispoziţii generale cu privire la judecată

Ca element de noutate în această materie, art. 210 alin. (1) teza a II-a NCPC23

prevede, cu titlu de recomandare, că lista de şedinţă va cuprinde şi intervalele orare

orientative fixate pentru strigarea cauzelor, ţinând cont de orele fixate şi prev

Articolul 211 prevede, la alin. (4)24, printre atribuţiile preşedintelui de complet,

posibilitatea de a limita în timp intervenţia fiecărei părţi. Această dispoziţie are corespondent

în art. 128 alin. (3) CPC 1865, prevăzând, în plus, că, înainte de a da cuvântul părţii,

preşedintele trebuie să îi pună în vedere timpul pe care îl va avea la dispoziţie. Se mai impune

precizarea că dispoziţia în cauză vizează o mai bună organizare şi desfăşurare a şedinţelor de

judecată, în scopul respectării intervalelor orare dinainte stabilite pentru fiecare cauză.

21 Art. 209 NCPC republicat. 22 Art. 210 alin. (2) NCPC republicat. 23 Art. 215 NCPC republicat. 24 Art. 216 alin. (4) NCPC republicat.



Referitor la acest aspect, s-a ridicat problema indicării în lista de şedinţă a orei la care

este programat un anumit litigiu. S-a apreciat că ora poate fi indicată în lista de şedinţă, în

condiţiile în care dispoziţiile 152 alin. (1) lit d) NCPC25 impun indicarea orei în citaţie iar

lista de şedinţă se redactează ulterior întocmirii citaţiilor.

În contextul unor dezbateri mai ample privitoare la planificarea pe intervale orare a

şedinţelor, spaţii disponibile etc., s-a ridicat problema sancţiunii care intervine în ipoteza în

care judecata trebuia să se desfăşoare în camera de consiliu şi ea s-a desfăşurat în şedinţă

publică. S-a arătat că, în acest caz, nu este de dorit aplicarea sancţiunii nulităţii (sens în care a

existat o soluţie în practică, în care s-a admis recursul pentru acest motiv şi s-a casat

hotărârea). Regula în materie o reprezintă publicitatea iar desfăşurarea şedinţei în camera de

consiliu este reglementată în avantajul părţilor, singurele în măsură să formuleze obiecţiuni

dacă judecata s-a desfăşurat în şedinţă publică. Pe de altă parte, textele trebuie interpretate în

spiritul lor iar aplicarea sancţiunii este condiţionată de existenţa unei vătămări. Desigur,

soluţia nu este valabilă în situaţia inversă, în care, deşi pricina trebuia judecată în şedinţă

publică, aceasta s-a judecat în camera de consiliu.

Dispoziţiile referitoare la amânarea judecăţii prin învoiala părţilor se menţin

neschimbate, fiind preluate în noua reglementare la art. 216 NCPC26. Potrivit acestui text,

amânarea judecăţii în baza înţelegerii părţilor se poate face o singură dată în cursul

procesului. Se menţine aceeaşi sancţiune pentru cazul în care, după suspendare, părţile nu

stăruiesc în judecată, şi anume suspendarea cauzei şi repunerea ei pe rol doar după achitarea

taxelor de timbru, conform legii.

Trebuie precizat că limitarea prevăzută la art. 216 nu se aplică şi situaţiei în care

partea interesată cere amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 217 NCPC27), aceasta

putând fi dispusă ori de câte ori sunt întrunite condiţiile cerute de lege – lipsa de apărare să fie

temeinic motivată şi neimputabilă părţii sau reprezentantului acesteia.

Nu în ultimul rând, o intervenţie binevenită a legiuitorului se regăseşte în textul art.

230 NCPC28, care, în teza a II-a face referire la noţiunea de încheiere interlocutorie, aşa cum

este admisă şi astăzi în practică – „Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se

25 Art. 157 alin. (1) lit. d) NCPC republicat. 26 Art. 221 NCPC republicat. 27 Art. 222 NCPC republicat. 28 Art. 235 NCPC republicat.



hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale

ori alte chestiuni litigioase”.

7. Cercetarea procesului

În această materie, seria noutăţilor este deschisă prin prevederile art. 23329. Astfel,

alin. (1) prevede pentru judecător obligaţia ca, la primul termen de judecată, după ascultarea

părţilor, să estimeze durata necesară pentru cercetarea procesului, durată ce va fi

consemnată în încheierea de şedinţă. Alineatul (2) statuează că, pentru motive temeinice,

judecătorul va putea să revină asupra duratei estimate iniţial.

Potrivit dispoziţiilor art. 237 NCPC30, în cazul în care, „în cursul cercetării

procesului, reclamantul renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul

pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri ori excepţii care pun capăt în

întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu

sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre”. Cu privire la

acest text de lege, s-a făcut precizarea că renunţarea la un capăt de cerere se poate face şi în

cursul procedurii de regularizare, noţiunea ”în cursul cercetării procesului” putând fi

interpretată într-un sens mai extins, şi anume ca debutând în momentul imediat următor

înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, de exemplu, pentru ipoteza în care

reclamantul doreşte să renunţe la un capăt de cerere şi instanţa îi pune în vedere să îl timbreze,

nu s-ar impune soluţia anulării întregii cereri în cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia de

timbrare, ci se poate lua act de renunţarea la un căpat de cerere în cadrul procedurii de

regularizare.

Potrivit art. 238 NPCP31, cercetarea procesului se încheie imediat ce judecătorul se

consideră lămurit, dând o încheiere în acest sens prin care fixează termen pentru dezbaterea

fondului în şedinţă publică. De la regula conform căreia această procedură are loc în şedinţă

publică, alin. (3) al art. 238 prevede pentru părţi posibilitatea de a conveni ca dezbaterile să

aibă loc în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen. Este necesar ca acordul

părţilor să fie expres, neputând fi dedus din împrejurarea că una din ele nu este prezentă.

29 Art. 238 NCPC republicat. 30 Art. 243 NCPC republicat. 31 Art. 244 NCPC republicat.



Conform alin. (2), „pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să

redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de

termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula

concluzii orale”. În aplicarea acestui text, părţile vor trebui să îşi dea concursul întrucât textul

nu instituie o sancţiune specifică pentru situaţia în care părţile nu depun note.

Cu privire la invocarea unei eventuale neconcordanţe între dispoziţiile art. 238 alin.

(3) NCPC şi art. 127 din legea fundamentală, privitor la caracterul public al dezbaterilor, s-a

apreciat că nu se pune problema admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate întrucât

Constituţia se referă doar la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, care trebuie să aibă loc în

şedinţă publică. Nu trebuie omis nici faptul că în procesul civil primează interesele private ale

părţilor.

8. Excepţii procesuale

În această materie, legiuitorul noului Cod de procedură civilă face mai curând o serie

de precizări, neputându-se vorbi de modificări substanţiale.

Dată fiind structurarea procesului civil în etape, se pot face câteva observaţii în ce

priveşte soluţionarea excepţiilor procesuale.

Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) NCPC32, care preia, în mare parte, prevederile art. 137

NCPC 1865, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi

asupra celor de fond care fac inutilă administrarea de probe (element de noutate) sau, după

caz, cercetarea în fond a cauzei. În continuare, alin. (4) prevede că excepţiile vor putea fi unite

fie cu administrarea probelor, fie cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este

necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului

sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. S-a precizat însă, că unirea excepţiilor ar fi mai

degrabă posibilă cu administrarea probelor pentru că după administrarea probelor comune

fondului şi soluţionării excepţiilor ne aflăm, prin ipoteză, încă în camera de consiliu, caz în

care urmează a se da cuvântul pe excepţie, şi nu a se fixa imediat termen în şedinţă publică

pentru dezbaterea fondului.

32 Art. 248 alin. (1) NCPC republicat.



În ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor, alin. (2) al art. 242 NCPC33 lasă

instanţei libertate deplină, stabilind însă un criteriu în acest sens, şi anume efectele pe care

acestea le produc. Referitor la acest aspect, s-a precizat că soluţionarea unei excepţii înaintea

alteia nu înseamnă în mod automat cauză de nulitate; trebuie evitat formalismul excesiv.

Evident, dacă una dintre excepţii este dirimantă, nu se va trece la soluţionarea celorlalte, cu

atât mai mult cu cât, în urma casării se vor pune în discuţia părţilor şi motivele care au rămas

nesoluţionate în primul ciclu procesual. S-a apreciat, totuşi, că primează chestiunile legate de

citare, soluţionarea cu prioritate a excepţiei referitoare la citare fiind de natură să asigure

discutarea în contradictoriu a tot ceea ce urmează. Finalmente, sub rezerva verificării

îndeplinirii condiţiilor de regularitate prevăzute de lege, inclusiv, dacă este cazul, cu privire la

sesizarea instanţei, este recomandabilă analizarea cu prioritate a excepţiilor peremptorii, care,

dacă s-ar admite, ar împiedica desfăşurarea în continuare a procesului.

9. Probele

Potrivit art. 24834 alin. (1) teza I NCPC, sub sancţiunea decăderii, „ probele se propun

de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare,

dacă legea nu dispune altfel”.

Alineatul (2) prevede limitativ cazurile în care sancţiunea decăderii poate fi înlăturată.

Acest lucru nu face însă ca ea să fie de ordine privată, putând fi invocată şi din oficiu de către

instanţă, întrucât natura juridică a decăderii şi posibilitatea oferită de legiuitor de a înlătura

această sancţiune reprezintă chestiuni distincte.

Formularea unora din cazurile în care sancţiunea decăderii este înlăturată ţine cont de

consacrarea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării, respectiv a dezbaterii

procesului. Astfel, dovezile care nu au fost propuse la timp vor putea fi cerute şi încuviinţate

atunci când necesitatea rezultă fie din modificarea cererii (pct. 1), fie din cercetarea

judecătorească şi partea nu o putea prevedea (pct. 2); când partea învederează instanţei că,

din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; acest caz

echivalează, în privinţa efectelor, cu o repunere în termen, însă nu poate fi considerată o

repunere în termen propriu-zisă, textul de lege fiind mai permisiv, iar motivele lăsate la

33 Art. 248 alin. (2) NCPC republicat. 34 Art. 254 NCPC republicat.



aprecierea instanţei; punctul 4 menţine cazul prevăzut de actualul pct. 3 al art. 138 CPC 1865,

şi anume când administrarea probei nu pricinuieşte amânarea judecăţii; de asemenea,

decăderea poate fi înlăturată prin acordul expres al tuturor părţilor.

Dispoziţiile alin. (6) al art. 24835 sunt deja cunoscute – „(...) părţile nu pot invoca în

căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi

administrat în condiţiile legii”; în acest caz, deşi teoretic se poate vorbi de o culpă a instanţei,

culpa părţilor este mai mare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (1) NCPC36 a fost semnalat faptul că

denumirea marginală („admisibilitatea probelor”) nu corespunde întru totul conţinutului

alineatului –„probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea

procesului”.

Un text de lege care ar putea ridica unele dificultăţi de interpretare este cel de la art.

252 alin. (1)37, potrivit căruia „probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele

prevăzute de art. 249 [admisibilitate şi concludenţă], în afară de cazul în care ar exista

pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”. Textul va trebui interpretat în sensul în care,

daca partea va învedera pericolul pierderii probei – în condiţiile în care ne aflăm în etapa

încuviinţării probelor, şi nu în procedura de asigurare a dovezilor – fiind necesare mai multe

termene pentru a se dezbate admisibilitatea, ea va fi încuviinţată şi administrată, urmând ca

ulterior să se stabilească dacă este ori nu admisibilă.

Dispoziţiile art. 252 alin. (2) NCPC38 stabilesc conţinutul încheierii prin care se

încuviinţează probele şi „faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă ce trebuie

încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătura cu administrarea acestora”,

context în care s-a precizat că, în practică, există tendinţa încuviinţării probelor fără a se face

în cuprinsul încheierii toate menţiunile cerute de acest text de lege.

Articolul 256 NCPC39 stabileşte modul în care se impută cheltuielile pentru

administrarea probelor. Astfel, potrivit alin. (1), dacă proba a fost cerută de una dintre părţi,

instanţa îi pune în vedere acesteia ca, în termenul fixat, să depună la grefa instanţei dovada

plăţii sumelor necesare pentru administrarea probei respective. Atunci când proba este dispusă

35 Art. 254 alin. (6) NCPC republicat. 36 Art. 255 alin. (1) NCPC republicat. 37 Art. 258 alin. (1) NCPC republicat. 38 Art. 258 alin. (2) NCPC republicat. 39 Art. 262 NCPC republicat.



din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de

administrare a acesteia şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune în sarcina

ambelor părţi [alin. (2)].

O problemă care a fost ridicată cu privire la aceste dispoziţii vizează aplicarea textului

alin. (3) al aceluiaşi articol care face trimitere doar la dispoziţiile alin. (1) – proba

încuviinţată la cererea părţii, caz în care nedepunerea sumei stabilite de instanţă atrage

decăderea părţii din dreptul de a mai administra dovada numai în faţa acelei instanţe, nu şi în

faţa instanţei de apel – nu şi la cele ale alin. (2).

O primă precizare cât priveşte posibilitatea de a aplica dispoziţiile alin. (3) pentru

ipoteza menţionată la alin. (2), s-a făcut în sensul că nu se recomandă folosirea sintagmei

decăderea părţii din probă, întrucât este vorba despre neîndeplinirea de către parte a unei

obligaţii fixate de instanţă, şi nu din dreptul de a mai propune probe.

Astfel, pentru ipoteza în care instanţa a pus cheltuielile administrării probei (de

exemplu, o expertiză), în sarcina ambelor părţi, în cazul în care acestea nu depun la timp suma

stabilită, urmează să se constate că nu se poate administra proba din motive imputabile şi,

dacă aceste motive sunt imputabile şi reclamantului, instanţa urmează să suspende judecata,

în temeiul art. 2361 NCPC40 (echivalentul art. 1551 CPC 1865). Din acest motiv, se

recomandă ca aceste cheltuieli să fie puse (şi) în sarcina reclamantului, acesta fiind primul

interesat în soluţionarea litigiului, şi numai în situaţii de excepţie să fie puse în sarcina

pârâtului. O astfel de situaţie de excepţie ar putea fi imaginată pentru ipoteza judecării cererii

reconvenţionale. În această situaţie, în caz de neplată nu se poate suspenda doar cererea

reconvenţională, întrucât suspendarea operează în bloc; mai întâi se va disjunge judecata

cererii reconvenţionale de cererea principală, urmând ca judecata cererii reconvenţionale să

fie suspendată în temeiul art. 2361 NCPC.

10. Proba cu înscrisuri

Potrivit art. 259 NCPC41, prin „înscris” se înţelege „orice scriere sau altă consemnare

care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de

modalitatea de conservare şi stocare”. Pe de altă parte, conform art. 260 NCPC42, „înscrisul

40 Art. 242 NCPC republicat. 41 Art 265 NCPC republicat. 42 Art. 266 NCPC republicat.



pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie,

dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege” iar conform art. 261 NCPC43, „înscrisurile în

formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale [Legea nr. 455/2001 privind

semnătura electronică]”.

Articolul 276 NCPC44 conţine noţiunea de „înscris pe suport informatic”. Astfel, când

datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste

date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii

suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a

identităţii persoanei de la care emană.

În materia mijloacelor materiale de probă, a fost semnalat faptul că, deşi art. 335 alin.

(2) NCPC45, cu denumirea marginală „lucrurile ca mijloace de probă”, prevede că sunt

mijloace materiale de probă fotografiile, fotocopiile, filmele (...), dată fiind redactarea în

termeni generali a art. 25946 care vorbeşte despre „orice altă consemnare”, o înregistrare

video a încheierii unui contract ar urma să fie supusă regulilor din materia înscrisurilor, iar nu

a mijloacelor materiale de probă. În mod similar, proba materială are o accepţiune care

permite aplicarea regulilor de la proba cu înscrisuri.

În ceea ce priveşte regimul juridic al copiilor, au fost semnalate dispoziţiile art. 281

NCPC47 care conferă copiilor făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice o forţă

probantă mai mare decât copiilor legalizate de pe înscrisurile tradiţionale (art. 280 NCPC48).

De asemenea, au fost semnalate dispoziţiile art. 295 NCPC49 care, în privinţa

înscrisurilor sub semnătură privată, prevăd sancţiunea decăderii pentru necontestarea scrierii

sau semnăturii la primul termen după depunerea înscrisului şi cele ale art. 29850 care dispun

că „dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una

dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este

obligată să arate motivele pe care se sprijină” [alin. (1)], urmând ca, pentru ipoteza în care

partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa să ordone ca aceasta să se prezinte

43 Art. 267 NCPC republicat. 44 Art. 282 NCPC republicat. 45 Art. 341 NCPC republicat. 46 Art. 265 NCPC republicat. 47 Art. 287 NCPC republicat. 48 Art. 286 NCPC republicat. 49 Art. 301 NCPC republicat. 50 Art. 304 NCPC republicat.



personal pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să

dea explicaţiile necesare [alin. (2)].


Procedura în faţa primei instanţe: probele* - judecător Valentin MITEA

Prelegere susţinută de dl. judecător Valentin MITEA

Noul Cod de procedură civilă tranşează mai vechea dispută a apartenenţei materiei

probelor în plan normativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia

din urmă. Soluţia este una firească, dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul

procesului civil, iar desfăşurarea acestuia este reglementată, firesc, de Codul de procedură

civilă.

Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu

caracter de noutate, şi mijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menţionate,

previzibil, mijloacele de probă recunoscute şi sub vechea reglementare: înscrisuri, martori,

prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, cercetarea la faţa locului.

Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înţeleagă că

orice alte mijloace de probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege,

determinarea sferei şi a mijloacelor de probă fiind de ordine publică.

Articolul 256 NCPC stabileşte limitele în care părţile pot dispune prin convenţii

asupra probelor, ele putând încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la admisibilitatea,

obiectul sau sarcina probei, afară de acelea care privesc drepturi de care părţile nu pot

dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după

caz, care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

În esenţă, putem reţine că părţile nu pot restrânge posibilitatea probaţiunii, ci, eventual

o pot extinde, aşa cum se şi întâmplă adesea în practică, atunci când, spre exemplu, sunt de

acord să se admită proba cu martori pentru a fi dovedit un act juridic al cărui obiect are o

valoare mai mare de 250 lei.


Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.



După cum prevede art. 237 alin. (2) pct. 7 NCPC, în faţa primei instanţe (cu precizarea

expresă că nu şi la judecata în căile de atac), încuviinţarea şi administrarea probelor are loc

în etapa cercetării procesului. Astfel, instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care

le găseşte admisibile, precum şi pe acelea pe care, din oficiu, le consideră utile judecării

procesului, urmând a le administra în condiţiile legii.

1. Proba cu înscrisuri

În această materie, un important element de noutate este reprezentat de evocarea în

Noul Cod de procedură civilă a înscrisurilor pe suport informatic şi a celor în format

electronic. Reglementarea de detaliu a acestora este însă asigurată de Legea nr. 455/2001

privind semnătura electronică1, lege la care se face trimitere şi în cuprinsul art. 267 NCPC,

referitor la rolul semnăturii într-un înscris. Potrivit art. 4 al legii, înscrisul în formă

electronică reprezintă o „colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi

funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă,

destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”, iar

semnătura electronică reprezintă „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic

asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”.

În ce priveşte forţa probantă a unor asemenea înscrisuri, legea prevede că înscrisul în

formă electronică ce are asociată sau încorporată o semnătură electronică certificată este

asimilat înscrisului sub semnătură privată, iar dacă acesta este recunoscut de cel căruia i se

opune, produce aceleaşi efecte ca un înscris autentic.

Putem anticipa că cele care vor domina şi în perioada următoare în activitatea de

judecată vor fi înscrisurile sub semnătură privată, care îşi păstrează caracteristicile cunoscute

în prezent. Se menţin, astfel, formalitatea multiplului exemplar, menţiunea „bun şi aprobat”,

dispoziţiile referitoare la data certă, cele referitoare la registrele şi hârtiile domestice. În timp,

vom înregistra însă o utilizare tot mai ridicată a înscrisurilor în formă electronică, astfel că va

trebui, şi noi, să ne dezvoltăm competenţele în acest domeniu.

Înscrisurile autentice îşi vor păstra regimul deja cunoscut, Noul Cod de procedură

civilă neoferind elemente de noutate semnificative.

1 Publicată în M. Of. nr. 429/31.07.2001.



Cu caracter de noutate, în Noul Cod de procedură civilă sunt dedicate câteva articole

unor înscrisuri cu privire la care nu au existat până în prezent dispoziţii exprese, deşi în

doctrină şi în jurisprudenţă ele erau acceptate ca atare. Astfel, art. 289-291 reglementează

regimul zis al altor înscrisuri, după cum urmează: art. 289 asimilează înscrisurilor sub

semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel, contractele încheiate pe formulare tipizate,

standardizate ori încorporând condiţii generale tip, biletele, tichetele şi alte asemenea

documente, precum şi telexul şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost

semnate de expeditor. Articolul 290 prevede că planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice

alte documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate,

dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă semnătura persoanei care l-a întocmit. În sfârşit,

art. 291 reglementează regimul modificărilor operate asupra unui astfel de înscris, statuând că

acestea vor fi luate în considerare numai dacă au fost constatate sub semnătură de persoana de

la care emană înscrisul modificat.

Administrarea probei cu înscrisuri se face la fel ca şi până în prezent, sub acest aspect

neexistând modificări esenţiale. Vechile dispoziţii se menţin şi în ce priveşte procedura

verificării de scripte.

2. Proba cu martori

Potrivit art. 309 NCPC, care preia aproape integral prevederile vechiului Cod civil,

proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, ea fiind,

aşadar, o probă de utilizare generală. Alineatul al doilea şi următoarele ale aceluiaşi articol

prevăd, însă, unele situaţii în care se derogă de la regula statuată de alin. (1).

Putem remarca, astfel, că nu va fi primită proba cu martori pentru a dovedi un act

juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 lei [alin. (2)], când forma scrisă este

cerută ad validitatem [alin. (3)], când forma scrisă este cerută ad probationem, în acest din

urmă caz existând însă unele excepţii prevăzute la art. 309 alin. (4) NCPC, împotriva sau

peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici pentru a dovedi ceea ce se pretinde că s-ar fi zis

înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru

dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (4).

În ce priveşte administrarea probei cu martori, nu intervin modificări substanţiale, însă

noua reglementare face o serie de precizări bine venite. Astfel, după ce se prevede că

ascultarea martorilor are loc după încuviinţarea probei şi citarea lor, art. 312 statuează că



ascultarea martorilor este permisă chiar la termenul la care proba a fost încuviinţată şi, de

asemenea, că la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii,

chiar dacă aceştia nu au fost citaţi. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede, foarte util, că

dacă partea care s-a obligat să prezinte martorul la termenul de judecată fără a fi citat, nu-şi

îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune citarea martorului pentru noul termen. Această din

urmă dispoziţie legală tranşează o situaţie care până în prezent a dat naştere unor soluţii

diferite, unele instanţe sancţionând partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, din motive

imputabile ei, cu decăderea din dreptul de a mai administra proba cu martori ce fusese

încuviinţată, în timp ce alte instanţe, considerând proba câştigată cauzei, preferau să dispună

citarea martorilor pentru următorul termen. Această din urmă soluţie a fost, pe bună dreptate,

transpusă în Noul Cod de procedură civilă, căci probele, odată încuviinţate, aparţin cauzei şi

contribuie la aflarea adevărului.

Unele modificări apar şi în ceea ce priveşte sfera persoanelor care nu pot fi ascultate

ca martori în procesul civil. Se menţin categoriile arătate în art. 189 CPC 1865, dar se adaugă

alte câteva: logodnicul ori concubinul [art. 315 alin. (1) pct. 2] şi cei aflaţi în duşmănie sau în

legături de interese cu vreuna dintre părţi [art. 315 alin. (1) pct. 3]. Dovada existenţei

relaţiilor de concubinaj dintre parte şi persoana chemată ca martor se va putea face prin orice

mijloc de probă, fiind vorba despre o situaţie de fapt. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la

dovedirea relaţiilor de duşmănie sau a legăturii de interese, acestea reprezentând, şi ele, tot

situaţii de fapt.

Articolul 324 NCPC conţine, şi el, o prevedere inexistentă anterior, referindu-se la

modul în care judecătorul urmează să aprecieze proba cu martori, statuând că acesta va ţine

seama de sinceritatea martorilor şi de împrejurările în care aceştia au luat cunoştinţă de faptele

relatate.

Articolul 326 NCPC, având ca notă marginală ”drepturile băneşti ale martorului”,

aduce o completare la prevederile art. 200 CPC 1865, dispunând că martorului care provine

dintr-o altă localitate i se cuvine nu doar rambursarea cheltuielilor de transport, ci şi a celor de

cazare şi masă. Acest text de lege trebuie însă interpretat cu prudenţă, evitându-se unele

abuzuri ale martorilor care ar solicita nejustificat cheltuieli de cazare şi masă, atunci când

distanţa dintre localitatea de sediu al instanţei şi localitatea în care martorul domiciliază ar fi

mică sau foarte mică, neimpunând cazare.

Totodată, pentru a stabili sumele ce i se cuvin martorului pentru timpul în care a lipsit

de la locul de muncă, instanţa se va raporta la indemnizaţia acestuia, iar în cazul în care



cuantumul acesteia nu poate fi determinat cu exactitate sau dacă martorul nu lucrează, instanţa

va aprecia în concret, de la caz la caz.

Drepturile băneşti astfel stabilite se asigură, potrivit alin. (2) al art. 326 NCPC, de

partea care a propus martorul şi sunt constatate, la cerere, de către instanţă, prin încheiere

executorie.

3. Prezumţiile

Noul Cod de procedură civilă păstrează acelaşi regim al prezumţiilor şi distincţia între

prezumţii legale şi judiciare.

Articolul 329 NCPC reproduce soluţia consacrată de art. 1203 C. civ. 1864, limitând

admisibilitatea prezumţiilor judiciare la situaţiile în care este permisă administrarea probei cu

martori, însă nu mai păstrează excepţia referitoare la cazul în care se atacă un act ca fiind

făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

4. Expertiza

Regimul juridic general al probei cu expertiza rămâne cel deja cunoscut, noul Cod

făcând doar unele completări sau nuanţări.

Cu privire la persoanele care pot participa la efectuarea expertizei, Noul Cod de

procedură civilă oferă, prin alin. (5) al art. 330, o reglementare nouă: „la efectuarea expertizei

pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai

părţilor, dacă legea nu dispune altfel”. Tot astfel, alin. (5) prevede că, în acest caz, ei pot să

ofere relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport

separat cu privire la obiectivele expertizei.

Legea le recunoaşte, astfel, un rol potenţial util acestor experţi care, lucrând în numele

părţilor şi condiţionat de acceptarea de către acestea, pot să formuleze observaţii, întrebări şi

să dea lămuriri pe care instanţa le poate avea în vedere, în măsura în care sunt pertinente.

Ultima parte a alin. (5) reglementează un aspect important, respectiv posibilitatea ca

expertul ales de parte să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Utilitatea acestei dispoziţii legale rezultă, întâi de toate, din faptul că oferă instanţei

posibilitatea de a realiza o analiză comparativă între raportul întocmit de experţii pe care i-a

numit prin încheiere şi argumentele aduse de către expertul numit de parte, ceea ce poate



conferi o mai mare rigoare şi greutate ştiinţifică concluziilor trase de instanţă în urma

expertizei.

Articolul 331 NCPC cuprinde dispoziţii referitoare la numirea expertului, păstrându-se

regula potrivit căreia, dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei vor fi numiţi de

către instanţă prin tragere la sorţi, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de

expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate.

În ce priveşte conţinutul încheierii prin care instanţa numeşte experţii, apar câteva

elemente suplimentare în raport de ceea ce prevedea reglementarea anterioară. Astfel, pe

lângă obiectivele expertizei şi termenul în care aceasta trebuie să fie întocmită, instanţa va

stabili onorariul provizoriu al expertului şi, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de

deplasare, separat de onorariu. Potrivit alin. (3) al art. 331 NCPC, dovada plăţii onorariului se

depune de către partea care a fost obligată prin încheiere, la grefa instanţei. Aşadar, plata

onorariului se face anticipat, deşi el este stabilit doar provizoriu, păstrându-se însă

posibilitatea majorării sumei, în raport de munca depusă de către expert.

În scopul estimării sumei ce i se cuvine ca onorariu, dar şi, mai important, pentru

stabilirea termenului de predare a raportului de expertiză, instanţa îl poate convoca pe expert

în cadrul unei audieri în camera de consiliu. Dacă, însă, acest lucru ar fi dificil de realizat

(deoarece, spre exemplu, expertul/experţii nu şi-ar avea domiciliul în raza teritorială a

instanţei), aceasta are la dispoziţie, în sensul Noului Cod de procedură civilă, şi posibilitatea

de a fixa un termen scurt în care expertul să estimeze şi să comunice în scris costul lucrării şi

timpul necesar finalizării acesteia.

La cazurile în care este necesară efectuarea unei expertize la faţa locului, art. 335

NCPC mai adaugă unul, anume atunci când sunt necesare explicaţiile părţilor. Citarea se va

face prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire şi, sub

sancţiunea nulităţii, ea va fi comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înainte. În cuprinsul citaţiei

va fi indicat şi locul în care se va efectua lucrarea.

Următoarele alineate ale art. 335 NCPC oferă câteva noutăţi interesante în

reglementare, în intenţia – binevenită – de a oferi soluţii unor situaţii procedurale care, de

lege lata sunt din păcate lipsite de suport normativ. Astfel, dacă una dintre părţi opune

rezistenţă sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca

dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul

lucrării, în contextul administrării celorlalte probe. Legiuitorul oferă, aşadar, dezlegare unor

probleme întâlnite adesea în practică, prin introducerea unei sancţiuni specifice, care are



aptitudinea de a se dovedi mai eficientă decât cea a amenzii judiciare. Partea finală a alin. (3)

conţine însă o precizare importantă, atrăgându-se atenţia judecătorului că hotărârea nu va

putea fi dată exclusiv pe baza interpretării atitudinii părţii, aceasta trebuind să fie coroborată

cu celelalte dovezi administrate în cauză.

Este esenţial ca în contextul administrării tuturor probelor, în final, judecătorul să-şi

poată forma convingerea sinceră că soluţia prefigurată reflectă adevărul. O dispoziţie

asemănătoare, însă pentru o altă situaţie, este înscrisă în art. 225 CPC 1865, potrivit căruia

„dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează,

instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturie deplină sau numai ca un început de

dovadă în folosul părţii potrivnice”. Referitor la prudenţa necesară în aplicarea unor astfel de

texte legale, fosta instanţă supremă recomanda, într-o decizie de îndrumare, ca atunci când

este posibilă administrarea altor probe, instanţele să nu socotească refuzul de a răspunde ori

de a se prezenta la interogatoriu ca dovadă deplină, ci mai degrabă ca început de dovadă.

Mecanismul fiind similar şi în ipoteza evocată de art. 335 alin.(3) NCPC, o astfel de dezlegare

rămâne valabilă şi în ambianţa noilor reglementări, rolul judecătorului nefiind acela de a

pronunţa o hotărâre precumpănitor sancţionatorie, ci una care să corespundă adevărului.

O problemă ce s-ar putea ivi în practică în aplicarea acestor dispoziţii este legată de

citarea părţilor la efectuarea expertizei. Trebuie precizat că, într-o atare situaţie, nu este

necesar ca citaţia să conţină toate menţiunile cerute pentru citarea la termenul de judecată, ci

numai data, ora şi locul unde se va face lucrarea. Confirmarea de primire trebuie alăturată

raportului de expertiză, pentru ca partea să nu poată invoca neprimirea citaţiei drept motiv de

neprezentare.

Alineatul (5) al art. 335 NCPC conţine şi el un alt element de noutate, întrucât îi

conferă judecătorului posibilitatea ca, în mod excepţional, când aflarea adevărului în cauză

este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiza tehnică, să autorizeze folosirea forţei

publice în vederea efectuării expertizei. Autorizaţia este dată prin încheiere executorie

pronunţată în camera de consiliu, după ascultarea părţilor. Dispoziţiile acestui alineat urmează

a fi avute în vedere în situaţia în care efectuarea expertizei este esenţială pentru aflarea

adevărului şi soluţionarea cauzei, iar sancţiunea prevăzută de alin. (3) nu ar putea fi, în

circumstanţele cauzei, aplicată.

Articolul 336 NCPC, privitor la raportul de expertiză, redă conţinutul art. 209 CPC

1865, cu o diferenţă minoră, anume majorarea termenului de depunere a raportului de la 5 la

10 zile. Această modificare este binevenită întrucât, uneori, în practică termenul de 5 zile s-a



dovedit a fi prea scurt pentru ca părţile să studieze raportul şi să formuleze obiecţii ori pentru

ca instanţa să studieze raportul.

Noul Cod de procedură civilă conferă, însă, şi un plus de flexibilitate procedurii, dând

posibilitatea micşorării termenului, în cazurile urgente.

5. Mijloacele materiale de probă

Noutatea cea mai importantă, am spune, în ce priveşte categoriile de mijloace de

probă, este oferită prin prevederile art. 341-343 NCPC, ele stabilind regimul juridic al

mijloacelor materiale de probă. Acestea nu erau recunoscute sub Codul de procedură civilă de

la 1865 ceea ce, în mod evident, devenise un neajuns, în condiţiile în care evoluţia ştiinţifică a

permis crearea unor instrumente şi dispozitive capabile să stocheze şi să redea sunete şi

imagini.

Articolul 341 NCPC defineşte mijloacele materiale de probă ca fiind „acele lucruri

care, prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează,

servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului”.

De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi „fotografiile, fotocopiile, filmele,

discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă

nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”.

Va trebui însă să se ţină cont de necesitatea respectării vieţii intime şi private,

putându-se anticipa că uneori va fi dificil de stabilit ce înseamnă respectare a bunelor

moravuri. În principiu, noţiunea de „bune moravuri” evocată de art. 341 alin. (2) NCPC se

raportează la anumite standarde şi valori morale impuse de societate, dar care se află într-o

continuă evoluţie şi transformare, fiind nu doar îndeajuns de dinamice, ci şi destul de proteice.

6. Mărturisirea

Reglementată de art. 348-358 NCPC, mărturisirea nu comportă modificări esenţiale

faţă de reglementarea anterioară. În cuprinsul acestor articole, legiuitorul redă unele dispoziţii

din Codul civil de la 1864 şi, totodată, oferă suport normativ unor soluţii deja acceptate în

doctrină şi jurisprudenţă.

Sunt lămurite noţiunile de „mărturisire judiciară” şi „mărturisire extrajudiciară” şi, de

asemenea, condiţiile de admisibilitate şi regimul juridic al acestora.



Cu privire la interogatoriu, art. 354 alin. (3) NCPC face o precizare foarte utilă: atunci

când interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2)

(când, cu încuviinţarea preşedintelui, judecătorul, procurorul sau partea adversă adresează

întrebări direct celui chemat la interogatoriu), întrebările şi răspunsurile vor fi consemnate în

încheierea de şedinţă, nefiind necesară întocmirea unei liste separate. În acest caz, semnătura

părţii nu mai este necesară, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic ce face

dovada deplină cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator.

Un alt element de noutate se regăseşte în cuprinsul art. 352 alin. (5) NCPC, acesta

prevăzând că „atunci când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi

confruntate”.

7. Asigurarea probelor

În materia asigurării probelor, să remarcăm că unele modificări apar în ce priveşte

căile de atac. Articolul 238 CPC 1865 prevede că încheierea instanţei este executorie şi poate

fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor,

respectiv de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Pe de altă parte, potrivit art. 361 alin.

(1) NCPC, încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu este susceptibilă

de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată cu apel, în aceleaşi condiţii ca şi în

reglementarea anterioară. Tot ca deosebire faţă de vechiul Cod, să remarcăm că încheierea

dată în timpul judecării cauzei va putea fi atacată separat, iar nu doar odată cu fondul.

Articolul 364 NCPC aduce unele modificări în ce priveşte procedura constatării de

urgenţă a unei stări de fapt. Astfel, orice persoană care are interesul să constate de urgenţă o

anumită stare de fapt, care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea

dovezilor, va putea să se adreseze direct executorului judecătoresc în circumscripţia căruia

urmează să fie făcută constatarea.

Intervenţia instanţei devine necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii

adverse sau al altei persoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. Instanţa va

pronunţa o încheiere prin care va autoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea,

fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se cere [art. 364 alin. (3)].



8. Administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici

Deşi introdusă încă prin O.U.G. nr. 138/2000, această procedură nu s-a bucurat de

aplicabilitate în practica instanţelor, lipsind solicitările de a se recurge la utilizarea ei.

Noul Cod de procedură civilă preia reglementarea cuprinsă în actualele art. 2411-

24222, însă aduce o completare menită să impulsioneze părţile şi avocaţii, stimulându-i în a

utiliza procedura.

Astfel, în cuprinsul art. 367 NCPC se prevede că la primul termen de judecată la care

părţile au fost legal citate şi la care acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va

întreba dacă sunt de acord ca probele să fie administrate potrivit dispoziţiilor din această

subsecţiune. În acest fel, este provocat un dialog între parte şi avocatul ei, şansele de a se

recurge la folosirea procedurii urmând, probabil, a creşte.

9. Dezbaterea în fond a procesului

După finalizarea cercetării judecătoreşti în camera de consiliu, instanţa trece la

dezbaterile în fond, care, ca regulă, se desfăşoară în şedinţă publică. Această etapă a

procesului civil corespunde punerii de concluzii în fond, conţinutul ei fiind reprezentat, deci,

de pledoaria finală a părţilor.

Aşa cum prevede art. 389 NCPC, obiectul dezbaterilor în fond îl constituie

împrejurările de fapt şi temeiurile de drept invocate de părţi în cererile lor sau ridicate din

oficiu de către instanţă.

Înainte de a trece la punerea de concluzii în fond, din oficiu sau la cererea părţilor,

instanţa va pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost

soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în

orice stare a procesului. Cu alte cuvinte, la acest moment al judecăţii, încă li se mai oferă

părţilor posibilitatea de a invoca unele excepţii absolute, dintre acelea susceptibile de invocare

oricând în cursul procesului, de a mai formula unele apărări sau cereri noi (spre exemplu, o

cerere de recuzare, dacă abia la acest moment partea a luat cunoştinţă de existenţa unui motiv

de recuzare; o cerere de suspendare sub motivul că dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în

parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi etc.).

Tot în această etapă procesuală, instanţa, potrivit art. 391 NCPC, poate încuviinţa

administrarea unor probe noi sau readministrarea altora, în cazul în care, din dezbateri,



rezultă necesitatea acestei măsuri. Cu referire la această chestiune, o prevedere utilă este

cuprinsă în art. 244 alin. (2) NCPC, potrivit căreia pentru dezbaterea fondului, judecătorul

pune în vederea părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel

puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. Astfel,

este posibil ca din cuprinsul notelor scrise să rezulte necesitatea completării sau refacerii unor

probe.

Potrivit art. 391 NCPC, dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai

sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei,

dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 316 (mai întâi pârâtul, apoi

reclamantul şi, în cele din urmă, procurorul, cu excepţia cazului în care acţiunea a fost pornită

de acesta), pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces.

Articolul 393 NCPC se referă la continuarea dezbaterilor în fond şi prevede că

dezbaterile începute vor fi continuate la acelaşi termen până la închiderea lor, cu excepţia

cazului în care, pentru motive temeinice, instanţa stabileşte ca acestea să continue într-o altă

zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea cauzelor.

Atunci când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de

drept ale cauzei, preşedintele declară dezbaterile închise, iar cauza rămâne în pronunţare în

aceeaşi zi sau se amână pentru o altă zi. Dacă instanţa consideră necesar, poate cere părţilor să

depună completări la notele depuse potrivit art. 244 NCPC. De asemenea, ele pot depune

completări chiar şi fără ca instanţa să le fi cerut.

O dispoziţie legală inexistentă anterior, dar care decurgea în mod natural din

exigenţele referitoare la respectarea principiului contradictorialităţii şi a aceluia al dreptului la

apărare, este cea cuprinsă în art. 394 alin.(3) NCPC, potrivit căreia „după închiderea

dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a

nu fi luat în seamă”. Un text aflat în strânsă legătură cu acesta este acela mai particularizant,

din cuprinsul art. 452 NCPC, care prevede că dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de

judecată pot fi făcute de partea care le pretinde numai până la data închiderii dezbaterilor

asupra fondului cauzei.

10. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Fără să fi suferit modificări de substanţă, dispoziţiile referitoare la deliberarea şi

pronunţarea hotărârii aduc unele completări şi precizări.



Astfel, termenul maxim de amânare a pronunţării hotărârii a fost majorat de la 7, la

15 zile [art. 396 alin. (1)], oferindu-se judecătorului o durată mai generoasă pentru deliberare.

Ca şi până acum, acest termen rămâne unul de recomandare şi maximal, ceea ce înseamnă că

judecătorul poate amâna pronunţarea cu mai puţin de 15 zile, însă nu ar avea dreptul de a o

amâna cu mai mult de 15 zile.

Articolul 396 alin. (2) NCPC prevede că, în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost

amânată potrivit alin. (1), preşedintele poate stabili ca părţile să ia act de soluţie de la grefa

instanţei, unde le va fi pusă la dispoziţie. Înştiinţarea părţilor asupra acestui aspect se va face

odată cu anunţarea amânării. Şi aceasta este o reglementare cu caracter de noutate,

flexibilizându-se formalităţile asociate pronunţării hotărârii, fiind vădit că, din raţiuni ce ţin de

pragmatism şi din necesitatea de a simplifica desfăşurarea acestor proceduri, legiuitorul i-a

oferit instanţei posibilitatea de a aduce soluţia la cunoştinţa părţilor printr-un act echivalent

pronunţării, dar care nu este o pronunţare propriu-zisă.

Potrivit art. 397 NCPC, ca şi până acum, instanţa este obligată să se pronunţe – iar

această soluţie legală este una clasică – omnia petita, ea neputând acorda mai mult, mai puţin

sau altceva decât ceea ce s-a cerut, afară de cazul când legea prevede altfel.

O noutate oferă şi alin. (2) al art. 397 NCPC. Potrivit textului legal, „dacă cererea are

ca obiect pretenţii privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă,

plata salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga

pe pârât, la cererea reclamantului, după plata taxelor de timbru, potrivit legii, şi la achitarea

sumelor devenite exigibile după data introducerii cererii”. Textul se referă, aşadar, la prestaţii

periodice sub forma unor sume de bani, având în vedere situaţia în care, pe parcursul

procesului, se împlineşte scadenţa pentru astfel de sume cu care instanţa nu fusese învestită

prin cererea de chemare în judecată întrucât la momentul sesizării ei nu erau încă scadente. În

acest caz, în aplicarea principiului disponibilităţii, reclamantul va trebui să ceară instanţei să-l

oblige pe pârât şi la plata acestor sume de bani, nu înainte însă de a achita taxa de timbru

corespunzătoare noilor pretenţii.

Articolul 399 NCPC aduce o majorare a termenului înăuntrul căruia trebuie să aibă

loc judecata în complet de divergenţă, atunci când este cazul. În prezent, termenul este de cel

mult 5 zile, iar noul cod îl majorează la 20 de zile, pentru cazul în care nu este posibilă

judecarea în aceeaşi zi. De asemenea, se mai prevede că, în cauzele urgente, termenul nu

poate fi mai mare de 7 zile. Majorarea termenului de judecare în complet de divergenţă vine

în întâmpinarea unei probleme frecvent întâlnite în practică, aceea a nerespectării termenului



de 5 zile, acesta dovedindu-se unul nerealist de redus. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă

şi noul termen, cel de 20 de zile, va fi suficient de generos, având în vedere că, potrivit noilor

reglementări, în anumite circumstanţe procedura de citare poate pretinde mai mult timp pentru

efectuare decât în prezent.

În ce priveşte întocmirea minutei, noul Cod nu aduce elemente cu adevărat noi. Să

remarcăm că art. 401 alin. (1) prevede că „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de

îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia

separată a judecătorilor aflaţi în minoritate”.

Alin. (2) consacră normativ o cutumă existentă în practică, prevăzând, sub sancţiunea

nulităţii absolute, că minuta va fi semnată de către judecători şi, după caz, de către

magistratul-asistent, pe fiecare pagină. Ulterior, minuta se va consemna într-un registru

special, ţinut la grefa instanţei, care poate avea şi formă electronică.

Dispoziţiile referitoare la posibilitatea părţii de a renunţa la calea de atac în faţa primei

instanţe se păstrează, cu precizarea că apar totuşi nuanţări. Ca şi în reglementarea anterioară,

renunţarea va fi menţionată într-un proces-verbal ce se va semna de preşedinte şi de grefier,

însă noutatea poate fi remarcată în cuprinsul alin. (2) al art. 404, care prevede că renunţarea se

va putea face şi după declararea căii de atac, în faţa preşedintelui instanţei care a pronunţat

hotărârea sau a persoanei desemnate de acesta ori prin înscris autentic, cu condiţia ca dosarul

să nu fi fost deja înaintat instanţei superioare. În prezent, o astfel de renunţare este posibilă,

însă de ea trebuie să ia act instanţa competentă să judece calea de atac, chiar dacă, la

momentul renunţării, dosarul se mai află la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.

11. Unele incidente procedurale

11.1 Renunţarea la judecată

Expresie a principiului disponibilităţii, legea conferă celui care a pornit procesul

dreptul de a renunţa oricând, pe parcursul acestuia, la judecată, uneori însă cu anumite

condiţii.

Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea la judecată se poate face verbal, în

şedinţa de judecată, sau prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.

Alineatul (3) al art. 406 reia conţinutul art. 246 alin. (3) CPC 1865, stabilind că dacă

renunţarea a intervenit după comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului,



instanţa îl poate obliga pe reclamant la suportarea cheltuielilor pricinuite acestuia prin

chemarea în judecată.

De la momentul primului termen la care părţile sunt legal citate, renunţarea la

judecată este condiţionată, potrivit art. 406 alin. (4) NCPC, de acordul expres sau tacit al

pârâtului. Dacă acesta nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la

judecată, instanţa îi acordă un termen până la care să-şi exprime poziţia, tăcerea, în acest caz,

valorând acord. Aşadar, noul Cod face o precizare oportună mai ales în contextul în care, în

reglementarea anterioară, nu exista un temei care să îngăduie instanţei ca, într-o atare situaţie,

să ia act de renunţare. Or, în dreptul procesual tăcerea valorează acord numai atunci când

legea prevede expres aceasta.

În ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la

judecată, aceasta rămâne în continuare recursul, cu precizarea – făcută la alin. (6) – că, în

acest caz, recursul este de competenţa instanţei ierarhic superioare, iar nu a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, hotărârea prin care s-a luat act de renunţare este definitivă.

11.2 Suspendarea procesului

Noul Cod de procedură civilă păstrează formele de suspendare acceptate şi în prezent:

voluntară, de drept şi facultativă.

Suspendarea voluntară îşi conservă temeiurile deja consacrate în reglementarea

actuală, anume acordul expres al părţilor, respectiv neprezentarea părţilor legal citate la

strigarea cauzei, sub condiţia ca niciuna din ele să nu fi cerut judecata în lipsă. Această

dispoziţie trebuie coroborată şi cu prevederile art. 244 alin. (4) NCPC, în sensul că cererea de

judecare în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea

fondului să aibă loc în camera de consiliu, afară de cazul în care a solicitat expres ca aceasta

să aibă loc în şedinţă publică.

Articolul 411 alin. (2) face o precizare necesară, dispunând că cererea de judecată în

lipsă produce efecte doar în instanţa în faţa căreia a fost formulată. Această interpretare a fost

îmbrăţişată adesea în practică, însă consacrarea ei expresă nu poate fi decât binevenită.

Articolul 412 NCPC, privitor la suspendarea de drept a procesului, păstrează ipotezele

existente în prezent, însă adaugă şi unele noi. Astfel, instanţa va fi obligată să suspende cauza

şi atunci când a formulat o cerere de hotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, potrivit tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (procedura



prejudicială, reglementată de art. 234 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, potrivit

căruia instanţele naţionale pot cere Curţii de Justiţie a Uniunii Europene lămuriri cu privire la

interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar).

În legătură cu această ipoteză, se cuvine precizat că are neajunsul de a majora durata

de soluţionare a procesului, fiind necesar să se aştepte soluţia dată de instanţa europeană. Pe

de altă parte, există o raţiune extrem de importantă care face ca soluţia legiuitorului de a

impune suspendarea să fie una justificată: este vorba despre nevoia judecătorului pus în

situaţia de a interpreta şi aplica o normă de drept european de a fi lămurit înainte de a da o

soluţie ce are la bază tocmai respectiva normă.

După ce preia fidel cele două ipoteze prezente în art. 244 CPC 1865, privitoare la

suspendarea facultativă, art. 413 alin. (3) NCPC propune o interesantă şi oportună noutate,

statuând că instanţa va putea reveni motivat asupra suspendării, dacă: se constată că partea

care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat

suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia; urmărirea penală durează mai mult de 1 an de

la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. Trebuie,

aşadar, remarcat că textul legal evocat conferă instanţei prerogativa de a reconsidera

suspendarea cauzei, aceasta făcând o apreciere în concret a situaţiei existente.

Un alt element de noutate priveşte calea de atac împotriva încheierii prin care s-a

dispus suspendarea procesului. Articolul 414 NCPC dispune că aceasta poate fi atacată

separat cu recurs la instanţa ierarhic superioară, afară de cazul în care suspendarea a fost

dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se renunţă, aşadar, la dispoziţia existentă în

prezent, potrivit căreia încheierile de suspendare pronunţate în recurs sunt irevocabile, ceea ce

înseamnă că în acele puţine cazuri în care tribunalul sau curtea de apel vor judeca recursuri,

va fi posibilă atacarea cu un recurs distinct a încheierilor de suspendare (recurs în interiorul

recursului). Legiuitorul a admis această ipoteză întrucât instanţa de recurs este pusă în faţa

unui incident procedural nou, născut întâia oară înaintea sa şi care, anterior, nu făcuse obiectul

unei verificări jurisdicţionale.

11.3 Perimarea cererii

Sub reglementarea noului Cod de procedură civilă, pentru toate cazurile de natură

civilă (în înţelesul larg al noţiunii, consonant cu noua concepţie promovată de Codul civil în

vigoare) va exista un termen unic de perimare a cererii, de 6 luni, ce curge de la ultimul act

de procedură îndeplinit de instanţă sau de părţi.



Ca şi în reglementarea anterioară, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi

invocată pentru prima oară la instanţa de apel. Efectele cererii de perimare, precum şi ale

actului întrerupător de perimare, se produc şi asupra coparticipanţilor.

Hotărârea prin care s-a constatat perimarea poate fi atacată, potrivit art. 421 alin. (2),

cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Când hotărârea a fost pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători, fiind de remarcat, sub

acest aspect, că în acest fel se tranşează şi controversele existente sub reglementarea

anterioară privitoare la (ne)recunoaşterea recursului contra unei hotărâri care, dată fiind în

recurs, constată perimarea acestei căi de atac.

O instituţie nouă în Codul de procedură civilă, însă nu străină de procesul civil, este

prevăzută la art. 423: perimarea instanţei. Preluat din Cod civil de la 1864 (art. 1891) şi uşor

modificat, textul dispune că orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare

timp de 10 ani (30 de ani, în vechea reglementare) se perimă de drept, chiar în lipsa unor

motive imputabile părţii. De această dată, chiar dacă procesul a rămas în nelucrare inclusiv

din culpa instanţei, efectul extinctiv general este angajat.

12. Hotărârile judecătoreşti

Articolul 424 NCPC preia şi completează dispoziţiile art. 255 CPC 1865, stabilind că

hotărârile prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se

dezînvesteşte fără a soluţiona cauza [alin. (1)], precum şi cea prin care judecătoria

soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu

activitate jurisdicţională sau ale altor organe cu astfel de activitate [alin. (2)], se numesc

sentinţe. Alineatul (1) tranşează, aşadar, o controversă existentă în practică, anume aceea

referitoare la natura juridică a hotărârii date de instanţă atunci când îşi declină competenţa,

statuând că ea lua forma unei sentinţe.

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în

interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei

instanţe şi reţinerii cauzei spre rejudecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după

casarea cu reţinere în recurs, se numeşte decizie [alin. (3)].

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra

revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie [alin. (4).



Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede

altfel [alin. (5)].

În ce priveşte conţinutul hotărârii, acesta rămâne neschimbat pentru hotărârile

pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. Unele modificări apar însă în ce priveşte

conţinutul hotărârilor pronunţate în recurs, Noul Cod de procedură civilă optând, prin art. 499,

pentru o simplificare a motivării acestora.

Articolul 425 alin. (3) NCPC aduce unele precizări, stabilind expres că în partea finală

a dispozitivului, instanţa va trebui să arate dacă hotărârea este executorie (aspect cu privire la

care se făcea menţiune şi până în prezent, însă fără a exista un text legal) şi, de asemenea,

atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta şi instanţa la care se

depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Dispoziţiile legale referitoare la redactarea şi semnarea hotărârii aduc o noutate,

cuprinsă în teza finală a art. 426 alin. (2) NCPC. Potrivit acestuia, judecătorul care este de

acord cu soluţia dată, dar pentru alte considerente decât cele expuse în hotărâre, va redacta

separat opinia concurentă. Se recunoaşte, aşadar, dreptul judecătorului la opinie concurentă,

vechea reglementare neconţinând o dispoziţie similară.

Alineatul (4) al art. 426 NCPC aduce o modificare de însemnătate mai degrabă

practică, atribuind preşedintelui de complet prerogativa de a semna hotărârea în locul

judecătorului aflat în imposibilitate de a semna. Rămâne, în continuare, atribuţia preşedintelui

de instanţă să semneze hotărârea atunci când şi preşedintele de complet se află în

imposibilitate de a semna ori când completul este format dintr-un singur judecător.

Privitor la comunicarea hotărârii, Noul Cod de procedură civilă prevede că hotărârea

se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce reprezintă, de

asemenea, un element de noutate.

13. Efectele hotărârii judecătoreşti

După pronunţarea hotărârii, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate

reveni asupra părerii sale (art. 429 NCPC).

Articolul 430 NCPC, privitor la autoritatea de lucru judecat, preia concepţia Codului

de procedură civilă francez, dispunând că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau

în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt

incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.



Alineatul (4) atenuează însă această dispoziţie, stabilind că atunci când hotărârea este supusă

apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

O dispoziţie cu caracter de noutate se regăseşte în alin. (2) al art. 430 NCPC, care

prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul hotărârii şi considerentele pe care

acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Deşi susceptibilă

de unele critici, această dispoziţie îşi are utilitatea ei practică, din perspectiva faptului că,

adesea, anumite statuări cuprinse în considerentele hotărârii sprijină direct şi necesar soluţia

din dispozitiv ori dezleagă unele chestiuni litigioase, fiind indisolubil legate de acesta.

Articolul 431 NCPC reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat

dispunând că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul

aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Cel aflat într-o atare situaţie se poate apăra invocând

excepţia absolută şi dirimantă a autorităţii de lucru judecat. Alineatul (2) reglementează

efectul pozitiv al lucrului judecat: oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-

un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat rămâne, potrivit noului Cod, una de ordine

publică, putând fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea

instanţei de recurs. Consolidându-i statutul juridic, teza finală a art. 432 NCPC prevede că,

urmare a admiterii excepţiei, părţii i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai rea

decât aceea din hotărârea atacată. Prin urmare, principiul non reformatio în pejus rămâne

ineficace în faţa autorităţii de lucru judecat, aceasta având preeminenţă.

14. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

Reglementată în cuprinsul art. 442-447 NCPC, soluţionarea acestor cereri nu a suferit

modificări semnificative.

Îndreptarea, lămurirea şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii se vor face ca şi în

prezent, unele precizări suplimentare apar însă în ce priveşte completarea hotărârii. Astfel,

art. 444 NCPC prevede că „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra

unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se

poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel

sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de

atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.



Aşadar, faţă de reglementarea actuală, noul Cod face referire la completarea

hotărârilor date în căile extraordinare de atac, însă omite o altă ipoteză, anume aceea a

hotărârilor date de judecătorii în primă şi ultimă instanţă. Într-o atare situaţie, s-ar putea

aplica, prin asemănare, în temeiul art. 5 alin. (3) NCPC, teza finală a art. 444, astfel încât

cererea de completare a hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă şi ultimă instanţă să

poată fi introdusă în termen de 15 zile de la pronunţare, precum în cazul hotărârilor definitive.

Un text cu totul nou în cadrul acestor proceduri este cel al art. 447 NCPC. Potrivit

acestuia, „În cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a

fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul

constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte

potrivit dreptului comun”.

Plecând de la constatarea – subînţeleasă – că în asemenea situaţii părţile cărora li s-au

admis cererile nu sunt în culpă, noile dispoziţii legale obligă la constituirea unui fond bugetar

care să servească la despăgubirea părţii care a făcut cheltuieli în legătură cu aceste cereri.


Proceduri speciale: procedura ordonanţei de plată* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

Prelegere susţinută de dl. judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

1. Observaţii introductive

Pe lângă procedura contencioasă „clasică“, legiuitorul a instituit şi o seamă de

proceduri speciale mai simple (adiacente), care să degreveze instanţa, în special judecătoriile,

de procedura contencioasă de drept comun, aceasta având un caracter mai complex.

Trebuie menţionat că în procedura contencioasă de drept comun există noutăţi

semnificative, îndeosebi etapa scrisă şi divizarea procedurii în faţa primei instanţe în două

faze, respectiv cercetarea şi dezbaterea procesului.

Astfel, după înregistrarea dosarului la instanţă, se iau măsuri în vederea desemnării

aleatorii a completului de judecată (nu şi a termenului), după care se urmează, facultativ, o

procedură de regularizare, conform art. 200 NCPC. Nu se stabileşte termen de judecată;

completul de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele destul de amănunţite şi de

exigente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în art. 194 NCPC: „Cererea de

chemare în judecată va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor

ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi

codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare

fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul

persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile

posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care

acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile.

Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde

urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) numele, prenumele şi calitatea

celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta




prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt

aplicabile în mod corespunzător. Dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art.

151, se va alătura cererii; c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului,

atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la

determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se

aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta

localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul,

precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul

cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul

de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de

cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care

imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou,

care atestă acest fapt; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin

înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul

doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul

pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În

cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi

ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta

numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza a II-a fiind

aplicabile în mod corespunzător; f) semnătura”.

Articolul 194 NCPC un este un text foarte amplu, dar nu sunt deosebiri esenţiale faţă

art. 112 CPC 1865. Se ştie că nici astăzi marea majoritate a reclamanţilor nu respectă întru

totul dispoziţiile acestui articol (de exemplu, chiar şi în situaţia în care cererea se motivează în

fapt şi în drept cât de cât coerent, nu indică aproape nimeni numele şi adresa martorilor deja

prin cererea de chemare în judecată, aceste date fiind indicate ulterior).

Există câteva noutăţi privind cererea de chemare în judecată, de exemplu dacă cererea

are ca obiect un imobil, la cererea de chemare în judecată se va anexa un extras de carte

funciară emis de biroul de carte funciară, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea

funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt.

De asemenea, dacă obiectul pricinii este evaluabil în bani, trebuie indicată valoarea

acestuia, cu explicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilor doveditoare necesare.



În cazul în care lipsurile formale ale cererii prezintă o anumită gravitate, completul de

judecată va cita reclamantul cu menţiunea de a-şi îndrepta, completa sau rectifica cererea, iar

dacă reclamantul nu se conformează, se pronunţă o încheiere de anulare care poate fi atacată

cu cerere de reexaminare la alt complet.

După regularizare are loc acea procedură prealabilă scrisă care creează numeroase

probleme de ordin administrativ în perspectiva intrării în vigoare a NCPC; se comunică

cererea cu înscrisurile anexate pârâtului, care dispune de un termen de 25 de zile (mărit prin

LPA) pentru a depune întâmpinare. Întâmpinarea se comunică reclamantului care trebuie să

depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile şi abia după aceea completul de judecată

fixează termen de judecată.

Urmează etapele anterior menţionate, respectiv cercetarea procesului şi dezbaterea în

şedinţă publică.

S-a arătat că în procedurile speciale lucrurile sunt mai simple, ele urmează mai

degrabă tipologia vechiului Cod de procedură civilă, decât sistemul acesta relativ complex

prevăzut de noul Cod pentru procedura contencioasă de drept comun.

În continuare s-a făcut observaţia că, probabil, în multe dosare nu vor fi întâlnite toate

aceste etape: dacă nu se depune întâmpinare ori, după caz, răspuns la întâmpinare în termenul

prevăzut de lege, judecătorul fixează termenul de judecată după împlinirea termenului pentru

depunerea actului de procedură respectiv [de exemplu, s-a împlinit termenul pentru depunerea

întâmpinării, fără ca aceasta să fie depusă; în acest caz, judecătorul fixează termen de

judecată, potrivit art. 201 alin. (4) NCPC]. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut

atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a propune excepţii relative, ca de exemplu

necompetenţa teritorială şi de a propune probe [art. 208 alin. (2)]. În materia probei există

diverse modalităţi de atenuare a consecinţelor acestei decăderi [a se vedea dispoziţiile art. 254

alin. (2)], în vreme ce în cazul excepţiilor relative ce trebuiau invocate prin întâmpinare, o

asemenea posibilitate nu există. Spre exemplu, în cazul necompetenţei teritoriale relative,

neinvocarea acesteia prin întâmpinare, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, face ca

necompetenţa să se acopere în mod definitiv, instanţa sesizată devenind competentă; ca

urmare, o eventuală excepţie invocată abia la primul termen la care părţile sunt legal citate

trebuie respinsă, ca tardiv formulată, decăderea fiind luată în considerare din oficiu [art. 130

alin. (3) NCPC].

Termenele de 25, respectiv 10 zile trebuie calculate pe zile libere [art. 181 alin. (1) pct.

2] având în vedere şi durata necesară emiterii şi comunicării actelor de procedură, precum şi



durata necesară comunicării actului de procedură depus de parte la poştă; aceste chestiuni au

fost tratate şi într-un material elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea

intrării în vigoare a Codului. Orientativ, judecătorul ar trebui să aştepte aproximativ 35 de zile

de la data primei rezoluţii înainte de a verifica dacă pârâtul a depus întâmpinare în termenul

acordat în acest scop de lege.

2. Consideraţii privind procedura specială a ordonanţei de plată

2.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IX, art. 1.013 – 1.024

2.2 Domeniu de aplicare

Potrivit art. 1013 NCPC, „(1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe,

lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un

contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă,

constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris,

însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”

S-a arătat că este vorba de o transpunere în NCPC a O.U.G. nr. 119/2007 privind

măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte

comerciale. Prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă – Legea nr.

76/2012 se abrogă integral atât O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cât şi

O.U.G. nr. 119/2007, eliminându-se acel concurs de acte normative ce reglementau, practic,

două proceduri paralele, situaţie ce a fost criticată în doctrină. Legiuitorul a complicat inutil

lucrurile în 2007, instituind o procedură paralelă cam cu aceleaşi cerinţe de fond cu cele

prevăzute de O.G. nr. 5/2001 (diferită în O.U.G. nr. 119/2007 fiind cerinţa de a fi vorba

despre contracte încheiate între comercianţi, fiind exceptate contractele încheiate între

comercianţi şi consumatori, care intrau însă sub incidenţa OG nr. 5/2001).

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a transpus Directiva 2000/35/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind măsurile pentru combaterea

întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale.

Noua reglementare consacră o modificare faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007,

prin înlocuirea termenului de comerciant cu cel de profesionist. Articolul 1 din O.U.G. nr.

119/2007 face referire la contracte încheiate între profesionişti.



Articolul 1.013 nu mai restrânge sfera de aplicare a procedurii ordonanţei de plată,

fiind inclus şi domeniul de aplicare al fostei O.G. nr 5/2001 privind somaţia de plată, aşa încât

prevederile se aplică „creanţelor certe, lichide şi exigibile constând (în loc de corelative, cum

ar fi fost corect, în limbaj juridic; creanţele nu constau în obligaţii de plată) în obligaţii de

plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil [în sens larg – contract de drept

privat în general], inclusiv [dar nu exclusiv] din cele încheiate între un profesionist şi o

autoritate contractantă (…).” Celelalte cerinţe amintesc mai degrabă de O.G. nr. 5/2001.

Ceea ce este clar este că textul de lege (art. 1013) se aplică numai creanţelor ce au ca

obiect plata unei sume de bani, ca şi în fosta reglementare; nu apare nimic nou în această

privinţă.

O controversă practică a rezultat din interpretarea ad litteram – şi cam nejuridică – a

noţiunii de «contract» din O.U.G. nr. 119/2007. Multe părţi şi chiar avocaţi erau de părere că,

de vreme ce legea se referea la un contract ar fi necesar un înscris constatator al acordului de

voinţă, nefiind suficient un contract constatat în formă simplificată (de exemplu, o factură

acceptată); se confunda, practic, actul juridic, ca negotium iuris, cu înscrisul constatator;

aşadar, adesea erau formulate cereri întemeiate pe O.U.G. nr. 119/2007 numai în acele cazuri

în care exista un contract scris. Acordul de voinţă trebuie înţeles ca negotium juris, şi de fapt

acesta este contractul şi potrivit art. 942 C. civ. 1864 şi potrivit textului omonim din art.

1.166 NCC, contractul este un acord de voinţă dintre două sau mai multe părţi pentru a

constitui, a modifica sau stinge un raport juridic, nicidecum nu este vorba despre înscrisul

constatator al contractului.

Din noua formulare a textului rezultă separarea pe care legiuitorul o face între

contract, ca act juridic şi înscris; nu trebuie confundat cu înscrisul constatator, nu trebuie să

fie un înscris unic; acordul de voinţă poate rezulta dintr-o factură acceptată ori din

corespondenţa părţilor. Trebuie să existe un înscris, înscrisul să emane de la debitor şi să

confirme existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Au fost aşadar, eliminate prin LPA vechile restrângeri ale domeniului de aplicare

impuse de O.U.G. nr. 119/2007, fiind incluse şi contractele încheiate între profesionişti şi

consumatori; dacă acestea ar fi fost exceptate în continuare, s-ar fi ajuns în situaţia nedorită în

care recuperarea creanţelor cu valoare foarte mică ar fi trebuit să parcurgă procedura de drept

comun, ceea ce ar fi fost deosebit de păgubitor atât pentru creditori, cât şi pentru instanţa de

judecată, care ar fi trebuit să soluţioneze un număr foarte mare de dosare într-o procedură mai

complicată.



2.3 Somaţia

Găsim o noutate în cuprinsul art. 10141, respectiv condiţia ca în prealabil (înainte de

sesizarea instanţei cu cererea de ordonanţă) să fie comunicată debitorului o somaţie (prin

intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi

confirmare de primire) prin care i se pune în vedere să plătească suma datorată în termen de

15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.

Pe lângă dorinţa firească de a degreva pe cât posibil instanţa şi de a obţine o plată

benevolă in extremis, sursa reglementării poate fi regăsită în Codul de procedură civilă din

1940 (Codul de procedură civilă Carol al II-lea), care nu a mai intrat în vigoare, fiind amânat

sine die în septembrie 1940 şi care, de altfel, a fost un model consistent pentru NCPC (după

cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, precum şi din hotărârea de Guvern

care aprobă tezele prealabile), aşa cum şi Codul civil Carol al II-lea a constituit un model

pentru Codul civil azi în vigoare. Codurile noi nu au apărut aşadar de nicăieri, ele se

întemeiază atât pe o tradiţie juridică românească, cât şi pe soluţii preluate din dreptul

comparat ori din proiectele de codificări savante europene.

În această materie, a ordonanţei de plată, Codul Carol al II-lea prevedea în titlul

dedicat ordonanţelor judecătoreşti (ordonanţe prezidenţiale – primul capitol şi ordonanţă de

plată – al doilea capitol): dacă creditorul prezenta înscrisul original care constata o creanţă

certă, lichidă şi exigibilă, judecătorul de ocol emitea o ordonanţă, fără citarea părţilor, prin

care îl soma pe debitor să plătească. Debitorul primea ordonanţa şi existau 2 variante:

– dacă formula opoziţie în termen de 5 zile, ordonanţa se anula automat şi se trecea în

procedura de judecată de drept comun;

– dacă nu formula opoziţie, practic, se constituia titlul executoriu.

O procedură foarte simplă, în care, într-o fază iniţială necontencioasă, judecătorul

apreciază pe baza unor probe sumare dacă trebuie emisă somaţia; dacă debitorul nu o contestă

rapid, somaţia devine titlu executoriu, iar dacă o contestă se trece în procedura de judecată de

drept comun.

1 Art. 1.014. Comunicarea somaţiei: „(1) Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului

judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care

îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. (2) Această somaţie

întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod

corespunzător.”



Aceasta este, în linii mari, reglementarea şi în Codul de procedură civilă german (unde

de altfel s-a trecut la prelucrarea computerizată a somaţiilor de plată, sub supravegherea unui

grefier cu studii superioare, iar nu a unui judecător, cererea nefiind verificată sub aspectul

temeiniciei pretenţiei), precum şi în Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului

European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de

somaţie de plată. Există, aşadar, în dreptul comparat această soluţie, a structurării procedurii

pe două etape: una necontencioasă şi una contencioasă. În O.G. nr. 5/2001 privind somaţia de

plată nu a fost preluat, din păcate, acest model; iniţial a existat ideea de a se soluţiona cererea

cu sau fără citare, dar în Parlament, cu ocazia aprobării ordonanţei, s-a stipulat că cererea se

soluţionează întotdeauna cu citare. Ca urmare, deşi formal în cuprinsul O.G. nr. 5/2001 se

face trimitere la aplicabilitatea, în completare, a dispoziţiilor din materie necontencioasă, în

fapt suntem în prezenţa unei proceduri simplificate cu puternice trăsături contencioase.

În procedura actuală se pierde un avantaj esenţial, degrevarea judecătorului de o

procedură (în fapt) contencioasă. Dacă debitorul nu contestă, lucrurile merg mai simplu, este

o procedură pseudocontencioasă, care implică o verificare sumară a temeiniciei pretenţiei

formulate. În schimb, obligaţia instanţei de a motiva hotărârea este aceeaşi ca în procedura

contencioasă, deci această procedură nu constituie o degrevare semnificativă pentru instanţele

judecătoreşti, câtă vreme hotărârea nu este redactată pe un formular ori în altă manieră

simplificată faţă de dreptul comun.

Sancţiunea necomunicării somaţiei este inadmisibilitatea cererii de emitere a

ordonanţei de plată, potrivit art. 1016 alin. (2) NCPC. Scopul acestei somaţii prealabile este

de a obţine o plată benevolă şi de a degreva, implicit, instanţa. Putem vedea aici un rudiment

al fazei procesuale necontencioase cuprinse în Codul din 1940. Nu se poate aprecia că această

condiţie ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul de acces la justiţie. Scopul urmărit este

legitim, iar procedura prealabilă se realizează în mod facil.

Cuprinsul somaţiei nu trebuie apreciat într-o manieră formalistă. Ar trebui să fie

suficientă indicarea cuantumului debitului principal şi sursa debitului. Ar fi excesiv să se

considere că în instanţă creditorul nu ar putea pretinde şi accesorii precum dobânzi şi

penalităţi aferente debitului principal, dacă aceste accesorii nu au fost menţionate şi în

cuprinsul somaţiei.

Articolul 1.016 alin. (2) prevede că „la cerere se anexează înscrisurile ce atestă

cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada



comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea

respingerii acesteia ca inadmisibilă”.

În privinţa acestei proceduri prealabile sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în

materie cu privire la procedura prealabilă, şi anume dispoziţiile art. 193 NCPC, conform

cărora instanţa va fi sesizată numai după îndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea

prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii se ataşează la cererea

introductivă de instanţă. În schimb, neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doar

de pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

2.4 Efectele somaţiei

Pe lângă faptul că permite formularea ulterioară a cererii de emitere a ordonanţei de

plată, somaţia întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 NCC, care se

aplică în mod corespunzător. Acest text, care trebuie citit împreună cu art. 2.537 pct. 4 NCC,

prevede că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge

prescripţia, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de

la data punerii în întârziere.

Spre deosebire de fostul Decret nr. 167/1958, conform căruia prescripţia se întrerupea

prin sesizarea instanţei ori a organului arbitral sau prin recunoaşterea debitorului, potrivit

NCPC, deja punerea în întârziere are acest efect întreruptiv de prescripţie, deci se atribuie

efect întreruptiv de prescripţie unei simple notificări, cu condiţia ca, într-un termen rezonabil,

stabilit de lege, să urmeze sesizarea instanţei – fie pe calea ordonanţei de plată, fie pe calea

dreptului comun.

Întrebarea care se ridică este următoarea: de vreme ce se face trimitere la Noul Cod

civil, ce se va întâmpla în cauzele în care acesta nu este aplicabil, pentru că, după cum se ştie,

art. 201 LPA NCC prevede că Noul Cod civil nu se aplică prescripţiilor începute înaintea

intrării în vigoare a Codului civil. Or, instanţele pot fi sesizate acum şi încă vreun an-doi cu

cereri de emitere a ordonanţei de plată care privesc creanţe al căror drept la acţiune se prescrie

potrivit legii vechi.

Potrivit art. 203–204 LPA NCC, anumite dispoziţii punctuale referitoare la cauzele de

suspendare şi de întrerupere a prescripţiei sunt aplicabile şi prescripţiilor în curs la data de

1.10.2011; aceste excepţii de la regula generală, a supravieţuirii legii vechi în materie de

prescripţie, nu privesc şi întreruperea prescripţiei prin punerea în întârziere a debitorului.



Aşadar, prevederile art. 1.014 alin. (2) NCPC se aplică doar prescripţiilor începute sub

imperiul Noului Cod civil, iar nu şi celor anterioare, care rămân supuse legii vechi [art. 6 alin.

(4) NCC].

Aşadar, chiar în cazul creanţelor ale căror drepturi la acţiune se prescriu conform legii

anterioare Noului Cod civil, după intrarea în vigoare a NCPC, somaţia trebuie făcută oricum

înainte de a sesiza instanţa cu cererea de emitere a ordonanţei de plată, pentru că ea constituie

o cerinţă de ordin procedural, aplicabilă tuturor proceselor începute după intrarea în vigoare a

NCPC (conform art. 3 LPA NCPC). Somaţia nu va avea efect întreruptiv de prescripţie decât

dacă prescripţia este guvernată de prevederile Noului Cod civil, însă ea constituie o procedură

prealabilă necesară sesizării instanţei, sub sancţiunea respingerii cererii, ca inadmisibilă.

2.5 Competenţa

Sub aspectul competenţei, se menţine regula conform căreia ordonanţa se soluţionează

de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

În ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, competenţa de

judecare a cauzelor în primă instanţă revine tribunalului, dacă legea nu prevede altfel. Cu titlu

de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC dispune că „ Judecătoriile judecă (…) orice alte cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor,

profesionişti sau neprofesionişti”.

Cererea de ordonanţă de plată este, prin definiţie, o cerere evaluabilă în bani, pentru că

are ca obiect plata unei sume de bani; ea va fi de competenţa judecătoriei dacă cererea

principală are ca obiect o sumă de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor

şi a tribunalului, dacă valoarea este de peste 200.000 lei.

Se aplică toate regulile de drept comun cu privire la determinarea competenţei după

valoarea obiectului cererii arătate în capătul principal de cerere, inclusiv dispoziţiile art. 98

alin. (2) NCPC, conform cărora „pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile

pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele

asemenea, indiferent de data scadenţei şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în

cursul judecăţii”.

Prin urmare, chiar dacă, spre exemplu, dobânzile sunt scadente anterior cererii

introductive de instanţă, ele nu se iau în considerare (dacă avem un capăt de cerere principal

pentru suma de 195.000 lei şi dobânzi în valoare de 30.000 lei, competentă va fi judecătoria şi



nu tribunalul). Aceeaşi regulă este, desigur, aplicabilă şi procedurii contencioase de drept

comun.

Mai departe s-a arătat că sub aspectul competenţei teritoriale există câteva noutăţi.

Este de menţionat, totuşi, că procedura ordonanţei de plată, în mod evident, nu este o

procedură necontencioasă; este o procedură contencioasă care presupune citarea pârâtului, iar

el formulează apărări, aşa încât nu se mai poate reţine soluţia practicii potrivit căreia, inclusiv

în materia procedurii ordonanţei de plată, se poate invoca din oficiu excepţia necompetenţei

teritoriale. Câtă vreme art. 1.015 NCPC face doar trimitere la dispoziţiile dreptului comun,

sunt aplicabile prevederile art. 130 alin. (3) NCPC, referitoare la invocarea excepţiei de

necompetenţă relativă doar de către pârât, prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie

[precum în cazul ordonanţei de plată, conform art. 1.018 alin. (3) NCPC].

În ce priveşte competenţa teritorială ar putea fi incidente anumite cazuri de

competenţă alternativă, precum cel prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, care se referă la

competenţa instanţei „locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a

obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui

contract”.

În cazurile de excepţie în care reclamantul este consumator [art. 113 alin. (1) pct. 8.

NCPC] el beneficiază de o competenţă alternativă: „instanţa domiciliului consumatorului, în

cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea,

rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un întreprinzător/profesionist

ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse

consumatorilor”.

În schimb, ca noutate, în situaţia tipică, în care consumatorul este pârât (de exemplu,

i se cere plata facturilor de telefonie, gaze, electricitate etc.) iar reclamantul este un

profesionist, deci nu în cazul litigiilor între neprofesionişti, art. 121 NCPC instituie

competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului: „Cererile formulate de un

profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului

consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile”. Se curmă, astfel,

posibilitatea inserării unor clauze atributive de competenţă în contractele de adeziune propuse

de profesionist consumatorului (contracte de leasing, de telefonie), în favoarea instanţei de la

domiciliul profesionistului), clauze care sunt considerate în jurisprudenţa CJUE ca fiind

abuzive; cert este că acum avem o competenţă exclusivă în art. 118 NCPC în favoarea



instanţei de la domiciliul consumatorului, nemaifiind permisă prorogarea convenţională a

competenţei, anterior naşterii diferendului juridic al părţilor.

Articolul 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă

prevăzute de art. 121, prevăzând că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor

consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea

instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la

despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă”. Ca urmare, deşi norma

este imperativă până la data naşterii dreptului la despăgubire, după această dată (a încălcării

obligaţiilor izvorâte din raportul de drept substanţial), beneficiarul normei, respectiv

consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea altei

instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist.

Apreciem că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială

decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2)

NCPC, în măsura în care a fost prorogată competenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute

de acest text], în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) NCPC (cel mai târziu la primul

termen de judecată la care părţile sunt legal citate). Această interpretare ar fi şi în concordanţă

cu jurisprudenţa CJUE, care obligă instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza atributivă

de competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un

profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei (CE) nr. 13/93 privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în caz afirmativ, să se declare

necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la beneficiul sancţiunii

edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex officio a necompetenţei se impune

atunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în

lipsa oricărei convenţii cu acesta.

Dacă însă după invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de

acord cu judecarea cauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze

cauza, nefiind posibilă o declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului.

Această soluţie se impune în raport de partea finală a textului. De vreme ce, în condiţiile art.

126 alin. (2) NCPC, după naşterea diferendului juridic între părţi este oricum posibilă

prorogarea convenţională a competenţei, acordul explicit al pârâtului referitor la judecarea

cererii de către instanţa sesizată de reclamantul profesionist ar echivala cu o convenţie

atributivă de competenţă (tacită, dar neîndoielnică), încheiată după naşterea dreptului la

despăgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. (2) NCPC. Soluţia legii este firească,



întrucât protecţia conferită de lege nu trebuie să fie „impusă“ consumatorului, degenerând în

paternalism.

2.6 Cuprinsul cererii introductive

Este o formă simplificată a cerinţelor din art. 194 NCPC care reprezintă dreptul

comun. Mai există un text în afară de art. 194 care reglementează cererea de chemare în

judecată în general, respectiv art. 148 NCPC care arată tot ceea ce trebuie să conţină orice

cerere adresată instanţei.

Singurul aspect derogatoriu de la dreptul comun se referă la proba cu înscrisurile

doveditoare. Astfel, potrivit art. 1.016, „(1) Cererea privind ordonanţa de plată va cuprinde:

a) numele şi prenumele, precum şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul

creditorului;b) numele şi prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut, şi

domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea

şi sediul, precum şi, după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de

identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în

registrul persoanelor juridice şi contul bancar; c) suma ce reprezintă obiectul creanţei,

temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă acestea, termenul

la care trebuia făcută plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei;d) suma ce

reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii;e)

semnătura creditorului.(2) La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei

datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei

prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca

inadmisibilă. (3) Cererea şi actele anexate la aceasta se depun în copie în atâtea exemplare

câte părţi sunt, plus unul pentru instanţă”.

Coroborat cu dispoziţiile din art. 1.020 NCPC, acest text impune concluzia univocă

potrivit căreia singura probă admisibilă în această procedură este cea cu înscrisuri, plus

declaraţiile părţilor – vine debitorul şi spune că recunoaşte datoria (mărturisirea judiciară

spontană).

Spre deosebire de dreptul comun, judecătorul dispune citarea părţilor, conform art.

1018 NCPC, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului de judecată. De vreme ce în citaţie este

precizat că debitorul trebuie să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de

judecată, înseamnă că termenul este fixat de la bun început de completul stabilit aleatoriu, iar

nu doar la sfârşitul fazei scrise.



La stabilirea termenului trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.022 alin. (1) care

recomandă finalizarea procedurii (emiterea ordonanţei de plată) în termen de 45 de zile de la

introducerea cererii, în cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare; termenul

de 45 de zile se datorează împrejurării că, între timp, Directiva 35/2000 a fost înlocuită cu

Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind

combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale şi care recomandă ca, în

situaţia în care debitorul nu contestă pretenţiile formulate, statele să instituie o procedură care

să garanteze obţinerea unui titlu executoriu în 45 de zile; este singura dispoziţie de procedură

din această nouă directivă, procedura aplicabilă fiind lăsată, pentru rest, la latitudinea statelor

membre.

Aşadar, dacă debitorul nu contestă, şi scăzându-se şi termenul necesar pentru

comunicarea actelor de procedură, ar trebui ca procesul să se încheie în termenul de 45 de zile

recomandat de lege, dar mai greu de respectat întocmai la instanţele aglomerate. Important

este că termenul de judecată este în mod semnificativ mai scurt decât în procedura

contencioasă de drept comun.

Se păstrează prezumţia de recunoaştere instituită şi de O.U.G. nr. 119/2007 decurgând

din necontestarea de către debitor prin întâmpinare a pretenţiilor creditorului, ca şi în

reglementarea anterioară, acest aspect fiind menţionat şi în citaţie [art. 1018 alin. (3)].

Este recomandabilă aplicarea acestei prezumţii de recunoaştere în completarea unui

probatoriu incipient, iar nu în lipsa oricărei probe; de exemplu, dacă există dovada

comunicării facturilor nesemnate debitorului, iar acesta nu formulează obiecţiuni şi nici nu se

apără în proces, ori dacă o parte din facturi sunt acceptate, iar altele nu, prezumţia de

recunoaştere poate fi o opţiune raţională (fiind de altfel de presupus că creditorul nu emitea

facturi fără temei, câtă vreme datorează TVA pentru suma facturată, chiar înainte de încasare,

cel puţin potrivit regimului fiscal existent până foarte recent).

Dacă părţile încheie o tranzacţie, se ia act de aceasta printr-o încheiere definitivă,

potrivit art. 1.019 NCPC. Definitiv, în sistemul Noului Cod de procedură civilă, echivalează

cu ceea ce în sistemul Codului de procedură civilă de la 1865 era irevocabil (conform art. 634

NCPC); în dreptul comun, potrivit art. 440 NCPC, hotărârea care consfinţeşte tranzacţia

intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa

ierarhic superioară.

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32011L0007:RO:NOT



2.7 Contestarea creanţei

Art. 1.020. Contestarea creanţei. „(1) Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa

verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor

şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va

respinge cererea creditorului prin încheiere.

(2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe

decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de

drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin

încheiere.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de

chemare în judecată potrivit dreptului comun”.

În măsura în care nu se ajunge la acest deznodământ fericit al plăţii, ori al înţelegerii

cu privire la plată, art. 1021 NCPC instituie mai multe soluţii diferenţiate, mai multe cazuri de

respingere:

a) dacă debitorul contestă creanţa şi contestaţia se consideră întemeiată, instanţa

respinge cererea creditorului prin încheiere. În acest caz persistă acelaşi echivoc ca şi în

O.U.G. nr. 119/2007, respectiv dacă textul ar trebui interpretat în sensul că numai dacă

debitorul contestă creanţa se verifică temeinicia cererii; această dispoziţie, preluată din

Directiva CE nr. 35/2000, are legătură cu filozofia parţial diferită a actelor europene în

această materie: sunt proceduri (în dreptul german, francez, italian) în care, dacă pârâtul nu

vine şi nu formulează apărări, se pronunţă o hotărâre în lipsă prin care cererea formulată de

reclamant este admisă. Se face doar o examinare a concludenţei: dacă faptele susţinute de

reclamant, aşa cum sunt ele relatate, ar fi adevărate, justifică ele petitul cererii sau nu? La noi

această manieră de a degreva justiţia de foarte multe cereri contencioase ar fi periculoasă,

pentru că părţile îşi valorifică drepturile în maniera pe care o ştim, pârâţii vin când vin,

siguranţa comunicării citaţiei nu există, domiciliile reale nu corespund cu cele declarate,

motiv pentru care, chiar în lipsa pârâtului, instanţa trebuie să administreze probe cu privire la

temeinicia cererii. Acesta ar putea fi suportul conceptual al unor asemenea dispoziţii, ar putea

rezulta, dacă o luăm foarte strict, că dacă debitorul nu contestă creanţa nu s-ar mai face o

examinare a temeiniciei. Practica nu urmează o atare interpretare. Pe de altă parte,

necontestarea creanţei dă loc doar unei prezumţii de recunoaştere, pe care legea doar o

recomandă judecătorului, fără a o impune; este clar că judecătorul român verifică temeinicia

cererii chiar fără apărări formulate de pârât, fiind format în acest sens, să verifice cererile



deduse judecăţii indiferent de poziţia procesuală a pârâtului, dar nu ar trebui să rămână fără

importanţă dacă pârâtul contestă sau nu creanţa. În măsura în care există certitudinea

comunicării cererii introductive către pârât (de exemplu, citaţia a fost primită de registratura

persoanei juridice pârâte ori de către pârât personal), iar acesta nu formulează apărări, este

plauzibilă conjectura conform căruia acesta nu contestă un debit pe care îl priveşte ca fiind

real.

b) în măsura în care apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea

altor probe decât cele prevăzute la art. 1.020 alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit

legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere.

În ambele cazuri, ambele tipuri de ordonanţe (atât în caz de contestaţie găsită

întemeiată, cât şi în caz de necesitate de administrare a noi probe) nu au autoritate de lucru

judecat pe fond, întrucât creditorul poate introduce cererea de chemare în judecată potrivit

dreptului comun. Din practica de aplicare a procedurii somaţiei de plată rezultă însă că nu este

suficient simplul fapt că debitorul susţine că debitul nu ar exista şi recurge la o contestare

generică a creanţei, afirmând că „sunt necesare probe complexe pentru desluşirea adevăratelor

raporturi juridice dintre părţi”, fără ca aceste probe să fie indicate şi argumentate, şi fără a

exista un temei serios şi probat pentru contestarea creanţei, nu înseamnă că instanţa va

respinge cererea. Trebuie să existe o apărare substanţială, plauzibilă, susţinută de dovezi;

altminteri, dacă avem un contract clar care spune că trebuie plătită suma de x lei, iar debitorul

vine şi spune că trebuie audiaţi martori şi administrate expertize, iar instanţa ar respinge doar

în considerarea acestei atitudini procesuale, atunci eficacitatea procedurii ar fi serios

compromisă.

2.8 Emiterea ordonanţei

Art. 1.021. Emiterea ordonanţei. „(1) În cazul în care instanţa, ca urmare a

verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că

pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată, în care se precizează

suma şi termenul de plată.

(2) Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre

pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această

parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formula cerere de chemare

în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului

datoriei”.



În cazul în care instanţa admite cererea, se emite ordonanţa de plată, în cuprinsul

căreia se precizează suma şi termenul de plată. Admiterea poate fi totală [art. 1021 alin. (1)]

sau parţială [art. 1.021 alin. (2)]. Dacă admiterea este parţială, creditorul poate formula cerere

întemeiată pe dreptul comun la plata restului datoriei.

Ordonanţa de respingere nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; ea poate,

în schimb, să constituie un mijloc de probă semnificativ în procesul de fond, în măsura în care

nu sunt administrate probe ori înfăţişate motive noi, de natură a justifica admiterea cererii.

2.9 Cererea în anulare

Ordonanţa de plată poate fi atacată cu cerere în anulare.

Potrivit art. 1.023 NCPC, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10

zile de la data înmânării (fiind inaplicabilă, practic, ideea înmânării imediat după pronunţarea

soluţiei) sau comunicării (termenul este mai scurt decât cel de drept comun pentru formularea

apelului, respectiv a recursului, care a fost mărit la 30 de zile).

Cu titlu de noutate, cererea în anulare poate fi introdusă şi de creditor împotriva

încheierii prin care i se respinge cererea, respectiv împotriva ordonanţei prin care i s-a admis

cererea doar în parte. Practic, se restabileşte echilibrul procesual între părţi. În prezent, doar

debitorul poate formula cerere în anulare, ceea ce face ca, în cazurile mai complicate, în care

este neclară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii, judecătorul să

poată fi înclinat să respingă cererea, de vreme ce încheierea sa este irevocabilă. Însă, aceasta

înseamnă că, cel mai probabil, instanţele vor fi din nou sesizate pe calea dreptului comun.

În măsura în care cererea în anulare este formulată de debitor, art. 1.023 alin. (3)

prevede că prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de

acest titlu din cod pentru emiterea ordonanţei de plată, ori, după caz, cauze de stingere a

obligaţiei de plată ulterioare emiterii ordonanţei de plată; cererea în anulare nu modifică

parametrii verificării jurisdicţionale, condiţiile speciale prevăzute de lege pentru ordonanţa de

plată fiind în continuare aplicabile. Simetric invers, creditorul poate critica nesocotirea

aceloraşi dispoziţii legale, în sensul că, deşi erau îndeplinite condiţiile cerute pentru emiterea

ordonanţei, instanţa a respins cererea, în mod netemeinic şi/sau nelegal.

Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de

plată, în complet format din 2 judecători. În această materie vom avea, aşadar, complete

colegiale şi la judecătorie, nu numai la tribunal şi la curţile de apel.



De vreme ce art. 1.023 alin. (6) prevede că se va pronunţa o hotărâre definitivă, fiind

anulată în tot sau în parte ordonanţa, suntem în prezenţa unei căi de atac eminamente

devolutivă, de reformare sui generis, pentru că nu se adresează unei instanţe superioare. Este

un fel de apel orizontal, o cale de atac cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept ale

cauzei, adresată unui complet de la aceeaşi instanţă.

În lipsa unei reglementări mai amănunţite, genul proxim pentru această cale de atac ar

fi apelul. Cu toate acestea, completul învestit cu judecarea cererii în anulare va judeca

întotdeauna fondul, nu se poate trimite cauza spre rejudecare, indiferent cât de grave sunt

erorile procedurale comise (cererea a fost soluţionată cu nelegala citare a părţii care a atacat

hotărârea, o excepţie peremptorie a fost greşit admisă etc.), ci va trebui soluţionată cererea pe

fond.

Potrivit art. 1.023 alin. (7), în cazurile prevăzute la alin. (2), dacă instanţa învestită

admite cererea în anulare, va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de

plată, dispoziţiile art. 1.021 aplicându-se în mod corespunzător. În schimb, în condiţiile alin.

(8), hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.

Cererea în anulare nu suspendă executarea, ca în reglementarea anterioară. Însă, într-o

formulare mai clară, de natură să elimine controversele care existau în trecut, art. 1024 NCPC

prevede că ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi

are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare.

Pe de altă parte, în măsura în care este admisă, ordonanţa de plată are autoritate de

lucru judecat asupra fondului, nemaifiind posibilă contestarea chestiunilor de fapt şi de drept

care au făcut obiectul judecăţii pe nicio altă cale [conform art. 1.020 alin. (3) şi art. 1.021 alin.

(2), a contrario; art. 712 alin. (1) NCPC].

În condiţiile art. 1.024 alin. (2) NCPC, „împotriva executării silite a ordonanţei de

plată partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul

contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, precum şi

cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de plată”.

Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii

în anulare.

2.10 Aspecte de drept substanţial

Articolul 1.017, intitulat „determinarea dobânzii”, reglementează aspecte de drept

substanţial. Acest text nu are ce căuta în Codul de procedură civilă, cum nu avea ce să caute



nici în O.U.G. nr. 119/2007; asistăm la o transpunere greşită a Diretivei 2000/35/CE privind

combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, întrucât aceste

reglementări, menite să realizeze obiectivul combaterii întârzierii plăţilor, urmărit în Uniunea

Europeană, ar trebui să fie aplicabile indiferent dacă instanţa este sesizată cu o cerere de

emitere a ordonanţei de plată, ori pe calea dreptului comun. Or, din amplasarea lui în acest

capitol ar rezulta că el se aplică numai dacă se formulează o cerere pe calea ordonanţei de

plată, ceea ce este greşit.

O contradicţie există între art. 1.017 alin. (1) teza finală, care a preluat sistemul

conform căruia dobânda legală se raportează la dobânda de referinţă publicată în prima zi

lucrătoare a fiecărui semestru, şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 cu privire la dobânda

legală2: în prezent, dobânda legală se calculează în raport de dobânda de referinţă publicată în

fiecare lună.

Recent, Guvernul României a adoptat un proiect de lege privind măsurile pentru

combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din

contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, în vederea

transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie

2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale.3 Potrivit

art. 23 din proiect, art. 1.017 NCPC ar urma să fie abrogat la data intrării în vigoare a legii.

2 Publicată în M. Of. nr. 607/29.08.2011. 3 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L48 din 23 februarie 2011. Proiectul poate fi consultat pe

http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=cQBqECd50WU%3d&tabid=2272/

http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=cQBqECd50WU%3d&tabid=2272/


Proceduri speciale: evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


Sursa de inspiraţie pentru reglementarea acestei proceduri se regăseşte în Codul de

procedură civilă Carol al II-lea din 1940. Procedura instituită de NCPC este deosebit de utilă,

întrucât rezolvă o adevărată problemă socială, frecvent ivită în practică: tergiversarea cererilor

de evacuare, pentru a locui fără titlu şi fără echivalent în imobilul altuia.

1. Domeniu de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei proceduri alternative este reglementat de art. 1.033

NCPC, conform căruia „(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile privind

evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de către foştii locatari sau

alte persoane. (2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au următorul înţeles:

a) locaţiune – orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;

b) locatar – locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al

locatarului, indiferent dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul

ori dobânditorul imobilului;

c) locator – locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului;

d) imobil – construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile

acestora;

e) ocupantul – oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în

fapt imobilul cu sau fără permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;

f) proprietar – titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul”.





Există, aşadar, două mari ipoteze:

a) ipoteza în care se cere evacuarea locatarului sau sublocatarului;

b) ipoteza în care se cere evacuarea ocupantului.

În ambele cazuri, procedura este facultativă [art. 1.034 alin. (1) NCPC]. Alternativele

urmează a fi discutate pentru fiecare ipoteză în parte.

a) În primul caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu

care o îndreptăţea să folosească (să deţină) imobilul – locatarul sau sublocatarul – titlu care

nu mai există la momentul introducerii acţiunii.

Calitatea procesuală activă aparţine atât locatorului principal, cât şi sublocatorului care

cere evacuarea sublocatarului; de asemenea, aparţine dobânditorului imobilului, în acele

cazuri în care contractul de locaţiune încheiat anterior nu-i este ori a încetat să-i fie opozabil

[art. 1.033 alin. (2) lit. b), c) şi f) NCPC]. În mod corespunzător, calitatea procesuală pasivă

aparţine, după caz, locatarului ori sublocatarului, după cum poate fi vorba şi despre un

arendaş sau de cesionarii acestora.

În ce priveşte opozabilitatea locaţiunii faţă de dobânditorul imobilului, urmează a fi

avute în vedere dispoziţiile art. 1811 NCC (a se vedea şi art. 130 din Legea nr. 71/2011 – LPA

NCC – cu privire la aplicabilitatea ratione temporis a acestei dispoziţii, text care derogă de la

regula generală a supravieţuirii legii vechi, instituită de art. 102 LPA NCC, şi cele ale art.

1.649 NCC, pentru ipoteza în care titlul locatorului a fost desfiinţat).

Sub aspectul interesului formulării acţiunii în evacuare de către locator (şi asimilaţii

acestuia), trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1.798, art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC,

contractul de locaţiune constatat prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organele

fiscale competente, respectiv încheiat în formă autentică, constituie titlu executoriu atât în ce

priveşte plata chiriei, cât şi în ce priveşte obligaţia de restituire a bunului dat în locaţiune, la

expirarea duratei convenite.

De asemenea, în condiţiile art. 1.816 NCC, o locaţiune făcută fără determinarea

duratei poate fi denunţată unilateral de oricare dintre părţi, prin notificare; după expirarea

termenului de preaviz contractul de locaţiune încheiat în condiţiile prevăzute de art. 1.809

alin. (2) şi (3) NCC constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei de predare.1

1 Cu privire la delicata problemă a aplicabilităţii ratione temporis a acestor dispoziţii din Noul Cod civil

semnalăm doar că, într-o concepţie, calitatea de titlu executoriu nu poate fi recunoscută decât contractelor

încheiate după intrarea în vigoare a NCC, faţă de prevederile art. 102 alin. (1) LPA NCC, care se referă la

efectele şi executarea contractului, în vreme ce în altă concepţie, fiind vorba despre dispoziţii cu caracter



Principial, în aceste ipoteze lipseşte interesul de a sesiza instanţa pentru obţinerea

titlului executoriu, în condiţiile în care creditorul obligaţiei de predare/restituire a imobilului

deţine deja un titlu executoriu.

Cererea în evacuare poate fi formulată când dreptul locatarului (în sensul larg, anterior

arătat) s-a stins într-una din modalităţile prevăzute de lege, enunţate de art. 1.037 alin. (1)

NCPC. Îndeosebi trebuie menţionată ipoteza rezilierii unilaterale (conform art. 1.552, art.

1.817 NCC), ca urmare a neexecutării unei obligaţii principale ce incumbă locatarului

(îndeosebi, dar nu exclusiv, plata chiriei), dar şi denunţarea unilaterală a contractului fără

termen (art. 1.816 NCC), ori în alte situaţii, când părţile au convenit facultatea denunţării

unilaterale de către locator (art. 1.276 NCC).

În acest caz, este obligatorie notificarea locatarului şi acordarea unui termen de 30 de

zile pentru eliberarea imobilului, termen care curge de la data comunicării notificării prin

executor judecătoresc. În cazul locaţiunii pe durată nedeterminată, denunţarea cerută de lege

pentru încetarea contractului va fi considerată şi notificare de evacuare, chiar dacă nu

cuprinde o menţiune expresă în acest sens. Locatarul poate însă renunţa la această notificare,

inclusiv prin contractul de locaţiune; legea cere însă pentru dovada acestei manifestări de

voinţă forma scrisă (art. 1.037 NCPC).

Referitor la sfera de aplicare a noţiunii de „locatar”, s-a ridicat problema dacă, la nivel

teoretic, poate fi asimilat locatarului titularul contractului de leasing (deşi leasingul nu este

locaţiune, iar contractul de leasing este şi el considerat titlu executoriu). Referitor la acest

aspect, s-a precizat că, în principiu, ar putea fi concepută o aplicare extensivă a textelor de

lege, spre exemplu, nu doar locatarului, ci şi comodatarului. Chiar dacă nu s-ar primi o atare

aplicare extensivă, un comodatar ori un utilizator al cărui drept de folosinţă a încetat ar putea

fi considerat „ocupant”, în sensul art. 1.033 alin. (2) lit. e) NCPC.

procedural (în pofida amplasării lor în Codul civil), sunt aplicabile regulile generale intertemporale din dreptul

procesual civil, adică art. 725 alin. (1) CPC 1865 în vigoare la data de 1.10.2011. Ultima opinie pare preferabilă

sub aspectul efectelor practice pe care le produce, respectiv facilitarea realizării drepturilor locatorului şi

degrevarea instanţelor judecătoreşti de litigii având ca obiect evacuarea foştilor locatari. Nici nu s-ar putea

invoca principiul protecţiei încrederii legitime, întrucât locatarul nu are un interes legitim ca, în cazul

neexecutării obligaţiei de restituire a imobilului, să fie mai întâi chemat în judecată şi abia apoi executat silit;

eventuale apărări cu privire la fondul raportului juridic dintre părţi pot fi oricum invocate şi în contestaţia la

executare.



b) În al doilea caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un

titlu şi care ocupă în fapt imobilul, cu sau fără îngăduinţa proprietarului ori detentorului

legitim al bunului [conform art. 1033 alin. (2) lit. e) şi f) NCPC].

Calitatea procesuală activă aparţine proprietarului, dar şi celui care deţine bunul în

temeiul unui contract încheiat cu proprietarul, de exemplu, un locatar. Calitatea procesuală

pasivă aparţine, prin derogare de la dreptul comun, nu doar celui cu care proprietarul s-a aflat

în raporturi juridice obligaţionale având ca obiect transmiterea folosinţei, ori în raporturi de

simplă tolerare, ci şi celui care ocupă imobilul în lipsa oricărei înţelegeri sau tolerări, aducând

astfel atingere dreptului absolut şi exclusiv al proprietarului imobilului (art. 555 NCC).

În acest din urmă caz, acţiunea în evacuare formulată potrivit dispoziţiilor procedurii

speciale sancţionează nemijlocit încălcarea unui drept real, preluând funcţiile acţiunii în

revendicare, pentru ipoteza în care pârâtul nu exhibă niciun titlu asupra bunului. Pentru a

asigura eficacitatea procedurii, ar trebui să se considere că şi în situaţia în care pârâtul susţine

că ar exista un astfel de titlu, dar această susţinere nu are caracter pertinent şi nu este probată,

cererea în evacuare rămâne admisibilă chiar împotriva celui care se pretinde proprietar.

Apreciem însă că, în măsura în care cererea nu este formulată potrivit procedurii speciale, ci

pe calea dreptului comun, în lipsa oricăror raporturi obligaţionale dintre părţi, cererea trebuie

calificată drept revendicare, şi aceasta indiferent dacă pârâtul exhibă sau nu un titlu de

proprietate, câtă vreme acţiunea în revendicare se îndreaptă atât împotriva posesorului, cât şi

împotriva detentorului precar sau a oricărei persoane care deţine bunul fără drept [art. 563

alin. (1) NCC].2

2 În sens contrar, sub imperiul Codului civil anterior, a se vedea Cas., s.com., dec nr. 169/18.01.2011, disponibilă

pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de

proprietate asupra imobilului, ci doar folosinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără

titlu a imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în

cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă având caracter relativ, în cadrul acţiunii în

evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a

solicitat obligarea pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora

şi predarea bunului în materialitatea sa.

Se constată astfel că, în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul

procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi

nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie

temei de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei

asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată o asemenea acţiune.

http://www.scj.ro/



Proprietarul va prefera, de regulă, procedura specială de evacuare împotriva

ocupantului, iar nu cererea în revendicare, din raţiuni care privesc celeritatea procesului şi

cuantumul taxei judiciare de timbru datorate.

În cazul ocupantului este obligatorie notificarea acestuia prin executor judecătoresc,

iar cererea poate fi introdusă după expirarea unui termen de 5 zile de la comunicarea

notificării (art. 1.038, art. 1.040 NCPC).

2. Procedura aplicabilă

Referitor la sesizarea instanţei, art. 1.040 NCPC dispune că „Dacă locatarul sau

ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă

locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a

folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre

executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de

titlu”.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se

află imobilul (art. 1.035 NCPC); competenţa teritorială trebuie socotită exclusivă, cu toate că

este vorba despre o cerere patrimonială, faţă de scopul textului, de a asigura proximitatea

jurisdicţiei sesizate faţă de obiectul litigiului.

Plecând de la dispoziţiile art. 1.034 NCPC privind caracterul facultativ al procedurii3

şi ale art. 1041 privind procedura de judecată şi calea de atac4 s-a subliniat faptul că odată cu

A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin

comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor

legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie.”

Soluţia este, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect

„obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept

absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale? Şi atunci, delimitarea acţiunii

în revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afirmă

(exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în care natura juridică a cererii este configurată de

apărările pârâtului. 3 „Art. 1034. Caracterul facultativ al procedurii: „(1) Reclamantul are alegerea între procedura reglementată

de prezentul titlu şi procedura de drept comun. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio

atingere drepturilor locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici

altor drepturi născute în temeiul contractului sau al legii, după caz. (3) În cazul arătat la alin. (2), pentru



cererea principală în evacuare se mai poate cere doar plata chiriei ori arenzii exigibile, care

pot fi, desigur, cerute şi pe calea altor proceduri prevăzute de lege, precum ordonanţa de plată,

procedura aplicabilă cererilor cu valoare redusă, respectiv procedura de drept comun.

Alte despăgubiri, precum cele pentru daunele aduse imobilului de locatar sau ocupant,

pot fi cerute numai pe cale separată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.036 NCPC (Citarea şi comunicarea actelor procedurale),

„(1) Locatarul şi ocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la

imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept. (2) Dacă imobilul este închis, toate notificările,

citaţiile şi celelalte acte de procedură emise potrivit dispoziţiilor prezentului titlu vor fi

afişate la uşa imobilului”.

Suntem în prezenţa unor dispoziţii speciale cu privire la citarea pârâtului, derogatorii

de la regula generală a citării pârâtului la domiciliul său; pârâtul nu ar putea invoca

nevalabilitatea procedurii de citare sub cuvânt că domiciliul său se află în altă parte. Alineatul

(2) derogă de la regulile generale referitoare la modalităţile de citare.

În altă ordine de idei, s-a ridicat deja problema de a şti ce se va întâmpla în cazul în

care se cere evacuarea de pe un teren unde nu poate fi localizată o uşă. În acest caz, redevin

aplicabile, în completare, regulile generale în materie de citare.

realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum şi a celor prevăzute de

dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.041 alin. (4),

va putea proceda, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de plată sau celor privind

soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei competente, în condiţiile dreptului comun”.

4 Art. 1041. Procedura de judecată. Calea de atac: „(1) Cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor, în

afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei sau a arenzii se solicită în baza unui contract

care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. (2) Cererea de evacuare se judecă de

urgenţă, în camera de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. (3) Întâmpinarea nu este

obligatorie. (4) Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea

dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în

cursul judecăţii. (5) Hotărârea de evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile

de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără citarea lor”.



3. Procedura de evacuare

În continuare au fost prezentate dispoziţiile art. 1.0395 şi 1040 NCPC.

Dispoziţiile art. 1.039 rezolvă o problemă practică: uneori, proprietarul formula cerere

în evacuare, chiar dacă fostul locatar ori ocupantul părăsise în fapt imobilul, fără să fi existat o

predare a imobilului către proprietar; în acest caz, cererea se formula pentru a se evita acuzaţii

ulterioare de violare a domiciliului. Or, în măsura în care imobilul este părăsit, ori prezumat

ca părăsit în condiţiile alin. (2), proprietarul ori detentorul legitim al bunului poate intra în

posesia bunului, de drept, fără a mai sesiza instanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.040 NCPC (Sesizarea instanţei), „Dacă locatarul sau

ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă

locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a

folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre

executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu.

În condiţiile art. 1.041 NCPC, cererea se judecă cu citare (dar cu „dezbateri sumare“,

limitate la îndreptăţirea folosirii bunului de către pârât, existenţa şi scadenţa obligaţiei de

restituire) sau fără citare, după distincţiile prevăzute de lege.

Din împrejurarea că întâmpinarea nu este obligatorie [art. 1041 alin. (3) NCPC]

deducem că nu va fi parcursă procedura prealabilă scrisă din dreptul comun, ci completul

stabilit aleatoriu va fixa direct termen de judecată, comunicând cererea introductivă şi

înscrisurile anexate către pârât. Acesta va fi în drept să formuleze apărările ce fac obiectul

întâmpinării la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

O inovaţie binevenită este reprezentată de caracterul executoriu al hotărârii primei

instanţe [art. 1041 alin. (5)] – dispoziţiile în sens contrar cuprinse în legi speciale fiind

abrogate prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012. De asemenea, celeritatea procedurii este

subliniată de termenul de apel de 5 zile, derogatoriu de la dreptul comun, care curge de la

pronunţare, în cazul în care hotărârea s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, în

caz contrar [art. 1.041 alin. (5)]. 5 Art. 1039. Evacuarea voluntară. (1) Dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în condiţiile prezentului

titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură

judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente dispoziţiile prezentului capitol. (2) Se prezumă că imobilul

este părăsit în caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau

ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul returnării cheilor imobilului,

ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.”



Dispoziţiile art. 1.0426 sunt foarte importante din punct de vedere practic, fiind evitată

situaţia în care pârâtul formulează cerere reconvenţională cu privire la îmbunătăţiri, reale ori

pretinse, şi solicită instituirea unui drept de retenţie. Cererea de plată a îmbunătăţirilor poate fi

formulată numai pe cale separată. Din scopul urmărit de legiuitor, acela de a evita

temporizarea cererii de evacuare, rezultă în mod logic că, chiar dacă pârâtul cere pe cale

separată instituirea unui drept de retenţie, nu s-ar putea în niciun caz dispune suspendarea

judecăţii potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât s-ar ajunge la situaţia contrară celei

urmărite de legiuitor.

Privitor la dreptul de retenţie trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (3) NCC

care prevede faptul că, dacă îmbunătăţirile au fost făcute fără acordul locatorului nu se poate

invoca în niciun caz dreptul de retenţie.

În ceea ce priveşte suspendarea executării, dispoziţiile art. 1.0447 derogă de la dreptul

comun, suspendarea fiind posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind

elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale proprietarului ori locatorului, pentru a

contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.

Ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu de la dreptul comun, suspendarea fiind

posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia

intereselor legitime ale proprietarului ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se

petrec în practică în această materie.

6 Art. 1042. Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare: „(1) Pârâtul chemat în judecată, potrivit

procedurii prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cerere reconvenţională, de chemare în judecată a altei

persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. (2) Pârâtul poate

invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului

reclamantului”. 7 Art. 1044. Suspendarea executării: „ (1) Executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu toate

acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a arenzii se va putea dispune suspendarea executării

hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului exercitat de către pârât numai dacă acesta

consemnează în numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită

pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii de suspendare, precum şi cea

aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. (2) Suspendarea

încetează de drept dacă, la expirarea termenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită, debitorul

nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea unor noi rate, în condiţiile

prevăzute la alin. (1) ”.



4. Dispoziţii speciale

Pentru configurarea domeniului de aplicare a acestei proceduri speciale sunt relevante

şi dispoziţiile art. 1.045 – Încetarea abuzului de folosinţă: „(1) Dacă locatarul, nerespectând

obligaţiile ce îi revin privind folosirea normală, cu prudenţă şi diligenţă, a imobilului

închiriat ori arendat, întrebuinţează imobilul în alt scop decât cel prevăzut în contract, îi

modifică structura stabilită prin construcţie, îi produce stricăciuni ori săvârşeşte orice alte

abuzuri de folosinţă, el va putea fi obligat, prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea

părţilor, la încetarea acestor abuzuri şi la restabilirea situaţiei anterioare. (2) Dispoziţiile

alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii privind încetarea

oricăror abuzuri săvârşite de proprietarul care prejudiciază folosinţa normală a părţilor sau

instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamente

ori care tulbură buna convieţuire în acel imobil”.

În ceea ce priveşte efectuarea reparaţiilor şi restrângerea folosinţei, art. 1.046, cu

denumirea marginală „Efectuarea reparaţiilor. Restrângerea folosinţei. Evacuarea” dispune că

„Prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, locatarul sau, când este cazul,

sublocatarul poate fi obligat la efectuarea reparaţiilor necesare ce îi revin potrivit legii,

precum şi la restrângerea folosinţei spaţiului închiriat ori chiar la evacuarea din acest spaţiu

dacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparaţiilor ori lucrărilor prevăzute de lege

în sarcina locatorului”,

Potrivit dispoziţiilor art. 996 alin. (5) NCPC, conform cărora „pe cale de ordonanţă

preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror

executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt”, admisibilitatea acestor măsuri

ar putea forma obiect de controversă. Însă măsurile la care se referă expres art. 1.045 şi urm.

ar putea fi considerate măsuri definitive, de unde rezultă că legiuitorul a rezolvat expres

chestiunea admisibilităţii acestor cereri, chestiune care nu mai trebuie verificată distinct, prin

raportare la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale. Articolul 1045 şi următoarele sunt

texte speciale, derogatorii de la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale; practic, se

împrumută doar „haina procedurală” referitoare la judecarea cererii, caracterul executoriu al

hotărârii, calea de atac, termenele speciale de pronunţare şi de motivare etc.

Abundenţa măsurilor care pot fi luate pe calea ordonanţei preşedinţiale (prevăzute de

NCC şi NCPC) derivă din faptul că legiuitorul a ales să facă trimitere la procedura ordonanţei

preşedinţiale ca la un tipar aplicabil ori de câte ori a considerat o anumită cerere a fi urgentă.



Soluţia este raţională sub aspectul tehnicii legislative, pentru că altminteri ar fi trebuit să

calchieze în diferite materii textele referitoare la ordonanţa preşedinţială. De aici rezultă însă

că nu se mai verifică celelalte condiţii de fond prevăzute de dreptul comun pentru această

procedură, trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale fiind una limitată la procedura

aplicabilă.

Ca exemplu din practică judiciară a fost menţionat un caz în care locatorul a solicitat,

pe calea ordonanţei preşedinţiale, să i se permită accesul în imobil pentru efectuarea unor

măsurători cadastrale necesare rezolvării unor probleme litigioase dintre părţi, iar prima

instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, cu motivarea că nu s-a respectat cerinţa

vremelniciei, întrucât accesul nu ar fi permis doar în mod vremelnic (!). O astfel de

interpretare formalistă şi rigidă a cerinţei vremelniciei ar însemna că ordonanţa preşedinţială

ar putea fi la fel de bine abrogată întrucât nu ar mai prezenta nicio utilitate practică, mai ales

în cazul unor prestaţii pozitive impuse debitorului. Evident că, în cazul de mai sus, ar fi

tranşată definitiv problema accesului în imobil, locatorul făcând măsurătorile, ori efectuând

reparaţiile necesare, dar s-a subliniat faptul că ceea nu se stabileşte prin ordonanţă

preşedinţială cu autoritate de lucru judecat sunt aspectele de fond (de exemplu, cine trebuia să

facă reparaţiile, cine trebuia să le plătească, dacă a fost predată întreaga suprafaţă convenită

etc.). Aceste aspecte de fond pot face obiectul unei judecăţi ulterioare; în acest sens ordonanţa

este doar vremelnică, întrucât nu înlătură posibilitatea soluţionării tuturor aspectelor litigioase

privitoare la fondul raporturilor juridice dintre părţi, pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, vremelnicia nu este o condiţie care trebuie percepută într-o manieră

mecanicistă, materială, întrucât, până la urmă, orice măsură care este vremelnică în ce priveşte

dezlegarea finală a raporturilor juridice între părţi are şi o conotaţie definitivă – spre exemplu,

sistarea construcţiilor pe o perioadă de timp este un element de fapt ireversibil, obligaţia de a

ridica provizoriu anumite lucrări considerate abuzive produce, de asemenea, efecte materiale

ireversibile, evacuarea dintr-un imobil deţinut abuziv (admisibilă, după noi, în vechea

reglementare, în măsura în care erau îndeplinite condiţiile art. 581 CPC 1865, îndeosebi

urgenţa şi aparenţa dreptului) produce, de asemenea, efecte ireversibile pentru perioada de

timp în care pârâtul nu a locuit în imobil, chiar dacă el este ulterior reintegrat etc.

Un alt text binevenit, întrucât reglementează o situaţie des întâlnită în practică, este

prevăzut cel de la art. 1.048 – Cereri ale asociaţiilor de proprietari: „ Dispoziţiile art. 1.045 se

aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii formulate de o asociaţie de

proprietari împotriva proprietarilor, membri ai acesteia, în cazul în care neefectuarea



reparaţiilor ce sunt în sarcina fiecărui proprietar ori a reparaţiilor sau a oricăror lucrări la

părţile sau la instalaţiile aflate în coproprietatea acestora ori la spaţiile aflate în proprietate

exclusivă afectează folosinţa normală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil,

precum şi siguranţa locuirii în acel imobil”.

Aceste texte au foarte puţină legătură cu evacuarea, dar au fost probabil subsumate de

legiuitor chestiunii generice a tulburărilor locative şi de aceea se regăsesc în acest capitol.


Proceduri speciale: procedura cu privire la cererile de valoare redusă* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


1. Domeniu de aplicare

Cu privire la domeniul de aplicare, art. 1.025 alin. (1) NCPC dispune că: „(1)

Prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile,

cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data

sesizării instanţei”.

În cazul acestei proceduri nu mai suntem în prezenţa unei inovaţii româneşti, ci se

reproduc prevederile Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al

Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu

valoare redusă. S-a precizat faptul că domeniul de aplicare al Regulamentului priveşte doar

litigiile cu un element de extraneitate privitor la părţi, în sensul că cel puţin una dintre acestea

îşi are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât instanţa sesizată [art. 3 alin. (1) din

Regulament].

Regulamentul, prin natura sa fiind aplicabil nemijlocit, nu are nevoie de transpunere în

legislaţia internă. Este însă utilă transpunerea acestei proceduri în NCPC şi pentru litigiile

strict interne, pentru familiarizarea judecătorilor cu această procedură, deoarece ar fi fost greu

pentru instanţele din România să aplice, în cazurile în care Regulamentul ar fi nemijlocit

aplicabil, o procedură pe care practic nu o cunoşteau absolut deloc; de asemenea, procedura

simplificată, în măsura în care va fi suficient de popularizată, se va dovedi utilă pentru

degrevarea instanţelor de o serie de litigii pentru care nu vor mai trebui să desfăşoare

procedura complexă de drept comun.

Legea naţională prevede aplicabilitatea procedurii speciale, în măsura în care valoarea

capătului principal de cerere nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei [fără a * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta




fi luate în considerare accesoriile, ceea ce corespunde şi soluţiei de drept comun prevăzute de

art. 98 alin. (2) NCPC], în timp ce Regulamentul face referire la suma de 2.000 Euro; nefiind

în câmpul de aplicare al Regulamentului, legiuitorul naţional putea prevedea un plafon diferit

(de altfel, foarte apropiat); domnul profesor Gabriel Boroi a arătat, în cadrul unei prelegeri

anterioare, că această valoare este destul de redusă, iar dacă procedura va avea succes, va

putea fi mărită ulterior.

Excepţiile de la domeniul de aplicare au fost preluate ca atare din Regulament. Astfel,

potrivit dispoziţiilor art. 1.025 „(2)Prezentul titlu nu se aplică în materie fiscală, vamală sau

administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în

cadrul exercitării autorităţii publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplică

cererilor referitoare la: a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile

patrimoniale născute din raporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul

preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice

sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g) închirierea unor

bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de

bani; h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc

personalitatea”.

S-a dorit în special exceptarea materiilor de drept public, dar şi a unor aspecte

specifice precum litigiile în materie succesorală ori cele referitoare la regimurile

matrimoniale.

Legat de domeniul de aplicare, s-a ridicat problema dacă cererea de chemare în

judecată poate privi şi altceva decât plata unei sume de bani, întrucât art. 1.025 alin. (1)

prevede „valoarea cererii (...) nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei”.

Interpretarea propusă în doctrină este aceea că cererea trebuie să aibă ca obiect un drept de

creanţă a cărui obligaţie corelativă constă în plata unei sume de bani, interpretare care se

întemeiază pe formularea art. 1.025 alin. (1), respectiv alin. (2) lit. g) NCPC.1 Această opinie

trebuie considerată întemeiată; desigur, în practica judiciară se va decide dacă se va da

textelor o interpretare mai largă, în sensul că procedura este aplicabilă oricărei cereri

patrimoniale al cărei obiect are o valoare de până la 10.000 lei inclusiv.

1 În acest sens, a se vedea C.C. Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul Noului

Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 70, 71.



2. Caracterul alternativ

Trebuie subliniat caracterul alternativ al acestei proceduri, conform art. 1.026 alin.

(1) şi (2): „(1) Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul

titlu şi procedura de drept comun. 2) Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit

art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în

care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită în mod expres

aplicarea procedurii speciale”.

Având în vedere valoarea redusă a cererilor înregistrate în această procedură, se

presupune că părţile nu vor fi asistate de avocat, sens în care s-a arătat faptul că părţile vor fi

asistate prin intermediul unor formulare aprobate prin Ordin emis de Ministerul Justiţiei, după

cum rezultă din art. 1.028 NCPC. În acest sens, trebuie menţionat că aceste formulare au fost

aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C din 29.01.20132, Ca urmare, din punct de

vedere practic, de cele mai multe ori alegerea procedurii speciale rezultă din completarea de

către reclamant a formularului anume destinat acestui scop. Doar prin excepţie, reclamantul

care a formulat o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun poate opta pentru

aplicarea procedurii speciale la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate3.

Cu privire la modelul de formular a fost subliniată necesitatea ca acesta să nu fie unul

foarte tehnic, ci intuitiv, astfel încât să poată ghida, în lipsa unui avocat, chiar un justiţiabil

nefamiliarizat cu procedura; de asemenea, a fost subliniată necesitatea ca fomularul să conţină

inclusiv un spaţiu suficient alocat descrierii pricinii, având în vedere obişnuinţa justiţiabilului

2 Publicat în M.Of. nr. 69/1.02.2013. 3 Art. 1.028: „(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea

formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la instanţa competentă, prin poştă sau prin orice

alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia. (2) Formularul de cerere

se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea

pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei. (3) Odată cu formularul de cerere se

depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească. (4) În cazul în care

informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a

fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul

ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular tip, care va fi

aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul în care reclamantul nu completează sau nu rectifică

formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula”.



de a nu se rezuma strict la faptele care fundamentează pretenţiile sale ori de a le expune pe

larg.

Formatorul a apreciat că, în situaţia în care instanţa care tipăreşte formularele

apreciază că spaţiul alocat descrierii pricinii nu este suficient, îl poate extinde, fără a se afecta

astfel spiritul Ordinului Ministerului Justiţiei; din sală s-a făcut precizarea că depinde cine

imprimă formularele, existând şi posibilitatea ca acestea să sosească la instanţe deja tipărite.

În acelaşi context s-a exprimat opinia că popularizarea NCPC este în stadiu incipient,

nu numai la nivelul instanţelor judecătoreşti, cât mai ales în rândul justiţiabililor, sens în care

s-a apreciat că inclusiv instanţele ar trebui să popularizeze procedurile noi prin mijloace aflate

la îndemâna lor (de exemplu, prin afişare la sediul instanţelor a unui ghid cu privire la noua

procedură, care să cuprindă şi explicarea avantajelor acesteia, în ce priveşte timbrajul,

simplificarea procedurii, caracterul executoriu al hotărârii de primă instanţă).

3. Taxele de timbru

Cu privire la taxele de timbru a fost arătat faptul că, în cazul cererilor cu valoare

redusă, acestea vor fi, potrivit art. 2 alin. (1)2 din Legea nr. 146/1997, introdus prin LPA

NCPC:

– 50 lei pentru cererile cu o valoare de până la 2.000 lei;

–150 lei pentru cererile cu o valoare între 2.000 lei şi 10.000 lei.

În materiile speciale în care legea prevede scutirea de plata taxei judiciare de timbru

(e.g., cererile formulate de asociaţiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreţinere),

reclamantul nu va datora taxa de timbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii

speciale. Această concluzie se impune inclusiv pentru a asigura aplicarea practică a noilor

texte de lege.

Potrivit art. 1.026 alin. (3) (text preluat din Regulament, ca şi celelalte texte în

general, care au fost preluate cu mici adaptări), „Atunci când cererea nu poate fi soluţionată

potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe

reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată

potrivit dreptului comun”. Acest text este aplicabil, spre exemplu, în cazul în care reclamantul

introduce, folosind formularul aferent procedurii speciale, o cerere având valoarea de 15.000

lei; în acest caz, în cadrul procedurii de regularizare, instanţa îi va comunica prin citaţie faptul



că cererea sa nu poate fi soluţionată şi îl întreabă dacă înţelege să îşi retragă cererea sau să

continue judecata conform dreptului comun.

Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu, s-a ridicat problema

consecinţelor în cazul în care formularul nu îndeplineşte condiţiile pentru cererea de chemare

în judecată (art. 194 NCPC) sau nu este completat corect [art. 1.028 alin. (4)]. În acest caz,

conform prevederilor art. 1.028 alin. (4) NCPC, instanţa îi va acorda reclamantului

posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri

suplimentare, iar dacă reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în

termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula. Aceste dispoziţii constituie o particularizare

a prevederilor generale din materia regularizării cererii (art. 200 NCPC), care se vor aplica în

completare, pentru aspectele procedurale care nu sunt expres reglementate prin normele

speciale. Ca urmare, anularea se va pronunţa prin încheiere în camera de consiliu, fără citarea

părţilor [art. 200 alin. (3) cu referire la art. 532 alin. (1) teza finală NCPC, care instituie, în

materie necontencioasă, regula citării facultative a părţilor]; din interpretarea sistematică a art.

200 rezultă că în ipoteza prevăzută de alin. (3), cererea se va anula fără citarea reclamantului,

doar pe baza verificării impuse de lege cu privire la remedierea lipsurilor – nici nu se pune

problema citării pârâtului, câtă vreme cererea introductivă, prin ipoteză, nu i-a fost

comunicată şi nici nu trebuie înştiinţat de proces decât după regularizarea cererii

introductive!), iar cererea de reexaminare pe care reclamantul o poate formula, în condiţiile

dreptului comun, se soluţionează cu citarea reclamantului, conform art. 200 alin. (6) NCPC.

În acelaşi context s-a apreciat că un formular completat corect va constitui şi o cerere

care va respecta dispoziţiile art. 194 NCPC privind cuprinsul cererii de chemare în judecată,

astfel încât, în situaţia în care reclamantul, înştiinţat potrivit art. 1.026 alin. (3), tace sau nu îşi

retrage cererea, instanţa va putea proceda conform dreptului comun, respectiv va parcurge

procedura prealabilă scrisă (art. 201 NCPC).

4. Instanţa competentă în primă instanţă

Cu privire la instanţa competentă în primă instanţă s-a arătat că aceasta este

judecătoria [conform 1.027 alin. (1) NCPC] iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit

dreptului comun, astfel cum se prevede la art. 1.027 alin. (2) NCPC; s-a precizat, totodată,

faptul că, având în vedere că suntem în prezenţa unei cereri patrimoniale, competenţa

teritorială va fi de ordine privată, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă fiind supus



prevederilor art. 130 alin. (3) NCPC. În acest context se pune problema dacă în procedura

cererilor cu valoare redusă întâmpinarea este obligatorie sau nu. În raport de formularea

imperativă a art. 1.029 alin. (4) [„pârâtul va depune sau trimite formularul de răspuns

completat corespunzător (...)”] soluţia corectă ar fi cea a obligativităţii răspunsului, ca formă

specifică a întâmpinării. Ca urmare, excepţia necompetenţei teritoriale relative trebuie

ridicată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de art. 1.029 alin. (4) NCPC.

5. Desfăşurarea procedurii

În continuare, privitor la desfăşurarea procedurii, pornind de la prevederile art. 1.029

alin. (1) şi 2 [„(1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se

desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu. (2) Instanţa poate dispune înfăţişarea

părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea uneia dintre părţi.

Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de

împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu

poate fi atacat separat”] a fost prezentat ca principal avantaj (atât pentru instanţă, cât şi în

general) al acestei proceduri faptul că s-ar putea desfăşura în întregime chiar şi în biroul

judecătorului, având în vedere că nu este necesară citarea părţilor dacă înscrisurile sunt

edificatoare.

În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă textul va rămâne în această formă, având în

vedere că după apariţia O.G. nr. 5/2001, care era foarte asemănătoare cu Regulamentul

privind somaţia europeană de plată şi în cadrul căreia se prevedea că hotărârea se dă fără

citare, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţional pentru încălcarea dreptului la

apărare, ceea ce a condus la modificarea ordonanţei.4

4 Afirmaţia autorului întrebării nu este exactă. În forma iniţială a O.G. nr. 5/2001 se prevedea, într-adevăr, că

citarea părţilor este facultativă [art. 4 alin. (2)], dispoziţie care nu a fost declarată neconstituţională. Prin Legea

nr. 295/2002, Parlamentul a modificat acest text de lege, instituind regula citării şi în această materie, însă

această opţiune legislativă nu s-a datorat unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la textul anterior.

Dimpotrivă, prin Decizia nr. 141/30.04.2002, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate

ridicată cu privire la textul care prevedea citarea facultativă, arătând că „Posibilitatea soluţionării cererii şi fără

citarea părţilor este justificată din motive similare celor care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea

instituţiei ordonanţei preşedinţiale: adoptarea unor măsuri vremelnice pentru apărarea unor interese legitime,

urgenţa adoptării unor asemenea măsuri, dar şi încercarea de a stinge litigiul pe baza înţelegerii părţilor. Soluţiile

adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 au un caracter

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=30610



În răspunsul la această întrebare s-a precizat faptul că textul este o preluare exactă a

prevederilor Regulamentului, respectiv a art. 5 alin. (1), iar Curtea Constituţională nu are

competenţa de a se pronunţa cu privire la conformitatea acestuia cu Constituţia. Ar fi ilogic să

se considere că legea care preia aceeaşi soluţie ca Regulamentul european ar contraveni

Constituţiei.

În acelaşi context, s-a subliniat necesitatea de a nu se asocia obligatoriu

contradictorialitatea cu citarea, întrucât se poate asigura contradictorialitatea şi printr-o

procedură scrisă, nu numai printr-o procedură orală. Ca exemplu a fost indicată procedura de

filtrare a recursului, în care contradictorialitatea se asigură prin comunicarea raportului

completului de filtru către părţi, care pot depune puncte de vedere scrise, fără a fi necesară

deplasarea la instanţă, pentru dezbateri orale. De asemenea, s-a precizat că, în cazul

regulamentelor comunitare, competenţa de a se pronunţa asupra încălcării drepturilor

fundamentale aparţine CJUE, formatorul opinând că, având în vedere că nu putem invoca o

tradiţie românească în cazul unor astfel de proceduri fără citare sau cu citare facultativă, fiind

încă în stadiul coagulării acestora, nu putem să pretindem a-i învăţa pe judecătorii din statele

europene ce proceduri respectă sau nu dreptul la un proces echitabil, ci, din contră, noi putem

învăţa din experienţa acestora referitoare la proceduri scrise, care respectă principiul

contradictorialităţii în altă manieră decât prin citarea părţilor.

În ceea ce priveşte probele, potrivit dispoziţiilor art. 1.029 alin. (9), „Instanţa poate

încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele

probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de

chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale”.

Cu privire la noţiunea de „probă care provoacă o cheltuială disproporţionată” a fost

dată ca exemplu ipoteza în care, dacă valoarea cererii este de 500 – 1000 lei, ar fi probabil de

evitat încuviinţarea probei cu expertiză, ajungându-se la o diferenţă prea mare între miza reală

a litigiului şi cheltuielile necesare pentru soluţionarea acestuia.

În acest context trebuie menţionat că în Codul civil există un text cu certe valenţe

procedurale, în materie probatorie, care permite instanţei învestite cu o cerere în acordarea

vremelnic şi sunt supuse căilor de atac. De asemenea, judecătorul, în vederea soluţionării cererii, poate dispune

citarea părţilor, dacă înscrisurile depuse de creditor nu sunt suficient de convingătoare şi consideră că sunt

necesare lămuriri şi explicaţii suplimentare. Ordonanţa cu somaţia de plată se va emite numai când în urma

examinării înscrisurilor prezentate se constată că pretenţiile creditorului sunt justificate.”



despăgubirilor, întemeiată pe răspunderea civilă a debitorului, să estimeze prejudiciul al cărui

cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine [art. 1.532 alin. (3) NCC].

Articolul 1.029 alin. (9) NCPC nu limitează probatoriul admisibil în această procedură

la proba cu înscrisuri (ca urmare, nu trebuie confundate cerinţele acestei proceduri cu cele

aplicabile ordonanţei de plată) şi nici nu declară de plano inadmisibile probele care ar necesita

cheltuieli disproporţionate; se instituie un criteriu suplimentar care trebuie avut în vedere de

instanţă, atunci când aceasta decide asupra cererii de probe, pe lângă admisibilitate şi

concludenţă.

6. Soluţionarea cererii

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii, art. 1.029 NCPC dispune că: „(1) Instanţa va

pronunţa şi redacta hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor

necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală. (2) În cazul în care nu se primeşte niciun

răspuns de la partea interesată în termenul stabilit la art. 1.029 alin. (4), (6) sau (8), instanţa

se va pronunţa cu privire la cererea principală sau la cererea reconvenţională în raport cu

actele aflate la dosar. (3) Hotărârea primei instanţe este executorie de drept”.

Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă ar putea fi abordată foarte flexibil de

judecători, în cazul în care se va depăşi obişnuinţa mentală a citării părţilor.

Formatorul a apreciat că, probabil din raţiuni administrative, ce privesc programul

ECRIS şi de planificare a şedinţelor completelor de judecată, judecătorul cauzei va stabili un

termen de soluţionare, în camera de consiliu, chiar dacă nu dispune citarea părţilor. Desigur,

nu trebuie exclusă posibilitatea ca instanţa, constatând că pentru soluţionarea pricinii sunt

necesare şi alte înscrisuri, să pună în vedere părţilor – de regulă, reclamantului – să

completeze probele, depunând înscrisurile necesare. În cazul în care ar fi necesare şi alte

probe în afara înscrisurilor ar fi recomandabilă citarea părţilor, pentru a discuta probele în

şedinţă publică, în urma unei dezbateri orale contradictorii.

Potrivit art. 1.029 alin. (1) NCPC, procedura se desfăşoară în întregul ei în camera de

consiliu.

Şi în cazul altor proceduri speciale s-a prevăzut soluţionarea cererilor în camera de

consiliu, soluţie regăsită de altfel şi în CPC 1865.



Potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, „(1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz,

dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1

ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi

până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului

se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.”

Prin această normă legiuitorul a intenţionat doar să amâne aplicarea dispoziţiilor

referitoare la desfăşurarea cercetării procesului în faţa primei instanţe în camera de consiliu,

în procedura de drept comun, şi nu să suspende aplicarea tuturor dispoziţiilor NCPC

privitoare la judecarea unor cereri în camera de consiliu. Această soluţie este evidentă, atât

având în vedere raţiunile practice urmărite de legiuitor, cât şi faptul că se face referire la

cercetarea procesului, respectiv dezbaterea fondului; or, spre exemplu în cazul cererilor cu

valoare redusă, nici nu există aceste două etape procesuale, cu această denumire.

7. Căi de atac

Potrivit art. 1.032 NCPC, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal,

ceea ce corespunde soluţiei din dreptul comun. Diferenţa constă în faptul că apelul nu este

suspensiv de executare, suspendarea fiind dispusă de tribunal, la cererea motivată a părţii,

numai cu plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea contestată de apelant. Hotărârea instanţei

de apel este definitivă, în sensul art. 634 NCPC, nefiind aşadar supusă recursului.

8. Întrebări

În încheiere formatorul a alocat timp pentru întrebări din partea participanţilor:

8.1 Probele suplimentare

Referitor la probele suplimentare care pot fi acceptate de judecător în condiţiile art.

1.029 alin. (9) NCPC, s-a ridicat problema dacă aceasta ar putea fi analizată ca o chestiune de

admisibilitate a procedurii, având în vedere că instanţa pronunţă o hotărâre pe fond. Întrucât,

în lipsa probelor, instanţa poate respinge cererea ca neîntemeiată, nu ar fi fost corect ca

aceasta să fie o condiţie de admisibilitate a cererii, în sensul ca administrarea probelor să nu



conducă la cheltuieli disproporţionate, ceea ce i-ar permite reclamantului să folosească direct

procedura de drept comun?

Formatorul a apreciat că de vreme ce hotărârea (de admitere sau de respingere a

cererii) are autoritate de lucru judecat asupra fondului (spre deosebire de cazul ordonanţei de

plată), cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, prevederea alin. (9) trebuie privită ca o

recomandare adresată judecătorului, care va putea face o evaluare suplimentară a probei,

inclusiv din perspectiva proporţionalităţii cheltuielilor ocazionate de administrarea sa cu

valoarea obiectului cererii, căutând să administreze probe care să nu fie costisitoare; cu toate

acestea, judecătorul va admite proba, dacă o va considera concludentă, necesară soluţionării

cauzei, alternativa respingerii cererii pe fond fiind indezirabilă; prevederile art. 1.029 alin. (9)

nu trebuie interpretate ca un obstacol peremptoriu, în condiţiile în care hotărârea dată este o

veritabilă hotărâre de fond; de asemenea, s-a precizat că, dacă prima instanţă ar administra

proba, se poate completa oricum probatoriul în apel, unde se aplică, în principiu, regulile de

drept comun.

În tot cazul, art. 1.029 alin. (9) nu instituie o condiţie de admisibilitate a procedurii,

suplimentară faţă de cele prevăzute de art. 1025 NCPC, fiind vorba despre o regulă privitoare

la încuviinţarea probatoriului.

8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC]

Referitor la dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC [„ Atunci când cererea nu poate fi

soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl

informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta

va fi judecată potrivit dreptului comun”]s-a ridicat problema concilierii acestor prevederi cu

cele ale art. 204 privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată; poate fi considerată

situaţia de la art. 1.026 alin. (3) o modificare a cererii, pot fi considerate aceste prevederi o

derogare de la condiţiile menţionate în art. 204? Care ar fi interesul de a retrage cererea dacă

aceasta se judecă oricum conform dreptului comun?

Formatorul a precizat că răspunsul depinde, practic, de momentul în care instanţa pune

în vedere reclamantului că cererea sa nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri

speciale; coroborând dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) cu cele ale art. 1.028 alin. (4) se poate

concluziona că deja în cadrul procedurii prealabile scrise instanţa l-ar putea informa pe

reclamant că cererea sa nu se încadrează în dispoziţiile legii speciale; totodată, instanţa îi va

pune în vedere reclamantului să timbreze la valoarea pretinsă, completând în mod



corespunzător taxa de timbru plătită, dacă este cazul. Ca urmare, dacă reclamantul comunică

acordul său privind transformarea cererii într-o cerere pe calea dreptului comun, la primul

termen de judecată la care părţile sunt legal citate, această cerere poate fi considerată o

modificare, în sensul art. 204 alin. (1) NCPC. Dacă o asemenea comunicare nu este făcută, iar

reclamantul nici nu renunţă la judecată, cererea va fi oricum judecată potrivit dreptului

comun, conform art. 1.026 alin. (3) NCPC. Ca urmare, practic, nu este posibil ca reclamantul

să-şi modifice cererea în sensul arătat abia după primul termen de judecată la care părţile sunt

legal citate, întrucât această modificare fie are loc la primul termen, fie este considerată a fi

operat de drept, în temeiul legii.

Interesul retragerii cererii – o formă de renunţare la judecată – ar putea fi dat de

necesitatea unei mai bune pregătiri şi fundamentări a cererii formulate potrivit dreptului

comun.


Procedura necontencioasă judiciară* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


La prima vedere, procedura necontencioasă nu prezintă multe aspecte de noutate.

1. Domeniul de aplicare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, art. 527 NCPC dispune că „Cererile pentru

soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui

drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor

judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt

supuse dispoziţiilor prezentei cărţi”.

A fost subliniat faptul că, prin instituirea instanţei de tutelă, procedurile

necontencioase (mai ales în ceea ce priveşte Cartea I din NCC, fiind date ca exemple

autorizarea încheierii actelor juridice de dispoziţie de către incapabil, numirea tutorelui, a

curatorului, descărcarea de gestiune etc.) vor cunoaşte un adevărat reviriment; în cadrul

cererilor de competenţa instanţei de tutelă, prevăzute de Cartea I referitoare la persoane din

NCC, vom întâlni rar proceduri contencioase (de exemplu dizolvarea consiliului de familie),

spre deosebire de Cartea a II-a cu privire la familie (conform art. 265 NCC). Ar fi fost, poate,

de dorit o procedură mai elaborată, special destinată instanţei de tutelă.





2. Competenţa

Este reglementată de art. 528 NCPC: „(1) Cererile necontencioase care sunt în

legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca

obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe se vor

îndrepta la acea instanţă. (2) În celelalte cazuri, competenţa instanţei şi soluţionarea

incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase.

(3) În cazul în care competenţa teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2),

cererile necontencioase se vor îndrepta la instanţa în a cărei circumscripţie petentul îşi are,

după caz, domiciliul, reşedinţa, sediul ori reprezentanţa, iar dacă niciuna dintre acestea nu

se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând regulile de competenţă

materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau, după caz, la Tribunalul

Bucureşti”.

În cazul litigiilor cu element de extraneitate textul consacră o competenţă teritorială

subsidiară la Judecătoria Sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti; în cazul acestor litigii trebuie

verificat în prealabil dacă instanţele române sunt competente internaţional [în special

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa

judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] şi, dacă nu

sunt aplicabile actele europene în domeniul procesului civil internaţional, Cartea a VII-a

NCPC, cu privire la procesul civil internaţional; totodată, s-a precizat faptul că pentru

verificarea competenţei sunt incidente prevederile art. 130 NCPC privitoare la invocarea

excepţiei de necompetenţă şi cele ale art. 131 privitoare la verificarea competenţei.

În cazul procedurilor necontencioase propriu-zise, unde nu există pârât şi, deci, nu ar

avea cine să invoce necompetenţa, instanţa îşi verifică din oficiu inclusiv competenţa de

ordine privată (art. 529 NCPC).

3. Procedura de soluţionare a cererii

Procedura de soluţionare a cererii este reglementată de art. 532 NCPC, potrivit căruia:

„(1) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în

cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea

instanţei. (2) Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei. Ea are



dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale

căror interese ar putea fi afectate de hotărâre”.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, se instituie regula citării facultative, la

aprecierea instanţei, în materie necontencioasă [art. 532 alin. (1) teza finală]. Doar dacă legea

impune citarea, aceasta este obligatorie.

În ce priveşte alin. (2), instanţa poate introduce, din oficiu, părţi în cauză, spre

deosebire de procedura contencioasă, în care instanţa poate face acest lucru doar în cazuri

excepţionale, expres prevăzute de lege, în celelalte situaţii neputând decât să pună în vedere

părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual (conform art. 78 NCPC). Acest text de lege

poate primi aplicare practică, spre exemplu, în cazul plângerilor de carte funciară (spre

exemplu, se cere radierea unei notări, caz în care trebuie citat cel în folosul căreia a fost făcută

notarea, ori dimpotrivă, se face plângere împotriva respingerii notării, caz în care trebuie citat

titularul dreptului tabular împotriva căruia s-ar face înscrierea).

4. Modalitatea de soluţionare a cererii

Potrivit art. 533 NCPC, asupra cererii „ Instanţa se pronunţă prin încheiere, în raport

cu toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere

sau pe parcursul procedurii”.

Este un text interesant, sub aspectul rolului activ mai accentuat al instanţei; se poate

constata că instanţa are o libertate mai accentuată în a stabili inclusiv faptele relevante pentru

soluţionarea pricinii şi a se lămuri cu privire la acestea, tocmai pentru că, prin definiţie, nu

există un litigiu între părţi.

5. Căile de atac

În ceea ce priveşte calea de atac, art. 534 NCPC dispune că: „(1) Încheierea prin care

se încuviinţează cererea este executorie. (2) Încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă

numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, care este definitivă. (3) Termenul de apel va curge de la pronunţare, pentru cei care

au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare, pentru cei care au

lipsit.(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la

soluţionarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de



încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării. (5) Apelul se judecă în camera

de consiliu”.

În această materie nu sunt noutăţi, în afară de faptul că se înlocuieşte recursul cu

apelul, cu excepţia dispoziţiilor alin. (4). Instituirea unui termen maxim de 1 an de la data

pronunţării pentru persoanele interesate care nu au participat la proces în faţa primei instanţe

este de natură să asigure certitudinea juridică.

Această procedură are caracter de drept comun pentru procedurile necontencioase

prevăzute de alte capitole ale NCPC, precum şi de legi speciale, completându-se, la rândul lor,

cu dispoziţiile mai elaborate din materia procedurii contencioase, în măsura în care acestea

din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii (art. 536 NCPC).


Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător* - avocat Traian BRICIU


1. Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător

1.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IV din Noul Cod de procedură civilă

Primele modificări se regăsesc chiar în titlul capitolului: dacă în Codul de procedură

civilă de la 1865, Titlul IV din Cartea privind procedurile speciale este intitulat ,,măsuri

asigurătorii”, în Noul Cod de procedură civilă apare denumirea de ,,măsurile asigurătorii şi

provizorii”. Această denumire a apărut prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de

procedură civilă (Legea nr. 76/2012) şi vine ca urmare a articolului referitor la ,,măsuri

provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală”, în care prin Legea de punere în

aplicare s-a încercat aducerea în Noul Cod de procedură civilă a unor reguli existente şi

anterior, însă disparate (art. 255 NCC, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie), toate având la bază o directivă

europeană.

Sub aspectul noţiunilor de «măsuri asigurătorii – măsuri provizorii», art. 1.559 NCC

defineşte măsurile asigurătorii: sechestrul, poprirea şi sechestrul judiciar; prin urmare,

dispoziţiile nou introduse nu erau măsuri asigurătorii, aşa încât au fost numite măsuri

asigurătorii şi provizorii.



prelegerii.


procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.



1.2 Generalităţi

O chestiune generală cu privire la sechestrul asigurător: legiuitorul nu poate fi acuzat

că nu a fost extrem de dornic să modifice. Este un capitol unde există modificări, însă nu sunt

atât de ample precum în alte domenii, pentru că elementele care puteau fi aduse cu titlu de

inovaţie nu încadrau foarte bine cu profilul debitorilor şi creditorilor noştri. Soluţiile de genul

„se pot lua măsuri asigurătorii şi fără cauţiune sau cauţiunea este o chestiune excepţională” nu

cred ar fi reprezentat o soluţie bună. Realitatea pieţei noastre şi dreptul, ca reflex al

economiei, mă fac să cred că o ideologie de tipul „să facem legislaţia să fie propice pentru

creditori” este o armă cu două tăişuri: mulţi creditori nu sunt creditori, alţii sunt şicanatori,

astfel încât trebuie să existe o rezervă, în sensul condiţionării luării măsurii de plata unei

cauţiuni şi caracterul semnificativ al acesteia.

1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător

În Codul de procedură civilă de la 1865 condiţiile de admisibilitate sunt prevăzute în

art. 591.

Noul Cod de procedură civilă menţionează aceleaşi condiţii de admisibilitate (în art.

940 – Condiţii de înfiinţare1: „(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă

este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător

asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de

chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către

instanţă. (2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă

dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de

jumătate din valoarea reclamată. (3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi

atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa

asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca

debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În

aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la

alin. (1) şi să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă”.

1.4 Competenţa

Referitor la acest aspect, s-a precizat că nu există modificări, deşi textele diferă: în

Noul Cod de procedură civilă, faţă de Codul de procedură civilă de la 1865, se arată, în plus,

1 Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare,

NCPC republicat).



că este competentă să judece procesul instanţa competentă să judece procesul în primă

instanţă: art. 941 alin. (1) NCPC2, faţă de art. 592 CPC 1865 („cererea de sechestru se

adresează instanţei care judecă procesul”). Această prevedere nu era chiar atât de clară; noul

Cod prevede clar că această competenţă aparţine instanţei care judecă în primă instanţă.

Totodată, s-a mai arătat că, deşi nu suntem în prezenţa unei modificări, au existat

jurişti care au susţinut că, de exemplu, cererea de sechestru formulată într-un proces care se

află deja în faza apelului trebuie adresată instanţei de apel. Soluţia era, evident, greşită. Nu a

fost o practică extinsă de asemenea soluţii greşite, însă au fost suficiente încât să justifice

menţionarea în mod expres că este vorba despre instanţa care judecă în primă instanţă

procesul, chiar dacă acel proces se află în apel sau chiar în recurs.

1.5 Forma cererii

Codul de procedură civilă de la 1865 nu indica o anumită formă a cererii sechestrului

asigurător, astfel încât s-a dezvoltat o practică neunitară (unii menţionează bunurile pe care

vor să le sechestreze, alţii nu le individualizează, solicitând “sechestrul asupra bunurilor

mobile şi imobile”). Aşadar, în tăcerea textului de lege, s-a dezvoltat o practică neunitară; au

existat şi soluţii de respingere a cererii pentru motivul că nu au fost menţionate bunurile care

se dorea a fi sechestrate.

În acest context, legiuitorul a prevăzut mai ferm, în art. 941 alin. (1) teza a II-a

NCPC3, că petentul creditor nu este obligat să individualizeze bunurile; dispoziţia urmăreşte

să uşureze sarcina creditorului, să nu îl pună pe acesta să indice în cererea de sechestru ce

anume bunuri vrea să sechestreze. Argumentul care a generat o astfel de soluţie legislativă a

fost acela că ar fi inechitabil să i se ceară creditorului să individualizeze bunurile, cât timp

acest lucru ţine de punerea în executare a sechestrului. Or, tocmai asta face executorul

judecătoresc, care identifică bunurile după ce are încheierea de sechestru. Fără acest aport al

executorului, care ar putea identifica bunurile mai bine decât creditorul, acesta din urmă s-ar

transforma într-un detectiv (fapt care chiar se întâmplă în prezent). Actualmente, practica

majoritară este în sensul de a cere identificarea bunurilor. Soluţia din art. 941 NCPC tranşează

o problemă în care practica era neunitară.

2 Art. 953 alin. (1) NCPC republicat 3 Idem.



S-a ridicat problema ce se întâmplă cu cererea unui creditor care are o creanţă de o

anumită valoare şi se descoperă abia în faza de executare că singurul bun pe care îl are

debitorul este un imobil de o valoare mult mai mare decât creanţa pentru care s-a solicitat

sechestrul? Dispare, aşadar, filtrul instanţei în ce priveşte proporţia dintre cuantumul creanţei

şi valoarea bunului sechestrat. Nu există niciun control asupra a ceea deţine debitorul pentru

justificarea măsurii în raport cu valoarea creanţei.

Opinia exprimată referitor la această problemă a fost în sensul că efectul imediat al

noii reglementări este tranşarea problemei soluţionate în mod neunitar, însă efectul mediat

este acela că dispare controlul judecătorului asupra proporţionalităţii. Instanţa care analizează

cererea nu poate verifica dacă solicitarea creditorului este proporţională. Aprecierea de

oportunitate a judecătorului dispare numai în faza prealabilă, a încuviinţării măsurii. Aceasta

se transferă la executorul judecătoresc, care, având încheierea de sechestru, va stabili dacă

sechestrează sau nu un anumit bun. Executorul poate să limiteze sechestrarea la bunuri care

sunt proporţionale cu valoarea creanţei.

În cele din urmă, un control din partea instanţei cu privire la respectarea unui raport

echitabil de proporţionalitate în aplicarea sechestrului există şi în logica Noului Cod de

procedură civilă, însă intervenţia instanţei nu se realizează în amonte, ci în aval. Sunt două

soluţii posibile:

a) instanţa are un control, totul se transferă în zona contestaţiei la executare; debitorul,

care va fi confruntat cu aplicarea unei măsuri asigurătorii de către executor, contestă. Instanţa

are un control, însă nu instanţa care judecă sechestrul, ci instanţa care soluţionează contestaţia

la executare;

b) dacă discrepanţa între creanţă şi măsura aplicată este atât de mare încât îi blochează

pentru o creanţă mică un bun de mare valoare, debitorul, confruntat cu aplicarea sechestrului,

poate să uzeze de prevederile Noului Cod de procedură civilă: consemnarea sumei de bani şi

ridicarea sechestrului, dând garanţii îndestulătoare4 (un alt imobil, o sumă de bani, o

4 Art. 944 (art. 956 NCPC republicat). Ridicarea sechestrului asigurător. „(1) Dacă debitorul va da, în toate

cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător.

Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere

supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de

urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 941 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.



scrisoare de garanţie bancară din partea băncii care îi finanţează proiectul). Este o combinare

între juridic şi economic, însă acestea sunt, în realitate, deblocările.

Contraargumentul la problema identificată de participanţi, care a condus la soluţia din

art. 944 NCPC este acela că nu poate fi reţinută culpa creditorului pentru a-l lipsi de

posibilitatea asigurării creanţei în situaţia în care debitorul are numai un bun foarte valoros.

Acesta din urmă ar trebui să se afle într-o situaţie mai proastă decât a creditorului cu un

debitor cu un bun mai puţin valoros? Ar trebui să acceptăm că această creanţă a lui este mai

lipsită de suport?

1.6 Judecata cererii de sechestru

Se păstrează, în mare, soluţiile din reglementarea anterioară, cu precizarea că în

cuprinsul încheierii de sechestru trebuie menţionată (instanţele fac şi în prezent acest lucru,

chiar dacă nu se prevede în mod expres) suma până la care se dispune măsura sechestrului5.

Această menţiune este foarte importantă. În primul rând, reprezintă o orientare pentru

executorul judecătoresc cu privire la limita valorii până la care sechestrează bunurile (să nu

facă ce spune creditorul, ci ceea ce a spus creditorul şi a fost acceptat de către instanţă).

Uneori este utilă deoarece creditorul poate veni cu mai multe creanţe sau cu o creanţă mai

mare, însă numai unele creanţe sau o parte din creanţă se bucură de dovada prin act scris,

instanţa încuviinţând măsura asigurătorie în limita acelei creanţe sau părţi din creanţă. Pe de

altă parte, în funcţie de valoarea creanţei acceptate a fi protejate provizoriu, se va face şi

eventuala ridicare a sechestrului. În genere, instanţele procedau astfel, însă nu în toate

cazurile, iar legiuitorul a considerat că ar trebui menţionată această regulă în mod expres.

Referitor la acest aspect s-a precizat că, în condiţiile în care art. 907- 908 din vechiul

Cod comercial au supravieţuit până la acest moment noului Cod civil, înseamnă că avem

reguli unitare pentru sechestru şi cauţiune, dispărând regula care exista doar în comercial cu

privire la achitarea anticipată.

Cu privire la problema menţionată, s-a arătat că noutatea adusă de Noul Cod de

procedură civilă este că pentru toate litigiile (indiferent de natura părţilor – profesionişti sau

nu) cauţiunea nu se mai plăteşte anticipat, ci în termenul acordat de instanţă prin chiar

încheierea de admitere. Există o clarificare a practicii potrivit cu care în toate litigiile nu se

mai stabileşte termen în vederea achitării anticipate a cauţiunii. Textul are valoare numai

pentru situaţia în care instanţa stabileşte cauţiunea, nu şi pentru ipoteza în care creditorul




solicită sechestrul pentru o creanţă care nu este constatată prin act scris, deoarece acolo

instanţa nu are ce cauţiune să stabilească, pentru că este de jumătate din sumă şi aceea poate fi

plătită anticipat, fără probleme. Concluzia este că textul se referă numai la ipoteza creanţei

garantate prin act scris.

1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti

O altă modificare se referă la comunicarea încheierii judecătoreşti: în reglementarea

CPC 1865, se făcea în toate cazurile, de instanţă, din oficiu. În Noul Cod de procedură civilă,

conform art. 941 alin (21)6 comunicarea diferă: creditorului i se comunică de îndată, de către

instanţă, în timp ce debitorului i se comunică de către executorul judecătoresc odată cu

aplicarea măsurii sechestrului.

Care a fost raţiunea pentru această disociere în materie de comunicare a încheierii? S-a

încercat să se protejeze elementul surpriză. Vorbim de măsuri asigurătorii. Bunurile, în

momentul anterior aplicării măsurii, pot fi uşor mutate, vândute. Or, măsura dispusă de

instanţă nu mai reprezintă o surpriză dacă debitorului i se comunică încheierea înainte de

aplicarea acesteia, prin executor judecătoresc. De obicei, comunicarea către debitor se făcea

înainte ca executorul să reuşească sechestrarea bunului. Practica a dovedit că debitorul ştie, de

cele mai multe ori, când se ia o măsură asigurătorie împotriva lui. Aceasta a fost raţiunea care

a impus în LPA NCPC modificarea regulilor în materie de comunicare a încheierii.

Pe de altă parte, debitorul are şi alte mijloace de a afla (de exemplu, portalul

instanţelor). Au existat discuţii în comisia de elaborare că aceste măsuri asigurătorii ar trebui

protejate şi prin norme de regulament al instanţelor, referitoare la secretizarea pe portalul

instanţelor, însă asemenea reguli nu pot fi introduse într-un cod fundamental, fiind mai curând

aspecte de resort administrativ.

1.8 Calea de atac

Se păstrează termenul pentru exercitarea căii de atac de 5 zile de la comunicare. Calea

de atac însă nu mai este recursul, ca în CPC 1865, ci numai apelul. Dacă prima instanţă este

curtea de apel, calea de atac va fi recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1.9 Executarea măsurii

Pentru executarea măsurii nu este nevoie de încuviinţarea executării silite. Precizarea

este necesară, deoarece în practica unor instanţe se cerea încuviinţarea chiar şi pentru măsuri




asigurătorii, ceea ce nu era nici în spiritul Codului de procedură civilă de la 1865. De

asemenea, nu este nevoie de somaţie.

Aşadar, lipsesc două elemente ale executării, încuviinţarea şi somaţia prealabilă, sau

orice altă autorizare din partea instanţei.

Există şi alte reglementări ale Codului de procedură civilă de la 1865 care au fost

preluate în Noul Cod de procedură civilă: ridicarea sechestrului, faptul că bunurile se

valorifică după ce se obţine titlul executoriu etc.

1.10 Sechestrul navelor civile

Această materie este reglementată pentru întâia dată în Codul de procedură civilă.

Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 947 şi urm. NCPC7 care au o triplă

sursă: convenţiile internaţionale, dispoziţiile din vechiul Cod comercial privind vânzarea şi

sechestrul navelor şi art. 907 şi 908 din vechiul Cod comercial.

Competenţa este mai largă decât în prezent. Este vorba de tribunalul locului unde se

află nava, indiferent de instanţa la care s-a introdus sau urmează a se introduce acţiunea pe

fond.

În ceea ce priveşte acţiunea de fond, în legea de organizare judecătorească nr.

304/2004 se prevede o competenţă specială în cazul navelor civile sau comerciale, maritime

sau fluviale: Tribunalele Constanţa şi Galaţi. În materia sechestrului asistăm la o desprindere

faţă de soluţia clasică, aplicabilă acţiunii de fond, din cauza urgenţei maxime şi faptului că

nava, deşi este concepută ideal ca bun imobil, prezintă dezavantajele de urmărire pe care le

are orice bun mobil. Din acest motiv, s-a optat ca orice tribunal din ţară, unde s-ar afla nava,

să fie competent să judece cerere de sechestru, chiar dacă nu ar fi competent şi în ce priveşte

soluţionarea fondului (de exemplu, tribunalele Giurgiu, Brăila etc.).

O altă problemă vizează condiţiile de înfiinţare a sechestrului: nava, chiar dacă este în

port, nu poate fi sechestrată, pentru că se consideră că este pe punctul de plecare, atunci când

documentele de călătorie se află în mâna căpitanului. Sunt, aşadar, anumite condiţionări care

implică o urgenţă mai mare.

Un alt element de noutate, care a creat un impact şi asupra altor măsuri asigurătorii

este acela că în materia sechestrului navelor, plecând de la o practică internaţională bazată pe

convenţiile internaţionale în materie maritimă şi fluvială şi de la urgenţa specifică sechestrului

navelor, există posibilitatea introducerii acţiunii sechestrului chiar înainte de introducerea

7 Art. 959 şi urm. NCPC republicat.



acţiunii de fond. La sechestrul asigurător obişnuit, asupra celorlalte bunuri mobile şi imobile,

nu există posibilitatea introducerii cererii de sechestru înainte de introducerea acţiunii de fond.

Regăsim această posibilitate numai la sechestrul judiciar, dar nu şi la sechestrul asigurător.

Legiuitorul a fost prudent, reglementând două variante posibile: fie introducerea

acţiunii de fond, fie declanşarea procedurilor arbitrale în termen de cel mult de 20 de zile de la

data încuviinţării măsurii, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii. S-a dorit,

prin această condiţionare, limitarea posibilităţilor de abuz din partea creditorului, care ar

întârzia în mod nepermis introducerea acţiunii de fond, prelungind în acest mod sine die

efectul măsurii asigurătorii.

Alte norme în materia navelor sunt spectaculoase, deşi nu sunt neapărat noi. Ele se

regăseau în legi speciale sau în vechiul Cod comercial. Executarea măsurii revine căpităniei

portului; este un executor de ocazie. Nu este ceva nou. Suntem, aşadar, în prezenţa unei

derogări de la regulile privind executarea sechestrului.

O altă prevedere interesantă este cea din art. 956 NCPC8, existentă şi până în prezent

în legea specială abrogată prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă:

oprirea temporară a plecării navei. Căpitănia portului poate opri temporar nava, chiar şi în

absenţa unei hotărâri judecătoreşti (în legea specială se prevedea un termen de 24 de ore).

Spre exemplu, în situaţia în care se cunoaşte că s-a depus cererea de sechestru, se face o

cerere rapidă la căpitănia portului, solicitându-se oprirea temporară a plecării navei până la

soluţionarea cererii de sechestru. Este o măsură provizorie, care se ia de obicei de instanţă,

însă aici, având în vedere specificul, se adoptă de căpitănia portului (măsura este oarecum

echivalentă, păstrând proporţiile, cu materia suspendării executării: acea suspendare

provizorie acordată până la judecarea cererii de suspendare sau, în materia sechestrului

judiciar, numirea administratorului provizoriu până la judecarea cererii de sechestru judiciar,

pentru a nu dispărea interesul de judecare a cererii provizorii).

2. Poprirea asigurătorie

Singura modificare prin care se rezolvă o problemă de practică este aceea că în

materie de poprire bancară nu mai este necesară indicarea terţilor popriţi. A contrario, când nu

8 Art. 968 NCPC republicat



suntem în prezenţa unei popriri bancare, terţii trebuie individualizaţi. S-a rezolvat, astfel,

problema apărută în practică privind citarea şi comunicarea tuturor terţilor intervenienţi.

3. Sechestrul judiciar

3.1 Modificări

A fost subliniată noutatea adusă de art. 960 alin. (2) şi urm.9, în sensul că, similar

procedurii de la sechestrul navelor civile, în cazul sechestrului solicitat anterior acţiunii de

fond, creditorul este obligat să introducă acţiunea sau să iniţieze demersurile pentru

constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării

sechestrului, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului judiciar, care se constată prin

încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. A fost salutată introducerea acestui text, în

condiţiile în care, în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 era posibilă

introducerea acţiunii – în cele trei situaţii prevăzute de art. 599 – fără a fi stabilit un termen

pentru introducerea acţiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acţiunii până la

împlinirea termenului de prescripţie.

3.2 Competenţa

Cu privire la competenţă, au fost prezentate dispoziţiile art. 961– Instanţa

competentă10: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei

învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 960 alin. (1), respectiv

instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 960 alin. (2)”,

context în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acţiune de fond, competenţa materială

aparţine tribunalului (întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competenţa

judecătoriei) iar competenţa teritorială se determină având în vedere locul unde se află

bunurile; în cazurile în care există acţiune de fond, cererea va fi una accesorie iar competenţa

va aparţine instanţei care judecă acţiunea principală.

9 Art. 971 şi urm. NCPC republicat 10 Art. 973 NCPC republicat: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu

judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 972 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia

se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2)”.



nt prevăzute la art. 255 din Codul civil].

În încheiere, s-a precizat că s-au menţinut aceleaşi reguli cu privire la administratorul-

sechestru (art. 96311) şi administratorul provizoriu (art. 96412).

4. Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală

4.1 Generalităţi

În debutul prezentării s-a precizat că acest capitol reprezintă o noutate.

De asemenea, a fost subliniat faptul că dispoziţiile art. 9641 NCPC13seamănă izbitor

cu dispoziţiile art. 255 NCC referitor la măsuri provizorii în materia drepturilor

nepatrimoniale. În acelaşi context, s-a precizat că art. 9641 se doreşte a fi un text general

aplicabil măsurilor provizorii în materie de proprietate intelectuală (patrimoniale sau

nepatrimoniale), derogatoriu de la dispoziţiile art. 255 NCC, care priveşte drepturi

nepatrimoniale [art. 9641 alin. (2): Măsurile provizorii necesare pentru protecţia altor

drepturi nepatrimoniale su

4.2 Condiţii

S-a precizat că pentru a cere instanţei luarea unor măsuri provizorii în această materie

trebuie îndeplinite două condiţii: dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac

obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi existenţa riscului unui prejudiciu greu de

reparat.

a) Cu privire la prima condiţie – dovada credibilă şi a modului în care va fi aceasta

interpretată în practică au fost indicate ca repere prevederile Legii contenciosului

administrativ, care transpune în legislaţia internă anumite recomandări privind protecţia

provizorie în materie administrativă – „caz bine justificat”, presupunând elemente evidente

privind nelegalitatea actului administrativ. De asemenea, s-a făcut trimitere la practica

internaţională, care foloseşte noţiunea „prima facie” (analiză la prima vedere) sau fumus boni

juris (ceva care nu este cert, dar care creează, în mod rezonabil, aparenţa de dreptate).

b) Cu privire la a doua condiţie – prejudiciu greu de reparat, s-a făcut trimitere la

practica europeană, care foloseşte noţiunea „pericullum in mora” (pericol de întârziere),

apreciată ca reprezentând situaţia în care dauna produsă prin neluarea măsurii ar fi dificil sau

11 Art. 975 NCPC republicat. 12 Art. 976 NCPC republicat. 13 Art. 977 NCPC republicat.



imposibil de reparat, în acelaşi context făcându-se referire şi la noţiunea de „pericol iminent”

din materia dreptului administrativ.

4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă

Referitor la măsurile care pot fi luate, au fost prezentate dispoziţiile art. 9642 alin.

(2)14: „(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau

încetarea ei provizorie;b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor”.

Ne aflăm în prezenţa mai degrabă a unor măsuri de asigurare a dovezilor, decât a unor

măsuri asigurătorii.

De asemenea, s-a precizat că enumerarea este enunţiativă, în sensul că se pot imagina

şi alte măsuri, fiind vorba de o sferă mai largă, ce excede noţiunii de «măsuri asigurătorii».

4.4 Procedura

Cu privire la procedură, alin. (4) al art. 9642 NCPC15 prevede faptul că măsurile

provizorii se aplică prin intermediul altei proceduri speciale întrucât legiuitorul trimite expres

la aceasta: ,,Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa

preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată

înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura

provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub

sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri.”

În ceea ce priveşte cauţiunea, impunerea ei reprezintă o facultate pentru instanţă

(cauţiunea este lăsată la aprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii, cât şi sub aspectul

cuantumului, ca reper fiind indicat posibilul prejudiciu produs părţii adverse). Cauţiunea se

fixează prin hotărârea de adoptare a măsurilor provizorii, iar nu anticipat. Dispoziţiile alin. (5)

şi următoarele sunt apreciate ca o prudenţă a legiuitorului, tratându-se posibilitatea reparării

eventualului prejudiciu cauzat prin măsura provizorie părţii adverse. Cu privire la prudenţa

legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea regimului cauţiunii a fost dată ca exemplu

situaţia în care reclamantul susţine faptul că pârâtul a preluat o operă (de exemplu, compoziţie

muzicală) asupra căreia are drept de autor [reclamantul solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2)

lit. a)16, să i se interzică artistului să o interpreteze] sau o carte de specialitate [reclamantul

14 Art. 978 alin. (2) NCPC republicat. 15 Art. 978 alin. (4) NCPC republicat. 16 Art. 978 alin. (2) lit. a) NCPC republicat.



solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a)17, scoaterea de pe piaţă a exemplarelor

respective]; în situaţia în care reclamantul ar avea dreptate, măsura provizorie ar fi justificată

întrucât publicul nu i-ar mai cumpăra opera întrucât a cumpărat-o deja mai ieftin de la pârât;

în situaţia în care reclamantul nu ar avea dreptate, pârâtului i s-ar cauza un prejudiciu prin

măsura asigurătorie întrucât în această perioadă ar fi lipsit de veniturile generate de opera sa.

Astfel, s-a arătat că trebuie protejat atât cel care cere dispunerea măsurii provizorii, cât şi cel

împotriva căruia se dispune aceasta.

S-a subliniat, totodată, că regimul eliberării cauţiunii este unul special, conform alin.

(8), prevederile acestuia prezentând o uşoară derogare de la regimul general al restituirii

cauţiunii (art. 1.049 NCPC18). Suntem în prezenţa unor prevederi mai favorabile celui

împotriva căruia a fost dispusă măsura provizorie (pârâtul este întrebat de instanţă dacă se

opune la eliberarea cauţiunii şi dacă acesta declară astfel, abia atunci instanţa îi fixează

termenul de maxim 30 zile pentru introducerea acţiunii de fond).

17 Idem. 18 Art. 1.063 NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura partajului judiciar* - avocat Traian BRICIU


1. Sediul materiei

Sediul materiei în constituie dispoziţiile art. 965-981 NCPC1 şi o serie de prevederi

din Noul Cod civil, respectiv art. 669-686, soluţia îmbinării prevederilor privind partajul din

cele două coduri fiind considerată întrucâtva tradiţională, întrucât şi vechiul Cod civil

conţinea astfel de texte.

2. Competenţa

Pentru început au fost formulate câteva precizări în vederea lămuririi chestiunii

competenţei.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că nu vor fi dificultăţi, ea

urmând să fie determinată astfel:

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj succesoral, vom fi aplicabile dispoziţiile

privind ultimul domiciliu al defunctului;

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa

partajabilă existând un imobil, competenţa va aparţine instanţei locului unde este situat



prelegerii.


procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 979-995 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare,

NCPC republicat).



imobilul; în situaţia în care în masa partajabilă există mai multe imobile competenţa va fi una

alternativă;

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa

partajabilă existând numai mobile, competenţa o va determina locul unde sunt situate

bunurile; dacă nu se poate determina un loc al bunurilor mobile, competenţa va fi determinată

de domiciliul pârâtului.

În ceea ce priveşte competenţa materială, s-a precizat că, conţinutul textelor ridică

probleme de interpretare întrucât în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC2 [judecătoriile

judecă (.....) k) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare] nu a preluat în

totalitate formularea art. 2 pct 1 lit. b) CPC 1865 care dă partajul judiciar în competenţa

materială a judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor şi indiferent de cauza indiviziunii,

inclusiv în cazul partajelor succesorale.

a) Astfel, s-a precizat că, dacă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj fără probleme

succesorale, competenţa aparţine exclusiv judecătoriei, conform art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC.

b) Dacă însă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj care implică rezolvarea unor

probleme succesorale (stabilirea calităţii părţilor şi a masei succesorale, reducţiunea

liberalităţilor, anulare testament sau certificat de moştenitor), cele mai multe evaluabile în

bani, textul ne-ar conduce către aplicarea regulii determinării competenţei în funcţie de

valoare între judecătorie şi tribunal; în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit k) NCPC nu a preluat

formularea actualului art. 2 pct. 1 lit. b) („inclusiv în cazul partajelor succesorale”), această

situaţie poate determina o interpretare caracterizată drept rezonabilă bazată pe o analiză ad

litteram .

În acest context, formatorul a făcut trimitere la materialul suport de curs în care a

indicat două variante de interpretare:

– Varianta 1 (V1): Dacă există o cerere de partaj accesorie altor chestiuni

(reducţiune, anulare testament sau certificat de moştenitor sau alte asemenea, toate evaluabile

în bani), competenţa va aparţine judecătoriei la o valoare mai mică de 200.000 lei şi

tribunalului, pentru o valoare mai mare de 200.000 lei, cererile principale atrăgând

competenţa instanţei şi pentru cererea accesorie de partaj.

Argumente în favoarea acestei variante:

2 Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat.



– dispoziţiile art. 119 NCPC3 , care, referitor la cererile accesorii, adiţionale şi

incidentale dispune că: „ (1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se

judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa

materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art.

117”

– dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror

soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”.

– dispoziţiile art. 970 alin. (2) NCPC - Încheierea de admitere în principiu4: „Dacă, în

condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare

depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea

de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va

pronunţa şi cu privire la aceste cereri”.

Concluzie (V1): atunci când partajul depinde de soluţionarea prealabilă a unor

probleme de moştenire (succesorale), precum reducţiunea liberalităţilor, anularea

certificatului de moştenitor, anularea testamentului etc., competenţa se determină după

valoare, între judecătorie şi tribunal. Formatorul a precizat inclusiv faptul că atribuirea

competenţei după valoare judecătoriei sau tribunalului are implicaţii inclusiv în ceea ce

priveşte căile de atac la îndemâna părţilor, dosarele de partaj judiciar putând ajunge, în cazul

în care valoarea depăşeşte 500.000 lei, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

– Varianta 2 (V2): Cererile enumerate mai sus (reducţiunea liberalităţilor, anularea

certificatului de moştenitor, anularea testamentului, raportul donaţiilor) nu sunt cereri

principale, ci sunt, de fapt, cereri accesorii, în condiţiile în care cererea principală, cea care

determină scopul demersului judiciar (răspunsul la întrebarea ,,care este principalul scop

pentru care reclamantul s-a adresat instanţei?”) este aceea că s-a dorit împărţirea bunurilor

într-un anumit mod, iar nu pentru că a dorit, în sine, raportul donaţiilor, anularea certificatului

de moştenitor, a testamentului ori reducţiunea liberalităţilor). În această logică, partajul ar fi

considerat capăt principal (el reprezintă scopul demersului judiciar) iar celelalte cereri sunt

3 Art. 123 alin. (1) NCPC republicat: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de

instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei

instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120”. 4 Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.



considerate capete de cerere-,,mijloc”. S-a precizat, totodată, că prin natura lor, capetele de

cerere-,,mijloc” nu pot fi capete principale.

Formatorul a subliniat că trebuie dat curs interpretării bazate pe analiza istorică şi

logică a textelor, care ar conduce la concluzia că legiuitorul a dorit ca toate partajele,

indiferent de natura şi valoarea acestora, să fie în competenţa judecătoriilor. Ca argument

suplimentar, a fost menţionat art. 9705 privind încheierea de admitere în principiu, invocându-

se faptul că instanţa nu se poate pronunţa asupra cererilor principale prin încheiere

interlocutorie iar asupra cererii accesorii (partajul) prin hotărâre finală (poate fi scopul

demersului judiciar mai bine evidenţiat prin încheierea interlocutorie decât prin hotărârea

finală? )

Referitor la acest aspect s-a exprimat şi opinia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-

şi poate îndeplini rolul de unificator al practicii judiciare pe probleme foarte importante de

drept succesoral prin această ficţiune de considerare a partajului drept capăt principal.

Formatorul a opinat că este posibil ca textul să fie neclar tocmai pentru că au coexistat, pe

parcursul elaborării, aceste două curente de opinie: cel privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie şi cel privind intenţia de a menţine partajele la judecătorie. Formatorul a precizat,

totodată, că, în pofida textului neclar, voinţa finală a legiuitorului pare să fi fost ca partajele,

considerate chestiuni mărunte, să rămână în competenţa judecătoriei şi să nu ajungă la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la cele două variante menţionate mai sus, punctul de vedere exprimat de dl

judecător Liviu Zidaru a fost în sensul că:

– dacă prin cerere se solicită doar partajul, indiferent de izvorul său, competenţa

aparţine, în mod evident, judecătoriei;

– dacă cererea priveşte constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea cotelor şi

partajul, aceasta va fi de competenţa judecătoriei, cu motivaţia că, oricum, instanţa trebuie să

se pronunţe prin încheierea de admitere privind bunurile supuse împărţelii, calitatea de

coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia etc. şi astfel, aceste cereri nu pot fi considerate

veritabile cereri principale, ci un preambul al partajului; de asemenea, a învederat faptul că

instanţa se va pronunţa asupra lor indiferent dacă partea solicită sau nu constatarea deschiderii

succesiunii.

5 Art. 984 NCPC republicat.



– dacă există însă capete de cerere de sine-stătătoare (reducţiune, anulare certificat

moştenitor), care nu pot fi considerate un simplu preambul la partaj, competenţa se va stabili

după valoare, în condiţiile Variantei 1.

Într-o altă opinie exprimată cu privire la acest punct, s-a apreciat necesară analiza

dispoziţiilor art. 103 − Cererile în materie de moştenire6: „În materie de moştenire,

competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii”,

menţionându-se că, dacă se inversează topica, putem conchide că, în materie de moştenire,

competenţa se determină după valoare.

Formatorul a menţionat că acest text, în principiu, a stat la baza controversei,

alimentând ideea aplicării criteriului valorii în materie succesorală. Totuşi, el nu este de natură

sa tranşeze disputa întrucât, spre exemplu, cererea de reducţiune făcută ca atare va fi judecată

atribuindu-se competenţa după valoare, dar dacă cererea de reducţiune este însoţită de cerere

de partaj revenim la variantele iniţiale.

Referitor la această precizare, s-a arătat că reducţiunea unei liberalităţi sau anularea

unui testament nu pot fi calificate ca accesorii conform definiţiei, întrucât nu depind de

soluţionarea partajului. Formatorul a arătat că o atare relaţie de interdependenţă este posibilă,

dând ca exemplu situaţia în care partea nu are calitate procesuală în ceea ce priveşte partajul.

În ceea ce priveşte posibilitatea calificării acestor cereri drept incidentale, formatorul

a apreciat că o atare calificare nu poate fi dată întrucât nu sunt introduse pe parcurs, ci încă de

la începutul procesului, prin cererea de chemare în judecată.

Într-o altă opinie s-a apreciat că ar putea fi considerate cereri principale reunite,

formatorul remarcând că o astfel de situaţie ar conduce la o valoare mai mare şi ar atribui

competenţa unei instanţe superioare, conducând la varianta V1 şi numai calificarea drept

accesorii sau incidentale ar pleda pentru varianta V2.

3. Procedura prealabilă

Au fost prezentate dispoziţiile art. 188 alin. (3) – Procedura prealabilă7: „La sesizarea

instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de

6 Art. 105 NCPC republicat. 7 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.



notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În

acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau

de către pârât”, subliniindu-se faptul se aplică doar în cazul dezlegării unor probleme

succesorale şi că neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată din oficiu de instanţă,

spre deosebire de alte proceduri, caz în care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare.

4. Obiectul partajului

Cu privire la obiectul partajului s-a făcut trimitere la textele din Noul Cod civil care

creează câteva situaţii confuze, enumerate în continuare.

Cu privire la partajul proprietăţii comune în devălmăşie au fost precizate următoarele:

– interdicţia partajului nu priveşte comunitatea soţilor, deoarece, potrivit art. 358

NCC, partajarea acesteia este posibilă în timpul regimului comunităţii, fără a mai fi necesare

motive temeinice (astfel cum cerea vechiul art. 36 C. fam.), deci fără restricţii legale;

– interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie este neclară atât timp cât

art. 686 NCC prevede că regulile secţiunii privind partajul se aplică şi bunurilor aflate în

devălmăşie;

– ca soluţie a fost propusă interpretarea conform căreia legiuitorul a introdus

interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie, de la care exceptează regimul

comunităţii soţilor, considerând textul aplicabil celorlalte cazuri de devălmăşie existente sau

care ar putea fi reglementate în viitor.

5. Calitatea procesuală

Cu privire la calitatea procesuală s-a arătat că:

– au calitate procesuală activă şi pasivă coproprietarii, fiind vorba de un litisconsorţiu

procesual obligatoriu, conform art. 684 alin. (2) NCC: „Partajul făcut fără participarea

tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută”;

– de asemenea, se recunoaşte dreptul creditorilor de a cere partajul sau de a interveni

în partajul cerut de coproprietari sau de alt creditor, conform art. 679 alin. (1) NCC:

„Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala

lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj

efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe



care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât

creditorii nu au putut să intervină în proces”. Referitor la acest aspect, s-a precizat că,

întrucât ne aflăm în prezenţa unui text special, nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii

pauliene (creditorul să facă dovada că debitorul este insolvabil), fiind vorba de un drept

necondiţionat al creditorului.

– având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 678 alin. (1) NCC („Creditorii unui

coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere

instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după

caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”) este discutabil dacă creditorului care solicită

partajul i se mai solicită îndeplinirea condiţiilor acţiunii oblice (insolvabilitatea debitorului);

în acest caz, formatorul a apreciat că nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.

6. Rolul activ al judecătorului

Referitor la rolul activ al judecătorului (art. 967-968 NCPC8) s-a precizat că acesta

este reflectat în noua legislaţie în mod similar, fiind introdusă şi referirea la instanţa de tutelă

în cazul minorilor, interzişilor şi dispăruţilor.

7. Admiterea în principiu

Cu privire la încheierea de ,,admitere în principiu”, care era o denumire doctrinară, s-a

arătat faptul că acum are o denumire legală, consfinţită prin art. 970 NCPC9; din dispoziţiile

art. 969-970 NCPC rezultă că şi în noua reglementare se păstrează acelaşi regim în ceea ce

priveşte obligativitatea încheierii de ,,admitere în principiu”. Ca noutate au fost semnalate

dispoziţiile art. 970 alin. (2)10: „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în

legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de

reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin

încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”, cu

precizarea că soluţia era aceeaşi şi în reglementarea anterioară, deşi nu era prevăzută expres.

8 Art. 981-982 NCPC republicat. 9 Art. 984 NCPC republicat. 10 Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.



8. Căile de atac

Privitor la dispoziţiile art. 972 – Căile de atac împotriva unor încheieri11: „Încheierile

prevăzute la art. 970 alin. (1) [încheierea de admitere în principiu, n.n.] şi art. 971

[încheierea de admitere în principiu suplimentară, n.n.] pot fi atacate numai cu apel odată cu

fondul” a fost oferită o soluţie nuanţată, în sensul că regula atacării numai cu apel a încheierii

de admitere în principiu se aplică numai în acele cazuri în care hotărârea finală este atacabilă

numai cu apel, conform art. 980 NCPC12; în celelalte cazuri (de exemplu, cererea de partaj

este formulată ca o cerere incidentală), regimul căilor de atac este cel aplicabil cererii

principale (probabil, apel-recurs).

9. Suspendarea partajului

În continuare au fost prezentate dispoziţiile Noului Cod civil privind instituţia

,,suspendării a partajului”, respectiv art. 672 – Convenţiile privitoare la suspendarea

partajului - „Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă

mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi

supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege”, arătându-se că se prevede aceeaşi

posibilitate de suspendare timp de cel mult 5 ani, dar noutatea priveşte forma, în cazul

imobilelor fiind necesară forma autentică ad validitatem. De asemenea, s-a precizat că

suspendarea partajului poate fi opusă doar creditorilor ulteriori, nu şi celor anteriori, cu

trimitere la dispoziţiile art. 678 NCC (care solicită dată certă – în cazul mobilelor şi

îndeplinirea condiţiilor de publicitate – în cazul imobilelor).

O figură juridică aparte o constituie suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre

judecătorească - ,,Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea

partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi

coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea

termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii”. S-a făcut

precizarea că există o greşeală terminologică în formularea textului, în sensul că ar trebui

11 Art. 986 NCPC republicat: „Încheierile prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel

odată cu fondul”. 12 Art. 994 NCPC republicat.



înţeles astfel: ,,instanţa va suspenda judecarea partajului”, iar nu formula utilizată de legiuitor

,,pronunţarea partajului”.

S-a remarcat faptul că dispoziţiile art. 673 NCC reprezintă o inovaţie în materie, în

sensul că ne aflăm în prezenţa unei ,,suspendări legale facultative”, dispusă de instanţă numai

la cererea unei părţi (nu poate fi dispusă din oficiu) cu durata de maxim un an. S-a precizat că

în acest interval termenul de perimare nu curge. S-a arătat, de asemenea, că nu se indică cine

va trebui să reintroducă cererea, dacă cererea se va repune pe rol din oficiu sau nu, dar s-a

precizat că după un an începe să curgă termenul de perimare. Totodată, s-a menţionat că

repunerea pe rol se face fără plata de taxe.

Ca justificare pentru introducerea textelor privind suspendarea a fost dată ca exemplu

existenţa unui moment de maximă criză economică şi de cădere brutală a pieţei, situaţie în

care, dacă s-ar lichida masa bunurilor, ar fi prejudiciat coproprietarul care ar urma să

primească sulta, faţă de coproprietarul care ar primi bunul, întrucât bunul prezintă aptitudinea

de a-şi recăpăta valoarea. Modalitatea concretă prin care partea va face dovada că se găseşte

într-o astfel de situaţie va fi o chestiune de facto, lăsată la suverana apreciere a judecătorului.

10. Procedura partajului

Privitor la procedura partajului, Codul de procedură civilă conţine aspecte de noutate

legate de calea de atac şi efectele hotărârii de partaj.

a) Spre deosebire de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, care

permite drept căi de atac apelul şi recursul sau doar apelul, în funcţie de valoarea obiectului

cererii, până la sau peste 100.000 lei, noul Cod de procedură civilă prevede, la art. 980 alin.

(3)13 că hotărârea de partaj este supusă doar apelului dacă a fost introdusă pe cale principală,

în 30 de zile de la comunicare (acesta fiind termenul de drept comun în noul Cod de

procedură civilă). Dacă cererea de partaj a fost introdusă pe cale incidentală sau accesorie,

hotărârea va fi supusă căilor de atac corespunzătoare cererii principale14. Se reconfirmă, într-

un caz special, regula generală în materia căilor de atac, reflectată în art. 454 alin. (2)

NCPC15. Exemple de cazuri în care cererea de partaj ar putea fi formulată pe cale incidentală

sunt divorţul şi contestaţia la executare.

13 Art. 994 alin. (3) NCPC republicat 14 Idem. 15 Art. 460 alin. (2) NCPC republicat.



b) În privinţa efectelor cererii de partaj a intervenit o modificare de substanţă. Până la

noul Cod civil, hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de partaj avea efect declarativ.

Noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres efectul constitutiv al hotărârii de partaj

[art. 980 alin. (1)16]. În fapt, efectul este unul translativ. Teza efectului constitutiv al hotărârii

de partaj este consacrată şi de art. 680 alin. (1) NCC – „Fiecare coproprietar devine

proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite

numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj dar nu mai devreme de data

încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive

a hotărârii judecătoreşti.”

Efectul declarativ al hotărârii de partaj din reglementarea anterioară putea acoperi

înstrăinările abuzive odată cu îndeplinirea condiţiei de a deveni proprietar exclusiv, în urma

partajului. Prin urmare, actul de înstrăinare abuzivă rămânea valabil tocmai datorită

caracterului declarativ, în virtutea căruia se putea aprecia ca hotărârea operează cu efect

retroactiv. Conform noului Cod de procedură civilă, actul respectiv nu se mai acoperă,

întrucât orice coproprietar, în baza noii reglementări, nu mai are ca opţiune doar acţiunea de

partaj, ci şi acţiunea în revendicare îndreptată împotriva terţului, cu efectul de a readuce bunul

în coproprietate (cum prevede şi art. 643 NCC, conform căruia acţiunea în revendicare poate

fi introdusă chiar şi de un singur coproprietar), întrucât actul de înstrăinare îi este inopozabil.

Un alt efect al caracterului constitutiv este faptul că hotărârea de partaj trebuie înscrisă

în cartea funciară. Temeiul înscrierii apare în Codul civil, la art. 680 alin. (2) teza a II-a – ,,În

cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj

încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost

înscrise în cartea funciară”.



Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii* - avocat Traian BRICIU


Este vorba despre o procedură nouă ce trebuie corelată cu dispoziţiile din Codul civil

(art. 930 şi urm.).

1. Diferite probleme de determinare a domeniului de aplicare

O problemă dificilă în practică, ridicată de această instituţie a fost determinarea

persoanei care are calitate procesuală pasivă. Concepută ca o procedură contencioasă,

identificarea persoanei „pârâtului” într-o cerere privind uzucapiunea a reprezentat o necesitate

procedurală, în contextul în care identificarea persoanei împotriva căreia a început posesia

utilă, care a condus la dobândirea dreptului pe cale de uzucapiune, a reprezentat, în multe

cazuri, o sarcină prea grea pentru reclamant. Într-o anumită măsură, procedura din sistemul

Codului de la 1865 transferă sarcina de la reclamant către o persoana nedeterminată şi care ar

fi interesată să facă opoziţie. Procedura începută de reclamant este una necontencioasă, dar

poate deveni contencioasă dacă o terţă persoană face opoziţie.

O primă problemă pe care o ridică această nouă procedură este dacă se aplică doar

imobilelor înscrise în cartea funciară sau şi celor neînscrise. Întrebarea decurge din modul în

care este redactat art. 1.036 alin. (3) NCPC1 care face o serie de menţiuni cu trimitere la

cartea funciară. Alineatul (2) al art. 1.036 NCPC2 prevede că „reclamantul va arăta în




de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 1.050 alin. (3) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în

continuare, NCPC republicat). 2 Art. 1050 alin. (2) NCPC republicat.



er facultativ.

osesiei.

cererea de înscriere data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar, temeiul

uzucapiunii, faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară (…)”, de unde

rezultă că procedura se aplică atât imobilelor înscrise, cât şi imobilelor neînscrise în cartea

funciară. Prin urmare, prevederile de la alin. (3) trebuie interpretate raportat la alin. (2) al art.

1036 NCPC3 care le conferă un caract

Această procedură se aplică uzucapiunii din noul Cod civil, Cartea a III-a „Despre

bunuri” (art. 930 şi urm.), doar uzucapiunii extratabulare, argumentul în acest sens fiind titlul

din noul Cod de procedură civilă „Procedura privind înscrierea drepturilor dobândite în

temeiul uzucapiunii în cartea funciară”.

O altă problemă ridicată cu privire la această procedură este dacă se aplică şi

posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Problema este generată de

faptul că art. 1.036 alin. (3) lit. a) şi g) NCPC4 trimit la condiţiile din art. 930 NCC.

Răspunsul însă trebuie să fie unul pozitiv. Deşi legiuitorul face trimiteri la noul Cod civil, nu

a exclus aplicarea procedurii pentru uzucapiunea începută anterior, cu privire la care se cere

doar a se respecta condiţiile de fond prevăzute de legea de la data începerii p

2. Judecarea cererii şi efectele hotărârii

Articolul 1.036 NCPC5 stabileşte condiţiile, cuprinsul cererii. Ca element de noutate,

se remarcă „numele şi domiciliul a cel puţin doi martori”.

Articolul 1.037 NCPC6 determină activitatea instanţei în această primă fază a

procedurii: dispune, prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a

succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia

la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi publicitate

imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două

ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională. După această primă

fază, urmează o perioadă de cel puţin 6 luni de aşteptare, termen înăuntrul căruia cei interesaţi

pot face opoziţie – „somaţia către toţi cei interesaţi să facă opoziţie, cu precizarea că, în caz

3 Ibidem. 4 Art. 1050 alin. (3) lit. a), g) NCPC republicat. 5 Idem. 6 Art. 1051 NCPC republicat



contrar, în termen de 6 luni de la emiterea celei din urmă publicaţii se va trece la judecarea

cererii” [conform art. 1.037 alin. (2) lit. e) NCPC7].

De aici decurg trei ipoteze, dintre care doar două sunt reglementate de cod:

a) După 6 luni nu se face opoziţie şi nu există titular înscris în cartea funciară sau există,

dar a decedat şi nu are succesori ori a renunţat sau titularul este persoană juridică şi

a fost radiată. Cererea se va judeca în procedură necontencioasă, neexistând pârât,

dar instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii pe baza înscrisurilor şi a

audierii martorilor. S-a semnalat o aparenţă de incompatibilitate între aceste dispoziţii

şi cele asemănătoare cuprinse în Decretul nr. 115/1938, dar trebuie avută în vedere şi

legea de punere în aplicare a noului Cod civil, care abrogă orice dispoziţii procedurale

contrare Codului, chiar şi pe cele din legi speciale, astfel încât procedura prevăzută în

noul cod să se aplice atât uzucapiunilor nou începute, cât şi celor anterioare.

b) Nu se face opoziţie, dar există titular înscris în cartea funciară sau există succesori

care nu fac opoziţie. Pentru această ipoteză Codul nu aduce şi o soluţie. Opinia

exprimată de formator a fost în sensul aplicării regulilor de la lit. a), de mai sus,

motivat de faptul că legiuitorul a dorit transformarea procedurii în una contencioasă

numai în cazul în care s-ar formula opoziţie.

c) Ipoteza în care s-a făcut opoziţie – „Dacă s-au formulat opoziţii la cererea de

uzucapiune, acestea vor fi comunicate reclamantului, pentru a formula întâmpinare

potrivit dispoziţiilor de drept comun. După primirea întâmpinării se va fixa termen

pentru soluţionarea cererii de înscriere, cu citarea reclamantului şi a oponenţilor,

cărora li se va comunica şi câte o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinarea

depusă de reclamant”. Dacă s-a formulat opoziţie, procedura devine contencioasă, de

drept comun, celelalte ipoteze fiind de procedură necontencioasă.

Articolul 1.037 alin. (1) NCPC8 pune o problemă: „După depunerea cererii, instanţa

dispune, prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a

succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea

acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi publicitate

imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două

ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională”. Întrucât titularul

dreptului înscris în cartea funciară a fost citat înainte de a fi făcut opoziţie, citarea ar trebui 7 Art. 1051 alin. (2) lit. e) NCPC republicat. 8 Art. 1051 alin. (1) NCPC republicat.



interpretată ca înştiinţare privitor la dreptul de a se face opoziţie sau este citat pentru judecata

cererii după trecerea termenului de 6 luni, indiferent dacă face sau nu opoziţie? În

concordanţă cu cele expuse anterior, s-a apreciat că citarea la care se referă art. 1.037 NCPC9

este, în realitate, o înştiinţare asupra faptului că are dreptul de a face opoziţie. În ipoteza în

care nu face opoziţie, cererea de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul unei uzucapiunii

nu se va judeca în contradictoriu cu acesta.

Articolul 1.038 alin. (2) NCPC10 poate, de asemenea, pune probleme. Astfel, potrivit

acestui text, „În toate cazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea

dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul

unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul în care s-a făcut

numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă

celui care a cerut notarea”, astfel încât, în ciuda faptului că există o hotărâre judecătorească

şi că nici proprietarul nu a făcut opoziţie, registratorul de carte funciară nu va putea dispune

înscrierea dreptului, pentru că aceasta compatibilizează cu o prevedere din Codul civil care

acum dispune că dobândirea dreptului de proprietate operează de la înscriere, nu de la

momentul începerii posesiei. Pare o dispoziţie în defavoarea reclamantului care riscă să se

judece mai mulţi ani, să plătească taxă de timbru, iar în final să obţină o hotărâre ineficace.

Dispoziţii trebuie corelate cu cele ale art. 82 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a

noului Cod civil care vizează ipotezele art. 930-934 NCC (uzucapiunea imobiliară) şi cu art.

56 din aceeaşi lege, conform căruia dispoziţiile Codului civil privind dobândirea drepturilor

reale imobiliare prin înscriere în cartea funciară cu efect constitutiv operează numai după

finalizarea lucrărilor cadastrale.

Articolul 1.037 alin. (1) NCPC11 a ridicat şi problema ipotezei defunctului fără

succesori, caz în care se obţine un certificat de vacanţă succesorală, iar statul poate face

opoziţie prin unitatea administrativ-teritorială. Orice terţ poate face opoziţie, sub cenzura

interesului personal.

9 Ibidem. 10 Art. 1.052 alin. (2) NCPC republicat 545/3.08.2012). 11 Art.1.051 NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura divorţului* - avocat Traian BRICIU


1. Competenţa

Articolul 903 NCPC1, care reglementează instanţa competentă corespunde art. 607

CPC 1865. Acesta aduce însă un element de noutate prin alin. (1), astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă: „Cererea de

divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă

comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai

locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,

judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când

pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este

competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul”. Referitor la

acest text, opinia exprimată de formator a fost în sensul că acesta nu a reprezentat niciodată

norma care să stabilească competenţa internaţională a instanţelor.

2. Cereri soluţionate din oficiu

Articolul 907 alin. (2) NCPC2 se referă la cererile pe care, în mod tradiţional, instanţa

le soluţiona din oficiu „Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei

ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi



prelegerii.


procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 914 NCPC republicat. 2 Art. 918 NCPC republicat.



asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă

acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ”. Noutatea constă în faptul că instanţa se

pronunţă asupra exercitării autorităţii părinteşti, aspect care trebuie coroborat cu dispoziţiile

Codului civil şi interpretat în sensul stabilirii de către instanţă şi a locuinţei minorului. Prin

urmare, acest aspect trebuie precizat expres în dispozitiv.

Se menţin regulile actuale, conform cărora instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu şi

asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare, precum şi cu privire la

numele pe care foştii soţi îl vor purta după căsătorie.

3. Continuarea procesului în caz de deces al reclamantului

Articolul 914 NCPC3, ca regulă generală, preia reglementarea Codului de procedură

civilă de la 1865, astfel încât, în ipoteza în care unul dintre soţi decedează în cursul

procesului, se va dispune închiderea dosarului. Alineatul al doilea introduce o excepţie, şi

anume posibilitatea continuării procesului de divorţ prin moştenitorii reclamantului.

Noutatea textului poate genera o serie de probleme cu care nu ne-am confruntat până

în prezent:

– o primă situaţie ar fi cea în care soţul supravieţuitor este şi moştenitor. Textul

vizează situaţia celorlalţi moştenitori, excluzând situaţia confuziunii între calitatea de

reclamant şi pârât în cazul decesului primului;

– o altă situaţie ce se poate ivi este cea în care moştenitori sunt copiii defunctului,

astfel încât aceştia nu vor putea fi reprezentaţi de părinte, ci se va institui curatela specială,

pentru contrarietate de interese între reprezentat şi reprezentantul legal;

– o altă problemă este posibilitatea stabilirii calităţii de moştenitor a unităţii

administrativ-teritoriale. S-a apreciat că o atare situaţie este exclusă, deoarece textul de lege

vorbeşte expres de moştenitori iar unitatea administrativ-teritorială nu dobândeşte această

calitate, ea preluând moşteniri vacante (se exceptează cazul în care unitatea administrativ-

teritorială ar fi beneficiara unui legat). De altfel, conform art. 963 NCC, patrimoniul

defunctului se transmite unităţii administrativ-teritoriale ,,în lipsa moştenitorilor legali sau

testamentari”;




– este de remarcat că pentru a se putea continua procesul de către moştenitorii

reclamantului este necesar ca divorţul să fi fost întemeiat pe culpa pârâtului (chiar

neexclusivă); în schimb, pentru admiterea cererii de divorţ, continuată de moştenitori, este

necesar să se constate culpa exclusivă a soţului pârât;

– alineatul (4) al art. 9144 ridică o altă problemă, respectiv data producerii efectelor

hotărârii de divorţ. Aceasta premerge momentului decesului. Se va suspenda calitatea soţului

supravieţuitor, printr-o ficţiune juridică, până la finalizarea procesului, întrucât, în calitate de

moştenitor, e posibil să nu mai fie interesat să continue procesul.

4. Culpa exclusivă a reclamantului, atunci când pârâtul nu a formulat cerere

reconvenţională. Efecte

O altă chestiune nouă este reglementată de art. 922 NCPC5, respectiv culpa în

destrămarea căsătoriei: „(1) Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci

când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav

vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. (2) Instanţa poate să pronunţe

divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă

din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei. (3)

Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că

numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca

neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 9236

privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului”.

Prin urmare, art. 922 reglementează ipoteza în care reclamantul formulează cerere,

solicitând divorţul din culpa soţului pârât, iar alineatul (3) prezintă ipoteza în care soţul pârât

nu a formulat cerere reconvenţională. Soluţia tradiţională la problema ridicată în alineatul (3),

este respingerea cererii de divorţ, iar conform noului Cod se va respinge cererea ca

neîntemeiată, ca şi sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cu elementul de

noutate introdus de ultima teză, şi anume cu excepţia situaţiei în care sunt îndeplinite

condiţiile de la art. 9237. Reclamantul ar putea obţine desfacerea căsătoriei chiar dacă se

4 Art. 925 alin. (4) NCPC republicat. 5 Art. 933 NCPC republicat. 6 Art. 934 NCPC republicat. 7 Art. 934 NCPC republicat.



dovedeşte culpa sa exclusivă, dacă îşi asumă eşecul căsătoriei şi soţii sunt despărţiţi în fapt

timp de 2 ani. Rezultă de aici mai multe ipoteze pentru cazul în care reclamantul formulează

acţiune împotriva pârâtului, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului

sau din culpă comună:

a) Se dovedeşte că pârâtul este culpabil – se admite cererea;

b) Se dovedeşte că şi pârâtul şi reclamantul sunt culpabili – se admite cererea;

c) Se dovedeşte că numai reclamantul este culpabil, iar pârâtul nu face cerere

reconvenţională, caz în care apar trei ipoteze subsecvente:

– soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani, reclamantul recunoaşte şi îşi asumă

eşecul căsătoriei din culpa sa şi se admite cererea;

– reclamantul este exclusiv culpabil, îşi asumă eşecul căsătoriei dar nu este întrunită

condiţia celor 2 ani de despărţire de fapt, caz în care, raportându-ne la textul la care face

trimitere art. 9228, cererea ar trebui respinsă;

– reclamantul este exclusiv culpabil dar nu-şi asumă eşecul, dacă nu a rezultat culpa

pârâtului şi nu stăruie în divorţ, caz în care cererea este respinsă.

Se ridică şi problema mijlocului procedural prin care reclamantul îşi va manifesta

asumarea eşecului căsătoriei. Prin ipoteză, reclamantul a solicitat divorţul din culpa pârâtului

sau, cel mult, culpa comună. Cum se va ajunge la exprimarea de către reclamant a asumării

eşecului căsătoriei? În această situaţie, dacă judecătorul doreşte să-l întrebe pe reclamant dacă

îşi asumă eşecul căsătoriei, din punct de vedere procedural, ar trebui să o facă înainte de

administrarea probatoriului, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul solicită desfacerea căsătoriei din vina pârâtului. Până la închiderea dezbaterilor

reclamantul se poate răzgândi şi adopta poziţia culpei proprii exclusive. S-a exprimat şi opinia

conform căreia consimţământul reclamantului la divorţ se presupune dat din moment ce el a

formulat cererea. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, deoarece, în acest caz,

reclamantul a formulat o cerere de divorţ din culpa pârâtului sau culpă comună, ceea ce nu

poate fi echivalat cu acceptarea pronunţării divorţului din propria culpă exclusivă. Este nevoie

de o manifestare de voinţă expresă, care este bine să se producă într-o fază incipientă a

procesului, chiar şi prin afirmarea unui rol activ al judecătorului.




5. Căi de atac

Un alt element de noutate priveşte calea de atac care este doar apelul.

În ceea ce priveşte căile de atac extraordinare, spre deosebire de soluţia tradiţională,

potrivit căreia revizuirea nu era admisibilă în materie de divorţ, potrivit noului Cod sunt

posibile atât revizuirea, cât şi contestaţia în anulare, dacă niciunul dintre soţi nu s-a căsătorit

ulterior. Niciuna dintre aceste căi extraordinare de retractare nu este posibilă, dacă vreunul

dintre soţi s-a căsătorit între timp.


Arbitrajul* - avocat Traian BRICIU


Clauzele neuzuale sunt acelea care prevăd în folosul celui care le propune câteva

elemente, printre care şi clauza compromisorie, prin care părţile renunţă la beneficiul instanţei

judecătoreşti, soluţionându-şi cauza în faţa unui complet arbitral. Aşadar, clauza

compromisorie, în viziunea noului Cod civil, este o clauză neuzuală. Este acea clauză

standard care creează un drept exorbitant în favoarea unei părţi, a celei care a propus-o, şi are

un regim aparte: „dacă sunt astfel de clauze (printre care şi clauza compromisorie) şi prin care

se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu produc

efecte decât dacă sunt acceptate în mod expres, în scris”.

O problemă ce poate apărea în acest sens este cea care ţine de valabilitatea clauzei

compromisorii care trebuie acceptată expres, în scris. S-au conturat două opinii: una conform

căreia dacă apare menţionată în contract clauza, aceasta este acceptată prin semnarea

contractului, iar altă opinie susţine că această clauză trebuie acceptată expres, individual,

separat, tocmai pentru a se evita ,,strecurarea” acesteia în contract. Prin urmare, pentru a nu se

eluda anumite norme procesuale prin clauze standard, acestea trebuie asumate expres.

Articolul 1.203 NCC precizează „în mod expres, în scris”, deci printr-o interpretare

gramaticală rezultă că această clauză trebuie acceptată expres, iar nu doar contractul în

întregime.

Legat de arbitraj, probleme pot apărea la aspectele de nulitate – forma convenţiei de

arbitraj. Se poate invoca excepţia de necompetenţă a instanţei, întemeiată pe existenţa unei

convenţii arbitrale, în acest caz instanţa urmând să se pronunţe asupra valabilităţii şi, implicit,




de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.



asupra problemei competenţei. Articolul 540 NCPC1, reglementează forma convenţiei de

arbitraj astfel: ,,(1) Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Condiţia

formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin

schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale”. De

la regula prevăzută de art. 540 au fost reglementate şi derogări. Astfel, conform la art. 541

alin. (1)-(2)2: „(1) Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze

compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care

contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei

arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral”.

Prin urmare, această formă scrisă poate rezulta şi din faptul că în faţa tribunalului arbitral

părţile se înţeleg în scris şi chiar prin documente separate (reclamantul introduce acţiunea

arbitrală, iar pârâtul prin întâmpinare declară că înţelege să nu invoce excepţia, în sensul de a

prevedea expres că este de acord cu competenţa tribunalului arbitral).

O altă problemă priveşte desfiinţarea hotărârii arbitrale, motivele în acest sens fiind

reglementate de art. 599 NCPC3, din conţinutul căruia a dispărut lit. i) din forma consacrată

de Codul de procedură civilă de la 1865. Astfel, noua ipoteză reglementată de lit. i) a art. 599

se referă la situaţia în care: ,,după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a

pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea,

ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei

excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate

de prevederile menţionate în sesizare". Aceasta vizează ipoteza care, în procedura de drept

comun reprezintă caz de revizuire, dar apare la acţiunea în anulare, întrucât în materie de

arbitraj nu există revizuire.

În ceea ce priveşte judecata acţiunii în anulare, competenţa aparţine curţii de apel,

existând prevedere expresă în acest sens în noul Cod de procedură civilă („Competenţa de a

judeca acţiunea în anulare revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc

arbitrajul”)4.

Din punctul de vedere al compunerii instanţei se menţine reglementarea din Codul de

procedură civilă de la 1865, astfel că acţiunea se soluţionează de un singur judecător, însă în

1 Art. 548 NCPC republicat. 2 Art. 549 NCPC republicat. 3 Art. 608 NCPC republicat. 4 Art. 610 NCPC republicat.



privinţa soluţiilor apar modificări. Conform Codului de procedură civilă de la 1865, ori de

câte ori instanţa admite acţiunea în anulare, anulează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare,

judecând în limitele convenţiei arbitrale. Articolul 604 alin. (3) lit. a)5 conţine o reglementare

diferită: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile

prevăzute la art. 599 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei

competente să o soluţioneze, potrivit legii”. Prin urmare, nu se reţine cauza la curtea de apel,

precum în reglementarea Codului anterior, ci se trimite la instanţa competentă să o judece în

lipsa clauzei arbitrale.

O noutate absolută o reprezintă posibilitatea trimiterii spre rejudecare la tribunalul

arbitral, dacă cel puţin una din părţi solicită acest lucru.

Conform alineatului (4) al art. 6046 introdus prin Legea de punere în aplicare,

„Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului" care se judecă

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5 Art. 613 alin. (3) NCPC republicat: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în

cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o

soluţioneze, potrivit legii.”. 6 Art. 613 alin. (4) NCPC republicat.


Executarea silită în lumina dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă* - Bogdan DUMITRACHE

Prelegere susţinută de dl. Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1. Sediul materiei

Instituţia executării silite este reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod de procedură

civilă („Despre executarea silită”), dispoziţiile acesteia urmând a fi aplicate executărilor silite

care îşi încep cursul după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.

În acest sens, relevante apar dispoziţiile art. 24 NCPC, precum şi ale art. 3 alin. (1) din

Legea 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului cod de procedură civilă, conform cărora

„Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute

după intrarea acesteia în vigoare”. Pe cale de consecinţă, orice lege nouă care cuprinde

norme de executare silită va guverna numai proceduri de executare silită născute după

intrarea în vigoare a legii noi.

2. Procedura învestirii cu formulă executorie – element al Codului de procedură

civilă de la 1865

Deşi conform art. 623 alin. (2) NCPC1, „Constituie titluri executorii hotărârile

executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit

legii, pot fi puse în executare”, art. 10 din Legea nr. 76/20122 introduce un element de noutate


Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii

prelegerii.Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului

de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 632 alin. (2) NCPC republicat. 2 Articolul 10 din Legea nr. 76/2012 prevede: „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu

formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data

intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.”



ce constă în faptul că hotărârile judecătoreşti sau alte înscrisuri pot fi puse în executare fără

a fi necesară învestirea cu formulă executorie.

Noutatea absolută priveşte hotărârile judecătoreşti, relativ la care nu mai este necesară

învestirea cu formulă executorie.

În privinţa înscrisurilor (cecuri, cambii, bilete la ordin, contracte de asistenţă juridică),

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit necesitatea învestirii lor cu

formulă executorie în aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 58/1934, Legii nr. 59/1934,

Legii nr. 51/1995. După intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi aceste

înscrisuri vor intra sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 76/2012.

Înainte de a încuviinţa executarea silită în privinţa acestor înscrisuri, instanţa trebuie să

verifice îndeplinirea condiţiilor de validitate conform legii speciale aplicabile titlurilor de

credit, putând respinge încuviinţarea executării silite atunci când înscrisul, altul decât o

hotărâre judecătorească, nu îndeplineşte condiţiile de formă cerute de lege [art. 6313,

modificat prin Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 656 alin. (5) pct. 34]. Ca urmare, instanţa

va verifica aspectele formale ale cambiei, biletului la ordin şi cecului, conform Legii nr.

58/1934 şi Legii nr. 59/1934, neintrând în verificarea fondului, excesivă la acest moment

procesual.

Chiar şi în contextul în care a dispărut învestirea cu formulă executorie, rămân în fiinţă

încuviinţarea executării silite, precum şi formula executorie5.

3. Procedura încuviinţării executării silite

3.1 Instanţa de executare

Potrivit art. 641 alin. (1)6, „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia

căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în

care legea dispune altfel”. Din această dispoziţie reiese că însuşi executorul judecătoresc

învestit determină instanţa de executare, eliminându-se astfel diversitatea de proceduri născute

în aplicarea Codului de procedură civilă de la 1865.

3 Art. 640 NCPC republicat. 4 Art. 665 alin. (5) pct. 3 NCPC republicat. 5 Formula executorie este prevăzută de art. 656 alin. (7) NCPC şi se adaugă în partea finală a încheierii de

încuviinţare a executării silite. 6 Art. 650 alin. (1) NCPC republicat.



În privinţa competenţei teritoriale a executorului judecătoresc, art. 6427 stabileşte

competenţa executorului judecătoresc în situaţia existenţei bunurilor imobile şi mobile,

precum şi în cazul existenţei unei obligaţii de a face sau de a nu face, sancţiunea pentru

nerespectarea competenţei fiind nulitatea necondiţionată8 a actelor de procedură efectuate.

Pe de altă parte, sub imperiul noilor dispoziţii, încuviinţarea executării silite produce

efecte pe întreg teritoriul ţării [art. 656 alin. (4) teza a II-a9], ceea ce înseamnă că o sigură

încuviinţare este suficientă10, nemaifiind nevoie de multiplele încuviinţări impuse de locul

situării bunurilor.

3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare

Pentru a obţine încuviinţarea urmăririi imobiliare executorul judecătoresc trebuie să

adreseze solicitarea de încuviinţare instanţei de executare în circumscripţia căreia se află

imobilul (art. 809 NCPC11). Dispoziţia cuprinsă în art. 809 apare ca o normă derogatorie de la

cea care prevede că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află

biroul executorului judecătoresc care face executarea [art. 641 alin. (1) NCPC12].

Pentru ca executorul să poată solicita instanţei încuviinţarea urmăririi imobiliare şi

pentru respectarea întocmai a noilor dispoziţii trebuie însă întocmite două cereri distincte. O

primă cerere este menţionată în cuprinsul art. 654 NCPC13, care face vorbire despre cererea

de executare şi despre cuprinsul ei. Această cerere se depune de către creditor sau de către

reprezentantul legal sau convenţional la sediul executorului judecătoresc. O a doua cerere este

prevăzută la art. 808 alin. (4) NCPC14, care face vorbire despre cuprinsul cererii de

încuviinţare a urmăririi silite imobiliare, cerere depusă, şi ea, de către creditor.

7 Art. 651 NCPC republicat. 8 Nulitatea necondiţionată este prevăzută de art. 176 NCPC. 9 Art. 665 alin. (4) NCPC republicat. 10 Articolul 656 alin. (4) teza a III-a [art. 665 alin. (4) teza a III-a] reiterează ideea unicităţii încuviinţării

executării, încuviinţare care, odată emisă, se extinde şi asupra titlurilor executorii ce se vor emite de executorul

judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate. Ca urmare, un act de adjudecare emis de

executor nu va atrage după sine necesitatea de a solicita instanţei încuviinţarea executării pe baza noului titlu

executoriu, o astfel de cerere fiind lipsită de interes. Nu intră în sfera actelor emise de executor hotărârile de

validare a popririi, acestea fiind acte ale instanţei de judecată. 11 Art. 819 NCPC republicat. 12 Art. 650 alin. (1) NCPC republicat. 13 Art. 663 NCPC republicat. 14 Art. 818 alin. (3) NCPC republicat.



Prin urmare, dosarul instanţei care va soluţiona cererea de încuviinţare a urmării silite

imobiliare va cuprinde nu doar cererea de încuviinţare a executării silite, ci şi o cerere de

urmărire silită a bunurilor imobile. Observaţia este importantă prin prisma posibilităţii pe care

o are debitorul de a formula contestaţie la executare pe motivul inexistenţei cererii de

încuviinţare a urmăririi imobiliare. Procedura încuviinţării executării silite va debuta însă

odată cu depunerea, de către creditor sau de către reprezentantul său legal, a cererii de

executare, la biroul executorului judecătoresc.

Potrivit art. 654 alin. (3)15, cererea de executare silită trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi

debitorului;

b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;

c) modalităţile de executare solicitate de creditor.

Conform art. 654 alin. (4)16, „la cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în

copie legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar,

precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege”. Ca urmare, hotărârile

judecătoreşti vor fi depuse în copii legalizate, fără a mai fi necesară învestirea cu formulă

executorie, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin, precum

şi altor contracte care pot fi încheiate într-un singur exemplar.

Articolul 655 alin. (1) NCPC17 aduce ca element de noutate în procedura înregistrării

cererii de executare încheierea executorului judecătoresc18, aceasta fiind o încheiere prin care

executorul dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare, sau prin care

15 Art. 663 alin. (3) NCPC republicat. 16 Art. 663 alin. (4) NCPC republicat. 17 Art. 664 alin. (1) NCPC republicat. 18 Cuprinsul încheierilor executorului judecătoresc este prevăzut în art. 647 NCPC (art. 656 NCPC republicat),

conform căruia încheierile se emit doar în cazurile de amânare, suspendare şi încetare a executării silite,

eliberare sau distribuire a sumelor obţinute din executare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege, iar

acestea trebuie să aibă următorul cuprins: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul

întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează

procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului;

e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g)

motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi

termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.

Sancţiunea nerespectării acestui cuprins, cu excepţia literei g), este nulitatea încheierii întocmite, fiind vorba

despre o nulitate condiţionată expresă.



refuză motivat deschiderea procedurii de executare. Dacă executorul refuză deschiderea

procedurii de executare, creditorul, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, poate

face plângere19 la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc

[art. 655 alin. (2) NCPC20].

Potrivit art. 656 alin. (1) NCPC21, în etapa încuviinţării executării, această încheiere,

împreună cu cererea creditorului, cu titlul executoriu şi cu dovada taxei de timbru, va fi

depusă la instanţa de executare căreia executorul îi solicită încuviinţarea executării.

Instanţa poate încuviinţa executarea silită sau poate, în lumina art. 656 alin. (5) pct. 1-

722, să respingă cererea de încuviinţare a executării silite în cazurile strict prevăzute de acest

articol, rămânându-i puterea de apreciere doar în prezenţa ˝altor impedimente˝ (pct. 7). Ca

urmare, instanţa va fi îndreptăţită să respingă cererea de încuviinţare dacă cererea de

executare nu emană de la creditor sau dacă nu există dovada calităţii de reprezentant legal, în

situaţia în care constată autoritatea de lucru judecat etc.

Pentru cazul prevăzut la pct. 1, când cererea de executare silită este de competenţa

altui organ de executare decât cel sesizat, Noul Cod de procedură civilă reglementează cu

claritate cazurile în care executarea silită nu se realizează de către executorul judecătoresc, şi

anume când titlurile executorii au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau

bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (art.

61423).

În privinţa încheierii instanţei, aceasta va cuprinde, conform art. 656 alin. (3) NCPC24,

„în afara menţiunilor arătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia

se va face executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când

s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, modalitatea concretă de executare

silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizarea creditorului să treacă la

executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.”

19 Contestaţia la executare, inclusiv sub forma plângerii, poate fi folosită în privinţa tuturor incidentelor la

executare silită, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă; în privinţa altor competenţe

pe care executorul nu le respectă, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 188/2000. 20 Art. 664 alin. (2) NCPC republicat. 21 Art. 665 alin. (1) NCPC republicat. 22 Art. 665 alin. (5) NCPC republicat. 23 Art. 623 NCPC republicat. 24 Art. 665 alin. (3) NCPC republicat.



Textul cuprinde cerinţe ale încheierii judecătoreşti, fără să menţioneze, în mod expres,

nulitatea pentru nerespectarea cuprinsului încheierii. Totodată, dispoziţia legală face referire

expresă la sumă, iar art. 653 NCPC25 prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă

creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

Articolul 653 alin. (3)26 dă o altă definiţie creanţei lichide decât cea din Codul de

procedură civilă de la 1865. Dacă, potrivit reglementării anterioare, creanţa este lichidă atunci

când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau este determinabilă cu ajutorul

actului de creanţă sau altor acte neautentice [art. 379 alin. (4)], în noua reglementare o creanţă

este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine

elementele care permit stabilirea lui.

Când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea obiectului (ce poate fi

unul bănesc) acesta trebuie menţionat în încheierea prevăzută la art. 656 alin. (3) NCPC,

împreună cu accesoriile sumei, tocmai pentru ca executorul să nu facă acte de executare

pentru mai mult sau pentru mai puţin. Nu apare, însă, necesară întocmirea unei expertize la

acest moment procesual.

Dacă în titlul executoriu suma este stabilită în valută, lucru permis de legislaţia

actuală, în încheierea de încuviinţare a executării suma trebuie menţionată în valută. În

sprijinul acestei soluţii, art. 773 alin. (8) NCPC27 (introdus prin Legea nr. 76/2012) prevede

că, în cazul în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie de plată în valută, „instituţiile de

credit sunt autorizate să efectueze convertirea în valuta indicată în titlul executoriu a sumelor

existente în conturile debitorului, fie în lei, fie într-o altă valută decât aceea în care se face

executarea, fără a fi necesar consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat

de Banca Naţională a României pentru ziua respectivă”. Însă, prin existenţa fluctuaţiilor de pe

piaţa bancară, este posibilă ipoteza în care creditorul să nu îşi vadă recuperată suma în

totalitate, acesta putând cere organului de executare să emită o adresă de poprire suplimentară

pentru diferenţa neîncasată.

Potrivit dispoziţiilor art 656 alin. (5) pct. 1 NCPC28, cererea de încuviinţare a

executării silite poate fi respinsă dacă este de competenţa altui organ decât cel sesizat.

Problemele care pot să apară în acest caz sunt:

25 Art. 662 NCPC republicat. 26 Art. 662 alin. (3) NCPC republicat. 27 Art. 783 alin. (8) NCPC republicat. 28 Art. 665 alin. (5) pct. 1 NCPC republicat.



a. determinarea competenţei generale, atunci când titlul executoriu se încadrează în

categoriile exceptate de la competenţa generală a executorului judecătoresc prin

dispoziţiile art. 614 NCPC29. Având în vedere dispoziţiile acestui articol, atunci când

obiectul titlului executoriu îl constituie veniturile datorate bugetului general consolidat

sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei

Atomice, competenţa aparţine executorului fiscal, şi nu executorului judecătoresc.

b. determinarea competenţei teritoriale. În legătură cu acest aspect, continuând

dispoziţiile Legii nr. 202/2010, Noul Cod de procedură civilă stabileşte drept element

de referinţă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, curtea de apel. Astfel, potrivit

dispoziţiilor art. 642 alin. (1) NCPC30, „Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile

judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc

din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a

bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini şi al executării

silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel

unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării

silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde

se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului; c) în cazul executării silite a

obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc din

circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea”. Această prevedere

nu aduce însă atingere caracterului naţional al încheierii de încuviinţare a executării

silite31, întrucât art. 642 alin. (2) NCPC32 stabileşte un caz de prorogare a competenţei

executorului judecătoresc învestit cu cererea de executare: „Dacă bunurile urmăribile,

mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre

executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent

să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza

29 Art. 614 (art. 623 NCPC republicat) – „ Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au

ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului

Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă

prin legi speciale se dispune altfel.” 30 Art. 651 NCPC republicat. 31 Potrivit art. 656 alin. (4) teza a II-a NCPC [ art. 665 alin. (4) NCPC republicat] „ (...) Încuviinţarea executării

silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării (...)”. 32 Art. 650 alin. (2) NCPC republicat.



xecutare să fie una de drept.

celorlalte curţi de apel”33. Astfel, dacă sunt identificate bunuri urmăribile şi în raza

altor curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în baza acestei prorogări

de competenţă şi ţinând cont de caracterul naţional al încuviinţării executării silite,

executorul judecătoresc poate proceda la efectuarea unor acte de executare şi în afara

curţii de apel în care îşi desfăşoară activitatea. De exemplu, pentru a evita respingerea

cererii de încuviinţare a executării silite pe motivul necompetenţei teritoriale,

executorul judecătoresc cu sediul în raza curţii de apel X, care solicită încuviinţarea

executării silite judecătoriei din raza curţii de apel Y, ar trebui să facă dovada

existenţei în raza curţii de apel X, a unui bun sau a unui venit urmăribil, aparţinând

aceluiaşi debitor. Astfel, judecătoria învestită cu cererea de încuviinţare a executării

silite va putea avea reprezentarea clară a faptului că încuviinţarea este cerută de către

un executor judecătoresc competent, prin efectul prorogării de competenţă stabilite de

către art. 642 alin. (2) NCPC.

Articolul 656 alin. (5) pct. 5 NCPC34 constituie un element de noutate faţă de Codul

de procedură civilă anterior. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, cererea de

încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacă debitorul se bucură de imunitate de

executare. Legea nu defineşte însă noţiunea de „imunitate de executare”. O interpretare a

acestei noţiuni se poate realiza utilizându-se prevederile dreptului diplomatic şi consular, fără

a respinge însă de plano alte prevederi care ar putea fi aplicabile; trebuie însă ca această

imunitate de e

Referitor la dispoziţiile art. 656 alin. (5) pct. 6 NCPC35 („titlul cuprinde dispoziţii care

nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită”) acestea ridică probleme în ceea ce

priveşte aplicabilitatea practică, întrucât trebuie să se ţină seama de faptul că:

– titlul este unul executoriu;

– titlul nu poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită;

33 Articolul 373 alin. (1) CPC 1865– „ Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte

titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se

efectueze executarea, ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii

de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai

multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una

dintre acestea.” 34 Art. 665 alin. (5) pct. 5 NCPC republicat. 35 Art. 665 alin. (5) pct. 6 NCPC republicat. Corespondentul acestui articol în Codul de procedură civilă de la

1865 îl reprezintă art. 3731 alin. (4) pct. 4.



– motivele care determină imposibilitatea executării silite sunt altele decât cele

menţionate expres de prevederile art. 656 alin. (5).

Articolul nu are însă în vedere executarea silită a obligaţiilor de a face, de a nu face

sau executarea silită a obligaţiilor intuituu personae, întrucât cu privire la acestea există

prevederi exprese atât în Codul de procedură civilă de la 1865 (art. 5802 – 5805), cât şi în Noul

Cod de procedură civilă (art. 885-89136).

Articolul 656 alin. (3) şi (4) NCPC37 consacră un alt element de noutate faţă de

prevederile Codului de procedură civilă anterior. Astfel, în alin. (3) se vorbeşte despre

autorizarea creditorului de a trece la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul

executoriu, ceea ce ar putea genera ideea că această încuviinţare este încuviinţarea titlului

executoriu, şi nu a unui executor judecătoresc. Alineatul (4) stabileşte faptul că încuviinţarea

executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat

încuviinţarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute

de lege în vederea realizării drepturilor sale. Aceste prevederi pot genera ideea, împărtăşită

de altfel de practică, că, odată ce s-a pronunţat încuviinţarea executării silite, creditorul este

ostaticul executorului.

Pentru a se realiza o oarecare compensare, Noul Cod de procedură civilă

reglementează, în art. 64338, instituţiile recuzării şi înlocuirii executorului judecătoresc.

3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc

3.3.1 Recuzarea executorului judecătoresc

Cu privire la reglementarea actuală a acestei instituţii, în practică există opinii diferite

atunci când se pune problema de a se şti dacă cererea de recuzare, prin ea însăşi, suspendă

executarea. Cu privire la acest aspect, s-au conturat două opinii:

a) cererea de recuzare a executorului judecătoresc nu suspendă executarea întrucât un

asemenea efect nu este prevăzut în mod expres de legea specială; dacă s-ar fi dorit

un asemenea efect al cererii, legea specială ar fi făcut trimitere la dispoziţiile

Codului de procedură civilă, aşa cum se întâmplă în cazul motivelor de recuzare;

36 Art. 902-913 NCPC republicat. 37 Art. 665 alin. (3) şi (4) NCPC republicat. 38 Art. 652 NCPC republicat.



b) cererea de recuzare a executorului judecătoresc suspendă executarea pentru că, dacă

judecătorul recuzat nu mai poate efectua niciun act de procedură, cu atât mai mult

executorul judecătoresc recuzat nu mai poate efectua niciun act de executare.

Noul Cod de procedură civilă oferă o soluţie cu privire la această problemă stabilind

faptul că cererea de recuzare nu suspendă, prin ea însăşi, executarea. Articolul 643 alin. (2)

NCPC39 prevede posibilitatea instanţei de executare învestite cu soluţionarea cererii de

recuzare de a dispune suspendarea executării: „Cererea de recuzare nu suspendă de drept

executarea. Cu toate acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendarea

executării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă

niciunei căi de atac.” Pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra suspendării executării,

cel care cere suspendarea (nu obligatoriu debitorul) trebuie să plătească o cauţiune; spre

deosebire de cauţiunea care trebuie plătită atunci când suspendarea este solicitată în contextul

unei contestaţii la executare, cauţiunea ce trebuie plătită în cazul în care se solicită

suspendarea executării în urma introducerii unei cereri de recuzare a executorului

judecătoresc are un cuantum fixat prin dispoziţiile NCPC: „Pentru a se dispune suspendarea,

cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune în cuantum de 1.000 lei. În cazul în

care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nu depăşeşte 1.000 lei, cauţiunea va fi de

10% din valoarea creanţei” [art. 643 alin. (2) teza a II-a NCPC40].

Motivele de recuzare sunt, potrivit art. 643 alin. (1) NCPC41, cele aplicabile

judecătorilor şi prevăzute în art. 41 alin. (1) NCPC.

Un element de noutate în ceea ce priveşte motivele de recuzare este dat de prevederile

art. 41 alin. (1) pct. 1242, potrivit cărora executorul judecătoresc este recuzabil „atunci când

există alte elemente [s.n. decât cele stabilite la pct. 1-11] care nasc în mod întemeiat îndoieli

cu privire la imparţialitatea sa.” Deşi introducerea acestei prevederi îşi are justificarea în

dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului43, din punct de vedere practic

va fi dificil de gestionat, având în vedere faptul că debitorul ar putea argumenta în cuprinsul

unei cereri de recuzare întemeiată pe aceste dispoziţii, că executorul judecătoresc încasează

parte din creanţă drept onorariu, şi de aceea actele de executare efectuate sunt

39 Art. 652 alin. (2) NCPC republicat. 40 Art. 652 alin. (2) teza a II-a NCPC republicat. 41 Art. 652 alin. (1) NCPC republicat. 42 Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat. 43 Hotărârea Pullar c. Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996.



necorespunzătoare. Chiar dacă executorul judecătoresc încasează un onorariu, fix sau ca

procent din valoarea creanţei, o asemenea susţinere nu poate fi însă reţinută, în caz contrar

ajungându-se la situaţia în care executarea silită ar fi blocată în urma introducerii unei cereri

de recuzare întemeiate pe art. 41 alin. (1) pct. 12; onorariul perceput de către executorul

judecătoresc nu poate reprezenta un element care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu

privire la imparţialitatea sa.

3.3.2 Înlocuirea executorului judecătoresc

Potrivit art. 643 alin. (4) NCPC44, „La cererea creditorului, instanţa care a încuviinţat

executarea silită poate dispune, pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc

cu alt executor judecătoresc indicat de către creditor şi continuarea executării silite de către

noul executor judecătoresc. Dispoziţiile art. 644 alin. (3)45 se aplică în mod corespunzător.”

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 644 alin. (3)46, această trimitere indică

instanţei faptul că trebuie să rezolve problema cheltuielilor de executare pentru că, dacă este

vorba despre o continuare a executării silite, nu se pune problema să se creeze două onorarii,

fiind vorba despre aceeaşi procedură de executare; în caz contrar, s-ar ajunge la o încărcare

artificială a notei de plată a debitorului, lucru nepermis chiar dacă debitorul este de rea-

credinţă.

Legea nu precizează însă ce se înţelege prin „motive temeinice”47, lăsându-le la

aprecierea instanţei. Noţiunea de „motive temeinice” – atunci când vorbim de instituţia

înlocuirii executorului judecătoresc – trebuie analizată ţinându-se seama de două aspecte:

– „motivele temeinice” nu trebuie să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparţialitatea executorului, în acest caz existând posibilitatea introducerii unei cereri de

recuzare în temeiul dispoziţiilor art. 41 alin. (1) pct. 1248;

44 Art. 652 alin. (4) NCPC republicat. 45 Art. 653 alin. (2) NCPC republicat. 46 Idem. 47 Noţiunea de „motive temeinice” se regăseşte şi în dispoziţiile art. 708 alin. (1) NCPC [art. 718 alin. (1) NCPC

republicat] referitoare la suspendarea executării: „ Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei

cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa

competentă poate suspenda executarea (...)”. 48 Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat.



te:

– instituţia înlocuirii se aplică în faza ulterioară încuviinţării executării silite, putând fi

înlocuit acel executor căruia, potrivit art. 656 alin. (4) NCPC49, creditorul poate să îi ceară să

treacă la executare, deci executorul care a solicitat încuviinţarea executării silite.

Astfel, prin „motive temeinice” trebuie să înţelegem elemente de aparenţă de

nelegalitate a executării şi/sau aspecte de oportunitate, în aprecierea lor ţinându-se seama pe

de o parte, de faptul că simpla dorinţă a creditorului de a înlocui executorul nu constituie

motiv temeinic, iar pe de altă parte, de faptul că exigenţa nu poate fi absolută întrucât există

alte instituţii care reglementează astfel de situaţii (recuzarea, contestaţia la executare).

Dispoziţiile art. 643 alin. (4) NCPC50 vor avea aplicabilitate practică ţinând cont de

cel puţin două aspec

– există cazuri în care creditori nemulţumiţi de acţiunea sau inacţiunea executorului

doresc să continue procedura cu un alt executor, nepermiţându-şi să depună o nouă cerere de

executare silită, din motive variate, cum ar fi, de exemplu, prescripţia executării;

– în ceea ce îl priveşte pe creditor, această procedură poate fi mai simplă pentru că, pe

de o parte, în cazul introducerii unei cereri de recuzare va trebui să justifice motivele invocate,

iar pe de altă parte, în cazul în care apelează la procedura contestaţiei împotriva refuzului

executorului de a acţiona, admiterea unei astfel de contestaţii nu îi va fi suficientă întrucât în

urma admiterii unei astfel de contestaţii dosarul în instanţă se va închide iar creditorul se va

confrunta cu acelaşi executor. Mai mult decât atât, a-i pretinde creditorului să aibă vocaţie la

înlocuirea executorului doar în cazul în care i s-a admis o procedură judiciară anterioară

împotriva executorului judecătoresc ar determina ca întreaga procedură de executare să aibă o

durată mai mare decât procedura care a generat titlul executoriu.

Potrivit dispoziţiilor art. 656 alin. (5) pct. 2 NCPC51, cererea de încuviinţare a

executării silite poate fi respinsă dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit

legii, titlu executoriu. Cu privire la acest aspect este de menţionat faptul că, odată cu intrarea

în vigoare a Noului Cod civil, sfera titlurilor executorii s-a extins asupra unor înscrisuri în

raport cu care nu se mai pot pronunţa încheieri de respingere a cererilor de încuviinţare a

executării silite: contractul de comodat52, contractul de locaţiune – care, în anumite condiţii,

49 Art. 665 alin. (4) NCPC republicat. 50 Art. 652 alin. (4) NCPC republicat. 51 Art. 665 alin. (5) pct. 2 NCPC republicat. 52 Potrivit art. 2.157 NCC, „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în

formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în



constituie titlu executoriu nu numai în privinţa obligaţiei de plată a chiriei53, ci şi în privinţa

obligaţiei de restituire a folosinţei bunului (predare silită imobiliară)54, contractul de

împrumut de consumaţie55, contractul de ipotecă mobiliară sau imobiliară; cu privire la acest

din urmă contract se rezolvă problema referitoare la înscrisul care trebuie depus odată cu

cererea de încuviinţare a executării silite – contractul din care se naşte creanţa garantată de

ipotecă şi contractul de ipotecă sau numai contractul de ipotecă? Răspunsul este că trebuie

depus doar contractul de ipotecă, cu menţiunea că acest contract trebuie să conţină informaţii

minimale cu privire la creanţă pentru ca instanţa să o poată analiza sub aspectul îndeplinirii

condiţiilor de a fi certă, lichidă şi exigibilă.

Apare aici o problemă de drept tranzitoriu. Ipoteza este următoarea: instanţa este

învestită cu soluţionarea unei cereri privind încuviinţarea executării silite, cerere întemeiată pe

un contract de ipotecă sau pe un contract de închiriere încheiat înainte de 1 octombrie 2011,

data intrării în vigoare a Noului Cod civil, contract care, la momentul încheierii nu era titlu

executoriu, dobândind această calitate odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod

de procedură civilă. La momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, dreptul tranzitoriu în

materie de executare silită a rămas guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC

1865, potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în

vigoare, şi executărilor silite începute sub legea veche. Atunci când problema este strict legată

de materia executării silite, ceea ce înseamnă că valenţa de titlu executoriu a contractului este

scoasă de sub aria executării contractului, astfel cum este ea reglementată de dispoziţiile art.

102 alin. (1) din LPA NCC56, se aplică dispoziţiile tranzitorii ale art. 725 alin. (1) teza finală condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacă nu s-a

stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu

se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea prevăzută are un caracter

permanent.” 53 Potrivit art. 1.798 NCC, „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost

înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru

plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.” 54 Potrivit art. 1.809 alin. (2) NCC, „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul

încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la

expirarea termenului.” 55 Potrivit art. 2.165 NCC, „Dispoziţiile art. 2157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de

consumaţie.” 56 Articolul 102 alin. (1): „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot

ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”



CPC 1865. Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că există posibilitatea încuviinţării

executării silite a unui contract încheiat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil,

contract care a dobândit calitatea de titlu executoriu odată cu intrarea în vigoare a NCC.

Deşi această problemă a generat deja o practică neunitară la nivelul instanţelor

judecătoreşti, în sprijinul interpretării de mai sus există Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIII din 20 martie 2006, care tranşează problema caracterului

de titlu executoriu al contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 58/1998 privind activitatea bancară, statuând faptul că au caracter de titlu executoriu şi

contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi57. Prin decizia

menţionată, instanţa supremă statuează faptul că prevederile legale care recunosc valoarea de

titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi

speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită iar acest caracter

trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu

exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al

convenţiei dintre părţi.

4. Contestaţia la executare

Din analiza dispoziţiilor art. 701 alin. (1) NCPC58 rezultă faptul că există mai multe

specii ale contestaţiei la executare:

a. contestaţie împotriva executării silite;

b. contestaţie împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc;

c. contestaţie împotriva oricărui act de executare silită;

2 Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea

nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în

vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor,

nu numai contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate

sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a textului menţionat cuprinde şi efectele viitoare ale unor

raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 din Codul civil, că textul, privit

ca lege nouă, este de imediată aplicare. De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea

textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu

supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică,

rezultă existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.” 58 Art. 711 alin. (1) NCPC republicat.



d. contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită

sau de a îndeplini un act de executare silită.

4.1 Aspecte comune

Indiferent de obiectul executării silite, deci de specia de contestaţie la executare,

competenţa aparţine, potrivit art. 703 alin. (1) NCPC59, instanţei de executare: „Contestaţia

se introduce la instanţa de executare60.”

Odată cu legea de punere în aplicare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă s-a

ajuns la concluzia că o astfel de modalitate de reglementare a competenţei în procedura

contencioasă nu se justifică întotdeauna, având în vedere faptul că, în majoritatea situaţiilor, o

astfel de procedură nu îl implică pe executorul judecătoresc. S-a decis, astfel, stabilirea unei

competenţe alternative [art. 703 alin. (2) NCPC61]:

a) judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul,

atunci când este vorba despre o urmărire silită prin poprire şi dacă domiciliul

sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în

care se află instanţa de executare;

b) judecătoria de la locul situării imobilului, atunci când este vorba despre

urmărirea silită a imobilelor, urmărirea silită a fructelor şi a veniturilor

generale ale imobilelor şi dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de

apel decât cea în care se află instanţa de executare.

4.2 Contestaţia împotriva executării silite

În acest caz se urmăreşte chiar anularea executării silite iar un aspect important în ceea

ce priveşte această formă de contestaţie la executare îl reprezintă chiar identificarea, întrucât:

– de cele mai multe ori debitorul solicită anularea executării silite însă, la o analiză

atentă a contestaţiei, se ajunge la concluzia că, în realitate, ea vizează un act sau, eventual,

mai multe acte ale executării silite;

– nici codul anterior şi nici Noul Cod de procedură civilă nu conţin prevederi clare

referitoare la ceea ce înseamnă „act de executare” şi nu toate actele pe care le face un executor

59 Art. 713 alin. (1) NCPC republicat. 60 Potrivit art. 641 alin. (1) NCPC [art. 650 alin. (1) NCPC republicat], „Instanţa de executare este judecătoria în

circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea

dispune altfel.” 61 Art. 713 alin. (2) NCPC republicat.



judecătoresc sunt acte de executare; cu titlu exemplificativ pot fi menţionate cererea de

încuviinţare a executării silite, adresa către o direcţie locală de taxe şi impozite în vederea

identificării unui bun urmăribil, procesul-verbal de situaţie în cazul urmăririi silite imobiliare,

acte efectuate de către executorul judecătoresc care nu sunt însă acte de executare;

– această lipsă de precizie cu privire la determinarea actului de executare, acolo unde

în mod evident nu se critică întreaga executare silită, poate obliga instanţa să intre în

probleme de fond, lucru care nu s-ar întâmpla dacă ar exista o reglementare clară a noţiunii de

«act de executare»; în acest din urmă caz, instanţa ar fi obligată să respingă ca inadmisibilă o

contestaţie la executare care are ca obiect altceva decât un act de executare.

4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite

A. Prescripţia executării, împlinită la data depunerii cererii de executare, este de

natură să justifice o soluţie a instanţei de admitere a contestaţiei la executare, în sensul

anulării executării silite. Sediul materiei îl reprezintă art. 696-700 NCPC62. Potrivit art. 6961

alin. (1)63, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, prin

persoană interesată înţelegându-se nu numai debitorul, ci şi un terţ care are interesul să

blocheze procedura de executare. De menţionat sunt şi prevederile alin. (2) al art. 6961 64

prevederi anticipate de altfel de dispoziţiile Noului Cod civil, care doresc să dea o soluţie unei

probleme ivite în practică, şi anume aceea în care a operat prescripţia dreptului de a cere

executarea silită şi, totuşi, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului la acţiune,

situaţie întâlnită în cele mai multe cazuri în legătură cu drepturile reale; având în vedere însă

noua reglementare a prescripţiei, destul de favorabilă creditorului, o astfel de ipoteză poate fi

întâlnită şi în cazul drepturilor de creanţă. Într-o astfel de situaţie, soluţia oferită de Noul Cod

de procedură civilă, preluată de altfel din Noul Cod civil65, este aceea că, „în cazul hotărârilor

judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau,

62 Art. 705-710 NCPC republicat. 63 Art. 706 alin. (1) NCPC republicat. 64 Art. 706 alin. (2) NCPC republicat. 65 Articolul 2.539 alin. (3) NCC: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau

arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine

executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a

prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune

excepţia autorităţii de lucru judecat”.



după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou

proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”.

Formularea „creditorul poate obţine un nou titlu executoriu” nu trebuie să genereze

ideea că acest nou proces este doar o formalitate, el reprezentând, în realitate, o nouă

procedură contencioasă, intenţia legiuitorului fiind aceea de a-l proteja pe creditor împotriva

debitorului care cu rea-credinţă nu şi-a executat obligaţiile, nedându-i acestuia din urmă

posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat. Este vorba, aşadar, de un nou proces

care, principial, deschide calea unei soluţii contrare celei din primul proces.

O altă problemă care poate să apară în această situaţie este dată de posibilitatea

utilizării sau nu ca mijloc de probă a hotărârii judecătoreşti din primul proces. În legătură cu

acest aspect trebuie analizat în ce măsură o hotărâre judecătorească îndeplineşte condiţiile

unui înscris ca mijloc de probă. Opinia exprimată de formator a fost în sensul că această

hotărâre nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru ca un înscris să constituie mijloc de probă,

rămânând în discuţie ipoteza în care poate constitui mijloc de probă cu privire la situaţiile de

fapt menţionate în hotărârea respectivă.

În privinţa termenelor de prescripţie, acestea sunt de 10 ani pentru titlurile emise în

materia drepturilor reale şi de 3 ani în celelalte cazuri. Ar putea apărea aici o problemă legată,

de exemplu, de acţiunea în evacuare; opinia majoritară este în sensul că acţiunea în evacuare

este o acţiune personală, nu apără în mod direct dreptul de proprietate, fiind însă de

necontestat faptul că punerea în executare a unei astfel de acţiuni dă conţinut efectiv unui

drept real – dreptul de proprietate; însă acţiunea în evacuare nu este o acţiune reală, neputând

fi încadrată în dispoziţiile art. 696 alin. (1) teza a II-a66.

Cu privire la suspendarea prescripţiei, potrivit art. 697 alin. (1) NCPC67, cursul

prescripţiei se suspendă:

1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a

dreptului de a obţine obligarea pârâtului;

2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită

de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;

3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori

îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire. Textul face referire la executarea

silită indirectă iar dovada sustragerii poate fi făcută relativ uşor având în vedere 66 Art. 705 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat. 67 Art. 707 alin. (1) NCPC republicat.



dispoziţiile art. 618 NCPC68 care consacră rolul activ al executorului judecătoresc.

Astfel, potrivit alin. (2), executorul judecătoresc poate cere debitorului „lămuriri în

scris în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate

comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua

executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l

determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-

ar expune în cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi

informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare”. Potrivit

alin. (3), „refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle

necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag

răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea

sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2)69.” [s.n. - amenda judiciară];

4. în alte cazuri prevăzute de lege.

B. Desfiinţarea titlului executoriu

Pot exista situaţii în care, după încuviinţarea executării silite, se obţine desfiinţarea

titlului executoriu.

Din punct de vedere terminologic, este de observat faptul că art. 693 alin. (1) pct. 470

vorbeşte despre desfiinţarea titlului executoriu, desfiinţare care constituie şi un mod de

încetare a executării silite. Noţiunea comportă, şi sub imperiul noii reglementări, discuţii

legate de raportul dintre desfiinţarea titlului executoriu, ca şi cauză de încetare a executării

silite, şi modificarea în parte a hotărârii judecătoreşti, în ceea ce priveşte cuantumul sumei

cuprinse în titlul executoriu. În această situaţie, se pune întrebarea dacă este vorba despre o

desfiinţare a titlului executoriu sau executarea silită trebuie continuată, ţinându-se cont de

suma stabilită de instanţa de control judiciar. S-a apreciat că un astfel de caz nu reprezintă o

desfiinţare a titlului executoriu pentru că:

– o astfel de intervenţie a instanţei de control judiciar prin care se reformează parţial

hotărâri judecătoreşti nu justifică o nouă procedură de executare silită pentru că titlul

executoriu nu este unul nou, ci este cel iniţial, al cărui obiect este ajustat în urma intervenţiei

instanţei ierarhic superioare;

68 Art. 627 NCPC republicat. 69 Art. 188 alin. (2) NCPC republicat. 70 Art. 702 alin. (1) pct. 4 NCPC republicat.



– atunci când s-a dorit ca o anumită situaţie să ducă la desfiinţarea titlului executoriu,

actualul Cod de procedură civilă a menţionat în mod expres acest lucru (spre exemplu, cu

referire la căile de atac);

– situaţia este menţinută şi în contextul Noului Cod de procedură civilă; vorbim, astfel,

de schimbare în parte, ca intervenţie a instanţei de apel, şi casare în parte, ca intervenţie a

instanţei de recurs. Cu privire la recurs poate interveni o discuţie legată de faptul că nu se face

o distincţie între casarea în parte şi casarea totală, iar ubi lex non distinguit nec nos distingere

debemus: „actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri

[s.n., casate] sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va

constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.” [art. 494 alin. (2)

NCPC71]; o asemenea distincţie se face însă în art. 490 alin. (2)72 care dispune că în caz de

admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. Referitor la acest

aspect s-a apreciat că o casare parţială a hotărârii răpeşte hotărârii respective, în partea în care

a fost casată, puterea, ceea ce înseamnă că actele de executare care corespund acelei părţi

casate sunt desfiinţate de drept; chiar dacă instanţa nu ar constata prin dispozitivul hotărârii de

casare faptul că actele de executare sunt desfiinţate de drept, executorul judecătoresc căruia i

se aduce la cunoştinţă o astfel de hotărâre casată în tot va fi obligat să procedeze la încetarea

executării. Articolul 494 alin. (2) teza finală73 are drept finalitate obligarea judecătorului la a

fi extrem de atent, precaut, minuţios şi receptiv la miza practică a hotărârii pronunţate. Din

punctul de vedere al moderatorului, o interpretare asemănătoare ar trebui dată şi în ceea ce

priveşte apelul, cu atât mai mult cu cât, în contextul Noului Cod de procedură civilă, apelul

este calea ordinară de atac.

4.4 Diferite modalităţi de executare

O urmărire silită mobiliară având ca obiect diferite bunuri poate fi anulată dacă nu a

fost precedată de somaţie – art. 721 alin. (1) NCPC74 stabileşte faptul că, „dacă în termen de o

zi de la comunicarea somaţiei însoţite de încheierea de încuviinţare a executării debitorul nu

plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc va proceda la sechestrarea bunurilor mobile

urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă acestea sunt deţinute de un

71 Art. 500 alin. (2) NCPC republicat. 72 Art. 496 alin. (2) NCPC republicat. 73 Art. 500 alin. (2) teza finală NCPC republicat. 74 Art. 731 alin. (1) NCPC republicat.



terţ.” Astfel, dacă nu a fost comunicată somaţia însoţită de încheierea de încuviinţare a

executării silite, toate actele de executare sunt susceptibile de a fi anulate, iar hotărârea prin

care se dispune anularea ar trebui să precizeze faptul că se anulează urmărirea silită mobiliară,

eventualele alte forme de executare silită existente împotriva debitorului respectiv rămânând

valabile.

În legătură cu comunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, aceasta

reprezintă un element de noutate introdus de NCPC, fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii

executării.75 Nulitatea este, deci, una expresă, discuţia rămânând cu privire la felul ei –

condiţionată sau necondiţionată – aspect important, pentru că, pe de o parte, trebuie stabilit

din ce punct trebuie creditorul să suporte riscurile neglijenţei executorului şi, pe de altă parte,

până la ce punct trebuie să-i oferi unui debitor drepturile de a semnala în timp util că este

executat, deşi nu ar trebui, sau că este executat pentru mai mult decât ar fi obiectul real al

executării sau în legătură cu alte bunuri decât cele pe care le datorează. Noul Cod de

procedură civilă nu stabileşte în mod imperativ un termen în care trebuie făcută această

comunicare, însă este evident faptul că ea trebuie să preceadă efectuarea actelor de executare;

fără a-i impune executorului să facă de îndată această comunicare, legiuitorul îl obligă însă să

îl prevină pe debitor asupra stadiului în care se află procedura de executare (cu excepţia acelor

cazuri în care legea permite fără somaţie, cum ar fi, de exemplu, poprirea, urmărirea silită

mobiliară, în anumite cazuri76, proceduri de executare silită directă).

Termenul în care poate fi depusă contestaţia la executare este, potrivit art. 704 alin. (1)

NCPC77, ca şi în reglementarea anterioară, de 15 zile, fără ca legea să îl califice din punctul

de vedere al naturii sale – termen de decădere sau termen de prescripţie. De altfel, nici

reglementarea anterioară nu stabilea care este natura acestui termen iar în practică se

75 Articolul 666 NCPC republicat: „ (1) Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc

va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în condiţiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de

executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie. (2)

Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face

fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii

executării.” 76 Articolul 731 alin. (2) NCPC republicat: „ În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de

la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul cererii de executare, instanţa, prin încheierea de

încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile, odată cu comunicarea somaţiei către

debitor. În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării.” 77 Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.



considera că este un termen de decădere. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie se poate

folosi, pe de o parte, argumentul duratei, ştiut fiind faptul că, în general, termenele de

decădere au o durată mai scurtă, iar pe de altă parte, considerarea acestui termen ca fiind de

decădere se bazează pe tradiţie, întrucât anterior anului 2000 majoritatea actelor de executare

erau efectuate de către judecător iar contestaţia împotriva unui act efectuat de către judecător

nu avea cum să nu fie calificată drept o cale de atac iar un termen stabilit pentru exercitarea

unei căi de atac este un termen de decădere atât potrivit Codului anterior, cât şi potrivit Noului

Cod de procedură civilă.

După anul 2000 însă, instanţa de executare, cu excepţia cazului în care înfiinţează

poprirea pentru anumite obligaţii, nu mai este organ de executare, ci controlează o executare

instrumentată de o persoană care exercită un serviciu public pe baza unei iniţiative private,

fără a avea atribuţii jurisdicţionale. Reacţiile faţă de modul în care acţionează sau nu

acţionează persoana respectivă este dificil să fie privite ca o cale de atac. Or, dacă nu sunt căi

de atac şi nu vorbim nici despre acte de procedură într-un proces deja început, termenul de 15

zile poate fi privit şi ca un termen de prescripţie.

De asemenea, mai este de observat, pe lângă faptul că regulile aplicabile judecării

contestaţiei la executare sunt cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, şi faptul că

această contestaţie nu vizează nici o hotărâre judecătorească, pentru a putea fi considerată cu

adevărat o cale de atac, şi nici un alt act care provine de la un organ cu activitate

jurisdicţională, fiind o modalitate de a acţiona atunci când există o vătămare determinată de

modul în care a fost efectuată executarea. Acest lucru poate fi considerat un alt argument în

favoarea opiniei potrivit căreia termenul de 15 zile este un termen de prescripţie.

Determinarea naturii acestui termen prezintă importante consecinţe practice. Dacă ar fi

considerat un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, potrivit Noului Cod civil,

neexercitarea contestaţiei în termenul stabilit are implicaţii favorabile pentru cel împotriva

căruia se împlineşte termenul de prescripţie. Dacă este considerat a fi termen de decădere,

potrivit Codului de procedură anterior, pentru a obţine repunerea în termen trebuie făcută

dovada unei împrejurări mai presus de voinţa celui care trebuia să acţioneze (avem deci un

criteriu subiectiv), în timp ce potrivit Noului Cod de procedură civilă (art. 18178) trebuie

făcută dovada unor motive întemeiate (avem deci un criteriu obiectiv).

Potrivit art. 704 alin. (1) NCPC79, termenul începe să curgă de la data când: 78 Art. 186 NCPC republicat. 79 Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.



1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;

2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea

popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie

pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de

către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a

executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în

cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau

executarea se face fără somaţie.

Termenul de 15 zile trebuie gestionat foarte atent de către instanţă, fiind un termen

raportat la nişte motive de contestaţie. Cu titlu de exemplu, dacă se doreşte criticarea modului

în care s-au desfăşurat lucrurile la al doilea termen de licitaţie, trebuie stabilit dacă

contestatarul se află în termenul stabilit pentru completarea cererii iniţiale atunci când solicită,

de exemplu, să se constate faptul că încuviinţarea executării silite nu a fost acordată cu

respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât acea încuviinţare i-a fost şi

comunicată, poate chiar înainte de procesul-verbal de situaţie (ipoteza vizând o urmărire silită

imobiliară). Potrivit dispoziţiilor art. 702 alin. (3) NCPC80, „Nu se poate face o nouă

contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu

toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de

contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a

contestaţiei la executare”. Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu aceste prevederi este faptul

că, deşi contestaţia se supune regulilor stabilite pentru cererea de chemare în judecată care,

potrivit art. 199 NCPC81, poate fi completată până la primul termen de judecată la care părţile

sunt legal citate, atunci când se critică o executare sau un act de executare, cererea

modificatoare trebuie să fie depusă în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea

contestaţiei la executare.

80 Art. 712 alin. (3) NCPC republicat. 81 Art. 204 NCPC republicat.



5. Procedura de judecată

Un element de noutate este introdus prin dispoziţiile art. 706 alin. (2) NCPC82 – care

va rupe din automatismul actual, creat şi din raţiuni verificate în practică – conform cărora, în

caz de contestaţie, instanţa solicită executorului judecătoresc copie certificată de pe dosarul de

executare, chiar dacă nu se critică întreaga procedură de executare, ci doar o secvenţă a

acesteia, lucru ce ar necesita punerea la dispoziţia instanţei doar a unor pagini din dosarul de

executare creat pentru instrumentarea procedurii. Articolul 706 alin. (2) stabileşte că „instanţa

sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să-i transmită, în termenul fixat, copii

certificate de acesta, de pe actele dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 28083

fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în vedere părţii interesate să achite

cheltuielile ocazionate de acestea.” Dispoziţiile acestui articol vor genera probleme practice

pentru că, dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă instanţa putea să

dispună executorului să îi pună la dispoziţie copia certificată a dosarului de executare iar

executorul avea obligaţia de a se conforma, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile, sub

imperiul Noului Cod de procedură civilă instanţa poate dispune livrarea dosarului de

executare în întregime, însă acest lucru se va răsfrânge asupra debitorului, în interesul căruia

ar fi proba, care va trebui să achite cheltuielile ocazionate. Probleme apar întrucât nu se ştie

care ar putea fi documentele justificative în baza cărora executorul ar putea pretinde asemenea

cheltuieli, pentru că facturile emise de către executor cuprind, în general, onorariile de

executare; deşi există o Anexă la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/2006 privind aprobarea

onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti care

cuprinde diferite cheltuieli legate de executarea silită, nu sunt avute în vedere aceste

operaţiuni referitoare la solicitarea de către instanţă a copiilor de pe dosarul de executare

silită. Astfel, instanţa va trebui ca, prin adresa transmisă executorului, să selecteze actele de

care are nevoie, în caz contrar debitorul putând susţine faptul că i se impută nişte cheltuieli

care nu erau necesare.

Acest lucru determină flexibilizarea noţiunii „de îndată”. De îndată instanţa va

înregistra dosarul, cu privire la termenul la care poate fi transmisă adresa fiind posibile două

variante:

82 Art. 716 NCPC republicat. 83 Art. 286 NCPC republicat.



– la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, într-o discuţie în

contradictoriu, în funcţie de modul în care şi-a precizat debitorul contestaţia, să se stabilească

de care acte din dosarul de executare este nevoie şi să se transmită adresa;

– judecătorul transmite adresa solicitând anumite documente referitoare la actele de

executare contestate, urmând ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,

să se suplimenteze probatoriul dacă se ajunge la concluzia că este nevoie şi de alte acte din

dosar sau chiar de întregul dosar.

Referitor la acest aspect, a fost ridicată problema deductibilităţii cheltuielilor efectuate

cu produsele de papetărie În activitatea pe care o desfăşoară, executorul judecătoresc nu

efectuează cheltuieli pe care şi le deduce din veniturile obţinute? De ce să fie obligat debitorul

la plata acestor cheltuieli cât timp ele interesează desfăşurarea activităţii executorului şi

modul în care acesta relaţionează cu instanţa de judecată? Obligaţia de a înainta copii

certificate de pe dosarul de executare este o obligaţie care se naşte în sarcina executorului.

Cu privire la problemele ridicate, s-a precizat că suntem în prezenţa a două probleme

distincte: o problemă legată de avansarea sumelor – pentru că această cheltuială este

deductibilă, însă de la cine poate fi recuperată? şi alta legată de recuperarea lor.

O astfel de problemă nu apărea în reglementarea anterioară potrivit căreia executorul

este obligat să furnizeze instanţei copii ale dosarului; nu are relevanţă faptul că trebuie făcute

nişte cheltuieli şi nu există niciun text de lege care să îl exonereze de această obligaţie.

Discuţia are la bază situaţiile întâlnite în practică. Astfel, invocându-se aceste

cheltuieli, instanţele s-au văzut în situaţia de a primi dosarele în original sau chiar de a nu le

primi ori executorul stabilea un onorariu fix pentru copiere care, de altfel, nu are un temei

legal. Executorul nu poate stabili niciun tarif pentru furnizarea acestor copii întrucât această

activitate nu intră în activitatea de executare silită; executorul judecătoresc face acte de

executare şi angajează cheltuieli în legătură cu aceste acte. În mod practic, un executor care

întârzie trimiterea actelor la instanţă este un executor care, într-o parte netransparentă a

considerentelor hotărârii ce urmează a fi pronunţată, creează o problemă creditorului. În cazul

clasic în care debitorul atacă, iar executarea nu este suspendată, ceea ce însemnă că frâna este

doar soluţionarea contestaţiei, întrucât în momentul în care contestaţia se soluţionează şi

decizia instanţei este executorie, executorul are obligaţia să se oprească, ideea de a întârzia

trimiterea dosarului la instanţă pentru a împiedica în acest fel pronunţarea soluţiei fiind o idee

care joacă în defavoarea creditorului, mai ales în acele ipoteze în care situaţiile de fapt sunt



interpretabile întrucât acest mod de a acţiona sau de a nu acţiona creează premisele ca balanţa

să se încline în favoarea contestatorului.

În reglementarea anterioară lucrurile erau foarte clare. Executorul trebuie să îşi facă un

coş global, existând o logică: pierzi pe anumite chestiuni dar câştigi pe altele şi trebuie să ai

înţelepciunea de a nivela lucrurile.

Textul este unul nou care creează în sarcina instanţei o acţiune de verificare, de

diligenţă atunci când solicită copii, în sensul în care va trebui analizat în ce măsură sunt

necesare copii ale întregului dosar sau doar copii ale actelor care interesează procedura de

executare. Este foarte adevărat faptul că există situaţii în care executorii nu trimit copiile sau

le trimit fracţionat, însă şi în aceste situaţii există un moment al adevărului pentru că, în

funcţie de susţinerile contestatorului, judecătorul apreciază că există acte pe care executorul

nu le-a trimis şi dacă există cea mai mică suspiciune iar contestatorul doreşte copia dosarului

întrucât susţine că dosarul conţine alte înscrisuri care relevă ceea ce doreşte să demonstreze,

atunci se va depune copia întregului dosar de executare. Ceea ce aduce nou acest text este, în

primul rând, faptul că nu este nevoie din start de copia întregului dosar; depinde însă şi de

ceea ce permite contestaţia, pentru că poate exista o contestaţie prin care se susţine faptul că

toate actele din dosar sunt false, caz în care, dacă aceste susţineri sunt infirmate de realitate,

cu atât mai mult se justifică suportarea cheltuielilor ocazionate.

Calea de atac împotriva hotărâre pronunţate este apelul. Potrivit art. 709 alin. (1)

NCPC84, „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia,

după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori

încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.” Acest text nu este identic cu

cel din reglementarea anterioară, şi anume art. 40485.

În primul rând, este de observat această menţiune care nu aduce neapărat ceva nou dar

ţine de o subliniere: instanţa va dispune anularea ori încetarea executării ţinând seama de

obiectul acesteia. Dacă un debitor contestator cere anularea executării, instanţa trebuie să

verifice dacă există acte de executare care nu s-au făcut cu respectarea dispoziţiilor prevăzute

de lege, caz în care are îndatorirea de a nu anula întreaga procedură de executare, ci de a

admite în parte contestaţia la executare şi de a anula actele de executare făcute cu

84 Art. 719 alin. (1) NCPC republicat. 85 Art. 404 alin. (1) CPC 1865 „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de

executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea

ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.”



nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind de dorit ca aceste acte anulate să fie menţionate în

dispozitivul hotărârii. Hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în privinţa

dispozitivului unit cu considerentele, lucru menţionat expres în Noul Cod de procedură

civilă86. Însă, tocmai pentru că această hotărâre este una care va intra în circuitul executării

silite, şi nu de puţine ori părţile executării şi executorii judecătoreşti sunt concentraţi pe

dispozitiv, este bine ca dispozitivul să arate ce acte se execută, cu clauza că şi orice alte acte

de executare subsecvente, ulterioare actului anulat, intră sub aceeaşi sancţiune. Dacă este

cazul să se anuleze toată executarea, aceasta se va anula (de exemplu, ca urmare a invocării

prescripţiei). Dacă însă, în realitate, este vorba doar despre anumite acte de executare, este

bine ca aceste precizări să fie făcute.

Mai pot fi contestate încheierile executorului. Potrivit art. 647 alin. (1) NCPC87,

executorul judecătoresc emite încheieri. Alineatul (3) al aceluiaşi articol menţionează faptul

că „dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică

acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare” şi, în

continuarea acestei căi de atac specifice, există în Noul Cod de procedură civilă două

reglementări:

a) articolul 701 alin. (1)88 potrivit căruia „Împotriva executării silite, a încheierilor

date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face

contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. (...)”

b) articolul 704 alin. (2)89, potrivit căruia „Contestaţia împotriva încheierilor

executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se

poate face în termen de 5 zile de la comunicare.” Este de observat faptul că acest text

cuprinde o derogare cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia. Avem, astfel,

un echilibru între criticile care pot fi aduse la adresa încheierilor executorului judecătoresc,

critici care nu va fi greu să fie aduse într-o primă perioadă – nu neapărat scurtă – de aplicare a

prevederilor noului Cod, şi asta pentru că, potrivit art. 647 alin. (2)90, exceptând menţiunile

86 Articolul 430 alin. (2) NCPC republicat: „Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi

considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.” 87 Art. 656 NCPC republicat. 88 Art. 711 alin. (1) NCPC republicat. 89 Art. 714 alin. (2) NCPC republicat. 90 Art. 656 alin. (2) NCPC republicat.



privind calea şi termenul de atac, toate celelalte menţiuni pe care trebuie să le conţină

încheierea dată de executorul judecătoresc sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii91.

Criticile aduse la adresa unor astfel de încheieri trebuie făcute însă în termen de 5 zile.

A da eficienţă acestui termen înseamnă, printre altele, să nu primeşti sau să observi că este

tardivă o critică făcută într-o contestaţie, la al doilea sau al treilea termen de licitaţie într-o

executare silită imobiliară în care se spune că preţul nu a fost fixat în mod procedural;

încheierea prin care executorul a stabilit preţul a fost dată cu încălcarea cerinţelor prevăzute

de lege, în sensul în care executorul trebuie să stabilească preţul de vânzare a imobilului

pornind de la preţurile medii din zona respectivă. Dacă o astfel de încheiere a fost comunicată

şi au trecut trei zile fără ca ea să fie contestată, înseamnă că preţul a fost stabilit în mod

corespunzător. Pe de o parte, procedura de executare silită, în ansamblul ei şi, în particular

executarea silită imobiliară, în cadrul căreia sunt emise patru încheieri în perioada

premergătoare licitaţiei, se birocratizează, ceea ce înseamnă o vulnerabilizare a ei, şansele

omiterii unor acte fiind mai mari. Pe de altă parte însă, dacă legea prevede posibilitatea

emiterii acestor încheieri, prevăzând posibilitatea atacării lor într-un anumit termen, odată

expirat termenul nu se poate obţine, prin diverse mijloace, repunerea în termen. Pot exista

astfel şi beneficii, tocmai pentru că aceste încheieri au alocată o reacţie procedurală.

Faza urmăririi silite imobiliare este o fază care abundă de încheieri date de executorul

judecătoresc, şi aceasta pentru că procedura este una destul de gravă întrucât priveşte imobile

care aparţin debitorului. Dacă la predarea silită imobiliară, prin ipoteză, imobilele aparţin

creditorului care cere executarea şi, din diverse motive, deşi a fost obligat printr-o hotărâre

judecătorească să predea imobilele respective, pârâtul refuză acest lucru, în cazul urmăririi

silite imobiliare este vorba despre transformarea în bani a unor imobile care aparţin

debitorului. Astfel, în cadrul acestei proceduri încheierile executorului judecătoresc sunt date

cu ocazia stabilirii preţului şi a fixării termenului de licitaţie. Articolele 825-827 NCPC92,

91 Art. 647 alin. (1): „Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor

obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin

încheiere, care trebuie să cuprindă: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii

încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de

executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e)

procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g)

motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi

termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc”. 92 Art. 835-837 NCPC republicat.



judecată.

deşi într-o viziune directă se adresează executorului judecătoresc, se adresează, în egală

măsură, şi instanţei de

6. Încheierile emise de executor în cadrul procedurii

6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului

Articolul 825 alin. (1) NCPC93 prevede faptul că „Executorul judecătoresc va stabili

de îndată, prin încheiere, valoarea de circulaţie a imobilului, raportată la preţul mediu de

piaţă din localitatea respectivă, şi o va comunica părţilor.”

Deşi la o primă vedere reglementarea poate şoca, ea nu este nouă: art. 500 alin. (2)

CPC 1865 stabileşte că „Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care

consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile.”94

Astfel fiind, executorul are două variante:

– să stabilească el preţul, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza I CPC

1865;

– să ceară părerea unui expert, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza a

II-a CPC 1865, caz în care va trebui să-i pună în vedere faptul că trebuie să ia în considerare

valoarea de circulaţie iar raportul de expertiză trebuie comunicat părţilor. Aceasta este

varianta care a fost utilizată cel mai des în practică.

Articolul 825 alin. (1) NCPC95, într-o formulare mai clară decât în reglementarea

anterioară, îi permite executorului să stabilească de îndată preţul, prin raportare la preţul

mediu de piaţă din localitatea respectivă.

6.2 Încheierea de desemnare a expertului:

– Executorul nu poate stabili el preţul [art. 825 alin. (3) NCPC96, potrivit căruia „(...)

în cazul în care nu poate proceda el însuşi la evaluare, executorul judecătoresc va numi un

expert care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului”];

93 Art. 835 NCPC republicat. 94 Articolul 411 alin. (3) CPC 1865: „Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul

părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la

valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.” 95 Art. 835 NCPC republicat. 96 Art. 835 alin. (3) NCPC republicat.



– Executorul a stabilit preţul însă părţile îi cer expertiză. În aceste situaţii, potrivit art.

825 alin. (6) NCPC97, „Expertul va fi numit de către executor prin încheiere executorie care

va arăta şi termenul de depunere a raportului de expertiză, dispoziţiile art. 747 alin. (6)-(9)98

aplicându-se în mod corespunzător. Încheierea se comunică părţilor şi expertului. Creditorul

poate depune la dosar înscrisuri în vederea evaluării imobilului, dacă este cazul.”

6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului

Potrivit art. 826 alin. (1) NCPC99: „Executorul va fixa preţul imobilului, care va fi

preţul de pornire a licitaţiei, la valoarea stabilită conform art. 825100, prin încheiere

definitivă, dată fără citarea părţilor.”

6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului

Conform dispoziţiilor art. 827 alin. (1) NCPC101: „În termen de 5 zile de la stabilirea

preţului imobilului, executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea

imobilului, ce va fi adus la cunoştinţa publică prin publicaţii de vânzare.”

Referitor la acest punct s-a pus problema identificării raţiunii pentru care încheierea de

stabilire a preţului nu poate fi atacată prin contestaţie la executare În răspunsul oferit, s-a

precizat că aceasta este dată de prevederile art. 825 NCPC102. Potrivit acestui articol, într-o

primă fază executorul stabileşte valoarea de circulaţie, printr-o încheiere care se comunică.

Dacă această încheiere nu este atacată, executorul trebuie să dea o încheiere de fixare a

preţului. Stabilirea valorii de circulaţie nu se substituie stabilirii exacte a preţului.

Într-o altă intervenţie la acest punct s-a pus problema dacă această raţiune subzistă în

ipoteza în care preţul a fost stabilit printr-o expertiză cerută de părţi. S-a apreciat că în această

ipoteză, soluţia este contestaţia la executare împotriva actului de executare. În acest caz,

obiectul contestaţiei va fi, de exemplu, şedinţa în care s-a adjudecat imobilul în baza acestui

preţ stabilit prin încheierea definitivă. Preţul se poate contesta ulterior, fără a putea contesta

însă încheierea prin care acesta a fost stabilit. Consecinţa de ordin practic este dată de faptul

că debitorul nu va avea şanse să suspende executarea înainte de primul termen de licitaţie

97 Art. 835 alin. (6) NCPC republicat. 98 Art. 757 alin. (6)-(9) NCPC republicat. 99 Art. 836 alin. (1) NCPC republicat. 100 Art. 835 NCPC republicat. 101 Art. 837 alin. (1) NCPC republicat. 102 Art. 835 NCPC republicat.



întrucât pentru suspendare ar trebui făcută o contestaţie la executare, de exemplu împotriva

încheierii, dacă aceasta este criticată, şi până la soluţionarea contestaţiei la executare să

solicite, ca măsură provizorie, suspendarea executării; or, potrivit reglementării din Noul Cod

de procedură civilă, calea unei contestaţii împotriva încheierii de stabilire a preţului nu este

admisibilă.

Hotărârea expertului nu poate să rămână inatacabilă din punctul de vedere al celor

două părţi pentru că imobilul poate fi sub sau supraevaluat. În acest sens, importanţă prezintă

şi dispoziţiile art. 825 alin. (8)103, potrivit cărora „Refuzul debitorului de a permite accesul

expertului în imobil în vederea evaluării nu împiedică evaluarea, urmând să se ia în

considerare înscrisurile depuse la dosarul de executare, precum şi orice alte date sau

informaţii disponibile, inclusiv cele obţinute de executor pe baza demersurilor întreprinse în

condiţiile art. 650104”. Dispoziţiile acestui articol creează în sarcina executorului obligaţia de

103 Art. 835 alin. (8) NCPC republicat. 104 Art. 659 NCPC republicat: „(1) La cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani

debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi, potrivit legii, au datoria să comunice în scris

toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă

de debitorul urmărit, eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă,

subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte de natură să modifice conţinutul ori

părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. La cererea executorului judecătoresc sau a

părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art.

189. (2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte

persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile apreciate de

executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune

altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleaşi condiţii, datele şi informaţiile pe care le

administrează, potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare

poate lua măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de

informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului

judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor

publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare,

este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare

susceptibile de urmărire silită. (4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite,

dacă legea nu prevede altfel. Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind

interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe persoane sau utilizarea lor

pentru crearea unei baze de date personale. (5) În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării,

executorul judecătoresc are acces liber la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care



a strânge de informaţii, însă toate aceste demersuri nu valorează cât prezenţa la faţa locului,

iar refuzul debitorului de a permite accesul în imobil îl obligă pe expert să facă o evaluare

”ipotetică”, ceea ce înseamnă că o eventuală critică a debitorului referitoare la evaluare nu

mai poate fi primită.

7. Urmărirea silită imobiliară – elemente de noutate faţă de reglementarea

anterioară

Conform art. 802 alin. (5) NCPC105, „În cazul titlurilor executorii privitoare la

creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului

poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile sau dacă are bunuri

urmăribile, dar nu pot fi valorificate (...)”(s.n.). Acest text poate fi interpretat de către

executor în sensul în care, dacă valoarea titlului executoriu este sub 10.000 lei, nu se face

executare silită. O astfel de abordare este însă eronată, reglementarea nepunând problema

fazei încuviinţării executării silite. Executarea poate începe, somaţia poate fi emisă şi

comunicată debitorului, notarea în cartea funciară poate fi făcută iar preţul poate fi stabilit,

însă procedura se opreşte aici; după stabilirea preţului ar trebui făcută publicaţia de vânzare,

ceea ce înseamnă stabilirea unui termen la care vânzarea ar fi posibil să se realizeze; or, art.

802 alin. (5) teza I stabileşte foarte clar că vânzarea poate fi făcută numai dacă debitorul nu

are alte bunuri urmăribile sau, deşi are bunuri urmăribile, acestea nu pot fi valorificate.

Diferenţa faţă de dispoziţiile art. 802 alin. (4)106 potrivit cărora „Nu sunt supuse urmăririi

silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.” este

foarte clară. Situaţia reglementată de alin. (5) reprezintă un incident care va opri o fază finală

a executării silite, neavând nicio consecinţă asupra declanşării acesteia. Astfel fiind, cu titlu

de exemplu, dacă în momentul în care debitorul sesizează instanţa că există o publicaţie de

vânzare iar termenul este fixat şi, în acelaşi timp, există instituit sechestru asupra unui

autoturism proprietatea debitorului cu o valoare de peste 10.000 lei, instanţa ar trebui să

pronunţe o hotărâre prin care să oprească executarea.

conţin date despre bunurile creditorului susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul judecătoresc poate

solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8).” 105 Art. 812 alin. (5) NCPC republicat. 106 Art. 812 alin. (4) NCPC republicat.



Potrivit art. 806 alin. (4) NCPC107 (text nou faţă de Codul anterior, dar nu neapărat

nou faţă de legislaţia în ansamblul său), „Creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la

vânzare silită a bunurilor neipotecate ale debitorului său decât în cazul în care urmărirea

silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestularea creditorului ipotecar în limita

sumelor totale datorate” iar art. art. 2.478 NCC stipulează: „Creditorul nu poate urmări în

acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi

sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale.” Codul de procedură civilă

anterior, stabilea, în art. 492 alin. (1), faptul că, „Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi

timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său.”

Având în vedere toate aceste reglementări, apare o problemă de drept tranzitoriu

generată de intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Noului Cod civil, pentru că:

– articolul 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede faptul că la

data intrării în vigoare a Noului Cod civil se abrogă orice dispoziţii contrare, chiar cuprinse în

legi speciale;

– norma prevăzută în art. 2.478 NCC nu este o normă de drept substanţial şi nici

măcar de drept procesual, în sensul strict al noţiunii, ci este o normă care ţine de executarea

silită;

– dincolo de faptul că executarea silită nu este o ramură distinctă de drept, art. 725

alin. (1) CPC 1865 stabileşte o distincţie, prevăzând faptul că „Dispoziţiile legii noi de

procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată

începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.”

Dispoziţia cuprinsă în Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil este o dispoziţie

care face aplicarea noţiunii de «ultraactivare a legii vechi» nu doar în ceea ce priveşte dreptul

material, ci şi în ceea ce priveşte dreptul procesual, însă nu se referă la procedurile de

executare silită, subiectul normei fiind ”procese şi cereri”. Consecinţa poate fi aceea că la 1

octombrie 2011:

– din punctul de vedere al normelor de drept substanţial, instanţa va analiza normele în

vigoare la momentul introducerii cererii;

– din punctul de vedere al normelor de drept procesual, instanţa va analiza normele în

vigoare la momentul începerii procesului;




– organul de executare silită va aplica normele în vigoare la momentul la care

realizează executarea silită, pentru că dreptul tranzitoriu în materia executării silite pare să

rămână guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, şi nu de dispoziţiile

art. 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Prin urmare, nu este exclusă

interpretarea potrivit căreia art. 2.478 NCC a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Potrivit art. 819 NCPC108, „În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el

însuşi imobilul urmărit, la cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va

putea, după împrejurări, să ordone evacuarea sa din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată,

fie într-un anumit termen”. Această prevedere consacră o soluţie relativ atipică, pentru că

reglementează o procedură deschisă împotriva unui proprietar. Instanţa de executare este tot

instanţa care a încuviinţat urmărirea silită imobiliară, iar hotărârea se dă tot cu drept de apel,

fiind însă executorie şi putând fi, deci, pusă în executare silită în condiţiile predării silite

imobiliare, nefiind exclus ca până când se rezolvă predarea silită imobiliară în temeiul

hotărârii de evacuare dată în condiţiile art. 819 NCPC să se facă şi adjudecarea. Severitatea

acestei măsuri poate fi considerată invers proporţională cu detalierea condiţiilor în care

măsura poate fi luată, legiuitorul statuând în acest caz „după împrejurări”. Textul nu stabileşte

cu exactitate momentul până la care poate fi luată această măsură, după împrejurări putând

însemna:

– refuzul debitorului de a permite accesul expertului în vederea evaluării imobilului;

– refuzul debitorului de a permite expertului topografic efectuarea măsurătorilor

necesare, în cazul în care nu există carte funciară deschisă109;

– hotărâri judecătoreşti din care rezultă că debitorul este, de exemplu, piroman etc.

S-a precizat că noţiunea ”după împrejurări” implică o conduită obstrucţionistă din

partea debitorului iar măsura ar trebui să aibă caracter temporar.

Referitor la acest aspect s-a pus în discuţie faptul că la aprecierea noţiunii ”după

împrejurări” ar putea fi avut în vedere şi un criteriu de proporţionalitate între ceea ce

108 Art. 829 NCPC republicat. 109 În acest sens sunt dispoziţiile art. 818 alin. (2) potrivit cărora „În cazul în care imobilul supus urmăririi nu

este înscris în cartea funciară, executorul judecătoresc va solicita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară,

în numele debitorului (s.n. – acţiune oblică sui generis) deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii

cadastrale întocmite de o persoană autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile

art. 650. Cheltuielile necesare vor fi avansate de creditor şi vor fi imputate debitorului cu titlu de cheltuieli de

executare silită, în condiţiile art. 660.”



urmăreşte creditorul prin evacuare şi care ar fi consecinţele pe care le va suporta debitorul în

urma evacuării. În acest sens, cu titlu exemplificativ, ar putea fi luate în considerare anumite

distrugeri pe care le-ar putea provoca debitorul asupra imobilului, anumite cheltuieli foarte

mari pe care ar trebui să le suporte în legătură cu imobilul respectiv pe parcursul executării

silite. În toate cazurile, trebuie să fie vorba de ceva foarte grav.

8. Calendarul vânzării

Licitaţia înseamnă publicitate iar esenţa unei licitaţii corecte înseamnă un preţ de

pornire corect şi o publicitate corect făcută. În privinţa publicităţii, art. 828 alin. (4) NCPC110

aduce elemente de noutate întrucât introduce în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii,

alături de modalităţile clasice de realizare a publicităţii, publicarea într-un ziar de circulaţie

naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250.000 lei, sau într-un ziar local, dacă

nu trece peste această sumă. Teza a doua a acestui alineat reglementează posibilitatea

extinderii publicităţii, relevanţa fiind aceea că dacă nu se face publicitate şi prin alte ziare,

reviste, nu va fi anulată executarea, însă dacă se fac astfel de demersuri, cheltuielile avansate

sunt cheltuieli care se pot imputa debitorului cu titlu de cheltuieli cu executarea silită. Prin

urmare, această reglementare este importantă pentru că, pe de o parte, pune o problemă de

validitate a procedurii (teza I) iar, pe de altă parte, pentru că pune o problemă de

”deductibilitate” a cheltuielilor în sensul raporturilor dintre debitor şi creditor (teza a II-a).

Sunt posibile trei termene de licitaţie, în strânsă legătură cu aceste termene fiind preţul

de adjudecare. Potrivit reglementării anterioare, la primul termen al licitaţiei nu se putea

adjudeca imobilul dacă nu se oferea preţul de începere a licitaţiei. La al doilea termen, potrivit

art. 509 alin. (5) CPC 1865, „În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost

evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face

o nouă publicaţie (...). La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care

imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen

bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se

110 Art. 838 alin. (4) NCPC republicat: „Publicaţii în extras cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a),

c), şi f)-m), se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului

depăşeşte suma de 250.000 lei, sau într-un ziar local dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau

în întregul ei, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor

imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe pagini de internet deschise în acelaşi scop”



prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia.” Din interpretarea

ultimelor două teze ale acestui alineat ar putea rezulta următoarea soluţie: dacă nu a oferit

nimeni 75% din preţul iniţial dar sunt doi licitatori, atunci câştigă cel care oferă mai mult

(chiar dacă sub preţul de începere); dacă există un singur licitator, atunci acesta câştigă, cu

condiţia ca preţul oferit să fie cel de începere a licitaţiei. În practică au existat situaţii în care

executorul refuză să declare adjudecatar pe acela care, chiar fiind într-o competiţie, oferă

preţul cel mai mare, care este totuşi, în opinia executorului, un preţ derizoriu. Codul de

procedură civilă anterior nu conţinea dispoziţii exprese în acest sens, preţul derizoriu fiind

apreciat prin raportare la dispoziţiile Codului civil de la 1864 referitoare la condiţia ca preţul

să fie serios şi determinat. Noul Cod civil cuprinde dispoziţii exprese referitoare la noţiunea

de «preţ derizoriu».

În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în legătură cu această noţiune se află

următoarele dispoziţii:

– art. 847 alin. (2)111 care prevede faptul că vânzarea silită nu poate fi atacată nici

pentru leziune;

– art. 835 alin. (9)112 care prevede că „Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost

adjudecat, la cererea creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în

condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la

preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ şi există

cel puţin doi licitatori, bunul va fi vândut, la acest din urmă termen, la cel mai mare preţ

oferit, chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei.

Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de

pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al

treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de

stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen”. Asemănător

reglementării anterioare, la primul termen nu se poate adjudeca dacă nu se oferă preţul de

pornire. La al doilea termen se porneşte tot de la 75% din preţul de pornire dar, ca şi element

de noutate, nu se poate adjudeca dacă preţul oferit nu reprezintă cel puţin 30% din preţul de

pornire. La cel de-al treilea termen, dacă sunt cel puţin doi licitatori, se poate întâmpla orice.

Finalitatea unei astfel de proceduri este de a satisface o creanţă iar acest lucru îl poate face în

primul rând debitorul, prin vânzarea imobilului, întrucât notificarea înscrisă în cartea funciară 111 Art. 857 alin. (2) NCPC republicat. 112 Art. 845 alin. (9) NCPC republicat.



nu îl împiedică să vândă imobilul iar opozabilitatea acestei înstrăinări faţă de creditor – şi în

reglementarea anterioară şi în cea a Noului Cod de procedură civilă – există dacă se

consemnează ceea ce creditorul are de luat, la care se adaugă cheltuielile de executare.

9. Poprirea

9.1 Generalităţi

Articolul 770 alin. (5) lit. b) NCPC113 care prevede că nu sunt supuse executării silite

prin poprire „sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii

sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte”,

conţine o adăugire faţă de reglementarea anterioară a art. 452 alin. (2) lit. b) CPC 1865,

potrivit căreia nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele reprezentând credite

nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru

derularea unor programe ori proiecte.”

Conform art. 770 alin. (5) lit. c) NCPC114, nu sunt supuse executării silite prin poprire

„sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare pe o perioadă de 3 luni de la data

înfiinţării popririi”, anterior termenul fiind, de lege lata, de 6 luni.

9.2 Validarea popririi

Procedura reglementată de art. 779 NCPC115 îl obligă pe judecător să verifice nu doar

dacă există raporturi între debitor şi terţul poprit, ci şi dacă s-a depus o adresă de înfiinţare a

popririi, dacă la această adresă s-a anexat o copie a titlului executoriu, adică acele cerinţe

formale care însoţesc actul de executare al popririi; instanţa de validare trebuie să ia act de

existenţa unei popriri care respectă prevederile în vigoare iar, sub acest aspect, Noul Cod de

procedură civilă stabileşte obligaţia instanţei de a comunica terţului poprit fie o copie a

încheierii de încuviinţare a executării silite, fie un certificat privind soluţia pronunţată în

dosar. În acest sens sunt prevederile art. 772 alin. (1) teza I116.

113 Art. 780 alin. (5) lit. b) NCPC republicat. 114 Art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC republicat. 115 Art. 789 NCPC republicat. 116 Art. 782 alin. (1) teza I NCPC republicat.



Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul, căruia, potrivit art. 772 alin. (1) teza

a II-a117, i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii

certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării silite sau de pe certificatul privind

soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu.

Conform art. 776 NCPC118, consemnarea nu se va mai face în 15 zile, astfel cum

prevedea reglementarea anterioară, ci în 5 zile. Termenul maxim în care terţul poprit trebuie

să consemneze sumele este de 5 zile de la comunicarea popririi.

În ceea ce priveşte procedura de validare a popririi (art. 779 NCPC119) trebuie făcută o

menţiune valabilă şi pentru reglementarea anterioară, şi anume că terţul poprit, chiar de rea-

credinţă, nu trebuie să achite nota de plată pe care debitorul nu o achită faţă de creditor. Pe de

o parte, este evident faptul că nu se poate valida o poprire pentru o sumă mai mare decât cea

datorată creditorului de către debitor, dar, pe de altă parte, nu se poate valida o poprire pentru

o sumă mai mare pe care terţul poprit o datorează debitorului său. Terţul poprit este sancţionat

pentru refuzul de a lua act de înfiinţarea popririi şi de a se comporta în consecinţă, dar această

sancţiune nu înseamnă că el trebuie făcut, încă de la început, solidar răspunzător cu debitorul

poprit. Dacă nici după validarea popririi terţul poprit nu se conformează, este expus unei

proceduri de executare silită pentru care se va obţine o încuviinţare, întrucât suntem în

prezenţa unui titlu executoriu emis de instanţa de validare şi nu de executorul judecătoresc,

ceea ce determină o procedură de executare distinctă.

10. Obligaţii alternative

Articolul 666 NCPC120 are în vedere obligaţiile alternative: „Când titlul executoriu

cuprinde o obligaţie alternativă, fără să se arate termenul de alegere, executorul

judecătoresc va notifica debitorului să îşi exercite acest drept în termen de 10 zile de la

comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub sancţiunea decăderii” [alin. (1)].

Textul nu va fi aplicabil în foarte multe cazuri. Atunci când titlul executoriu este reprezentat

de o hotărâre judecătorească, alegerea este, într-un fel, a creditorului; nu se au în vedere

situaţiile de subsidiaritate de tipul X este obligat la predarea bunului iar, în cazul în care

117 Art. 782 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat. 118 Art. 786 NCPC republicat. 119 Art. 789 NCPC republicat. 120 Art. 675 NCPC republicat.



predarea nu mai este posibilă, X este obligat la plata echivalentului. Alegerea aparţine

debitorului dar numai până la momentul la care raportul juridic ajunge să fie supus judecăţii.

11. Evacuarea

În ceea ce priveşte problematica evacuării, nu sunt foarte multe elemente de noutate,

întrucât Legea nr. 202/2010 a prefaţat unele dintre aceste modificări, stabilind faptul că în

intervalul 1 decembrie – 1 martie nu se pot efectua evacuări. Articolul 5781 CPC 1865 este

preluat de art. 885 alin. (1) NCPC121 : „Nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă

nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor,

decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia

sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă

locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.” Alineatul (2) al aceluiaşi articol

prevede şi excepţii: „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care

ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au fost evacuaţi

pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.” Un

element de noutate este dat de termenul la somaţia de executare, care nu mai este de 5 zile, ci

de 8 zile (art. 886 NCPC122).

Articolul 887 alin. (1) NCPC123 este un text care ar trebui privit în corelaţie cu art. 702

alin. (5) NCPC124. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 887 alin. (1), în vederea executării silite,

„executorul judecătoresc se va deplasa la faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de

îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor

împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil

creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile

sale.” Articolul 702 alin. (5) anticipează şi vine în sprijinul acestei soluţii, vorbind despre

condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei la executare, responsabilizându-l pe executor: „În

cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil

sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă

aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.” În

121 Art. 895 NCPC republicat. 122 Art. 896 NCPC republicat. 123 Art. 897 alin. (1) NCPC republicat. 124 Art. 712 alin. (5) NCPC republicat.



acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) NCPC125, art. 1.832 alin. (2) NCC126 şi art. 563

alin. (4) NCC127. În legătură cu acest din urmă articol, trebuie făcută, totuşi, menţiunea că

executarea silită nu poate fi făcută împotriva terţului dobânditor înscris în cartea funciară,

rectificarea înscrierilor în cartea funciară neputând fi făcute de către executor, ci doar de către

instanţă.

Articolul 649128 consacră, în alin. (3) şi (4), texte noi care permit executorului

judecătoresc să angajeze răspunderea agenţilor forţei publice dacă aceştia refuză să sprijine

activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente de orice natură: „(3) Agenţii

forţei publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că există

impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotirea acestora

fiind executorul judecătoresc, în condiţiile legii. (4) În caz de refuz, dispoziţiile art. 183 alin.

(2129) şi ale art. 184-186130 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Tot în zona presiunii realizării executării şi tot cu caracter de noutate, se află şi art.

617 NCPC131: „Statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi

efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămaţi

au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.”

În reglementarea anterioară, dispoziţiile legale incidente acestui aspect erau:

– art. 579 CPC 1865 care prevedea că executorul judecătoresc va elibera imobilul cu

ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale;

– art. 401 alin. (1) CPC 1865 reglementa un termen de 15 zile pus la dispoziţia

persoanei care pretindea un drept de proprietate sau un alt drept real;

125 Art. 39 alin. (3) NCPC republicat: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal

ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular,

şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-

credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.” 126 Art. 1.832 alin. (2) NCC: „Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea

judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se execută împotriva tuturor persoanelor

care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.” 127 Art. 563 alin. (4) NCC: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este

opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.” 128 Art. 658 NCPC republicat. 129 Art. 188 alin. (2) NCPC republicat 130 Art. 189-191 NCPC republicat. 131 Art. 626 NCPC republicat.



– dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 privitoare la domiciliu (în prezent reglementate în

Noul Cod civil); ca element de identificare a persoanei fizice, domiciliul nu conferă niciun

drept subiect civil, logica fiind inversă, în sensul în care, dacă persoana are un drept subiectiv

civil probabil, în baza acestuia, poate dobândi un domiciliu;

– dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la sediu şi punctul de lucru, un anumit sediu

al persoanei juridice nedeterminând, în mod obligatoriu, vreun drept asupra imobilului în care

este stabilit acest sediu.

Finalitatea practică a acestor discuţii este determinată de întrebarea dacă se formează

un singur dosar de executare sau vor exista tot atâtea dosare câte persoane se află în imobilul -

obiect al evacuării.


Căile de atac. Prezentare de ansamblu*

- Prof. univ. dr. Gabriel BOROI


1. Enumerarea căilor de atac

Această prezentare va avea în vedere dispoziţii generale, comune mai multor căi de

atac.

O precizare foarte importantă este aceea că sistemul căilor de atac este regândit în

reglementarea Noului Cod de procedură civilă. În reglementarea Codului de procedură civilă

de la 1865 există, cu titlu de excepţie, cazuri în care calea de atac a recursului este suprimată

(cereri cu valoare redusă, de exemplu); în noua reglementare a Codului de procedură civilă

vor exista, de asemenea, destul de multe cazuri în care nu va mai exista recursul. Va trebui

acordată o atenţie deosebită legii de punere în aplicare şi dispoziţiilor tranzitorii şi finale.

Legiuitorul a intervenit în anumite situaţii, modificând norma din legea specială şi înlocuind

calea de atac a recursului cu cea a apelului. Dimpotrivă, sunt situaţii în care legiuitorul nu a

intervenit prin modificarea normei din legea specială, caz în care aceasta va continua să se

aplice.

Vor fi numeroase cazuri în care nu va mai exista recursul, judecata având loc doar în

primă instanţă şi în apel. Precizăm, astfel, că recursul trebuie să fie destinat în principal

soluţionării problemelor de drept. În mod excepţional, va exista şi situaţia în care hotărârea (în

sens larg, hotărârea de primă instanţă) va fi supusă direct recursului, de regulă, la instanţa

imediat superioară. În acest caz însă, derogarea priveşte strict calea de atac – recursul – nu şi

natura acesteia, în sensul că suntem în prezenţa unui recurs veritabil, cu înlăturarea

„hibridului” prevăzut de art. 3041 CPC 1865, care, deşi se intitula recurs, era judecat mai

degrabă ca un apel.

* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în

Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.



Articolul 456 NCPC prevede: „Calea ordinară de atac este apelul, iar căile

extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea”, calificarea

recursului drept cale extraordinară de atac fiind una deja tradiţională. Textul are în vedere

numai căile de atac reglementate de Noul Cod de procedură în acest titlu (Titlul II) dar, în

mod excepţional, există şi căi de atac specifice anumitor materii, cum ar fi în cazul ordonanţei

de plată sau al cererilor de reexaminare. În lipsa unor texte exprese de lege, adică a unei

reglementări prin norme speciale, va trebui ca acestea să fie calificate ca fiind căi de atac

devolutive, în special din perspectiva motivelor de invocare.

2. Legalitatea căii de atac

Articolul 457 NCPC a încercat să rezolve o problemă, însă nu în mod complet.

Alineatul (1) al acestui articol prevede că „Hotărârea judecătorească este supusă numai

căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de

menţiunile din dispozitivul ei”. Denumirea marginală a acestui articol este „Legalitatea căii

de atac”, ceea ce presupune că reglementarea căii de atac este dată de lege, şi nu de

judecătorul care soluţionează o anume cauză. Potrivit acestui text de lege, trebuie avute în

vedere nu doar felul căii de atac – apel sau recurs, ci şi condiţiile de exercitare şi termenele.

Astfel, pot exista situaţii în care calea de atac a fost indicată corect, însă, din eroare, în

cuprinsul hotărârii a fost menţionat un alt termen.

În continuare, art. 457 alin. (2) NCPC prevede că „Menţiunea inexactă din cuprinsul

hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra

dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.” Se poate observa că această idee

reiese şi din primul alineat al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 457 alin. (3) NCPC, „dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac

neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din

cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control

judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a

pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul,

termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”. Acest text de lege se referă la

ipoteza în care, în mod eronat, judecătorul a indicat o altă cale de atac decât cea existentă în

materia respectivă. În acest context, trebuie plasate acele situaţii în care, chiar şi după intrarea

în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, vor fi aplicabile dispoziţiile care reglementează



căile de atac în Codul de procedură civilă anterior, întrucât va trebui să ne raportăm la

momentul de început al procesului (de exemplu, casări cu trimitere spre rejudecare). În

ipoteza menţionată de textul de lege, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac

neprevăzută de lege (deja legiuitorul sugerează ce soluţie se va da acelei căi de atac), această

hotărâre de respingere ca inadmisibilă se va comunica din oficiu tuturor celor care au avut

calitatea de părţi la judecata în primă instanţă, chiar dacă acestea nu au figurat ca părţi şi în

calea de atac. Aşadar, hotărârea nu se va comunica neapărat tuturor părţilor din calea de atac.

În acest fel se repun pe poziţie de egalitate toţi cei care au avut calitatea de părţi la judecata în

primă instanţă.

De la data acestei comunicări începe să curgă, dacă este cazul (menţiune importantă

întrucât sunt avute în vedere doar acele situaţii în care calea de atac este deschisă de lege, dar

este alta decât cea exercitată, nu şi ipotezele în care ea nu este reglementată de lege), termenul

pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Dacă, pe de altă parte, calea de atac este corect indicată de judecător, însă termenul

este indicat în mod incorect şi se acordă un termen mai lung decât cel prevăzut de lege,

soluţia cea mai simplă ar fi respingerea ca tardivă. O altă soluţie ar fi aceea de a aplica, pentru

identitate de raţiune, dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC. Ar fi firesc ca, şi în această situaţie,

să i se acorde părţii posibilitatea de exercitare a căii de atac, întrucât partea s-a încrezut în

menţiunile din dispozitiv. A fost propusă ca soluţie repunerea în termen a părţii (art. 186

NCPC). „Motivele temeinic justificate” în sensul dispoziţiilor art. 186 NCPC presupun lipsa

culpei părţii respective, altfel spus cazul fortuit. Într-o astfel de situaţie, ar putea fi reţinută

culpa celui care a pronunţat hotărârea, ceea ce ar compensa lipsa de cunoştinţe juridice

aprofundate a părţii cu privire la calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia. Prin

urmare, se poate admite soluţia repunerii în termen, cu condiţia ca partea să o solicite, instanţa

de judecată neputând să o acorde din oficiu. Dacă partea nu a solicitat repunerea în termen,

instanţa va pronunţa soluţia de respingere a căii de atac ca inadmisibilă. Referitor la această

din urmă soluţie, de respingere de plano ca inadmisibilă a căii de atac, s-a exprimat opinia

potrivit cu care se poate considera că noua reglementare înăspreşte condiţiile sub acest aspect,

câtă vreme, sub imperiul Codului de procedură anterior, practica instanţelor era de a pune în

discuţia părţilor calificarea căii de atac. În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de

atac, existau până acum două soluţii în practică: respectiv una condiţionată de formularea de

către parte a cererii de repunere în termenul de formulare a căii de atac iar potrivit celei de a

doua, la momentul recalificării căii de atac se oferea posibilitatea părţii de motiva calea de



atac, termenul de motivare urmând să curgă de la momentul recalificării. Niciuna din aceste

variante nu e nici înlăturată, nici interzisă potrivit noului Cod.

Cu privire la această opinie, s-a apreciat însă, pe de o parte, că opţiunea legiuitorului

nu a fost în sensul niciuneia din cele două variante, deşi poate această soluţie ar fi fost mai

practică, şi, în plus, soluţia recalificării căii de atac nu era aplicabilă în toate ipotezele nici sub

imperiul Codului de procedură civilă anterior, în funcţie de împrejurările speţei, ajungându-se

în unele situaţii la repunerea în termen. Astfel, dacă în loc de apel, partea exercita recurs,

calificarea corectă a căii de atac nu ridica probleme, întrucât toate motivele de recurs sunt a

fortiori şi motive de apel; invers însă, dacă partea exercita apel în loc de recurs, se ajungea tot

la o repunere în termen, de fapt o repunere în termenul de motivare a recursului. În ceea ce

priveşte susţinerea privind înăsprirea condiţiilor de exercitare a căilor de atac, s-a precizat că

noua reglementarea recunoaşte, prin textul alin. (3) al art. 457, dreptul părţii de a exercita din

nou calea de atac. Practic, legiuitorul a dorit să dea posibilitatea rejudecării căii de atac

corecte, şi nu să lipsească partea de orice cale de atac, iar soluţia pare a fi favorabilă şi în

raport de răspunderea magistratului care a indicat calea de atac neprevăzută, în realitate, de

lege, întrucât, prin respingerea căii de atac ca tardivă eroarea magistratului produce sau ar

putea produce consecinţe faţă de parte.

În concluzie, din perspectiva părţii aflată în eroare (şi aici poate fi făcută o conexiune

cu reglementarea erorii esenţiale şi scuzabile - viciu de consimţământ din Noul Cod civil) este

de dorit să se încerce îndreptarea erorii – prin repunerea părţii în termenul de exercitare a căii

de atac, dacă partea solicită acest lucru – şi nu respingerea căii de atac ca tardivă, cu

consecinţa definitivării soluţiei.

Cu privire la această concluzie a fost exprimată şi opinia că recunoaşterea posibilităţii

părţii de a exercita din nou calea de atac, dincolo de costurile pe care le implică un asemenea

demers, alături de reglementarea ca obligatorie a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare

etc. pot întârzia soluţionarea procesului, în condiţiile în care unul din obiectivele Noului Cod

este şi asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi asigurarea respectării imperativului

soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la această observaţie, s-a menţionat că

legiuitorul nu a dorit exclusiv soluţionarea cu celeritate sau a da preeminenţă unui principiu

pe seama celorlalte, ci şi asigurarea echilibrului armelor şi că prevederea unor termene mai

mari poate conduce, finalmente, la o scurtare a litigiului, prin evitarea acordării mai multor

termene, chiar mai scurte, astfel cum se întâmplă frecvent în practică. Cu privire la asigurarea

respectării principiului egalităţii armelor s-a mai ridicat problema modului în care se asigură



respectarea acestui principiu în condiţiile, pe de a o parte, recunoaşterii posibilităţii părţii de

mai exercita calea de atac (corectă, de această dată) care defavorizează partea adversă iar, pe

de altă parte, prin înlăturarea posibilităţii instanţei ca, în exercitarea rolului activ, să recalifice

calea de atac şi să aplice sancţiunile corespunzătoare ca urmare a recalificării căii de atac.

Referitor la această observaţie, s-a precizat însă, că abia prin această reglementare se

restabileşte echilibrul armelor, minuta instanţei care a indicat greşit calea de atac profitând

părţii adverse. În plus, pe actuala redactare a textului, câtă vreme se recunoaşte existenţa unui

remediul cât priveşte indicarea greşită a căii de atac, trebuie admisă existenţa un remediu şi

cât priveşte indicarea greşită a termenului de exercitare.

În acest context, a fost ridicată problema admisibilităţii exercitării căii de atac corecte,

în ipoteza în care prima cale de atac a fost anulată ca netimbrată, apreciindu-se că, în acest

caz, cel puţin pentru ipoteza timbrajului identic, nu prezintă relevanţă calea de atac exercitată

de parte – apel sau recurs – câtă vreme taxa de timbru nu a fost achitată, ceea ce a determinat

anularea căii de atac ca netimbrată. Plecând însă de la această întrebare, şi având în vedere

formula de început a alin. (3) al art. 457 [„dacă instanţa respinge ca inadmisibilă (…)”], s-a

pus problema dacă textul nu admite pronunţarea şi unei alte soluţii, în afara respingerii ca

inadmisibilă, pentru calea de atac neprevăzută de lege exercitată în considerarea menţiunii

inexacte din cuprinsul hotărârii şi dacă nu cumva, admiţând această posibilitate, ori de câte ori

calea de atac nu a fost respinsă ca inadmisibilă să poată fi aplicată în continuare soluţia

recalificării şi repunerii părţii, după caz, în termenul de exercitare sau de motivare a căii de

atac, astfel cum s-a conturat aceasta sub imperiul reglementării anterioare. S-a apreciat că o

interpretare per a contrario a dispoziţiilor menţionate ar putea conduce la o atare soluţie,

textul alin. (3) al art. 457 NCPC urmând a fi aplicabil ori de câte ori, în faţa instanţei de

control judiciar, cu ocazia calificării căii de atac, apelantul sau recurentul nu a cerut repunerea

în termen; în cazul în care o atare cerere a fost formulată, instanţa se va pronunţa asupra

acestei cereri.

În condiţiile în care, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC calea de atac urmează a fi

respinsă ca inadmisibilă, partea va trebui să timbreze încă o dată calea de atac corectă.

3. Subiectele căilor de atac

Articolul 458 NCPC nu aduce nicio noutate. Potrivit acestui text de lege, „căile de

atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de



cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.” Trebuie menţionat

faptul că pot exista situaţii în care partea care a câştigat procesul să aibă interes să formuleze

calea de atac (de exemplu, într-o cauză în care partea care a câştigat în primă instanţă urmărea

executarea hotărârii într-o ţară străină, executare condiţionată de pronunţarea hotărârii cu

respectarea principiului contradictorialităţii iar la judecata în primă instanţă procedura de

citare cu pârâtul a fost viciată, aceasta justifică un interes în declararea căii de atac).

4. Ordinea exercitării căilor de atac

Articolul 459 NCPC reglementează ordinea exercitării căilor de atac. Alineatul (2) al

acestui articol reglementează o soluţie nouă: „În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă

acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă

de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la

instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă

părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei

a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi

exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

Referitor la prima teză a alin. (2) s-a făcut precizarea că aceasta este aplicabilă şi

ipotezei în care hotărârea de primă instanţă nu a fost apelată în tot, întrucât se poate ajunge în

situaţia casării cu trimitere, chiar la prima instanţă de fond iar ceea ce nu a făcut obiectul

apelului a intrat în autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte teza a II-a a alin. (2) o primă precizare, de natură terminologică, a

vizat faptul că formularea „hotărâre susceptibilă de apel şi recurs” nu este cea mai fericită,

întrucât ceea ce se atacă, de pildă, cu recurs nu este hotărârea apelată, ci hotărârea pronunţată

în apel. Dincolo de această precizare însă, o primă problemă care s-a ridicat a vizat momentul

la care trebuie să intervină acordul expres al părţilor: înainte sau numai după pronunţarea

hotărârii de primă instanţă? Dar o clauză în acest sens inserată în chiar contractul încheiat

între părţi ce efect va produce?

O primă precizare a vizat necesitatea de a nu se confunda renunţarea la calea de atac

cu instituţia reglementată de alin. (2) al art. 459. De asemenea, trebuie avut în vedere că în

cazul în care părţile convin suprimarea apelului şi atacarea hotărârii pronunţate de prima

instanţă direct cu recurs, recursul se poate exercita numai pentru chestiuni de drept

substanţial.



În ceea ce priveşte problema momentului la care părţile pot renunţa în mod valabil la

dreptul de a invoca neregularităţi procedurale, s-a arătat că părţile pot renunţa valabil la acest

drept numai după ce el s-a născut, ceea ce presupune că neregularitatea procedurală există. Se

poate face o comparaţie cu actul juridic lovit de nulitate relativă. Confirmarea nulităţii relative

poate avea loc numai după încheierea actului, şi nu înainte sau în momentul încheierii

acestuia. Şi în această situaţie, nu se poate renunţa anticipat la neregularităţi despre care nu se

poate şti dacă vor exista şi care vor fi în concret.

Pentru ipoteza inserării unor astfel de clauze în contractul încheiat de părţi, trebuie

precizat faptul că o asemenea clauză nu poate produce efecte. Mai ales în materia dreptului

consumatorilor, atare clauze inserate în contractele încheiate cu consumatorii pot fi

considerate clauze abuzive.

Dacă s-a produs deja neregularitatea, dar nu a fost pronunţată hotărârea, se pune

problema dacă părţile pot conveni în acest sens cu ocazia concluziilor pe fond sau numai după

pronunţarea hotărârii. Soluţia poate că nu este practică din punctul de vedere al părţilor, însă

partea poate şti la ce renunţă numai după pronunţarea hotărârii. Aşadar, declaraţia verbală de

renunţare poate fi dată în faţa instanţei cu ocazia pronunţării hotărârii sau prin înscris autentic

ulterior.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi

concomitent, în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”. Teza I a acestui text de

lege nu ridică probleme, căile extraordinare de atac putând fi exercitate şi concomitent, însă

prezintă interes teza a II-a, potrivit căreia recursul se judecă cu prioritate. Se poate imagina

situaţia în care împotriva aceleiaşi hotărâri s-a formulat atât recurs, cât şi revizuire sau

contestaţie în anulare. Dacă recursul se judecă cu prioritate faţă de eventuala revizuire sau

contestaţie în anulare, acest lucru înseamnă că, dacă este cazul, trebuie suspendată judecata în

calea de retractare.

5. Unicitatea căii de atac

Articolul 460 NCPC reglementează un principiu admis chiar şi fără text expres de

lege, în contextul vechii reglementări – unicitatea căii de atac. Conform art. 460 alin. (1)

NCPC, „O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată,

dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data

declarării acelei căi de atac”. Textul are, în principal, în vedere apelul, recursul, contestaţia în



anulare, dar este posibil ca la revizuire, având termene diferite în funcţie de motivul invocat,

hotărârea să poată fi atacată, cel puţin teoretic, şi a doua oară cu revizuire, cu condiţia ca

partea să respecte termenul pentru motivul invocat în cea de-a doua revizuire.

Următorul alineat al aceluiaşi articol are în vedere ipoteza în care există atât un capăt

de cerere principal, cât şi accesorii – „Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri

accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea

principală”. Această soluţie este admisă, în principiu, şi în contextul actualei reglementări.

Potrivit art. 460 alin. (3) NCPC, „În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost

soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse

apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată

în apel este supusă recursului”. Aceasta este o soluţie puţin diferită faţă de cea care, în lipsa

unui text de lege, a fost pronunţată până acum de unele instanţe de judecată. O parte a

practicii a aplicat principiul accesorium sequitur principale, prin accesoriu înţelegând şi

cererile incidentale. Aceasta ar constitui o interpretare a art. 17 CPC 1865 prin analogie, deşi

acest articol se referă doar la competenţă. A existat şi practică în care s-a optat pentru căi de

atac diferite, după cum s-a atacat soluţia pe cererea principală sau cererea incidentală. Au fost

pronunţate hotărâri în care s-a menţionat atacarea cu apel în ceea ce priveşte un anume capăt

de cerere şi cu recurs raportat la un alt capăt de cerere. Potrivit noii reglementări, este

suficient ca doar pentru unul dintre capetele de cerere, fie principal sau incidental, să poată fi

exercitată calea de atac a apelului, situaţie în care toată hotărârea va putea fi atacată cu apel,

indiferent de ceea ce se atacă din acea hotărâre.

Articolul 460 alin. (4) NCPC prevede că „Dacă hotărârea cu privire la o cerere

principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la

celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii”. Altfel spus, se va pronunţa o

hotărâre definitivă în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, iar raportat la capetele

accesorii sau incidentale, hotărârea va putea fi atacată cu calea de atac corespunzătoare.

Conform următorului alineat din acelaşi articol, „În cazurile prevăzute la alin. (2) –

(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi

speciale se prevede altfel.” Altfel spus, atunci când se recunoaşte o cale de atac cu privire la

soluţiile date pentru toate capetele de cerere, se va stabili doar calea de atac – apel sau recurs,

iar termenul va fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la comunicarea hotărârii.



6. Partea din hotărâre care se atacă

Articolul 461 NCPC cuprinde reglementări referitoare la partea din hotărâre care poate

fi atacată. Astfel, primul alineat al acestui articol dispune că „Calea de atac se îndreaptă

împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii” – soluţie consacrată, de altfel, şi de

practica judiciară, prin respingerea căii de atac îndreptată exclusiv împotriva considerentelor

ca lipsită de interes, iar conform celui de-al doilea alineat, „Cu toate acestea, în cazul în care

calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor

probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori

cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va

înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia

cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”.

Aşadar, în situaţia unor considerente greşite, există posibilitatea formulării unei căi de

atac, apel sau recurs, exclusiv împotriva acestora. Problema prezintă importanţă practică în

ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată solicitate de partea căreia i

s-a admis calea de atac împotriva considerentelor, au fost formulate două puncte de vedere:

acordarea cheltuielilor de judecată este justificată întrucât calea de atac a fost admisă, partea a

exercitat-o în mod justificat, nu este în culpă, motiv pentru care cheltuielile pe care le-a

efectuat (şi aici pot fi avute în vedere în special cele de deplasare, cu onorariul pentru

reprezentarea prin apărător calificat etc.) nu are trebui să rămână în sarcina ei; în opinia

contrară s-a argumentat că nu poate fi reţinută o culpă a părţii adverse, astfel încât soluţia va fi

de admitere a apelului sau recursului, fără a acorda însă cheltuieli de judecată părţii care a

declarat-o.

Din perspectiva taxelor judiciare aplicabile, trebuie avut în vedere că un astfel de

recurs sau apel nu este evaluabil în bani.

Trebuie precizat faptul că atât cel care a câştigat procesul, cât şi cel care a pierdut pot

avea interes să atace considerentele.

De asemenea, referitor la acest text, s-a mai precizat că el consacră o „soluţie de

minută”, facilitând redactarea acesteia, atunci când instanţa de control judiciar, deşi a

menţinut hotărârea atacată, a modificat considerentele acesteia. De altfel, ipoteza clasică avută

în vedere de acest text, fără a exclude însă situaţiile în care şi partea care a pierdut procesul

poate justifica un interes în atacarea considerentelor – de exemplu, dacă în considerentele



hotărârii pronunţate într-o acţiune în revendicare se reţine că posesorul este de rea-credinţă,

proprietarul poate cere contravaloarea folosinţei imobilului pentru ultimii trei ani. Într-o astfel

de ipoteză, se justifică interesul posesorului care a pierdut procesul de a ataca doar

considerentele – este cea în care considerentele greşite vor fi atacate de partea care a câştigat

şi care, în consecinţă, nu are interes să atace şi soluţia.

O altă precizare a privit faptul că ipoteza alin. (2) al art. 461 are în vedere doar cazul în

care, deşi considerentele sunt greşite, soluţia este corectă, pentru ipoteza în care atât

considerentele, cât şi soluţia sunt greşite, partea având deschisă calea de atac împotriva

soluţiei.

S-a ridicat problema modului de redactare a minutei în ipoteza în care instanţa de

control judiciar, admiţând calea de atac împotriva considerentelor, substituie propriul

considerent celor ale instanţei de fond. Referitor la acest aspect, s-a precizat că în niciun caz,

considerentul/considerentele noi ale instanţei de control judiciar nu se va regăsi în dispozitiv,

ci în motivarea hotărârii instanţei de control judiciar. Menţiunea din dispozitiv va privi

admiterea apelului sau, după caz, a recursului, soluţia cu privire la considerente (indicarea

considerentelor noi urmând a fi făcută însă în motivare), şi menţinerea celorlalte dispoziţii. În

ceea ce priveşte soluţia pe considerentul propriu-zis, formularea va diferi în funcţie de situaţia

particulară a fiecărei speţe; astfel, în unele cazuri se va impune, probabil, soluţia cea mai

simplă, respectiv înlăturarea considerentului care nu are legătură cu cauza; în alte situaţii, este

posibil ca instanţa de control judiciar să fie nevoită să reia întreaga argumentare în fapt şi în

drept cu privire la un anumit considerent (de exemplu, incidenţa nulităţii absolute a fost corect

reţinută dar nu a fost identificată în mod corect cauza de nulitate).

De asemenea, s-a făcut distincţia între mecanismul cenzurării considerentelor de către

instanţa de control judiciar şi cel al îndreptării erorilor materiale, utilizat de instanţa care a

pronunţat hotărârea, context în care s-a precizat că, în privinţa considerentelor greşite sau

străine de cauză, la care face referire art. 461 nu suntem în prezenţa unei simple erori

materiale, ci a unei greşeli de judecată, întrucât considerentul trebuie să explice soluţia din

dispozitiv.

7. Înţelegerea părţilor în căile de atac

Articolul 462 NCPC a cărui denumire marginală este „Înţelegerea părţilor în căile de

atac” prevede că „Părţile pot solicita instanţei legal învestite cu soluţionarea unei căi de atac



să ia act de înţelegerea lor cu privire la soluţionarea litigiului. Dispoziţiile art. 438-441 se

aplică în mod corespunzător”.

În ceea ce priveşte calea de atac la care se referă articolul 462 NCPC, trebuie făcută

precizarea că aceasta poate fi atât apelul, cât şi recursul, revizuirea sau contestaţia în anulare.

Pentru a lua act de tranzacţia părţilor va trebui ca, în prealabil, să fie desfiinţată

hotărârea atacată, iar pentru desfiinţarea acestei hotărâri trebuie mai întâi admisă calea de

atac. Totuşi, trebuie precizat faptul că admiterea căii de atac nu se va face neapărat pentru

motivul invocat, ci doar pentru a putea lua act de tranzacţia părţilor.

De asemenea, s-a mai precizat că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 462 textul impune

condiţia ca instanţa să fi fost legal învestită cu soluţionarea unei căi de atac, condiţie care nu

se verifică atunci când, de exemplu, părţile, în exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, de

regulă în scopul fraudării terţilor, invocă tranzacţia, caz în care ar putea fi invocată din oficiu

excepţia de tardivitate, care se va soluţiona cu prioritate faţă de alte incidente, cu consecinţa

respingerii contestaţiei în anulare sau revizuirii ca tardiv introdusă, astfel încât instanţa nu va

mai putea lua act de tranzacţie.

8. Achiesarea la hotărâre

Articolul 463 NCPC referitor la achiesarea la hotărâre nu aduce nicio noutate faţă de

actuala reglementare. Potrivit acestui text de lege, „(1) Achiesarea la hotărâre reprezintă

renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja

împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când

este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă. (3)

Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile”.

9. Măsurile de administrare judiciară

Articolul 465 NCPC referitor la măsurile de administrare judiciară constituie un text

util. Conform acestui articol, „Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul

niciunei căi de atac”. Până acum nu exista un text de lege care să permită excluderea

exercitării căilor de atac raportat la chestiuni cu privire la care nu se realiza o activitate de

judecată, cum ar fi, spre exemplu, preschimbarea termenului de judecată sau alte măsuri

dispuse prin rezoluţie sau în chiar în cuprinsul unor încheieri, de exemplu cu privire la



administrarea unor probe etc. S-a precizat că şi conexarea ar fi trebuit considerată o măsură de

administrare a justiţiei, dar opţiunea legiuitorului Noului Cod de procedură civilă a fost alta,

acesta reglementând posibilitatea exercitării căii de atac, odată cu hotărârea finală.



Apelul. Apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. Procedura apelului şi soluţiile posibile în apel* - Prof. univ. dr. Gabriel BOROI


1. Obiectul apelului

În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 466 alin. (2) NCPC prevede că „Sunt supuse apelului

şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în

primă instanţă”, soluţie admisă chiar în lipsa unui text de lege expres. În continuare, alin. (3)

din acelaşi articol prevede că „Hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile, chiar

dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.” Acest text de lege se

referă la legalitatea căii de atac. Astfel, menţiunile din cuprinsul hotărârii nu pun la dispoziţia

părţii o cale de atac şi nici nu o privează de o cale de atac, dacă aceasta nu corespunde

dispoziţiilor legale incidente. Referitor la art. 466 alin. (4) NCPC trebuie menţionat faptul că

acesta nu aduce nicio noutate: „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel

decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.”

2. Situaţiile în care partea nu poate face apel principal

Potrivit art. 467 alin. (1) NCPC, „Partea care a renunţat expres la apel cu privire la o

hotărâre nu mai are dreptul de a face apel principal”; aceasta poate face însă apel incident

dacă partea adversă va exercita apel principal.

Articolul 467 alin. (2) NCPC prevede că „Partea care a executat parţial hotărârea de

primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul

de a face apel principal cu privire la dispoziţiile executate”. Această soluţie este admisă şi în

conformitate cu actuala reglementare, nu numai în caz de achiesare expresă, ci şi în caz de

achiesare tacită la hotărâre. Diferenţa între actuala reglementare şi cea care urmează a intra în * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în

Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012



vigoare este aceea că Noul Cod de procedură civilă prevede imposibilitatea părţii de a formula

apel principal.

3. Termenul de apel

Este reglementat în art. 468 alin. (1) NCPC, potrivit căruia termenul de drept comun

este de 30 de zile – „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă

legea nu dispune altfel”. Termenul este unul judicios.

Articolul 468 alin. (2) NCPC reglementează un caz de echipolenţă/echivalenţă –

„Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când

aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite”. Potrivit Codului

de procedură civilă anterior, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci

când aceasta a fost făcută odată cu somaţia de executare.

Conform art. 468 alin. (3) NCPC, „Dacă o parte face apel înainte de comunicarea

hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.”

Dispoziţiile art. 468 alin. (4) NCPC trebuie coroborate cu cele ale art. 92 alin. (4)

NCPC. Astfel, art. 468 alin. (4) prevede că „Pentru procuror, termenul de apel curge de la

pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea

cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii”, iar art. 92 alin. (4) dispune

că „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile

prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a

participat la judecată, în condiţiile legii.” Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva

hotărârilor pronunţate în cazurile în care poate să declanşeze procesul civil, existând, aşadar, o

oarecare limitare sub acest aspect, indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea civilă, precum şi

când a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă.

Articolul 468 alin. (5) NCPC, referitor la efectul suspensiv al termenului de apel, nu

aduce noutăţi – „Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu

excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă

apelul a fost exercitat în termen”.



4. Întreruperea termenului de apel

Articolul 469 NCPC referitor la întreruperea termenului de apel preia dispoziţii deja

existente – „(1) Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă

apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu

al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. (2)

Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. (1).

Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de

moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau

administratorul provizoriu, după caz. (3) Apelul nu constituie prin el însuşi un act de

acceptare a moştenirii. (4) Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului

căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul

ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată”.

5. Cuprinsul cererii de apel

Articolul 470 NCPC se referă la cuprinsul cererii de apel. Se poate observa că la litera

b) s-a păstrat menţiunea referitoare la indicarea hotărârii atacate, fără alte precizări. Nu

trebuie să existe un formalism excesiv şi să se solicite indicarea numărului hotărârii, fiind

suficient să se constate că în dosarul respectiv nu este decât o singură hotărâre care va forma

obiectul apelului. De asemenea, aplicarea textului menţionat nu trebuie făcută într-o manieră

excesiv de formalistă nici pentru ipoteza în care, din motivarea apelului rezultă că partea este

nemulţumită şi faţă de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, încheiere care

face corp comun cu aceasta. Sancţiunile care intervin pentru lipsa menţiunilor prevăzute la

alin. (1) sunt nulitatea (pentru neindicarea hotărârii şi lipsa semnăturii) şi decăderea (pentru

neindicarea probelor în susţinerea apelului şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se

întemeiază).

În ceea ce priveşte art. 470 alin. (5) NCPC, există situaţii în care termenul pentru

exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, cum ar fi, de

exemplu, cel al pronunţării acesteia. În cazul ordonanţei preşedinţiale, a fost ridicată problema

duratei termenului de exercitare a căii de atac, şi anume dacă aceasta este egală cu durata

termenului de drept comun – 30 de zile sau cu durata termenului special prevăzut pentru

această materie – 5 zile. Textul legal oferă soluţia pentru această problemă în sensul că, din



punctul de vedere al duratei, termenul de motivare este egal cu termenul de exercitare a

apelului pentru materia respectivă. Practic, poate exista situaţia, în care termenul de exercitare

a apelului se suprapune cu termenul de motivare, caz în care motivarea trebuie să se

regăsească în cuprinsul cererii de apel şi situaţia în care termenul de exercitare precede

termenului de motivare a apelului.

6. Depunerea cererii de apel

În continuare, art. 471 alin. (1) NCPC prevede că „Apelul şi, când este cazul, motivele

de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”. Aşadar, atât

cererea de exercitare a apelului, cât şi cererea de motivare a acestuia se depun tot la prima

instanţă.

Dispoziţiile privind introducerea cererii de recurs şi apoi a cererii de apel, sub

sancţiunea nulităţii, la instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă au fost declarate

neconstituţionale. O atare soluţie nu ar mai trebui să fie dată de instanţa constituţională pentru

că, în conformitate cu art. 425 alin. (3) teza finală NCPC, în hotărâre trebuie indicată nu

numai calea de atac, ci şi instanţa de judecată la care partea trebuie să o depună – „Când

hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune

cererea pentru exercitarea căii de atac”. Declararea textelor menţionate anterior ca

neconstituţionale este eronată întrucât se poate imagina ipoteza în care părţile, cu intenţia de a

întârzia executarea – apelul fiind suspensiv de executare – introduc cererea de apel la organe

de jurisdicţie cum ar fi Curtea Constituţională sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea

ar trebui să înregistreze aceste cereri, să fixeze primul termen şi apoi să-şi decline competenţa.

Prin urmare, prin menţiunile cuprinse în art. 425 alin. (3) teza finală NCPC se urmăreşte

evitarea unor abuzuri care ar conduce la tergiversarea judecăţii.

Articolul 471 alin. (3) NCPC prevede că „În cazul în care cererea de apel nu

îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de

acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze

sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a

fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii

se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta

apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va



acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se

depună completarea sau modificarea cererii”.

În principiu, completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de

apel, respectiv, dacă este cazul, înăuntrul termenului de motivare a apelului, întrucât este

posibil ca fie completarea, fie modificarea să vizeze doar cererea de motivare a apelului.

Legea recunoaşte nu numai judecătorului de la instanţa de recurs, ci şi celui de la instanţa de

apel posibilitatea de a prelungi termenul de apel, deci inclusiv de exercitare a apelului, dacă

este cazul, cu cel mult 5 zile. Acest termen poate prezenta similitudini cu termenul

administrativ acordat de prima instanţă de judecată, însă în acest caz, dacă partea nu îşi

modifică cererea, instanţa de apel va trebui să dispună măsura corespunzătoare.

Articolul 471 alin. (5) NCPC prevede că „După primirea cererii de apel, respectiv a

motivelor de apel, preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune

comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi

care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la

dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării”. Trebuie făcută

menţiunea că, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la împlinirea acestui termen, partea va

putea formula şi apel incident sau provocat.

În continuare, art. 471 alin. (6) NCPC prevede că „Instanţa la care s-a depus

întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune

la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.

Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei”, iar potrivit

următorului alineat al aceluiaşi articol, „Preşedintele sau persoana desemnată de acesta, după

împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la alin.

(5) şi (6), va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea,

răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare a acestor acte, potrivit alin. (5) şi (6)”.

Prin urmare, se poate observa opţiunea legiuitorului de grevare în special a primei instanţe,

care este însă mult mai practică faţă de situaţia în care aceeaşi procedură prealabilă ar fi avut

loc la instanţa de apel.

7. Motivarea apelului

Referitor la motivarea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) NCPC, „În cazul

în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive,



mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza

celor invocate la prima instanţă”. Altfel spus, instanţa nu va putea pronunţa soluţia de

respingere sau de anulare a apelului ca nemotivat. Judecătorul poate constata decăderea din

dreptul de a motiva apelul când partea depune motivele de apel după expirarea termenului

care curge de la comunicarea hotărârii. Dacă hotărârea a fost comunicată, prin ipoteză, la

primul termen de judecată, termenul de motivare a apelului a expirat anterior. Doar în situaţia

în care a fost omisă comunicarea hotărârii primei instanţe se poate imagina ca la primul

termen de judecată în apel partea să se afle înăuntrul termenului de motivare. Într-o astfel de

situaţie, se constată decăderea din dreptul de a motiva apelul, însă se trece la soluţionarea

apelului ţinând cont de ceea ce există în dosar de la judecata în primă instanţă, deşi, în mod

normal, motivarea apelului ar trebui să însemne motive de critică la adresa hotărârii. Aşadar,

soluţia este diferită faţă de situaţia recursului care se anulează ca nemotivat. Totodată, trebuie

făcută precizarea că instanţa ar putea reţine, totuşi, motive de nelegalitate de ordine publică.

8. Pregătirea judecăţii apelului

Dispoziţiile privind pregătirea judecăţii apelului sunt cuprinse în art. 475 NCPC.

Potrivit alin. (1) din acest articol, „Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de

acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării

aleatorii la un complet de judecată”, iar următorul alineat prevede că „Preşedintele

completului de judecată stabileşte primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile

de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel, dispunând citarea părţilor. Dispoziţiile

art. 201 alin. (5) şi (6) se aplică în mod corespunzător”. La instanţele de judecată cu un

volum mare de cauze este posibil ca stabilirea primului termen de judecată să nu poată fi

făcută cu respectarea acestui termen. Totuşi, trebuie precizat faptul că încălcarea acestui

termen nu este de natură a atrage consecinţe în ceea ce priveşte hotărârea ce urmează a se

pronunţa.

Conform art. 475 alin. (3) NCPC, „Apelurile principale, incidente şi provocate făcute

împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată. Când apelurile

au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale

administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit”. Întrucât ultimul complet

învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit,

nu va exista o cale de atac şi nici conflicte de competenţă. Probleme ar putea apărea în ipoteza



chestiunilor de calificare a materiei (civil, contencios administrativ), cu consecinţe inclusiv pe

planul compunerii instanţei (de exemplu, în materia litigiilor de muncă).

9. Apelul incident şi apelul provocat

Prezintă, de asemenea, interes şi apelul incident, reglementat de art. 472 NCPC şi cel

provocat, reglementat de art. 473 NCPC. Apelul provocat va fi, în continuare, rar întâlnit în

practică. Reglementarea apelului incident este mai clară ca redactare.

Apelul principal este cel exercitat înăuntrul termenului de exercitare a apelului, iar

ceea ce se exercită după împlinirea termenului de apel şi până la depunerea întâmpinării la

apelul principal deja exercitat constituie apel incident.

Dacă se formulează apel incident, nu se va mai aplica principiul non reformatio in

pejus. Raţiunea apelului incident este aceea de a-l determina pe cel care a exercitat apelul

principal în termen să se gândească dacă nu a obţinut destul prin hotărârea apelată, având în

vedere faptul că ar putea obţine mai puţin.


Efectele apelului, judecata şi soluţiile în apel, potrivit Noului Cod de procedură civilă* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


1. Efectele apelului

În doctrină1 s-a arătat că apelul declarat în termen produce următoarele efecte: a)

învestirea instanţei de apel; b) efectul suspensiv şi c) efectul devolutiv. Primul efect fiind de

ordinul evidenţei, voi face câteva referiri la ultimele două.

1.1 Efectul suspensiv

Potrivit art. 468 alin. (5) NCPC, termenul de apel suspendă executarea hotărârii de

primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea

se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen. Se poate observa că, spre deosebire de

reglementarea actuală, a fost consacrat in terminis efectul suspensiv al termenului de apel.

Prin derogare de la această regulă, art. 448 prevede că hotărârile primei instanţe sunt

executorii de drept, în cazurile expres prevăzute de acest text, precum şi de alte dispoziţii

legale.2 Articolele 449 şi 450 reglementează executarea provizorie judecătorească şi

suspendarea executării provizorii, în termeni aproape identici cu reglementarea anterioară.

* Materialul a avut la bază prezentarea făcută în cadrul conferinţei organizate de Institutul Naţional al

Magistraturii cu privire la căile de atac în Noul Cod de procedură civilă (20.09.2012). 1 A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a V-a, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2011, p. 336, 337; M. Tăbârcă, Drept procesual civil” vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2005, pp. 48 – 58. 2 Noul Cod civil constituie un cod de drept privat unificat, aplicându-se tuturor raporturilor juridice, indiferent de

calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti [art. 3 alin. (1) NCC]. În concordanţă cu această abordare,

NCC nu mai prevede o procedură de judecată specială pentru litigiile comerciale, ori cu profesionişti – ci doar

unele dispoziţii speciale în materie de competenţă – una din consecinţele acestei opţiuni fiind eliminarea

reglementării cuprinse în art. 7208 CPC 1865, potrivit căreia, în materie comercială, apelul nu suspendă de drept

executarea. Neajunsurile practice ale acestei omisiuni ar putea fi înlăturate în măsura în care partea interesată va

solicita primei instanţe să încuviinţeze execuţia vremelnică a sentinţei ce urmează a fi pronunţată, în condiţiile

art. 449 NCPC.



1.2 Efectul devolutiv

În ce priveşte efectul devolutiv, acesta constituie o trăsătură esenţială a acestei căi de

atac, care constă în faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la

problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept, dar în limitele stabilite, expres sau

implicit, prin cererea de apel.

Noul Cod de procedură civilă consacră mai multe articole efectului devolutiv. Acestea

nu aduc noutăţi de fond, ci constituie o formă îmbunătăţită a textelor anterior în vigoare (art.

292, 294 şi 295 CPC 1865).

Articolul 476 alin. (1) prevede, cu valoare de principiu, că apelul exercitat în termen

provoacă o nouă judecată asupra fondului,3 instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în

drept.

Cu toate acestea, alin. (3) prevede că prin apel este posibil să nu se solicite judecata în

fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii

de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa

competentă.

Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1)

NCPC, dispune că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de

fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din

oficiu.

Efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului

disponibilităţii [art. 479 alin. (1)]. Motivarea apelului este, aşadar, un aspect esenţial pentru

succesul căii de atac; teoretic, un apel nemotivat provoacă o devoluţiune totală [art. 476 alin.

(2)], dar, în acest caz, nu pot fi invocate motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.

3 Trebuie, aşadar, revizuite acele exprimări care disting între „instanţa de fond” şi „instanţa de apel”, întrucât

apelul constituie al doilea grad de jurisdicţie în fond. Corectă ar fi referirea la „prima instanţă de fond” ori la

„prima instanţă”. Pe de altă parte – şi acest aspect este mult mai important – trebuie revizuită tendinţa unor

instanţe de apel de a ignora caracterul devolutiv al acestei căi de atac, manifestată prin evitarea frecventă a

rejudecării fondului şi prin adoptarea, adesea facilă ori pur şi simplu nelegală, a soluţiei trimiterii cauzelor spre

rejudecare. A se vedea pe larg cu privire la această problemă în reglementarea vechiului Cod, precum şi pentru

propuneri de lege ferenda, L. Zidaru, „Înţelesul sintagmei «rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea

fondului», potrivit art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consideraţii de drept comparat cu privire la

trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel”, în Revista Română de Drept Privat (RRDP) nr.

4/2007, pp. 194 şi urm.



Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, ceea ce nu s-a atacat trece în

puterea lucrului judecat.

Totuşi, potrivit art. 477 (a cărui denumire marginală este „Limitele efectului devolutiv

determinate de ceea ce s-a apelat” – tantum devolutum quantum apellatum), alin. (1),

instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de

către apelant, „precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre

care a fost atacată”.

O problemă care s-a ivit în practică referitor la acest efect vizează soluţia instanţei în

ipoteza în care pârâtul apelează soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi se

admite apelul. În acest caz, instanţa va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de

pârât, ca rămasă fără obiect, deşi chematul în garanţie nu a formulat, la rândul său, apel

(principal ori incident)? Se agravează, în acest fel, situaţia pârâtului în propria cale de atac?

Dacă pârâtul care a căzut în pretenţii în cererea principală şi a obţinut admiterea în

parte a cererii de chemare în garanţie formulează apel pe ambele cereri, este evident că

chematul în garanţie poate să „adere” la apelul pârâtului („partea potrivnică”), formulând un

apel incident [art. 472 alin. (1)].

Dar dacă apelul pârâtului priveşte doar cererea principală? S-ar mai putea admite o

„aderare” la apelul său, de către chematul în garanţie, prin care să tindă la respingerea cererii

de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, în condiţiile în care art. 472 alin. (1) vorbeşte

despre „intimatul” care formulează apel în cadrul procesului în care se judecă „apelul făcut de

partea potrivnică”?

Apreciez că răspunsul la această din urmă întrebare trebuie să fie negativ, nefiind

îndeplinite condiţiile pentru formularea apelului incident. Pe de altă parte însă, consider că

instanţa de apel care admite apelul pârâtului şi respinge cererea de chemare în judecată

formulată de acesta ar urma să respingă şi cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără

obiect, întrucât această din urmă cerere a fost formulată tocmai pentru ipoteza în care pârâtul

ar cădea în pretenţii; o asemenea soluţie nu contravine principiului non reformatio in peius,

întrucât pârâtul a obţinut ceea ce voia în principal, respectiv respingerea cererii îndreptate

împotriva sa, şi nu poate pretinde să se menţină concomitent şi soluţia de admitere a cererii de

chemare în garanţie.

Potrivit art. 477 alin. (2), devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci

când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea

hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Indivizibilitatea litigiului există, spre exemplu, atunci când se formulează o cerere în

revendicare de mai mulţi/toţi coproprietarii (conform art. 643 NCC şi art. 63 LPA NCC), iar



numai unul dintre aceştia declară apel; se formulează apel numai de către un creditor solidar,

dacă acţiunea introdusă de mai mulţi astfel de creditori a fost respinsă în tot sau în parte etc.

De asemenea, dacă reclamantul a formulat o cerere întemeiată pe mai multe motive

alternative şi a obţinut câştig de cauză pentru unul dintre acestea, în apelul pârâtului poate

repune în discuţie şi celelalte motive, care i-au fost respinse de prima instanţă – soluţie care se

impune, căci în acest caz reclamantul nu are interes de a declara nici apel principal, nici apel

incident4. Nu se poate reţine, în acest caz, o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de

atac, întrucât instanţa de apel ar menţine soluţia nefavorabilă acestuia, dar în temeiul altor

motive decât al celor reţinute de prima instanţă (de exemplu, dacă acţiunea în anulare pentru

dol şi eroare a fost admisă doar pentru dol, în apelul pârâtului reclamantul poate repune în

discuţie şi eroarea, ca motiv de anulare; dacă instanţa de apel respinge apelul, constatând că în

mod legal a fost anulat contractul, dar pentru eroare, iar nu pentru dol, nu se agravează situaţia

părţii în propria cale de atac). Desigur, procedând astfel, instanţa de apel nu poate schimba

soluţia primei instanţe într-un fel defavorabil apelantului-pârât (de exemplu, mărind sumele la

plata cărora a fost obligat apelantul la prima instanţă).

Articolul 478 („Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii

la prima instanţă” – tantum devolutum quantum judicatum) alin. (1) dispune că prin apel nu

se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe iar potrivit alin. (2)-(5) ale

aceluiaşi articol, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive,

mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea

apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror

necesitate rezultă din dezbateri.

Motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sunt supuse judecăţii în

apel, chiar dacă nu sunt arătate în cererea scrisă de apel – concluzie care se impune a fortiori,

întrucât şi un apel nemotivat provoacă o nouă judecată în fond, pe baza celor invocate la

prima instanţă [art. 476 alin. (2)]. Totuşi, apelantul trebuie să formuleze critici cu privire la

soluţia pronunţată şi la procedura de judecată în faţa primei instanţe, apelul fiind o cale de

atac.5

Trebuie menţionat că, potrivit art. 488 alin. (2) NCPC, motivele de casare prevăzute de

lege – fără distincţie după cum sunt de ordine publică sau de ordine privată – nu pot fi primite

decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori,

4 În acest sens, a se vedea Trib. Ilfov, III, 2.11.1925 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură

civilă adnotat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 520 (lucrare citată, în continuare, CPC adnotat). 5 În acest sens, M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie,

jurisprudenţă şi doctrină, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 835 (lucrare citată în continuare CPC

comentat şi adnotat).



deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşadar, pentru ca partea interesată să-şi conserve dreptul de a invoca în recurs motivele de

casare prevăzute de lege, nu este suficient ca ea să exercite un apel nemotivat, sub cuvânt că

acesta provoacă o devoluţiune totală, cuprinzând implicit şi criticile la care se referă art. 488

alin. (2) NCPC, ci este necesar ca respectivele critici să constituie obiectul unor motive de

apel explicite. Dacă s-ar primi soluţia contrară – combătută aici – ar însemna că apelantului

neglijent, care omite să-şi motiveze în termen apelul, i se creează o situaţie mai favorabilă

decât celui care şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi a depus motive de apel, dar a criticat

sentinţa apelată doar sub unele aspecte, fără a formula şi critici ce s-ar subsuma ulterior

motivelor de casare prevăzute de lege.

În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi6. Părţile pot să expliciteze însă pretenţiile care

au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Apelul este o cale de atac; în consecinţă, instanţa de apel verifică numai ceea ce s-a

judecat în prima instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate

pretenţii care nu au fost analizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta

le-a avut în vedere la darea soluţiei. S-a admis invocarea dreptului de retenţie, a beneficiului

de discuţiune ori a unei legi noi direct în apel, ca mijloace de apărare. Totuşi, dacă dreptul de

retenţie este în legătură cu o cerere în despăgubire formulată pentru prima oară în apel,

apărarea nu poate fi primită.7

Micşorarea pretenţiilor este permisă, nu însă şi majorarea câtimii acestora, întrucât ar

contraveni regulilor specifice privind judecarea apelului, îndeosebi principiului tantum

devolutum quantum iudicatum [art. 478 alin. (3) şi art. 482 NCPC].

Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte

despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia

legală. Aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fi format obiectul judecăţii şi în primă

instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile scadente după pronunţarea

sentinţei.

Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă actualizarea cu rata inflaţiei („orice

altă despăgubire” ivită în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă) se subsumează

dispoziţiilor art. 478 alin. (5)? Apreciez că răspunsul este afirmativ, respectiv s-ar putea cere

6 În apel nu este posibilă transformarea unei cereri în realizare într-o cerere în constatare, ori invers – Trib.

Bucureşti, dec. nr. 730/1998; dacă iniţial s-a cerut anularea pentru dol, iar în apel se solicită anularea pentru

incapacitate şi pentru eroare asupra persoanei cocontractantului, se schimbă cauza cererii, în sensul art. 294 alin.

(1) C.pr.civ – Cas., s. com., dec. nr. 900/2008, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 847. 7 Pentru detalii, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 850.



actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada ulterioară pronunţării sentinţei primei instanţe.

Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 628 alin. (3), conform cărora dacă

titlul executoriu nu conţine criterii privind actualizarea obligaţiei principale stabilite în bani,

executorul judecătoresc va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la

data când hotărârea judecătorească a devenit executorie; or, este executorie hotărârea

pronunţată în apel sau care nu este susceptibilă de apel (art. 633 NCPC).

Dacă însă intimatul este cel care urmăreşte să formuleze cererile la care se referă art.

478 alin. (5), este necesară formularea unui apel incident, altminteri operează principiul non

reformatio in peius. Spre exemplu, reclamantul nemulţumit că i s-au admis doar în parte ori i

s-au respins pretenţiile formulate la prima instanţă poate cere şi dobânzile devenite exigibile

după darea sentinţei (dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitat doar

dobânzile până la pronunţarea sentinţei), însă dacă pârâtul este cel care a declarat apel,

reclamantul care urmăreşte obţinerea aceloraşi dobânzi trebuie să formuleze apel incident;

altminteri, ar trebui să se accepte că instanţa de apel poate agrava situaţia apelantului în

propria cale de atac, soluţie ce nu este susţinută de interpretarea sistematică a textelor.

2. Judecata apelului

2.1 Observaţii generale

Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1)

NCPC dispune că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei

de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi

din oficiu”.

În ce priveşte invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, s-a spus că această

posibilitate există pentru instanţă, chiar dacă motivul invocat nu se încadrează în motivele

formulate de apelant. Însă, neinvocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică nu trebuie să

ducă la admiterea recursului8. Invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică (lipsa

calităţii procesuale, de exemplu) trebuie, de asemenea, să ţină seama de principiul non

reformatio in peius.

2.2 Probele

Potrivit art. 479 alin. (2) NCPC, „instanţa de apel va putea dispune refacerea sau

completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt

necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în

condiţiile art. 478 alin. (2)”.

8 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 854.



În ce priveşte probele noi:

– Probele trebuie să privească motivele de apel invocate [art. 477 alin. (1)], fiind,

aşadar, necesare soluţionării apelului [art. 479 alin. (2)]; ca urmare, ele trebuie să fie

concludente (să ducă la dezlegarea pricinii) şi să fie utile (în raport de probatoriul deja

administrat la prima instanţă, proba ar putea fi concludentă, dar inutilă);

– Probele noi se solicită prin cererea de apel ori prin întâmpinare; prin excepţie, se pot

încuviinţa ulterior probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, potrivit art. 478 alin.

(2) NCPC;

– În doctrină s-a arătat că nu sunt „noi” probele respinse de prima instanţă şi, deci,

acestea ar putea fi cerute şi după faza scrisă.9 Pe de altă parte însă, este mai greu de

primit soluţia ca o probă respinsă la prima instanţă să fie cerută oricând în cursul

judecării apelului, întrucât raţiunea textelor care impun propunerea probelor prin

cererea de apel, respectiv prin întâmpinare – de a preveni surprinderea adversarului şi

de a permite pregătirea cuprinzătoare a judecăţii în apel, prin propunerea probelor în

etapa scrisă a căii de atac – să regăseşte, în mare măsură, şi în cazul probelor cerute la

prima instanţă şi care nu au fost încuviinţate de aceasta din urmă.

– Partea care la prima instanţă a fost decăzută din dreptul de a propune o probă ori care

a renunţat la administrarea probei poate cere respectiva probă în apel, însă numai în

condiţiile art. 478 alin. (2) NCPC;

– Probele administrate la prima instanţă sunt câştigate cauzei; partea care cere

refacerea lor trebuie să motiveze de ce aceasta este utilă. La rândul său, atunci când

respinge o asemenea cerere, instanţa trebuie să motiveze de ce a apreciat că refacerea

nu este necesară. Ca urmare, simplul fapt că o parte cere o probă în apel, chiar şi în

legătură cu motivele de apel, nu poate obliga de plano instanţa de apel să încuviinţeze

respectiva probă, sub cuvânt că nu se „antepronunţă”.

– Ce se întâmplă în cazul în care concludenţa probei se identifică cu însăşi temeinicia

motivului de apel (e.g., se critică expertiza, atât în ce priveşte aspectele sale formale –

convocare etc. – cât şi în ce priveşte temeinicia concluziilor sale, solicitându-se

refacerea ei, eventual acesta fiind şi singurul motiv formulat)? Respingerea probei ar

avea semnificaţia unei soluţionări implicite a apelului (ori a unui motiv din cadrul

acestuia); dacă se invocă mai multe motive, s-ar putea, eventual, concepe o încheiere

interlocutorie, prin care instanţa dezleagă un anumit aspect al apelului.

9 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 855.



Admiterea de plano a cererii de administrare a probei pare nejustificată, câtă vreme

instanţa ar trebui să examineze, mai întâi, dacă apelul este fondat, respectiv, e.g. dacă

expertiza este necorespunzător întocmită, şi numai în cazul în care găseşte criticile

fondate, să admită apelul şi să dispună refacerea expertizei; dacă criticile sunt

nefondate, dispunerea unei expertize noi este inutilă, prelungeşte procesul şi atrage

costuri noi, la care se adaugă dificultatea de a motiva înlăturarea noii expertize.

Aşadar, exigenţa simetriei ar putea reclama ca instanţa de apel să se pronunţe întâi

asupra motivului de apel prin care se critică expertiza anterior administrată; dacă

acesta este nefondat, apelul va fi respins ca atare; dacă este fondat, apelul va fi admis,

urmând a fi dispusă efectuarea expertizei – un posibil instrument îl pot constitui

prevederile art. 297 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, respectiv ale art. 480 alin. (6)

NCPC (s-ar putea susţine că hotărârea întemeiată pe o expertiză necorespunzătoare

este lovită de nulitate).

Ca alternativă, s-ar putea concepe pronunţarea unei încheieri interlocutorii (mai ales

când s-au formulat mai multe motive de apel), ori pur şi simplu respingerea probei, ca

neutilă cauzei, urmând ca motivele să fie explicate în cuprinsul deciziei.

Practica judiciară a consacrat şi soluţia contrară, conform căreia „instanţa nu poate

respinge o probă cu motivarea că, raportat la criticile apelantului, pretenţiile acestuia

apar ca inadmisibile, întrucât o atare atitudine are semnificaţia unei antepronunţări.

Apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuia nu

pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea lui decât după

administrarea probatoriului”10.

Această soluţie este susceptibilă de obiecţii, întâi, pentru că interpretează prea extensiv

noţiunea de „antepronunţare”, iar în al doilea rând, pentru că instanţei de apel trebuie

să i se recunoască prerogativa cenzurării caracterului concludent şi util al unei probe,

întocmai ca şi primei instanţe. În tot cazul, noua reglementare circumstanţiază clar ce

10 C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 221/2006 apud M.Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p.

852.



(nu) constituie antepronunţare [confom art. 42 alin. (1) pct. 1 partea finală NCPC]11 iar

exercitarea unor prerogative date de lege instanţei, precum încuviinţarea probelor ori a

altor cereri formulate de părţi, nu poate fi în niciun fel echivalată cu exprimarea părerii

asupra soluţiei ce va fi pronunţată.

De regulă, în practică, în asemenea cazuri proba este încuviinţată, urmând ca asupra

concludenţei sale instanţa de apel să se pronunţe prin decizie. Trebuie reţinut că

administrarea unei noi expertize în apel nu înlătură posibilitatea instanţei de apel de a

reţine, motivat, că expertiza anterioară este cea temeinică, urmând să o aibă în vedere

la stabilirea situaţiei de fapt. Această apreciere, în măsura în care este respectată

exigenţa motivării, scapă cenzurii instanţei de recurs.

– În cazul probei cu expertiză trebuie discutată semnificaţia neformulării de obiecţiuni

la prima instanţă. În acest scop, distingem între două categorii de motive ce pot fi

invocate în cadrul obiecţiunilor:

a) motive formale (nulitatea expertizei). Acestea se acoperă prin neinvocare,

conform art. 178 alin. (3) NCPC; interesante sunt şi prevederile alin. (4) ale

aceluiaşi articol, conform cărora partea interesată poate renunţa, expres sau tacit, la

dreptul de a invoca nulitatea relativă. Aşadar, în cazul neinvocării in limine litis a

neregularităţilor raportului de expertiză, de natură a atrage nulitatea acestora, se

impune concluzia că partea interesată a renunţat tacit la acestea, de unde rezultă că

ea nu le mai poate opune pentru prima oară în apel.

b) motive de fond, care privesc însăşi temeinicia expertizei. Chiar şi în acest caz,

neformularea obiecţiunilor ar putea avea aceeaşi semnificaţie, a renunţării la 11 Trebuie precizat că legea de procedură nici nu se referă la „antepronunţare”, ci exprimarea unei păreri asupra

soluţiei în cauza pe care judecătorul a fost desemnat să judece. Pentru a deveni incompatibil pe temeiul acestei

dispoziţii legale, judecătorul trebuie să exprime limpede, ori să dea de înţeles fără echivoc că părerea sa este

formată dincolo de punctul în care dezbaterile contradictorii ar mai putea-o influenţa.

Dimpotrivă, nu poate fi recuzat judecătorul care lasă să se întrevadă, chiar cu o anumită probabilitate, soluţie pe

care o va pronunţa, prin încheierile interlocutorii pronunţate pe parcursul procesului, prin încuviinţarea ori

respingerea anumitor probe, ori prin punerea în discuţie a unor motive de fapt sau de drept pe care le consideră

relevante pentru soluţionarea cauzei. Potrivit art. 14 alin. (4) – (6) NCPC, judecătorul este chiar obligat să pună

în discuţie motivele de fapt şi de drept pe care intenţionează să-şi întemeieze hotărârea, pentru a preveni

surprinderea părţilor şi a le permite să combată părerea preliminară formată pe baza lecturii dosarului, tocmai în

vederea asigurării unei contradictorialităţi formale, efective. Această obligaţie – existentă, de altfel, şi în

cuprinsul art. 129 alin. (4) CPC 1865, chiar dacă în termeni mai puţin fermi – nu se rezumă la punerea în discuţia

părţilor a excepţiilor procesuale ce pot fi invocate şi din oficiu (caz în care excepţia trebuie motivată de

judecător, pentru a permite punerea de concluzii în cunoştinţă de cauză), ci, pentru identitate de raţiune, şi a

motivelor de drept substanţial, fie ele de ordin factual sau juridic.



dreptul de critică faţă de cuprinsul raportului de expertiză, faţă de prevederile art.

338 alin. (2) NCPC, conform cărora o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub

sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au

formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la

obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.

Cred că art. 338 alin. (2) NCPC nu poate fi privit ca neavând nicio semnificaţie în

faza procesuală a apelului. Astfel, trebuie distins între situaţia în care o probă

nesolicitată în faţa primei instanţe este cerută pentru prima oară în apel, ceea ce

legea îngăduie [înlăturând implicit decăderea ce intervine la prima instanţă, potrivit

art. 254 alin. (1) NCPC], şi situaţia în care se cere refacerea unei probe deja

administrate, pe motiv că aceasta este necorespunzătoare; carenţele expertizei

administrate la prima instanţă trebuie invocate în condiţiile art. 338 alin. (2)

NCPC, şi nu pot fi invocate pentru prima oară direct în apel.

Posibilitatea instanţei de apel de apreciere suverană a probelor a fost consacrată şi în

jurisprudenţă12 şi, în acelaşi sens, s-a învederat că legiuitorul a suprimat art. 304 pct. 11 CPC

1865, care permitea cenzurarea aprecierii eronate a probelor administrate, de unde rezultă că

modul în care procedează instanţa de apel în privinţa încuviinţării probelor nu mai poate fi

supus controlului instanţei de recurs.13

2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

Noul Cod conţine o reglementare diferită a principiului non reformatio in pejus (al

neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac).

Astfel, potrivit art. 481 NCPC – în forma iniţială – apelantului nu i se poate crea în

propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care

12 „Completarea probelor este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei

superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă când a respins suplimentarea

probei cu martori, cerută de recurent în apel”− Cas. I, dec. nr. 1873/10.03.1926 apud G. Boroi, O. Spineanu-

Matei, CPC adnotat, p. 521; „Motivând de ce proba cu martori în apel nu este necesară, instanţa de apel a făcut

numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziţie legală” − Cas I, dec. nr.

705/20.03.1929 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 521; „Administrarea unor probe din oficiu

constituie o simplă posibilitate pentru instanţa de apel, rolul activ neavând semnificaţia unei încălcări a

principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantului, în

condiţiile art. 1169 C.civ.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1232/2002, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei,

CPC adnotat, p. 522; „De vreme ce instanţa de apel poate reface ori completa probele, desfiinţarea cu trimitere

spre rejudecare pentru administrarea de probe constituie o soluţie nelegală” – C.S.J. s. civ., dec. nr. 3026/1999,

dec. nr. 3044/2000, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522. 13 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 755.



el consimte expres la aceasta sau dacă se invocă motive de ordine publică de drept material

[alin. (1)] iar motivele de ordine publică de drept procesual nu pot atrage înrăutăţirea

situaţiei părţii în propria cale de atac, afară de cazurile în care legea prevede altfel [alin.

(2)].

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012, art. 481 prevede că apelantului nu

i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară

de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În condiţiile reglementării Codului de procedură civilă anterior, în doctrină s-a susţinut

că instanţa nu poate să invoce din oficiu şi nici nu poate să admită excepţii absolute invocate

de intimat, dacă admiterea acestora ar duce la agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa

declarării căii de atac. Cu toate acestea, s-a apreciat că excepţiilor de incompatibilitate, de

necompetenţă absolută şi de nulitate a hotărârii nu li se poate opune principiul non reformatio

in pejus, întrucât admiterea acestor excepţii duce la desfiinţarea hotărârii atacate şi la reluarea

judecăţii, fără ca instanţa de apel să statueze asupra fondului.14

Opţiunea de principiu a Noului Cod este însă diferită, respectiv în sensul că motivele

de ordine publică de drept procesual nu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de

atac, dacă legea nu dispune expres altfel15. În condiţiile în care alin. (2) extinde aplicabilitatea

principiului non reformatio in pejus chiar şi la situaţiile în care s-ar fi putut invoca motive de

ordine publică de drept procesual, era însă surprinzătoare soluţia de a permite agravarea

situaţiei părţii în propria cale de atac în cazul în care se invocă motive de ordine publică de

drept material.

Pentru a nu exista incertitudini cu privire la câmpul de aplicare al unui principiu

fundamental în materia căilor de atac, prin Legea nr. 76/2012 s-a revenit asupra acestei

reglementări, fiind permisă agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac doar în cazurile

anume prevăzute de lege, fără a se distinge între motive de ordine publică de drept material şi

de drept procesual. Aşadar, şi în cazul ultimelor, este necesar ca legea să permită expres

agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, în caz contrar, regula fiind deplin

14 În acest sens, a se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 73, 74; A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului

non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001, pp. 74 – 85. 15 În contextul unei dispute similare în doctrina germană, unii autori au susţinut că principiul neagravării situaţiei

părţii în propria cale de atac nu se referă la chestiuni de ordin procedural care sunt sustrase dreptului de

dispoziţie al părţilor; pe de altă parte, alţi autori au susţinut că partea este cea care decide, formulând sau nu

calea de atac, dacă hotărârea rămâne nemodificată; în acest sens, nici reglementările de ordin procedural nu sunt

sustrase întrutotul dreptului de dispoziţie al părţilor, întrucât instanţa de control judiciar nu se învesteşte

niciodată din oficiu. A se vedea H.-J. Musielak, Grundkurs ZPO (Curs elementar de procedură civilă), Ed.

C.H. Beck, München, 2005, p. 302.



aplicabilă, şi aceasta chiar dacă judecătorul a fost incompatibil, ori există alte motive de

nulitate a hotărârii.

Prin derogare de la această regulă, articolul 432 teza a II-a NCPC prevede că, în cazul

în care se admite excepţia autorităţii lucrului judecat, se poate agrava situaţia părţii în propria

cale de atac.

2.4 Invocarea excepţiilor în apel

Invocarea unor excepţii procesuale în calea de atac, în măsura în care acestea privesc

judecata în primă instanţă şi nu însăşi cererea de apel, se face prin intermediul unui motiv

(eventual, de ordine publică), iar nu pe calea unei excepţii propriu-zise.

Ca urmare, chiar dacă apelantul invocă, în cuprinsul motivelor de apel, „excepţia”

lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes, necompetenţa etc., acestea sunt, în

realitate, motive şi trebuie calificate ca atare, nefiind necesar ca instanţa să dispună că „admite

excepţia…”. Dacă nu se acceptă această opinie se poate ajunge la situaţii absurde. Spre

exemplu, în cazul în care acţiunea în anularea certificatului de moştenitor a fost admisă de

prima instanţă, iar în apel se invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anulare,

admiterea excepţiei prejudecă apelul, aceasta fiind, practic, un motiv în sprijinul cererii de

admitere a căii de atac.

În practica judiciară s-a statuat că „în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii

procesuale active şi inadmisibilităţii promovării acţiunii în revendicare, invocate de intimaţii-

pârâţi, tribunalul apreciază, în primul rând, că acestea nu sunt excepţii procesuale în adecvata

folosire a terminologiei juridice, excepţiile invocate în etapele căii de atac neputând viza decât

calea de atac concret exercitată (excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii căii de atac etc.), iar nu

cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea

primei instanţe sau a instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă

instanţă. Ca atare, aceste "excepţii procesuale", în măsura în care ar fi invocate de însăşi

partea care declară calea de atac, reprezintă motive de apel, respectiv de recurs, iar, în măsura

în care ar fi invocate de către cealaltă parte care nu a declarat cale de atac şi prin admiterea

cărora s-ar tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, invocarea acestora are caracter

inadmisibil, această ultimă situaţie fiind şi cazul speţei de faţă”16. Referitor la această soluţie

trebuie făcută însă observaţia că este discutabilă susţinerea că aceste mijloace de apărare sunt

inadmisibile, ele putând fi invocate, ca motive de ordine publică, prin întâmpinare [art. 478

alin. (2)], însă doar pentru a obţine respingerea apelului, nu şi pentru a obţine o schimbare a

soluţiei primei instanţe, în defavoarea apelantului.

16 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/24.11.2011, nepublicată.



3. Soluţiile instanţei de apel

3.1 Regula generală

În ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, art. 480 NCPC

conţine o reglementare amplă, care dă eficienţă caracterului devolutiv al apelului. După cum

am văzut, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, întrucât instanţa de apel exercită,

în limitele cererii de apel, un control complet al legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate,

având posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat de prima instanţă. Ca

atare, instanţa trebuie să se pronunţe, de regulă, ea însăşi asupra fondului cauzei, fie prin

menţinerea, fie prin schimbarea soluţiei primei instanţe, ori, dacă este cazul, prin evocarea

fondului nejudecat de prima instanţă.

În acest sens, art. 480 alin. (1) dispune că instanţa de apel poate păstra hotărârea

atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.

Potrivit alin. (2), în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în

tot sau în parte hotărârea apelată.

Aceste dispoziţii legale, care constituie regula în ce priveşte soluţiile instanţei de apel,

sunt mai detaliate faţă de art. 296 CPC 1865, care se mulţumea să prevadă că instanţa de apel

poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Scopul acestor reglementări

este de a cuprinde, într-o manieră sintetică, toate soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de

apel, inclusiv în situaţiile particulare prevăzute de alineatele următoare.

Aşadar, de regulă, instanţa de apel pronunţă o hotărâre proprie în cauză, păstrând ori

schimbând soluţia primei instanţe. Celelalte soluţii au caracter de excepţie, fiind de strictă

interpretare şi aplicare.

3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

Potrivit art. 480 alin. (3) NCPC, „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima

instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa

părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca

procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va

trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din

aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei

măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă

o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa

de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului”.



Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură civilă de la 1865 prin O.U.G. nr.

138/2000, în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată

fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat

hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre

definitivă [art. 297 alin. (1) CPC 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 219/2005].

Soluţia evocării fondului – existentă în legislaţia interbelică, dar şi în dreptul comparat

– era destinată să asigure, în primul rând, celeritatea judecăţii cauzei, scurtând durata

procesului şi evitând, astfel, tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, din motive

imputabile primei instanţe, iar pentru părţi, aducea economie de timp şi bani17. Ulterior, în

mod regretabil, legiuitorul a revenit la soluţia criticabilă a Legii nr. 59/1993, fiind eliminată

posibilitatea evocării fondului.

Pentru a înţelege raţiunea reglementării Noului Cod, trebuie amintit că, potrivit art. 21

alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, părţile au dreptul la un proces echitabil,

desfăşurat într-un termen rezonabil.

Într-o cauză care interesează contextul analizat aici, Cârstea şi Grecu c. României,18

din păcate insuficient receptată în jurisprudenţă şi în doctrină, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat încălcarea art. 6 parag.1 din Convenţie, sub aspectul depăşirii termenului

rezonabil de soluţionare a cauzei, şi a statuat, cu deplin temei, că repetarea casărilor cu

trimitere, ca urmare a erorilor comise de instanţele inferioare, „denotă o deficienţă de

funcţionare a sistemului judiciar”. Curtea a reţinut, ca o circumstanţă agravantă pentru

încălcarea dreptului la un proces echitabil, că „trimiterea cauzei spre rejudecare putea

continua la nesfârşit, deoarece nicio prevedere legală nu îi putea pune capăt.”

Concluzia care se impune este că trimiterea repetată a cauzei spre rejudecare este

incompatibilă cu dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor lor într-un termen rezonabil. Părţile

nu trebuie să suporte consecinţele erorilor comise de instanţele care au judecat procesul, prin

prelungirea nejustificată a ciclului procesual, ele având interesul legitim al soluţionării rapide

a litigiului cu care au învestit instanţa. Cu atât mai mult, dacă legea ar permite în continuare

trimiterea repetată spre rejudecare a cauzelor, în condiţii la fel de interpretabile ca în

reglementarea anterioară, ar deveni iluzoriu principiul soluţionării cauzelor într-un termen

17 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a V-a, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 363. 18 Hotărârea Curţii din 15.06.2006, publicată în M.Of. nr. 485/19.07.2007. Este vorba despre un litigiu de muncă

a cărui durată a depăşit 7 ani şi 8 luni, cauza fiind trimisă spre rejudecare de trei ori, de două ori de către instanţa

de recurs şi odată de către instanţa de apel (a cărei soluţie este cu atât mai frapantă cu cât instanţa de recurs

casase cu trimitere la instanţa de apel, iar nu la prima instanţă).



„optim şi previzibil”, prevăzut de art. 6 alin. (1) NCPC. Acest principiu trebuie raportat, în

cele din urmă, la durata întregului proces, iar nu doar la o singură fază procesuală. Pe de altă

parte, s-a avut în vedere că soluţia evocării necondiţionate a fondului ar fi de natură să

încurajeze admiterea facilă a unor excepţii peremptorii de către prima instanţă, ceea ce ar face

ca, adesea, fondul cauzei să fie judecat pentru prima oară de către instanţa de apel. Ca urmare,

legiuitorul a formulat o soluţie de compromis, pentru a nu exclude parcurgerea dublului grad

de jurisdicţie în fond şi a nu încuraja instanţele de prim grad să admită cu uşurinţă excepţii

procesuale peremptorii.

Din art. 480 alin. (3) teza I rezultă că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text,

este anularea hotărârii apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel.

Ipoteza în care judecata apelului s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nu

comportă discuţii deosebite, însă trebuie observat că numai apelantul, iar nu şi partea adversă

ori instanţa din oficiu, poate invoca nulitatea relativă decurgând din citarea sa nelegală la

prima instanţă, nefiind vorba despre o nulitate de ordine publică. În acest sens sunt dispoziţiile

art. 160 NCPC.

Câteva observaţii se impun însă cu privire la cazul în care se constată că, în mod

greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

În doctrină s-a apreciat că sintagma prevăzută de art. 297 alin. (1) CPC 1865 („a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului”) se referă la două ipoteze:

1) situaţia în care prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a intra în

cercetarea fondului, pe baza unei excepţii procesuale – prescripţie, putere de lucru

judecat, inadmisibilitate, lipsa calităţii procesuale etc.;

2) prima instanţă s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, ori

în cazul în care a omis să analizeze o cerere principală ori incidentală, sau, în unele

cazuri, accesorie19.

Pentru interpretarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă trebuie să se plece de

la această interpretare riguroasă, dându-se, totodată, cuvenita importanţă modificării operate

de art. 480 alin. (3) teza I, care se referă la „judecata” fondului, iar nu la „cercetarea”

acestuia. Deşi modificarea poate părea subtilă, ea relevă intenţia legiuitorului de a elimina

interpretarea extensivă – care nu este suficient de limpede exclusă de litera actuală a legii – a

sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi

„cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare, ori prin

19 A se vedea L. Zidaru, loc.cit., p. 211; în acelaşi sens, s-a apreciat că „instanţa nu cercetează fondul atunci

când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri, ori dă altceva

decât s-a cerut” – M. Tăbârcă, op. cit, vol. II, p. 74.



analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi. În acest sens, trebuie

reamintit că apelul este devolutiv, iar instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei,

administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă este cazul, propriile considerente celor

lacunare ori incorecte ale primei instanţe.

În concepţia Noului Cod, numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul

în temeiul unei excepţii procesuale, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât

s-a cerut, constituie cazuri în care nu s-a judecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a

anulării sentinţei şi evocării fondului. După cum vom vedea, nejudecarea fondului este şi

singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în care, în condiţii

strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În ce priveşte însă situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze o cerere cu care a fost

învestită, o atare omisiune nu mai poate fi criticată pe calea apelului, partea care se consideră

prejudiciată fiind obligată să ceară completarea hotărârii20. Astfel, potrivit art. 444 alin. (1)

NCPC, „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere

principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere

completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs

împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în

termen de 15 zile de la pronunţare”.

Articolul 445 NCPC – text de o importanţă capitală – prevede că îndreptarea,

lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii nu poate fi cerută

pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444. Textul echivalent se

regăseşte în cuprinsul art. 2812a CPC 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010.

Prin urmare, prin Legea nr. 202/2010, respectiv prin Noul Cod de procedură civilă este

eliminat concursul anterior, nejustificat, dintre posibilitatea de a cere completarea hotărârii, pe

de o parte, şi posibilitatea de a formula apel sau recurs, pe de altă parte, dacă instanţa a omis

să se pronunţe asupra unei cereri deduse judecăţii. De vreme ce admiterea apelului ori

recursului ar duce la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, nu se vede de ce

cauza ar trebui întâi să ajungă în faţa instanţei superioare de control şi abia apoi să se întoarcă

la prima instanţă pentru completarea judecăţii, în loc să se ceară direct completarea hotărârii.

În acest sens, soluţia Noului Cod elimină o cauză foarte frecventă a trimiterii cauzei spre

rejudecare de către instanţa de apel ori recurs, fiind de natură să evite tergiversări ale

judecăţii, imputabile instanţelor. Prin urmare, nepronunţarea asupra unei cereri deduse

judecăţii nu constituie un motiv de ordine publică, care ar putea fi luat în considerare din

20 Această soluţie a fost propusă de multă vreme în doctrină; a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu,

Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac, în Studii şi Cercetări Juridice nr. 1/1985, apud V.M.

Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 408, nota 314.



oficiu de instanţa de apel21. Partea care se consideră prejudiciată prin nesoluţionarea cererii

deduse judecăţii trebuie să ceară primei instanţe remedierea omisiunii şi completarea

hotărârii. Dacă nu o face, ea poate ataca cu apel hotărârea pronunţată numai cu privire la

punctele litigioase efectiv soluţionate prin această hotărâre, ceea ce corespunde adagiului

tantum devolutum quantum iudicatum.

În deplin acord cu soluţia prevăzută de art. 445, articolul 471 alin. (8) prevede că dacă

s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 (de îndreptare, lămurire sau

completare a hotărârii), dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât după împlinirea

termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri. Prin urmare, partea

poate formula atât apel împotriva soluţiei date prin sentinţă cererilor sale, cât şi cerere de

completare, în cazul în care instanţa a omis să soluţioneze unele capete de cerere. În această

situaţie, va fi soluţionată mai întâi cererea de completare, iar ulterior cauza va fi înaintată

instanţei de control judiciar, pentru soluţionarea apelului (dacă este cazul, şi a apelului

declarat împotriva hotărârii de completare, care poate fi atacată cu apel în aceleaşi condiţii ca

prima sentinţă).

În concluzie, soluţia anulării sentinţei şi evocării fondului, prevăzută de art. 480 alin.

(3) teza I NCPC se dispune numai atunci când instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în

temeiul unei excepţii procesuale, a dat cu totul altceva decât s-a cerut, ori atunci când a

judecat procesul în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte a formulat apel pentru acest

motiv.

3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare

În raport de caracterul de excepţie al art. 480 alin. (3) NCPC,22 dar şi în raport de

caracterul devolutiv al apelului, consacrat de întreaga reglementare, se pune problema în ce

măsură noţiunea de „soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului” poate fi extinsă

şi la situaţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra cererilor deduse judecăţii, dar în

temeiul unui probatoriu incomplet, ori în care motivarea soluţiilor pronunţate lipseşte în tot

sau în parte.

21 În acest sens, cu privire la omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unei cereri incidentale, sub

imperiul reglementării anterioare Legii nr. 202/2010, a se vedea M. Tăbârcă, op.cit., vol. II, p. 64, nota 98. 22 În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că „potrivit regulii înscrise în art. 296 C.pr.civ., instanţa de apel

poate păstra în tot sau în parte hotărârea atacată. De aici, concluzia că în virtutea efectului devolutiv pe care-l

care apelul, instanţa de apel este obligată să rejudece fondul cauzei, în limita motivelor de apel. În mod cu totul

excepţional, prin art. 297 alin. (1) C.pr.civ. s-a dat posibilitatea instanţei de apel să trimită cauza pentru

rejudecare la prima instanţă dacă aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului” –C.A. Târgu-

Mureş, s. civ., dec. nr. 91/R/9.02.1998. Decizia citată este disponibilă în aplicaţia ECRIS LLDS (Indaco

Systems).



Lipsa motivării poate justifica anularea sentinţei şi, după caz, evocarea fondului, ori

trimiterea spre rejudecare numai în cazul în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu

desăvârşire, astfel încât, practic, lipseşte judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un

raţionament care justifică soluţia pronunţată.

În cazul în care însă motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă, nu este vorba

despre o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra fondului cauzei, motiv pentru care

instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac şi a prevederilor art. 476

şi art. 479 NCPC, este ţinută să verifice ea însăşi legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate

şi, dacă este cazul, să substituie propria motivare considerentelor incorecte ale primei instanţe,

ori să completeze aceste considerente, chiar dacă această activitate presupune şi o judecată

nouă, iar nu doar una de control a raţionamentului primei instanţe.

De vreme ce chiar omisiunea pronunţării nu constituie motiv de apel, a fortiori

nemotivarea soluţiei unor capete de cerere nu echivalează cu nejudecarea fondului, ci

motivarea trebuie completată în apel, verificând soluţia, în măsura în care a fost apelată. În

acest sens, în practica judiciară s-a statuat: „contrar celor susţinute de apelantă, hotărârea

primei instanţei este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale

motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu

poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, aşa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt

îndeplinite condiţiile art. 297 C.pr.civ.”23

În situaţia în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui

probatoriu considerat incomplet, această situaţie nu poate fi în niciun fel asimilată soluţionării

procesului fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel fiind obligată să completeze ea

însăşi probele administrate, potrivit art. 479 alin. (2) NCPC.

De asemenea, nu se poate anula cu trimitere pentru lipsa de rol activ, chestiune care

rezultă din caracterul facultativ şi subsidiar al rolului activ al instanţei în materie probatorie –

a se vedea şi dispoziţiile clarificatoare ale art. 254 alin. (5) şi (6) NCPC.

În aceste situaţii, art. 480 alin. (3) teza a II-a prevede că, „cu toate acestea, instanţa de

apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei

instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au

solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare;

trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”. Din acest

text rezultă că trimiterea spre rejudecare (teza a II-a) constituie o soluţie de excepţie faţă de

evocarea fondului, care constituie regula în ipotezele discutate (teza I). Această soluţie de

excepţie se dispune numai dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii suplimentare:

23 C.A. Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 407/A/2010 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 531.



a) cel puţin una din părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin

cererea de apel ori prin întâmpinare24

Această condiţie este logică şi, totodată, necesară, întrucât dacă ambele părţi consimt

ca fondul cauzei să fie soluţionat de instanţa de apel, din raţiuni ce vizează celeritatea

procesului şi reducerea costurilor, nu se mai justifică rejudecarea cauzei de către prima

instanţă, din considerentul că părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie. Principiul dublului

grad de jurisdicţie în fond este instituit în cele din urmă în interesul părţilor, care pot renunţa

la beneficiul celor două instanţe de fond, pentru soluţionarea rapidă a litigiului.

Soluţia Noului Cod de procedură civilă pune capăt unei situaţii frecvente în practică,

în care părţile formulau critici împotriva soluţiei primei instanţe şi solicitau pronunţarea unei

soluţii diferite în apel, însă instanţa de apel invoca din oficiu motive care determină trimiterea

cauzei spre rejudecare (pentru „necercetarea fondului”) şi dispunea o soluţie care nu a fost

urmărită de părţi, fiind adesea potrivnică interesului acestora de a obţine o hotărâre definitivă,

într-un termen rezonabil.

În cazul în care partea care ar fi interesată să obţină trimiterea cauzei spre rejudecare

nu solicită pronunţarea acestei soluţii prin cererea de apel sau prin întâmpinare, cererea cu

acest obiect formulată ulterior nu mai poate fi luată în considerare, fiind tardivă [art. 185 alin.

(1) 25], caz în care instanţa de apel este obligată să evoce fondul. Decăderea din dreptul de a

cere trimiterea cauzei spre rejudecare trebuie luată în considerare din oficiu de instanţa de

apel, chiar dacă părţile nu o invocă, fiind instituită în interesul unei bune administrări a

justiţiei.

Apreciez că ar fi fost de dorit ca partea care formulează cererea de trimitere spre

rejudecare să argumenteze de ce soluţia trimiterii spre rejudecare este preferabilă, chiar în

condiţiile prelungirii duratei procesului, pentru a evita formularea unor cereri pur dilatorii.

Mai mult, ar fi fost de dorit ca, şi în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art.

480 alin. (3) teza a II-a, trimiterea spre rejudecare să fie o simplă facultate pentru instanţa de

apel, care ar trebui să poată opta motivat pentru evocarea fondului. O asemenea soluţie poate

fi judicioasă în acele cazuri în care soluţia trimiterii ar fi pur formală (spre exemplu, instanţa a

admis o excepţie aflată în legătură cu fondul cauzei, precum excepţia lipsei calităţii

procesuale active într-o acţiune reală, iar la dosar se află toate dovezile necesare soluţionării

fondului), ori în care evocarea fondului este necesară pentru a preveni prelungirea excesivă a

24 Această condiţie expresă se regăseşte şi în procedura civilă germană, fiind prevăzută de art. 538 alin. (2) ZPO.

A se vedea L. Zidaru, loc .cit., p. 206. 25 Potrivit acestui text de lege, „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea

acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de

procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.



te cazurile.

duratei procesului, în raport cu natura şi complexitatea cauzei, precum şi cu interesele

legitime ale părţilor (de exemplu, în cazul litigiilor de dreptul familiei, ori de dreptul muncii).

b) soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului

Condiţia enunţată rezultă limpede din partea finală a textului de lege: „trimiterea spre

rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”26. În prezenţa acestei

formulări categorice şi în lipsa oricărei distincţii, se impune concluzia că trimiterea spre

rejudecare nu ar putea fi dispusă a doua oară nici dacă apare un motiv diferit care ar justifica

această soluţie. Spre exemplu, în cazul în care apelantul a lipsit de la judecata în fond, nefiind

legal citat, şi cauza se trimite spre rejudecare pentru acest motiv, o nouă trimitere spre

rejudecare nu mai este posibilă, chiar dacă prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat cauza în

temeiul unei excepţii procesuale, deşi trebuia să judece în fond. Prin urmare, dacă trimiterea

spre rejudecare a fost deja dispusă anterior în acelaşi proces, evocarea fondului devine

obligatorie, în toa

Semnalez diferenţa textului Noului Cod faţă de art. 297 alin. (1) CPC 1865 (modificat

prin Legea nr. 202/2010), unde cele două cazuri sunt enunţate separat şi apare de două ori

sintagma „o singură dată”. În Noul Cod de procedură civilă, este clar că rejudecarea poate fi

dispusă o singură dată în cursul întregului proces, indiferent de motive.

Cele două condiţii sunt cumulative, iar lipsa oricăreia dintre ele face ca soluţia

trimiterii spre rejudecare să devină inoperantă, şi să se revină la regula enunţată în art. 480

alin. (3) teza I, respectiv instanţa de apel va evoca fondul şi va judeca procesul27.

În cazul în care prima instanţă a admis greşit o excepţie procesuală iar instanţa de apel

anulează sentinţa şi evocă fondul, ea poate ulterior să pună în discuţie, ca motiv de ordine

publică, altă excepţie procesuală absolută, nefiind necesar ca „evocarea fondului” să constea

neapărat în abordarea fondului raportului juridic litigios. Însă, dacă admiterea acestei noi

excepţii se vădeşte a fi greşită, instanţa de recurs va casa decizia li va trimite cauza instanţei

26 O formă intermediară a proiectului NCPC, supusă dezbaterii publice în anul 2008, dispunea că „trimiterea spre

rejudecare poate fi dispusă o singură dată”. Din această formulare nu rezulta suficient de clar că interdicţia unei

noi trimiteri se referă la întreaga durată a procesului, fiind interzisă o nouă trimitere spre rejudecare, chiar pentru

alt motiv decât cel avut în vedere la adoptarea primei soluţii de acest gen. Consider că formularea propusă în

forma finală a Codului elimină orice ambiguitate şi orice posibilitate de interpretare a textului contra intenţiei

manifeste a legiuitorului. 27 Spre exemplu, prima instanţă a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, dar nici apelantul şi nici

intimatul nu cer trimiterea spre rejudecare, ci preferă evocarea fondului în apel. Sau, dimpotrivă, apelantul cere

trimiterea spre rejudecare, însă o asemenea soluţie fusese deja dispusă anterior în acelaşi proces, caz în care

evocarea fondului devine obligatorie.



de apel pentru rejudecarea apelului, ori, după caz, va casa cu reţinere, după distincţiile

prevăzute de art. 497 şi de art. 498 alin.(1) şi (2) NCPC.

De asemenea, dacă pricina fusese trimisă spre rejudecare o dată primei instanţe de

către instanţa de apel, iar prima instanţă a admis din nou, în mod eronat, o excepţie procesuală

peremptorie, instanţa de apel va anula sentinţa şi va evoca fondul, conform art. 480 alin. (3)

NCPC.

Soluţia este raţională, întrucât, în caz contrar, părţile ar fi grav prejudiciate de erorile

repetate ale primei instanţe. Chiar dacă uneori trimiterea spre rejudecare este favorizată de un

impuls „punitiv” ori „educativ” la adresa primei instanţe, nu trebuie pierdut din vedere că cele

cu adevărat sancţionate prin această soluţie sunt părţile.

Reglementările Noului Cod de procedură civilă, care impun, ca regulă, evocarea

fondului, chiar când hotărârea pronunţată de instanţa de apel ar fi definitivă, în sensul art. 634

NCPC, şi permit doar în condiţii restrictive trimiterea cauzei spre rejudecare nu pot fi

nesocotite, sub cuvânt că se asigură principiul dublului grad de jurisdicţie. Acest principiu

poate fi aplicat doar în măsura în care este consacrat de lege, iar nu împotriva acesteia. De

asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu impune existenţa dublului grad de

jurisdicţie în materie civilă. Prin urmare, nu ar fi posibilă înlăturarea prevederilor art. 480

NCPC pe temeiul art. 6 din Convenţie, întrucât aceste prevederi legale nu numai că nu sunt

contrare dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă, îi dau expresie într-o manieră

adecvată.

Potrivit art. 480 alin. (3) teza a III-a, dezlegarea dată problemelor de drept de către

instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului. „Judecătorii fondului” sunt fie judecătorii apelului, dacă instanţa a anulat sentinţa şi

a fixat termen pentru evocarea fondului, fie judecătorii primei instanţe.

3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen

Articolul 480 alin. (4) NCPC dispune că „dacă instanţa de apel stabileşte că prima

instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula

hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu

activitate jurisdicţională competent, ori, după caz, va respinge cererea, ca inadmisibilă”.

Cu titlu prealabil, subliniez că necompetenţa este invocată în calea de atac sub forma

unui motiv – după caz, de apel, de recurs ori de contestaţie în anulare – iar nu a unei excepţii;

dacă, bunăoară, excepţia necompetenţei materiale ridicată de pârât a fost respinsă, pârâtul va

declara apel şi va invoca drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe, iar nu



e.

excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe28. Ca urmare, dacă admite apelul pentru

motivul amintit, instanţa va anula sentinţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei

competente, însă nu va statua în dispozitiv că „admite excepţia necompetenţei materiale”,

tocmai pentru că greşita soluţionare a excepţiei la prima instanţă constituie un motiv de apel,

iar nu o nouă excepţie procesuală cu acelaşi obiect.

Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre

exemplu, se invocă necompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva

hotărârii judecătoriei), acest incident ar îmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât

aceasta priveşte însăşi regularitatea învestirii instanţei de apel, nefiind un motiv de critică faţă

de hotărârea primei instanţe.

3.4.1 Necompetenţa de ordine privată

Ca şi în vechea reglementare, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată

pentru prima oară în apel, ci doar reiterată de pârât, în condiţiile în care, deşi a invocat

excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori, în cazurile de excepţie în care întâmpinarea nu

este obligatorie, instanţa a respins-o, ori a omis să se pronunţe asupra ei.

Am făcut referire la pârât, întrucât el este singurul în măsură să critice pe calea

apelului greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale relative, nu şi reclamantul,

ori instanţa din oficiu, întrucât această posibilitate nu a existat, în ce-i priveşte, nici la prima

instanţă.

În măsura în care găseşte apelul întemeiat, instanţa îl va admite, va anula sentinţa şi va

trimite cauza spre rejudecare instanţei competente teritorial [art. 480 alin. (4) NCPC].

Dacă acest motiv de apel este însă respins, necompetenţa teritorială relativă (chiar

reală) se acoperă definitiv, întrucât aceasta nu mai constituie, în noua reglementare, motiv de

recurs. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs cazul „când

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în

condiţiile legii”. A contrario, necompetenţa teritorială de ordine privată nu mai poate constitui

niciodată motiv de recurs, chiar dacă ambele instanţe de fond au soluţionat în mod greşit

excepţia corespunzătoare, invocată de pârât29. Cu atât mai mult, ea nu poate fi invocată nici

pe calea contestaţiei în anular

28 Dacă se invocă acest motiv sub forma unei „excepţii”, el trebuie recalificat, potrivit art. 84 CPC 1865 [art. 22

alin. (4) NCPC]. În acest mod se şi procedează în practica judiciară. 29 Soluţia este corectă, întrucât este greu de justificat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de

ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor) să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două

grade de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fiind suficient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele

deciziei sale, că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua



3.4.2 Necompetenţa de ordine publică

a) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică

În ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că,

dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal

citate – ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) NCPC, la termenul acordat în mod excepţional

pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei – aceasta se acoperă

definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului30. Ca atare, instanţa sesizată

devine competentă să soluţioneze cauza, tocmai ca efect – implicit, dar logic necesar – al

dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă; regula

instituită de art. 1591 alin. (2) CPC 1865, respectiv de art. 130 alin. (2) NCPC poate fi citită şi

în felul următor: „Dacă necompetenţa materială ori teritorială de ordine publică nu a fost

invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa sesizată

rămâne competentă să soluţioneze cauza. Invocarea ulterioară a excepţiei de necompetenţă

nu este posibilă.” Desigur, întrucât normele legale în discuţie sunt suficient de clare şi, pe de

altă parte, se adresează în primul rând profesioniştilor dreptului, o formulare atât de

descriptivă nu era necesară.

Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci

necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să

soluţioneze cauza cu care a fost sesizată (deşi nu este în general competentă să soluţioneze

cauze de acelaşi fel), în temeiul art. 130 alin. (2) sau (3) NCPC. Ca atare, apelul sau recursul

declarat de orice parte pe motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţe trebuie

respins, ca nefondat, instanţa de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din

oficiu această necompetenţă.31

reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă, Curierul Judiciar nr. 10/2009,

Supliment, p. 24. 30 Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea

completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa, iar nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul”

judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a

constatat propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei

stabilite de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că, în general, judecătorul este ţinut de

încheierile interlocutorii (chiar pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le

consideră nelegale (conform şi art. 235 NCPC). 31 „Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi

teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei

instanţe. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.” – a se vedea

G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 310; „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin

intermediul căilor de atac, necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă nu mai pot fi invocate direct în



Când s-ar putea, totuşi, invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de

apel sau recurs?

În condiţiile în care una din părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori

teritoriale exclusive iar prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această

critică poate fi reiterată de către apelant, prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la

competenţa primei instanţe a fost ridicat şi în faţa instanţei de apel, iar aceasta a respins

excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci) necompetenţa de ordine

publică poate fi invocată pe calea recursului.

Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în

recurs şi nici de către instanţa de recurs din oficiu, ci numai în măsura în care excepţia a fost

ridicată anterior, în condiţiile prevăzute de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei

de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488 alin. (2) NCPC (desigur, sub

rezerva ipotezelor, puţine la număr în Noul Cod, în care apelul nu este suprimat de lege,

hotărârea primei instanţe fiind supusă numai recursului). Totodată, art. 489 alin. (3) prevede

că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, fie în procedura

de filtrare, fie în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel; or, în această materie, legea

prevede altfel, în sensul că invocarea din oficiu a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 3 este condiţionată de invocarea prealabilă a excepţiei, de către părţi sau de instanţele

de fond din oficiu, în condiţiile anterior expuse.

Dispoziţiile referitoare la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv

recurs în caz de necompetenţă32 sunt în sensul celor susţinute aici, întrucât soluţia dată căii de

calea de atac, putând constitui motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis

în faţa primei instanţe, iar instanţa fie a respins excepţia, caz în care calea de atac priveşte şi încheierea de

respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C.pr.civ., fie nu s-a pronunţat asupra ei.” – a se vedea: D.

Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2011, p. 68; L. Zidaru, Observaţii cu privire la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă în Proiectul

Noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pp. 266 – 269.

În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Din perspectiva noului Cod de procedură

civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, vol. I, p. 484, 485, unde se susţine (am spune, paradoxal) că

instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul

recunoaşte contradicţia pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca

necompetenţa decât la primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce instanţa ar fi în drept să facă acest lucru

în tot cursul procesului; în loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că

interpretarea corectă ar fi de natură să arunce normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de

ordine privată. 32 Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă s-a declarat competentă, iar

necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare



atac este o chestiune subsecventă problemei de a şti dacă necompetenţa poate fi analizată de

instanţa de control judiciar. Cu alte cuvinte, instanţa de apel sau recurs trebuie întâi să verifice

dacă este în drept să examineze, în acest stadiu al procedurii, dacă prima instanţă a fost sau nu

competentă, scop în care trebuie să examineze dacă au fost sau nu respectate condiţiile

prevăzute de art. 130 alin. (2) sau (3).33 Dacă răspunsul este afirmativ, atunci instanţa de

control judiciar verifică „pe fond” competenţa primei instanţe; în cazul în care ajunge la

concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de atac, ca nefondată; dacă,

dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda conform legii, în

instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul, modificat prin Legea nr.

76/2012, este limpede, în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de

apel, în cazurile prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „când hotărârea a

fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modificarea

textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date

prin Legea nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 CPC 1865. Ca atare, omisiunea acestei

precizări finale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere unor interpretări greşite. 33 Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia „dacă instanţa se declară

competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în

cauză”. Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost

invocată în termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de

asemenea, în cazul în care instanţa ar omite să se pronunţe asupra excepţiei invocate în termen.

Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat 2011, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile

procesuale în contextul prevederilor proiectului Noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2009, p. 55,

nota 116; p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarificările aduse în această materie prin Legea

nr. 76/2012, nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un nonsens să se

limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din oficiu necompetenţa sa materială (ori teritorială

exclusivă), iar în acelaşi timp, să existe, totuşi, posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică a primei

instanţe direct în apel sau recurs, chiar din oficiu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează

ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza ar fi obligat să administreze probe şi să se pronunţe asupra

fondului, ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfiinţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta indiferent

de temeinicia soluţiei pronunţate.

Ca urmare, dacă s-ar admite posibilitatea instanţei de control judiciar de a invoca din oficiu necompetenţa de

ordine publică a primei instanţe ar însemna că aceasta din urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de

necompetenţă în orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fiind o vădită incongruenţă – ceea ce, în

prezenţa unui text precum art. 130 NCPC, nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fie făţiş

eludată. În acest sens, precizăm că una este dezacordul faţă de soluţia adoptată de legiuitor, care poate avea

părţile sale bune şi mai puţin bune, alta, însă, este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli

de conţinut.



sensul anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei

competente.

În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de

necompetenţă, la condiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile ce pot fi

pronunţate de instanţele de control judiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi

coerentă, în aşa fel încât fiecăruia din aceste texte să i se recunoască domeniul de aplicare

stabilit de legiuitor.

Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din oficiu, la primul termen de

judecată, propria sa necompetenţă, după cum şi părţile ar putea invoca excepţia

corespunzătoare;34 în acest caz însă, admiterea excepţiei va avea ca efect declinarea

competenţei de soluţionare a apelului, respectiv recursului, şi sesizarea instanţei de control

judiciar competente (iar nu desfiinţarea primei hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de

atac respectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era competentă, dar necompetenţa s-a

acoperit, nefiind invocată potrivit art. 130).

Chiar dacă excepţia de necompetenţă invocată în termen a fost pe nedrept respinsă de

prima instanţă, consider că dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa

de apel nu ar putea lua în considerare necompetenţa din oficiu, ca motiv de ordine publică,

aceasta acoperindu-se ca urmare a omisiunii apelantului de a-şi reitera critica în calea de atac

(este posibil ca apelantul să fie nemulţumit de soluţia asupra fondului şi să declare apel, fără a

mai considera util să invoce necompetenţa primei instanţe, pentru a nu se ajunge la anularea

hotărârii şi la reluarea întregului ciclu procesual)35.

34 Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: e.g., curtea de apel este competentă să soluţioneze

apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina trebuia

judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă, dacă pricina a fost

judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de

muncă, întrucât necompetenţa după natura cauzei s-a acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în

măsura în care legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând, spre

exemplu, unele apeluri în competenţa tribunalelor, iar altele în competenţa curţilor de apel. Noul Cod de

procedură civilă conţine o dispoziţie de principiu [art. 483 alin. (3)] prin care dă recursul în competenţa Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa

ierarhic superioară [art. 483 alin. (4)]. 35 În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de

intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic

agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta

sau în cazurile anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în

considerarea necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de instanţă din oficiu, ori de către partea



Mai dificilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet

necompetent” atrage şi o alcătuire diferită a completului de judecată36. În acest caz, s-ar putea

susţine că va interveni anularea, respectiv casarea hotărârii pentru greşita compunere a

completului de judecată, invocarea acestei neregularităţi nefiind limitată în timp, ca în cazul

necompetenţei.

Apreciez corectă acea opinie potrivit căreia, în cazul în care, urmare a greşitei

calificări a naturii juridice a litigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi,

totodată, inadecvat compus, în raport de “adevărata natură” a litigiului – greşita alcătuire a

completului se află în strânsă legătură cu necompetenţa, neputând fi privită în mod separat.

Aşa fiind, de vreme ce prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, completul respectiv

devine competent să soluţioneze cauza, nu se mai poate vorbi despre o “nelegală compunere”,

care să conducă la soluţia anulării, respectiv a casării hotărârii37.

Potrivit art. 480 alin. (5) NCPC, în cazul în care instanţa de apel constată că ea are

competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond,

pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs. În acest caz, se anulează

sentinţa şi se trimite cauza la registratură pentru repartizare aleatorie la un complet de primă

instanţă (între secţii ori, după caz, între complete, în funcţie de structura organizatorică a

tribunalului sau a curţii de apel).

3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate

În fine, când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5)

(respectiv necompetenţa), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot

adversă, poate fi privită ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac, chiar dacă acesta căzuse în

pretenţii la prima instanţă, în considerarea prelungirii duratei procesului, ca urmare a reluării ciclului procesual. 36 Practic, această problemă se ridică în cazul conflictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit dintr-un

judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un proces civil ori de contencios administrativ este dedus

soluţionării secţiei ori completului specializat în materia conflictelor de muncă ori invers, un litigiu de muncă

este dedus soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă,

dacă nu este invocată în termenul legal) se poate constata şi greşita alcătuire a completului de judecată. 37 Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea hotărârii, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare. Această soluţie nu poate fi primită, în primul rând pentru că greşita alcătuire a

completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o atare

situaţie ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.

În fine, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere, şi

trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea

cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C.A. Piteşti, s.civ., dec. nr. 1365/6.09.2011, cu comentariu

aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23 – 30.



sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul

spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Prin urmare, cu excepţia situaţiilor reglementate de art. 480 alin. (3) – (5), orice altă

neregularitate a procedurii desfăşurate în faţa primei instanţe şi a hotărârii pronunţate atrage

anularea procedurii urmate şi a hotărârii apelate, precum şi judecarea procesului de către

instanţa de apel38. Pot constitui astfel de neregularităţi, spre exemplu, nerespectarea

principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la

încuviinţarea şi administrarea probelor ori la nulitatea actelor de procedură, lipsa încheierii de

dezbateri, lipsa minutei etc.

Prin decizia intermediară de anulare ar trebui indicate actele de procedură afectate

de neregularitate şi actul de la care se reia judecata.

Mai trebuie semnalat că, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, astfel cum acest

text a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului

declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a

procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza

judecătorului-sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” Prin această soluţie se derogă

nejustificat de la regula evocării fondului de către instanţa de apel şi se provoacă serioase

neajunsuri practice, prin întârzierea deschiderii procedurii insolvenţei.39

38 „Potrivit art. 297 alin. (2) teza ultimă C.pr.civ., întrucât prima instanţă a judecat în fond şi s-a constatat un

motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, respectiv neîntocmirea minutei după deliberare, conform art. 258

C.pr.civ., instanţa de apel urmează a anula hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a reţine cauza spre

rejudecare, prin asimilare cu situaţia descrisă în alin. (1) al aceluiaşi art. 297 C.pr.civ., respectiv evocarea

fondului cauzei, şi nu va trimite cauza spre rejudecare” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 539/2003, apud

G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 530.

Într-o altă decizie interesantă pentru corelarea diferitelor cazuri de anulare a sentinţei, s-a statuat că „dacă în

ipoteza soluţionării în fond a cauzei de către o instanţă necompetentă, instanţa de apel, constatând propria sa

competenţă, după anularea hotărârii, soluţionează ea fondul cauzei, atunci când soluţia a fost pronunţată de o

instanţă competentă, fără respectarea altor norme procedurale decât cele referitoare la competenţă, instanţa de

apel rejudecă fondul cauzei. În această din urmă situaţie, compunerea instanţei este identică cu cea din apel,

respectiv 2 judecători, soluţia pronunţată fiind, conform art. 255 alin. (1) C.pr.civ., „decizie”, şi nu sentinţă, cum

greşit a denumit-o instanţa de apel.” – C.A. Constanţa, s.civ., dec. nr. 501/C/2004, apud G. Boroi, O. Spineanu-

Matei, CPC adnotat, p. 533. 39 Prin decizia nr. 5/2011, Cas., completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia a fost

publicată în M.Of. nr. 350/19.05.2011 şi este disponibilă pe www.scj.ro), a decis că „ În aplicarea dispoziţiilor

art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de

procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului [calea de atac prevăzută de lege în acel

moment – n.n., L.Z.] declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins cererea de deschidere



4. Concluzii

Reglementarea apelului în Noul de procedură civilă conţine unele îmbunătăţiri

semnificative faţă de Codul în vigoare. Dacă ne referim la efectele apelului şi la judecata în

apel, cele mai mari noutăţi privesc soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel. Efectul

reglementării propuse ar trebui să fie o soluţionare mai eficientă şi mai rapidă a cauzelor, fără

ca părţile să fie private de accesul la două instanţe succesive, cu vocaţia plenitudinii de

jurisdicţie, în fapt şi în drept. Totodată, este evidentă creşterea responsabilităţii judecătorilor

din apel, care trebuie să aplice în spiritul şi litera ei această reglementare nuanţată, pronunţând

adesea hotărâri definitive, nesusceptibile de recurs.

a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru

deschiderea procedurii insolvenţei.” În motivare, s-a reţinut, între altele, că „Atribuţiile pe care legea le prevede

pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele neputând fi

îndeplinite de un alt participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului sindic sunt

reglementate de art. 11 din lege, iar prima dintre acestea este prevăzută la lit. a): «pronunţarea motivată a

hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin

procedura simplificată». În acest context, este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să

pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită cauza judecătorului sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe

care le impune această fază distinctă a procedurii.”

Ne putem întreba, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe

considerentul că aceasta este exclusiv competentă să soluţioneze pricina. Soluţia Casaţiei rămâne, aşadar,

discutabilă. În mod neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenţei prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012.

Pentru observaţii critice pe deplin justificate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea

instanţei de recurs de a dispune deschiderea procedurii de insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr.

5/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ

nr. 3/2012, pp. 262 – 266 („În final, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă

reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenţei, este nerelevantă deoarece atribuirea acestei

competenţe nu exclude posibilitatea instanţei de recurs de a modifica sentinţa recurată dacă starea de fapt şi

normele incidente impun aceasta” – ibidem, p. 266). „S-a argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui

judecătorului-sindic, fiecare participant la procedură având competenţe exclusive. Considerăm că instanţa de

control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul sindic (…). A considera că instanţa de recurs

are mai puţine competenţe decât judecătorul-sindic înseamnă a nega rolul de control efectiv al instanţei de

recurs.” În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu privire la studiul citat al d-lui judecător

A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266 – 268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu, G. Chiorniţă, Punct de

vedere (II) cu privire la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268 – 271.


Recursul. Procedura recursului. Particularităţile procedurii recursului care intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie* - Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU

Prelegere susţinută de Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU

1. Recursul – cale ordinară sau extraordinară de atac. Istoric

Recursul este menţinut între căile extraordinare de atac, aşa cum a fost în perioada

interbelică. El a fost reglementat în Legea Înaltei Curţi de Casaţie şi numai în 1948 a fost

trecut în Codul de procedură civilă, primul cod democrat-popular, însă ca o cale ordinară de

atac. A rămas ca atare până în anul 1992, ca singură cale ordinară de atac, când a apărut noua

Lege de organizare judecătorească, respectiv în anul 1993, când s-a modificat masiv Codul de

procedură civilă (prin Legea nr. 59/1993) şi când legiuitorul a optat, în mod nefericit, să

menţină recursul, alături de apel, între căile ordinare de atac, în loc să preia soluţia din Legea

Înaltei Curţi de Casaţie, potrivit căreia recursul era o cale extraordinară de atac. Această

confuzie, care a creat mari deservicii în practică, s-a menţinut până la O.U.G. nr. 138/2000,

când a fost calificat din nou corect, ca o cale extraordinară de atac.

Această gândire defectuoasă a fost determinată de faptul că atât politicienii, cât şi unii

jurişti susţineau principiul triplului grad de jurisdicţie, ceea ce nu există în nicio ţară şi nu a

existat, practic, nici la noi. Grad de jurisdicţie însemnă, de fapt, o judecată completă, atât din

punctul de vedere al legalităţii, cât şi din punctul de vedere al temeiniciei. Or, această judecată

de control sub cele două aspecte este asigurată doar de apel. Recursul, chiar în perioada 1992-

2000, nu asigura un asemenea control; erau prevăzute nişte condiţii şi nişte motive restrictive

de exercitare, astfel încât era, de fapt, o cale extraordinară de atac, calificată în mod greşit ca o

cale ordinară de atac.





În prezent, mai exact din anul 2000, calificarea este corectă. Recursul a fost configurat

de o asemenea manieră încât să asigure un control suplimentar, exclusiv pe aspecte de

legalitate. Aşadar, s-a stabilit clar că nu este un grad de jurisdicţie care asigură o a treia

judecată pe fond, ci este o cale de atac prin care se face un control de legalitate. Acest fapt

rezidă atât în configurarea motivelor, cât şi în sublinierile pe care legiuitorul a avut grijă să le

facă în câteva texte.

Dorinţa comisiei de elaborare a Noului cod de procedură civilă a fost să se apropie de

reglementarea din perioada interbelică şi de reglementarea care există în toate ţările Uniunii

Europene, şi anume ca recursul să fie soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

deoarece numai judecând cvasitotalitatea recursurilor s-ar fi putut asigura o practică judiciară

unitară, aşa cum pretinde Constituţia. Speranţa instanţei supreme de a realiza acest lucru prin

recursurile în interesul legii este iluzorie, nu se va putea face acest lucru. Deşi Comisia a

prevăzut în textele sale această soluţie, în realitate, prin excepţiile care sunt prevăzute, în bună

măsura la sugestia Înaltei Curţi, codul s-a îndepărtat mult de la acest principiu declarat.

2. Obiectul recursului

Obiectul recursului îl reprezintă hotărârile care pot fi atacate prin intermediul aceste

căi extraordinare de atac. Astfel, potrivit art. 483 alin. (1) NCPC, „Hotărârile date în apel,

cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres

prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Este vorba, deci, despre hotărâri pe care în viitorul

Cod le vom numi executorii, cele care astăzi ar fi echivalentul hotărârilor definitive, în

general, hotărâri date de instanţele de apel sau cele date fără drept de apel. Este vorba despre

toate aceste hotărâri în măsura în care legea nu exceptează în mod expres anumite hotărâri

care sunt definitive, adică nerecurabile, potrivit Noului cod.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol instituie însă o serie de restricţii foarte importante.

Dacă se are în vedere reglementarea de astăzi, se poate observa că ponderea excepţiilor este

importantă la hotărârile susceptibile de apel, adică sunt foarte multe care nu pot fi atacate cu

apel, ceea ce nu este firesc; apelul fiind calea ordinară de atac, trebuie să se poată exercita ca

regulă. În noua reglementare, însă, excepţiile sunt multe în legătură cu hotărârile care nu sunt

supuse recursului. Este vorba despre hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-i), adică de



aproape toate hotărârile pronunţate de judecătorie. Sunt foarte multe; de exemplu, doar cele de

la lit. a): „ cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară

de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”, aşadar toate hotărârile date în

materie de filiaţie, de căsătorie, de tutelă nu vor putea fi niciodată controlate pe calea

recursului, sau cele de la lit. i): „cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare”;

aşadar, deoarece legea nu face distincţie, aici intră şi cererile privind împărţeala în materie

succesorală. Prin urmare, vor fi categorii mari de pricini pentru care nu se va putea exercita

calea recursului. În realitate însă, rezultă din formulare că nu sunt supuse recursului nici cele

prevăzute la lit. j): „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti (…)” pentru că art.

483 alin. (2) exceptează „cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei

inclusiv”. Aşadar, hotărârile pronunţate de judecătorie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu

recurs, ci numai cu apel şi în aceeaşi situaţie se află cauzele judecate în primă instanţă de

tribunal, al căror obiect are o valoare între 200.001 lei şi 500.000 lei.

Nu sunt susceptibile de recurs nici hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 2, unde se spune

în mod expres că sunt hotărâri date în primă şi ultimă instanţă, adică cele pe care le judecă şi

astăzi judecătoriile în mod definitiv, cu valoare de până la 2.000 lei (dispoziţie introdusă prin

Legea nr. 202/2010, a micii reforme). Trebuie însă observat că acest text, care nu se regăsea

în forma iniţială a codului, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 4/2013. Această soluţie s-a impus,

întrucât textele corespunzătoare introduse în Codul de procedură civilă anterior prin Legea nr.

202/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr.

967/20.11.2012.1

Nu sunt, de asemenea, susceptibile de recurs hotărârile privind navigaţia civilă şi

activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere,

în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, indiferent că aceste

erori s-au produs în procese penale sau civile, ori de contencios administrativ şi fiscal.

Alineatul (2) teza a II-a prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile date de

instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt

supuse numai apelului”. A fost nevoie să se menţioneze această categorie în mod expres,

1 Publicată în M.Of. nr. 853/18.12.2012.



deoarece unele instanţe, chiar sub imperiul actualei reglementări, atunci când se prevedea

această soluţie făceau următorul raţionament: se prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile

de primă instanţă, dar hotărârea dată în apel este supusă recursului sau nu? Pentru a nu exista

nici un dubiu, s-a prevăzut că atunci când legea prevede că hotărârea este supusă numai

apelului, nu se poate exercita calea de atac a recursului. S-a considerat că este mai potrivit să

se dea părţii calea de atac a apelului, care este o cale devolutivă, adică provoacă o nouă

judecată asupra fondului, şi să se suprime recursul în cazurile în care se socoteşte că este

suficientă o singură cale de reformare. Nici Constituţia nu prevede ca recursul sau apelul să

fie de ordin constituţional şi nici Convenţia europeană a drepturilor omului nu consacră în

mod expres în materie civilă dublul grad de jurisdicţie. Astfel, legiuitorul poate să deroge şi să

suprime fie apelul, fie recursul, fie uneori, cum o face în privinţa cererilor de plată a sumei de

până la 2.000 lei inclusiv, şi apelul şi recursul.

În legătură cu obiectul recursului mai există două probleme: ce parte din hotărâre

poate fi atacată cu recurs (problemă lămurită în mod expres de Noul cod) – numai dispozitivul

în principiu, dar art. 461 alin. (2) arată, totuşi, şi ipotezele în care s-ar putea ataca numai

considerentele, şi cum procedează instanţa atunci când sunt atacate doar considerentele,

pentru a nu exista dezavantajele care există de lege lata în pronunţarea soluţiei (de exemplu,

prin admiterea căii de atac declarate împotriva considerentelor este evitată soluţia anterioară,

în care deşi recurentul criticase în mod justificat considerentele hotărârii recurate, calea de

atac era respinsă, ceea ce putea atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată).

Articolul 483 nu spune nimic în privinţa încheierilor, dar şi acestea sunt, practic,

hotărâri, deci şi ele pot fi atacate cu recurs, în aceleaşi condiţii ca la apel, adică încheierile

premergătoare nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârea asupra fondului, dacă

legea nu prevede altfel.

Există excepţii în ambele sensuri: de pildă, la recuzare sau abţinere, dacă s-au admis,

nu se poate iniţia nicio cale de atac, iar alteori se poate face doar recurs, ca de pildă în materie

de suspendare. De lege lata (art. 2441) se prevede calea de atac a recursului. În Noul cod de

procedură civilă, art. 414 prevede că: „Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va

pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic

superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea

este definitivă”. Aceasta este ultima formă a textului, deoarece în varianta iniţială, împotriva



hotărârii date de Secţii se putea face recurs la Completul de 5 judecători. În Parlament s-a

suprimat acest drept, la propunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa va pronunţa o încheiere şi în cazul admiterii şi în cazul respingerii cererii de

suspendare. Această problemă a fost pusă în dezbatere, în contextul publicării recente a unei

decizii a Secţiei de contencios administrativ din 2011 – practică existentă şi la alte instanţe –

prin care s-a decis că, potrivit art. 2441 din vechiul cod (art. 414 NCPC), nu pot fi atacate cu

recurs încheierile prin care s-a dispus suspendarea, deoarece alin. (2) prevede că „Recursul se

poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva

încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus

respingerea cererii de repunere pe rol a procesului”.

O altă interpretare, care considerăm noi că se impune, ar fi: din alin. (1) rezultă că

încheierea prin care se decide asupra suspendării este supusă separat recursului iar în alin. (2)

se introduce o derogare numai pentru termenul de recurs în cazul în care s-a admis

suspendarea. Dacă s-a respins cererea de suspendare, încheierea este supusă recursului în

termenul de drept comun. Instanţa supremă este de părere că această încheiere este una

premergătoare şi poate fi atacată numai odată cu fondul. Or, această soluţie contrazice

prevederea expresă că se poate ataca cu recurs în mod separat.

Există şi alte încheieri, nu numai premergătoare, care soluţionează anumite incidente,

pentru care legea prevede dacă sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, în mod separat.

3. Subiectele recursului

Există o normă în capitolul privind dispoziţiile generale referitoare la căile de atac, care

arată cine poate să iniţieze calea de atac, valabilă, în principiu, şi în cazul recursului:

– în principal, părţile, mai exact partea care justifică un interes. Trebuie menţionată rezerva

că intervenientul accesoriu nu poate iniţia calea de atac decât dacă partea în favoarea

căreia intervine exercită calea de atac, textul din noul Cod fiind mult mai clar în această

privinţă;

– procurorul, în condiţii mai restrictive decât în actuala reglementare, deoarece Noul cod de

procedură civilă prevede pentru Ministerul Public posibilitatea de a exercita căile de atac,



potrivit art. 92 alin. (4): „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor

pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) [deci atunci când poate porni acţiunea civilă],

chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în

condiţiile legii”. În prezent, art. 45 nu prevede nicio restricţie, deci procurorul poate să

exercite oricând calea de atac;

– în mod excepţional, persoane care nu au luat parte la judecată, dacă legea îngăduie în

mod expres; de pildă, creditorii, pe calea acţiunii oblice, sau dacă există un text de lege

care să le permită; de lege lata, un astfel de text există în cadrul procedurii

necontencioase; în Noul cod procedură civilă acest text s-a modificat, deschizându-se

calea apelului în locul recursului.

4. Sesizarea instanţei de recurs

În ceea ce priveşte instanţa competentă, art. 483 alin. (3) stabileşte că: „Recursul

urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a

conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Aceasta este soluţia care ar

justifica rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura o practică judiciară unitară, aşa

cum se întâmplă în toate ţările Uniunii Europene. Din păcate, rolul acesta a fost diminuat prin

excepţiile prevăzute, categorii întregi de hotărâri neputând ajunge niciodată la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, chiar în materiile în care se poate face recurs, există o a doua

derogare, reprezentată de situaţiile în care legea prevede că recursul nu se soluţionează de

Înalta Curte, ci de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea. Aşadar,

vor exista în continuare recursuri soluţionate de tribunale şi curţi de apel. Este adevărat că, în

principal, vor fi recursuri care vizează incidente procedurale, deci nu soluţii pe fond.

5. Termenul de exercitare a recursului

În Noul cod nu sunt modificări majore: s-a majorat durata, ca şi la apel, crescând la 30

de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.



Se aplică regulile de la apel, atât în ceea ce priveşte aplicarea principiului echipolenţei,

adică acele momente pe care legiuitorul le echivalează cu comunicarea, cât şi cazurile de

întrerupere, fie că este vorba despre moartea părţii, fie că este vorba despre moartea

mandatarului.

În cuprinsul art. 485 alin. (2) a rămas dispoziţia din art. 310 CPC 1865: dacă nu se

invocă tardivitatea recursului prin întâmpinare sau dacă formularea tardivă a recursului nu

rezultă din dosar, el se va socoti făcut în termen.

Noutatea mare – contestată în Parlament, dar care a rămas – este că recursul nu-l mai

poate face direct partea. În comisie au existat multe dezbateri pe această problemă şi s-a decis

să se recurgă la această soluţie în speranţa că nu se vor mai face recursuri care să fie dilatorii,

introduse doar cu scopul de a tergiversa, de a prelungi judecata. Asupra acestui fapt se atrage

atenţia încă din titlul preliminar, în art. 13 alin. (2) teza a II-a: „În recurs, cererile şi

concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier

juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la

gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”. Acest lucru trebuie corelat cu dispoziţiile

privind ajutorul public judiciar, pentru ca persoanele care nu au mijloace financiare să nu fie

împiedicate să exercite calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte cererea de recurs, care trebuie redactată, ca regulă, de avocat sau

de consilierul juridic, nu sunt noutăţi foarte mari faţă de reglementarea actuală: se solicită să

cuprindă elementele de identificare a părţilor, hotărârea care se atacă trebuie individualizată,

motivele de nelegalitate (încă de aici se subliniază faptul că este vorba doar despre controlul

legalităţii), semnătura părţii sau a mandatarului. Noutatea constă în faptul că la cerere trebuie

ataşată dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi că această menţiune, ca şi cele de la lit. a), c)

şi e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Aşadar, s-a menţinut o sancţiune care este

prezentă şi în Codul anterior, dar care parţial a fost declarată neconstituţională, sub motivul că

cerinţele referitoare la nume şi la domiciliu sunt de un formalism excesiv, iar sancţiunea

nulităţii, în acest caz, ar fi mult prea gravă. Curtea Constituţională nu a sesizat însă că nulitatea

expresă nu are consecinţe decât asupra probei vătămării, în înţelesul că vătămarea se prezumă.

În rest, dacă lipsesc sau nu sunt îndeplinite cerinţele, trebuie să intervină tot nulitatea, care este

virtuală, doar că intervine în condiţii mai grele, fiindcă trebuie dovedit atât faptul că s-a produs

o vătămare, cât şi faptul că această vătămare nu se poate înlătura decât prin anularea actului.



În legătură cu cererea de recurs, se precizează că îşi găsesc aplicare unele dispoziţii de

la judecata în primă instanţă, respectiv: art. 82 alin. (1), care are în vedere dovada calităţii de

reprezentant (a rămas soluţia din art. 161 al Codului anterior, şi anume că nu se anulează

imediat cererea, ci se acordă un termen, şi numai dacă în termen nu se acoperă lipsa, atunci se

anulează cererea), art. 83 alin. (3) care are în vedere faptul că recursul poate fi exercitat doar

de avocat sau consilier ori rudele până la gradul al doilea, licenţiate în drept şi art. 87 alin. (2)

care se regăseşte şi în reglementarea actuală, în sensul că „avocatul care a reprezentat sau

asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru

păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi

poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste

cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac

se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri”.

Referitor la cuprinsul cererii, s-a păstrat soluţia din Codul anterior, şi anume că

motivarea recursului se poate face prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat. S-ar

părea, la prima vedere, că este o opţiune a părţii, dar în realitate, ea este impusă de termenul de

recurs. Dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, atunci aceasta se cunoaşte

de la început şi sunt decelabile şi nemulţumirile, astfel încât acestea se pot deja formula,

deoarece criticile se formulează în raport cu considerentele hotărârii atacate. Dacă, însă,

termenul de recurs curge de la pronunţare, în ipoteza în care există nemulţumiri, calea de atac

poate fi exercitată, dar nu poate fi motivată deocamdată, deoarece nu este cunoscut

raţionamentul judecătorului care a dat hotărârea. În acest caz, ca şi la apel, sunt două termene:

unul pentru exercitarea recursului, care curge de la pronunţare, se comunică hotărârea, şi, apoi,

alt termen de aceeaşi durată, dar care curge de la comunicare, în care se va face motivarea

recursului. Aşadar, pentru această ipoteză, legea îngăduie să se facă motivarea printr-un

memoriu separat.

6. Motivele de casare

Articolul 488 arată aceste motive şi subliniază faptul că exercitarea controlului are în

vedere doar legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a

supune instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu

regulile de drept aplicabile:



„1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea

pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru

soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,

invocată în condiţiile legii;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare

atrage sancţiunea nulităţii;

6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept

material”.

Motivele nu sunt foarte diferite faţă de cele existente în reglementarea actuală.

Primul motiv este formulat identic: „când instanţa nu a fost alcătuită potrivit

dispoziţiilor legale”. Au existat propuneri ale Comisiei de elaborare şi în alt sens: hotărârea să

poată fi desfiinţată pe calea recursului numai dacă a fost pronunţată de mai puţini judecători

decât prevede legea, mergându-se pe ideea că principiul colegialităţii ar fi idealul. Soluţia nu a

fost agreată de practicieni, revenindu-se la formularea anterioară, cu un înţeles mult mai larg:

că nu a participat numărul judecătorilor prevăzut de lege, că procurorul nu a intrat în

constituire, deşi concluziile sale erau obligatorii, potrivit legii, că grefierul nu a participat la

judecată. Practicienii care au criticat soluţia Comisiei au argumentat că normele referitoare la

compunerea instanţei sunt totdeauna imperative, deci trebuie sancţionate, chiar dacă este

vorba despre participarea unui număr mai mare de judecători decât prevede legea.

Motivul al doilea vizează încălcarea principiului continuităţii în sens limitat, adică

hotărârea poate fi casată dacă nu au fost aceiaşi judecători de la judecată şi la pronunţare. În

Noul Cod s-a consacrat principiul continuităţii, aşa cum a fost prevăzut de Legea nr.

304/2004: „dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la

dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu

pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”



(„lege”, în sens larg, deoarece problema este reglementată în Regulamentul de ordine

interioară al instanţelor).

În al treilea motiv se regăseşte o schimbare majoră, cunoscută însă deja din Legea

micii reforme: faptul că nu poate fi atacată cu recurs decât „hotărârea dată cu încălcarea

competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Necompetenţa

generală poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, necompetenţa materială şi teritorială de

ordine publică pot fi invocate numai la primul termen la care părţile sunt legal citate, în faţa

primei instanţe. Astfel se restrânge foarte mult acest motiv de casare, întrucât numai dacă

necompetenţa a fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia ori a omis să se

pronunţe asupra ei, critica mai poate fi reiterată şi în căile de atac.

Al patrulea motiv de casare: „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”

a fost introdus în anul 1993, dar nu s-au întâlnit decizii publicate sau nepublicate în care să se

fi invocat. Acesta era motiv frecvent la recursul în anulare, pe care îl promova procurorul

general şi care era apreciat într-o manieră extensivă, ceea ce a atras foarte multe condamnări

ale României la CEDO. Acest motiv se referă la faptul că instanţa judecătorească, cea care

reprezintă puterea judecătorească, intră în atribuţiile puterii legiuitoare sau în cele ale puterii

executive.

Într-o intervenţie, referitor la acest punct s-a arătat că au fost foarte multe situaţii în

ultimii ani, în materia dreptului muncii, în litigiile cu drepturi băneşti solicitate în afara

dispoziţiilor legale, prin adăugare – au considerat Curtea Constituţională şi Înalta Cute de

Casaţie şi Justiţie – la dispoziţiile legale care prevedeau un drept salarial. Cu acest prilej, s-a

invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece, practic, se legiferau drepturi

băneşti ce nu erau prevăzute în lege.

Referitor la această observaţie s-a precizat că constatarea este legată mai ales de

practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îşi asumă atribuţii de a modifica sau a crea

norme, mai ales prin recursurile în interesul legii. Totuşi, Înalta Curte este în vârful puterii

judecătoreşti şi are o viziune de ansamblu asupra practicii judiciare.

Al cincilea motiv de casare privește situația în care „ prin hotărârea dată, instanţa a

încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”. Această

dispoziţie se regăseşte şi în art. 304 din Codul anterior, cu o formulare uşor diferită: se poate



invoca drept motiv de casare încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage

sancţiunea nulităţii hotărârii. Totuşi, alin. (2) limitează această posibilitate.

Al şaselea motiv de casare are în vedere situația în care „hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive

străine de natura cauzei”. Textul este mult mai explicit decât actualul art. 304, arătând toate

ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că motivarea lipseşte cu totul, fie că este

străină de cauză, fie că este contradictorie.

Al şaptelea motiv de casare este un motiv nou: „când s-a încălcat autoritatea de lucru

judecat”. Nu se mai face distincţia între autoritate şi putere de lucru judecat, Noul cod

vorbind numai despre autoritate de lucru judecat. Se dă o consistenţă foarte importantă acestui

efect al hotărârii. Pentru prima dată este reglementat în mod expres ca efect al hotărârii

judecătoreşti, cu implicaţii foarte mari, nici principiul non reformatio in pejus neputându-l

doborî, fiindcă legea o prevede în mod expres. El constituie şi motiv de recurs, în ipoteza în

care prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Ultimul motiv de casare vizează ipoteza „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greşită a normelor de drept material”. Precizarea din partea finală a apărut ca o

consecinţă a discuţiilor asupra faptului că există încălcări ale normelor de procedură care nu

pot fi încadrate în motivele anterioare prevăzute de art. 304 CPC 1865. Noul Cod este

categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru aceeaşi ipoteză, părţile pot conveni expres să sară peste apel şi să facă direct recurs.

Este singurul caz în care se poate exercita recursul omisso medio, numai dacă părţile se

înţeleg iar criticile vizează aplicarea normelor de drept material.

Ceea ce este cu adevărat nou şi foarte important, deoarece limitează condiţiile de

invocare a celor 8 motive, sunt dispoziţiile din alin. (2) al art. 488: „Motivele prevăzute la

alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul

judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să

se pronunţe asupra lor”. Aşadar, aceste motive nu pot fi invocate pentru prima oară în recurs.

Ceea ce nu rezultă explicit din text, dar trebuie adăugat, este că motivele care vizează chiar

hotărârea instanţei de apel, adică neregularităţi produse la termenul când s-a făcut



pronunţarea, pot fi invocate, deoarece în apel nu s-a mai putut. Este o soluţie prezentă în

doctrină şi în prezent.

În ceea ce priveşte sancţiunea nemotivării, ea este păstrată. Articolul 489 prevede că

„recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la

alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în

motivele de casare prevăzute la art. 488”.

În perioada redactării Codului au fost practicieni care au invocat faptul că nu ar trebui

să intervină sancţiunea nulităţii, ci cea a decăderii, deoarece este vorba despre un act nefăcut

în termen. Însă dacă ar interveni sancţiunea decăderii, s-ar pune problema repunerii în termen

şi ar apărea ipoteza nenumăratelor cereri de repunere în termen. Operând nulitatea, nu există

posibilitatea de a o îndepărta printr-o instituţie similară repunerii în termen. De aceea

legiuitorul a ales această soluţie, iar Noul cod o păstrează. Ca şi în reglementarea anterioară

însă, de la sancţiunea nulităţii există o excepţie prevăzută în alin. (3): „Dacă legea nu dispune

altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către

instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de

filtrare, fie în şedinţă publică”. Aşadar, aceasta se poate doar dacă legea nu prevede altfel;

adică, nu s-ar putea invoca necompetenţa materială sau teritorială de ordine publică, fiindcă o

interzice legea expres, peste primul termen la care partea a fost legal citată în faţa primei

instanţe.

Referitor la acest punct s-a ridicat problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 489 şi

recursului la instanţa ierarhic superioară, pentru incidentele procedurale unde legea prevede

expres calea de atac a recursului, respectiv respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.

S-a arătat că toate dispoziţiile din materia recursului, cu excepţia filtrului, care se aplică

numai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică la toate instanţele de recurs. Aşadar, va

trebui încadrat într-unul dintre motivele de casare din cele expres prevăzute de lege, cu atât

mai mult cu cât a dispărut cu totul ideea din art. 3041 al Codului de procedură civilă anterior:

„Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu

este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza

sub toate aspectele”. Nu mai sunt situaţii în care pe calea recursului se pot invoca orice

nemulţumiri. De fapt, această prevedere a fost introdusă în anul 1993 în Parlament.



De asemenea, o altă noutate majoră – legată şi aceasta de apel – este că Noul cod de

procedură civilă, după model francez, consacră în mod expres recursul incident şi recursul

provocat. Similar apelului, există recursul principal şi, pe lângă acesta, există aceste două

recursuri speciale, care s-au formulat chiar în faţa Înaltei Curţi în trecut. Instanţa supremă le-a

respins, cu motivarea că textele de la apel nu-şi găsesc aplicarea. Acum s-au introdus exact

pentru aceleaşi ipoteze: recursul incident va fi formulat de intimat împotriva părţii care a

declarat recurs, iar recursul provocat va fi formulat de intimat împotriva altui intimat sau unei

terţe persoane care a figurat la prima instanţă, dar nu figurează în faţa instanţei de recurs, în

aceleaşi condiţii ca şi la apel. Instanţa supremă, deşi motivase că un atare recurs nu se poate

admite, neexistând text de lege, a propus, la momentul la care proiectul Noului Cod de

procedură civilă a ajuns în Senat spre adoptare, scoaterea acestor texte pe motiv că duc la

tergiversarea judecăţii. Textele însă au rămas, obiecţiunea nefiind primită.

Noutatea majoră este legată de depunerea recursului, dar nu se referă la operaţiunea

depunerii, deoarece s-a păstrat regula consacrată în Codul anterior. Astfel, potrivit art. 490

alin. (1) NCPC, „Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei

hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (3) şi art.

84”. Dispoziţiile similare din Codul de procedură anterior, şi de la apel, şi de la recurs, au fost

declarate neconstituţionale, pe motiv de formalism excesiv. Soluţia a fost păstrată, deoarece

ea există din perioada interbelică şi este determinată de buna administrare a justiţiei, deoarece

la instanţa a cărei hotărâre se atacă se pregăteşte dosarul. S-au prevăzut, totuşi, nişte măsuri

care să suplinească motivele invocate de Curtea Constituţională: de exemplu art. 425 alin. (3)

NCPC prevede că „în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este

executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că

s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi

semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau

recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac”.

Astfel s-a eliminat motivul invocat de Curtea Constituţională, că partea poate fi indusă în

eroare, pregătirea dosarului de recurs urmând a fi făcută la instanţa care a pronunţat hotărârea:

instanţa comunică hotărârea părţilor, îi comunică intimatului dacă s-a depus recurs, îi pune în

vedere să depună întâmpinare (termenul se dublează, fiind de 30 de zile pentru ca intimatul să

aibă timp să-şi angajeze apărător şi, astfel, întâmpinarea să fie formulată de către avocat sau

consilier juridic), întâmpinarea depusă se comunică recurentului, recurentul trebuie să



răspundă la întâmpinare. După parcurgerea acestor operaţiuni, se înaintează dosarul instanţei

de recurs, care, nemaiavând atribuţii de acest gen, poate să fixeze direct termen pentru

soluţionarea recursului, verificând dacă au fost respectate dispoziţiile legale. Trebuie avut

grijă, ca şi la apel, ca la acelaşi complet să fie repartizate toate recursurile îndreptate împotriva

aceleiaşi hotărâri, inclusiv cele incidente şi cele provocate, procedura fiind simplificată în

condiţiile în care toate recursurile se adună la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi apoi se

înaintează instanţei de recurs.

7. Judecata recursului

S-a menţinut dispoziţia din art. 316 actual, puţin îmbunătăţită, în art. 494 NCPC:

„Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în

instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune”.

Aşadar, aceste norme generale se adaugă celor speciale privind recursul.

Judecata recursului vizează numai legalitatea hotărârii atacate. Avocaţii trebuie să

reprezinte părţile şi în partea orală a recursului, nefiind suficient să redacteze cererea de

recurs, ci, conform art. 13, trebuie să şi pună concluzii; practic, susţinerea şi combaterea

recursului se face numai prin avocaţi.

Deşi motivele privesc exclusiv aspecte de nelegalitate, totuşi s-a păstrat dispoziţia

privind probele. A existat în Comisia de elaborare discuţia dacă mai este cazul să se menţină

această dispoziţie, având în vedere că nu se mai discută niciun aspect de netemeinicie. S-a

invocat faptul că ar putea exista motive de nelegalitate în legătură cu care să se poată aduce

înscrisuri noi şi de aceea s-a păstrat această dispoziţie cuprinsă în art. 492: „(1) În instanţa de

recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub

sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. (2) În

cazul în care recursul urmează să fie soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte

înscrisuri noi până la primul termen de judecată”.

Trebuie menţionată o dispoziţie din art. 484 NCPC privind suspendarea executării

hotărârii. Ea este legată de problema mai largă a efectelor recursului. Există şi aici efectul

general, cel de învestire a instanţei, efect recunoscut tuturor căilor de atac, deoarece, spre

deosebire de judecata în primă instanţă, unde în mod excepţional în materie civilă judecătorul



se poate pronunţa şi din oficiu, în materia căilor de atac judecătorul nu se poate manifesta fără

să existe cerere. Acesta este efectul care îndreptăţeşte instanţa de recurs să se pronunţe.

În al doilea rând, recursul este o cale de atac, în principiu, nesuspensivă de executare.

Totuşi, sub unele aspecte, s-a păstrat reglementarea din actualul art. 300 CPC 1865 şi există

cazuri, în mod excepţional, în care cererea de recurs suspendă de drept executarea hotărârii.

Este vorba despre acele ipoteze în care judecătorul nu poate încuviinţa nici execuţia

vremelnică judecătorească, din cauza consecinţelor grave care s-ar putea produce. Alineatul

(1) al art. 484 precizează că „recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele

privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror

lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege”. În celelalte

cazuri, recursul nu suspendă de drept executarea, dar suspendarea executării se poate

încuviinţa de către instanţă.

Aici intervin câteva noutăţi faţă de reglementarea anterioară. În primul rând, asupra

suspendării se va pronunţa numai completul de judecată, şi nu preşedintele instanţei sau

preşedintele secţiei [conform art. 400 alin. (4), la care art. 300 alin. (3) CPC 1865 face

trimitere]. Instanţa va fi, după caz, completul stabilit aleatoriu, dacă dosarul nu a ajuns încă la

instanţa de recurs (se va constitui un complet special care se va pronunţa asupra cererii de

suspendare), completul de filtru, dacă s-a ajuns la această constituire a lui sau dacă s-a ajuns

la o judecată în şedinţă publică şi cererea de suspendare se formulează abia în acest moment,

acesta va fi competent să se pronunţe asupra cererii de suspendare.

O altă noutate este că legea stabileşte cuantumul cauţiunii, ceea ce se prevede în art.

718 care arată cum se calculează cauţiunea. Dacă este vorba despre o cerere neevaluabilă în

bani, textul stabileşte o taxă fixă. Se fixează prin dispoziţia legală termenul în care trebuie să

aibă loc judecata şi pronunţarea şi faptul că revenirea asupra măsurii se face în aceleaşi

condiţii.

Referitor la acest punct s-a formulat o observaţie în sensul că se prevede suspendarea

de drept undeva unde nu se poate face recurs, de exemplu la strămutarea de hotare. Referitor

la această observaţie, s-a precizat că suntem în prezenţa unei inadvertenţe evidente

determinată de faptul că s-a preluat art. 300 şi nu s-a observat că în astfel de cazuri nu mai

poate fi exercitată calea de atac a recursului. Totuşi, dispoziţia şi-ar putea releva utilitatea,



dacă cererea privind strămutarea de hotare este formulată pe cale incidentă, în condiţiile în

care hotărârea este supusă şi recursului, prin raportare la cererea principală.

8. Procedura filtrului

Procedura de filtrare a recursului este o procedură relativ nouă, existând o tentativă de

introducere în 2003 din partea ministrului justiţiei de atunci, doamna Rodica Stănoiu. Aceasta

a introdus o procedură de filtru, fără prea multe consultări, precum şi alte modificări privind

competenţa, destul de inspirate: tribunalul oferea judecată de primă instanţă cu plenitudine de

competenţă, apelul mergea la curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Propunerea a trezit reacţii foarte violente, mai ales la instanţa supremă, mergându-se până

acolo încât s-a spus că nu se va aplica chiar dacă legea o prevede şi, din această cauză, foarte

repede aceste dispoziţii s-au abrogat şi s-a revenit la sistemul anterior.

Pe de altă parte, există o preocupare nu numai la noi, ci şi în Europa, de asigurare a

unei legislaţii care să protejeze instanţa supremă de supraaglomerare, pentru a-i da

posibilitatea ca, prin competenţa pe care o are, să poată asigura practica judiciară unitară,

dezideratul oricărui sistem judiciar.

Dintre soluţiile care există în Europa, s-a considerat că cea mai potrivită sistemului

românesc şi mentalităţii noastre ar fi procedura filtrului. Existau şi alte soluţii: de pildă, să se

dea competenţă preşedintelui curţii de apel să autorizeze, în fiecare caz în parte, dacă se poate

face sau nu recurs, în funcţie de importanţa cauzei, de valoarea jurisprudenţială a problemei

care se ridică. O asemenea soluţie poate funcţiona în Germania, dar nicidecum la noi. Sunt

ţări care au criterii diferite, combinate, pentru a evita supraaglomerarea instanţei supreme.

La noi s-a ajuns la această variantă, care a suferit îmbunătăţiri majore faţă de

procedura introdusă în 2003, şi care în prezent nu se aplică la toate instanţele de recurs, ci

doar cauzelor care sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Primind dosarul, preşedintele instanţei, preşedintele de secţie, vicepreşedintele sau o

persoană desemnată de către aceştia va stabili prin rezoluţie măsuri pentru identificarea

aleatorie a unui complet format din 3 judecători care să decidă asupra admisibilităţii în

principiu a recursului. Preşedintele acestui complet sau judecătorul desemnat sau magistratul-



asistent repartizat la acel complet va trebui să alcătuiască un raport. Comisia de elaborare a

Codului a propus ca repartizarea să se facă între toţi membrii completului, astfel încât

repartizarea dosarelor să fie echitabilă. Raportul trebuie întocmit de o asemenea manieră încât

să cuprindă problemele de drept care se pun în speţa respectivă; de asemenea, raportul va

verifica dacă motivele se încadrează între motivele de casare prevăzute de lege, dacă recursul

îndeplineşte cerinţele formale (este timbrat, este introdus în termen, motivele sunt dezvoltate,

probleme de calitate procesuală, dacă este sau nu vădit nefondat). În alcătuirea raportului,

judecătorul trebuie să recurgă la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie, a Curții Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor comunitare, după cum este

cazul. Judecătorul care redactează acest raport nu devine prin aceasta incompatibil, o spune

Codul în mod expres.

Raportul întocmit se discută în completul de filtru, după care se comunică în scris

părţilor din proces. De asemenea, acestora li se solicită un punct de vedere, în scris. Oricum,

legiuitorul, prudent, prevede în art. 493 alin. (4) teza a II-a că: „În lipsa dovezii de comunicare

a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu

va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6)”. Aşadar, legiuitorul şi-a luat

măsuri de precauţie ca aceste puncte de vedere să nu fie solicitate doar formal, ci să se aştepte

comunicarea lor şi să se poată face dovada că ele s-au avut în vedere la soluţionare.

În ceea ce priveşte soluţionarea propriu-zisă de către completul de filtru, este posibil,

ca ipoteză, ca toţi membrii completului să fie de acord că recursul fie nu îndeplineşte cerinţele

de formă, fie că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele 8 limitativ prevăzute de

lege, fie că recursul este vădit nefondat. Dacă există această unanimitate, se va pronunţa o

decizie, fără citarea părţilor, prin care recursul este, după caz, anulat sau respins şi decizia se

comunică părţilor. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, adică nu există unanimitate, sau

dacă recursul este considerat admisibil, se poate trece la etapa următoare, şi anume recursul să

fie soluţionat chiar de către completul de filtru. Dacă este vorba despre o problemă de drept

care nu este controversată sau care face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, pronunţarea se face printr-o decizie definitivă care se comunică părţilor,

completul ţinând seama de punctele de vedere exprimate de către părţi şi care au fost solicitate

de completul de filtru.



În legătură cu dispoziţia de la alin. (6) se mai pune o problemă. Articolul 490 alin. (2)

teza finală precizează că, atunci când se cere intimatului să depună întâmpinare, respectiv

recurentului să răspundă la întâmpinare, prin aceste acte de procedură se va menţiona dacă

recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când este admisibil în

principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493. În acest context,

s-a pus problema ce se va întâmpla dacă nu există acest acord? În ipoteza în care una dintre

părţi, cel puţin, declară că nu este de acord, nu s-ar putea judeca de către completul de filtru,

ci ar trebui să se fixeze termen în şedinţă publică. Dacă însă niciuna dintre părţi nu se

pronunţă asupra acestei probleme, adică nu menţionează nici în întâmpinare, nici în răspunsul

la întâmpinare că este de acord sau nu este de acord, completul poate să judece, deoarece

tăcerea însemnă acceptare, achiesare. N-ar fi fost rău ca legiuitorul să o stabilească în mod

expres, aşa cum o face la renunţarea la judecată – art. 406 alin. (4) teza finală: „Lipsa unui

răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare”.

În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat prin respingerea lui ca vădit nefondat

sau prin anulare, sau nu poate fi soluţionat pe fond pentru că nu există unanimitate sau una

dintre părţi nu este de acord, completul, potrivit alin. (7) „va pronunţa, fără citarea părţilor, o

încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa termenul de judecată pe fond a

recursului, cu citarea părţilor”.

Au existat şi alte variante intermediare în legătură cu procedura filtrului: de pildă, dacă

recursul era socotit admisibil, se comunica încheierea părţilor iar ele puteau să se plângă,

exercitând o cale de atac, sau dacă completul de judecată care primea recursul pentru a-l

judeca în şedinţă publică aprecia că ar fi trebuit să fie respins, fără a fi cercetat pe fond, putea

să-l retrimită la completul de filtru şi se putea ajunge la un conflict de acest fel între complete.

De aceea, în final s-au eliminat aceste ipoteze, rămânând textul în această formă. Există

nemulţumiri şi în prezent în legătură cu această procedură, dar se speră că ea va fi eficientă şi

va duce la degrevarea instanţei de o seamă de recursuri. Această dispoziţie legală, combinată

cu faptul că recursul poate fi exercitat numai de către avocat sau consilier juridic, iar

întâmpinarea să fie redactată tot astfel, de avocat sau consilier juridic, vor fi de bun augur.



9. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs

În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs, Noul cod este

inovator într-o oarecare măsură. Articolul 496 prevede toate soluţiile care se pot pronunţa,

atunci când recursul a fost declarat admisibil în principiu: „(1) În cazul în care recursul a fost

declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând

recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2) În

caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte”.

După cum se poate observa, dispare soluţia modificării hotărârii, soluţie ce nu exista

nici în perioada interbelică. Ea a fost introdusă în forma pe care o avem astăzi din 1957, a

dispărut în 1993, când s-a modificat şi republicat Codul, a fost reintrodusă în 2000, în

speranţa că va asigura celeritate în soluţionarea cauzelor, dar a provocat mari nemulţumiri în

rândul justiţiabililor, fiindcă existau hotărâri la două grade de jurisdicţie favorabile părţii şi,

dintr-o dată, în recurs, prin modificare, se dădea o soluţie contrară, împotriva căreia nu mai

exista cale de atac.

În reglementarea Codului de procedură civilă anterior, între ipotezele pe care le

stabileşte art. 312 există şi aceea că, în cazul în care unele motive ar duce la casare, altele la

modificare, se pronunţă soluţia casării pentru toate, în vederea asigurării unei judecăţi unitare.

S-a apreciat că este mai potrivit să se instituie doar o singură soluţie, aceea a casării, cu

oarecare limite.

Pornindu-se de la ideea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de recurs de

drept comun, s-au restructurat textele şi în ceea ce priveşte soluţiile. Astfel, s-au prevăzut mai

întâi soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrise în art. 497,

păstrându-se, în esenţă, dispoziţia din reglementarea anterioară, în sensul că Înalta Curte

casează întotdeauna cu trimitere. Deci, ea nu reţine spre rejudecare. Cu titlu de noutate, a

dispărut şi ipoteza din art. 314 al codului anterior, potrivit căreia dacă faptele au fost bine

stabilite şi s-a greşit numai aplicarea legii, instanţa supremă poate reţine cauza şi să se

pronunţe pe baza unui text de lege aplicabil la speţă. S-a considerat că nu este cazul să se

menţină această ipoteză, deoarece în niciunul dintre motivele de casare instanţa supremă nu

mai verifică temeinicia, ci numai legalitatea. Aşadar, dacă este caz de casare, ea va casa cu

trimitere fie la instanţa de apel, fie, dacă s-a desfiinţat şi hotărârea acestei instanţe, în



condiţiile în care instanţa de apel însăşi ar putea pronunţa această soluţie, la prima instanţă. S-

a păstrat dispoziţia care prevede că, în scopul bunei administrări a justiţiei, casarea se poate

face şi la o altă instanţă, cu excepţia cazului în care s-a casat pentru incompetenţă, când nu s-

ar putea retrimite la instanţa care a judecat şi se va trimite la instanţa care este competentă,

potrivit legii, sau la organul jurisdicţional competent, potrivit legii.

S-a prevăzut, de asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce se întâmplă

în cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti

sau atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, şi anume că cererea va fi respinsă ca

inadmisibilă.

Urmează textul care prevede ce se întâmplă în cazul în care recursul este soluţionat de

instanţele de excepţie, potrivit Noului Cod, adică tribunalele şi curţile de apel. Şi în cazul lor

s-a păstrat regula consacrată de-a lungul timpului, şi anume că aceste instanţe casează, de

regulă, cu reţinere spre rejudecare. Astfel, ele judecă recursul iar dacă îl admit, casează

hotărârea cu reţinere şi procedează la rejudecare: „În cazul în care competenţa de soluţionare

a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată,

rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a

avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt

termen stabilit în acest scop” [art. 498 alin. (1) NCPC].

În legătură cu acest aspect, Codul prevede în mod expres, în art. 501 alin. (4) că „în

cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe

prevăzute de lege”. Această dispoziţie a trebuit să fie introdusă în Cod ca urmare a unei

practici contradictorii care exista în ţară la nivelul instanţelor de recurs. Existau instanţe care

susţineau că şi la rejudecare se pot încuviinţa ca probe noi numai înscrisurile. Or, în realitate,

instanţa de recurs s-a pronunţat asupra recursului şi l-a admis, a casat hotărârea şi procedează

la rejudecarea fondului, chiar dacă rejudecarea o face însăşi instanţa de recurs. Ea nu mai

procedează ca o instanţă de control, ci ca o instanţă care judecă în fond şi, deci, la rejudecarea

în fond după casare, sunt admisibile orice fel de probe noi, nu numai înscrisurile, soluţie care

trebuia admisă şi în vechea reglementare.

În legătură cu excepţia de la regula casării cu reţinere, s-a păstrat, în principiu, soluţia

care exista în reglementarea anterioară şi care a fost amendată prin Legea micii reforme. Se



poate casa cu trimitere atunci când instanţa nu a intrat în cercetarea fondului sau judecata s-a

făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, textul fiind mai sever decât la apel, atât la

administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Chiar din redactare rezultă ca este

necesar ca partea să nu fi fost legal citată la ambele momente, cele două condiţii fiind

cumulative. Ca şi la apel, casarea se poate face o singură dată, fie la instanţa care a judecat, fie

se îngăduie ca trimiterea să se facă şi la o altă instanţă din aceeaşi circumscripţie.

În cazul în care este vorba despre necompetenţă, despre depăşirea atribuţiilor puterii

judecătoreşti sau despre încălcarea autorităţii de lucru judecat, şi tribunalul, şi curtea de apel

procedează la fel ca Înalta Curte de Casație și Justiție, adică declină competenţa, practic trimit

dosarul la instanţa sau organul jurisdicţional competent, potrivit legii, respectiv resping

cererea, ca inadmisibilă.

O noutate în legătură cu hotărârea instanţei de recurs se regăseşte în art. 499. O

experienţă îndelungată arată că şi la nivelul instanţelor de recurs motivarea hotărârii începe cu

istoricul, adică se redă ce s-a întâmplat în faţa primei instanţe, ce s-a întâmplat în faţa instanţei

de apel, care au fost motivele de casare, ce s-a întâmplat în recurs şi apoi se motivează soluţia

din recurs. Astfel, pentru a evita o muncă inutilă care oricum se regăseşte în actele de la dosar,

acest text prevede că „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea

instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza

acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul

se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea

de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de

casare”.

În ceea ce priveşte efectele casării, s-a păstrat dispoziţia din art. 311 CPC 1865, şi

anume că hotărârea casată nu are nicio putere, deşi continuă să existe în dosar pentru a putea

urmări evoluţia procesului, iar actele de executare şi de asigurare făcute în temeiul acestei

hotărâri sunt desfiinţate de drept. Nuanţa nouă constă în faptul că instanţa trebuie să constate

din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare, acest lucru pentru evitarea introducerii unor

cereri ulterioare, şi, deci, pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare şi a încărcării rolului

instanţei cu alte cereri.



Referitor la judecata în fond după casare, regulile nu s-au schimbat: în ipoteza unei

casări totale, se produce o nouă judecată în întregime, având în vedere toate aspectele; în

ipoteza unei casări parţiale, partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne cu autoritate de

lucru judecat şi se rejudecă doar ceea ce a fost desfiinţat. Dificultatea apare atunci când nu se

stabileşte dacă s-a desfiinţat hotărârea total sau parţial. În acest caz, trebuie interpretată

hotărârea de către parte sau de către avocatul părţii, prin examinarea motivelor invocate şi a

considerentelor instanţei de recurs. De aceea, este recomandabil să se arate în hotărâre ce fel

de casare operează. Este important şi pentru stabilirea limitelor rejudecării.

În legătură cu rejudecarea, s-a modificat dispoziţia din art. 315 al Codului anterior, în

sensul că, potrivit art. 501 alin. (1) NCPC, numai problemele de drept sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului („în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul”). Articolul 315 CPC

1865 se referă şi la necesitatea administrării unor probe, dar acest lucru nu se mai poate

întâmpla sub imperiul noului Cod, deoarece instanţa de recurs nu verifică niciun motiv de

temeinicie. Această dispoziţie există la apel, unde este specifică şi unde nu exista un text

asemănător celui din art. 315 CPC 1865 până la modificarea survenită prin Legea micii

reforme.

Se păstrează dispoziţiile privind casarea pentru încălcarea regulilor de procedură, în

sensul că judecata va reîncepe de la actul anulat. Articolul 501 alin. (3) prevede că „după

casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate

motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată”.

Ultimul text de la recurs (art. 502) are în vedere aplicarea principiului non reformatio

in pejus: „La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea

hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod

corespunzător” iar potrivit art. 481, partea nu-şi poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac,

în afară de cazul în care consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Pentru prima ipoteză, şi anume că partea consimte expres la aceasta, s-a menţionat

faptul că acest principiu este de ordine privată, soluţia plecând de la o dispută existentă în

jurisprudenţa veche şi în doctrină: prof. Ilie Stoenescu, în urmă cu aproape 50 de ani, a

motivat de ce partea ar putea avea interes să nu se aplice principiul non reformatio in pejus, şi



astfel, deşi, aparent, i s-ar crea o situaţie mai grea, să fie favorizată de soluţia care s-ar da în

recurs fără respectarea acestui principiu.

Cea de-a doua excepţie este dată de dispoziţii exprese ale legii. Vorbind despre

autoritatea de lucru judecat, a fost reglementată ca efect al hotărârii, iar art. 432, în teza a II-a,

stabileşte: „ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o

situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

10. Concluzii

Ca o concluzie generală cu privire la recurs, modificările nu sunt de natură să producă

o tulburare sau o modificare în activitatea instanţelor de recurs, adică, în afara instanţei

supreme, unde s-a introdus procedura filtrului în interesul unei bune înfăptuiri a justiţiei, la

celelalte instanţe de recurs – tribunalele şi curţile de apel – se aplică, cu foarte puţine

modificări, reglementarea anterioară.

Problema ţine mai mult de mentalitate. Recursul a beneficiat, după modificarea

Codului în anul 1993, de mulţi judecători care funcţionaseră până atunci, în sistemul

comunist, când recursul era singura cale de atac de reformare. Şi chiar dacă după 1993 s-a

reintrodus apelul ca şi cale de atac alături de recurs, aceştia tratau recursul fără a-i sesiza

caracterul excepţional.

Toţi cei implicaţi în înfăptuirea justiţiei trebuie să rămână cu ideea că dreptatea se face

în primele două grade de jurisdicţie, unde se pot administra orice fel de probe, unde se poate

invoca şi netemeinicia, şi nelegalitatea, unde pot invoca orice nemulţumire. Recursul trebuie

să rămână o cale excepţională, prin care să poată fi îndreptate doar greşeli de aplicare a legii,

astfel încât judecătorii de la primele instanţe să nu le mai facă. Procedând astfel, se poate

asigura şi o practică judiciară unitară.

La noi, practica judiciară nu este izvor de drept, dar totuşi şi jurisprudenţa are un rol

important, unul creator, nu în sensul creării normelor de drept. Acest rol îi este recunoscut şi

la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde se discută despre o jurisprudenţă

constantă, uniformă. Există, din păcate, situaţii când la complete din aceeaşi secţie se dau

soluţii diferite pe aceeaşi problemă de drept, ceea ce produce insatisfacţie. Or, văzând recursul



ca un factor de asigurare a practicii judiciare unitare, devine foarte importantă discutarea şi

studierea soluţiilor instanţelor de recurs. Din nefericire, există foarte multe materii în care nu

se ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar consecinţele vor fi nefaste, pentru că una

este să se pronunţe pe probleme de filiaţie, de pildă, 15 curţi de apel şi alta s-ar întâmpla dacă

în această materie ar judeca o singură instanţă, o singură secţie, care să aibă o concepţie

unitară.


Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs* - Lector univ. dr. Ion DRAGNE

Prelegere susţinută de dl. lector univ. dr. Ion DRAGNE

1. Introducere

Motivele de casare sunt reglementate în art. 488 NCPC, după cum urmează:

„(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de

nelegalitate:

1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la


pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei

instanţe, invocată în condiţiile legii;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror

nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde

motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept

material.

(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi

invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen,

au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".





Astfel, prin abordarea comparativă a acestei reglementări cu cea din Codul de

procedură civilă anterior, observăm că au fost eliminate motivele de modificare a recursului şi

a rămas numai cadrul casării. Intenţia Noului Cod de procedură civilă a fost aceea de a

consacra în mod neechivoc faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, care vizează

strict controlul legalităţii. Din această perspectivă, este mai plastică definirea recursului ca

fiind mai degrabă un conflict între hotărâre şi lege, şi nu un conflict între părţi. Din această

cauză, se spune că recursul, în forma casaţiei, are un aşa-zis „caracter normativ”, ajutând

legiuitorul. Prin urmare, în prezent, noţiunea de „casare” acoperă şi ceea ce anterior defineam

ca fiind „motive de modificare”.

S-a pus problema dacă nu ar fi fost mai util – faţă de faptul că, oricum, recursul este o

cale extraordinară de atac – să se dea puterea judecătorului din recurs de a verifica legalitatea

hotărârii sub toate aspectele invocate de parte. Potrivit opiniei domnului profesor Viorel

Mihai Ciobanu, aceasta este o idee promovată în alte sisteme de drept, însă în sistemul de

drept român a fost menţinută soluţia tradiţională a enumerării motivelor de recurs din două

considerente: în primul rând, pentru a se păstra o tradiţie a enumerării motivelor, iar în al

doilea rând, pentru a ajuta părţile. Totuşi, trebuie observat că enumerarea limitativă a

motivelor de casare, coroborată cu sancţiunile energice care intervin în cazul în care recursul

nu se încadrează între motivele prevăzute expres de lege, constituie un factor de disciplinare

pentru avocaţi sau consilieri juridici, care vor fi astfel constrânşi să identifice şi să încadreze

cu multă atenţie criticile împotriva unei hotărâri în tiparele pe care legiuitorul le-a prevăzut

pentru exercitarea acestei căi de atac.

2. Scurt istoric al motivelor de recurs

Făcând o scurtă prezentare istorică a motivelor de recurs, se poate observa faptul că

legiuitorul a fost tradiţional şi consecvent, iar modificările nu au fost substanţiale începând

din anul 1925. În decurs de aproape 80 de ani, cea mai mare parte a motivelor de casare sau

modificare s-au păstrat, cu mici modificări conjuncturale.

Ca orice modificare de amploare a legislaţiei, redactarea noului Cod de procedură a

pus problema dacă nu ar fi fost necesară o suplimentare a motivelor de recurs, astfel încât

partea să aibă posibilitatea de a supune hotărârea recurată unui control de legalitate. Sub acest

aspect, eficienţa unei legislaţii nu este dată de posibilitatea ca legiuitorul să instituie motive

sau căi suplimentare, ci ca părţile să le exercite în bune condiţii şi să le valorifice pe cele care



există. De asemenea, nu se pune problema dacă motivele de casare sau modificare sunt multe

sau puţine, ci aceea dacă sunt exercitate în bune condiţii cele care sunt prevăzute în Codul de

procedură civilă.

În ceea ce priveşte evoluţia motivelor de casare începând cu anul 1925 şi până în

prezent, vom avea în vedere modificările substanţiale.

Astfel, Legea nr. 144/1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie prevedea 11 motive de

recurs, o parte dintre ele regăsindu-se şi în Noul Cod de procedură civilă. Conform art. 30 din

Legea nr. 144/1925, casarea unei hotărâri se putea cere „când judecata nu s-a urmat cu

numărul de judecători cerut de lege”, reglementare asemănătoare celei referitoare la

alcătuirea instanţei din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, potrivit căreia „casarea unei hotărâri se

poate cere (...) când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”.

De asemenea, conform art. 30 din Legea nr. 144/1925, casarea unei hotărâri se putea

cere şi „când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la dezbaterea

procesului în fond”, reglementare care corespunde celei cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 2

NCPC: „Casarea unor hotărâri se poate cere (...) dacă hotărârea a fost pronunţată de alt

judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet

de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a

fost schimbată, cu încălcarea legii".

În continuare, Legea nr. 144/1925 prevede: „casarea unei hotărâri se putea cere şi

când tribunalul sau curtea ce au judecat procesul vor fi fost compuse de judecători care n-au

îndeplinit condiţiunile cerute de lege", reglementare ce indică încălcarea unei norme de

organizare judecătorească.

Un alt caz de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 este acela referitor la

ipoteza în care „încheierile tribunalelor sau curţilor de apel, date cu titlu de desluşiri la

împiedicările ivite cu ocaziunea punerii în lucrare a unei hotărâri definitive, sau aducerii

întru îndeplinire, se vor ataca cu contrarii hotărârilor definitive". Trebuie precizat faptul că o

reglementare asemănătoare nu există în cadrul Noului Cod de procedură civilă decât dacă am

compara această prevedere cu cea referitoare la aplicarea greşită a legii [art. 488 alin. (1) pct.

8].

Următorul motiv de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 se referă la

situaţia în care „hotărârea nu cuprinde temeiurile pe care este bazată sau când se întemeiază

pe articole cu totul străine de firea pricinii, ori când omite a se pronunţa asupra unui mijloc

de apărare esenţial în cauză". O reglementare asemănătoare se regăsea în art. 304 pct. 9 şi



fostul pct. 10 CPC 1865, respectiv ipoteza în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unor

dovezi administrate şi lipsa de temei legal sau aplicarea greşită a legii.

De asemenea, alte cazuri de casare prevăzute de Legea nr. 144/1925 aveau în vedere

următoarele situaţii׃ „când tribunalul sau Curtea au făcut o rea aplicaţiune a legii, ori au

călcat forme de procedură esenţială pentru validitatea hotărârilor judecătoreşti; când aceste

instanţe au depăşit competinţa lor ori au săvârşit un exces de putere în sensul că au trecut în

atribuţiunile altei puteri constituite în Stat". Totodată, potrivit aceluiaşi act normativ,

„cererea în casaţie pornită în contra unei hotărâri sub cuvânt de rea interpretare a

convenţiunii, nu va fi primită decât când interpretarea dată prin acea hotărâre ar schimba

însăşi natura convenţiunii, sau i-ar denatura înţelesul clar şi vădit neîndoielnic”. Trebuie

avut în vedere şi cazul de casare referitor la „situaţia în care se comite o eroare grosieră de

fapt sau un exces de putere”. În acest sens, trebuie făcută precizarea că excesul de putere va fi

reglementat doar în Codul de procedură civilă din 1948, ulterior această noţiune fiind

eliminată întrucât însăşi noţiunea de „putere” avea o semnificaţie ideologică şi nu se putea

concepe ca puterea unică şi suverană a poporului să fie împărţită între instanţe de judecată,

Parlament şi autoritatea administrativă.

Începând cu anul 1948 reglementarea recursului şi a motivelor de casare este cuprinsă

în Codul de procedură civilă, nemaifiind inclusă în legile de organizare ale Curţii de Casaţie

sau ale instanţelor de judecată.

Codul de procedură civilă din anul 1948 prevede, în art. 304, următoarele cazuri de

casare׃ „când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiunilor legale; când hotărârea s-a

dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la desbaterea în fond a pricinei; când

instanţa a depăşit competinţa sa; când instanţa a depăşit puterea ce îi este dată prin lege;

când judecata s-a urmat cu încălcarea formelor de procedură care atrage pedeapsa nulităţii

în condiţiunile art. 105 al. II, afară numai dacă este nevoie de o verificare a împrejurărilor de

fapt în afara dosarului; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive străine de firea pricinei; când hotărârea pronunţată este lipsită de temei

legal; când judecata nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi

administrate, care erau hotărîtoare pentru deslegarea pricinei; când prin hotărârea dată s-a

călcat sau s-a aplicat greşit legea; când hotărîrea cuprinde o greşeală gravă de fapt; când

instanţa, sub cuvânt de interpretare, a schimbat natura convenţiunii părţilor, sau i-a schimbat

înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic".



Abordând comparativ cele două reglementări ale Codului de procedură civilă – cea din

1948, respectiv cea din 1993 ‒ se poate observa faptul că sunt asemănări vizibile între acestea.

În Codul de procedură civilă din 1993 au fost reluate cazurile de recurs reglementate de Codul

de procedură civilă din 1948, cu mici modificări.

În Codul de procedură civilă din 1952 au fost restructurate motivele de recurs, acesta

reglementând doar 5 astfel de cazuri. Noţiunea de „modificare a hotărârii” este reglementată

pentru prima dată în acest cod. Totodată, instanţa de recurs este obligată să cerceteze pricina

sub toate aspectele, iar controlul exercitat prin recurs este unul atât de legalitate, cât şi de

temeinicie. Sunt date îndrumări judecătorului inclusiv referitor la ceea ce înseamnă

netemeinicia.

Astfel, Codul de procedură civilă din 1952 prevedea, în art. 304 alin. (1), ca motiv de

casare situaţia în care „instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau când

hotărârea s-a dat de alţi judecători, decât cei care au judecat fondul pricinii". Această

reglementare corespunde art. 304 pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă anterior şi art. 488

alin. (1) pct. 1 şi 2 NCPC, existând şi mici deosebiri.

Un alt motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 este cel

referitor la cazul în care „instanţa a depăşit competenţa sa” şi care corespunde art. 304 pct. 3

din Codul de procedură civilă anterior şi art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC.

Cel de-al treilea caz de casare prevăzut de Codul de procedură civilă din 1952 vizează

ipoteza în care „prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub

pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2)" care se regăseşte în art. 304 pct. 5 din Codul de

procedură civilă anterior şi în art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.

Situaţia în care instanţa „a încălcat sau aplicat greşit legea" este, de asemenea,

reglementată de Codul de procedură civilă din 1952 ca motiv de casare, aceasta fiind,

totodată, prevăzută de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă anterior şi de art. 488 alin.

(1) pct. 8 NCPC.

Ultimul motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 era

reprezentat de situaţia în care „hotărârea este netemeinică". Aşadar, existau situaţii în care

judecătorul era obligat să verifice temeinicia hotărârii. Potrivit art. 306 alin. (2) din Codul de

procedură civilă din 1952, cazurile de netemeinicie erau următoarele: „când hotărârea era în

contradicţie cu faptele stabilite în instanţă; când instanţa nu a lămurit toate faptele, din care

ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor



şi când instanţa a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau deşi

existau dovezi suficiente a considerat ca nefiind stabilite anumite fapte".

În perioada 1952-1993, recursul a fost calificat ca fiind cale de atac ordinară. În anul

1993 a fost reintrodus apelul, iar Codul de procedură civilă a reglementat 11 motive de recurs,

dintre care au fost eliminate două, şi anume cel referitor la greşeala grosieră de judecată,

grava eroare de fapt şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor dovezi administrate.

Tot în anul 1993 a fost introdus un motiv de recurs despre care s-a apreciat că dubla

motivul de revizuire reglementat în art. 322 pct. 2, respectiv extra petita, plus petita sau minus

petita şi s-a pus în discuţie în ce măsură este utilă reglementarea acestei critici şi ca motiv de

revizuire şi ca motiv de recurs.

Prin urmare, abordarea istorică a motivelor de recurs denotă faptul că există o anumită

continuitate în legiferarea acestora, indiferent de denumire – motive de casare sau de

modificare. Aceste cazuri sunt denumite de Noul Cod de procedură civilă motive de casare.

Totodată, se observă că motive cum ar fi excesul de putere sau autoritatea de lucru judecat, au

beneficiat de o reglementare în anumite perioade de timp.

S-a ridicat problema dacă ipoteza art. 3041 CPC 1865 ar mai putea fi regăsită în noua

legislaţie, instrumentul legal dând posibilitatea justiţiabilului de a critica hotărârea recurată

atunci când aceasta nu era susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului, în situaţia în care

criticile nu se regăseau în ipotezele prevăzute la art. 304 pct. 1-9 CPC 1865.

Referitor la această problemă s-a precizat că în Noul Cod de procedură civilă s-a

urmărit ca recursul să nu mai poată fi folosit pentru a critica hotărârea recurată sub aspectul

temeiniciei, indiferent dacă aceasta este sau nu susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului şi

a recursului sau, dimpotrivă, doar pe calea recursului. Prin urmare, art. 3041 din Codul

anterior nu va mai fi folosit decât în temeiul unei norme speciale, cu alte cuvinte, doar atunci

când legiuitorul va prevedea în mod expres dreptul instanţei de a verifica o hotărâre în recurs

sub toate aspectele.

O altă problemă care s-a ridicat în acest context, a vizat posibilitatea invocării, după

depăşirea termenului de recurs, a motivelor de recurs care, potrivit legii, pot fi invocate şi de

instanţă din oficiu. Potrivit art. 489 alin. (3) NCPC, „Dacă legea nu dispune altfel, motivele

de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după

împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă

publică". Aceste dispoziţii trebuie corelate cu art. 488 alin. (2) NCPC, potrivit căruia

„Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe



calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost

respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Aşadar, din corelarea celor două texte reiese că după împlinirea termenului de recurs

partea nu mai poate invoca motivele de recurs, atât cele care nu au fost invocate în primă

instanţă sau în apel, cât şi cele care ar putea îmbrăca forma unor excepţii de ordine publică.

Practic, problema ar viza aplicarea simetrică a ipotezei în care partea poate invoca, după

prima zi de înfăţişare – în accepţiunea reglementării anterioare – un motiv de ordine publică,

în condiţiile art. 132 şi 134 CPC 1865.

A existat o hotărâre de speţă, preluată de doctrină, în care s-a statuat că îi este permis

părţii după prima zi de înfăţişare să invoce motive de ordine publică, pentru că însăşi instanţa

o poate face. Legiuitorul noului Cod de procedură civilă se pare că a urmărit constrângerea,

disciplinarea părţii, să invoce excepţiile şi nulităţile, pe cât posibil, într-un anumit termen.

Sancţiunile diferă, astfel dacă vorbim despre întâmpinare, sancţiunea vizează imposibilitatea

invocării excepţiilor, cu excepţia celor de ordine publică, dacă este vorba despre nulităţi, legea

obligă partea ca pentru încălcări ale legii anterioare, nulităţile deja produse să fie invocate

toate deodată; de asemenea, în materia excepţiilor procesuale, indiferent de tipul acestora – de

ordine publică sau relative – partea este obligată să le invoce deodată, sub sancţiunea plăţii de

despăgubiri faţă de partea adversă.

În aceste context, se poate concluziona că, prin instituirea de termene de decădere şi

obligarea părţilor să invoce, după caz, nulităţile sau excepţiile, inclusiv cele de ordine publică,

într-un interval de timp, legiuitorul nu a înţeles să acorde părţii beneficiul de a invoca motive

de ordine publică, aşa cum îi este recunoscută această facultate instanţei de judecată. Este, de

altfel, dificil de imaginat cum partea, în procedura de filtrare, ar putea face şi altceva decât

ceea ce legea prevede, respectiv să prezinte un punct de vedere asupra raportului întocmit

conform art. 493 alin. (2) NCPC. Spre exemplu, nu ar mai putea fi primită în procedura cvasi-

necontencioasă din etapa filtrării o excepţie de ordine publică pe care partea, din eroare, nu a

putut să o invoce pe calea apelului sau excepţia invocată chiar după expirarea termenului de

recurs. Desigur, s-ar putea pune problema dacă ulterior acestei etape, după ce recursul a fost

declarat admisibil, apreciindu-se că se impun verificări de către instanţa de recurs sau se

stabileşte termen de judecată pe fond a recursului, un atare drept ar putea fi recunoscut pentru

parte. Chiar şi pentru această ipoteză, se pare că legiuitorul a rezervat dreptul de a invoca

încălcări de ordine publică doar instanţei.



Există o excepţie care are un regim special, atât din perspectiva neaplicării principiului

non reformatio in pejus, cât şi din perspectiva reglementării separate. Astfel, Noul Cod de

procedură preia din Codul civil instituţia autorităţii de lucru judecat şi îi conferă şi valenţă

procedurală, adică o consacră drept excepţie. Articolul 431 alin. (2) NCPC prevede că

„Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură

cu soluţionarea acestuia din urmă", iar conform art. 432 NCPC, „Excepţia autorităţii de lucru

judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea

instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de

atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

S-ar putea pune întrebarea dacă această excepţie, fiind consacrată ca normă specială,

ar putea să deroge de la regimul general aplicabil excepţiilor procesuale şi sunt avute în

vedere dispoziţiile art. 247 alin. (3) NCPC, potrivit cărora „părţile sunt obligate să invoce

toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În

caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-

191 fiind aplicabile”. Astfel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, se pune

problema dacă partea ar putea să invoce această încălcare a legii, pe cale de excepţie, în

şedinţă publică sau printr-un memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs. Într-o

atare situaţie, pentru partea interesată nu va mai interveni sancţiunea decăderii. Chiar dacă

această ipoteză ar fi interpretată ca o derogare de la regula privitoare la excepţiile procesuale

ea nu ar face decât să întărească ideea conform căreia partea care a uzat de dreptul de a invoca

motive de casare prin intermediul persoanei prezumate a fi profesionist nu mai poate să

invoce, pe cale de excepţie sau prin memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs,

motive de casare, inclusiv de ordine publică. Raţionamentul din art. 132 şi 134 CPC 1865 nu

credem că este aplicabil aici pentru că partea este obligată să invoce motivele de casare, iar pe

de altă parte, dreptul recunoscut instanţei de a invoca aceste excepţii nu înlătură sancţiunea

decăderii care intervine pentru partea care nu a îndeplinit un act de procedură în termenul

prevăzut de lege. Credem, totuşi, că în raport de regulile generale, orientarea instanţelor va fi

aceea de a da un caracter cât mai restrictiv posibilităţii invocării motivelor de recurs altfel

decât în condiţiile şi termenele stabilite de legiuitor, de aceea este recomandabil ca şi

încălcarea autorităţii de lucru judecat să fie invocată în conformitate cu prevederile art. 488

alin. (2) NCPC.



3. Analiza motivelor de casare

În ceea ce priveşte analiza motivelor de casare, trebuie specificat că Noul Cod de

procedură civilă aduce modificări în această materie. Astfel, motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 6 CPC 1865 nu se mai regăseşte în reglementarea cuprinsă în art. 488 NCPC. Altfel

spus, extra petita, plus petita sau minus petita constituie exclusiv motiv de revizuire. Tot ca

un element de noutate, a fost prevăzută casarea pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat.

3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei

În art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC este reiterat un motiv de recurs tradiţional referitor la

încălcarea normelor de organizare judecătorească. Acest motiv de recurs are în vedere

încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei. Noţiunea de alcătuire a instanţei este

una generică, incluzând atât dispoziţiile care reglementează compunerea completului de

judecată, cât şi pe cele referitoare la constituirea acestuia. Noţiunea de alcătuire a instanţei

vizează şi alte ipoteze, respectiv situaţiile în care a participat la judecată un judecător

incompatibil sau un judecător a cărui recuzare s-a cerut, dar a fost respinsă sau instanţa a omis

a se pronunţa asupra ei sau, în cazurile prevăzute de lege, nu a participat la judecată

procurorul. Conceptul de alcătuire a instanţei trebuie interpret şi mai extensiv, şi să fie avut în

vedere orice incident referitor la dreptul judecătorului de a face parte din complet, nu doar

cazurile de incompatibilitate, indiferent dacă acestea vizează incompatibilitatea absolută sau

relativă. De exemplu, în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor – Legea nr.

303/2004 se reglementează o competenţă restrânsă cu privire la judecătorii stagiari. În acest

caz, nu suntem în prezenţa unui caz de incompatibilitate, abţinere sau care să vizeze numărul

de judecători în sensul tradiţional de compunere a instanţei, ci este vorba despre o problemă

de greşită repartizare care, în opinia noastră, poate fi acoperită de noţiunea „alcătuire a

instanţei”.

În acelaşi context, s-a pus problema dacă greşita repartizare a cauzei la o secţie

formată din judecători specializaţi într-o anumită materie sau la un complet specializat poate

fi invocată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 1 sau pct. 3 NCPC. Articolul 135 NCPC referitor

la soluţionarea conflictului de competenţă prevede: „(1) Conflictul de competenţă ivit între

două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună

instanţelor aflate în conflict. (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.



(3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate

jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict.

(4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea

părţilor, printr-o hotărâre definitivă”. În continuare, art. 136 NCPC prevede că „(1)

Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de

competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe

judecătoreşti. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135

corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii ale

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători. (4)

Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate”.

În acest context, s-a apreciat că simplul fapt al instituirii unei proceduri de soluţionare

a conflictelor de competenţă între complete specializate sau între secţii specializate nu

transformă aceste dispoziţii în norme de competenţă, ele fiind în continuare norme de

organizare judiciară. Legiuitorul a avut în vedere să prevină situaţiile de oprire a cursului

judecăţii fără remedii, sfera de aplicare a conflictului de competenţă fiind extinsă în acest

scop. De aceea, în măsura în care pe calea recursului se va invoca o neregularitate cu privire

la rezolvarea conflictului de competenţă între secţii sau complete specializate – evident, în

limitele permise de lege, care prevede că măsurile dispuse în soluţionarea conflictului de

competenţă sunt definitive – să devină incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC.

În ceea ce priveşte incompatibilitatea, trebuie menţionat faptul că situaţiile de

incompatibilitate au fost, pe de o parte, dezvoltate, iar pe de altă parte, acestea au fost

încadrate într-un sistem unitar din care fac parte şi motivele de recuzare. În art. 41 NCPC sunt

prevăzute cazurile de incompatibilitate absolută - „(1) Judecătorul care a pronunţat o

încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi

pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre

rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert,

arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi

cauză".

Incompatibilităţile relative sunt prevăzute în art. 42 NCPC, a cărui denumire

marginală este „Alte cazuri de incompatibilitate absolută”. Totuşi, trebuie menţionat faptul

că, în realitate, acestea nu constituie cazuri de incompatibilitate absolută, dreptul de a recuza

fiind lăsat la dispoziţia părţii interesate, supus însă sancţiunii decăderii în caz de neexercitare

în termenul reglementat de lege. În cazurile reglementate de art. 41 NCPC, judecătorul este



prezumat a fi părtinitor iar în situaţiile prevăzute de art. 42 NCPC, judecătorul poate fi într-o

astfel de situaţie, sub rezerva verificării de către un alt judecător a acestor cazuri. Aşadar,

termenul de "absolut" poate avea în vedere obligaţia judecătorului de a se abţine.

Referitor la situaţiile de incompatibilitate în care se poate afla judecătorul, a fost

semnalată necorelarea textului art. 42 alin. (1) pct. 6 teza a II-a NCPC cu dispoziţiile din

Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în sensul că, în situaţia în care împotriva

judecătorului a fost începută urmărirea penală legea prevede suspendarea de drept din funcţie,

ceea ce exclude posibilitatea formulării unei cereri de recuzare pentru acest motiv.

Articolul 45 NCPC se referă la Invocarea incompatibilităţii absolute ‒ „În cazurile

prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori

nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii". Prin urmare, se

păstrează regimul de ordine publică al actualelor incompatibilităţi, extinse însă conform

textului de lege.

În ceea ce priveşte incompatibilităţile absolute, s-a pus problema sferei de aplicare a

dispoziţiilor art. 41, respectiv dacă, spre pildă, judecătorul care a soluţionat o excepţie

procedurală devine incompatibil să soluţioneze cauza după casarea cu trimitere spre

rejudecare. S-a apreciat că o concluzie în sensul aplicării dispoziţiilor art. 41 în acest caz, în

absenţa unei menţiuni exprese a legiuitorului în acest sens şi interpretând restrictiv cazurile de

incompatibilitate, nu poate fi reţinută.

Cu privire la incompatibilităţi, este prevăzută procedura de soluţionare a cererii de

abţinere a judecătorului recuzat sau de recuzare a judecătorului împotriva căruia s-a formulat

o astfel de cerere. Se poate ridica problema dacă se vor aplica aceleaşi reguli cu privire la

procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare şi în ipotezele în care

judecătorul se află într-una din vechile situaţii de incompatibilitate reglementate de art. 24

CPC 1865, preluate în art. 41 NCPC. Întrucât textul nu mai face nicio distincţie, răspunsul

este pozitiv, în sensul că va fi aplicabilă această procedură, astfel încât judecătorul aflat în

situaţia de incompatibilitate absolută prevăzută de art. 41 nu va mai putea face parte din

completul care va soluţiona incidentul referitor la incompatibilitate. În acest sens, art. 45

NCPC, prevede că, în cazul incompatibilităţilor prevăzute de art. 41 NCPC, judecătorul nu

poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat, neregularitatea

putând fi invocată în orice stare a pricinii, iar verificarea existenţei uneia dintre aceste

incompatibilităţi este realizată de către grefierul de şedinţă, înainte de primul termen de

judecată, potrivit art. 43 alin. (1) NCPC.



Pe de altă parte, în situaţia abţinerii sau recuzării, completul de judecată îl va asculta

pe judecător, dacă apreciază că este necesar, după care va dispune ca acesta să fie menţinut

sau înlăturat din complet.

De altfel, în prezent, în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti

se precizează că toate incidentele care privesc membrii completului de judecată, cum ar fi

incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, se judecă de către completul imediat următor.

În ipoteza în care cererea de recuzare este respinsă, se poate ridica întrebarea dacă,

dincolo de temeinicia cererii de recuzare, condiţia extrinsecă de a fi luată această măsură de

un complet legal constituit se poate verifica prin intermediul dispoziţiilor din art. 488 alin. (1)

pct. 1 NCPC sau al celor prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC. Soluţia este aceea că sunt

aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât în acest caz se pune o problemă

legată de alcătuirea instanţei, în accepţiunea largă a acestei noţiuni.

O altă problemă referitoare la incompatibilitate ar fi aceea că doctrina, referindu-se la

acest caz, a avut în vedere magistraţii. Se pune, astfel, întrebarea dacă, având în vedere că sunt

consacrate motivele de recuzare şi în ceea ce îi priveşte pe grefieri sau pe magistraţii-asistenţi,

în cazul în care se invocă încălcarea acestor norme, va fi aplicabil tot art. 488 alin. (1) pct. 1

NCPC? Referitor la această problemă s-a apreciat că participarea acestor persoane la judecată

face parte, lato sensu, din alcătuirea instanţei, astfel încât orice critică trebuie să fie subsumată

acestui motiv de casare

3.2 Încălcarea principiului continuităţii

Articolul 488 alin. (1) pct. 2 NCPC reprezintă un text de lege care a fost preluat din

vechea reglementare şi completat. Potrivit acestui articol, „casarea unei hotărâri se poate

cere (...) dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la


pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încalcarea legii". În

această situaţie, este vizată încălcarea principiului continuităţii, consacrat ca principiu

fundamental în titlul preliminar, fiind apoi reluat în partea privitoare la judecată. Astfel, art.

19 NCPC prevede că „judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe

durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii", iar potrivit art. 214

NCPC, (1) „Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul

judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să

participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea



prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe

rol".

Și sub imperiul actualei reglementări, potrivit Regulamentului de ordine interioară al

instanţelor judecătorești, judecătorii nu pot fi înlocuiţi decât în condiţiile şi pentru motivele

prevăzute de lege.

Avantajul noii reglementări constă în faptul că principiul continuităţii a fost inserat ca

principiu fundamental al procesului civil, deşi acesta vizează, în realitate, o regulă de

organizare judecătorească. De asemenea, sunt prevăzute expres şi limitativ condiţiile în care

se pot aduce schimbări în compunerea completului de judecată. S-a păstrat însă regula că

această cerinţă a continuităţii nu este una absolută. Ca atare, modificările determinate de

motive obiective sau subiective pot să intervină, chiar şi în situaţia în care pricina a rămas în

pronunţare. Alături de situaţia în care hotărârea ar putea fi casată pentru că alţi judecători

decât cei care au judecat pricina pe fond au pronunţat hotărârea, noul text cuprinde alte două

ipoteze: ipoteza în care completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza în mod

aleatoriu a fost schimbat sau, în condiţiile legii, un alt complet a fost schimbat.

În acest context, trebuie verificat dacă pct. 2 vizează şi încălcarea regulilor privitoare

la repartizarea aleatorie, fiindcă din modul în care este formulat acesta, ar sugera că poate fi

casată hotărârea doar în ipoteza în care completul căruia i-a fost repartizată cauza în mod

aleatoriu a fost schimbat, cu încălcarea legii. Dar ipoteza în care nu i-a fost repartizată cauza

în mod aleatoriu poate fi luată în discuţie? În Regulamentul de ordine interioară al instanţelor

judecătorești se prevede într-o manieră imperativă şi cu procedura aferentă faptul că

repartizarea aleatorie este o problemă de ordine publică. Din această perspectivă, se pune

întrebarea dacă se poate cere şi dispune casarea hotărârii atunci când a fost schimbat

completul de judecată căruia îi fusese repartizată aleatoriu cauza, în alte condiţii decât cele

prevăzute de lege, cu atât mai mult în ipoteza în care dosarul nu a fost repartizat în mod corect

de la început, conform principiului repartizării aleatorii, se poate invoca acest motiv? Textul

prevede: „sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea

cauzei”, prin urmare se porneşte de la premisa că dosarul a fost repartizat aleatoriu, astfel

încât s-ar putea susţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC nu

poate fi aplicabil în cazul încălcării regulilor de repartizare aleatorie.

Dacă dosarul nu a fost repartizat aleatoriu se poate invoca această încălcare a formelor

în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 sau în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC?



Credem că, între varianta invocării motivului de casare de la punctul 2 sau cea a

motivelor de casare prevăzute la punctele 5 sau 8 ale art. 488 NCPC, este preferabilă prima,

întrucât termenul de aleatoriu folosit într-o normă care este eminamente de organizare

judecătorească permite verificarea legalităţii hotărârii pe această cale, inclusiv din perspectiva

verificării legalităţii repartizării aleatorii.

Analizând normele referitoare la compunerea instanţelor, evocate mai sus, din

perspectiva caracterului de ordine publică, sunt de ordine publică cele privind

incompatibilităţile absolute (art. 41 NCPC) şi abţinerea [art. 43 alin. (2) NCPC]. Când se

vorbeşte despre recuzare, care este un drept al părţii, se identifică o normă de natură privată,

deci nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, şi cu atât mai mult, nu poate fi invocată

pentru prima dată în recurs. Aşadar, situaţia premisă, pentru ca soluţia asupra recuzării să fie

supusă judecăţii pe calea controlului de legalitate a recursului sub imperiul Noului cod, o

reprezintă ipoteza în care partea a formulat cererea de recuzare, aceasta a fost respinsă sau

prima instanţă a omis să se pronunţe asupra ei, a fost reiterată în apel, iar instanţa de apel,

sesizată cu acest motiv, l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 2, acest motiv este de ordine publică iar

verificarea respectării legii referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, legalitatea schimbării

compunerii completului de judecată şi continuitatea în sens restrâns, respectiv ca judecătorul

care a pronunţat hotărârea să fie cel în faţa căruia s-au pus concluzii, se realizează prin

verificarea încheierilor de şedinţă şi a proceselor-verbale întocmite de funcţionarii competenţi

cu repartizarea în regim aleatoriu în sistem Ecris.

Referitor la acest aspect s-a ridicat problema identificării acelor situaţii în care

specialistul IT a introdus un parametru în mod greşit şi, astfel, repartizarea aleatorie s-a făcut

eronat. Cu privire la această problemă s-a arătat că trebuie plecat de la premisa că legea se

aplică. Astfel, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătorești conţine dispoziţii

care reglementează modul în care sunt constituite completele cu continuitate, cu numere,

există dispoziţii care instituie obligaţia conducerii instanţei de a desemna persoanele

specializate, există obligaţia persoanelor specializate de a completa anumite înscrisuri care au

valoare de act autentic, de a lista pricinile înregistrate la sfârşitul fiecărei zile şi, potrivit

aceluiaşi Regulament, există procesele-verbale şi încheierile de şedinţă, ataşate la dosarul

cauzei, care cuprind menţiuni despre această procedură, dar numai în cazul intervenirii unor

schimbări.



Totodată, s-a mai precizat şi că în cazul neefectuării operaţiunii informatice a

repartizării aleatorii în funcţie de parametrii dosarului, eventual în funcţie de hotărârea

colegiului de conducere prin care se stabilesc completele specializate în anumite materii,

sistemul informatic va menţiona operaţiunea ca nerealizată, iar acest fapt trebuie listat într-un

proces-verbal din care rezultă motivele pentru care operaţiunea de repartizare aleatorie nu a

putut fi finalizată cu succes. În acest caz, conducerea instanţei trebuie să hotărască de ce nu a

putut fi repartizat dosarul şi se poate trece la un alt tip de termen. Aşadar, toate aceste

operaţiuni sunt verificabile.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate vorbi despre o reală repartizare

aleatorie dacă nu există cel puţin două complete într-o anumită materie. Acest fapt poate fi

verificat de către instanţa de control judiciar în ipoteza în care partea ar invoca, prin motivele

de recurs, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu.

Aşadar, există dispoziţii în Regulamentul de ordine interioară care permit verificarea

schimbării compunerii completului în ipotezele obişnuite, obiective, în care se impune

schimbarea, dar, pe de altă parte, regularitatea distribuirii ar trebui să poată fi verificată şi

altfel decât prin accesarea sistemului Ecris.

În practică, există două modalităţi de verificare a regularităţii repartizării aleatorii:

automată şi manuală, aşadar verificarea este una tehnică, nerezultând din dosar. În acest

context, ar fi de dorit ca regularitatea repartizării să poată fi verificată şi să rezulte din actele

dosarului, prin asumarea responsabilităţii de către persoana care are aceste competenţe, de

pildă prin semnarea unui proces-verbal. Este adevărat că există un listing de repartizare

zilnică a tuturor cauzelor pe care îl face grefierul sau altă persoană desemnată cu operaţiunea

tehnică de repartizare aleatorie de serviciu şi unde apar toate cauzele înregistrate la instanţă în

ziua respectivă şi care au fost repartizate fie manual, fie aleatoriu, dar accesul la acest tip de

informaţie este mai dificil decât la dosarul cauzei şi pune în sarcina instanţei de control

judiciar activităţi în plus, de pildă întocmirea de adrese de solicitare a acestor listinguri.

Tot referitor la acest punct a fost pusă în discuţie şi oportunitatea sancţionării ca motiv

distinct de recurs, circumscris punctului 2, a încălcării dispoziţiilor regulamentare de

repartizare aleatorie a cauzelor, cu atât mai mult cu cât, se pare că acest punct 2 sancţionează

doar nesocotirea principiului continuităţii. Nesocotirea dispoziţiilor regulamentare poate

atrage răspunderea disciplinară sau sancţiuni de altă natură.

În acest context, se pune şi problema dacă această încălcare trebuie criticată prin

prisma motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 2 sau a celui prevăzut la art. 488 alin. (1)



pct. 5, respectiv cel referitor la faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror

nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Legat de această problemă s-a exprimat opinia că nu

ar putea fi vorba despre motivul prevăzut la pct. 5 întrucât normele care reglementează

repartizarea aleatorie sunt norme de organizare şi nu de procedură. Într-o altă opinie, s-a

apreciat că activităţile prin intermediul cărora dosarele se repartizează aleatoriu reprezintă

activităţi procedurale supuse normelor de procedură propriu-zise din Regulamentul de ordine

interioară al instanţelor judecătorești. Este exclus ca greşita repartizare aleatorie să atragă doar

sancţiuni de natură disciplinară. Acest fapt este criticabil cu certitudine în recurs, este

discutabil doar temeiul legal, dispoziţia legală căreia i se circumscrie: art. 488 alin. (1) pct. 1,

din perspectiva unei greşite compuneri a instanţei ori art. 488 alin. (1) pct. 2, din perspectiva

unei schimbări nelegale a completului pe parcursul judecăţii sau chiar a unei formări greşite a

completului.

Aşadar, dacă se pleacă de la ipoteza că pct. 2 al art. 488 are în vedere faptul că a fost

respectată regula repartizării aleatorii sau ciclice, se sancţionează schimbarea nelegală a

completului de judecată cu ocazia dezbaterii fondului, circumscriindu-se art. 488 alin. (1) pct.

1, ca motiv de recurs, când se vorbeşte despre alcătuirea instanţei, respectiv art. 488 alin. (1)

pct. 2, când se vorbeşte despre cele două ipoteze: încălcarea principiului continuităţii, în

sensul că judecătorii în faţa cărora s-au pus concluzii trebuie să pronunţe şi hotărârea sau în

sensul că, fiind repartizată pricina bine, completul nu trebuie să se schimbe decât cu

respectarea legii, sau art. 488 alin. (1) pct. 5, când se vorbeşte despre încălcarea regulilor de

procedură.

Tot referitor la această problemă s-a pus în discuţie, pentru ipoteza în care s-ar admite

posibilitatea încadrării în punctul 1 sau 5 ‒ nu şi la pct. 2, pentru că în acest motiv se face

trimitere la momente ulterioare ‒ remediul în situaţia de la pct. 1. Cu alte cuvinte, cum ar

putea instanţa de fond, înainte să se ajungă la o critică în recurs, să combată această

neregularitate? La pct. 5 vorbim despre cauzarea unei vătămări. Legat de această problemă, s-

a arătat că normele referitoare la continuitatea completului de judecată sunt acele norme în

care vătămarea se prezumă. Există text de lege în noua legislaţie care prevede că partea care

susţine încălcarea normelor referitoare la completul de judecată nu trebuie să facă dovada

vreunei vătămări.

Punctul 1 se referă, între altele, la incompatibilităţi, la recuzare, în cazul în care a fost

incorect respinsă, lipsa procurorului sau a altor organe atunci când legea prevede expres

participarea acestora, orice alt incident, de pildă, greşita repartizare a cauzei la un complet



care nu avea specializarea necesară. Pentru toate aceste ipoteze însă, se cunosc remedii

procedurale, spre exemplu, dacă dosarul a revenit unui judecător stagiar, el poate trimite

cauza spre o nouă repartizare. Nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzei este

însă o problemă de organizare, şi tocmai din această cauză nu cunoaşte un remediu

procedural. Referitor la această observaţie s-a apreciat însă că un remediu există întotdeauna;

spre exemplu, privitor la conflictele de competenţă între complete, dacă judecătorul ar primi

un dosar repartizat cu încălcarea regulilor de repartizare aleatorie sau ciclică, acesta îl poate

înainta, printr-o încheiere, preşedintelui instanţei, susţinând că nu a fost corect repartizat. În

practică, în astfel de situaţii s-a procedat la scoaterea cauzei de pe rol; de asemenea, la unele

instanţe se invocă necompetenţa funcţională. Continuarea judecării cauzei de către un complet

nelegal învestit ar însemna că principiul repartizării aleatorii este un principiu proclamat, dar

neprotejat, iar pentru parte sau pentru instanţa de control este indiferentă sancţionarea

funcţionarului care avea competenţe în realizarea acestei operaţiuni.

Normele referitoare la aşa-zisa competenţă a secţiilor specializate sau a completelor

specializate sunt norme de organizare, cu excepţia cazului în care legea prevede în mod

expres competenţa acestora, întrucât termenul de „competenţă” se raportează la instanţă, şi nu

la subdiviziunile instanţei. De pildă, dacă se aprobă de către Consiliul Superior al

Magistraturii înfiinţarea unei secţii specializate în cadrul unei instanţe, aceasta este o normă

de organizare, şi nu una de competenţă. Nu se au în vedere tribunalele specializate, prevăzute

de legiuitor ca instanţe distincte, ci referirea vizează repartizarea între secţiile specializate sau

între completele specializate ale aceleiaşi instanţe, unde nu avem de-a face cu norme de

competenţă, chiar dacă legiuitorul încearcă să găsească remedii pentru rezolvarea diverselor

incidente, deplasându-se la mecanismele competenţei.

Punctul 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură, respectiv când a intervenit un

caz de nulitate. Nulitatea este de ordine publică şi, în cazul în care se constată ca fiind

întemeiat motivul de casare, sancţiunea este de casare cu trimitere în toate cazurile.

3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii

Noţiunile natură de ordine publică şi ordine privată au aceeaşi semnificaţie ca şi în

reglementarea actuală. Textul este corelat cu schimbările substanţiale ale regimului

competenţei, respectiv cu ceea ce şi în prezent există în art. 159 şi în art. 1591 CPC 1865.

În acest sens, încă din Legea micii reforme legiuitorul a făcut distincţie între

competenţa de ordine publică şi cea de ordine privată. În art. 159 CPC 1865 se precizează că



„necompetenţa este de ordine publică sau privată”. Teza a II-a reia cazurile: „Necompetenţa

este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de

competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când

procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei

teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi

părţile nu o pot înlătura”. Atunci când competenţa nu este de natură exclusivă, ea este de

natură privată: „În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată”.

Invocarea excepţiei de necompetenţă, cum precizează art. 130 NCPC, este supusă unor

reguli mult mai stricte: „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie

invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt

legal citate în faţa primei instanţe”. Prin urmare, există un termen de decădere care

sancţionează şi depăşirea timpului în care putea fi invocată o încălcare a unei norme de

ordine publică, acesta fiind elementul de noutate. De asemenea, judecătorul are obligaţia de a

verifica el însuşi competenţa la primul termen de judecată sub imperiul Noului cod: „La

primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul

este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă

general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de

şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are

caracter interlocutoriu” (art. 131 NCPC). Nou cod este mai restrictiv din acest punct de

vedere, prevăzând, în alin. (2) al aceluiaşi articol că, „în mod excepţional, în cazul în care

pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va

pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”.

Aşadar, este o problemă prealabilă care îl leagă pe judecător şi asupra căreia nu poate reveni.

Sub imperiul actualului Cod, verificarea din oficiu a judecătorului nu împiedică partea să

invoce necompetenţa dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, desigur, cu respectarea regulilor

privitoare la caracterul interlocutoriu al încheierilor de şedinţă.

Din această perspectivă şi întrucât intenţia judecătorului a fost să mobilizeze partea să

invoce nulităţile cât mai repede şi, dacă se poate, pe toate, şi să supună filtrului apelului toate

incidentele, ca o condiţie de admisibilitate a recursului, s-au instituit în art. 488 alin. (1) pct. 3,

două cerinţe: prima, ca necompetenţa invocată în cauză să fie una de ordine publică, şi cea de-

a doua, să fi fost invocată în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că necompetenţa materială

funcţională sau procesuală, precum şi necompetenţa teritorială exclusivă nu mai pot fi

invocate în recurs pentru prima dată. Ele pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în



apel şi instanţa de apel le-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lor. Ele nu ar fi putut fi

invocate pentru prima dată nici în apel, pentru că legea obligă partea să invoce necompetenţa

materială şi teritorială exclusivă în faţa primei instanţe.

În cazul în care se vorbeşte despre necompetenţa generală a instanţelor de judecată,

aceasta şi-a păstrat regimul special, constând în posibilitatea de a fi invocată de către oricare

dintre părţi, în orice stare a pricinii, inclusiv de către instanţă din oficiu. Se pune întrebarea

dacă i se recunoaşte recurentului posibilitatea de a invoca excepţia de ordine publică a

necompetenţei generale pentru prima dată în recurs sau dacă, dimpotrivă, i se recunoaşte doar

instanţei de recurs dreptul de a invoca, în baza art. 489 alin. (3) NCPC, ca motiv de ordine

publică, dar nu ca obligaţie, încălcarea normelor de competenţă generală. S-a apreciat că

legiuitorul a făcut această derogare şi ‒ la fel cum s-a admis că excepţia autorităţii de lucru

judecat ar putea să fie invocată fiindcă există normă specială ‒ să fie identificată o normă

specială care să dea posibilitatea verificării competenţei generale ca urmare a iniţiativei

oricăreia dintre părţi şi a instanţei, inclusiv în faza recursului, pentru că problema

competenţei generale este o problemă care excede interesului privat şi vizează delimitarea

competenţelor instanţelor de judecată faţă de organe fără atribuţii jurisdicţionale din afara

puterii judecătoreşti.

O altă problemă referitoare la acest motiv de casare este dacă legiuitorul a înţeles să

restrângă posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă sau a incidentelor relative la

competenţă doar la cele de ordine publică, întrucât art. 488 alin. (1) pct. 3 are în vedere

ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică

întocmai cum există de lege lata reglementat un motiv al contestaţiei în anulare de drept

comun, potrivit art. 317 pct. 2 CPC 1865.

Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate invoca pe calea recursului

necompetenţa instanţei care a judecat în primă instanţă, în situaţia în care aceasta s-a invocat

în primă instanţă şi aceasta a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, şi apoi s-a invocat

ca motiv de apel, iar instanţa de apel l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui, sau este

nevoie să se restrângă cercetarea competenţei doar la regulile de ordine publică? Pârâtul, care

se află sub protecţia unei norme de competenţă de ordine privată, teritorială de drept comun,

se poate prevala în recurs de încălcare, în cazul în care incidentele referitoare la competenţa

teritorială de ordine privată au fost înlăturate pe această cale, poate găsi un alt motiv de casare

sau voinţa legiuitorului fost ca verificarea competenţei teritoriale de ordine privată să se facă

doar în faţa instanţelor fondului? Se pare că nu este vorba despre o omisiune a legiuitorului;



nu se poate accepta că această limitare ‒ “de ordine publică” ‒ să fie rezultatul unei greşeli.

Din această cauză trebuie ales dintre cele două ipoteze: să se admită că legiuitorul nu mai dă

posibilitatea părţii să invoce necompetenţa de ordine privată ca motiv de casare, chiar dacă a

invocat-o în faţa instanţelor fondului, sau să se meargă pe ipoteza reglementată de art. 488

alin. (1) pct. 5, respectiv să se aplice regimul comun al nulităţilor.

Aşadar, se poate discuta dacă, neputându-se invoca nulitatea hotărârii pentru

încălcarea regulilor de competenţă de ordine privată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, s-ar

putea cere casarea prin intermediul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu

luare în considerare a limitelor acestui motiv, care vizează încălcarea regulilor de procedură.

Referitor la această problemă s-a pus problema dacă nu cumva prin această

interpretare sunt eludate dispoziţiile legii, deoarece intenţia legiuitorului a fost, se pare, de a

limita în timp posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în

faţa primei instanţe, fapt ce rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 130 alin. (3):

„Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau,

dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care

părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Mai mult decât atât, coroborând aceste

dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, ceea ce se poate verifica în recurs este

doar legalitatea hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la nesocotirea normelor de

necompetenţă de ordine publică, exceptând necompetenţa generală care poate fi invocată

oricând în recurs. Aşadar, doar aceasta se mai poate invoca. Felul în care instanţa de fond a

dispus cu privire la excepţia de necompetenţă de ordine publică mai poate fi verificat în recurs

iar necompetenţa de ordine privată nu ar mai putea fi invocată în recurs.

Referitor la această observaţie s-a precizat că nu s-a pornit de la ipoteza că

necompetenţa de ordine privată ar putea fi invocată prima dată în recurs, ci de la aceea că

recurentul a mai invocat în faţa instanţelor de fond această excepţie, dar ea a fost respinsă. De

asemenea, faptul că se invocă necompetenţa pentru prima dată în recurs nu transformă

recursul într-o cale ordinară de atac, pentru că elementele privitoare la competenţă vizează

legalitatea.

Articolul 176 NCPC, care reglementează nulitatea necondiţionată, precizează că partea

care o invocă nu trebuie să facă dovada unei vătămări, enumerând, la pct. 3, domeniul

competenţei instanţei, fără distincţie.

Când legiuitorul a vrut să acopere o anume greşeală, a făcut în aşa fel încât să dea

posibilitatea celui aflat în culpă să o îndrepte. În actualul Cod, excepţia nulităţii actului de



procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant poate fi remediată în condiţiile art. 161 alin.

(1) şi (2) CPC 1865. În viitorul Cod de procedură civilă, această excepţie a nulităţii actului de

procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant nu poate fi invocată pentru prima dată în apel,

deci, dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe, ea nu mai poate fi invocată.

Pe de altă parte, art. 310 CPC 1865 a fost menţinut într-o anumită formă în art. 485

alin. (2): „Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a

fost depus peste termen, el se va socoti în termen”. Prin urmare, spiritul noii reglementări este

în sensul acoperirii nulităţilor atunci când aceasta se poate, însă într-o formă expresă.

S-a mai pus problema dacă nu cumva, în condiţiile în care a fost consacrat un motiv de

recurs special pentru competenţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a restrânge această

problematică a competenţelor doar la competenţa de ordine publică, context în care invocarea

punctului 5 al art. 488 alin. (1) NCPC pentru ipoteza compentenței de ordine privată să nu fie

posibilă. S-a apreciat că este posibilă şi această interpretare. Legiuitorul a înţeles să restrângă

cercetarea incidentelor privitoare la competenţă în calea extraordinară de atac a recursului

doar la cea generală, cea materială si cea teritorială exclusivă. Opinia moderatului este în

sensul ca încălcarea normelor de competenţă de ordine privată să poată fi invocată, fiindcă

recursul este o cale de atac de reformare, iar pentru încălcarea normelor de competenţă de

ordine publică ‒ spre deosebire de încălcarea normelor de competenţă de ordine privată ‒ mai

există încă o cale de atac, de retractare. Sub acest aspect, se pune întrebarea dacă legiuitorul a

dorit să facă distincţia între competenţa de ordine publică şi cea de ordine privată, astfel încât

cea din urmă să poată fi încălcată şi să nu poată fi remediată decât în faţa instanţelor fondului

sau s-a dorit doar circumstanţierea sferei persoanelor şi a condiţiilor în care poate fi invocată.

Tot referitor la acest punct, a mai fost exprimată opinia că interpretarea destul de largă

a punctului 5 al art. 488 alin. (1) permite acestui text de lege să acopere absolut orice încălcare

de ordin procedural care ar atrage nulitatea, ceea ce ar însemna că toate celelalte puncte, cu

excepţia pct. 5, care vizează încălcări de ordin procedural, sunt nişte cazuri particulare ale pct.

5, înţeles ca un “drept comun“ în materie de nulităţi care pot fi invocate în recurs. Acceptând

această interpretare ar exista o suprapunere de motive. Referitor la această din urmă

observaţie, s-a precizat însă că nu există o suprapunere. Există cazuri speciale de nulitate care

sunt încadrate ca motive de casare, şi există cazuri comune, pe care legiuitorul a înţeles să le

supună unui alt regim. Astfel, chiar dacă pct. 5 nu face nici un fel de distincţie între tipurile de

nulitate, între termenele în care putea fi invocată acea nulitate, între nulitatea condiţionată,

necondiţionată, atare distincţii există în dreptul comun al regimului nulităţii, astfel încât nu



este nevoie ca legiuitorul să precizeze “în condiţiile în care a fost invocată, dar a fost respinsă

ş.a.m.d.” De fapt, acest text a fost restructurat, nemaifiind circumscris ipotezelor reglementate

de art. 105 alin. (2) CPC 1865, respectiv lipsa formelor şi necompetenţa funcţionarului

judecătoresc, ceea ce înseamnă că se poate susţine că intenţia legiuitorului a fost de a include

orice nulitate pentru nerespectarea regulilor de procedură, iar cu rezervele de rigoare, de a

încadra şi necompetenţa de ordine privată a instanţei de judecată care a pronunţat hotărârea

recurată. Astfel, ar putea fi identificat un argument pentru a susţine că necompetenţa de ordine

privată poate fi invocată pe baza art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu rezervele legate de

încadrarea necompetenţei private în “ regulile de procedură” despre care vorbeşte textul. De

aceea, problema distincţiei între nulităţile condiţionate sau necondiţionate nu este relevantă

pentru a se răspunde la această întrebare, întrucât oricare dintre categoriile de norme ‒ de

organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă ‒ pot fi protejate diferit. Astfel, dacă

se încalcă norme privind organizarea instanţei de judecată intervine o nulitate necondiţionată

de dovedirea unei vătămări, dar supusă prevederilor de la art. 488 alin. (1) şi (2) NCPC.

4. Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs

4.1 Soluții în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC

Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive

de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine

publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de

judecată, ca efect a acestei excepţii, avem soluţia revelată în art. 4971 şi art. 498 NCPC2.

1 Art. 497. Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - „Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o noua judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată

ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei

hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi

trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsa de competenţă, când cauza

va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în

care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat

autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.” 2 Art. 498. - Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. „(1) În cazul în care competenţa de

soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea

procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului,



Soluţia pe care o va pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea

regulilor de competenţă va fi aceea de casare a hotărârii recurate, fiindcă, pe de o parte, Noul

Cod de procedură civilă nu mai prevede posibilitatea modificării soluţiei de către această

instanţă, iar pe de altă parte, casarea este singura soluţie prevăzută şi de legislaţia actuală, în

raport de prevederile art. 105 alin. (1) CPC 1865.

În cazul în care casarea s-a dispus pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii

judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se va respinge ca

inadmisibilă. În mod similar, când cererea este de competenţa unei autorităţi fără atribuţii

jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti, cererea se va respinge ca inadmisibilă. Prin

urmare, în această situaţie, instanţa de judecată, admiţând recursul, va casa hotărârea care a

constatat că instanţa este competentă să judece, deşi era necompetentă general, şi va respinge

cererea ca nefiind de competenţa instanţelor de judecată.

În cazul în care se constată că instanţa a fost necompetentă material sau teritorial

exclusiv ‒ fiindcă avem în vedere numai norme de ordine publică ‒ instanţa de judecată va

admite recursul, iar în ipoteza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va casa ori de câte ori va fi

necesar (presupunând că se va relua judecata în fond după casare de către o instanţă

necompetentă, ipoteză aproape exclusă din punct de vedere practic, dar bună ca exemplu

teoretic). Astfel, urmează să se reţină că, atât în baza actualei legi, cât şi a noului Cod de

procedură civilă, instanţa supremă are posibilitatea de a casa de mai multe ori.

Spre deosebire de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanţa de recurs, alta decât

instanţa supremă, va casa cu trimitere la instanţa competentă potrivit regulilor de la apel, însă,

în raport de prevederile art. 498 NCPC, va poate face acest lucru doar o singură dată în cursul

procesului.

O altă problemă care interesează sub acest aspect, este cea de a şti dacă acest motiv de

casare este aplicabil şi în cazul în care cauza a fost greşit repartizată unui complet sau unei

secţii a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute

la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre

este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa

părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea

rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu

aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de

necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat”.



viitorul Cod de procedură civilă prevede că şi incidentele legate de greşita repartizare între

completele şi secţiile specializate se soluţionează prin intermediul excepţiei de necompetenţă

şi a conflictului de competenţă, poate fi invocată, pe calea acestui motiv de casare, greşita

repartizare a cauzei la o secţie sau la un complet specializat? Trebuie observat că textul legal

dispune în mod clar că poate fi cerută casarea unei hotărâri când hotărârea a fost dată cu

încălcarea regulilor care vizează competenţa altei instanţe. Cu alte cuvinte, este improbabilă o

orientare a practicii judiciare în sensul ca, prin intermediul art. 488 alin. (3) pct. 3 NCPC, să

se poată invoca un incident referitor la o aşa-zisă necompetenţă a secţiei sau a unui complet

specializat. La această concluzie se poate ajunge avându-se în vedere, pe de o parte, că

excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă dintre secţiile sau completele

specializate sunt căile procedurale prin care se ajunge la determinarea secţiei sau completului

specializat, iar nu competent, care nu transformă normele de organizare judecătorească în

norme de competenţă, iar pe de altă parte, că incidentele referitoare la nelegalitatea

repartizării unei pricini la o secţie sau la un complet pot fi invocate ca motiv de casare pe baza

art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC.



de nelegalitate: (..) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”.

Articolul alin. (1) 488 pct. 4 NCPC vizează un motiv de casare care a fost constant

prevăzut în legislaţia procesual civilă în perioada 1925 -1952, motiv care a fost reintrodus în

legislaţie în anul 1993, respectiv încălcarea limitelor puterii judecătoreşti.

Trebuie precizat că, până la înlăturarea recursului în anulare din legislaţia procesual

civilă, acest motiv de nelegalitate era, în acelaşi timp, motiv de recurs în anulare (dintre cele

două motive de recurs în anulare unul avea în vedere situaţia în care instanţa a pronunţat o

hotărâre prin care a depăşit limitele puterii judecătoreşti).

În ceea ce priveşte acest motiv de casare există 2 abordări:

‒ în primul rând, trebuie observat că depăşirea limitelor autorităţilor judecătoreşti este

înţeleasă sau definită uneori ca fiind exces de putere, adică exercitarea puterii judecătoreşti în

exces, altfel decât în limitele prevăzute de lege;

‒ în accepţiunea, strictă vorbim de exces de putere atunci când instanţa de judecată se

substituie puterii legiuitoare sau puterii executive;



‒ în accepţiunea extinsă, vorbim de exces de putere nu doar prin încălcarea atribuţiilor

altei puteri, ci şi prin substituirea faţă de orice altă autoritate sau pătrunderea în domenii în

care legiuitorul nu îi permite judecătorului. În acest sens, este dată ca exemplu situaţia în care

instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate şi a soluţionat-o pe fond,

apreciindu-se ca prin această soluţie instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti,

pătrunzând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale. În mod similar, s-a decis că în

materia restituirii proprietăţilor instituţiilor de cult, în care Legea nr. 10/2001 prevede, în art.

8 alin. (2), că regimul unităţilor de cult va fi reglementat prin lege specială, soluţia instanţei de

a se pronunţa pe fond asupra unei cereri cu acest obiect echivalează cu o substituire a

autorităţii legiuitoare. De asemenea, în materia dreptului muncii s-a pus problema dacă

instanţa de judecată poate să verifice oportunitatea unor măsuri de restructurare sau numai

legalitatea acestora. Părerea majoritară a fost că instanţa a depăşit limitele impuse de legiuitor

în momentul în care a apreciat asupra oportunităţii.

În legătură cu acest motiv de casare, s-a arătat că depăşirea limitelor puterii

judecătoreşti ‒ motivul de recurs din 488 alin. (1) pct. 4 NCPC ‒ poate să fie, în acelaşi timp,

analizată şi ca o problemă de încălcare a regulilor de competenţă. Din această perspectivă, s-a

pus problema dacă nu cumva era suficientă reglementarea motivului de casare referitor la

încălcarea regulilor de competenţă de ordine publică, în care să fie incluse şi ipotezele

referitoare la încălcarea regulilor separaţiei puterilor în stat. Răspunsul doctrinei a fost

negativ, pentru că, în ceea ce priveşte competenţa, aceasta se raportează la un alt organ cu

atribuţii jurisdicţionale, iar în afara sistemului puterii judecătoreşti există organe care nu au

atribuţii jurisdicţionale, raportat la care nu ar putea opera instituţia declinării. S-a mai arătat

că, în această ipoteză, este vorba despre puteri cu atribuţii cu totul diferite, astfel încât

separaţia puterilor nu poate să fie privită ca o formă mascată a necompetenţei. Aşadar, s-a

arătat că, dacă este pusă în discuţie încălcarea atribuţiilor altor puteri ale statului (puterea

legislativă, puterea executivă), se poate constata încălcarea principiului fundamental al

separaţiei puterilor în stat, iar în ipoteza încălcării atribuţiilor altor autorităţi ale statului sau

imixtiunii instanţelor în alte domenii, în care nu au competenţe, se poate spune că instanţa a

încălcat normele de competenţă generală, dar nu că a fost vorba despre încălcarea principiului

separaţiei puterilor în stat.

În acest context, se pune problema soluției pe care o va pronunţa instanţa de recurs în

cazul în care se constată că instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate a

pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat? În acest caz



intervine tot casarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii cererii ca inadmisibilă, fără

a se distinge după cum recursul este soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea de

apel sau tribunal, soluţia fiind fără dubiu de interpretare.

Astfel, în ipoteza în care obiect al recursului este hotărârea de primă instanţă, instanţa

de recurs admite recursul, casează şi respinge cererea ca inadmisibilă.

În ipoteza în care, în primă instanţă, s-a admis o cerere deşi, în speţă, instanţa a

încălcat limitele puterii judecătoreşti, iar apoi a fost respins apelul, se pune problema soluţiei

pe care o va dispune instanţa de casare. Totodată, aceeaşi problemă se pune pentru ipoteza în

care a fost admisă în mod corect la prima instanţă excepţia lipsei puterii judecătoreşti de a

judeca (întrucât doctrina a arătat că excesul de putere poate fi invocat şi pe cale de excepţie).

În prima ipoteză, instanţa de recurs, fie că este vorba despre Înalta Curtea de Casație și

Justiție, fie de o curte de apel sau un tribunal, va casa hotărârile judecătoreşti pronunţate de

instanţele inferioare şi va respinge cererea ca inadmisibilă.

Dacă prima instanţă a respins cererea ca efect al admiterii unei astfel de excepţii iar

instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că prima instanţa era competentă, instanţa de recurs

va casa hotărârea instanţei de apel şi va menţine hotărârea primei instanţe.



de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a

căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.

În forma actuală, art. 304 pct. 5 CPC 1865 vorbeşte despre încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2). Cu alte cuvinte, alte motive

decât necompetenţa judecătorului. Din această perspectivă a fost extinsă sfera chiar sub

imperiul legii actuale care, în art. 105 alin. (2) CPC 1865, are în vedere necompetenţa

funcţionarului judecătoresc sau încălcarea formelor de procedură, apreciindu-se că textul

actual era neacoperitor. Astfel, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC este una mult mai

acoperitoare, iar întrucât textul nu mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de

către parte a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii face aplicabil

motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.

Se pune întrebarea dacă legiuitorul a avut în vedere doar cazurile de nulitate expresă.

Cu alte cuvinte, nulitatea virtuală mai este protejată prin intermediul casării? Referitor la

această problemă, s-a apreciat că textul trebuie să acopere toate încălcările normelor de



procedură propriu-zisă, cu excepţia celor care fac obiectul reglementării altor motive de

casare [art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puţin punctul 5], indiferent dacă sunt cazuri de nulitate

absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau

necondiţionată, nefiind posibilă imaginarea unei soluţii legislative care să se îndepărteze

fundamental de regimul nulităţilor.

Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei

vătămări, prin urmare partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând,

desigur, dreptul părţii adverse să facă dovada contrară.

Cât priveşte nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, trebuie să avem în

vedere atât condiţiile extrinseci, cât şi pe cele intrinseci. Dacă, în cazul citaţiei, agentul

procedural nu avea competenţa de a efectua actul de procedură al înmânării citaţiei, suntem în

prezenţa unei încălcări a regulilor de procedură, dar este vorba despre o încălcare extrinsecă.

Înmânarea citaţiei nu este valabilă, cu toate că, intrinsec, actul este redactat cu respectarea

cerinţelor de formă, însă pentru că a fost înmânat de o persoană care nu avea calitatea de a

efectua această operaţiune procedurală, actul nu va fi menţinut.

Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC nu este posibilă invocarea necompetenţei

de ordine publică, în condiţiile în care, prin reguli de procedură înţelegem doar normele de

procedură propriu-zise, adică formele în care se desfăşoară procesul, de exemplu, cuprinsul

citaţiei sau operaţiunea de înmânare a citaţiei.

Dacă instanţa găseşte întemeiat un astfel de motiv, casează cu trimitere, dacă este

Înalta Curte de Casație și Justiție sau cu reţinere, dacă este vorba despre o curte de apel sau

tribunal, în măsura în care nu sunt aplicabile norme speciale de procedură.



de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când

cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Textul are în vedere 3 ipoteze:

‒ nemotivarea hotărârii;

‒ când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii;

‒ când hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Există posibilitatea ca soluția să fie corectă dar motivarea să fie contradictorie, iar pe

fondul acestei situaţii partea declară calea de atac. De lege lata, judecătorul nu va admite



apelul sau recursul şi va schimba considerentele, ci va respinge calea de atac şi va schimba

considerentele, cu păstrarea dispozitivului.

Sub imperiul noului Cod, s-a prevăzut însă şi posibilitatea atacării în calea de atac,

adică inclusiv prin intermediul recursului, doar a considerentelor hotărârii, în condiţiile

prevăzute de art. 461 alin. (2) NCPC. Să presupunem că reclamantul a avut câştig de cauză şi,

totodată, că în partea de considerente există o motivare care nu îndeplineşte cerinţele de la art.

461 alin. (2) NCPC. În acest caz, partea avea interesul să se constate că, de pildă, deţine

imobilul în litigiu dintr-un alt moment decât cel reţinut în considerentele hotărârii, pentru a

face dovada că este posesor de bună-credinţă. În această situaţie, partea care a câştigat declară

recurs iar instanţa de recurs, ţinând cont de împrejurarea că dispozitivul este favorabil

recurentului, admite calea de atac şi schimbă considerentele, păstrând dispozitivul iniţial, prin

care îi era admisă cererea. Pentru a dispune însă o măsură în sensul celor de mai sus, este

necesar să se precizeze că apelul sau recursul priveşte exclusiv considerentele.

În acest context, s-a pus problema soluţiilor pe care le adoptă instanţa de recurs în

cazul în care constată incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC.

În cazul în care hotărârea este nemotivată sau motivarea este contradictorie sau atât de

străină de natura pricinii încât nu se ştie ce a decis instanţa care a pronunţat hotărârea recurată,

Înalta Curte de Casație și Justiție casează cu trimitere în toate situaţiile, iar tribunalul şi curtea

de apel casează cu trimitere socotind că, în realitate, nu a avut loc o judecată asupra fondului.

În cazul în care motivarea este una contradictorie, instanţa poate să caseze şi să rejudece,

substituind propria motivare.


Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele

motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”.

Este un motiv de casare nou introdus, care apropie recursul de revizuirea pentru

motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865, respectiv când există două hotărâri potrivnice.

Ce diferenţiază în mod esenţial cele două motive este faptul că a doua hotărâre, potrivnică

primeia, nu a devenit definitivă în sistemul recursului reglementat de noul Cod, pe când în

cazul revizuirii ambele procese în care s-a pronunţat hotărârea potrivnică s-au finalizat. În

ipoteza în care hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, partea poate să formuleze

în acelaşi timp şi revizuire, dar cu precizarea că, în acest caz, potrivit dispoziţiilor generale

prevăzute în art. 459 NCPC, recursul se judecă cu prioritate.



Din această cauză este de înţeles de ce legiuitorul a prevăzut pentru cele două tipare

juridice în care este cenzurată legalitatea unei hotărâri, din perspectiva existenţei unei

autorităţi de lucru judecat, două soluţii diferite. În cazul în care se invocă excepţia autorităţii

de lucru judecat, instanţa de judecată, admiţând recursul şi casând hotărârea, respinge cererea

ca inadmisibilă. În cazul în care se formulează cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 7

CPC 1865 sau în condiţiile viitorului 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, instanţa va anula a doua

hotărâre.


Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele

motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită

a normelor de drept material.”

Dispoziţiile au în vedere motivul care acum se regăseşte la art. 304 pct. 9 CPC 1865.

În Noul Cod de procedură civilă prevederile vor fi reduse la încălcarea sau la aplicarea greşită

a normelor de drept substanţial sau material.

Motivul pentru care lipsa de temei legal a fost exclusă este acela că, de multe ori,

echivalează cu nemotivarea. A existat o discuţie în doctrină dacă noţiunea de „aplicare greşită

a legii” evocată în art. 304 pct. 9 CPC 1865 acoperă şi încălcările normelor de procedură.

Răspunsul doctrinei a variat de la un „nu” hotărât până la un „da”, cu distincţia că pe această

cale instanţa de recurs nu poate fi învestită cu verificarea regularităţii actelor de procedură ale

instanţei a cărei hotărâre se verifică, ci cu verificarea modului în care instanţa a judecat

aplicarea unei norme de procedură.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa învestită cu acest motiv de casare, atunci

când îl găseşte întemeiat, diferă după cum instanţa de recurs este Înalta Curte de Casație și

Justiție, tribunalul ori curtea de apel. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție va casa cu

trimitere, iar celelalte instanţe de recurs casează şi reţin spre rejudecare pentru a determina

legea corectă.

Este de avut în vedere că, în anumite situaţii, recursul nu poate fi exercitat pentru toate

motivele pe care le-am analizat. De exemplu, în art. 459 NCPC, unde sunt reglementate

regulile comune cu privire la căile de atac, avem o normă specială în alin. (2) care dispune că

în cazul hotărârilor susceptibile de apel părţile, pe bază de acord autentic sau în faţa instanţei

de judecată, pot conveni ca judecata să se facă direct în recurs ‒ adică un omisso medio

neechivoc ‒ la instanţa care este competentă să judece recursul, şi nu la instanţa de apel,



recursul urmând să privească numai motivele de legalitate vizând încălcarea normelor de

drept substanţial, adică art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC. În această situaţie ‒ greu de întâlnit în

practică ‒ legiuitorul dă posibilitatea celor interesaţi să convină cu privire la scurtarea

procesului, prin acordarea dreptului judecătorului de a tranşa procesul pe criteriile de

legalitate decurgând din încălcarea dreptului substanţial.

Se pune întrebarea dacă art. 459 alin. (2) NCPC, dând posibilitatea instanţei de recurs

să cerceteze legalitatea hotărârii din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial,

transformă această cale de atac într-un recurs reglementat în prezent în art. 3041 CPC 1865?

Răspunsul este negativ, pentru că, în continuare, recursul va reprezenta un control de

legalitate, iar aplicarea greşită a legii şi încălcarea ei sunt privite din perspectiva situaţiei de

fapt complet stabilite, căreia judecătorul i-a aplicat un text greşit.

De asemenea, există dispoziţii speciale în materia recursului declarat împotriva unei

hotărâri prin care se ia act de înţelegerea părţilor (art. 273 CPC 1865, respectiv art. 438 şi

următoarele NCPC).

Norma specială în materia motivelor de casare prevede, în art. 440 NCPC, că

hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive

procedurale numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Motivele procedurale pentru care

poate fi atacată hotărârea au în vedere doar vicii în legătură cu procedura prin care instanţa a

luat act de acordul părţilor, fiind clar că partea nu va putea să invoce în recurs, în aceste

cazuri, aplicarea greşită a legii, de pildă, de vreme ce nu judecătorul a dat soluţia în cauză, ci

doar a luat act de acordul părţilor.


Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Recursul în interesul legii; Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Conf. univ. dr. Marian Nicolae

Prelegere susţinută de dl. conf. univ. dr. Marian NICOLAE

1. Introducere. Sedes materiæ

1.1 Noţiuni generale

Titlul al III-lea al Cărţii a III-a a Noului Cod de procedură civilă (desemnat în

continuare şi cu acronimul „NCPC”)1, reglementează, în art. 514-521, două instituţii de mare

actualitate, esenţiale pentru asigurarea securităţii juridice, a unei justiţii egale, unice şi

echitabile, două instituţii menite să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, şi anume

recursul în interesul legii, prezent şi în reglementarea actuală, şi aşa numita „întrebare

prealabilă” ce constă, mai exact, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru darea

unei hotărâri prin care să se dezlege o chestiune de drept ce face obiectul unei dispute în

cadrul unui proces în curs de desfăşurare.

Importanţa acestor două instituţii, dintre care cea de-a doua este cu totul nouă în

reglementarea Codului de procedură civilă, rezidă în necesitatea asigurării stabilităţii

raporturilor juridice civile şi a predictibilităţii soluţiilor judecătoreşti.

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, dar mai ales al procedurii de judecată şi al

efectelor juridice ale hotărârilor, recursul în interesul legii şi „întrebarea prealabilă” se

aseamănă, uneori până la identitate. Însă, o serie de particularităţi permit individualizarea

fiecăreia în parte, ca instituţie de sine stătătoare.

Aşa cum se poate observa, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor2, în mod anticipat, a fost reformată instituţia

recursului în interesul legii din actualul Cod de procedură civilă, prin introducerea art. 3305-

3307. Odată cu Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

1 Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010 şi republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012. 2 Legea „micii reforme”, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010.



Codul de procedură civilă3, dispoziţiile corespunzătoare din noul cod au fost amendate, mai

ales în ce priveşte procedura de soluţionare propriu-zisă a recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte instituţia „întrebării prealabile”, aceasta nu se regăseşte în

reglementarea actuală, nefiind introdusă în cod prin Legea „micii reforme” (Legea nr.

202/2010) din motive ce ţin de necesitatea menţinerii unui volum de activitate rezonabil al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la sediul materiei, se poate aprecia că plasarea celor două instituţii într-un

titlu separat al Codului de procedură civilă nu este una întâmplătoare, prin aceasta, legiuitorul

dorind să sublinieze că ele nu au natura unor căi de atac, nefiind mijloace de reformare sau de

retractare a unor hotărâri judecătoreşti.

2. Plan

2.1 Planul expunerii

În continuare, vom analiza, comparativ, următoarele aspecte legate de aceste instituţii

juridice procedurale: natura juridică (III), condiţii de admisibilitate (IV), procedura de

judecată (V), efecte (VI), aplicarea în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii sau în

cazul aşa-numitei „întrebări prealabile” (VII).

3. Natura juridică

3.1 Precizări prealabile

Referitor la natura juridică a celor două instituţii, trebuie făcute anumite precizări,

deoarece natura juridică a recursului în interesului legii a fost şi poate fi în continuare

controversată, iar regimul hotărârilor prealabile va trebui cu exactitate conturat.

3.2 Regimul recursului în interesul legii

Recursul în interesul legii, instituţie tradiţională de inspiraţie franceză, este acel mijloc

procesual prin care se încearcă asigurarea unei practici unitare atunci când se constată că prin

hotărâri judecătoreşti irevocabile s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi probleme de drept. Nici

în actuala reglementare, nici în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, recursul în

interesul legii nu a fost şi nu este o cale de atac veritabilă. În unele legislaţii, cum este cea

3 Publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012.



franceză, recursul în interesul legii a fost calificat ca fiind un recurs doctrinar. În dreptul

spaniol, ca şi în dreptul românesc, această calificare nu poate fi acceptată întrucât deciziile

pronunţate în recursul în interesul legii devin obligatorii pentru instanţe de la data publicării

lor în Monitorul Oficial. Alţi autori au considerat recursul în interesul legii ca fiind o cale

extraordinară de atac sau o cale de atac specială. Nici aceste calificări nu pot fi îmbrăţişate

întrucât deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii

nu produc niciun efect asupra hotărârilor judecătoreşti supuse examinării şi nu schimbă

situaţia juridică a părţilor din procesele în care acestea au fost pronunţate.

În realitate, recursul în interesul legii este un mijloc juridic de asigurare a interpretării

şi aplicării unitare a legii, nefiind nici o cale de atac veritabilă şi nici un simplu recurs

academic.

3.3 Situaţia hotărârii prealabile

În ceea ce priveşte natura juridică a hotărârii pronunţate pentru dezlegarea în principiu

a unei chestiuni de drept, nici aceasta nu are valoarea unei căi de atac ci, mai degrabă, a unui

incident procedural, prin care se soluţionează o problemă de drept ivită într-un proces aflat în

curs de desfăşurare şi de care depinde dezlegarea pe fond a cauzei. Scopul reglementării

acestei instituţii este, pe de o parte, asigurarea supremaţiei dreptului şi a unei practici unitare

şi, pe de altă parte, prevenirea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi, implicit, a sesizării

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recursuri în interesul legii.

Aşadar, un prim element de diferenţiere a instituţiilor supuse analizei rezidă în scopul

pentru care acestea au fost instituite – recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o

practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri cu efecte obligatorii, în timp ce hotărârea

prealabilă are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici.

4. Condiţii de admisibilitate

4.1 Enumerare

a) Condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii

O serie de deosebiri apar în ce priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel, art. 515

NCPC prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că



problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin

hotărâri judecătoreşti definitive.

Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiţii cerute pentru

admisibilitatea recursului în interesul legii, şi anume: existenţa unei probleme de drept (i);

această problemă de drept să fi primit dezlegări diferite (ii); soluţiile să fie date prin hotărâri

judecătoreşti definitive (în actuala reglementare, irevocabile) (iii); nu în ultimul rând, ca o

condiţie formală, hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv).

b) Condiţiile de admisibilitate a hotărârii prealabile

În cuprinsul art. 519 NCPC sunt prevăzute, pe de altă parte, condiţiile de

admisibilitate a cererii pentru hotărârea prealabilă prin care se dezleagă o chestiune de drept

ivită în cadrul unui proces pendinte. Astfel, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată

al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu

soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei

lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în

curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o

hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea

cererii, este necesară întrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept

(i); chestiunea de drept pusă în discuţie să fie esenţială, determinantă pentru soluţionarea

cauzei în fond (ii); chestiunea de drept supusă soluţionării să fie nouă (iii); Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul

legii în curs de soluţionare (iv).

Textele citate necesită însă anumite precizări sau comentarii suplimentare, pentru a se

înţelege mai bine sensul şi limitele acestor condiţii.

Înainte de aceasta, mai trebuie precizat că, terminologic, sub aspectul noţiunilor de

“problemă de drept” şi “chestiune de drept”, trebuie menţionat că, deşi textele articolelor 515

şi 519 NCPC folosesc ambele sintagme, nu există diferenţe de fond în ceea ce priveşte

înţelesul lor.



4.2 Condiţiile recursului în interesul legii

Prima condiţie priveşte existenţa unei probleme de drept. Ce se înţelege însă prin

„problemă de drept”?

Pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să

fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma ”problemă de drept”

trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) NCPC, potrivit cărora „niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau

incompletă”.

Analizând prin prisma art. 1 NCC, potrivit căruia „sunt izvoare ale dreptului civil

legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”, deducem că putem avea o veritabilă

problemă de drept în situaţia în care o regulă de drept sau o uzanţă ori, în fine, aplicarea unui

principiu general al dreptului dau naştere unei practici neunitare. Nu interesează dacă

problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este una de drept material

sau procesual.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate – o problemă de drept controversată – trebuie

înţeleasă în sensul în care nu este necesar ca soluţiile date de către instanţele judecătoreşti

problemei deduse judecăţii să fie diametral opuse, fiind suficient ca acestea să fie diferite,

contradictorii.

În al treilea rând, necesitatea ca hotărârile judecătoreşti în discuţie să fie definitive

rezultă din raţiunea că, atâta timp cât există posibilitatea atacării lor la instanţele superioare,

ele sunt susceptibile de modificare. Prin urmare, condiţia nu va fi considerată îndeplinită nici

în situaţia în care doar una dintre ele este definitivă, câtă vreme cealaltă poate fi schimbată în

căile de atac.

Ultima condiţie – hotărârile contradictorii să fie anexate cererii de recurs în interesul

legii – este o condiţie pur formală, impusă de necesitatea justificării recursului.

4.3 Condiţiile hotărârii prealabile

Instituţia „întrebării preliminare” este inspirată din dreptul francez, din Codul de

organizare judiciară din 2006 (art. 441-1 – 441-4), care prevede că, înainte de a statua asupra

unei chestiuni de drept noi, care prezintă o dificultate serioasă şi se pune în numeroase litigii,

jurisdicţiile civile pot, prin decizie nesusceptibilă de atac, să solicite avizul Curţii de Casaţie

franceze. Avizul dat nu leagă jurisdicţia care a formulat cererea.



Prima condiţie se referă la o chestiune (problemă) de drept, în înţelesul recursului în

interesul legii (supra, nr. 4.2). Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una

veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta

este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie că se pune problema

că nu ar mai fi în vigoare etc. Poate fi vorba deopotrivă de o chestiune de drept material sau

de drept procedural (de exemplu, în cazul acţiunilor specifice de carte funciară, în procedura

adopţiei etc.), chiar dacă, prima facie, ar rezulta că e vorba doar de o chestiune de drept

material, de care depinde „fondul” cauzei (dar noţiunea de „fond” poate privi şi o regulă de

drept procedural, instrumental, dacă aceasta constituie obiectul principal, direct al litigiului).

În legătură cu a doua condiţie însă – chestiune de drept nouă –, textul art. 519 ridică o

problemă delicată de ordin terminologic, întrucât nu conţine o detaliere asupra sensului

noţiunii de chestiune de drept “nouă”. În redactarea din 2010 a Noului Cod de procedură

civilă, la art. 512, referitor la întrebarea prealabilă, nu era prevăzută condiţia ca problema de

drept ridicată să fie una nouă, ci doar ca de aceasta să depindă soluţionarea cauzei şi să nu fi

fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Această cerinţă a fost introdusă prin legea de

punere în aplicare. Într-un amendament adus la proiectul legii de punere în aplicare, s-a

propus ca prin această sintagmă să se înţeleagă doar acele probleme de drept ivite în

interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor unui act normativ nou. Acest amendament nu a fost

primit, deoarece ar fi însemnat restrângerea condiţiei de admisibilitate a procedurii hotărârii

prealabile, iar pe fond ar fi fost discutabilă, mai ales dacă se ţine cont de faptul că numeroase

dispoziţii legale, din cuprinsul unor acte normative vechi, nu au fost aplicate niciodată în

practică până în prezent, astfel încât chestiunile de drept ivite ulterior ar fi, indiscutabil, tot

chestiuni de drept „noi”.

O altă interpretare, dar care, de asemenea, nu poate fi reţinută, ar conduce la înţelesul

de chestiune de drept ivită pentru prima oară în faţa unei instanţe judecătoreşti.

În ceea ce ne priveşte, pentru dezlegarea sensului acestei sintagme, socotim că trebuie

citit textul art. 519 NCPC în întregul său. Astfel, prin chestiune de drept nouă urmează să se

aibă în vedere acea problemă de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale asupra căreia

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat (în recurs în interesul legii sau în recurs în

casaţie) şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Aşadar,

este posibil ca problema de drept să fie deja apărută în practica instanţelor, să fi primit chiar

soluţii diferite, câtă vreme cu privire la aceasta nu există o sesizare cu recurs în interesul legii.



În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja,

sub orice formă, asupra problemei în discuţie, iar interpretarea dată este una eronată, există

posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, însă calea hotărârii prealabile nu mai este

deschisă.

În plus faţă de reglementarea recursului în interesul legii, este necesar ca de această

chestiune de drept să atârne rezolvarea cauzei pe fond. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept

trebuie să fie esenţială, i.e. să privească o problemă de drept principală, de care depinde

soluţia pe fondul cauzei, de admitere sau de respingere a pretenţiilor reclamantului.

Cât priveşte condiţia ca instanţa care face sesizarea să judece în ultimă instanţă, se

observă că, potrivit noului cod, poate fi vorba de o cauză aflată în etapa apelului sau a

recursului, nu însă şi la judecata în primă şi ultimă instanţă, aceste cauze fiind date în

competenţa exclusivă a judecătoriei. Or, legea nu conferă, în acest caz, legitimare procesuală

unui complet din cadrul judecătoriei.

S-a ridicat un semn de întrebare cu privire la aplicabilitatea textului de lege Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prisma modificărilor aduse instituţiei recursului, în urma

cărora nu vor mai fi date soluţii de modificare, ci doar de casare a hotărârilor judecătoreşti, cu

trimitere spre rejudecare.

Într-adevăr, dacă noţiunea de soluţionare pe fond a unei cauze ar fi înţeleasă într-un

sens strict, comun, s-ar ajunge la situaţia în care legitimarea procesuală activă a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie ar fi una iluzorie. Dacă, dimpotrivă, s-ar da un sens larg acestei sintagme,

prin soluţionare pe fond urmând a se înţelege şi soluţionarea recursului, ca atare, ţinându-se

cont şi de motivele de recurs, atunci calitatea procesuală activă conferită Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie ar fi una efectivă.


5.1 Sesizarea instanţei supreme

Pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, Codul

de procedură civilă atribuie legitimare procesuală activă procurorului general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei (în

dreptul francez, din ordinul ministrului justiţiei), colegiului de conducere al Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului



Poporului. Se poate observa că art. 514 NCPC păstrează conţinutul actualului art. 329 CPC

1865.

În cazul întrebării prealabile, lucrurile stau diferit, dreptul de a sesiza Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie revenind doar completului de judecată al cauzei în cursul căreia s-a ivit, în

ultimă instanţă, chestiunea de drept, complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de

apel sau tribunalului.

5.2 Completul de judecată

Numărul de judecători ai completului ce urmează să soluţioneze cele două tipuri de

sesizări şi modul de alcătuire a acestuia diferă. Astfel, recursul în interesul legii, potrivit art.

516 NCPC, urmează să fie judecat de un complet format din preşedintele sau, în lipsa

acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din

cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a

cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele

judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.

S-a dorit ca în compunerea completului ce judecă recursul în interesul legii să intre 25

de judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, fiind vorba de o problemă de drept

deja apărută în practica instanţelor, acesta ar urma să fie mai eficient tranşată de un număr mai

mic de judecători, în locul Secţiilor Unite. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, a fost

preferată o formulă oarecum eterogenă a completului, din punctul de vedere al apartenenţei

judecătorilor la secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (14 judecători din cadrul secţiei în

competenţa căreia intră problema de drept şi câte 2 judecători din celelalte secţii).

În situaţia în care chestiunea de drept ce urmează a fi dezbătută intră în competenţa a

două sau mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de pildă, secţiile I şi a II-a

civile), preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţi va stabili numărul judecătorilor din secţiile

interesate care vor intra în compunerea completului.

Alineatul al treilea al art. 516 prevede procedura de alcătuire a completului, atunci

când problema de drept supusă dezbaterii nu este de competenţa niciuneia dintre secţii. Astfel,

preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţi va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei

secţii.

Cât priveşte completul însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile, acesta urmează a

fi alcătuit, potrivit art. 520 alin. (6), din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie sau un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei



respective, selectaţi în mod aleatoriu de preşedintele secţiei sau judecătorul desemnat de

acesta. Alineatul (8) al aceluiaşi articol oferă soluţia pentru situaţia în care chestiunea de drept

în discuţie interesează mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în acest

caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie (care va prezida completul), preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea

chestiunii de drept şi câte 5 judecători din cadrul acestora, desemnaţi aleatoriu de către

preşedintele completului.

5.3 Judecata sesizării

Trecând la judecata propriu-zisă a celor două tipuri de sesizări, observăm că, în cazul

ambelor, legea prevede obligativitatea întocmirii unui raport ce va cuprinde soluţiile diferite

date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, respectiv chestiunea de

drept potenţial generatoare a unei practici neunitare, jurisprudenţa relevantă a Curţii

Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi

[atunci când preşedintele completului solicită opinia scrisă a acestora – art. 518 alin. (6)].

Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi

dată.

Preşedintele de complet va desemna, dintre membrii acestuia, 3 judecători pentru

întocmirea raportului asupra recursului în interesul legii, respectiv un judecător, pentru

întocmirea raportului asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Atunci când în componenţa

completului însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile intră judecători din cadrul mai multor

secţii, preşedintele completului va desemna 2 judecători raportori, din fiecare secţie interesată.

În cazul hotărârii prealabile, raportul trebuie comunicat părţilor pentru ca acestea, în

termen de 15 zile de la comunicare, să poată depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin

consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

În ceea ce priveşte judecata propriu-zisă, nu există diferenţe notabile faţă de procedura

obişnuită. Trebuie reţinut însă că la adoptarea hotărârii vor participa toţi membrii completului

şi nu se admit abţineri de la vot. Atât asupra recursului în interesul legii, cât şi asupra sesizării

pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin

decizie, valabilă dacă a fost adoptată prin votul favorabil a cel puţin două treimi din membrii

completului [art. 516 alin. (11) şi art. 520 alin. (12) NCPC]. Noul cod nu prevede însă care

este soluţia ce urmează a fi dată atunci când nu se întruneşte majoritatea de două treimi.



Suntem de părere că, într-o atare situaţie, ar trebui să devină incidente dispoziţiile din dreptul

comun, şi anume cele privitoare la adoptarea hotărârii în completul de divergenţă.

Hotărârile se motivează în 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul

Oficial, Partea I, în termen de cel mult 15 zile de la motivare.

6. Efectele hotărârilor judecătoreşti

6.1 Regimul general

În ambele cazuri, soluţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi de admitere

sau respingere, atunci când nu există o veritabilă problemă de drept sau nu sunt îndeplinite

alte condiţii de admisibilitate.

Iniţial, recursul în interesul legii, fiind calificat ca un recurs doctrinar, nu era învestit

cu forţă juridică obligatorie. Chiar şi aşa, deciziile pronunţate în recurs în interesul legii erau

respectate ca atare în practica instanţelor judecătoreşti, considerându-se că ele se impun prin

forţa argumentelor.

Ulterior, recursurile în interesul legii au fost înlocuite de aşa-numitele decizii de

îndrumare ale Tribunalului Suprem, care, de asemenea, erau urmate de către judecători.

După 1993, când a fost reintrodusă instituţia recursului în interesul legii, s-a prevăzut

că deciziile pronunţate nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti şi situaţiei părţilor, dar că

sunt obligatorii pentru instanţe. După modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, legea a

prevăzut publicarea deciziilor în interesul legii în Monitorul Oficial, Partea I (până atunci, ele

erau aduse la cunoştinţa instanţelor cu ajutorul ministrului justiţiei), de la data respectivă

urmând ca ele să capete forţă juridică obligatorie.

În ciuda faptului că de-a lungul timpului s-au ridicat numeroase excepţii de

neconstituţionalitate cu privire la această chestiune, deciziile date în recursul în interesul legii

îşi păstrează caracterul obligatoriu, atât în prezent, cât şi în reglementarea viitoare, dată de

Noul Cod de procedură civilă. În argumentarea soluţiei de suprimare a dispoziţiilor referitoare

la această chestiune, s-a invocat faptul că se aduce atingere independenţei judecătorilor,

principiului separaţiei puterilor în stat (autorităţile judecătorească şi legislativă) şi, de

asemenea, că obligativitatea soluţiilor date în recursul în interesul legii ar veni în contradicţie

cu principiul potrivit căruia este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general

obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.



De cealaltă parte, în susţinerea caracterului obligatoriu al deciziilor în interesul legii,

s-a învederat că acest lucru nu constituie o atingere la adresa independenţei judecătorilor,

întrucât aceştia trebuie să se supună legii şi nu doar să fie independenţi. Mai mult, s-a susţinut

că, prin pronunţarea deciziilor în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu creează

norme juridice noi, ci doar dezleagă sensul celor deja existente, contribuind la interpretarea şi

aplicarea unitară a legii.

Ţinând cont de necesitatea existenţei unei practici uniforme şi asigurării preeminenţei

dreptului, suntem de părere că unica modalitate prin care aceste deziderate pot fi atinse este

instituirea obligativităţii deciziilor date în recurs în interesul legii. De altfel, dacă s-ar opta

pentru o altă soluţie, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în situaţiile de divergenţă

între soluţiile date de instanţe în cazuri de speţă identice, ar deveni lipsită de utilitate practică.

Articolul 518 NCPC prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la

data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut

obiectul interpretării. De asemenea, Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 prevede, în

art. 25, posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, fie din proprie iniţiativă, fie ca urmare a

unei sesizări, caz în care vor înceta şi efectele deciziei date în interesul legii.

7. Aplicarea în timp a deciziilor date în recurs în interesul legii

7.1 Scurte consideraţii

Cu privire la aplicarea în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii, se impun

câteva precizări. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „legea dispune numai pentru

viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Prin urmare, aceste dispoziţii, referindu-se numai la aplicarea în timp a legilor, nu sunt

incidente în materia hotărârilor judecătoreşti care, prin natura lor, produc efecte declarative de

drepturi în marea lor majoritate, deci se aplică retroactiv, în considerarea unor acte sau fapte

juridice trecute ori intervenite înainte de sesizarea instanţei de judecată. Totuşi, se impune a se

face distincţie între hotărârile judecătoreşti de speţă, care pot fi atât declarative, cât şi

constitutive de drepturi, şi hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a legii, cum sunt

deciziile în interesul legii şi hotărârile prealabile. Se poate pune, aşadar, problema incidenţei

dispoziţiilor din materia aplicării în timp a legii civile.

S-a exprimat opinia că, în cazul unei decizii de schimbare a jurisprudenţei Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, fiind vorba de o practică înrădăcinată, aceasta nu ar putea produce efecte



în procesele aflate în curs de desfăşurare, întrucât acest lucru ar aduce atingere securităţii

circuitului civil. În schimb, recursul în interesul legii, având menirea să suprime o practică

divergentă şi, totodată, nefiind de natură să afecteze stabilitatea raporturilor juridice, deoarece

existenţa acestora ar fi îndoielnică, ar trebui să producă efecte imediate, deci inclusiv în

procesele în curs. Această chestiune însă este şi rămâne delicată, necesitând o documentare

extinsă şi o analiză aprofundată, care să ţină seama şi de respectarea principiului aşteptărilor

legitime ale părţilor, motiv pentru care, în ceea ce ne priveşte, va face obiectul unei cercetări

viitoare.

Pe de altă parte însă, Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă

prevede că dispoziţiile acestuia urmează să se aplice numai proceselor începute după data

intrării sale în vigoare (art. 3), acest regim fiind valabil şi pentru prevederile art. 519 şi

următoarele.

Tot astfel, efectele obligatorii ale hotărârii prealabile se vor extinde asupra proceselor

înregistrate după data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, în celelalte procese

pendinte urmând a se impune prin forţa argumentelor, iar nu prin autoritatea deciziei.

8. În loc de concluzie

Scurta analiză a regimului recursului în interesul legii şi al hotărârii prealabile date în

vederea soluţionării unei chestiuni de drept noi reliefează aptitudinea acestora de a reprezenta

mijloace juridice utile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi poate îndeplini misiunea

constituţională de a asigura, în vederea respectării principiului preeminenţei (supremaţiei)

dreptului, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor la nivelul întregii ţări, prin hotărâri

general-obligatorii.


Contestaţia privind tergiversarea procesului. Abordare comparativă din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului* - Judecător dr. Beatrice Ramaşcanu

Prelegere susţinută de judecător dr. Beatrice RAMAŞCANU

"Sed fugit interea fugit irreparabile tempus,

singula dum capti circumvectamur amore."

(Virgiliu, Georgicele)

1. Introducere

Pentru a înţelege această nouă instituţie consacrată în Codul de procedură civilă, am

apreciat ca fiind necesară prezentarea unor aspecte generale cu privire la art. 6 parag. 1 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare,

Convenţia) referitor la termenul rezonabil1 şi la art. 13 care garantează dreptul la un recurs

efectiv2, cât şi raportul dintre aceste drepturi în materia duratei nerezonabile a procedurilor.


Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012. 1„ Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen

rezonabil (s.n.), de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra

încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie

penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de

şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în

interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când

interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut

necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere

intereselor justiţiei”. 2 „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul

de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au

acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.



În ceea ce priveşte contestaţia privind tergiversarea procesului, analiza va privi, în

principal, aspectele practice ale acestei instituţii, pornind de la definiţia pe care o propunem,

caracterele juridice, motivele pentru care poate fi exercitată această contestaţie, procedura de

soluţionare, calea de atac şi legătura cu alte instituţii.

În loc de concluzii, vom încerca să găsim împreună răspunsul la următoarea întrebare – este

această nouă instituţie conformă standardului convenţional impus de art. 13?

2. Durata rezonabilă a procedurii – garanţie a dreptului la un proces echitabil

Justiţia nu trebuie să fie doar dreaptă, ci şi înfăptuită în mod rapid. O justiţie dilatorie,

chiar dacă, în final, dreaptă, echivalează de fapt cu o negare de justiţie, potrivit unei

arhicunoscute maxime din dreptul anglo-saxon „justice delayed – justice denied”.

Protecţia procedurală eficientă înseamnă întotdeauna o intervenţie rapidă pentru

clarificarea unor raporturi juridice de drept substanţial. Este important ca sistemul juridic

naţional nu doar să garanteze drepturi substanţiale, ci să se ofere justiţiabilului şi o procedură

aptă ca într-un interval optim să-şi poată valorifica aceste drepturi.

Legătura strânsă dintre drepturile de natură substanţială şi garanţiile de ordin

procedural a fost subliniată încă de la momentul lucrărilor preparatorii ale Convenţiei de către

raportorul M. Teitgen care sublinia că „vrem să garantăm europenilor dreptul la apărare,

garanţiile procedurale fundamentale deoarece ele sunt expresia intrinsecă a libertăţii

individuale şi a celorlalte drepturi individuale”. Este, aşadar, cert faptul că garanţia

procedurală, de natură jurisdicţională, este o modalitate de protecţie a drepturilor

convenţionale, fiind consubstanţială spiritului însuşi al Convenţiei.

De altfel, dependenţa eficacităţii drepturilor de ordin material de existenţa unor

mecanisme procedurale de protecţie a determinat Curtea să „proceduralizeze” textul

Convenţiei şi în afara drepturilor de natură procedurală consacrate de art. 6, 73, 13, organele

Convenţiei au „citit” obligaţii de natură procedurală în conţinutul art. 24, 35, 86 şi art. 1 din

Primul Protocol adiţional la Convenţie7, folosind ca mediator teoria obligaţiilor pozitive.

3 Nici o pedeapsă fără lege 4 Dreptul la viaţă 5 Interzicerea torturii 6 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie 7 Protecţia proprietăţii



Necesitatea de a avea o justiţie rapidă nu poate fi interpretată în sensul încălcării altor

obligaţii şi garanţii procedurale din conţinutul art. 6. Trebuie păstrat un echilibru între

celelalte garanţii ale unui proces echitabil (dreptul de acces la instanţă, contradictorialitatea,

publicitatea, egalitatea armelor, motivarea hotărârilor judecătoreşti etc.) şi celeritatea

procedurii.

Preocuparea de a asigura celeritatea procesului civil nu este specifică doar ţării

noastre. Dimpotrivă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6, cu

referire la nesoluţionarea proceselor într-un termen rezonabil este una extrem de bogată,

statele membre, în majoritatea lor, fiind condamnate de instanţa europeană pentru nesocotirea

acestei garanţii procedurale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Yagtzilar ş.a. contra Greciei8,

Brigandi contra Italiei9, Poiss contra Austriei10, Comingersoll SA contra Portugaliei11, Tetu

contra Franţei12 şi Ummuhan Kaplan contra Turciei13.

În ceea ce priveşte România, fără a urmări o prezentare exhaustivă a jurisprudenţei

Curții Europene a Drepturilor Omului în materie civilă, vom aminti câteva exemple de cauze

în care instanţa europeană a pronunţat soluţii de condamnare pentru încălcarea art. 6 ca

urmare a unor proceduri judiciare care au depăşit termenul rezonabil. Astfel, în materia

dreptului familiei, menţionăm cauza Monory contra României14; cauza Străin ş.a contra

8 Cererea nr. 41727/98 , hotărârea din 6.12.2001. Perioada apreciată de Curte ca fiind nerezonabilă se întinde

între anii 1933 (1988) – 1997, fondul litigiului privind procedura de expropriere a unei livezi de măslini. 9 Cererea nr. 11460/85, hotărârea din 19.02.1991. Perioada analizată de către instanţa europeană este cuprinsă

între anii 1962 (1973) – 1990 iar litigiul a privit cererea reclamantului împotriva unui terţ uzurpator care a

demolat o construcţie aparţinând reclamantului, solicitându-se restabilirea situaţiei anterioare şi acordarea unor

despăgubiri. 10 Cererea nr. 9816/82, hotărârea din 23.04.1987. Instanţa europeană a constatat încălcarea art. 6 în cadrul unor

proceduri specifice fondului funciar, prin care se urmărea sistematizarea unor terenuri agricole, proceduri care s-

au desfăşurat între anii 1965 – 1972, 1974 – 1987. 11 Cererea nr. 35382/97, hotărârea din 6.04.2000. Reclamanta a invocat în faţa instanţei europene încălcarea art.

6 în cadrul unor proceduri de reorganizare şi lichidare judiciară ce au avut loc în perioada 1982-2000. 12 Cererea nr. 60983/09, hotărârea din 22.09.2011. Durata cuprinsă între anii 1990 – 2011 pe parcursul căreia s-

au desfăşurat proceduri judiciare privind reorganizarea judiciară a fost declarată de Curte ca fiind contrară

exigenţelor art. 6. 13 Cererea nr. 24240/07, hotărârea din 20.03.2012. Litigiul care s-a desfăşurat între anii 1987 -2012 a privit

aspecte legate de dreptul succesoral şi probleme de cadastru. 14 Cererea nr. 71099/01, hotărârea din 5.04.2002. Perioada avută în vedere de Curte a fost 1999 – 2004.



României15 a privit un litigiu prin care foştii proprietari urmăreau recuperarea unui imobil

înstrăinat chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995; în materia despăgubirilor solicitate pentru

exploatarea unui brevet de invenţie ce aparţinea reclamantului, Curtea a pronunţat hotărârea

Nicolau contra României16; în cauza Parohia Greco – Catolică Sf. Vasile Polonă contra

României17, instanţa europeană a cenzurat două proceduri civile, una privind evacuarea care a

avut loc între anii 1994 – 2006 şi un alt litigiu având ca obiect revendicarea imobiliară

desfăşurat în faţa instanţelor naţionale între 2000 – 2007.

Relativ recent, în cauza Sega contra României18, Curtea a analizat din prisma art. 6,

durată rezonabilă, perioada cuprinsă între anii 1994- 2004 pe parcursul căreia s-a derulat

acţiunea în pretenţii formulată de reclamant urmare a unui accident rutier.

Mecanismul consacrat în materia duratei rezonabile de către Curte este următorul: 1.

Stabilirea duratei procedurii de care se plânge reclamantul; 2. Aplicarea criteriilor consacrate

pe cale pretoriană pentru a concluziona dacă art. 6 a fost încălcat sau nu. Prezentarea de faţă

nu ne permite să insistăm asupra acestor aspecte, astfel încât doar vom reaminti, în linii mari,

aceste criterii.

Sub primul aspect, se consideră că perioada de analizat debutează, de regulă, o dată cu

înregistrarea acţiunii pe rolul instanţei şi se termină, în mod obişnuit, la momentul rămânerii

definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti. Este important de reţinut faptul că instanţa

europeană nu impune norme imuabile, neputând fi vorba de un “mercurial” al duratei

procedurilor, în general, ci se are în vedere întotdeauna cauza concretă dedusă judecăţii. După

stabilirea acestei durate, instanţa europeană analizează complexitatea cauzei, comportamentul

părţilor (inclusiv al autorităţilor) şi miza litigiului. Amintim că în materia „contestaţiilor

asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” sunt apreciate ca având o miză importantă

pentru părţi litigiile în materia dreptului muncii, cauzele cu minori, procesele prin care se

solicită acordarea unor despăgubiri victimelor accidentelor, pentru privarea ilegală de

libertate, cauzele în care sunt implicate persoane vulnerabile (de exemplu, persoane vârstnice,

cele cu sănătate precară etc.).

15 Cererea nr. 57001/00, hotărârea din 21.07.2005. Litigiul desfăşurat între anii 1993 (1994) – 1999 a fost

apreciat de instanţa europeană ca depăşind standardul termenului rezonabil garantat de art. 6. 16 Cererea nr. 1295/02, hotărârea din 12.01.2006. Instanţa a constat încălcarea dreptului la judecarea cauzei

într-un termen rezonabil pentru durata procedurilor civile între anii 1995 – 2006. 17 Cererea nr. 65965/01, hotărârea din 7.04.2009 18 Cererea nr. 29022/04, hotărârea din 13.03.2012



Analiza jurisprudenţei Curţii în materie de termen rezonabil dovedeşte că majoritatea

statelor Consiliului Europei au o problemă structurală de încălcare a art. 6 sub acest aspect.

Într-un studiu al Comisiei Europene pentru Eficienţa în Justiţie (în continuare, CEPEJ)

intitulat “Durata procedurilor judiciare în statele membre ale Consiliului Europei în baza

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului”, adoptat la 8 decembrie 200619 au fost

analizate în detaliu cauzele care conduc la încălcarea termenului rezonabil, fiind propuse şi o

serie de remedii.

Astfel, potrivit studiului CEPEJ, încălcarea termenului rezonabil are, în principal,

următoarele cauze׃ reglementări procedurale inadecvate, nelegala citare a părţilor, întârzieri

imputabile avocaţilor, experţilor, altor autorităţi, amânări succesive nejustificate, inerţia

instanţelor în soluţionarea cauzelor (sub aspectul motivării, instrumentării cauzelor,

transmiterii dosarelor pe cale administrativă între diferitele autorităţi etc.) sau intervalele de

timp excesiv de lungi între termenele de judecată. Studiul amintit a concluzionat, în baza

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că în cauze cu o miză ridicată, o

perioadă mai mare de doi ani a condus, în general, instanţa europeană la concluzia încălcării

art. 6.

3. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

Cel de-al doilea reper convenţional al noii instituţii din Codul de procedură civilă,

contestaţia pentru tergiversarea judecăţii, este reprezentat, astfel cum anunţam la începutul

prezentării, de dreptul la un recurs efectiv garantat de art. 13. Doctrina subliniază, în mod

corect, că acest drept este un reflex natural al sintagmei latine Ubi jus ibi remedium, potrivit

căreia, în ipoteza nesocotirii unui drept subiectiv, trebuie să existe şi un remediu, adică o

procedură care să permită apărarea acestuia.

Trebuie precizat dintru început faptul că „recurs efectiv” şi „instanţă naţională” din

cuprinsul art. 13 sunt noţiuni autonome, pe care instanţa europeană le-a dezvoltat şi explicat

în jurisprudenţa sa, fără să existe o suprapunere noţională cu instituţiile juridice din dreptul

nostru naţional. Partea care se consideră lezată printr-o măsură contrară Convenţiei trebuie să

dispună, în planul dreptului naţional, de un „recurs” efectiv pentru a obţine încetarea

încălcării şi repararea prejudiciului cauzat.

19 http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/cepej/delais/Calvez_en.pdf



Remediul intern trebuie să fie efectiv, cu precizarea că nu este necesar ca acest

mecanism să fie automat unul judiciar, iar „instanţa naţională” poate fi reprezentată şi de o

altă autoritate naţională, nu neapărat o instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 din

Convenţie, dar care ar trebui să respecte garanţiile prevăzute în acest articol al Convenţiei. De

asemenea, un alt element specific al remediului reglementat de art. 13 este acela că

reclamantul poate exercita nu doar o singură “cale de atac” pentru a obţine încetarea încălcării

reclamate. Instanţa europeană consideră că şi un ansamblu de mijloace procedurale poate fi

utilizat de un reclamant în acest scop20.

Necesitatea de a avea un recurs/remediu efectiv are importanţă pe mai multe planuri.

Ne reamintim, desigur, că sistemul european de protecţie este unul subsidiar, întrucât un

reclamant se poate adresa instanţei europene în anumite condiţii de admisibilitate şi, în

special, după ce a epuizat căile de atac interne21.

4. Raportul dintre art. 6 şi art. 13 din Convenţie

O atenţie particulară merită, în cadrul discuţiei noastre, problema raportului dintre art.

6 şi art. 13 ale Convenţiei. Într-o primă etapă a jurisprudenţei Curţii, natura juridică a

dreptului la un recurs efectiv nu era pe deplin clarificată. De altfel, în opinia lor dizidentă din

hotărârea Malone contra Regatului Unit22, judecătorii Matscher şi Pinheiro Farinha subliniau

că art. 13 are o natură obscură, care pune probleme de interpretare şi de aplicare. Cu timpul,

instanţa europeană a depăşit această „obscuritate” a art. 13, punctul de referinţă fiind marcat

de hotărârea Kudla contra Poloniei23.

Până la pronunţarea acestei hotărâri, se statua că art. 6 reprezintă o lex specialis faţă de

art. 13. Curtea aprecia că aspectele legate de durata rezonabilă trebuie analizate doar pe

tărâmul art. 6, care reglementează o întreagă panoplie de garanţii specifice procedurilor

judiciare, mult mai stricte decât cele avute în vedere de art. 13, pe care le considera ca fiind

„absorbite” implicit.

Cu ocazia acestui reviriment de jurisprudenţă s-a stabilit că a avea o durată

nerezonabilă sub incidenţa art. 6 din Convenţie este o chestiune distinctă faţă de a avea sau a

20 Abramiuc c. României, cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009. 21 A se vedea art. 35, condiţii de admisibilitate 22 Cererea nr. 8691/79, hotărârea din 2.08.1984 23 Cererea nr. 30210/96, hotărârea din 26.10.2000



nu avea un recurs prin care reclamantul să se plângă de durata nerezonabilă a acelei proceduri.

Modificarea opticii instanţei europene a intervenit şi pe fondul unei cazuistici din ce în ce mai

numeroase, prin care reclamanţii din diverse state membre se plângeau de inexistenţa unor

„căi de recurs” naţionale, efective prin care durata nerezonabilă a unor proceduri judiciare să

fie remediată.

Problema termenului nerezonabil şi, în special, a creării unor remedii pe tărâmul art.

13 a preocupat diverse instituţii şi organisme europene: instanţa de la Strasbourg, Comisia

europeană pentru democraţie prin drept (în continuare, Comisia de la Veneţia) sau CEPEJ. În

măsura în care au fost pronunţate hotărâri de condamnare pentru nerespectarea duratei

rezonabile, în etapa executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţa

Comitetului de Miniştri s-au analizat aspectele de ordin structural care conduc la o durată

nerezonabilă a procedurilor judiciare din diverse state, fiind necesar ca în cadrul măsurilor de

ordin general statele să facă dovada existenţei/creării unor remedii efective pe tărâmul art. 13.

Obligaţiile ce revin statelor sunt menţionate în Rec(2004)6 Comitetului de Miniştri privind

ameliorarea căilor de atac interne24 şi Rec(2010)3 Comitetului de Miniştri privind recursul

efectiv împotriva duratei excesive a procedurilor25.

Într-un raport al Comisiei de la Veneţia privind efectivitatea recursurilor naţionale în

materia duratei excesive a procedurilor26 au fost analizate remediile existente în sistemele

naţionale. Acestea au fost clasificate în mai multe categorii: remedii preventive, prin care se

tinde să nu se ajungă la o durată nerezonabilă a unui proces, şi remedii reparatorii, care

intervin atunci când durata rezonabilă a fost depăşită. De asemenea, recursurile pot fi

pecuniare, atunci când se acordă daune părţii care pretinde că s-a încălcat durata rezonabilă a

unui proces27, cu consecinţa producerii unor prejudicii de ordin material sau nepatrimoniale,

sau remedii non-pecuniare, prin care sunt reglementate o serie de mecanisme reparatorii

morale (de exemplu, există state a căror legislaţie în materie penală prevede o reducere a

pedepsei în cazul în care procedura de soluţionare a procesului a avut o durată nerezonabilă).

24https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743317&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=ED

B021&BackColorLogged=F5D383 25https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1590115&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=E

DB021&BackColorLogged=F5D383 26 http://www.venice.coe.int/WebForms/documents/?pdf=CDL-AD(2006)036rev-e 27 În Italia, de exemplu, a fost adoptată Legea Pinto cu scopul acordării unor despăgubiri părţilor care pretindeau

că o anumită procedură judiciară naţională a depăşit durata rezonabilă.



Remediile pot privi fie proceduri pendinte, sau dimpotrivă, partea poate apela la aceste

proceduri după finalizarea litigiului în cauză. Tipul procedurilor pentru care autorităţile au

reglementat astfel de mecanisme de remediere a duratei nerezonabile poate fi un alt criteriu

clarificare (remedii generale sau speciale, incidente doar în cauze penale, de exemplu).

Inventarul remediilor existente nu este, desigur, un scop în sine. Care din aceste

categorii enumerate mai sus sunt eficiente în sensul art. 13? Impune Curtea statelor semnatare

un anumit tip de remediu împotriva duratei nerezonabile a procedurilor?

Trebuie reţinut că instanţa europeană recunoaşte statelor în această materie o amplă

marjă de apreciere. Statele sunt libere să aleagă tipul de remediul pe care îl consideră adecvat

pentru a repara în dreptul intern, în deplină concordanţă cu principiul subsidiarităţii,

încălcarea dreptului la soluţionarea unei cauze în termen rezonabil.

Nu este mai puţin adevărat că din hotărârile instanţei de la Strasbourg pe tărâmul art.

13 se pot desprinde nişte indicii despre ceea ce înseamnă în această materie un recurs efectiv.

“Prevenţia este cel mai bun remediu”. Cauza Scordino contra Italiei (nr. 1)28 a reprezentat

pentru instanţa europeană ocazia de a pune în balanţă remediile strict pecuniare (legea

adoptată de statul italian şi cunoscută sub numele de “Legea Pinto”) şi mecanismele

acceleratorii. Acestea din urmă prezintă avantajul incontestabil al prevenirii încălcărilor

succesive ale termenului rezonabil în cadrului aceleiaşi proceduri, faţă de remediile pecuniare

care acţionează doar a posteriori. În egală măsură, a avea doar remedii acceleratorii într-un

sistem judiciar în care durata procedurilor a depăşit deja termenul rezonabil nu pare a fi

suficient când un litigiu concret s-a desfăşurat pe o perioadă de timp excesivă, cu consecinţe

negative asupra patrimoniului unui reclamant.

Din considerentele hotărârii de Mare Cameră sus-menţionate, precum şi din hotărârea

Vassilios Athanasiou ş.a contra Greciei29 putem decela următoarele repere esenţiale ale unui

remediu conform standardului impus de art. 13. În primul rând, acţiunea prin care reclamantul

recurge la remediul naţional reparator pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat de

nesocotirea termenului rezonabil trebuie, la rândul său, să fie soluţionată într-un termen

rezonabil. De asemenea, regulile procedurale în conformitate cu care se soluţionează o astfel

de acţiune trebuie să respecte garanţia echităţii, prevăzută de art. 6. În cazul în care se acordă

despăgubiri, este necesar ca aceste sume reparatorii să fie achitate rapid, în termen de cel mult

6 luni. Totodată, instanţa europeană recomandă să nu se aplice taxe judiciare excesive, care să

28 Cererea nr. 36813/97, hotărârea de Mare Cameră din 29.03.2006 29 Cererea nr. 50973/08, hotărârea din 21.12. 2010, § 55



descurajeze reclamantul să utilizeze o asemenea cale de atac. În cazul remediilor de natură

pecuniară, Curtea recomandă ca instanţele naţionale să se orienteze, în privinţa cuantumului

acordat în concret unui reclamant, după standardele folosite chiar de instanţa europeană pe

tărâmul art. 41 când acordă o satisfacţie echitabilă pentru încălcarea art. 6.

În ceea ce priveşte România, prima cauză în care a fost evocată problema remediului

efectiv în ceea ce priveşte durata nerezonabilă a fost Abramiuc contra României.30 Guvernul a

invocat în faţa instanţei europene faptul că reclamantul avea la îndemână o plângere adresată

Consiliului Superior al Magistraturii pentru angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului

care a nesocotit obligaţia legală de a soluţiona procesul într-un termen rezonabil. Alături de

acest remediu, Guvernul a arătat că, în baza prevederilor constituţionale care impun

judecătorului naţional să aplice direct şi prioritar Convenţia, reclamantul avea la îndemână

deopotrivă o acţiune prin care să solicite instanţelor naţionale acordarea de daune pentru

încălcarea termenului rezonabil. Curtea a apreciat că nici unul din cele două remedii evocate

de guvernul pârât nu este unul “efectiv” în sensul art. 13. Astfel, plângerea pentru

sancţionarea disciplinară a judecătorului nu are efecte imediate şi directe asupra duratei unei

proceduri, ci produce consecinţe doar asupra situaţiei personale a magistratului în cauză, fără

a determina înlocuirea acestuia de la conducerea completului de judecată sau acordarea unor

termene mai scurte într-un litigiu pendinte. Cu privire la posibilitatea reclamantului de a

invoca în mod direct în faţa instanţelor române prevederile Convenţiei, instanţa europeană a

constatat că hotărârile judecătoreşti depuse cu scopul de a dovedi “realitatea” acestui remediu

erau posterioare litigiului în speţă, nu purtau menţiunea că ar fi fost irevocabile şi, cu o

singură excepţie, nu se refereau la acordarea unor despăgubiri pentru nesocotirea duratei

rezonabile a procedurii.

Cu aceste remarci privitoare la art. 13 în ceea ce priveşte România încheiem partea

introductivă a expunerii noastre, care a avut drept scop creionarea sistemului de referinţă

convenţional care stă la baza legiferării noii instituţii introduse în Codul de procedură civilă,

anume contestaţia pentru tergiversarea judecăţii. În opinia noastră, reperele convenţionale sus-

amintite sunt absolut necesare înţelegerii naturii juridice şi menirii contestaţiei reglementate

de art. 522 – 526 NCPC.

30 Cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009. Cauza priveşte proceduri execuţionale relative la indemnizaţii

acordate reclamantului în temeiul unor drepturi de proprietate intelectuală, proceduri care au avut loc în perioada

1995- 2002, respectiv 1996-2002.



5. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, în reglementarea

Noului Cod de procedură civilă

Astfel cum reamintea domnul profesor Viorel Mihai Ciobanu, citând, la rândul său,

din Raportul de prezentare în faţa Consiliului de Stat a proiectului Codului de procedură civilă

din 1865, „procedura este inima legislaţiunii unui stat (...) Codicele civil, fără procedură,

este ca un corp fără inimă, este ca o bună şi complectă maşină căreia îi lipseşte puterea

motrice”.

Sub impulsul amplei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus

citată în materia termenului rezonabil, şi în special a dreptului la un recurs efectiv, legiuitorul

român a reglementat pentru prima oară în sistemul românesc de drept o instituţie menită să

asigure în mod expres celeritatea procesului civil. “Buna şi completa maşină” reprezentată de

noul Cod civil are acum, într-o exprimare metaforică, şi un motor capabil să îi asigure, printre

multiplele performanţe ale noii proceduri civile, şi celeritatea soluţionării cauzelor civile.

După cum spuneam, alegerea legiuitorului nu este întâmplătoare, este impusă de „necesitatea

gândirii unui sistem procedural civil modern, care să răspundă imperativelor funcţionării unei

justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, şi să ducă la creşterea calităţii activităţii acestui

serviciu public. În acest scop, concepţia Noului Cod de procedură civilă trebuie să plece de la

deziderate actuale, precum accesul justiţiabililor la mijloace şi forme procedurale simple şi

accesibile şi accelerarea procedurii judiciare”31 (s.n).

Procesul civil, lato sensu, trebuie să respecte cerinţa de a se încadra într-un termen

rezonabil. Deşi terminologia utilizată în alte acte normative, de exemplu în art. 21 alin. (3) din

legea fundamentală, se referă la dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil, art. 6 NCPC utilizează sintagma de „termen optim şi previzibil”.32

Fără a intra în dezbateri de natură semantică (de exemplu, ne putem întreba dacă un

termen optim este, în mod necesar sau automat, şi rezonabil33) care nu ne sunt permise în

31 H.G. nr. 1527/12.12.2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă,

publicată în M.Of. nr. 889/27.12.2007 32 „(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de

către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună

toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.(2) Dispoziţiile alin. (1) se

aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite”. 33 Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, optim are înţelesul de care este cel mai bun, mai potrivit,

mai favorabil sau mai indicat, care asigură cea mai bună eficienţă; în stare să corespundă cel mai bine intereselor



cadrul dezbaterii de faţă, credem că opţiunea legiuitorului pentru „termen optim şi

previzibil”(deşi, cum vom vedea mai jos, acesta “coexistă” în chiar cuprinsul Codului de

procedură civilă cu termenul rezonabil) are la bază concluzia studiilor amintite mai sus,

elaborate de Comisia de la Veneţia şi Comisia europeană pentru eficienţa justiţiei, potrivit

căreia este important a avea un termen optim de soluţionare a unei proceduri şi previzibil

pentru parte. Totuşi, aşa cum observam mai sus, în cuprinsul noului Cod de procedură civilă

este folosită şi noţiunea de „termen rezonabil”. Astfel, art. 201 alin. (6) NCPC, referitor la

fixarea primului termen de judecată prevede că „În cazul în care pârâtul domiciliază în

străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu

împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea dispoziţiilor art. 156.” (s.n.).

Tot astfel, în scopul asigurării previzibilităţii duratei procesului, art. 238 alin. (1)

obligă judecătorul cauzei ca la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să

facă, după ascultarea părţilor, o estimare a duratei necesare pentru cercetarea procesului,

ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim

şi previzibil, consemnând această evaluare în încheiere.

6. Sediul materiei, definiţia şi caracterele juridice ale contestaţiei privind

tergiversarea procesului

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 522 – 526 NCPC.

În opinia noastră, contestaţia privind tergiversarea procesului constituie mijlocul

procedural prin care partea sau procurorul care participă la judecată, nemulţumită de

încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen optim şi previzibil solicită

instanţei, pe cale incidentală, luarea măsurilor legale pentru înlăturarea acestei situaţii.

În ceea ce priveşte caracterele contestaţiei privind tergiversarea procesului, trebuie

precizat că aceasta constituie o procedură specială, de sine-stătătoare, neintrând în categoria

căilor de atac34. Un argument de text în favoarea acestei concluzii se desprinde din art. 525

alin. (3) NCPC care prevede că „În toate cazurile, instanţa care soluţionează plângerea nu va

putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de

urmărite. Previzibil trimite la verbul a prevedea, adică a deduce evoluţia evenimentelor viitoare plecând de la

cele prezente; a anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla; a previziona, a întrezări. 34 Terminologic vorbind, termenul “contestaţie” este utilizat în materia căilor extraordinare de atac –

“contestaţie în anulare” sau în materia executării silite – “contestaţia la executare”.



drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere libertăţii

judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată

procesului”. Prin urmare, este evident că pe calea contestaţiei privind tergiversarea

procesului, partea nu se poate plânge pe fond de netemeinicia sau nelegalitatea unor măsuri

luate de instanţă sau de anumite soluţii care pot avea şi efect dilatoriu (de exemplu, greşita

soluţionare a unei excepţii de necompetenţă).

Contestaţia are un caracter incidental pentru că este formulată în faţa instanţei

învestită cu soluţionarea pe fond a pricinii. Scopul acestei instituţii este ca instanţa să adopte

măsurile legale necesare pentru înlăturarea situaţiilor care tergiversează judecata/executarea

silită, în sensul art. 6, şi nu de a oferi părţii posibilitatea de a obţine o anume soluţie pe fondul

cauzei sau de a critica temeinicia unor măsuri luate de instanţă sub aspect probator sau prin

soluţionarea unor excepţii.

Din perspectiva aplicării în timp a prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum

rezultă din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă35, contestaţia privind tergiversarea judecăţii este aplicabilă proceselor şi

executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

7. Subiectele contestaţiei privind tergiversarea procesului

Articolul 522 NCPC prevede subiectele care pot uza de această contestaţie. Astfel,

poate formula contestaţie privind tergiversarea procesului partea36 (inclusiv intervenienţii)

nemulţumită de durata procesului sau procurorul care participă la judecata cauzei (în

condiţiile art. 92- 93 NCPC).

Calitatea procesuală activă recunoscută procurorului în această materie (fără a distinge

între diferitele forme de participare în procesul civil) este justificată de poziţia acestuia de

participant la procesul civil care reprezintă interesele generale ale societăţii, printre care

celeritatea procedurii reprezintă un element esenţial al ordinii de drept, în sensul art. 130 din

Constituţie.

35 M. Of. nr. 365/30.05.2012 36 Din formularea clară a textului este evident că un terţ, penitus extranei, chiar dacă ar avea interesul de a invoca

nerespectarea termenului optim şi previzibil al unei proceduri, nu are legitimare procesuală activă pentru a utiliza

contestaţia pentru tergiversarea unei judecăţi, faţă de care este cu totul străin.



Similar oricărui mijloc procedural care intră în conţinutul acţiunii civile, partea

(reclamant, pârât, intervenient) va trebui să justifice interesul utilizării contestaţiei, în

condiţiile bine cunoscute, respectiv interesul să fie personal, născut şi actual.

Cu privire la această ultimă condiţie, se impun câteva precizări.

Procesul civil este, prin excelenţă, arena în care se confruntă părţi cu interese

contradictorii, una din strategiile des întâlnite în instanţele civile fiind tocmai tergiversarea

provocată în mod intenţionat de una din părţi, prin diverse acţiuni sau inacţiuni care îmbracă,

cel mai adesea, forma abuzului de drept procedural. Ne putem întreba dacă acest mijloc

procedural este doar la îndemâna reclamantului, cel care declanşează litigiul şi care, în mod

evident, doreşte o recunoaştere/realizare rapidă a dreptului subiectiv civil reclamat, sau şi

pârâtul, care are o poziţie pasivă, defensivă şi căruia, de cele mai multe ori, îi profită o durată

lungă a procedurii are acces la contestaţia pentru tergiversarea judecăţii?

Credem că în această materie, condiţia ca interesul să fie unul născut şi actual are un

înţeles aparte, mai ales dacă avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 teza a II-a NCPC, conform

cărora „(…) chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul

de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea

unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”. Luând drept exemplu o acţiune în

evacuare, şi pârâtul dintr-un astfel de proces (căruia temporizarea soluţionării cauzei aparent îi

profită deoarece până la pronunţarea hotărârii el beneficiază de locaţiunea în cauză) poate uza

de această procedură întrucât este “interesat” de pronunţarea unei soluţii în procesul respectiv,

prin tranşarea în mod “optim şi previzibil” a disputei juridice.

8. Motivele contestaţiei privind tergiversarea procesului

Situaţiile în care partea poate uza de această procedură sunt prevăzute în art. 522 alin.

(2) NCPC. Motivele de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului pot fi

grupate astfel: nesocotirea de către instanţă a unor termene legale imperative, nerespectarea

unor termene judecătoreşti de către părţi, nerespectarea unor termene judecătoreşti de către

terţi şi neluarea de către instanţă a măsurilor legale sau neîndeplinirea unui act de procedură.

Primul motiv reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC poate fi invocat atunci

„când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de

motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat”.



Celeritatea procedurii este indisolubil legată de ideea de termen în cadrul căruia legea

impune ca părţile să îndeplinească actele de procedură sau să utilizeze diversele mijloace

procedurale care intră în conţinutul acţiunii civile. Disciplinarea activităţii procesuale prin

fixarea termenelor impune, în egală măsură, ca şi instanţele de judecată să respecte acele

termene stabilite de lege, înăuntrul cărora anumite activităţi trebuie realizate.

De obicei, partea este cea care va suporta sancţiunea nerespectării termenelor legale

imperative, prin decăderea din dreptul de a mai îndeplini acel act de procedură. Doctrina37

admite unanim că scopul decăderii este tocmai asigurarea celerităţii procesului, ce se poate

realiza prin cele două funcţii ale acestei sancţiuni – preventivă şi sancţionatorie.

În schimb, deşi obligaţia respectării termenelor legale revine şi instanţelor de judecată

pentru finalizarea unor proceduri, pronunţarea sau motivarea unei hotărâri, în ipoteza

nesocotirii acestor termene, cu consecinţe dilatorii pentru ansamblul procedurii, partea nu

avea la îndemână, sub imperiul fostului cod, vreun mijloc energic de acţiune. Cererile pentru

urgentarea procedurii utilizate în practică pentru asemenea situaţii sau sesizarea Inspecţiei

judiciare, în vederea aplicării unor sancţiuni de natură disciplinară acelui judecător nu ar fi

fost, în sine, de natură să conducă în mod direct la accelerarea procesului, prin acordarea unor

termene de judecată mai scurte, de exemplu.

Sub acest aspect, consacrarea, prin intermediul art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, a acestui

prim motiv de contestaţie pentru tergiversarea procedurii cauzată de nerespectarea de către

instanţă a termenelor legale este binevenită.

Ce fel de termene sunt cele avute în vedere de textul mai sus menţionat? Evident, sunt

termenele legale stabilite în mod expres de legiuitor. Noţiunea de „termen” cuprinde nu doar

ziua fixă, ci şi stadiul procedurii, intervalul, perioada de timp înăuntrul căreia instanţa era

obligată să finalizeze acea procedură38.

37 G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 273. 38 Exprimările utilizate de legiuitor sunt din cele mai variate. De exemplu, “înainte de”, “cel mai târziu până la

terminarea cercetării” pentru formularea cererii de chemare în garanţie făcută de reclamant sau intervenientul

principal; sau “cel mai târziu la primul termen de judecată” pentru invocarea necompetenţei de ordine privată,

pentru situaţia în care întâmpinarea nu a fost obligatorie, invocarea excepţiilor relative după săvârşirea

neregularităţii procedurale; ”la primul termen după”, potrivit art. 338, pentru solicitarea de efectuare a unei noi

expertize; “ termen scurt” se referă la soluţionarea de către instanţă a excepţiilor de procedură, potrivit art. 248

alin. (3) sau solicitarea adresată expertului desemnat, de a indica în scris costul lucrării şi termenul necesar

efectuării expertizei, precum şi pentru constatarea perimării executării silite, conform art. 697; “de îndată”

pentru soluţionarea recuzării, abţinerii, trimiterii dosarului la instanţa competentă în situaţia admiterii excepţiei



Pentru judecata în primă instanţă, subliniem, cu titlu de exemplu, că termene pentru

finalizarea unei proceduri sunt reglementate de art. 201 – referitor la fixarea primului termen

de judecată la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol;

art. 64 – care stabileşte un termen de 24 ore pentru înaintarea dosarului instanţei competente

pentru soluţionarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de

intervenţie; art. 132 alin. (3) – referitor la înaintarea “de îndată” a dosarului instanţei

competente în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă; art. 138 alin. (3) – care impune

trimiterea “de îndată” a dosarului primei instanţe învestite, dacă se admite excepţia de

litispendenţă; art. 524 alin. (5) – care prevede ca dosarul să fie înaintat “de îndată” instanţei

competente pentru soluţionarea plângerii împotriva încheierii de respingere ca neîntemeiată a

contestaţiei privind tergiversarea procesului.

În cadrul căilor de atac, termene pentru finalizarea unei proceduri sunt reglementate

de: art. 475 alin. (2) – referitor la fixarea primului termen de judecată în apel – cel mult 60 de

zile de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel; art. 493 alin. (2) care stabileşte că

depunerea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului trebuie să aibă loc în cel

mult 30 de zile de la repartizarea dosarului (la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie); art. 520

alin. (12) – referitor la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizării

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cel mult 3 luni de la data învestirii.

În materia executării silite, un termen pentru finalizarea procedurii este prevăzut de

art. 665 alin. (2) în materia cererii de încuviinţare a executării silite care ar trebui soluţionată

în maximum 7 zile de la înregistrare.

În ceea ce priveşte procedurile speciale, amintim următoarele termene prevăzute

pentru finalizarea procedurii: art. 1022 – referitor la emiterea ordonanţei de plată, când

debitorul nu contestă creanţa, în maximum 45 de zile de la introducerea cererii; art. 1030 – în

procedura cererilor de valoare redusă în cadrul căreia instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea

în 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor sau de la dezbaterea orală.

Termenele de pronunţare sau motivare la care face referire primul motiv al

contestaţiei privind tergiversarea procesului sunt prevăzute în: art. 396 alin. (1), potrivit căruia

amânarea pronunţării nu poate depăşi 15 zile; art. 426 alin. (5) indică faptul că redactarea şi

de necompetenţă sau în situaţia admiterii excepţiei de litispendenţă; ‟de urgenţă” – termenul pentru care se

dispune citarea părţilor în vederea constatării perimării (art. 420), soluţionarea cererilor de lămurire şi înlăturare

a dispoziţiilor contradictorii (art. 443), de completare a hotărârii (art. 444), de soluţionare a contestaţiei în

anulare (art. 508), de soluţionare a cererii de intervenţie a altor creditori în procedura deja începută (art. 691) etc.



semnarea hotărârii se realizează în cel mult 30 de zile de la pronunţare; art. 524 referitor la

soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea procesului prevede că încheierea de respingere

se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare; art. 665 alin. (2) fixează un termen de cel

mult 48 de ore pentru amânarea pronunţării în cererea de încuviinţare a executării silite,

motivarea încheierii fiind făcută în cel mult 7 zile de la pronunţare; art. 998 alin. (4) în

materia ordonanţei preşedinţiale reglementează un termen de cel mult 24 de ore pentru

amânarea pronunţării, motivarea făcându-se în cel mult 48 de ore de la pronunţare, iar

dispoziţiile sunt valabile şi pentru calea de atac a apelului în această materie.

Cel de-al doilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este

reprezentat de nerespectarea termenului judecătoresc de către participanţi şi este reglementat

de art. 522 alin. (2) pct. 2 NCPC – „când instanţa a stabilit un termen în care un participant

la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă

instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege”.

Condiţia de admisibilitate a acestui caz de contestaţie este aceea ca instanţa să nu fi

luat faţă de participantul cu comportament dilatoriu măsura legală care se impunea. Astfel, în

cazul în care nu s-a respectat termenul judecătoresc de către participanţi, instanţa trebuia să

aplice o amendă judiciară în condiţiile art. 187 sau să dispună aducerea martorului cu mandat

de aducere etc.

Ipoteza cea mai simplă este aceea în care instanţa a omis cu totul să aplice sancţiunea

ce se impune pentru nesocotirea termenului judecătoresc.

Ce se întâmplă atunci când instanţa, după ce a pus în discuţia contradictorie a părţilor

aplicarea sancţiunii legale, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părţi, ulterior a apreciat că

nu se impune luarea măsurii legale? Ar putea fi folosit acest caz de contestaţie pentru

tergiversarea judecăţii şi pentru a obliga instanţa să “revină” asupra propriei soluţii de

nesancţionare a acelui participant care nu a respectat termenul stabilit de instanţă? Altfel spus,

funcţionează mecanismul contestaţiei, pentru ipoteza evocată mai sus, ca “o cale de

retractare”?

În opinia noastră, din moment ce textul nu distinge asupra motivelor care au condus

instanţa la neaplicarea măsurilor prevăzute de lege faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia,

art. 522 alin. (2) pct. 2 poate fi utilizat, deopotrivă, pentru omisiunea instanţei de a aplica



aceste sancţiuni, cât şi pentru ipoteza în care a apreciat că nu se impune, de exemplu,

aplicarea unei amenzi sau a oricărei alte sancţiuni legale39.

Cel de-al treilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este

reprezentat de nerespectarea termenului judecătoresc de către terţi – „Când o persoană ori o

autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit

termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare

soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care

nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege” [art. 522 alin. (2) pct. 3].

Şi în cazul acestui motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului,

ca şi în situaţia celui de la pct. 2, condiţia impusă de text este ca instanţa de judecată să nu fi

luat acea măsură legală care se impunea faţă de terţul chemat să comunice instanţei diverse

informaţii necesare soluţionării procesului. Diferenţa faţă de motivul anterior constă în

subiectul care nu a respectat termenul judecătoresc, şi anume terţul. De exemplu, instanţa

trebuie să aplice, în condiţiile art. 187 NCPC, amenda judiciară pentru neprezentarea

martorului legal citat, pentru refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în

mod nejustificat la termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute, pentru neluarea de

către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor

necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, neprezentarea

unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de

instanţă, sau refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din

motive imputabile ei, la cererea instanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă

din actele şi evidenţele ei.

Astfel de ipoteze pot fi întâlnite şi în cazul executării silite. De exemplu, conform art.

719 alin. (7), dacă instanţa de judecată admite contestaţia la executare şi constată refuzul

nejustificat al executorului de a primi, înregistra cererea de executare sau de a îndeplini un act

de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege, poate aplica executorului o

amendă.

39 De altfel, în materia amenzilor judiciare, de exemplu, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate aprecia că se

impune aplicarea unei astfel de sancţiuni uneia dintre părţi care nu a respectat termenul acordat de instanţă

pentru îndeplinirea unei obligaţii procesuale, chiar dacă la un termen anterior a considerat că o astfel de măsură

nu se impune.



De asemenea, în cazul în care expertul, care este un terţ faţă de proces, nu se prezintă,

iar instanţa nu a dispus amendarea lui sau aducerea acestuia în faţa instanţei, se poate utiliza

această cale.

Apreciem, în mod identic cu cele analizate la cazul anterior, că este admisibil acest

motiv de contestaţie pentru tergiversarea judecăţii, în egală măsură, pentru omisiunea instanţei

de a dispune sancţionarea terţului care nu a respectat termenul judecătoresc impus în sarcina

sa, cât şi pentru ipoteza în care anterior a fost respinsă ca neîntemeiată cererea unei părţi prin

care se solicita tocmai aplicarea măsurii legale.

Ultimul motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este

reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 4 NCPC şi este reprezentat de situaţia în care „instanţa

şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea

măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a

unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de

procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului”.

“Termenul optim şi previzibil” la care face referire textul trebuie “citit” în legătură cu

art. 238 NCPC, potrivit căruia, înainte de a intra în cercetarea procesului, instanţa de judecată

pronunţă o încheiere în care, după ascultarea părţilor, estimează termenul în care va fi cercetat

respectivul proces. Modalitatea în care, în concret, se vor face astfel de aprecieri cu privire la

durata procesului – care, în mod evident, nu pot fi pur subiective – urmează să fie determinată

de practica instanţelor. Opinăm că statisticile instanţei/completului de judecată în soluţionarea

cauzelor similare sau identice pot oferi informaţii cât de cât obiective pentru a permite

instanţei să recurgă, în mod asumat şi util, la “predicţii” privind durata procesului.

Ce anume se înţelege prin “neluarea măsurilor stabilite de lege“ care a avut drept

consecinţă depăşirea termenului optim şi previzibil?

Având în vedere natura juridică a acestei instituţii, suntem de părere că partea nu poate

evoca chestiunile de netemeinicie sau nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţă şi care vor

putea fi criticate prin intermediul căii de atac. Cel de-al patrulea motiv de exercitare a

contestaţiei privind tergiversarea procesului nu se aplică în situaţii cum ar fi greşita

soluţionare a cererilor de suspendare, când s-a admis suspendarea, cu consecinţa prelungirii

duratei procesului, greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială, soluţionarea

cauzei fără procedură corectă de citare a unei părţi, care va fi criticată în calea de atac,

trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de fond de către instanţa de apel,

deşi avea obligaţia reţinerii în vederea evocării fondului [art 480 alin. (3) şi (6)], trimiterea



cauzei spre rejudecare instanţei de fond a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 480 alin. (3),

trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de apel de către instanţa de recurs,

în situaţia în care avea obligaţia rejudecării procesului în fond [art. 498 alin. (1)], casarea cu

trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 498

alin. (2) NCPC.

Exemple concrete în care poate fi utilizat acest motiv ar fi neînaintarea dosarului

instanţei de apel la finalizarea procedurii în faţa instanţei de fond, neaplicarea procedurilor

care ar fi permis o mai rapidă citare a părţilor40, administrare a probelor41, neîndeplinirea din

oficiu a unui act de procedură necesar desfăşurării ulterioare a procedurii (necomunicarea

hotărârii către părţi de îndată ce a fost redactată şi semnată), nesoluţionarea într-un termen

optim a cererilor de repunere pe rol după suspendarea cauzei, neefectuarea publicaţiilor

impuse de art. 944 (în procedura de declarare a morţii), neefectuarea afişelor şi publicaţiilor

impuse de art. 1.051 referitor la procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în

temeiul uzucapiunii etc.

Trebuie subliniat că acest motiv de contestaţie este condiţionat de dovedirea de către

contestator a faptului că timpul scurs de la neluarea de către instanţă a măsurilor stabilite de

lege sau de la neîndeplinirea din oficiu a actului de procedură ar fi fost suficient pentru

complinirea acestor omisiuni.

9. Termenul în care poate fi formulată contestaţia privind tergiversarea

procesului

Sub aspectul termenului în care poate fi formulată contestaţia, subliniem că textul de

lege nu cuprinde nicio precizare. De cele mai multe ori, partea va uza de această cale pe

parcursul litigiului, imediat după ce a constatat că instanţa nu ia măsurile legale care se impun

pentru a sancţiona comportamentul părţii sau terţului care contribuie la temporizarea

40 De exemplu, instanţa nu recurge la prevederile şi mecanismele prevăzute de unele instrumente comunitare,

cum ar fi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind notificarea sau

comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială. 41 De exemplu, prin recurgerea la o comisie rogatorie sau la prevederile şi mecanismele reglementate de

Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor

membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.



procedurii (motivele 2 şi 3), sau pentru a reclama că instanţa însăşi nu respectă un anumit

termen pentru finalizarea procedurii sau pentru pronunţare (motivul 1).

Calea contestaţiei este deschisă şi după pronunţarea soluţiei atunci când instanţa

depăşeşte termenul de motivare a hotărârii (motivul 1) sau dacă nu ia măsurile legale de

înaintare a dosarului instanţei pentru soluţionarea căii de atac (motivul 4).

10. Procedura de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesului

În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a contestaţiei, trebuie reţinut faptul că

partea interesată poate formula contestaţia în scris sau verbal în faţa instanţei, care are

obligaţia să o consemneze în încheierea de şedinţă. Instanţa este obligată să o soluţioneze de

îndată sau în cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii sau formularea ei verbală. Judecata se

face fără citarea părţilor.

Având un caracter incidental, contestaţia este de competenţa instanţei în faţa căreia a

intervenit unul din motivele prevăzute de art. 522 alin. (2) pct. 1-4 NCPC. Dat fiind că scopul

acestei instituţii este acela de a accelera procedura în curs, prin luarea de către instanţă a

măsurilor necesare pentru a remedia încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un

termen optim şi previzibil, nu credem că soluţionarea contestaţiei de către aceeaşi instanţă

(complet) ar ridica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului

chemat să “cenzureze” propriile omisiuni. La un nivel teoretic, raţiunile care au stat la baza

consacrării incompatibilităţilor şi a cazurilor de recuzare/abţinere nu se regăsesc în figura

juridică a contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, pentru a justifica atribuirea competenţei

de soluţionare în favoarea unui complet diferit decât cel în faţa căruia se desfăşoară litigiul

pendinte.

În plus, motivele pentru care poate fi formulată contestaţia pentru tergiversarea

judecăţii sunt legate de elemente obiective ale procedurii civile (termene legale, termene

judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute de lege) şi nu lasă loc – în opinia noastră – unor

aprecieri subiective ale judecătorului cauzei.42

42 Nu este mai puţin adevărat că, dat fiind riscul ca în paralel sau ulterior admiterii unei contestaţii pentru

tergiversarea judecăţii (motivul 1 sau 4) împotriva magistratului în cauză să fie declanşată o procedură

disciplinară în temeiul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este

posibil ca judecătorul în cauză să fie reticent în a recunoaşte propria culpă în tergiversarea procedurii.



Pe de altă parte, diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi în practica instanţelor de

judecată ne îndeamnă la nuanţarea poziţiei exprimate mai sus. Putem lesne să ne imaginăm că

pentru partea deja nemulţumită de modalitatea în care completul conduce litigiul, cu

consecinţa depăşirii termenului optim şi previzibil, a formula o contestaţie pentru

tergiversarea judecăţii în faţa aceluiaşi judecător pune sub semnul întrebării “aparenţa de

imparţialitate”43 de care ar trebui acesta să dea dovadă, tocmai pentru că judecătorului i se

cere, practic, să-şi recunoască propria culpă în depăşirea unor termene de motivare a hotărârii

(pentru cazul de la pct. 1, de exemplu).

Pentru o astfel de ipoteză în care, în circumstanţele particulare ale unei cauze, există

motive concrete şi serioase să se creadă că judecătorul este părtinitor în soluţionarea

contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, se pot invoca prevederile art. 42 pct. 13 NCPC care

reglementează incompatibilitatea judecătorului, atunci când există elemente care nasc, în mod

întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

11. Soluţiile ce pot fi date contestaţiei privind tergiversarea procesului

Sub aspectul soluţiilor care se pot pronunţa, dacă motivul invocat de parte din cele

prevăzute de art. 522 alin. (2) pct. 1-4 NCPC este întemeiat, instanţa va pronunţa o încheiere

de admitere prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat

tergiversarea judecăţii (de exemplu, motivarea şi comunicarea hotărârii, efectuarea

publicaţiilor în procedurile reglementate de art. 1.051 etc.). Încheierea de admitere nu este

supusă vreunei căi de atac şi se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare.

Contestatorului se comunică, spre informare, o copie a încheierii.

Încheierea de respingere se pronunţă în situaţia în care cererea este, în mod vădit,

neîntemeiată. Calea de atac se exercită prin intermediul plângerii, formulată în termen de 3

zile de la comunicare. Se observă că sunt reglementate termene foarte scurte, ceea ce denotă

că legiuitorul a ţinut cont de recomandările instanţei europene ca însuşi “recursul efectiv”, în

sensul art. 13 al Convenţiei, să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Înaintarea dosarului se

43 Reamintim că, în temeiul art. 6, Curtea analizează garanţia imparţialităţii instanţei de judecată sub un dublu

aspect – imparţialitatea obiectivă şi imparţialitatea subiectivă. În orice caz, imparţialitatea subiectivă care

semnifică tocmai absenţa oricăror prejudecăţi sau convingeri personale ale judecătorului în cauză cu privire la o

anumită soluţie este prezumată până la proba contrară (Cererea nr. 17056/06, Micallef contra Maltei , hotărârea

din 15.10.2009, parag. 94).



face de îndată, iar soluţionarea plângerii nu suspendă judecata. Instanţa competentă este

întotdeauna instanţa ierarhic superioară, care va soluţiona plângerea în complet de 3

judecători, cu excepţia situaţiei în care procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

caz în care plângerea se va soluţiona de un alt complet din cadrul aceleiaşi secţii. Soluţionarea

plângerii are loc fără citarea părţilor, termenul de soluţionare este de 10 zile de la sesizare iar

cel de motivare este de 5 zile de la pronunţare.

Este important ca instanţa ierarhic superioară, admiţând plângerea împotriva încheierii

de respingere a contestaţiei, să dispună ca instanţa să îndeplinească actul de procedură sau să

ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea, şi să stabilească, atunci când este cazul,

un termen pentru îndeplinirea lor. Totuşi, aceasta nu trebuie să dea îndrumări sau dezlegări

asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii

pe fond.

În acest punct al prezentării, se impune să reflectăm asupra limitelor de apreciere a

judecătorului în soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea judecăţii, mai ales că – astfel

cum subliniam mai sus – motivele acestui instrument procedural sunt legate de elemente

obiective ale procedurii civile – termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri

reglementate de Codul de procedură civilă.

În concret, de exemplu, dacă judecătorul cauzei nu a pronunţat sau motivat hotărârea

în termenul defipt de lege, se va admite în mod automat contestaţia promovată în baza art. 522

alin. (2) pct. 1 NCPC? Sau judecătorul pricinii va putea invoca “cauze exoneratoare de

răspundere” sau alte “elemente în circumstanţiere”, de exemplu, existenţa pe rolul său a unui

număr prea mare de cauze de soluţionat/motivat în acelaşi interval de timp?

Din modul în care este construită această instituţie (natură juridică, scop, motive,

competenţă de soluţionare, efecte etc.), suntem înclinaţi să susţinem prima soluţie, care

favorizează o concepţie obiectivă asupra modului de soluţionare a acestei contestaţii. Cu toate

acestea, este foarte probabil ca viitoarea practică în materie să ofere soluţii mai nuanţate, mai

ales că motivele care stau la baza admiterii contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii pot

atrage, deopotrivă, şi răspunderea disciplinară a judecătorului în baza art. 99 lit. h) din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor44. În acest sens, nu excludem ca, în

aprecierea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al contestaţiei în baza primului motiv

44 Art. 99: „Constituie abateri disciplinare: (…) h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a

dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea

lucrărilor, din motive imputabile”.



prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, de exemplu, judecătorul cauzei să aibă în vedere

nu doar caracterul obiectiv al termenului de pronunţare/motivare a hotărârii care a fost

nesocotit în cauză, ci şi alte aspecte de natură a explica, justifica, circumstanţia o eventuală

depăşire a termenului.

12. Sancţionarea contestatorului de rea-credinţă

Ca orice alt mijloc de procedură ce intră în conţinutul acţiunii civile, şi contestaţia

pentru tergiversarea judecăţii riscă să fie deturnată de la scopul pentru care a fost

reglementată, prin exercitarea sa cu rea-credinţă de către parte. Acesta este motivul pentru

care legiuitorul a prevăzut sancţionarea abuzului de drept procedural în această materie prin

adoptarea unei reglementări speciale, cu scop disuasiv, pentru a nu încuraja părţile să utilizeze

această procedură în mod neîntemeiat. Astfel, contestatorul de rea-credinţă poate fi sancţionat

cu amendă, în cuantum între 500 lei şi 2.000 lei, aceasta fiind cea mai mare dintre toate

amenzile reglementate de Codul de procedură civilă45. Dacă acest mijloc procesual a fost

exercitat în mod neîntemeiat, la cererea părţii interesate, se pot acorda despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate, sens în care se va avea în vedere procedura reglementată în art. 190-191

NCPC.

Având în vedere că elementul subiectiv, şi anume reaua-credinţă în promovarea

contestaţiei, prezintă, în plan probator, o serie de dificultăţi, legiuitorul instituie o prezumţie

relativă cu privire la reaua-credinţă care ar putea rezulta, potrivit alin. (2) al art. 526 NCPC,

din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii, precum şi din orice alte

împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop decât

acela pentru care legea o recunoaşte.

13. Raportul cu alte instituţii reglementate de noul Cod de procedură civilă

În ceea ce priveşte raportul cu alte instituţii, trebuie menţionat că art. 189 NCPC

reglementează instituţia despăgubirii pentru amânarea procesului. Partea interesată poate

cere despăgubiri dacă partea adversă cauzează, cu intenţie sau din culpă, amânarea judecăţii

45 Prin comparaţie cu cuantumul amenzilor prevăzute de art. 187 NCPC.



sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa

producerii unor prejudicii materiale sau morale.

Cele două instituţii (despăgubirile pentru amânarea procesului şi contestaţia pentru

tergiversarea judecăţii) având finalităţi şi natură juridică diferite pot fi cumulate.

Astfel cum aminteam în partea de început a prezentării noastre, standardul Convenţiei

în materia recursului efectiv, conform art. 13, include şi o combinaţie de remedii. Reamintim,

totodată, că “recursul efectiv” nu presupune neapărat un singur mijloc procedural, ci poate

însemna o multitudine de căi de atac, în sensul autonom al Convenţiei, prin care se poate

accelera o procedură sau se poate obţine o reparaţie dacă s-a încălcat durata rezonabilă.

Cât timp există posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care s-a cauzat o

amânare a procesului, şi există şi mijlocul contestaţiei privind tergiversarea procesului, care

este un remediu preventiv şi accelerator, se poate concluziona că, în prezent, în România este

reglementat un recurs autonom, în sensul specificat de Convenţie, în prezenţa acestor două

figuri juridice, reglementate de art. 189 şi art. 522 NCPC, care răspund, în opinia noastră,

exigenţelor prevăzute de art. 13.

Totuşi, trebuie făcută precizarea că art. 13 din Convenţie nu presupune obţinerea unui

rezultat favorabil în dreptul intern, important fiind ca remediul pentru încălcarea termenului

rezonabil să nu aibă o existenţă doar teoretică, ci să se dovedească a fi unul concret şi efectiv.

Practica viitoare a instanţelor de judecată, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură

civilă, va confirma sau infirma vocaţia contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii de a fi un

astfel de remediu eficient, în sensul autonom al art. 13 din Convenţie.

Până la reglementarea acestui remediu în noul Cod de procedură civilă, România era

printre puţinele state membre ale Consiliului Europei care nu avea în dreptul intern o cale

legală preventivă sau reparatorie pentru nesocotirea art. 6 în materia termenului rezonabil. Cu

toate acestea, pe rolul instanţelor române au existat litigii prin care reclamanţii au formulat

acţiuni în despăgubiri în contradictoriu cu Statul român pentru depăşirea termenului rezonabil

în diverse proceduri, temeiul juridic invocat fiind art. 6 şi art. 13 din Convenţie, aplicate direct

şi prioritar în baza art. 21 din Constituţie. Soluţiile instanţelor au fost din cele mai diverse – de

la respingerea acestor cereri ca fiind inadmisibile, în lipsa unui temei de drept expres în

legislaţia noastră, la analizarea răspunderii delictuale a statului din prisma fostului art. 998 C.

civ. 1864, până la aplicarea directă a standardelor convenţionale în materia recursului efectiv

pentru încălcarea termenului rezonabil şi a obligaţiilor pozitive ce reveneau Statului Român,



de a se dota cu un arsenal juridic corespunzător pentru a respecta garanţia termenului

rezonabil.

Faţă de reglementarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, ne putem întreba

dacă partea interesată ar putea recurge la o astfel de acţiune în despăgubiri formulată în

contradictoriu cu Statul chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Răspunsul la această întrebare poate fi dat prin reiterarea principiilor pe care le-am dedus din

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 13, amintită în prima parte

a prezentării. Astfel, instanţa europeană recunoaşte statelor o amplă marjă de apreciere în a

alege tipul de remediu apreciat adecvat, acesta putând fi atât un remediu accelerator, precum

contestaţia reglementată de art. 522 NCPC, cât şi de natură pecuniară, reparatorie46.

Pe de altă parte, nu putem exclude ipoteza în care, deşi partea a utilizat procedura

prevăzută de art. 522 NCPC, încălcarea termenului optim şi previzibil să se producă, cu

consecinţe negative asupra drepturilor patrimoniale (sau personal nepatrimoniale) ale unei

părţi, situaţie în care singura soluţie ar putea fi o acţiune în despăgubiri promovată în

contradictoriu cu Statul47, care a determinat prin comportamentul autorităţii sale judecătoreşti

încălcarea art. 6 din Convenţie.

În final, salutăm opţiunea legiuitorului român de a reglementa contestaţia pentru

tergiversarea judecăţii în cuprinsul noului Cod de procedură civilă ca un posibil remediu în

sensul art. 13 din Convenţie pentru încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6. În

opinia noastră, standardul european în materie ar putea fi respectat dacă luăm în considerare

posibilitatea părţii de a combina contestaţia pentru tergiversarea judecăţii cu instituţia

despăgubirilor pentru amânarea procesului, în baza art. 189 NCPC sau cu o acţiune îndreptată

direct împotriva Statului, prin aplicarea directă şi prioritară a Convenţiei europene a

drepturilor omului.

46 A se vedea cauzele Scordino contra Italiei (nr. 1) şi Vassilios Athanasiou ş.a contra Greciei, cit. supra. 47 Acţiunea ar putea fi promovată şi în contradictoriu cu partea care a cauzat cu intenţie sau din culpă amânarea

judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii

unor prejudicii materiale sau morale, în baza art. 189 NCPC.


Proceduri speciale: Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii* - Bogdan Dumitrache

Prelegere susţinută de dl. Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1. Introducere

În practică pot apărea situaţii în care creditorul refuză să primească plata oferită de

debitor. Caracterul neîntemeiat al refuzului creditorului de a primi plata generează oferta reală

de plată urmată de consemnaţiune. Un exemplu poate fi constituit de cazul creditorului

ipotecar care nu se grăbeşte să primească plata.

Această temă impune o dezbatere de ordin practic, cu atât mai mult cu cât Noul Cod

de procedură civilă aduce noutăţi în reglementarea procedurii ofertei de plată şi a

consemnaţiunii. Consemnaţiunea nu este obligatorie de fiecare dată. Ea poate lipsi atunci când

creditorul acceptă suma de bani sau bunul datorat.

2. Aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la procedura ofertei de plată şi

consemnaţiunii

Procedura ofertei de plată urmată de consemnaţiune constituie un mod de stingere a

obligaţiilor. Noul Cod de procedură civilă va avea în vedere incidenţa acestor dispoziţii, în

funcţie de izvorul obligaţiei în legătură cu care se oferă plata. Este necesar să se ţină cont şi de

Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil – Legea nr. 71/2011, care are două dispoziţii

tranzitorii relevante referitoare la cartea despre obligaţii, şi anume art. 102 alin. (1)1 – şi

referitor la aceste dispoziţii, s-a precizat că prevederile din materia procedurii ofertei de plată

şi consemnaţiunii reglementate de Noul Cod de procedură civilă se vor aplica în legătură cu

obligaţiile care se nasc din contracte încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod de * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în

Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012. 1 „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte

încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”



procedură civilă – şi art. 1182, în legătură cu care s-a precizat că în materia extracontractuală,

se recomandă aplicarea imediată a legii noi.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 76/2012 –

Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, care are o normă tranzitorie

foarte importantă referitoare la procese şi cereri formulate după 1 februarie 2013 şi care

suportă incidenţa Noului Cod de procedură civilă.

3. Aspecte procedurale privind oferta reală

Din punctul de vedere al procedurii, există două variante de procedură de ofertă reală

care să ducă, în final, la liberarea debitorului. Este o procedură spontan iniţiată de debitor,

care se derulează prin executorul judecătoresc şi în acest sens, dispoziţiile relevante sunt art.

1.006-1.009 NCPC.

Norma de competenţă teritorială se regăseşte în art. 1.006 alin. (1) NCPC, aceasta

acordând competenţă executorului judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se

află domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia3. Domiciliul ales nu are

legătură cu vreo procedură judiciară, ci are legătură, dacă obligaţia este contractuală, cu

faptul că în contractul din care se naşte obligaţia supusă acestui mod de stingere, creditorul şi-

a ales un domiciliu pentru comunicare.

Prin mijlocirea executorului judecătoresc se va trimite o somaţie, care o conţine o

invitaţie prin care creditorul este chemat la executorul judecătoresc pentru a primi obiectul

obligaţiei, cu precizarea – din Noul Cod civil, preluată din Codul civil anterior – că creditorul

nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel acela care i se datorează, acesta fiind un

principiu fundamental ce ocroteşte proprietatea asupra creanţei. Teoretic este simplu, practic

însă, deşi obligaţia care are ca obiect o sumă de bani este susceptibilă oricând de ofertă reală

şi consemnaţiune, în privinţa accesoriilor creanţei – dobânzi, majorări, penalităţi, evoluţiile

legislative nu reprezintă o premisă favorabilă pentru un calcul uşor. În acest context, s-a atras

2 „Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de

stingere prevăzute de acesta”. 3 „(1) În scopul prevăzut la art. 1.005, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc

din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia,

o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată. (2) În acea somaţie se vor arăta locul, data şi

ora când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului”.



atenţia asupra faptului că O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii

băneşti a fost înlocuită cu O.G. nr. 13/2011, care consacră o altă viziune asupra dobânzii

legale, un alt mod de definire a sferei de aplicare, după cum este vorba despre raporturi între

profesionişti sau nu, cu scop lucrativ sau nu etc. Important, în acest context, este că un

creditor are dreptul să obţină ca plată capitalul şi întinderea exactă, la data ofertei, a

accesoriilor acestui capital. Orice altă ofertă îl îndreptăţeşte pe creditor să refuze şi ar trebui să

conducă la o invalidare a procedurii de plată, deci la observarea faptului că obligaţia de plată

nu s-a stins nici prin plată, nici printr-o ofertă reală de plată derulată cu respectarea

dispoziţiilor legale.

Limitele procedurii ca sferă de aplicare rămân aceleaşi – o obligaţie de a nu face nu se

poate oferi ca plată. În acest context, s-au pus în discuţie dispoziţiile art. 1.524 NCC4 – text

nou – care conferă o pârghie mai ieftină şi mai rapidă decât cele oferite în procedura ofertei

reale de plată, cu un efect însă diferit, respectiv acela că debitorul nu este pus în întârziere. Şi

în acest caz însă, judecătorul trebuie să verifice disponibilitatea de executare a debitorului şi

existenţa unei conduite obstrucţioniste a creditorului.

O obligaţie de a da având ca obiect o sumă de bani sau bunuri individual determinate

este susceptibilă de mecanismul ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune, cu o mică

ajustare propusă de Noul Cod civil în art. 1.513-1.514. Articolul 1.513 NCC prevede, într-un

text de trimitere din zona punerii în întârziere a creditorului, că „Procedura ofertei de plată şi

a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă”. Articolul 1.514 NCPC5 oferă

o informaţie legată de posibilitatea de a-l pune în întârziere pe creditor, ceea ce poate

conduce, finalmente, la stingerea obligaţiei, prin alt procedeu decât procedura ofertei de plată

şi consemnaţiunii, atunci când „natura bunului face imposibilă consemnarea”. Când

declanşează procedura ofertei urmată de consemnaţiune, debitorul trebuie să aibă

reprezentarea faptului că, în caz de neprezentare a creditorului, poate fi obligat la consemnare.

De asemenea, textul art. 1.514 este important pentru că, în ipotezele enumerate, debitorul, 4 „Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta

formalităţile prevăzute de art. 1.510-1.515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească”. 5 „(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui

necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi

poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti. (2)

Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea

mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea

creditorului”.



primind încuviinţarea instanţei, poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna

preţul, notificând în prealabil creditorul. În cazurile menţionate la alin. (2), vânzarea bunului

poate fi încuviinţată de instanţă şi fără notificarea creditorului.

Aceste texte pun probleme procesuale cât priveşte determinarea instanţei competente

sau caracterul contencios sau necontencios al procedurii. Pentru caracterul necontencios ar

putea pleda, aparent înşelător, termenul de ‟încuviinţare”, în contextul în care, atât Codul

anterior de procedură civilă, cât şi Noul Cod de procedură civilă vorbesc în mod tipic de

procedurile necontencioase ca proceduri care se referă la autorizări, încuviinţări date de

instanţă; or, cel puţin ipoteza la care face referire art. 1.514 alin. (1) NCC ar merita o

dezbatere în contradictoriu, prin citarea creditorului, pentru că instanţa va trebui, ca prim

lucru, să verifice dacă bunul oferit – şi despre care se pretinde că nu este susceptibil de

consemnare – este un bun prin care se stinge obligaţia, prin care debitorul se liberează. În

acest caz, deşi efectul liberator de obligaţii se păstrează, nu se aplică procedura ofertei reale

de plată urmată de consemnaţiune.

S-a pus în discuţie situaţia în care debitorul datorează creditorului o sumă de bani sau

un bun individual determinat. Creditorul este somat să vină la executorul judecătoresc, acesta

se prezintă, primeşte banii şi se încheie proces-verbal prin care se constată acceptarea ofertei

reale, conform dispoziţiilor art. 1.007 NCPC („ În cazul în care creditorul primeşte suma sau

bunul oferit, debitorul este liberat de obligaţia sa. Executorul judecătoresc va întocmi un

proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale”). Practic, în acest caz, stingerea

obligaţiei se face prin plată. Aceasta este explicaţia pentru care, la art. 1.012 NCPC, se

menţionează faptul că „dispoziţiile prezentului titlu (Procedura ofertei de plată şi

consemnaţiunii) se completează cu prevederile Codului civil referitoare la plată, precum şi cu

cele referitoare la ofertele de plată urmată şi consemnaţiuni”.

De asemenea, s-a pus în discuţie situaţia în care creditorul nu se prezintă sau refuză să

primească obiectul sau suma oferită. În acest caz, debitorul procedează la consemnare

conform art. 1.008 alin. (1) NCPC („Dacă creditorul nu se prezintă sau refuză să primească

suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc va încheia proces-verbal în care va

consemna aceste împrejurări”). Totuşi, debitorul nu va proceda imediat la consemnare, ci,

conform art. 1.008 alin. (3) NCPC, se va proceda la o nouă somaţie, a doua somaţie prin care

se arată creditorului faptul că ceea ce nu a dorit să primească de faţă cu executorul

judecătoresc se va depune de către debitor la o anumită dată şi într-un anumit loc –

„Consemnarea va fi precedată de o nouă somaţie adresată creditorului în care se vor arăta



ziua şi ora când şi locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune”. Sumele de bani

vor fi depuse la o instituţie de credit, probabil CEC Bank sau o altă instituţie. Prin urmare,

conform dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă, se fac două somaţii.

4. Anularea ofertei reale urmate de consemnaţiune

Articolul 1.009 NCPC reglementează finalul acestei proceduri, mai precis procedura

prin executorul judecătoresc – „(1) După consemnare, executorul judecătoresc va constata

printr-o încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului.

Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia”. Dacă nu

se respectă termenul, creditorul va putea face o contestaţie privind tergiversarea procedurii de

ofertă reală urmată de consemnaţiune.

Trebuie subliniat faptul că, potrivit Noului Cod de procedură civilă, executorul

judecătoresc are competenţa de a încheia şi încheieri, nu numai procese-verbale.

Conform art. 1.009 alin. (2) NCPC, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii

executorului judecătoresc, creditorul va putea cere anularea încheierii pentru nerespectarea

condiţiilor de validitate, de fond şi de formă ale ofertei de plată şi consemnaţiunii. Cererea va

fi introdusă la judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut consemnarea. Hotărârea

judecătoriei poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

Textul consacră un tip de acţiune inversă acţiunilor cu care instanţele au fost sesizate

în practică, respectiv acţiuni prin care debitorul care a apucat să consemneze, solicită

constatarea valabilităţii ofertei reale urmate de consemnaţiune (este vorba, de exemplu, despre

contracte cu executare succesivă, în care, din corespondenţa părţilor rezultă că acestea nu au o

viziune unitară asupra numărului sau întinderii obligaţiilor, iar debitorul care a făcut

cosemnarea doreşte o confirmare a regularităţii consemnării anterior termenului final al

contractului). Astfel de cereri erau întemeiate, de regulă, de debitori pe dispoziţiile care

reglementează această procedură în prezent (sau reglementau până la 1 octombrie 2011) şi art.

111 CPC 1865, deşi acest ultim text făcea trimitere doar la „constatarea existenţei sau

neexistenţei unui drept”.

Articolul 1.009 alin. (3) NCPC prevede că „debitorul este considerat liberat la data

consemnării plăţii, în afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea”.

Interpretarea sistematică a ultimelor două alineate ale art. 1.009 ar putea conduce la

ideea că singura cale procedurală de a anula oferta de plată este cea a cererii promovată de



creditor în temeiul art. 1.009 alin. (2), o cerere care, probabil, se supune aceluiaşi mecanism

de pregătire a primului de termen de judecată, evaluabilă în bani, cu consecinţa supunerii

timbrajului la valoare. În acest context, s-ar putea pune problema dacă nu cumva, într-o

acţiune în pretenţii pe care creditorul vrea să o promoveze nu i se va putea opune ca un fine

de neprimire faptul că nu a promovat cererea în anulare prevăzută în art. 1.009 alin. (2). De

asemenea, trebuie observat că, spre deosebire de precizările pe care Codul de procedură civilă

anterior le făcea în această materie, alin. (2) al art. 1.009 NCPC, are în vedere o acţiune în

anulare prin care pot fi dezbătute atât aspectele de formă, cât şi cele de fond. La ce se refera

aspectele de fond, în acest context? Competenţa executorului judecătoresc, ca şi existenţa

celei de-a doua somaţii sunt chestiuni de formă, astfel încât se pune problema dacă nu cumva

conţinutul ofertei de plată, în sensul verificării că, în raport cu data ofertei, ceea se oferă este

ceea se datorează creditorului, este o problemă de fond. Dacă lucrurile stau aşa, creditorul

care nu reacţionează împotriva unei încheieri prin care se constată liberarea debitorului este

un creditor care, pe fondul unui executor judecătoresc neglijent, riscă să piardă o parte din

creanţă (şi aici trebuie avute în vedere în mod special situaţiile de dubiu, care îl îndreptăţesc

pe executorul judecătoresc să refuze să constate liberarea debitorului sau să constate că

debitorul este liberat în parte pentru că nu s-a oferit ceea ce s-a datorat). Oferta nu poate să

aparţină executorului; iniţiativa aparţine creditorului dar răspunderea executorului

judecătoresc este cu atât mai mare în acest context, de a fi foarte riguros când constată o

liberare totală a debitorului.

O altă problemă care poate fi pusă referitor la acţiunea promovată în condiţiile art.

1.009 alin. (3) NCPC, priveşte învestirea instanţei. Cu alte cuvinte, deşi creditorul solicită

anularea încheierii, în realitate, în acest stadiu, este interesat şi să obţină o hotărâre executorie,

context în care se pune întrebarea în ce măsură calea procedurală prevăzută de art. 1.009 alin.

(2) îi permite să obţină şi obligarea debitorului la plata acelei părţi din prestaţie care nu a fost

oferită sau creditorul trebuie să introducă, în paralel, o acţiune în pretenţii, obiectul

pretenţiilor fiind exact partea din pretenţie ce face obiectul disputei.

5. Oferta reală de plată în faţa instanţei

Articolul 1.010 NCPC prevede faptul că oferta de plată poate fi făcută şi în timpul

procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii.



Oferta, prin ipoteză, se face într-un dosar de pretenţii, în care se discută întinderea

creanţei şi în care debitorul doreşte să plătească dar, pentru ipoteza în care creditorul solicită

judecata în lipsă, declanşează mecanismul ofertei de plată, mecanism nou-reglementat de

Codul de procedură civilă, care poate pune probleme privind tipul de hotărâre ce urmează a fi

pronunţată. Astfel, pe ipoteza art. 1.010 NCPC, dacă judecătorul observă că s-a consemnat ce

se datorează, consemnare care a intervenit după ce acţiunea a fost pusă pe rol, credem că nu

poate fi pronunţată o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la plată, întrucât, la un termen

precedent, prin încheiere, s-a constatat liberarea debitorului prin consemnare. În aceste

situaţii, probleme se pot pune cât priveşte accesoriile tip cheltuieli de judecată, şi în acest

context, trebuie remarcată schimbarea de terminologie consacrată de Noul Cod de procedură

civilă, care nu mai vorbeşte despre partea care cade în pretenţii, ci despre partea care pierde

procesul. Astfel, un reclamant care a apelat la justiţie, în condiţiile în care la unul din

termenele de judecată pârâtul consemnează prestaţia datorată, cu consecinţa constatării

liberării lui prin încheiere, nu poate fi considerat un reclamant care pierde procesul, deşi pe

capătul principal de cerere nu se va putea admite obligarea la plată a pârâtului, obligaţia fiind

stinsă.

În ceea ce priveşte căile de atac, plecând de la dispoziţiile art. 1.010 alin. (1) teza I

(„Oferta de plată poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice

stadiu al judecăţii”), dacă la prima instanţă, în acţiunea în pretenţii a câştigat reclamantul,

creditor în raportul obligaţional despre care s-a discutat, sau dimpotrivă, reclamantul a

pierdut, a făcut apel, iar instanţa observă că în mod greşit i s-a respins acţiunea în primă

instanţă, în contextul în care în decursul soluţionării apelului pe fond debitorul a consemnat

prestaţia datorată, soluţia dată în calea de atac trebuie să reflecte că nu a mai rămas nicio

obligaţie de plată de executat de către debitor, pentru că acesta s-a liberat prin oferta reală

urmată de consemnaţiune.

Referitor la dispoziţiile art. 1.010 alin. (3) a fost semnalat faptul că sfera situaţiilor de

excepţie, în care încheierile nu mai pot fi atacate cu recurs, este mai largă decât cea vizată de

text, putând fi avute în vedere aici şi încheierile pronunţate în apel, pentru acele situaţii în

care, potrivit legii, hotărârea pronunţată în apel nu este susceptibilă de recurs.



6. Elemente de noutate faţă de reglementarea procedurii din Codul de

procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a

Noului Cod civil

O primă diferenţă care delimitează textele în vigoare ale procedurii ofertei de plată

urmată de consemnaţiune, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, faţă de

dispoziţiile prevăzute la art. 1.005-1.012 NCPC, se referă la faptul că executorul judecătoresc

emite două procese-verbale, şi nu un proces-verbal şi o încheiere, cum este prevăzut în Noul

Cod de procedură civilă. A doua intervenţie a executorului judecătoresc este prilejuită de

faptul că, în continuare, creditorul nu doreşte să primească plata şi este concretizată într-un

proces-verbal. Este o precizare importantă, ce dă conţinut unei norme din Regulamentul de

organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară care, la art. 101 alin. (4), vorbeşte

despre radierea înscrierii privilegiilor imobiliare [ipoteci legale, în noua reglementare] din

cartea funciară, care se poate efectua cu consimţământul titularului dreptului sau în baza

procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc, în cadrul procedurii ofertei de plată

urmată de consemnarea sumei. Deşi formularea textului este la singular, este evident că sunt

avute în vedere atât procesul-verbal prin care creditorul acceptă plata, cât şi cel care este

urmarea consemnării.

A doua diferenţă se referă la calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa

soluţionează cererea în anularea hotărârii formulată de către creditor. În Codul de procedură

civilă modificat prin Legea de punere în aplicare a Codului civil se face menţiune despre calea

de atac a recursului împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea formulată de către

creditor având ca obiect anularea ofertei reale urmată de consemnaţiune, în Noul Cod de

procedură civilă calea de atac consacrată fiind cea a apelului.

Trebuie observat, de asemenea, că nici procedura reglementată în Codul de procedură

civilă anterior intrării în vigoare a Legii de punere în aplicarea Noului Cod civil, nici

procedura reglementată în Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea

de punere în aplicare a noului Cod civil, ca şi procedura reglementată de Noul Cod de

procedură civilă, nu par să ia în considerare ipoteza – nu neapărat cea mai tipică dar frecvent

întâlnită în practică – în care există o datorie bănească având ca titular o persoană juridică şi

care urmează să fie oferită şi, eventual, consemnată unui creditor căruia nu i se cunoaşte

contul, ori contul acestuia, deşi cunoscut, a fost închis sau restricţionat. Ipoteza nu face

inaplicabilă procedura ofertei urmată de consemnaţiune, ci impune doar o modificare în



conţinutul somaţiilor, în sensul că creditorul este somat, prin debitor, să indice un cont în care

urmează să se facă plata, iar în caz de refuz, se va proceda la consemnarea sumei într-un cont

de consemnaţiuni, din care, la cererea la sa, creditorul îşi va putea recupera suma, pe baza

unui virament bancar ordonat de executorul judecătoresc.

7. Retragerea bunului consemnat

Actul consemnării – ca act care finalizează acest mod de stingere a obligaţiei – este un

act unilateral, dar nu irevocabil. Articolul 1.515 NCC prevede faptul că „debitorul are dreptul

să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau

aceasta nu a fost validată de către instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi celelalte

accesorii ale sale din momentul retragerii bunului”.

Acest text are ca premisă faptul că bunul nu se află în posesia creditorului iar

formularea tezei I este o formulare care pare sincronizată mai degrabă cu dispoziţiile Codului

de procedură civilă, în forma anterioară modificării prin Legea de punere în aplicare a Noului

Cod civil. Astfel, după modificarea prin Legea nr. 71/2011 nu se mai vorbeşte despre

validarea ofertei reale urmate de consemnaţiune, ci despre o intervenţie a judecătorului, în

sensul în care acesta soluţionează cererea în anularea ofertei reale urmate de consemnaţiune.

Astfel, în ipoteza în care, iniţial, creditorul refuză plata iar apoi la un termen, aceasta a

fost consemnată şi ulterior acceptată de creditor, din momentul acceptării de către creditor,

debitorul nu mai dreptul la retragerea bunului sau sumei consemnate.

De asemenea, trebuie avută în vedere ipoteza validării prin respingerea cererii în

anulare formulată de creditor, intervenită în faza apelului, potrivit dispoziţiilor Noului Cod de

procedură civilă sau chiar în primă instanţă, conform Codului de procedură civilă modificat

prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, întrucât, în acest caz hotărârea poate fi

atacată cu recurs, deci este definitivă.

Retragerea bunului consemnat implică intervenţia executorului judecătoresc. Referitor

la acest aspect, s-a pus problema dacă, atunci când i se cere să dispună în sensul retragerii

bunului consemnat, executorul judecătoresc are obligaţia să se intereseze de situaţia juridică

sau este suficientă o declaraţie pe proprie răspundere a debitorului în sensul că nu i s-a

comunicat o acceptare din partea debitorului sau instanţa nu a validat oferta reală. Executorul

judecătoresc ar trebui să-l întrebe pe creditor asupra acelei situaţii juridice şi să delibereze în

consecinţă. Dacă nu există o acceptare a consemnării sau o validare a instanţei, debitorul nu



are dreptul să retragă bunul consemnat. Soluţia pare în acord cu răspunderea sporită pe care

procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune o oferă executorului judecătoresc.

8. Concluzii

Procedura ofertei reale şi consemnaţiunii a suferit, în noua reglementare, cele mai

puţine modificări. Schimbarea cea mai importantă pe care noul Cod o consacră relativ la

această procedură este persoana pe care se pune presiune, necesitatea ca o reglementare

viitoare să prevadă situaţia punerii în întârziere a creditorului care refuză plata fiind susţinută

în trecut şi în doctrină.

În partea de executare silită noul Cod prevede, sub sancţiunea nulităţii, conţinutul

încheierilor date de executorul judecătoresc, singura excepţie de la această sancţiune operând

în privinţa menţiunii referitoare la calea de atac şi termenul de exercitare, pe care o

considerăm însă cea mai importantă, întrucât neexercitarea de către creditor a acţiunii în

anulare împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a constatat efectuarea plăţii şi

liberarea debitorului, deschide calea pentru debitor de a aprecia că este înlăturată singura

situaţie de excepţie de la prezumţia absolută de liberare, prevăzută de art. 1.009 alin. (3).

Rămâne de văzut dacă practica, în funcţie de gravitatea speţelor cu care se va confrunta, va

înţelege că anularea ofertei de plată şi consemnaţiunii se va putea consuma şi pe cale

incidentală, cu ocazia unui proces, cea mai tipică ipoteză în acest sens fiind acţiunea în

pretenţii, în special în cazul de raporturi succesive ale creditorilor cu mai mulţi debitori.


Contestaţia în anulare* - Prof. univ. dr. Gabriel BOROI


1. Introducere

Contestaţia în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii

de citare – art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar

existenţa acesteia. La un moment dat, se admiteau chiar acţiuni în anulare pentru acest motiv,

iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusă în Codul de procedură civilă,

alături de alte motive.

În practică se întâlnesc frecvent contestaţii în anulare inadmisibile – în sens larg –

pentru că există tendinţa justiţiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestaţia în anulare

este un instrument la îndemâna părţii, având în vedere, în primul rând, taxele judiciare de

timbru relativ reduse, prevăzute în această materie.

Ar fi fost util, din acest punct de vedere, dacă procedura filtrului prevăzută pentru

recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi fost reglementată şi pentru căile de atac de

retractare. Motivul pentru care nu s-a mers cu această procedură a filtrului prea departe a fost

experienţa, nu tocmai fericită, a introducerii recursului-filtru pentru o perioadă scurtă de timp.

Pe de altă parte, multe dintre contestaţiile în anulare şi revizuiri nu ajung la instanţa supremă.

Cu toate acestea, am apreciat că, totuşi, ar fi fost excesivă prevederea procedurii de filtru şi în

cazul căilor de atac de retractare. Pe viitor există, însă, posibilitatea de a regândi acest aspect

şi a introduce un filtru, în funcţie de realităţile din practica instanţelor.





2. Modificări ale prevederilor contestaţiei în anulare faţă de actuala

reglementare în privinţa motivelor şi condiţiilor de admisibilitate

Articolul 317 CPC 1865 prevedea contestaţia în anulare „de drept comun” sau

obişnuită, cu care, teoretic, se poate ataca orice hotărâre irevocabilă (definitivă, în accepţiunea

Noului Cod de procedură civilă) iar în art. 318 se regăsea contestaţia în anulare specială –

pentru cele două motive – obiectul contestaţiei putându-l reprezenta numai o decizie dată în

recurs.

Pentru echivalentul art. 317 s-a păstrat în noua reglementare numai primul motiv

(acela fiind şi motivul care l-a determinat pe legiuitorul din 1948 să introducă această cale de

atac). Practic, avem un motiv general, de drept comun, sub aspectul obiectului, respectiv cel

prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC „Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în

anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul

când a avut loc judecata”. La acest articol se poate valorifica, fără rezerve, toată jurisprudenţa

aferentă art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC, câtă vreme nu există deosebiri.

În schimb, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate pentru acest motiv, faţă de alin.

(2) al art. 317 CPC 1865, a intervenit o modificare semnificativă în primele două alineate ale

art. 504 NCPC: „(1) Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art.

503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului. (2) Cu toate acestea,

contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar

instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau

dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond” (s.n.).

Se observă, astfel, că prima ipoteză rămâne aceeaşi ca şi în art. 317 alin. (2) CPC 1865

(„instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul”),

permiţând valorificarea jurisprudenţei existente în prezent. Este vorba, spre exemplu, de

ipoteza în care pentru cercetarea motivului era nevoie de administrarea de probe, altele decât

eventuale înscrisuri noi, admisibile în recurs. În acest caz, soluţia ar fi fost, în mod evident, de

respingere a recursului, aspect valabil şi pentru reglementarea din Noul Cod de procedură

civilă.

Problema care se pune însă, este ce se mai poate acoperi din posibilele situaţii practice

în ipoteza a doua a alin. (2) al art. 504 („fără vina părţii, recursul a fost respins fără a fi

cercetat în fond”)? Sub imperiul reglementării anterioare se admitea că, în ipoteza recursului

respins fără a fi cercetat în fond, în principiu, nu are relevanţă dacă a existat sau nu culpa



contestatorului în pronunţarea soluţiei din recurs, fiind admise a se încadra în această ipoteză

anularea recursului ca netimbrat, constatarea perimării, anularea recursului ca neregulat

introdus, excluzându-se, de regulă, respingerea recursului ca tardiv. În rest, se admitea că ori

de câte ori putea fi reţinută o culpă a părţii, dacă se încadra în textul respectiv, practic,

contestaţia devenea admisibilă.

Întrucât este greu de imaginat o situaţie pe care să o acopere cea de-a doua ipoteză, nu

putem decât să bănuim că s-a dorit restrângerea sferei de aplicare a contestaţiei în anulare. Cu

alte cuvinte, fără a intenţiona să se acopere o situaţie sau alta în concret, voinţa legiuitorului a

fost de a nu scăpa o eventuală situaţie viitoare care se poate subsuma acestei ipoteze.

3. Citarea nelegală şi imposibilitatea invocării pe calea apelului sau, după caz, a

recursului [art. 503 alin. (1) NCPC]

Referitor la motivul constând în nelegala citare şi condiţia referitoare la imposibilitatea

invocării acestui motiv pe cale apelului sau recursului, după caz, noua reglementare nu şi-a

propus să tranşeze chestiunea referitoare la vicierea nu doar a procedurii de citare, ci şi a

procedurii de comunicare. Ipoteza în discuţie este cea în care partea nu a fost legal citată la

termenul la care a avut loc judecata şi nici nu a fost prezentă la acel termen, fiind într-o

materie în care termenul de recurs curge nu de la comunicarea hotărârii, ci de la pronunţare.

Poate partea în acest caz, fără să fi exercitat recursul, să exercite direct contestaţie în anulare?

Referitor la acest aspect s-a subliniat că, pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la

pronunţare, partea nefiind prezentă, nu i se poate reţine nicio culpă în nerespectarea

termenului, motiv pentru care este îndreptăţită să solicite repunerea în termenul de recurs.

Pentru ipoteza în care vicierea priveşte procedura de comunicare (de regulă, ori de

câte ori viciul procedurii de citare constă în indicarea altei locuinţe decât cea reală) – şi

practica nu a fost unitară în soluţionarea acestei probleme – într-o opinie s-a apreciat că

trebuie distins după cum termenul de recurs curge de la pronunţare sau de la comunicare.

Pentru prima ipoteză, există, practic, două termene, cel de declarare a căii de atac şi

cel de motivare a recursului iar termenul de motivare a recursului nu a început să curgă,

întrucât hotărârea nu a fost comunicată. În acest caz, nu ar putea fi solicitată nici repunerea în

termen, întrucât termenul de recurs nu a început să curgă, situaţia fiind identică aceleia în care

termenul de recurs curge de la comunicare dar hotărârea nu a fost comunicată. Pentru ipoteza

în care termenul de recurs curge de la comunicare, cele două termene – de declarare a căii de



atac şi de motivare – se suprapun iar dacă hotărârea nu a fost legal comunicată, practic,

termenul de declarare a recursului nu a început să curgă. S-a apreciat, în continuare, că nu ar

putea fi recunoscut un drept de opţiune al părţii între exercitarea contestaţiei în anulare şi

recurs. Partea trebuie să solicite comunicarea legală a hotărârii, astfel încât, în termenul de

motivare a recursului, să poată invoca nelegala citare. Acesta este şi motivul pentru care

legiuitorul a prevăzut ca şi condiţie imposibilitatea invocării motivului nu în apel sau recurs,

ci pe calea apelului sau, după caz, a recursului.

Referitor la art. 503 alin. (1), s-a remarcat existenţa unei inadvertenţe cât priveşte

sintagma “hotărâri definitive”, de natură să inducă în eroare justiţiabilul, pentru că pe sentinţa

primei instanţe, de exemplu, nu există menţiunea „definitivă”, ci doar pe cea prin care i s-a

respins apelul. În acest caz, justiţiabilul nu mai declară recurs sau declară recurs şi atacă

hotărârea care conţine menţiunea „definitivă”, pierzând termenul de contestaţie pentru

sentinţa care a rămas, în realitate, definitivă. Astfel, dacă în primă instanţă s-a dat o soluţie dar

partea nu fost legal citată și hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, fiind, prin urmare,

susceptibilă de apel, se pune problema ce se întâmplă când nici în apel partea nu este legal

citată, atacând cu contestaţie în anulare hotărârea din apel, în loc să atace hotărârea care a

rămas, în realitate, definitivă, adică cea din primă instanţă (această chestiune vizează doar

primul motiv de contestaţie). Referitor la acest aspect, s-a convenit că sintagma din alin. (1) al

art. 503 – „hotărâri definitive” – trebuie să acopere şi hotărârile care la origine, evident, nu

erau definitive, dar care au rămas definitive, pentru atare soluţie pledând şi dispoziţiile art.

504 alin. (1) şi (2). Prin urmare, „hotărâre definitivă” va fi, din perspectiva contestaţiei în

anulare pe acest prim motiv, şi hotărârea rămasă definitivă – sintagmă folosită de art. 322

CPC 1865 cu referire la obiectul revizuirii („Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în

instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs

atunci când evocă fondul). Deşi această formulă era mai bună, din păcate, în Noul Cod de

procedură civilă, ea nu se mai foloseşte nici în materia revizuirii.

4. Contestația în anulare împotriva hotărârilor instanțelor de recurs

Articolul art. 503 alin. (2) vizează doar hotărârile instanţelor de recurs, iar motivele prevăzute

la pct. 1-3 preiau, în mare, dispoziţiile art. 318 CPC 1865. Astfel, la pct. 2 regăsim motivul

constând în aceea că „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”, astfel

încât toată jurisprudenţa aferentă urmează a fi preluată iar la pct. 3 a fost preluat motivul din



art. 318 CPC 1865 constând în aceea că „instanţa de recurs, respingând recursul sau

admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de

recurent în termen”. Referitor la acest din urmă motiv, se constată însă că a dispărut

menţiunea „din greşeală” şi a fost adăugată condiţia ca motivul să fi fost invocat de recurent

în termen, precizare importantă din perspectiva discuţiei referitoare la faptul că un motiv de

casare de ordine publică putea fi invocat de instanţă din oficiu iar recurentul îl putea invoca în

cursul judecăţii recursului iar instanța nu l-a luat în considerare. Având în vedere noua

precizare, motivul de recurs trebuie invocat în termenul de motivare a recursului iar faptul că

a fost invocat ulterior nu deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

4.1 Necompetența absolută a instanței de recurs și încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]

În plus faţă de reglementarea anterioară, apar două motive pentru contestaţia în

anulare îndreptată împotriva deciziilor date de instanţele de recurs. Unul dintre ele, preluat

din art. 317 CPC 1865, a fost dezvoltat [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC: „hotărârea dată în

recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor

referitoare la alcătuirea instanţei [prin „alcătuirea instanţei” trebuie să înţelegem compunerea

şi constituirea instanţei] şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a

omis să se pronunţe asupra acesteia”.

În acest caz nu este vorba despre necompetenţa absolută în cazul unei decizii

pronunţate în apel, ci doar de necompetenţa absolută a instanţei de recurs, excepţie invocată în

termen. Se poate ca necompetenţa să fie atrasă de necompetenţa instanţei de fond şi ea să nu fi

fost invocată în termen (cu referirire la necompetenţa teritorială exclusivă şi necompetenţa

materială care, potrivit noului Cod, nu o să mai poată fi invocate în orice fază a judecăţii),

motiv pentru care necompetenţa, chiar absolută, a fost acoperită. Prin urmare, nu se poate

invoca în faţa instanţei de recurs faptul că este necompetentă câtă vreme necompetentă a fost

instanţa de fond.

Referitor la condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra

necompetenţei, este greu de imaginat situaţia în care cererea ajunge la o instanţă de recurs

necompetentă, în condiţiile în care instanţele de fond au fost competente absolut, sau, în cea

de-a doua ipoteză, în care necompetenţa a existat de la debutul procesului la toate instanţele,

în faţa cărora a fost invocată în termen, fiind reiterată şi în recurs, iar instanţa a omis să se

pronunţe asupra ei.



A fost adăugată o condiţie care, într-o anumită perioadă, era acoperită de pălăria

necompetenţei absolute, respectiv încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei. Pe

reglementarea din art. 317 pct. 2 CPC 1865 au existat, până în anul 1985, soluţii în sensul că

textul este aplicabil, constituind motiv de contestaţie în anulare, şi în cazul incompatibilităţii

judecătorului sau în alte cazuri de norme imperative referitoare la compunerea sau

constituirea instanţei. Şi această ipoteză poate fi rar imaginată în practică, respectiv situaţia în

care se invocă greşita compunere a instanţei şi instanţa nu se pronunţă asupra ei, cu atât mai

mult cu cât, în forma actuală a reglementării, se observă grija legiuitorului de a nu transforma

contestaţia în anulare în cale de reformare.

4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC]

La actualul art. 318 CPC aveam două motive pe care le regăsim şi astăzi la art. 503

alin. (2) pct. 2 NCPC: „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”. Şi în

acest caz, jurisprudenţa aferentă primului motiv prevăzut la art. 318 CPC poate fi preluată.

Aici se poate pune iarăşi în discuţie la ce trebuie să ne raportăm ca să stabilim dacă instanţa

de recurs a săvârşit sau nu o greşeală materială, văzând şi practica izolată de a veni cu acte noi

în susţinerea contestaţiei în anulare. Altfel spus, la data la care s-a respins sau s-a soluţionat

recursul, faţă de ceea ce se regăsea în dosar nu există o greşeală materială, în schimb faţă de

un înscris lato sensu ataşat la dosar odată cu contestaţia în anulare ar apărea că este o greşeală

materială. De exemplu, la dosar nu exista chitanţa din care să rezulte plata taxei de timbru.

Nici în acest caz, chiar dacă se constată că greşeala aparţine unui angajat din cadrul

departamentului auxiliar, contestaţia în anulare nu este admisibilă.

Referitor la acest punct, s-a ridicat problema dacă poate fi pus semnul egalităţii între

sintagma „orice alte erori materiale cuprinse în hotărâre” din conţinutul art. 442 alin. (1)

NCPC referitor la îndreptarea hotărârii judecătoreşti şi eroarea materială la care face trimitere

art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, în materia contestaţiei în anulare. S-a apreciat că cele două

noţiuni nu trebuie confundate pentru că, în cazul îndreptării hotărârii este vorba despre erori

materiale strecurate în hotărâre sau încheiere, în acest caz neputând fi schimbată soluţia pe

fond, pe când, în cazul contestaţiei în anulare, este vorba despre erori materiale care au

determinat soluţia recursului. Oricum, acest motiv trebuie interpretat restrictiv, el nefiind

niciodată admisibil pentru a critica soluţia pronunţată în recurs, aşa cum încearcă de multe ori

partea nemulţumită de soluţia instanţei de recurs.



4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC]

La pct. 3 („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să

cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”) este vorba tot

despre o eroare a instanţei, cu precizarea însă că motivele la care se referă acest punct sunt

motivele de casare menţionate la art. 488 NCPC. Un eventual motiv de casare de ordine

publică invocat de instanţă nu poate fi încadrat în acest punct, obligaţia de a arăta în termen

motivele de casare prevăzute de art. 488 revenind recurentului.

Ultimul motiv („instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile

declarate în cauză”), care la prima vedere pare pueril, a fost introdus în Noul Cod de

procedură civilă ca urmare a cazurilor de acest fel semnalate în practica judiciară. Astfel, la

data redactării textelor din această materie, comisia de elaborare a fost sesizată cu câteva

situaţii în care hotărârile de fond nemulţumeau toate părţile din proces, acestea au făcut recurs

şi instanţa a omis să soluţioneze unul din aceste recursuri. A fost formulată constestaţie în

anulare iar una dintre instanţe a interpretat această situaţie ca fiind vorba tot despre o

omisiune a instanţei de a cerceta toate motivele de recurs invocate în termen. Pentru a curma

orice altă eventuală interpretare, comisia a simţit nevoia să formuleze şi acest motiv de

contestaţie în anulare, deşi el este acoperit şi de pct. 3 de la acelaşi articol.

5. Situaţia hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu

recurs

Şi pe viitor vor exista situaţii în care hotărârile nu vor putea fi atacate cu recurs, cu alte

cuvinte va exista o judecată în primă instanţă şi una în apel, ipoteză acoperită şi de

reglementarea anterioară (art. 318 CPC 1865), sub forma hotărârilor pronunţate în primă şi

ultimă instanţă. Era vorba de, exemplu, de plângeri îndreptate împotriva unor acte

administrativ-jurisdicţionale unde nu mai există cale de atac. Alineatul (3) al art. 503 NCPC

statuează că 3 dintre cele 4 motive se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de

apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Altfel spus, apelul a fost soluţionat de o

instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la compunerea şi

constituirea instanţei iar excepţia invocată în termen a rămas nesoluţionată sau dezlegarea

dată apelului a fost rezultatul unei erori materiale (spre, exemplu, s-a anulat apelul ca

netimbrat, deşi la dosar existau acte din care rezulta că s-a achitat taxa de timbru, situaţie care



nu se confundă cu anularea apelului ca insuficient timbrat, caz în care nu este deschisă calea

contestaţiei în anulare) sau au fost declarate mai multe apeluri şi instanţa nu s-a pronunţat

asupra tuturor.

O întrebare care s-a ridicat cu privire la acest text este dacă el are în vedere numai

apeluri sau recursuri principale sau şi pe cele incidente şi provocate? Referitor la acest aspect,

s-a apreciat că, întrucât textul nu distinge, dacă instanţa s-a pronunţat pe fond pe apelul

principal şi nu s-a pronunţat şi pe apelul incident sau provocat – soluţia fiind identică şi pentru

ipoteza recursului – textul trebuie să îşi găsească aplicarea.

În ceea ce priveşte omisiunea menţionării punctului 3 în textul alin. (3) al art. 503, s-a

apreciat că, raţiunea punctului 3 a fost ca partea să fie ţinută de cele 8 motive de recurs

prevăzute de art. 488; or, în apel, partea nu este ţinută de motive de apel prestabilite de lege.

În acest context, dacă s-ar fi optat pentru preluarea motivului prevăzut la pct. 3 şi în privinţa

soluţiilor pronunţate în apel, neavând motive de apel prestabilite, exista riscul unei avalanşe

de contestaţii în anulare, în care diferenţa între motive şi argumentări s-ar fi estompat. Or, în

realitate, motivul de apel ar consta într-o eventuală nelegalitate sau netemeinicie calificată şi

dezvoltată de parte. Între a oferi această posibilitate sau a prelua la apel doar celelalte două

motive, s-a optat pentru a doua variantă, prin urmare nu este vorba despre o omisiune sau o

eroare.

Referitor la acele hotărâri care sunt pronunţate în primă şi ultimă instanţă de

judecătorie s-a precizat că, neputând fi atacate cu apel sau recurs, nu au deschisă nici calea de

atac a contestaţie în anulare. Pentru ipoteza în care excepţia de necompetenţă absolută a fost

invocată şi instanţa a omis să se pronunţe asupra ei s-a preferat varianta excluderii de la

posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare în condiţiile art. 503 alin. (2) [rămâne deschisă

posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare pe temeiul art. 503 alin. (1)], soluţia contrară

făcând din contestaţia în anulare o cale de atac la îndemâna tuturor şi în toate situaţiile; ea

trebuie să rămână o cale de atac extraordinară.

6. Instanţa competentă

Potrivit art. 505 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei

hotărâre se atacă. (2) În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu

operează prorogarea competenţei”.



Nu se poate introduce o contestaţie în anulare la instanţa de recurs dacă se atacă

hotărârea instanţei de apel.

Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC presupune existenţa a două contestaţii în anulare,

una împotriva deciziei date în recurs pentru vreunul din motivele prevăzute la art. 503 alin. (2)

şi încă una introdusă împotriva hotărârii recurate, pentru citare nelegală. Dacă contestatorul a

făcut o singură contestaţie în anulare, instanţa de recurs va trebui să îşi decline competenţa în

privinţa motivului privind citarea nelegală la termenul la care a avut loc judecata în apel şi să

reţină spre soluţionare doar contestaţia care vizează celelalte motive. În acest caz, instanţa de

recurs ar trebui să suspende judecata până la soluţionarea de către instanţa de apel a

contestaţiei în anulare. În cazul în care contestaţia în anulare de competenţa instanţei de apel

este admisă, instanţa de recurs urmează să respingă contestaţia în anulare a cărei judecată a

fost suspendată ca lipsită de obiect, având în vedere dispariţia hotărârii atacate cu recurs.

Invers, dacă se suspendă la instanţa de fond (de apel) după ce se respinge contestaţia în

anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanţa să se pronunţe şi pe contestaţia

suspendată la instanţa de fond.

7. Termenul de exercitare

În reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum

hotărârea care formează obiectul contestaţiei era sau nu susceptibilă de executare silită,

distincţie care a generat o serie de discuţii referitoare la calificarea hotărârii ca fiind

susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată şi de momentul exercitării

contestaţiei la executare, deşi între această din urmă instituţie şi contestaţia în anulare nu

există foarte multe asemănări.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună

reglementarea unui termen unic. Astfel, potrivit art. 506 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare

poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de

un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. (2) Contestaţia se motivează în termenul

de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia”.

Apare ca noutate alin. (2), ca o dispoziţie foarte utilă, pentru că în reglementarea

anterioară, neprevăzându-se un termen de motivare a contestaţiei în anulare, părţile formulau

uneori motivul direct în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare. În

consecinţă, în noua reglementare s-a prevăzut, la art. 506 alin. (2), motivarea contestaţiei în



anulare în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia (sancţiune împrumutată de la

recurs, şi nu de la apel, soluţia diferită în apel fiind justificată de caracterul devolutiv al

acestei căi de atac).

Având în vedere că termenele de la alin. (1) şi (2) se suprapun, probabil că justiţiabilii,

în marea majoritate, vor opta pentru a introduce contestaţia în anulare deja motivată.

Potrivit art. 504 alin. (3) NCPC „(3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat

contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în

anulare, chiar dacă se invocă alte motive”.

Referitor la acest text, având în vedere că el se referă la aceeaşi parte, s-a pus

problema dacă hotărârea mai poate fi atacată cu o nouă contestaţie în anulare, dar de către altă

parte. S-a apreciat că răspunsul la această întrebare este afirmativ, cu condiţia însă ca partea să

justifice un interes, ceea ce înseamnă că toate părţile au pierdut, motivele de contestaţie să

privească toate părţile interesate să exercite contestaţia în anulare şi să existe comunicări

diferite sau să nu existe comunicare a hotărârii. În ipoteza în care unei părţi nu i s-a comunicat

hotărârea, în timp ce alteia da, aceasta din urmă formulând şi contestaţia în anulare, timp în

care prima parte stă în pasivitate, chiar se judecă în contestaţia în anulare şi ulterior

formulează şi ea contestaţia în anulare, situaţia este nefirească şi nu este acoperită nici de

cazurile de echipolenţă. Este, aici, o scăpare a legiuitorului chiar la cazurile de echipolenţă.

8. Suspendarea executării

Prevederile din această materie (art. 507:„Instanţa poate suspenda executarea

hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 484 se

aplică în mod corespunzător”) sunt neschimbate faţă de reglementarea anterioară. Cauţiunea

rămâne obligatorie. Prevederile de la recurs sunt aplicabile, inclusiv cât priveşte cuantumul

cauţiunii.

Se observă, însă, că legiuitorul noului Cod de procedură civilă este mai riguros în

privinţa suspendării executării silite, într-o perioadă existând tendinţa acordării ei mai facile,

cu consecinţa întârzierii realizării dreptului recunoscut în favoarea celeilalte părţi.




Potrivit art. 508 alin. (1), „Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu

precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea

atacată.” Astfel, în cazul contestaţiei în anulare reglementate de art. 503 alin. (2), va fi

incidentă procedura aplicabilă instanţei de recurs, pentru contestaţia în anulare reglementată

de art. 503 alin. (3) va fi aplicabilă procedura instanţei de apel, iar pentru contestaţia având ca

motiv nelegala citare, poate fi aplicabilă chiar şi procedura din faţa primei instanţe.

Referitor la această prevedere, s-a precizat că formula „aplicabile judecăţii finalizate

cu hotărârea atacată” nu a avut în vedere aplicarea şi a procedurii filtrului din recurs.

Potrivit alin. (2) al art. 508, „ Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu

cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de

conţinutul acesteia de la dosarul cauzei”. Se observă, în acest context, că principiul egalităţii

de arme impune ca părţile să îşi facă cunoscute apărările atât la judecata în primă instanţă, cât

şi în căile de atac ordinare şi cele extraordinare. Totodată, în calea de atac a contestaţiei în

anulare nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instanţă privind

comunicarea întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. Referitor la ultima teză a alin. (2)

s-a ridicat problema admisibilităţii unei amânări, la cererea contestatorului, pentru a lua la

cunoştinţă de întâmpinare. S-a apreciat că un asemenea termen ar putea fi acordat, interesul

soluţionării contestaţiei aparţinând contestatarului. Legat de acest aspect, a fost exprimată şi

opinia că formularea textului exclude acordarea unui termen în acest scop contestatorului,

pentru aceeaşi soluţie pledând şi argumentul potrivit cu care contestatorul şi-a asumat calea

extraordinară de atac cu toate rigorile impuse de judecata într-o procedură de urgenţă.

Pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată, conform alin. (3), „

instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona

cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o

hotărâre de anulare a hotărârii atacate [şi nu o încheiere, astfel cum s-a susţinut în doctrină,

soluţie neîmbrăţişată de jurisprudenţă] şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-

o nouă hotărâre”. În această ipoteză, vor exista două hotărâri: una de anulare a sentinţei sau

deciziei atacate şi hotărârea asupra recursului sau apelului.

În ultima teză a alin. (3) se precizează că „În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu

poate fi atacată separat”, altfel spus a fost preluată întru totul soluţia jurisprudenţială a

pronunţării a două hotărâri, fără a se recunoaşte însă posibilitatea atacării primei hotărâri, pe



considerentul că ar fi condus la tergiversarea procesului. Pe un considerent similar, s-a propus

şi în doctrină ca soluţia de anulare a hotărârii atacate să îmbrace forma încheierii

premergătoare ce nu poate fi atacată decât o dată cu fondul. Potrivit alin. (4) al art. 508,

„Hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea

atacată”, dispoziţie care exista şi în reglementarea anterioară, cu precizarea că prezintă

interes numai pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1).


Revizuirea. Procedura revizuirii* - Prof. univ. dr. Gabriel Boroi


1. Obiectul şi motivele revizuirii

Art. 509. - „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului - sau care evocă

fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra

unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;

3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat

definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui

înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat

soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face

printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală,

asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii

va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;

4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu

rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în

cauză;

5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea

potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere;





7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie

judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu

viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade

diferite, care încălcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre

aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale

acestei încălcări continuă să se producă;

11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat

asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut

obiectul acelei excepţii.

(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai in ipoteza

judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”.

Referitor la obiectul revizuirii, o primă problemă pusă în discuţie a vizat conţinutul

noţiunii de „hotărâri care evocă fondul”. Referitor la acest aspect, într-o primă opinie s-a

subliniat că trebuie avute în vedere hotărârile instanţelor de apel şi de recurs. Astfel, atunci

când hotărârea instanţei de apel nu este supusă recursului, instanţa anulează şi va judeca

evocând fondul iar pentru ipoteza instanţei de recurs se are în vedere pronunţarea pe fond

după casarea cu reţinere sau când s-a modificat hotărârea, interesând sub acest aspect

soluţionarea petitelor acţiunii. S-a dat ca exemplu pentru problema ridicată ipoteza în care se

respinge cererea pe temeiul unei excepţii peremptorii (de exemplu, prescripţia) iar ulterior se

descoperă un înscris deţinut de partea potrivnică [astfel încât este incident motivul de

revizuire prevăzut de art. art. 509 pct. 5 NCPC, exclus de alin. (2)], înscris care, dacă ar fi

existat în dosar, ar fi condus la o altă soluţie cu privire la excepţie. Este, în acest caz, deschisă

calea revizuirii? S-a apreciat că, în acest caz, hotărârea pronunţată cu privire la excepţie nu

evocă fondul iar într-o altă opinie s-a arătat că era mai potrivită utilizarea sintagmei „hotărâre

a primei instanţe” care ar fi acoperit toate ipotezele, nu numai soluţionarea fondului cauzei.

Tot la acest punct, o altă precizare a vizat faptul că, în acest caz, evocarea fondului nu

priveşte atât fondul hotărârii, ci al situaţiei de care partea se prevalează, situaţie care ar pune

în discuţie împrejurări de fapt în legătură cu acea hotărâre (de exemplu, inexistenţa la dosarul



cauzei a dovezii recunoaşterii datoriei de către partea adversă, cererea fiind respinsă ca

prescrisă). În acest context, prezentarea ulterioară a unui înscris, în sens de mijloc de probă,

nu ar fi de natură să deschidă cale de atac a revizuirii.

În acelaşi context, au fost puse în discuţie şi dispoziţiile art. 459 NCPC care

reglementează ordinea în care se exercită căile de atac: „ (1) Căile extraordinare de atac nu

pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. (2) În cazul hotărârilor

susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate

acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de

apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva

hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie

verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal.

În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a

normelor de drept material. (3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent,

în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”.

O primă problemă pusă în discuţie referitor la acest text priveşte posibilitatea

exercitării revizuirii dacă nu a fost exercitată calea de atac a apelului, în condiţiile în care,

potrivit alin. (1) căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate, atât timp cât este deschisă

calea de atac a apelului. În reglementarea anterioară, art. 322 CPC 1865 deschidea calea

revizuirii atât împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel, cât şi a celor care au

rămas definitive prin neapelare. Raportat la această prevedere, noua reglementare pare a fi

mai restrictivă. Pe de altă parte, în cazul apelului, textul art. 459 nu prevede restricţionarea

exercitării omisso medio, ca în cazul recursului şi contestaţiei în anulare.

Discuţia privind admisibilitatea revizuirii pentru ipoteza în care nu s-a exercitat apelul

prezintă relevanţă din perspectiva faptului că pot exista situaţii în care, deşi termenul de

exercitare a apelului a expirat, partea se află încă în termenul de exercitare a revizuirii.

S-a mai precizat, totodată, faptul că din formularea alin. (1) al art. 459 nu rezultă că,

dacă nu s-a exercitat apel, calea de atac a revizuirii nu este deschisă, textul vorbind despre

imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac (deci şi a revizuirii) câtă vreme este

deschisă calea de atac a apelului. În prelungirea alin. (1), referitor la raportul apel-recurs, alin.

(2) declară inadmisibil recursul omisso medio.

În concluzie, s-a apreciat că revizuirea este admisibilă dacă nu mai este deschisă calea

de atac a apelului. Dacă este deschisă calea apelului şi nu s-a făcut apel, este admisibilă



revizuirea. Dacă se exercită şi revizuirea şi recursul, lucru posibil din perspectiva alin. (3) al

art. 459, recursul se va judeca cu prioritate.

Faptul că în Noul Cod de procedură civilă a dispărut sintagma „hotărâre rămasă

definitivă în apel sau prin neapelare” nu schimbă mult din acest punct de vedere.

„Tot referitor la acest punct, s-a mai precizat că revizuirea este calea de atac cea mai

puţin atinsă de modificările noului Cod. Soluţia admisibilităţii revizuirii pentru ipoteza în care

calea de atac a apelului nu mai este deschisă era admisă şi în reglementarea anterioară şi

trebuie admisă în aceleaşi condiţii şi potrivit noii reglementări iar o interpretare per a

contrario a dispoziţiilor art. 459 alin. (1) conduce la aceeaşi concluzie, cel puţin la nivel

teoretic. Practic însă, prin majorarea termenului de apel la 30 de zile pot exista situaţii în care

nici măcar calea de atac a revizuirii să nu mai fie deschisă, ca urmare a împlinirii termenului

de revizuire, care este de o lună, cu excepţia motivelor pentru care termenul de exercitare a

revizuirii curge de la alte momente decât comunicarea hotărârii. Mai trebuie avut în vedere şi

faptul că în categoria căilor de atac, revizuirea prezintă anumite particularităţi; astfel, de

regulă, motivele vizează aspecte neimputabile părţii, spre deosebire de ipoteza contestaţiei în

anulare şi recursului. Nu a fost în intenţia redactorilor Codului să modifice soluţia anterioară.

Pe de altă parte, păstrarea menţiunii de „hotărâre definitivă” nu a fost considerată oportună,

având în vedere semnificaţia pe care noţiunea de “definitivă”o dobândeşte potrivit noii

reglementări.

S-a mai arătat că noua reglementare a curmat o chestiune controversată din 322 NCPC

1865 referitoare la sfera de aplicare a hotărârilor care evocă fondul. În practică problema a

vizat ipoteza în care prima instanţă respingea acţiunea, fiind respinse şi apelul şi recursul. În

acest caz, se punea problema care este hotărârea care evocă fondul şi care poate fi atacată.

Practica a fost unanimă în a aprecia că hotărârea în apel, chiar dacă era de respingere a

apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, era o hotărâre care evoca fondul

şi, prin urmare, susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Practica a fost însă controversată, în

ceea ce priveşte hotărârile din recurs: unele instanţe apreciau că hotărârile de recurs în care în

motivare apăreau analizate probleme de drept erau considerate hotărâri care evocă fondul,

susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii, alte instanţe considerau, dimpotrivă, că nu

puteau fi atacate decât hotărârile din apel, cele pronunţate în recurs neavând vocaţia de a

evoca fondul.

Pentru ipoteza alin. (2) al art. 509 orice hotărâre judecătorească ar putea fi atacată cu

revizuire, pentru celelalte situaţii însă, doar hotărârile care antamează fondul. Într-o altă



opinie, s-a arătat că noţiunea de „hotărâri pronunţate asupra fondului” se referă doar la

judecata în primă instanţă, inclusiv asupra excepţiilor procesuale de fond (excepţia calităţii

procesuale, excepţia prescripţiei), altfel nu se justifică următoarea noţiune folosită, cea de

hotărâri care evocă fondul, şi care include soluţiile pronunţate în căile de atac, apel sau recurs.

Referitor la această observaţie, s-a făcut precizarea, cât priveşte excepţia prescripţiei, că

aceasta nu este o veritabilă excepţie procesuală, ci mai degrabă o apărare de fond. Pe de altă

parte însă, analiza excepţiei privitoare la calitatea procesuală antamează, de cele mai multe

ori, fondul cauzei (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare, verificarea calităţii procesuale

active echivalează cu verificarea calităţii de proprietar). De asemenea, s-a mai precizat că ar fi

fost de dorit ca în locul sintagmei „hotărâri pronunţate asupra fondului” să fie folosită

sintagma „hotărâri de fond. Au fost exprimate rezerve cu privire la extinderea noţiunii de

hotărârii pronunţate asupra fondului la orice sentinţă chiar dacă vizează hotărâri care

soluţionează excepţii procesuale de fond.

S-a mai arătat că trebuie plecat de la specificul motivelor de revizuire şi de la faptul că

nu a asistăm la o schimbare de concepţie faţă de ceea ce caracteriza revizuirea în vechiul Cod.

Toate lucrările de specialitate clarifică tipurile de hotărâri care pot face obiectul revizuirii şi

vechiul Cod vorbea, cu excepţia hotărârilor pronunţate în recurs după casarea cu reţinere,

despre hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, deci despre hotărâri date asupra

fondului în relaţie cu motivele propriu-zise de revizuire. Inclusiv în Noul Cod, motivul

privind nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut este o chestiune ce ţine de abordarea

fondului cauzei. Noul Cod, schimbând formula de introducere a primului articol din materia

revizuirii, nu şi-a propus decât să accentueze această idee, să o clarifice, sens în care vorbeşte

despre hotărâri pronunţate asupra fondului, ceea ce trimite la hotărârile primei instanţe prin

care se abordează fondul cauzei şi despre hotărâri care evocă fondul, noţiune ce trimite la

hotărârile prin care instanţa de apel, admiţând apelul, şi anulând hotărârea atacată evocă

fondul dar poate vorba şi despre hotărâri ale instanţelor de recurs, atunci când acestea evocă

fondul. Singura modificare avută în vedere cu ocazia lucrărilor comisiei de elaborare a Noului

Cod cât priveşte obiectul revizurii a vizat deschiderea căii de atac a revizuirii, pentru motivele

menţionate la alin. (2) al art. 509, tuturor hotărârilor, indiferent dacă acestea evocă sau nu

fondul. În sprijinul aceleiaşi interpretări poate fi folosit şi argumentul ce ţine de folosirea de

către legiuitor a noţiunii de hotărâre pronunţată asupra fondului, şi care poate fi interpretată ca

având o sferă de aplicare mai largă de cea ce „hotărâre pronunţată pe fond”.



S-a precizat că în materie de contencios administrativ, la nivelul secţiei din cadrul ICCJ există

controverse cât priveşte admisibilitatea revizuirii atunci când se respinge recursul ca

nefondat, deşi prin analiza tuturor motivelor se ajunge la o analiză pe fondul cauzei sau atunci

când instanţa de recurs se pronunţă asupra fondului prin admiterea recursului şi modificarea

hotărârii. În ultima perioadă, orientarea a fost în sensul că revizuirea este admisibilă atunci

când instanţa de recurs s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului (situaţii frecvente în această

materie), nu şi atunci când a respins recursul ca nefondat. Referitor la aceste precizări, s-a

arătat că ar trebui evitată o interpretare categorică şi cu caracter de generalitate, în sensul

imposibilităţii atacării cu revizuire a tuturor hotărârilor prin care recursul a fost respins ca

nefondat, sens în care s-a dat exemplul recursului respins în baza unui înscris care ulterior a

fost declarat fals.

În ceea ce priveşte partea din hotărâre în care se reflectă evocarea fondului, în

considerente sau în dispozitiv, s-a apreciat că trebuie luate în considerare considerentele care

explică soluţiile din dispozitiv şi care fac corp comun cu dispozitivul (considerente decizorii).

Potrivit alin. (3) al art. 310 se precizează că nu va opera prorogarea competenţei. Şi

pentru alin. (1) al art. 310 poate fi valorificată jurisprudenţa din reglementarea anterioară.



2. Termenul de exercitare

Referitor la termenul de exercitare, reglementat de art. 511 NCPC1 s-a precizat că

textul articolului este clar şi nu pune probleme. Au fost însă semnalate dispoziţiile alin. (4)

(„Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul

termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii”) referitor la motivarea cererii de

revizuire, text similar celui de la contestaţia în anulare, precum şi faptul că acesta îşi va găsi

aplicare, cu privire la fiecare motiv în parte, pentru ipoteza în care prin aceeaşi cerere au fost

invocate mai multe motive de revizuire [art. 511 alin. (5)].

1 „(1) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de

la comunicarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare;

3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea

instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals

înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de

hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea

infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii

acestora; 4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea

prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii

definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară; 5. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în

care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; 6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care

partea a luat cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei

revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de casare, anulare sau

schimbare; 7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă persoană de drept

public a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia; în

cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească sau sub curatelă termenul de revizuire este de

6 luni de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea

capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la

încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului; 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data

rămânerii definitive a ultimei hotărâri. (2) În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul de revizuire

este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării. (3) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct.

10 şi 11, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv

a deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Revizuirea se motivează prin

însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea

nulităţii. (5) Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în

mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte”.




Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în revizuire* - Judecător Valentin MITEA

Prelegere susţinută de dl. judecător Valentin MITEA

Discuţia despre revizuire a început furtunos, mai furtunos decât ar fi cazul, ţinând cont

că această cale de atac a suferit, comparativ cu celelalte, cele mai puţine modificări.

Plecând de la această precizare va trebui să examinăm noua reglementare raportându-

ne la multe lucruri pe care le cunoaştem deja; în acelaşi timp însă, există unele aspecte

punctuale, vizând fie anumite motive de revizuire, fie sfera de cuprindere a hotărârilor care

fac obiectul revizuirii, dar nu numai, ce obligă la discuţii şi nuanţări.

Constatarea esenţială, de la care trebuie pornită abordarea comparativă a reglementării

noi şi a celei anterioare rămâne, însă, aceea că, în ansamblul ei, revizuirea îşi păstrează, în

foarte mare măsură, caracteristicile juridice.

1. Motivele de revizuire

Trei noutăţi se detaşează ca importanţă: cea dintâi priveşte sfera motivelor de

revizuire, iar în legătură cu acestea trebuie să observăm că una din ipotezele prevăzute de art.

322 CPC 1865 (cea de la pct. 1: „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce

nu se pot aduce la îndeplinire”) a fost suprimată, neregăsindu-se în Noul Cod de procedură

civilă nici măcar într-o formă modificată ori absorbită în vreun altul; a doua, tangentă celei

dintâi, că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a preferat să fragmenteze unele motive

de revizuire ce reuneau, în realitate, mai multe motive distincte (precum cele prevăzute la art.

322 pct. 4 şi 5 CPC 1865), dar care păstrează, în bună măsură, substanţa şi funcţia procedurală

a celor anterioare. Cu alte cuvinte, o operaţiune de simplă igienă procedurală, iar nu o

reconsiderare de fond a condiţiei juridice a acestor motive; a treia, că teza – aproape

sacrosanctă – potrivit căreia revizuirea poate avea ca obiect numai hotărâri care evocă fondul





a fost, în sfârşit, atenuată, alin. (2) al art. 509 NCPC asigurând fundamentul acestei modificări

de concepţie.

Revenind la înlăturarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 CPC 1865, este

oportun să remarcăm că opţiunea Noului Cod de procedură civilă era previzibilă:

introducerea, însă prin O.U.G. nr. 138/2000 a instituţiei lămuririi hotărârii şi a înlăturării

dispoziţiilor potrivnice (art. 2811 CPC 1865), menţinută (prin art. 443) şi de Noul Cod de

procedură civilă făcea dificil de justificat coexistenţa unor mijloace procedurale distincte (ne

referim la procedura înlăturării dispoziţiilor potrivnice şi la cererea de revizuire întemeiată pe

dispoziţiile art. 322 pct. 1 CPC 1865), dar care serveau aceluiaşi scop. Prin urmare, s-a

renunţat la motivul de revizuire, preeminenţa procedurii prevăzute de art. 443 NCPC având,

între altele, un argument în faptul că spre deosebire de revizuire – care întotdeauna este

supusă unui termen de exercitare – înlăturarea dispoziţiilor potrivnice nu cunoaşte o astfel de

condiţionare.

Pentru o înţelegere mai facilă a eventualelor elemente de noutate propun o examinare

sintetică, însă făcută în manieră comparativă, a motivelor de revizuire reglementate în Noul

Cod de procedură civilă.

1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC

(„s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui

lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”)

Acest motiv îl preia în totul pe acela prevăzut de art. 322 pct. 2 CPC 1865, astfel că

pentru înţelegerea lui este utilă raportarea la consideraţiile doctrinare şi dezlegările

jurisprudenţiale deja existente în ambianţa vechii reglementări. Să remarcăm doar că, în

situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunui lucru cerut, părţile mai au la îndemână

şi procedura completării hotărârii (art. 444 NCPC).


(„obiectul pricinii nu se află în fiinţă”)

Reprezintă o preluare a motivului reglementat de art. 322 pct. 3 CPC 1865, Noul Cod

de procedură civilă neoferind nici un element de noutate. În consecinţă, se va putea ţine seama

de aprecierile făcute în marginea lui sub guvernământul vechii reglementări.



Să observăm doar, ca potenţial instrument procedural tangent aceleiaşi problematici,

prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 NCPC similare, practic, celor ale art. 132 alin. (2) pct. 3

CPC 1865, potrivit cărora reclamantul poate să solicite, fără a fi ţinut de rigorile impuse prin

alin. (1) al articolului, contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului.

Tot astfel, şi prevederile art. 891 NCPC (privitoare, ca şi art. 574 CPC 1865, la intervertirea

executării), conform cărora în cazul în care în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează

a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de

executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă.


(„un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv

pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris

declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia

pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o

hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra

existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi

citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii”)

De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuire este doar parţială, Noul

Cod de procedură civilă adăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că

se introduce o condiţie de admisibilitate („când aceste împrejurări au influenţat soluţia

pronunţată în cauză”) care, la nivel strict normativ, lipsea anterior, dar care, altfel, era socotită

în doctrină şi jurisprudenţă ca subînţeleasă, fiind cerută de logica internă a motivului de

revizuire; al doilea (care, şi el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că lipsea din

reglementarea imediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub

art. 322 pct. 4 teza I CPC 1865) vizează teza finală a pct. 3 al art. 509 NCPC : „În cazul în

care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de

revizuire se va pronunţa, mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei

infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecata cererii va fi citat şi cel învinuit de

săvârşirea infracţiunii ”.

Au existat întrebări ale participanţilor la conferinţă cu privire la hotărârea ce trebuie

dată asupra existenţei infracţiunii în cazul pronunţării pe cale incidentală: această hotărâre

prin care se constată existenţa infracţiunii trebuie să fie dată odată cu admiterea cererii de



revizuire? Cum ar trebui să sune minuta? Se dau hotărâri separate? Se poate pune problema

antepronunţării judecătorului?

Problema ridicată trimite la soluţia dată cererii de revizuire; Noul Cod de procedură

civilă neaducând noutăţi cu privire la soluţiile ce trebuie date revizuirii, deci nici cu privire la

aceste aspecte.

Aşa fiind, rămân utile concluziile trase sub reglementarea anterioară, acestea

propunând ca, în cazul menţionat, să se dea mai întâi o hotărâre prin care, constatându-se

existenţa infracţiunii, să se desfiinţeze hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la

rejudecarea procesului şi dându-se, finalmente, o nouă hotărâre.

Nu se poate vorbi, într-o asemenea situaţie, despre antepronunţarea judecătorului

cauzei, acesta desfăşurând o activitate de judecată pe care legea o impune explicit sau

implicit. Tot astfel, pronunţarea unei hotărâri intermediare nu implică, în mod necesar, şi

anticiparea exactă şi în totalitatea ei a hotărârii prin care, la finele procedurii, se va judeca

procesul, căci rejudecarea implică alte dezlegări decât cele deja făcute în cuprinsul hotărârii

intermediare.

O altă problemă ridicată de către participanţi a fost aceea dacă ar trebui să existe un

rechizitoriu sau un alt act care să permită instanţei civile să constate existenţa infracţiunii.

După unele opinii, trebuie să se facă dovada imposibilităţii derulării unui proces penal pentru

ca instanţa civilă să poată constata existenţa infracţiunii pe cale incidentală, afirmându-se că

este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materie penală din care

să rezulte motivele în raport de care săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul

unui proces penal. Dimpotrivă, alţi autori au exprimat opinia că instanţa civilă poate face

aceste verificări în mod direct, pe cale incidentală, fără a fi necesară prezentarea unui act

precum cel menţionat mai sus. În ce mă priveşte, prefer prima opinie, aceasta oferind un

fundament clar motivului de revizuire discutat. În favoarea ei vine, credem, şi un argument

tras din dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza finală NCPC care se referă, sub aspectul

momentului de început al curgerii termenului de revizuire, la „(…) data când partea a luat

cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o

hotărâre penală (…)”, ceea ce sugerează, credem, că aceste împrejurări trebuie să-i fie aduse

la cunoştinţă de o autoritate penală competentă.




(„Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-

credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în

cauză”)

Acesta este un motiv de revizuire desprins din fostul art. 322 pct. 4 CPC 1865, Noul

Cod de procedură civilă preferând, în considerarea identităţii lui proprii, să-l consacre în mod

distinct. Motivul păstrează substanţa antecesorului său normativ, propunând ca elemente de

noutate: referirea la „judecător” în loc de „magistrat”; impunerea condiţiei ca exercitarea

funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă să fi fost de natură a influenţa soluţia pronunţată

în cauză. Şi de această dată, lipsesc noutăţile veritabile, legiuitorul transpunând normativ

observaţii doctrinare şi jurisprudenţiale deja consolidate.


(„după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică

sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”)

Nici acest motiv de revizuire nu are caracter de noutate, el fiind copia pe deplin fidelă

a celui prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I CPC 1865. Aşa fiind, consideraţiile ce au însoţit până

acum, doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv de revizuire, îşi păstrează actualitatea.


(„s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere”)

Acest motiv de revizuire îi corespunde aceluia prevăzut de art. 322 pct. 5 teza finală

CPC 1865, preferându-se, şi de această dată, prin observarea individualităţii lui, să fie

consacrat ca motiv distinct. Substanţa precedentului motiv de revizuire este păstrată, Noul

Cod de procedură civilă oferind doar o actualizare terminologică, privitoare la soluţiile date

hotărârii invocate ca temei al revizuirii: vechiul motiv cerea desfiinţarea sau modificarea, cel

nou aduce în discuţie casarea, anularea sau schimbarea.


(„statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie

judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu

viclenie de cei însărcinaţi să îi apere”)



Şi de această dată, preluarea vechiului motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6

NCPC 1865 este aproape integrală. Scopul motivului de revizuire rămâne acelaşi, anume

asigurarea în plan procedural a protecţiei unor persoane aflate în situaţii speciale, fiind de

remarcat doar că din enumerarea făcută de art. 509 pct. 7 NCPC lipseşte referirea la persoane

juridice de utilitate publică şi, tot astfel, la cei dispăruţi.

Legiuitorul noului Cod de procedură civilă a considerat, sub acest din urmă aspect, că

este suficientă referirea la „cei puşi sub curatelă”, în condiţiile în care art. 178 NCC,

referindu-se la cazurile în care se poate institui curatela, evocă [lit. d)] şi situaţia în care „o

persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat mandatar sau

administrator general”. Rezultă, aşadar, că referirea la cel dispărut nu se mai justifica a fi

menţinută, sub condiţia însă, ca privitor la acesta să se fi instituit curatela, căci altfel motivul

de revizuire nu l-ar mai primi sub incidenţa lui.

De remarcat şi referirea făcută la „minori şi cei puşi sub interdicţie”, anterior legea

făcând vorbire despre cei incapabili. Lipseşte, deci, o modificare de fond, intervenţia Noului

Cod de procedură civilă privind doar terminologia utilizată.

Să remarcăm doar, consonant cu ceea ce deja s-a spus în marginea dispoziţiilor art.

322 pct. 6 CPC 1865, că legea îngăduie revizuirea doar dacă apărarea a lipsit în totul ori dacă

a fost făcută cu viclenie. Nu o îngăduie, însă, când apărarea a existat, dar a fost prea puţin

diligentă sau când calitatea ei a fost una modestă. Exceptând ipoteza apărării făcute cu

viclenie, putem spune că motivul de revizuire în discuţie se sprijină, fundamental, pe formula

dihotomică apărare-non-apărare.


(„există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite,

care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”)

Şi de această dată avem de-a face cu o reiterare a unui motiv preexistent, art. 322 pct.

7 CPC 1865 referindu-se la cazul în care „(…) există hotărâri definitive potrivnice, în una şi

aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceleaşi calităţi”.

Noul Cod de procedură civilă conservă, aşadar, substanţa vechiului motiv, preferând

doar o ajustare de suprafaţă, el evocând, sintetic, încălcarea autorităţii de lucru judecat, fără a

face alte precizări. Or, condiţiile autorităţii de lucru judecat, în ce priveşte efectul lor negativ,

sunt înfăţişate de art. 431 alin.(1) NCPC („Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori



în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”), astfel că simetria

dintre vechiul şi noul motiv de revizuire este, se poate spune, desăvârşită.

De aici, şi concluzia că aprecierile făcute în doctrină şi jurisprudenţă în marginea

motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865 rămân utile, ele putând fi avute în

vedere pentru (re)conturarea problematicii asociate şi „noului” motiv.


(„partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre

aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa”)

Este încă un motiv de revizuire preluat, cu o fidelitate completă, din Codul de

procedură civilă anterior, care îl conţinea sub art. 322 pct. 8.

Teza esenţială a motivului este, după cum se cunoaşte, aceea că judecata făcută în

condiţiile arătate în textul legal inculcă o viciere gravă a dreptului la apărare, astfel că o

corecţie procedurală trebuia (şi trebuie) să existe.

Condiţiile impuse sunt cumulative şi de strictă interpretare, ceea ce trimite, în mod

necesar, şi la concluzia că : 1) atunci când partea nu a fost legal citată, ea are la îndemână, în

limitele legii, alte căi de atac decât revizuirea; 2) când partea a fost legal citată şi avea

posibilitatea de a informa instanţa cu privire la faptul că, din motive mai presus de voinţa ei,

nu se poate prezenta în instanţă, revizuirea este inadmisibilă.


(„Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale

acestei încălcări continuă să se producă”)

Este un motiv de revizuire preexistent, Codul de procedură civilă anterior înfăţişându-l

în art. 322 pct. 10, el adăugându-i în partea finală o condiţie pe care însă Noul Cod nu a mai

păstrat-o: consecinţele grave ale încălcării „nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii

pronunţate”.

Înlăturarea acestei condiţii conduce, am spune, la concluzia că revizuirea nu trebuie să

fie, precum în prezent, singurul mijloc procedural pus la dispoziţia părţii pentru a înlătura

consecinţele încălcării drepturilor sau libertăţilor sale fundamentale, ea fiind îngăduită chiar şi

atunci când, în paralel, legea ar recunoaşte şi alte căi procedurale destinate aceluiaşi scop.



De remarcat, de asemenea, şi că în acord cu statuările Deciziei nr. 233 din 15.02.2011

a Curţii Constituţionale, nu a fost păstrată şi o mai veche condiţie, aceea ca revizuirea să aibă

ca efect o hotărâre care evocă fondul.


(„după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra

excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut

obiectul acelei excepţii”)

Acest motiv de revizuire îşi are corespondent – unul parţial însă – în acela prevăzut de

art. 322 pct. 10 CPC 1865, care, mult prea ramificat, exprima aceeaşi teză.

A fost, aşadar, păstrat filonul vechiului motiv (ne referim la intervenirea unei decizii a

Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o prevedere care, într-un

proces determinat, făcuse obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate), nemaimenţinându-se

însă unele referiri mai degrabă redundante [precum „(…) care, în mod necesar şi evident, nu

pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare”], căci ele rezultau în chip logic din

ipoteza primară a textului legal. Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, că sesizarea Curţii

Constituţionale în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 poate fi făcută numai dacă

prevederea reclamată ca neconstituţională „(…) are legătură cu soluţionarea cauzei în orice

fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, această cerinţă o include deja pe aceea

evocată, în partea sa finală, de art. 322 pct. 10 CPC 1865.

2. Obiectul revizuirii

În legătură cu reglementarea motivelor de revizuire mai trebuie remarcată, în

considerarea importanţei ei, şi prevederea cuprinsă în alin. (2) al art. 509 NCPC : „Pentru

motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4,

pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.”

Acest text legal are caracter de noutate doar în plan normativ, căci altfel el impune

soluţii care, în doctrină, fuseseră reclamate de mai multă vreme încă în ambianţa reglementării

oferite revizuirii de Codul de procedură civilă 1865. Altfel spus, avem de-a face cu un răspuns

normativ la solicitări vechi şi, am spune, deja consolidate, el evidenţiind, pe bună dreptate, că

regula clasică potrivit căreia ar putea face obiectul revizuirii doar o hotărâre ce evocă fondul

apare, uneori, ca inadecvată. De aici, constatarea că în raport cu unele motive de revizuire,



abordarea fondului nu este necesar să condiţioneze admisibilitatea acestei căi de atac,

legiuitorul noului Cod oprindu-se la cele menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 509 NCPC.

Faţă de întrebarea ridicată de unii participanţi la această întâlnire, arăt că, în

înţelegerea mea, era, într-adevăr, oportună menţionarea în alin. (2) al art. 509 NCPC inclusiv

a motivului de revizuire prevăzut la pct. 11, câtă vreme norma legală criticată pentru

neconstituţionalitate ar putea fi una care, deşi într-o semnificativă legătură cu soluţionarea

litigiului, să nu intereseze sub aspectul soluţionării fondului cauzei, ea putând conduce la

soluţionarea pricinii în temeiul unei excepţii procesuale.

Vom vedea, în timp, dacă doctrina şi jurisprudenţa vor găsi potrivit să impună o

asemenea abordare, cunoscut fiind că, pretorian, tot astfel se făcuse uneori şi cu privire la

motivele de revizuire pe care astăzi le evocă alin. (2) al art. 509 NCPC.

Tot în legătură cu obiectul revizuirii, dar sub un alt aspect, să observăm şi că partea de

început a alin. (1) al art. 509 se referă la „hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă

fondul”, înlocuind textul anterior care impunea şi alte condiţii, chiar dacă toate gravitau în

jurul aceleiaşi teze-reper, anume că hotărârea trebuie să evoce fondul.

3. Termenul de revizuire (art. 511 NCPC)

Acesta îşi păstrează, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire, durata prevăzută

şi prin art. 324 CPC 1865, legiuitorul socotind că nu sunt necesare modificări. Totuşi, din

raţiuni privitoare la asigurarea securităţii circuitului juridic civil, pentru situaţiile menţionate

în cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 3 teza I, pct. 4, pct. 6 şi pct. 7 NCPC a fost instituit, cu

caracter de noutate în reglementare, un termen limită de 1 an, calculat de la momentele

arătate, diferenţiat, în cuprinsul acestor texte legale, în interiorul căruia să se exercite

revizuirea. În caz contrar, aceasta devine inadmisibilă şi trebuie respinsă, chiar dacă partea ar

fi luat cunoştinţă despre motivele ce întemeiază revizuirea doar ulterior împlinirii termenului

de 1 an.

4. Cererea de revizuire

Noul Cod de procedură civilă nu oferă noutăţi privitoare la forma şi conţinutul cererii

de revizuire, cu o singură excepţie, notabilă însă: potrivit art. 511 alin. (4) NCPC, revizuirea



se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de

exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii.

Este o prevedere legală cu adevărat utilă, funcţia ei de disciplinare a conduitei

revizuientului fiind evidentă. Se cunoaşte că vechiul Cod de procedură civilă nu cuprindea o

dispoziţie similară, ceea ce genera, în practică, interpretări neuniforme cu privire la termenul

în care cererea de revizuire trebuia motivată şi la consecinţele eventualei nemotivări în acest

termen.

De această dată, legea stabileşte un termen şi o sancţiune precise, clarificând aceste

aspecte.

5. Procedura de judecată a cererii de revizuire

Potrivit art. 513 alin. (1) NCPC, cererea de revizuire se soluţionează cu observarea

dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. Se preferă aşadar

– şi pe bună dreptate – împrumutul dispoziţiilor procedurale care au guvernat şi judecata

finalizată prin hotărârea atacată cu revizuire. Opţiunea legiuitorului este una firească, ea

ţinând seama de faptul că ne aflăm în faţa unei căi de atac de retractare, astfel că simetria

procedurală este soluţia oportună.

Articolul 326 alin. (1) CPC 1865 uza de o prevedere mai puţin inspirată: „Cererea de

revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”, el

făcând, fără a distinge în funcţie de etapa procedurală în care a fost pronunţată hotărârea

atacată (primă instanţă, apel, chiar recurs uneori), o simplă referire la regulile specifice

judecăţii în primă instanţă şi refuzând, cel puţin aparent, soluţia mai flexibilă adusă de Noul

Cod.

Din evidente raţiuni de celeritate, întâmpinarea nu i se comunică revizuentului, aşa

cum ar fi pretins raportarea la prevederile art. 201 alin. (2) NCPC; dimpotrivă, soluţia aleasă

de legiuitor este una conservatoare, revizuentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul

întâmpinării de la dosarul cauzei [art. 513 alin. (2) teza a II-a NCPC].

6. Soluţiile posibile în revizuire

Potrivit art. 513 alin. (4) NCPC, „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea

va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive



potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în

revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite”.

Se poate, prin urmare, constata că Noul Cod de procedură civilă nu aduce, în legătură

cu soluţiile ce pot fi pronunţate în revizuire, nicio noutate, el preluând prevederile art. 327

alin. (1) şi (2) CPC 1865.

Aceasta înseamnă, totodată, că observaţiile şi concluziile făcute sub reglementarea

veche vor trebui, în continuare, avute în vedere, ceea ce se va putea dovedi util. Pe de altă

parte însă, vor persista unele controverse ori incertitudini generate de vechea reglementare,

pentru care Noul Cod nu oferă soluţii.

Două sunt expresiile de care uzează noua reglementare pentru a se referi la soluţiile ce

ar putea fi pronunţate în revizuire: schimbarea hotărârii atacate în revizuire, respectiv [însă

numai pentru revizuirea admisă în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC] anularea celei de-a

doua hotărâri. Prima este, cu certitudine, vădit insuficientă, ea neavând aptitudinea de a

acoperi întreaga paletă de soluţii ce ar putea fi pronunţate în revizuire.

6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. (1) NCPC

În cazul în care se admite cererea de revizuire pentru acest motiv, se va schimba

hotărârea atacată, fiind, în principiu, recomandat să se dea o singură hotărâre în cazul în care

avem de a face cu plus petita sau extra petita. În situaţia în care însă ar fi vorba de minus

petitia, este posibil să fie nevoie de administrarea de noi dovezi, ceea ce ar putea justifica

darea unei hotărâri intermediare de admitere a revizuirii, rămânând ca apoi să se pronunţe o

hotărâre de fond cu privire la acel capăt de cerere.


În cazul cererii de revizuire pentru acest motiv, soluţia obişnuit oportună este ca

printr-o singură hotărâre să se admită cererea şi să fie obligată partea la plata contravalorii

bunului, în cazul în care există probe la dosar cu privire la contravaloare; în cazul în care nu

există probe cu privire la contravaloarea bunului pierit, ar fi util să se admită cererea de

revizuire printr-o hotărâre intermediară, iar apoi să se administreze probele necesare, dându-se

la final o hotărâre de obligare a debitorului la plata contravalorii.

6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC

În acest caz, dacă se invocă faptul condamnării judecătorului, se va putea da o hotărâre

intermediară prin care se va desfiinţa hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la



rejudecarea procesului şi, deci, la pronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei. În acelaşi fel se

va proceda şi atunci când motivul de revizuire este cel arătat la pct. 4 al art. 509 alin. (1)

NCPC.

În cazul celorlalte ipoteze arătate la pct. 3 al art. 509 alin. (1) NCPC, achiesăm la

punctul de vedere exprimat în doctrină, potrivit căruia, atunci când revizuirea este considerată

admisibilă, se va putea pronunţa o încheiere interlocutorie asupra admisibilităţii, după care se

va putea trece la refacerea sau completarea probaţiunii, dându-se apoi o nouă hotărâre prin

care procesul va fi rejudecat.


Este de avut în vedere soluţia propusă pentru cazul în care, în sensul art. 509 alin. (1)

pct. 3, un expert care a luat parte la judecată a fost condamnat pentru o infracţiune privitoare

la pricină.


În acest caz se poate da o singură hotărâre, în cazul în care la dosar există suficiente

probe, sau se poate da o hotărâre intermediară de admisibilitate a revizuirii, trecându-se apoi

la administrarea de probe în completare şi rejudecarea pricinii printr-o nouă hotărâre.


În acest caz se anulează hotărârea atacată, pronunţându-se o hotărâre intermediară,

după care se administrează probele suplimentare necesare în cauză (în ipoteza lipsei de

apărare, precum şi în cazul apărării făcute cu viclenie), iar apoi se pronunţă o nouă hotărâre

care soluţionează cauza.


În acest caz se anulează ce-a de a doua hotărâre potrivnică, aceasta fiind neavenită.

Instanţa nu va proceda la compararea celor două hotărâri pentru a vedea care este cea corectă,

cea dintâi rămânând singura validă juridic.


Soluţia în acest caz de admitere a cererii de revizuire este de a desfiinţa, printr-o

hotărâre intermediară, hotărârea atacată, trecându-se apoi la administrarea probelor pe care

partea nelegal citată nu le-a putut propune, după care se va da o nouă hotărâre. Când însă nu



sunt probe suplimentare, printr-o singură hotărâre se va admite cererea de revizuire, se

desfiinţează hotărârea atacată şi se va rejudeca fondul.


În măsura în care este necesară administrarea de noi probe, se va da o hotărâre

intermediară de admitere a cererii de revizuire, prin care se va retracta hotărârea atacată, după

care se va trece la administrarea de probe şi la rejudecarea procesului printr-o nouă hotărâre.

Când, însă, administrarea de probe nu este necesară, se va putea da o singură hotărâre.


Se retractează hotărârea iniţială, pronunţându-se o hotărâre intermediară de admitere a

revizuirii, se va rejudeca pricina ţinând seama de alte dispoziţii decât cele declarate

neconstituţionale şi se va da o nouă hotărâre. În măsura în care nu este nevoie de probe

suplimentare, se poate pronunţa o singură hotărâre prin care se va desfiinţa hotărârea iniţială

şi se va rejudeca pricina.

7. Căile de atac

Regula care stabileşte regimul căilor de atac împotriva hotărârii prin care a fost

soluţionată o cerere de revizuire rămâne cea pe care o impunea şi vechiul Cod: potrivit art.

513 alin. (5) NCPC, hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege

pentru hotărârea revizuită. O concordanţă deplină, aşadar, cu prevederile art. 328 alin. (1)

CPC 1865.

Când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, şi sub noul

Cod, recursul, însă regula suportă un amendament în raport cu vechea reglementare. Să

remarcăm, prin urmare, că în cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători.

Un recurs în interiorul recursului, aşadar, adică o soluţie legală pe care vechea reglementare o

repudia.

Institutul Naţional al Magistraturii Bucureşti, B-dul Regina Elisabeta, nr. 53, sector 5

www.inm-lex.ro