1

ARGUMENT

Indiferent de vârstă, loc sau persoană, durerea este o parte integrantă din existenţa

fiin ţelor, şi nu există om care să fie scutit de aceasta.

Dacă depăşeste anumite limite de intensitate sau de timp, durerea ne leagă aripile, şi

astfel suntem obligaţi să căutăm soluţii pentru a ne alina suferinţa. Poate că are un rol în evoluţia

omului, şi nu este un necaz apărut din senin. Poate este o încercare din viaţa noastră care ne ajută

să ne punem întrebări de genul : ,, Cu ce putem trata durerea ?”

Durerea sau algia poate fi tratată sau ameliorată cu ajutorul medicamentelor analgezice,

iar lucrarea de faţă este un studiu ce prezintă caracteristicile farmacologice ale acestor

medicamente.

Farmacologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul medicamentelor sub toate aspectele,

pornind de la origine, compoziţie, proprietăţi fizico- chimice, acţiuni, absorţie, metabolizare,

eliminare, utilizări terapeutice şi mod de administrare.

Medicamentul , conform definiţiei OMS, este orice produs utilizat pentru ameliorarea,

tratarea, vindecarea sau prevenirea bolilor şi a simptomelor lor. Se consider medicament orice

produs, care administrat pe cale externă sau internă, foloseşte la diagnosticarea unei boli şi este

capabil să suspende durerea.

Industria farmaceutică crează într-un ritm alert noi produse, foarte active, dar care posedă

şi multe efecte secundare, şi de cele mai multe ori consumate într-o cantitate mare şi fără

prescripţie medicală. În aceste condiţii se impune cunoaşterea efectelor medicamentelor, a

mecanismelor lor de acţiune, a efectelor secundare şi a modului corect de administrare.

Lucrarea de faţă este alcătuită din patru capitole, şi urmăreşte să ofere principiile generale

privind acţiunile medicamentelor, dar şi familiarizarea cu particularităţile diferitelor grupe de

substanţe.

Astfel primul capitol al lucrării conţine o introducere cu privire la fiziopatologia durerii,

iar capitolele doi şi trei prezintă informaţii despre analgezice. Aceste capitole cuprind:

generalităţi, clasificare, cunoştinţe de farmacodinamie, farmacotoxicologie, farmacoterapie,

noţiuni despre principalii reprezentanţi ai analgezicelor opioide sau neopioide. Ultimul capitol

prezintă studii cu particularităţi noi în farmacologia analgezicelor, studii în care se evidenţiază

fie efectele pozitive ale administrării îndelungate a analgezicelor, fie efectele negative ale

acestora.

2

CAPITOLUL I. FIZIOPATOLOGIA DURERII

1.1.Definiţia durerii

Algia sau durerea este un fenomen pur funcţional, care apare ca urmare a unei excitaţii de o

anumită intensitate, acţionând asupra terminaţiilor nervoase de la suprafaţă sau din interiorul

organismului.

1.2.Receptorii durerii

În straturile superficiale ale dermului, tendoane, muşchi, în adventicea vaselor, în

submucoasa viscerelor, în cornee şi seroase (peritoneu, pleură), nu există exteroreceptori

specifici (ca pentru sensibilitatea tactilă şi termică).

În toate ţesuturile menţionate durerea este percepută prin terminaţiile nervoase libere,

care nu răspund selectiv la diferite varietăţi de excitaţii ci la fel, la orice excitant (mecanic,

chimic, termic), dacă acesta este suficient de puternic.

Receptorii pentru durere sunt numeroşi în tegumente şi mai puţini în viscere.

1.3. Căile aferente ale sensibilităţii dureroase

• de la piele: nervii somatici;

• din structurile profunde: nervii vegetativi

Toţi nervii intră în SNC prin ramuri laterale ale rădăcinilor rahidiene posterioare sau prin

nervii eranieni.

Pulpa dentara, artera meningiană medie şi arterele de la baza craniului, nu conţin alte fibre

senzitive dacât cele care conduc durerea.

În măduva spinării, fibrele pentru sensibilitatea dureroasă sunt localizate în fasciculul

spinotalamic central.

Aferentele vegetative şi cele somatice senzitive se transmit aceleiaşi celule de origine a căii

dureroase centrale. De aceea, durerea viscerală este înregistrată deseori şi în teritoriul inervat de

fibrele somatice care merg la acelaşi segment spinal, fiind denumită durere reflectată.

1.4. Perceperea durerii

Durerea, ca si senzatiile agreabile, nu pot exista fara thalamus, deci se realizează, într-o

primă treaptă la nivelul talamusului.

Durerea talamică este neprecisă, prelungită, intensă, însoţită de o alertă generală a

organismului, cu agitaţie şi manifestări vegetative (tahicardie, midriază, etc).

3

La nivelul scoarţei cerebrale are loc perceperea conştientă a durerii, cu localizarea agresiunii

şi discernerea naturii acesteia, cu înţelegerea atitudinii diferenţiate necesare pentru a apăra sau a

scăpa de factorul nociv.

1.5. Pragurile durerii

Durerea este un fenomen global, care comportă două aspecte esenţiale şi distincte, percepţia

şi reacţia la durere.

Perceperea este un fenomen neurologic, pe când reacţia la durere este un ansamblu de

fenomene somatice, vegetative, psihice.

Fiecare din aceste aspecte are un prag propriu.

1.5.1 Pragul perceperii durerii e cea mai slabă intensitate a unui stimul care este recunoscută

ca durere.

În condiţii similare, acest prag este constant la aceeaşi persoană.

El poate fi modificat prin zgomot puternic, strângerea unui obiect in mână sau a maxilarelor,

diferite senzaţii (presiune, încălzire).

1.5.2. Pragul reacţiei la durere este reprezentat de intensitatea senzaţiei dureroase care

declanşează fenomene somatice (contracţia unor muşchi – facial, pleoape, etc), vegetative

(modificări vasomotorii de puls, tensionale, de respiraţie, sudoraţie, hiperglicemie, etc).

Acest prag este înalt pentru cei cu temperament flegmatic şi scăzut pentru nevrotici.

Mai multe persoane pot avea acelaşi prag al perceperii durerii, dar praguri diferite pentru

reacţia la durere.

1.6. Tipuri de durere

1.6.1. În funcţie de componenta algogenă:

� Durerea prin hiperstimulare – este o durere intensă, cu o blocaliyare precisă

datorită acţiunii unor stimuli nocivi cunoscuţi;

� Durerea neurogenă – este continuă şi apare în leziuni nervoase centrale sau

periferice datorită hiperexcitabilităţii celulelor corticale dezaferentate şi afectării

mecanismelor de neuroinhibitorii endogene;

� Durerea psihogenă – persistentă, apare în bolile psihice.

4

1.6.2. În funcţie de evoluţie:

� Durere acută – simptom însoţire a unei boli, poate induce o stare de şoc la

intensitate crescută. Se manifestă prin reacţii vegetative de tip simpatic ( tahicardie,

creşterea tonusului muscular, transpiraţii )

� Durerea cronică - se datorează alterării funcţionalităţii mediatorilor durerii; poate

exista fără o leziune primară ( somatizarea durerii). Se manifestă prin reacţii vagale,

tulburări de comportament.

1.6.3. În funcţie de localizare:

� Durere superficială – apare în urma activării fibrelor de tip C algoconductoare şi

A- delta ( dubla durere). Fibrele A – delta sunt răspunzătoare de localizarea precisă a

durerii. Nu apar manifestări şi reacţii emoţionale majore.

� Durerea profundă – stimulii algogeni sunt răspîndiţi peste tot în organism: la

nivel musculo- scheletal, articular, cardiac, digestiv, seroase şi vase.

� Durerea neurologică:

a) Durerea nociceptivă

- Somatică ( la nivelul pielii, muşchilor scheletici, oaselor)

-Viscerală ( la nivel intestinal, ficat, stomac)

b) Neuropatică ( non - nociceptivă)

- durere centrală ( leziuni la nivel cerebral sau spinal)

- durere periferică( leyiuni ale nervilor periferici)

� Durerea neurogenă

a) Nevralgia ( durere pe traiectul unui nerv periferic)

b) Constantă

-independentăde sistemul nervos simpatic

-dependentă de sistemul nervos simpatic

� Durere temporală ( în funcţie de durată)

a) Acută

b) Cronică

� Durere regională

a) Abdominală

b) Toracică

c) Lombară

d) Orofacială

e) Pelviană

f) Cefaleea

5

� Durere de diverse etiologii

a) Durere din tumori

b) Durere dentară

c) Durere de cauză inflamatorie

d) Durere de cauză ischemică

e) Durere de cauză vasculară

1.7. Forme particulare de durere

1.7.1 Cefaleea este localizată la nivelul extremităţii cefalice şi este indusă de stimularea

structurilor extra/intracraniene. Este produsă în principal de distenia, tracţiunea arterelor, a

sinusurilor venoase, a nervilor cranieni sau spinali, a structurilor durale, creşterea presiunii

intracraniene.

1.7.2 Cefaleea de origine extracraniană

a) Cefaleea tensională este indusă de contracţia prelungită a musculaturii capului şi gîtului, şi

este localizată la nivel occipital sau frontal.

b) Cefaleea prin tensiune oculară apare în cazul tulburărilor de refracţie prin efortul

musculaturii oculare.

c) Cefaleea vasculară apare în arterita temporală sau în HTA

1.7.3. Cefaleea de origine intracraniană

a) Cefaleea din iritaţiile meningeale este o durere intensă, acută care se asociază cu redoarea

cefei datorită creşterii presiunii intracraniene şi a inflamaţiei vaselor meningeale. Este

accentuată de tuse, mişcări bruşte şi poate fi ameliorată prin puncţia lombară.

b) Cefaleea din tumorile cerebrale, nespecificată, se corelează cu evoluţia tumorii datorită

compresiunii sau tracţiunii structurilor nociceptive.

c) Cefaleea post- puncţie lombară este o durere cu localizare frontală/ occipitală care apare

în ortostasism datorită scăderii presiunii lichidului cefalorahidian prin tracţiunea inserţiilor şi

asinusurilor durale.

1.7.4. Migrena este o cefalee paroxistică, pulsatilă, unilaterală precedată de manifestări

senzoriale care se însoţeşte de tulburări digestive ( greţuri, vărsături); apare la efort, emoţii,

expunere la soare. Mecanismul de producere al migrenei: în prima fază apare spasmul

arterelor intra si extracraniene, ,, aura senzorială,, datorită hipersensibilităţii faţă de mediatori

chimici care se eliberează în cantităţi crescute ( serotina, norepinefrina; iar după 10 –

30minute apare vasodilataţia arterelor intra şi extracraniene indusă de prostaglandine,

neurokinine şi care determină apariţia senzaţiei dureroase.

6

1.8. Cauzele durerii

a) Presiune excesivă sau tracţiune exercitată asupra terminaţiilor nervoase:

- contracture musculare

- vasoconstricţie

- vasodilataţie

- distensii ale organelor cavitare

- tumori, etc.

b) Traumatisme prin:

- loviri

- tăieturi

- înţepături, etc.

c) Iritarea termina ţiilor nervoase prin substanţe chimice exogene sau endogene

(în inflamaţii – modificarea PH, concentraţiei electroliţilor, etc).

d) Hipoxie-anoxie, cu diminuarea oxigenului şi a substanţelor nutritive şi

acumularea de metaboliti iritanţi, datorită ischemiei prin vasoconstricţie prelungită, tromboză,

embolie. După 30-60 de secunde de întrerupere a circulaţiei unui muşchi apar dureri, care pot fi

înlăturate în cateva secunde, prin restabilirea irigaţiei sanguine.

e) Temperaturile extreme (joase sau peste 450C).

1.9. Importanţa durerii

Durerea declanşează reacţii de apărare în vederea îndepărtării agentului nociv şi dă orientări

utile pentru stabilirea diagnosticului. Durerea mare şi tulburările psihoafective concomitente pot

contribui la instalarea stării de şoc.

Durerile prelungite pot duce la atrofii musculare, tulburări articulare sau nervoase, la

agravarea evoluţiei unor boli.

CAPITOLUL II. ANALGEZICELE

2.1. Generalităţi

Analgezicele sunt medicamente care calmează sau înlătură temporar durerea.

7

Analgezicele fac parte din categoria de substanţe deprimante ale SNC şi sunt substanţe

capabile să determine eliminarea, suprimarea durerii prin inhibarea SNC la nivelul centrilor de

integrare a durerii, a căilor pe care se transmit impulsurile dureroase.

Sunt un grup de medicamente cu structură chimică variată care au drept caracteristică

asocierea în proporţie diferită a urmatoarelor acţiuni principale: analgezică, antipiretică şi

antiinflamatoare.

2.2. Tipuri de analgezice

2.2.1. ANALGEZICE OPIOIDE ( NARCOTICE )

Aceste medicamente au rolul de a diminua sau suprima perceperea durerii şi sunt

caracterizate prin acţiune analgezică intensă însoţită de mai multe ori de efecte euforizante.

2.2.1.1 Fiziopatologie

În transmiterea şi perceperea impulsurilor aferente nociceptive intervin modulatori şi

receptori specifici.

Modulatorii sunt agonişti naturali ai receptorilor opiaţişi sunt numiţi opioide

endogenesau neuropeptite opioide. Sunt cunoscute două categorii de astfel de opioide, endorfine

şi encefaline.

Endorfinele sunt peptidecu 31 aminoacizi care provin din beta- lipotropină, proteină

hipofizară cu 91 aminoacizi. Aceasta se scindează în doi derivaţi, hormonul stimulator al

melanocitelor, cu aminoacizii 1- 58 şi beta endorfină, cu aminoacizii 61- 91. Beta endorfina este

precursor de neuropeptite şi are acţiune analgezică de 40 de ori mai intensă decât morfina,

acţiune blocată de naloxon. Este neuroleptic şi psihostimulator. Alte două opioide, gama –

endorfina şi alfa – endorfina provin din beta şi conţin respectiv aminoacizii 61 – 77 şi 61 – 76.

Gama – endorfina are acţiune neuroleptică şi stimulează comportament violent la animal. Alfa –

endorfina este analgezic, tranchilizant, psihostimulent.

Encefalinele sunt pentapeptice oipoide cu efect de tip morfinic. Se găsesc în substanţa

cerebrală, cu distribuţie asemănătoare cu a receptorilor morfinici, în neuroni singulari şi

concentrate în globus palidus şi în tubul digestiv. Encefalinele au rol în inhibiţia transmiterii

ascendente a durerii în SNC, de la periferie la talamus, determinând analgezie. Ele mimează

acţiunea morfinei pe ţesuturile periferice care conţin receptorii opioizi. Acţiunile lor sunt blocate

8

de antagoniştii morfinei. Zonele de elecţiei pentru encefaline sunt SNC, suprarenale, glande

salivare, ţesut nervos şi celule glandulare din tubul digestiv.

Opioizii endogeni nu pot fi folosiţi ca analgezice întrucâtnu străbat bariera

hematoencefalică. Introduşi intracerebroventricular au acţiune de scurtă durată.

Receptorii opioizi se găsesc în membranele neuronale din substanţa gri periventriculară,

hipotalamus, ganglionii bazali, nucleul medial şi central al talamusului, amigdala, în sistemul

extrapiramidal şi măduva spinării, de-a lungul tractului spinotalamic care conduce influxele

dureroase influenţate de morfină şi în neuronii din viscere. Fixează agoniştii şi antagoniştii

morfinici.

2.2.1.2. Farmacodinamie

Opioidele sunt substanţe naturale, semisintetice şi sintetice, care acţionează la nivelul

talamusului şi scoarţei cerebrale. Au acţiune analgezică în toate tipurile de durere.la nivel celular

opioidele se leagăde receptorii opioizi, mimând efectele neuropeptidelor endogene. Unele

opioide au afinitate pentru receptori şi activitate intrisecă, acţionează ca agonişti ai

neuropeptidelor endogene. Alte opioide au afinitate pentru receptori dar sunt lipsite de activitate

intrisecă, sunt antagonişti.

Narcoticele influenţează puţin alte ipuri de sensibilitate şi funcţiile senzoriale. Produc

inhibiţie centrală cu sedare, apatie, somnolenţă, somn, care contribuie la creşterea perceperii

durerii. Diminuă capacitatea de concentrare, de muncă fizică si psihică.

Narcoticele deprimă respiraţia, scăzând sensibilitatea centrului respirator la bioxidul de

carbon. Doze mici produc micşorarea frecvenţei respiraţiilor şi mărirea amplitudinii mişcărilor

respiratorii, doze mari scad atât frecvenţa cât şi amplitudinea. Prin acţiunea directă,

musculotropă, substanţele pot produce bronhoconstricţie. Unele opioide au acţiune antitusivă,

prin deprimarea centrului tusei.

Unele narcotice cresc tonusul ureterelor, al sfincterului vezicii urinare şi al detrusorului şi

scad capacitatea vezicală determinând retenţie urinară.

Pe uter gravid se înregistrează creşterea tonusului, inhibiţia frecvenţei contracţiilor şi

întârzierea relaxării. Prin mecanism colinergic apare contracţia muşchilor circulari ai irisului cu

mioză, până la dimensiuni punctiforme, funcţie de doză.

Asupra aparatului circulator are efecte de mică intensitate, diferite, după substanţă.

9

2.2.1.3. Farmacotoxicologie

Înlăturarea durerii şi modificarea reacţiei la durere determină adesea o stare de euforie, cu

o senzaţie de bine şi cu favorizarea proceselor psihice cognitive. Prin repetarea administrării

apare toleranţa şi dependenţa, ceea ce reprezintă efectele adverse majore ale acestor substanţe.

Narcoticele deprimă respiraţia, produc greţuri, vărsături, dureri epigastrice, constipaţie,

tremurături, creşterea tensiunii intracraniene, convulsii, delir, urticarie, hipotensiune posturală

accentuată de hipovolemieşi retenţie urinară.

Intoxicaţia acută şi supradozarea, întâlnite mai ales la toxicomani, se manifestă prin

pupile de oobicei miotice, respiraţie diminuată, până la absenţă, cianoză, tensiunea artrterială

scăzută, uneori şoc, reflexe diminuate sau absente, precomă, comă, edem pulmonar, constipaţie.

În cazul întreruperii bruşte a administrării acestor substanţe, apare sindromul de

abstinenţă care constă în midriază, tahicardie, vasodilataţie cutanată, contracţii musculare. Din

aceste cauze, aceste substanţe se supun regimului stupefiantelor cu aplicarea unui control sever

antidrog pe plan naţional şi internaţional.

2.2.1.4. Farmacoterapie

Opioidele se administrează în durere acută, ( postoperatorie, traumatică), cronică,

asociată cu boli neoplazice sau terminale.

În durerea acută se preferă agoniştii. Când este nevoie de un efect intens se face

administrare intravenoasă, o doză de încărcare, cu petidină 100 mg sau morfină 10 mg în 30 de

minute, urmată de perfuzie cu 25 – 37,5 mg petidină pe oră sau 2,5 – 5 mg morfină pe oră, cu

posibilităţi de ajustare.

Opioidele pot fi administrate epidural în anestezia chirurgicală, dureri postoperatorii,

travaliu. Petidina 50 – 100 mg, morfina 2 – 8 mg au acţiune de 6 – 30 ore.

Poate apărea deprimare respiratorie uneori după 12 ore. Este reversibilă cu naloxon.

Dintre opioidele slabe, codeina se foloseşte adesea în doze de 8 – 12 mg, subliminare, doza

minimă analgezică fiind de 20 – 30 mg. Pentru codeină este util a avea în vedere dozele

echianalgezice următoare : aspirina 600 mg; paracetamol 1000mg, codeină 60 mg.

Interacţiuni: Toxicitatea opioidelor este accentuată de betaadrenergice, fenotiazine.

Curarizantele accentuează deprimarea respiraţiei.

10

2.2.1.5. Clasificarea opioidelor

A. În funcţie de provenienţă, narcoticele se clasică în:

a)Substanţe naturale: alcaloizi din opiu ca morfina şi codeina;

b) Substanţe de semisinteză: hidromorfon, codetilina;

c) Substanţe sintetice: petidina, fentanil, metadona, piritramid, pentazocina.

B. În funcţie de potenţa analgezică, de tipul de acţiune agonist – antagonist şi de clasa chimică se

clasifică în:

a) Agonişti puternici:- fenantrene; morfina, hidromorfona, oximorfona,

fenilheptila-mine; metadona, dextromoramida, fenilpiperidine; meperidina, fentanil,

morfinani; levorfanol

b)Agonişti slabi şi medii: fenantrene; codeina, oxicodona,hidrocodona, fenilhep-tilamine

c) Agonişti – antagonişti: fenantrene: nalbufina, morfinani; butorfanol, benzomorfani;

pentazocina

2.2.2. ANALGEZICE NEOPIOIDE

Analgezicele neopioide sunt cunoscute ca medicamente antipiretice, analgezice şi

antiinflamatoare ce curpind un grup heterogen de compuşi, cu structura chimică diferită, dar cu

efecte farmacologice şi reacţii adverse asemănătoare. Cele mai recente cercetări au stabilit că

asemănarea efectelor terapeutice şi a reacţiilor adverse este determinată de faptul că toate aceste

substanţe interferă cu căile biochimice implicate în biosinteza prostaglandinelor şi a altor

substanţe autocoide corelate cu acestea. Toate medicamentele din această grupă asociază în

proporţie variată acţiunile analgezice, antipiretice şi antiinflamatorii, fiind folosite fie

medicamente simptomatice pentru acţiunile analgezice şi antipiretice în diferite algii şi stări

febrile, fie pentru acţiunea antiinflamatorie în boli reumatice.

2.2.2.1. Fiziopatologie

Fiziopatologia termoreglării cuprinde :

a)Homeostezia termică care asigură desfăşurarea normală a proceselor biochimice, fiind

rezultatul unui echilibru intre producerea de căldură (termogeneză) şi pierderea de căldură

(termoliză), realizat prin intervenţia unor mecanisme fiziologice.

11

b)Termogeneza este asigurată prin reacţii biochimice, procese metabolice energetice din

ţesuturi, îndeosebi din muşchi (30%) şi ficat (40%). În 24 ore, organismul unui adult mediu, care

execută un lucru uşor, poate produce aproximativ 3000 calorii.

c)Termoliza este rezultatul intervenţiei unor factori fizici, şi se realizează prin radiaţii de

unde calorice (50% din totalul pierderii de căldură), convecţie (15%), conducţie, evaporarea apei

din plămâni şi piele (30%), încălzirea hranei şi a aerului inspirat.

Printre factorii care intervin în conservarea şi pierderea căldurii sunt de menţionat:

- diametrul vaselor cutanate (dilatare = pierdere de căldură, constricţie = conservarea

căldurii);

- variaţiile volumului sanguie (temperaturile ridicate determină creşterea lui,

temperaturile coborâte scăderea volumului sanguin);

- modificarea debitului cardiac (febra determină creşterea debitului).

În 24 de ore un adult mediu pierde cca. 3000 calorii.

d)Reglarea temperaturii corpului. Se realizează prin mecanisme complexe care

împiedică receptorii termici periferici, căi nervoase aferente, centrii termoregulatori, căi nervoase

eferente, mecanisme efectoare (circulaţia în piele, glande sudoripare, metabolismul tisular, etc).

Centrii termoreglării controlează pierderea de caldură ( în hipotalamusul anterior) şi

producerea de căldură ( în hipotalamusul posterior), şi sunt influenţaţi pe cale nervoasă,

humorală şi prin aferente de la scoarţa cerebrală.

Legatura dintre centrii şi mecanismele efectoare se realizează pe cale nervoasă (fibre

simpatico, nervi somatici) şi humorală (hormonii).

Ridicarea temperaturii, încălzirea centrilor determină intervenţia mecanismelor de

pierdere a căldurii cu derivarea sângelui spre suprafaţa cutanată, cu mărimea radiaţiei, creşterea

volemiei prin diluarea sângelui, stimularea secreţiei sudorale, tahipnee cu creşterea evaporării.

e)Tulburari ale termoreglarii apar în cazul unui dezechilibru între termogeneză şi

termoliză. Se cunosc:

1) Hipotermia - scăderea temperaturii corpului prin răcire excesivă, leziuni ale SNC,

intoxicaţii.

2) Hipertermia

- creşterea temperaturii corpului prin încălzirea externă excesivă;

- forme: şocul caloric, şocul solar.

3) Febra

12

- creşterea temperaturii corpului datorită funcţionării anormale a centrilor

termoregulatori, la nivel superior celui fiziologic, deşi cu păstrarea echilibrului dintre

termogeneză şi termoliză;

- este o reacţie generală, nespecifică, de răspuns a organismului faţă de un agent nociv;

- reprezintă un mecanism de apărare;

- când sunt depăşite anumite limite devine un pericol pentru desfăşurarea proceselor

biologice, cu efecte nocive asupra SNC, aparatului cardiovascular, etc.

În funcţie de cauză, febra poate fi:

- infecţioasă (agenţi patogeni, toxine);

- de rezorbţie;

- neurogenă;

- de deshidratare;

- toxică (medicamente, proteine, substanţe chimice).

În febră, există o reglare a mecanismelor de producere şi pierdere a căldurii, dar la un

nivel superior celui normal

2.2.2.2. Farmacodinamie

Analgezicele antipiretice acţionează analgezic numai la nivelul talamusului, ridicând

pragul perceperii durerii, fără a influenţa reacţia la durere. Efectul analgezic pentru unele

substanţe din această grupă, se manifestă mai evident în durerile somatice, cele localizate şi

superficiale cu sau fără o componentă inflamatorie şi este mai slab în durerile viscerale, profunde

şi generalizate. Analgezicele antipiretice influenţează şi centrul termoregulator fără a mai avea

alte efecte asupra SNC. Nu produc efecte sedative, somnolenţă şi somn.nu au afecte asupra

aparatului digestiv, respirator, cardiovascular. Unele analgezice antipiretice au şi efect

antiinflamator.

Analgezicele antipiretice scad febra acţionand la nivelul centrilor termoregulatori şi

anume le scad nivelul funcţional tinzând să-l readucă la valori normale. Ca urmare se produce

vasodilataţie periferică, transpiraţie, scăderea metabolismului. Substanţele nu au efect când

centrii termoregulatori funcţionează normal, deci nu scad temperatura normală a organismului,

nu sunt hipotermizante ci numai antipiretice. Febra poate fi scăzută şi prin medicamente care

acţionează specific dar indirect, asupra agenţilor biologici patogeni, de exemplu prin antibiotice

şi chimioterapice.

13

În principiu tratamentul unei febre se realizează după cunoaşterea cauzei şi este

condiţionat de aceasta. În infecţiile virale acute ale căilor respiratorii antipireticele reprezintă

medicaţia de elecţie, în formele uşoare şi medii, necomplicate, la bolnavii care nu au suferinţe

organice şi la care antibioticele şi chimioterapicele nu sunt necesare. În febrele infecţioase cu

germeni sensibili la antibiotice sau chimioterapice se va administra medicaţia specifică.

Antipireticele se asociază la acestea numai în cazurilecu febră mare, cu repercursiuni asupra

SNC şi aparatului cardiovascular.

În calitate de analgezice, se folosesc de mai multe ori abuziv în tratamentul multor forme

de dureri somatice ca cefalee, migrene, nevralgii, mialgii, artralgii, dureri dentare şi în unele

dureri viscerale de intensitate mai redusă.

Cea mai justificată şi importantă utilizare a analgezicelor, constă în tratarea diverselor

forme ale bolilor reumatice. Unele preparate se folosesc în special în tratamentul reumatismului

acut, altele în cazul poliartritei cronice evolutive. Eficienţa lor este incontestabilă, cu toate

acestea este necesar să se sublinieze că în majoritatea cazurilor cardita reumatismală este puţin

sau deloc influenţată. Important de reţinut este şi faptul că aceste medicamente sunt lipsite de

orice valoare în profilaxia reumatismului.

Analgezicele antipiretice se mai pot folosi şi în tratamentul afecţiunilor ortopedice (

entorse, luxaţii, fracturi). În acest caz se combină proprietăţile analgezice cu cele

antiinflamatoare, dar se mai folosesc şi în tratamentul gutei, în colici renale şi biliare şi în

dismenoree.

2.2.2.3. Farmacotoxicologie

Analgezicele neopioide se deosebesc fundamental de cele narcotice, pentru că nu produc

euforie, toleranţă, dependenţă fizică şi psihică, deci nu determină toxicomanie.

Produc efecte adverse caracteristice fiecărui grup chimic şi chiar fiecărei substanţe.

2.2.2.4. Farmacoterapie

Analgezicele antipiretice au câteva tipuri de indicaţii terapeutice, bazate pe acţiunile

analgezică, antipiretică, antiinflamatoare, antispastică. Pentru fiecare din aceste tipuri de

indicaţii, substanţele pot fi folosite fie singure, în administrare izolată, fie asociate, în formule

complexe.

În principiu, în cadrul asocierilor se poate realiza:

14

� Un efect aditiv, cîndse folosesc substanţe din grupe chimice diferite dar care au acţiune

pe acelaşi sustrat. Avantajul asocierii constă în faptul că se folosesc, din fiecare substanţă, doze

mai mici decât în cazul administrării lor izolate, iar efectele adverse ar fi mai reduse, ca

frecvenţă şi intensitate, având în vedere şi faptul că fiecare grup chimic are reacţii adverse

diferite, caracteristice.

� Un efect de potenţare, mai eficient decât precedentul, când se folosesc substanţe cu

acţiune pe substraturi diferite. În aceste asocieri, în afară de analgezice antipiretice cu diferite

structuri chimice se pot introduce:

• Barbiturice, care măresc efectul analgezic şi cel antiseptic şi pot antagoniza acţiunea

stimulatoare centrală manifestată de acid acetil salicilic şi aminofenazonă la unii

bolnavi.

• Codeina, care are efect analgezic propriu, comparabil cu acid acetil salicilic şi

acţioneză şi ca antitusiv

• Cafeina, care prin acţiunea vasoconstrictoare cerebrală contribuie la mărirea efectului

terapeutic în cefalei vasculare.

2.2.2.5 Clasificarea analgezicelor neopioide

După criteriul compoziţiei chimice, analgezicele neopioide ( nenarcotice) se clasifică în:

a) Salicilaţi (derivaţi ai acidului salicilic)

b) Derivaţi ai pirazolonului

c) Derivaţi ai pirazolinei

d) Derivaţi de anilină

e) Derivaţi de chinolină

f) Derivavaţi de acid antralic

g) Derivaţi de indol

h) Compuşi cu structură diversă

15

CAPITOLUL III. CARACTERIZAREA FARMACOLOGIC Ă A

MEDICAMENTELOR ANALGEZICE

3.1. CARACTERIAREA ANALGEZICELOR OPIOIDE

3.1.1 Alcaloizii naturali din opiu

Opiul este sucul care se obţine din Papaver somnifeferum L, varietatea album ( macul

alb) şi Papaver setigerum. Se obţine prin incizarea capsulelor încă verzi ale acestor plante, un

lichid alb lăptos, care în contact cu aerul, se întăreşte în scurt timp, iar opiul este colectac sub

formă de turtă. Aceasta cu timpul ia culoare brună închisă şi are gust amar.

În opiu se găsesc aproape 20 de alcaloizi, care se clasifică, după structura lor chimică în

două grupe; derivaţi ai fenantrenului şi derivaţi ai benzilizo- chinolinei.

Din grupul derivaţilor de fenantren cel mai important alcaloid este morfina (5 -15 %).

Pentru scopuri farmaceutice se utilizează un preparat standardizat, format din amestecarea mai

multor sorturi de opiu. Acest opiu conţine 10% morfină. Dintre derivaţii fenantrenici, mai fac

parte codeina ( 0,3- 0,5 %) şi tebaina ( 0,2-0,4 %).

Din grupul benzilozochinolinei fac parte papaverina ( 0,5-1%), narcotina (5-6%),

narceina( 0,3%). Derivaţii de benzilizochinolină sunt lipsiţi în general de proprietăţi analgezice.

Opiul acţionează prin totalitatea alcaloizilor săi ca inhibitor central şi antispasmolitic, de

aceea poate fi utilizat ca analgezic datorită morfinei, ca antitusiv prin codeină, morfină,

narcotină, care inhibă centrul tusei din bulb, ca antispastic prin papaverină, care relaxează

musculatura netedă a organelor interne, antidiareic prin morfină.

Preparatele cu opiu se administrează per os sau parental. Cele administrate per os sunt

greu solubile şi au acţiune lentă, iar efectul lor analgezic este mai redus. Se utilizează mai ales ca

antidiareice şi antitusive.

Principalele preparate de opiu administrate per os sunt:

- Pudra de opiu care conţine 10% morfină şi se utilizează ca antidiareic şi antispastic;

- Extract de opiu, care conţine 20% morfină;

- Tinctură simplă de opiu, conţine 1% morfină şi are acţiune constipantă;

- Siropul de opiu, conţine 50g tinctură de opiu şi 950g sirop simplu

- Pudra Dover, conţine 1% morfină şi se utilizează per os ca expectorant şi antidiareic.

3.1.1.1 MORFINA

Este principalul opiaceu natural. Se foloseşte clorhidratul care este pulbere cristalină, albă

sau gălbuie, cu gust amar, solubilă în apă. Are absorţie bună pe toate căile, se absoarbe lent

16

după administrare pe cale bucală şi rapid după injectare intramusculară. Repartizarea

morfinei în organism se face neuniform. În plămâni, ficat, splină şi rinichi se găsesc cantităţi

mari, în timp ce în sistemul nervos se pun în evidenţă cantităţi reduse. Morfina se

metabolizează în cea mai mare parte în ficat. Aproximativ 90% din cantitatea de morfină

administrată se eliminăsub formă metabolizată prin urină, în timp de 24 de ore. Eliminarea

completă se face în 2 -3 yile. În afară de urină, morfina, se mai elimină prin sucul gastric şi

fecale.

Morfina are o acţiune complexă asupra SNC, deprimând unele zone şi stimulând altele.

Acţiunea sa principală este cea analgezică, pentru care se utilizează în terapeutică. După

administrare acestă acţiune începe la 10-15 minute, este maximă după 60-90 minute şi

durează 4-6 ore. După administrarea orală acţiunea analgezică atinge intensitatea cea mai

mare ceva mai târziu( 1-2 ore) nu realizează o eficacitate egală cu cea parentalădar durează

mai mult, aproximativ 5-6 ore. Acţiunea analgezică a morfinei este potenţată de simpato- şi

parasimpatomimetice, neuroleptice. Asocierea cu amfetamină creşte efectul analgezic şi îl

scade pe cel inhibitor.

La doze mici de 3-5 mg începe să deprime centrul respirator bulbar. Acţiunea este

potenţată de barbiturice şi antagonizată partial de atropină, scopolamină, antiepileptice şi

total de nalorfină. Acţiunea bronhoconstrictoare care apare la doze mari nu este modificatăde

atropină. Prin eliberare de histaminăpoate produce bronhoconstricţie gravă la asmatici.

Deprimă centrul tusei la dize mai mici decât cele inhibitoare ale centrului respirator. Morfina

scade secreţia şi motilitatea gastrică, creşte tonusul muşchilor stomacului, contrctă antrul şi

pilorul. Totodată creşte tonusul şi scade peristaltismul intestinului subţire şi colonului, scade

secreţia intestinală şi pancreatică. Diminuează reflexul de defecare şi contractă sfincterul

anal. Toate efectele prezentate concură pentru a realiza o acşiune puternic constipantă.

Atropina diminuă efectele morfinei asupra stomacului, influenţează mai puţin pe cele asupra

intestinului. Efectele asupra aparatului biliar sunt slab diminuate de atropină şi papaverină,

mai mult de teofilină şi nitroglicerină.

Asupra aparatului excretor morfina produce retenţie urinară. Stimulează secreţia de ADH,

scade diureza, contractă ureterele, creşte tonusul sfincterului vezical şi detrusorului. Acţiunea

miotică este potenţată de neostigmină şi antagonizeată de atropină. În doze mari deprimă

miocardul, dilată capilarele, produce hipotensiune, vasodilataţie cerebrală şi creşterea

presiunii l.c.r.

17

Morfina are ca efecte metabolice hiperglicemie slabă, inhibă colinesteraza crescând

tonusul vagal, scade metabolismul bazal şi consumul de oxigen, produce eliberarea

histaminei, îndeosebi la cei cu teren alergic.

Morfina produce vărsături prin stimularea centrului vomei. Efectul dispare la doze mari,

care sunt antivomitive.

Prin contracţia sfincterului Oddi poate mări intens presiunea biliară, cu creşterea

tranaminazelor serice şi a valorilor amilazemiei şi lipazemiei.

Asupra aparatului circulatorproduce hipotensiune ortostatică cu consecinţe neplăcute în

infarc miocardic şi insuficienţă cardiacă.

Morfina la doze mari scade temperatura corpului prin deprimarea centrului

termoregulator, vasodilataţie periferică şi scăderea consumului de oxigen. Administrată la

gravide cu câteva ore înainte de expulzie, întârzie apariţia respiraţiei la nou născut.

Morfina se utilizează ca analgezic numai în situaţia în care alte analgezice nu au fost

eficace, iar bolnavul nu trebuie să ştie că primeşte morfină. În afecţiuni acute tratamentul cu

morfnă să fie cît mai scurt posibil. Efectul morfinei este simptomatic, şi poate masca evoluţia

bolii. În prezent utilizarea morfinei este mult restrânsă, fiind preferate morfinomimetice de

sinteză.

Morfina se utilizează în operaţii de mică chirurgie, când nu se poate face anestezie

generală. Este folosită pentru combaterea durerilor postoperatorii, în infarc miocardic,

fracturi, arsuri, neoplasme. În colici biliare şi renoureterale se foloseşte numai asociată cu

antispastice. Este folosită şi în edem pulmonar acut, preanestezie pentru chirurgia generală şi

ca adjuvant la anestezicele generale în intervenţii chirurgicale majore.

Morfina este contraindicată la sugari şi copii sub doi ani, bătrâni, debili, hipotiroidieni,

edem cerebral, traumatisme craniene, hipertrofie de prostată, afecţiuni convulsivante şi

abdomen acut. Datorită eliberării de histamină, deprimării respiraţiei şi refluxului tusei şi

diminuării secreţiilor, agravează evoluţiaastmului, cordului pulmonar, emfizemului şi poate

produce chiar decesul la astmatici. Prin eliberarea de histamină agravează afecţiunile

alergice. În insuficienţă hepatică avansată poate declanşa coma. Este administrată cu

prudenţă în hemoragiile gastro- intestinale. La gravide, administrarea cu puţin timp înaintea

travaliului, produce prelungirea acestuia, întârzierea respiraţiei spontane şi asfixie la nou-

născut. Este necesară naloxona 0,01 mg/kg intramuscular la naştere. Dacă se administrează în

18

pancreatită acută hemoragică şi după intervenţiile chirurgicale pe arborele biliar, poate

produce efecte grave datorită contracturii sfincterului Oddi.

În intoxicaţia acută cu morfină se produce inhibiţia intensă a SNC până la comă profundă.

Pupila este punctiformă, tensiunea arterială moderat scăzută, tahicardie, hipotonie musculară,

piele rece, palidă sau cianotică, diureză scăzută. Exitus în 3-12 ore prin paralizia centrului

respirator. Efecte toxice apar la doze peste 30 mg s.c la adult. Doza letală la cei neobişnuiţi

este de peste 60 mg s.c şi 120 mg oral. La toxicomani 0,25 – 50 mg de morfină. Tratamentul

se face cu nalorfină, repetată la 1-2 ore după, sau naloxon, încălzirea bolnavului, susţinerea

respiraţiei, eventual spălături gastrice.

Intoxicaţia cronică cu morfină se poate instala după câteva zile, până la două săptîmâni

de administrare regulată ajungându-se la doze de 0,1-0,2 g dar şi 2-3g/zi. Toxicomanii au

aparenţă normală, prezintă constipaţie, anorexie, mioză, hiperlac-tacidemie şi uşoară anemie.

În fazele mai avansate apare încoordonare motorie şi caşexie, scăderea rezistenţei. Psihic cu

scăderea funcţiilor intelectuale, instabilitate, melancolie, anxietate, neîncredere, viclenie,

răutate. Toleranţa este evidentă pentru efectele analgezice, deprimant respirator, emetic şi

vagoton. Nu se instalează toleranţă pentru efectele constipante şi miotice.

Sindromul de abstinenţă apare după circa 10 ore de la ultima administrare, se manifestă

prin tulburări de intensitate crescândă în primele 2-3 zile, apoi scade până în ziua 6-10. În

cursul sindromului rareori apare colaps sau exitus. Sindromul are 4 faze: uşoară( nelinişte,

căscături, senzaţie de frig, hipersalivaţie, lăcrimare), moderată ( nervozitate, tremor,

midriază, anorexie, vome), marcată( hipertermie, polipnee, insomnie, hipertensiune arterială),

severă ( colici abdominale, vome, diaree, refuzul apei şi al alimentelor). Sindromul de

abstinenţă poate fi declanşat cu gravitate crescută, prin administrare de antagonişti

competitivi ai morfinei ca nalorfina sau nalaxon.

Dependenţa de morfină este un fenomen încrucişat cu toate morfinomimeticele.

Tratamentul se efectuează numai în spitalele de psihiatrie şi constă în reducerea treptată a

morfinei sau în înlocuirea acestuia cu petidina sau matadona şi diminuarea gradată a

substituientului.

Preparate farmaceutice industriale:

� MORFINĂ, fiole de 1 ml cu soluţie 2%;

� MST CONTINUS , comprimate 10 mg, 30mg, 60mg, 100mg, 200mg;

19

� SEVREDOL, comprimate filmate 10mg, 20mg,

� VENDAL RETARD, comprimate filmate cu eliberare prelungită, 30mg, 60mg, 100mg

� MORFINĂ CU ATROPINĂ, fiole de 1 ml cu 20mg morfină clorhidrică şi 1mg atropină

sulfurică.

Mod de administrare:

- Premedicaţie; adulţi: 10 – 15 mg s.c sau i.m cu o oră înainte de operaţie

copii: 0.05-0,1 mg / kg, cel mult 10 mg

- Analgezie preoperatorie: adulţi: 10-20mg i.m sau i.v

copii: 0.05-0,1 mg/ kg i.m

- În timpul anesteziei 0,1 mg/kg i.v., repetat la fiecare 40 -60 minute

- Analgezie postoperatorie : adulţi: 10-20mg i.m. la 4 ore sau perfuzie i.v.

8-10 mg în 30 minute, apoi 2-2,5 mg/oră

copii: 0,1-0,2 mg/kg i.m. sau s.c. repetat la nevoie, cel mult 15mg

odată.

Doze mai mici la vârstnici şi în bolile cardiorespiratorii. Oral, este mai puţin activă.

Doza maximă este de 20 mg odată şi60 mg/24 ore.

3.1.1.2. CODEINA

Codeina sau metilmorfina este un alcaloid natural din opiu, care se absoarbe bine în tubul

digestiv. În ficat este parţial demetilată şi N-demetilată, rezultând morfina şi norcodeina. Cea

mai mare parte se elimină prin urină.

Acţiunea sa analgezică este maximă după o oră şi durează 2-4 ore. Această acţiune este

mediocră, fiind de 8-10 ori mai redusă decât a morfinei. Codeina potenţează acţiunea altor

analgezice cu care se asociază.

Asupra respiraţiei exercită acţiuni similare cu morfina dar de intensitate redusă. Codeina

are un efect antitusiv de trei ori mai slabă decât morfina.

Are acţiune sedativă redusă şi nu produce euforie. Constipaţia sau voma apar mult mai rar

decât în cazul morfinei. Administrarea îndelungată a codeinei poate duce la dependenţă, dar nu

s-a descris eufomanie.

Codeina se utilizează sub formă de sare clorhidrică sau fosforică.

20

Ca antitusiv se administrează per os 10 + 30 mg odata şi 100 mg pe zi. Dozele maxime

sunt de 100mg odată şi de 300mg pe parcursul a 24 ore. Se poate asocia cu expectorante sau

sedative.

Ca analgezic, codeina se recomandă în dureri de intensitate redusă, în asociaţie cu alte

analgezice.

Codeina nu se prescrie în afecţiuni bronho- pulmonare acute, insuficienţă cardiacă gravă,

insuficienţă renală şi la copii sub trei ani.

Preparate farmaceutice:

� SIROP DE CODEINĂ 0,2 %,

� CODEIN FOSFAT, comprimate de 15 mg

� PARADOREN, ULTRACOD ( codeina fosforică+ paracetamol), comprimate

� TUSOMAG soluţie, se foloseştesub formă de picături contra tusei şi conţine 1% codeină.

3.1.2. SUBSTANŢE SEMISINTETICE

3.1.2.1. HIDROMORFON

Hidromorfonul este o cetonă dehidrogenată a morfinei, care are acţiunea analgezică de

cinci ori mai intensă decât morfina, cu latenţă mai scurtă şi durată mai redusă, circa 2-3 ore.

Hidromorfonul are şi proprietăţi antitusive.

Fenomenele secundare sunt mai reduse decât în cazul morfinei. Nu roduce mioză.

Dependenţa şi eufomania se dezvoltă mai târziu decât după morfină, însă poate favoriza

apariţia spasmelor muşchilor netezi.

Se utilizeză ca sare clorhidrică sau sulfurică, 3 mg având acţiune analgezică asemănătoare

cu 15 mg de morfină.

Se administrează în doze de 1-4 mg pe zi, per os sau s.c. doza maximă per os este de 5mg

odată şi 15 mg pe zi, iar cea s.c. este de 3 mg odata şi 10 mg pe zi. Nu se administrează

copiilor sub vârsta de 10 ani.

Preparate farmaceutice:

� HIDROMORFON, conţine 2 mg clorhidrat de dihidromorfină pe 1 ml

� HIDROMORFON ATROPINĂ, conţine 0,3 mg atropină sulfurică

� HIDROMORFON SCOPOLAMINĂ, conţine 0,3 mg bromhidrat de scopolamină

21

3.1.2.2. CODETILINA

Codetilina sau diodina are acţiune asemănătoare cu morfina, dar este un analgezic mai

slab. Are efecte similare cu codeina asupra centrului tusei. Aplicată local pe corneea

inflamată, favorizează vindecarea datorită hiperemiei şi trecerii limfocitelor din vasele

sanguine. Acţiunea sa asupra conjunctivitei durează 30-60 minute şi este urmată de o uşoară

analgezie datorită absorţiei. Pentru aplicare locală se folosesc soluţii de 2-5 %, instalate în

sacul conjunctival.

Dionina se utilizează ca antitusivsub formă de sare clorhidrică în doze de 10-30 mg odată.

Doza maximă pentru odată este de 50 mg, iar pentru o zi este de 150 mg. Nu se

administrează în pneumonie.

3.1.3. SUBSTANŢE SINTETICE

3.1.3.1. PETIDINA

Petidina este înrudită chimic cu morfina şi atropina, fiind esterul etilic al acidului N-

metil 4 fenilpiperiden 4 ncarboxilic. După administrarea per os, petidina se absoarbe în 20 –

60 minute, iar de la locul injecţiei i.m. în 15 minute. În ficat suferă un proces de demetilare şi

hidroliză. Metabolizarea este încetinită sau inhibată în bolile hepatice. Se elimină prin urină

sub formă metabolizată.

Petidina produce analgezie şi euforie. Efectul său analgezic se situează între cel produs de

morfină şi codeină, 80 -100 mg determinând aceeaşi analgezie ca 15 mg de morfină. Durata

acţiunii este mai scurtă, de aproximativ 2 – 3 ore.

Are efect deprimant respirator mai redus decat morfina. Intravenos deprimă intens

respiraţia. Petidina nu deprimă centrul tusei şi nu produce retenţie urinară, dar deprimă

reflexul laringian. Relaxează bronhiile contractate spastic, reducând şi secreţiile. Produce

hipotensiune, la doze mari deprimă centrii vasomotori. Acţiunea histaminoeliberatoare este

redusă, de asemenea sedarea şi efectul hipnotic sunt neînsemnate. Petidina potenţează însă

acşiunea sedativelor şi hipnoticelor. Are efect de tip chinidinic. Contractă sfincterul Oddi şi

creşte presiunea în vezicula biliară. Nu produce constipaţie, iar greţa şi voma apar rar.

Favorizează relaxarea colului uterin, dar traversează placenta şi poate deprima respiraţia

fătului.

22

Petidina este utilizată în tratamentul durerilor nu prea intense, asociate cu spasme ale

musculaturii netede. De asemenea se utilizeză în prenarcoză, în intervenţii chirurgicale de

scurtă durată, analgezie obstricală, embolie pulmonară.

Efectele secundare constă în senzaţie de gură uscată, ameteală. Dozele mari pot provoca

fenomene de excitaţie ale SNC, halucinaţii, convulsii, colaps şi comă.

În urma administrării repetate se dezvoltă toleranţă, care interesează acţiunea analgezică,

neinfluenţând acţiunile de tip atropinic.

Petidina este contraindicată în astm bronşic, emfizem, insuficienţă cardiacă, hipertensiune

intracraniană, tumori sau răni cerebrale, insuficienţă hepatică severă, insuficienţă suprarenală

sau epilepsie.

Petidina se administrează per os, s.c. şi i.m. în doze de 25 – 100 mg. Doza maximă pentru

odată este de 150 mg, iar pe 24 ore este de 300 mg.

Preparate farmaceutice:

� MIALGIN, fiole de 2 ml cu 100 mg petidină.

3.1.3.2. FENTANYL

Fentanylul este înrudit chimic cu Petidina, având un efect analgezic foarte puternic. O

doză de 0,2 mg are acţiune echianalgezică cu 10 mg de morfină. Acţiunea apare imediat după

injectare i.v. şi se menţine 30 – 60 minute.

Fentanylul deprimă centrul respirator, determinând brahicardie, bronhospasm şi

transpiraţie, care sunt diminuate sau antagonizate prin atropină. Dozele mari sunt urmate de

hipotensiune arterială.

Este contraindicată asocierea cu alte morfinominetice, barbiturice, fenotiazin.

Preparat farmaceutic :

� FENTANYL, fiole de 10 ml.

3.1.3.3. METADONA

Cunoscută şi ca Sintalgon, Mecodin sau Polamidon, Metadona are absorţie bună digestivă

cu biotransformare mică la primul pasaj hepatic, se elimină prin urină, în cea mai mare parte

modificată.

23

Este activă atât după administrare per os cât şi parental. După administrare parentală

acţiunea sa analgezică este aproximativ egală cu a morfinei, dar mai persistentă, durând până la

6- 8 ore. Efectul apare după 30 de minute de la aplicarea per os şi este mai redus decât după

administrare parentală.

Metadona deprimă mai slab centrul respirator decât morfina. După injectare i.v.

deprimarea devine intensă şi este însoţită de brahicardie, datorită unei acţiuni de stimulare

vagală. Metadona deprimă intens centrul tusei. Acţiunile sedative, hipnotice, euforizante şi

constipante sunt mai reduse decât în cazul morfinei. Are efecte emetizante, mai ales după

administrarea orală.

Metadona se utilizează în aceleaşi cazuri ca şi morfina. Se mai poate folosi ca antitusiv în

caz de tuse neproductivă, în TBC pulmonar şi în cura de dezintoxicare la morfinomani.

Doza este de 2,5 mg odată şi 10 mg pe zi. Doza maximă este de 15 mg odată şi de 30 mg

pe zi. Dozele repetate pot duce la deprimarea SNC, mai ales la bătrâni şi debilităţi.

Preparate farmaceutice:

� METADON, comprimate 5 mg;

� SINTALGON; comprimate 2,5 mg.

3.1.3.4. PIRITRAMIDA

Priritramida este un analgezic de sinteză cu structură apropiată de metadonă şi petidină.

Acţiunea analgezică este mai intensă decât cea a morfinei şi durează până la 6 ore. Piritramida se

utilizează în dureri profunde în cadrul tumorilor maligne sau postopertorii. Poate produce

senzaţia de gură uscată, greaţă, vomă, ameţeli, tulburări de vedere, hipotensiune arterială şi stare

de nelinişte. Are acţiune redusă asupra centrului respirator, nu produce constipaţie. Determină

toleranţă de tip narcotic.

Piritramida este contraindicată în ciroză hepatică, mixedem şi la bătrâni.

Preparat farmaceutic:

� DIPIDOLOR, fiole, conţine 15 mg piritramidă. Se administrează i.m. 15 mg odată

şi 45 mg pe zi.

24

3.1.3.5. LEVORFAN

Levorfanul are acţiune analgezică mai puternică şi mai durabilă decât morfina,

aproximativ 6 -8 ore. Se utilizează sub formă de tartrat.

Se administrează per os 1,5 – 3 mg şi s.c. 2 mg.

3.1.3.6. PENTAZOCIN

Pentazocina are absorţie bună orală cu biotransformare intensă la primul pasaj hepatic.

Traversează placenta şi bariera hematoencefalică. Se elimină prin urină 10 % nemodificată.

Este un analgezic de 2 -3 ori mai slab decât morfina, cu durată de 4 -6 ore. Are efect

sedativ moderat sau intens, nu influenţează acţiunea centrală a alcoolului. Deprimă respiraţia mai

slab ca morfina şi de durată mai scurtă, efect antagonizat slab de amfetamină, cafeină şi

metilfenidat, neinfluenţat de nicetamidă. Actiunea apare cu intensitate mică şi la nou – născuţi ai

căror mame au primit pentazocină în timpul travaliului. Pentazocina diminuă moderat viteza de

golire a stomacului şi a tranzitului intestinal, contractă puţin sfincterul Oddi. Nu produce reteţie

urunară. La doze peste 2 mg/ kg creşte tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă.

După administrarea prelungită, injectabilă, poate apărea dependenţă fizică slabă. Efectul este

mult mai mic după administrarea orală. Sindromul de abstinenţă la pentazocină este de mică

intensitate, cu fenomene de acelaşi tip ca la morfină. Nu suprimă sindromul de abstinenţă la

morfină dar efect redus de declanşare a sindromului de abstinenţă la toxicomanii pentru

morfinomimetice. Poate antagoniza efectele analgezice, cordiovasculare, respiratorii şi

comportamentale ale morfinei.

Efectele adverse ale pentazocinei sunt: sedare, ameţeli, greţuri, vaso- dilataţie cutanată,

transpiraţii, tulburări vizuale, deprimarea respiraţiei, halucinaţii.

Pentazocina este contraindicată în traumatisme cranio – cerebrale. Se va administra cu

precauţie la copii sub 12 ani.

Se administrează injectabil s.c., i.m., i.v., 30 -60 mg în funcţie de intensitatea durerii de 3

– 6 ori pe zi, oral, 25 – 100 mg odată, repetat de 4 – 6 ori în 24 ore.

Preparat farmaceutic:

� FORTRAL, comprimate de 50 mg, fiole de 1 ml cu 30 mg pentazocină.

25

3.1.3.7. TILIDINA

Este un medicament cu un efect analgezic situat între morfină şi codeină. Are toate

proprietăţile farmacodinamice ale morfinomineticelor, cu intensitate mai redusă decât morfina.

Suprimă sindromul de abstinenţă la morfină.

Tilidina nu posedă efectele secundare ale morfinei şi nu determină toleranţă sau

toxicomanie.

Este contraindicată în sarcină şi la copii sub 2 ani.

Se administrează la adulţi şi copii de peste 14 ani, zilnic 50 mg de 1-4 ori, 20 picături

soluţie, de 1-4 ori; 1 până la 4 supozitoare de 75 mg, 1-4 fiole. La copii peste doi ani, de 3-4 ori

pe zi 1 picătură/an vârstă.

3.1.4. ALTE MORFINOMIMETICE

A. Derivaţi semisintetici:

� Oxymorphonum; sinonime: Nalorfan, Numorfan

� Metildihidromorfinona; sinonime: Metopon

� Dihidrocodeinona; sinonime: Dicodid, Hidrocodon

� Oxycodonum; sinonime: Eucodal

� Dohydrocodeinum, sinonime: Paracodin

B. Din grupa petidinei:

� Alphaprodinum, sinonime: Anadol, Nisentil

� Anileridinum; sinonime: Alidine, Leridin

� Piminodinum; sinonime: Alvodine

� Trimeperidinum; sinonime: Prodemol

� Phenoperidinum; sinonime: Operidine

C. Din grupa metadonei:

� Dextromoramidum; sinonime: Palfium, Ietrium

� Dipipanonum; sinonime: Pipadone

� Phenadoxonum; sinonime: Heptalgin

D. Cu alte structuri chimice:

26

� Racemorphanum; sinonime: Dromoran, Citarin

� Levorphanolum, sinonime: Levo-Dromoran

� Phenazocinum, sinonime: Phenobenzorphan, Narphen

� Buprenorphinum; sinonime: Temgesic

� Butorphanolum; sinonime: Stadol.

3.1.5. ANTAGONIŞTII ANALGEZICELOR NARCOTICE

Sunt medicamente care antagonizează efectele majore ale morfineişi ale altor

analgezice narcotice.

3.1.5.1. NALORFINA

Nalorfina antagonizează competitiv acţiunile respiratorii şi circulatorii ale morfinei şi al

analgezicelor narcotice, având afinitate mai mare pentru aceeaşi receptori.

În intoxicaţiile acute reface sensibilitatea centrului respirator faţă de bioxidul de carbon.

Nalorfina traversează placenta. Poate fi administrată pacienţilor care au primit morfină,

prevenind asfixia noului- născut. În intoxicaţia acută cu morfină 1 mg antagonizeză efectul a 3-4

mg de morfină.

Nalorfina se poate administra s.c, i.m. şi i.v. Nu se va administra decât în cazurile de

intoxicaţie acută cu morfină, deoarece în afara acesteia poate determina deprimarea respiraţiei,

hipotensiune arterială şi tulburări psihice.

Preparat farmaceutic:

� NALORPHINE, conţine 5 mg substanţă activă pe fiolă.

3.1.5.2. LEVALORFAN

Levalorfanul este un antagonist mai activ decât nalorfina. După injectarea i.v. acţiunea sa

începe peste un minut şi durează 2 -5 ore.

În vederea antagonizării depresiei respiratorii produsă de unele analgezice narcotice, se

utilizeză următoarele doze de lavolorfan: 0,3 mg pentru 15 mg sau 3 mg levodromoran şi 1 mg

pentru 100 mg petidină.

27

3.2. CARACTERIZAREA ANALGEZICELOR NEOPIOIDE

3.2.1 DERIVAŢI AI ACIDULUI SALICILIC

Acidul salicilic se găseşte în salcie sub forma unui glucozid denumit salicină. Este o

substanţă insolubilă în apă, solubilă în grăsimi şi solvenţi organici.

Are proprietăţi antiseptice şi dezinfectante slabe, este cheratolitic, în concentraţii mari;

cheratoplastic, în concentraţii mici, are şi efecte antisudoripare.

Se utilizează drept conservant al alimentelor şi în dermatologie pentru efectul său

cheratolitic. Acidul salicilic este o substanţă foarte iritantă, datorită acestui fapt nu se poate

administra per os.

Derivaţii acidului salicilic cu largă utilizare terapeutică sunt rezultaţi prin substituire la

nivelul grupării carboxilice sau la nivelul grupării fenolitice din molecula acidului salicilic.

3.2.1.1. SALICILATUL DE METIL

Se foloseşte pentru proprietăţile sale revulsive şi analgezice în tratamentul local al

durerilor de natură reumatică. Este folosit sub formă de loţiuni, linimente, pomezi, unguente

în concentraţii de 3 – 20 %.

Absorţia sa percutantă este limitată, totuşi este suficientă pentru producerea efectelor

terapeutice.

Preparat farmaceutic:

� SALIFORM, unguent.

3.2.1.2. SALICILATUL DE SODIU

Este sarea de sodiu a acidului salicilic, şi se prezintă sub formă de cristale albe, uşor

solubile în apă, cu gust neplăcut. Se absoarbe bine în tubul digestiv, o mică parte se absoarbe

încă în stomac. Cu toate acestea, cea mai mare parte se absoarbe la nivelul intestinului subţire,

datorită suprafeţei absorbante mai mari. Excreţia se face aproape exclusiv prin urină, prin

secreţie tubulară.

Salicilatul de sodiu are activitate analgezică redusă, efectul său antipiretic de asemenea

moderat.

28

Proprietatea antiinflamatoare este însă evidentă. Sub influenţa sa se reduce şi apoi dispare

exudatul articular, tumefierea şi roşeaţa articulară dispar, se reiau mişcările articulare.

Salicilatul de sodiu se foloseşte aproape exclusiv în tratamentul bolilor reumatismale, în

alte forme de reumatism utilitatea sa este mai redusă.

În combinaţie cu alte analgezice antipiretice se întrebuinţează ca analgezic şi/ sau

antipiretic. Utilizarea sa ca antigutos este aproape complet părăsită.

Reacţiile alergice produse de salicilatul de sodiu sunt rare. Cazurile de intoxicaţie uşoară

prezintă simptome de salicilism. De multe ori aceste simptome dispar pe măsură ce progresează

tratamentul. La doze mari pot apărea leziuni renale sau hepatice, iar la doze excesive, letale apar

simptomele de stimulare a SNC ce constă în delir şi convulsii, urmate de deprimare şi moarte.

Acest derivat se administrează per os, sub formă de drajeuri enterosolubile. Pentru un efect

mult mai rapid se pot administra i.v, dar de scurtă durată. Dozele trebuiesc divizate în 4 -6

prize pe zi.

3.2.1.3. ACIDUL ACETIL SALICILIC

Cunoscut şi sub denumirea de aspirină, se prezintă sub formă de cristale sau pulbere

cristalină, albă, cu un gust acid şi este solubilă în apă. Are absorţie bună digestivă şi este

distribuit inegal în ţesuturi, traversând bariera hemato- encefalică şi placenta, iar în cantităţi

mici ajunge şi în laptele matern. Se elimină pe cale renală.

Acidul acetil salicilic este cel mai utilizat analgezic, iar administrat singur sau în

combinaţie, se utilizează într-o serie de dureri somatice precum: cefalee, nevralgii, mialgii,

dismenoree. Aspirina se întrebuinţează pe scară largă şi în tratamentul bolii

reumastismale, iar utilizată pe termen lung pare că reduce la jumătate riscul de cataractă.

Efectele secundare ale aspirinei: frecvente reacţii de sensibilizare, iritaţia mucoasei

gastrice cu pirozis, gastralgii, greţuri, vome, etc. Cea mai frecventă complicaţie care apare

după administrare este hemoragia gastro- intestinală, în special gastrică, însă hemoragiile

grave sunt rare. Aspirina nu produce ulcer gastric, însă favorizează apariţia acestuia la

bolnavii cu teren ulceros. Dozele mari administrate la femeile care alăptează pot produce

fenomene hemoragice la sugari.

Asupra aparatului circulator produce retenţie clorurată, hipertensiune arterială, iar la doze

toxice produce deprimare cardiacă şi vasodilataţie periferică.

29

Aspirina agravează astmul bronşic mai ales la bolnavii cu polipi nazali sau sinuzită

cronică, şi pot apărea manifestări alergice ca erupţii cutanate, urticarie, edem antioneurotic

sau crize de astm.

Asupra SNC produce euforie, tulburări de echilibru, iar la concentraţii sanguine peste

300mg/l, realizate cu doze unitare de 1,2 g, produce diminuarea acuităţii auditive, zgomote în

urechi, reversibile la oprirea administrării.

Acidul salicilic este suspectat că ajută la creşterea frecvenţei sindromului Reye la copii

sub 12 ani suferind de boli febrile, îndeosebi varicela.

Aspirina mai poate produce şi alte efecte adverse ca hepatita asimtomatică, mai ales la

bolnavi cu lupus eritematos şi poliartrită reumatoidă.

Intoxicaţia acută aparela administrarea de doze mari şi se manifestă prin tulburări

metabolice, dar şi alte fenomene toxice precum: vome, poliurie, cetonurie, hiperglicemie sau

hemoragii subcutanate.

Tratamentul intoxicaţiei acute se face prin spălături gastrice, perfuzii pentru înlăturarea

dezechilibrului hidroelectrolitic şi acidobazic.

Aspirina este contraindicată în gastrite, ulcer gastro –duodenal, insuficienţă hepatică,

alergie la salicilaţi, şi nu se administrează cu 7 – 10 zile înainte de intervenţiile chirurgicale,

pentru a prevenii hemoragia. De asemenea nu se administrează la copii sub un an.

Mod de administrare: oral, la adulţi ca analgezic şi antipiretic 300-900 mg la 4-6 ore, iar

ca antiinflamator 20-40 mg/kg la 12 ore, timp de luni-ani, ca antiagregant plachetar 500 mg

la 2-3 zile. La copii ca analgezic şi antipiretic 50-65 mg/ kg/ 24 ore, repartizate la 4-6 ore,

iar ca antiinflamator se poate administra până la 140 mg/kg/ zi în primele 2-3 zile, apoi

100mg/kg/zi, în zilele 4-7. Se mai poate administra şi rectal în doze de 50-150 mg/ supozitor.

Pentru că au un efect iritant gastric, comprimatele nu se vor înghiţi întregi ci vor fii

sfărâmate, administrându-se după mâncare, iar la nevoie se pot asocia cu antiacide.

Preparate farmaceutice:

� ACESILT, comprimate 500mg

� ACID ACETILSALICILIC, comprimate 300, 500 mg

� ASAPRIN, comprimare 160, 500 mg

� ASPIRIN, comprimate 500 mg

30

� ASPIMAX, comprimate 500 mg

� OZOPIRIN, comprimate 500 mg

3.2.2. DERIVAŢI DE PIRAZOLON Ă

3.2.2.1. FENAZONA

Este un analgezic, antipiretic intens şi antiinflamator foarte slab. Este folosit destul de rar

ca atare, în schimb se utilizează în combinaţie cu alte analgezice antipiretice. Pe mucoase este

slab anestezic local, iar această acţiune este valorificatăîn fisuri anale, hemoroizi, fiind

introdusă în supoziroare.

Poate provoca reacţii alergice, deteminând uneori tulburări digestive, transpiraţii, ameţeli,

cianoză, greţuri şi vărsături.

Fenazona este contraindicată în leucopenie, insuficienţă cardiacă, insuficienţă renală şi

menstruaţie.

Se administrează oral, la adulţi 0,5 g de 3- 4 ori pe zi.

3.2.2.2.SALIPIRINA

Cunoscută şi sub numele de Salipyrin, are acţiune analgezică şi antipiretică asemănătoare

fenazonei şi acţiune antiinflamatoare ca a salicilatului.

Salipirina este contraindicată în gastrită, ulcer gastro-duodenal, insuficienţă hepatică şi

renală.

Se administrează oral, la adulţi 0,5 -1 g de 3-4 ori pe zi, la copii 100 mg/an vîrstă/ 24 ore.

3.2.2.3. AMINOFENAZONA

Aminofenazona sau piramidonul se prezintă sub formă de cristale sau pulbere cristalină

albă, cu gust amar şi solubilă în apă. Are aceleaşi proprietăţi ca şi fenazona, însă efectele sale

farmacologice sunt mai puternice. Se absoarbe rapid şi integral din tubul digestiv,

metabolizându-se prin demetilare, urmândun proces de acetilare, iar compusul rezultat se

elimină prin urină sub formă nemodificată colorând urina în brun – roşcat.

Aminofenoza are cea mai intensă acţiune analgezică, iar efectele antipiretice şi

antiinflamatoare sunt comparabile cu cele ale aspirinei.. se foloseşte în tratamentul bolilor

febrile sau a unor dureri de intensitate mică. Mai prezintă uşoare efecte antihistaminice,

antialergice, scade permeabilitatea capilară, efecte antispastice şi inhibă în mică măsură

diureza.

Ca eficienţă terapeutică este superioară salicilaţilor, dar utilizarea sa este mult restrânsă

pentru că prezintă pericol de agranulocitoză ( fenomen alergic foarte grav). Poate provoca

tulburări sanguine cu anemie aplastică, anemie hemolitică, leucopenie şi tulburări urinare.

31

Experimental administrată în doze foarte mari, provoacă convulsii epileptiforme şi

produce fenomene de excitare ale SNC. Aminofenazona este contraindicată în intoleranţă la

derivaţipirazolonici, leucopenie, agranulocitoză, în cursul radioterapiei, în asociere cu alte

substanţe cu efecte medulotoxice.

Se administrează oral, la adulţi, ca analgezic şi antipiretic doza uzuală este de 300 mg de

2- 6 ori pe zi, ca antireumatic 200-300 mg/zi. La copii, ca analgezic şi antipiretic, doza este de

100 mg/ an vîrstă/ zi, până la 2 ani, peste 2 ani 150-500 mg/zi, ca antireumatic 100-200mg. Se

poate prescrie şi în formule magistrale, în soluţii de 1-2% şi în supozitoare.

Preparat farmaceutic:

� AMINOFENAZONA, comprimate 100, 300 mg

3.2.2.4. METAMIZOL

Noraminofenazona sau metamizolul este o pulbere cristalină albă sau alb- gălbuie,

solubilă în apă. Are o absorţie bună digestivă, şi se elimină pe cale urinară, 90% din doza

ingerată. Este un compus cu proprietăţi similare cu aminofenazona, dar cu efecte analgezice şi

antipiretice de două ori mai intense decât acesta. Efectul antiinflamator este mai slab,

prezentând efecte antispastice pein acşiune directă asupra musculaturii netede.

Reacţiile adverse similare cu ale aminofenazonei, deosebindu-se prin riscul mai redus de

agranulocitoză şi lipsa efectelor cancerigene.

Este indicată în diferite dureri: nevralgii, artralgii, mialgii, colici renale, biliare, asociat de

obicei cu diferite substanţe antispastice. În dureri postoperatorii poate frecvent înlocui

analgezicele morfinice.

Contraindicat în leucopenie, în intoleranţă alergică la derivaţi de pirayol, agranulocitoză.

Bolnavii care primesc substanţa sunt preveniţi să oprească administrarea şi să consulte medicul

în cazul apariţiei febrei nejustificate, a unei angine şi a ulceraţiilor mucoasei bucale. Forma

injectabilă i.m. a algocalminului este contraindicată până la 3-5 ani.

Se administrează : adulţi 1-2 comprimate de 2-3 ori pe yi, o fiolă de 1-2 ori pe zi i.m, 2-3

supozitoare a 2 g pe zi. Copii ( 3-15 ani) între ¼ şi ¾ comprimat de 2-3 ori pe zi, iar ca

supozitoare 1-3 pe zi.

Preparate farmaceutice:

� ALGIOTOP, comprimate 500mg

� ALGOBLOCK, comprimate 500 mg

� ALGOCALMIN, comprimate 500 mg; soluţie injectabilă 500mg/ml

� ALGOREMIN, comprimate 500mg

� ALINDOR, comprimate 500mg

� CENTRALGIN, comprimate 500mg

32

� FABOCALM, comprimate 500mg

� METAMIZOL, comprimate 500mg

� NOVOCALMIN, comprimate 500mg, supozitoare 300 mg

� NEVRALGIN, picături orale, soluţie 50%

3.2.3. DERIVAŢI DE PIRAZOLIDIN Ă

3.2.3.1. FENILBUTAZONA

Are proprietăţi antiinflamatoare foarte puternice, efecte analgezice reduse, acţiune

antipiretică redusă, în schimb activitatea antigutoasă este remarcabilă.

Fenilbutazona se absoarbe bine în tubul digestiv, iar la circa două ore de la administrare,

este atinsă concentraţia sanguină maximă. Injectarea i.m. determină o absorţie mai lentă.

Eliminarea se face prin urină.

Este indicată în special în tratamentul bolilor reumatice, deosebit de activă este în

poliartrită. Se mai utilizează în tratarea leziunilor inflamatoare posttraumatice.

Efectele secundare s-au constatat după folosirea unor doze mari, şi constau în retenţie de

sodiu, clor şi apă, cu formarea de edeme. Alte tulburări sunt de natură gastro-intestinală, de

obicei benigne şi de scurtă durtă. În condiţii experimentale, poate produce ulceraţii gastrice.

Se administrează, oral, 600 mg/zi timp de 7- 10 zile, rectal sub formă de supozitoare, în

injecţii i.m profunde.

Preparate farmaceutice:

� FENILBUTAZONA, fiole, supozitoare 250 mg, unguent 4%,

3.2.4. DERIVAŢI DE ANILID Ă

3.2.4.1 PARACETAMOL ( ACETAMINOFEN)

Se prezintă sub formă de cristale sau pulbere cristalină albă, sau slab gălbuie, cu gust

amar, puţin solubil în apă. Oral se absoarbe bine, cu realizarea concentraţiei sanguine maxime în

30 – 60 minute. Are absorţie bună şi pe cale rectală.

Paracetamolul este un antipiretic foarte activ, comparabil cu aspirina, are acţiune

analgezică medie, dar nu are efecteantiinflamatorii.

33

Are efecte adverse rare, apar de obicei după administrare îndelungată în doze mari. Poate

produce erupţii cutanate, anemie. În doze prezintă hepato- şi nefrotoxicitate. După administrare

îndelungată poate apare obişnuinţa şi dependeţa fizică.

Paracetamolulul este antipiretic, mai ales cînd există sau se presupune o intoleranţă la

derivaţii salicilaţi, la bolnavi cu gastrite, ulcere sau în cursul corticoterapiei. Se foloseşte ca

anagezic în dureri de intensitate mică sau medie din cursul stărilor febrile de diferite cauze,

reacţii postvaccinale, după amigdalectomii, în nevlangii, cefalee.

Este contraindicat în dureri de intensitate mare, insuficienţe renale sau hepatice avansate.

Nu este recomandabil la copii sub 8 kg. În general administrarea nu trebuie sa depăşescă 5 zile

decât cu avizul medicului.

Intoxicaţia acută cu paracetamol se manifestă la ingestia unor doye de două ori mai mari

decît cele maxime, apărând iniţial greţuri şi vome. După 1-5 zile se manifestă fenomene de

necroză hepatică, icter, scăderea protrombinei, iar latenţa acestor tulburări şi intensitatea lor sunt

dependente de doză.

Tratamentul intoxicaţiei acute constă prin spălături gastrice dacă bolnavul este adus la

medic în primele ore după ingerarea substanţei. Se poate administra cărbune sau colestiramină.

După 12 ore apar efecte agravante. Efecte bune poate avea acetilcisteina, antidot specific,

administrat tot în primele 12 ore, înainte ca semnalele de alterare hepatică să fie evidente.

Mod de administrare: Adulţi: 3-4 comprimate pe zi; copii 7-12 ani 250 mg de 2-4 ori pe

zi, 3- 7 ani 1-2 supozitoare de 250 mg pe zi, 1-3 ani 1-3 supozitoare de 125 mg pe zi.

Preparate farmaceutice:

� ADOL, sirop 120mg/5ml

� APAP, comprimate filmate 500mg

� CALPOL, suspensie orală 120mg/5ml

� DALERON, comprimate 500mg, suspensie orală 120 mg

� DEFEBRIL, comprimate 500mg

� EFERALGAN, comprimate efervescente 500 mg, sirop 60 mg/2ml, supozitoare

80,150 mg

� PANADOL, comprimate efervescente 500 mg, comprimate filmate 500 mg

� PARACETAMOL, comprimate 500 mg, supozitoare 125, 250 mg

34

3.2.4.2. FENACETINA

Este utilizată sub formă de substanţă pentru prescrieri şi intră în compoziţia unor

antinevralgice industriale.

Se prezintă sub formă de cristale sau pulbere cristalină, albă, solubilă în apă. Se absoarbe

inegal din intestin, în funcţie de preparat.

Fenacetina are acţiune analgezică şi antipiretică moderată şi acţiune antiinflamatoare

slabă.

Produce ca reacţii adverse : erupţii cutanate şi leucopenie de naturo alergică, dar în general este

bine tolerată. Folosirea cronică abuzivă duce la anemie hemolitică, iar administrarea repetată,

timp îndelungat,de asociaţii antinevralgice, conţinând fenacetină, dau nastere unei nefrite

interstiţiale. La sugari, chiar dozele mici pot fi o cauză de cianoză, anemie hemolitică şi

insuficienţă circulatorie respectiv tulburări nervoase.

Fenacetina este contraindicată în insuficienţa renală si hepatică.

Intră în compoziţia preparatelor farmaceutice ANTINEVRALGIC comprimate şi

CODAMIN comprimate.

Se administrează oral, 300-500 mg de 2 - 4 ori pe zi.

3.2.5. DERIVAŢI DE CHINOLIN Ă

3.2.5.1. DIHIDROXICHINOLEINA

Este singurul derivat întrebuinţat, în special pentru acţiune antipiretică, mai puţin

analgezică, şi care nu are acţiune antiinflamatoare. Se foloseşte în combinaţie cu aminofenoza în

produsul ACALOR, condiţionat în supozitoare pentru copii. Produsul prezintă dezavantajele

dihidroxichinoleinei cât şi pe cele ale aminofenazonei, şi poate fi înlocuit de alte antipiretice.

Este contraindicat la bolnavi cu suferinţe hepatice, renale, leucopenie şi enterite acute.

Supozitoatele, datorită cafeinei, sunt contraindicate la nou – născuţi, sugari şi la copii care au

prezentat convulsii în trecut. Nu se utilizează pe perioade mai lungi de timp datorită riscului

tulburărilor hepatice.

Se va administra la copii între 1-6 ani 1-3 supozitoare pe zi, iar peste 6 ani câte 2

supozitoare de 1-2 ori pe zi.

35

3.2.6. DERIVAŢII DE ACID ANTRANILIC

Sunt compuşi înzestraţi cu efecte antiinflamatoare foarte puternice şi au acţiuni

analgezice şi antipiretice. În cazul acidului flufenamic şi a acidului niflumic, efectul analgezic

este o consecinţă a activităţii antiinflamatorii, acidul mefenamic are însă proprietăţi analgezice

datorită unei acţiuni asupra SNC.

Derivaţii de acid antranilic sunt folosiţi în tratamentul diverselor forme de reumatism, dar

folosirea lor clinică este limitată, datorită efecetelor secundare frecvente de greaţă, dispepsie,

diaree, dispnee.

Se administrează în doze de 1-2 gpe zi, fracţionat, timp de 10 zile- 2 luni.

Preparate farmaceutice:

� VIDAN, comprimate, conţin acid mefenamic

� NIFLURIL, capsule, cremă, conţine acid niflumic.

3.2.7. DERIVAŢI DE INDOL

3.2.7.1. INDOMETACINA

Indometacina este un derivat de acid – acetic, foarte activ ca inflamator, şi administrat în

poliartrită reumatoidă, atenuează fenomenele inflamatorii la aproximativ 50% din bolnavi. Este

utilizat, obţinânduse rezultate bune şi în spondilartrita ankilopoetică, coxartroză şi în crize de

gută. Indometacina are şi proprietăţi analgezice şi antipiretice.

Eficacitatea indometacinei este în general superioară celei a aspirinei, însă riscul

reacţiilor adverse este mare, fapt pentru care utilizarea sa este limitată la cazuri severe de boli

reumatice. Poate produce anorexie, greaţă, diaree, ulcer sau icter, iar bolnavii care primesc

tratament cronic, prezintă o cefalee frontală uneori intensă. S-au semnalat, în cuzurile de

tratament îndelungat, tulburări de vedere, trombocitopenie, foarte rar anemie plastică. Alte efecte

adverse cu caracter alergic de tip anafilactic: erupţii urticariene, crize de astm.

Indometacina este contraindicată la copii, în timpul sarcinii şi trebuie folosită cu prudenţă

la bătrâni şi la bolnavii cu afecţiuni renale. De asemenea trebuie evitată administrarea la ulceroşi,

psihotici, parkinsonieni şi la epileptici.

Se administrează oral, la adulţi 1-3 capsule/zi; copii peste 14 ani 2-3 mg/kg corp/zi, după

mese. Se poate administra şi rectal, 50 mg de 1-3 ori/zi.

36

Preparate farmaceutice:

� INDOMETACIN, capsule 25, 50 mg; supozitoarede 50 mg; unguent 4%

� INDOSIN, gel 2%; supozitoare 50 mg

� INDOCOLLYRE, picăruri oftalmice – soluţie 0,1g%

3.2.8. COMPUŞI CU STRUCTURĂ DIVERSĂ

3.2.8.1. IBUPROFEN

Este un derivat de sinteză cu structură fenilpropinică, cu efecte similare cu ale aspirinei.

Se deosebeşte de aspirină prin acţiunea antiinflamatoare mai intensă în reumatisme cronice,

eficacitate redusă în reumatism articular acut, toleranţă digestivă mai bună. Comparativ cu

indometacina este mai puţin activ, însă mult mai bine tolerat.

Ibuprofenul este indicat în procese inflamatorii în cursul reumatismelor cronice, şi nu

este indicat în reumatismul articular acut.

Este contraindicat în ulcer gastro- duodenal, insuficienţă hepatică avansată, intoleranţă

alergică şi la copii sub 7 ani.

Reacţiile adverse sunt în general rare, fiind unul dintre antiinflamatoarele cu toleranţă

clinică ridicată. Poate produce fenomene de intoleranţă alergică, tulburări digestive minore, mai

impportante în caz de antecedente ulceroase. S-au menţionat şi diaree, ulceraţii ale cavităţii

bucale, cefalee, stări depresive şi scădere în greutate.

Se administrează oral, la adulţi 600 mg/ zi, la copii peste 7 ani doza de atac este de

200mg de 1-3 ori/zi, de preferat după masă.

Preparate farmaceutice:

� ADVIL, drajeuri 200 mg

� BRUFEN, comprimate filmate 400mg

� FASPIC, granule 600 mg, comprimate filmate 400mg

� IBALGIN, comprimate filmate 200, 400mg; suspensie orală 100mg/5ml

� IBUPROFEN, comprimate filmate 200, 400, 600 mg

� MIG – 400, comprimate filmate 400mg

� NUROFEN, drajeuri 200, 400mg; capsule moi 200mg; comprimate

orodispersabile 100, 200mg; suspensie orală 100mg/ 5 ml; supozitoare 125 mg

37

� PADUDEN, capsule 200 mg

3.2.8.2. DICLOFENAC

Este un antiinflamator nesteroidic cu o formulă diferită de cea a antireumaticelor

prezentate anterior, având şi efecte analgezice şi antipiretice.

Diclofenacul este indicat în poliartrita cronică, spondiliartrită aanchilozantă, artroze,

reumatism, stări inflamatorii.

Asemeni medicamentelor din această grupă, efectele secundare cele mai frecvente sunt

cele gastro- duodenale. Este contraindicat în caz de ulcer, cu toate că toleranţa sa gastrică este

bună. Poate produce cefalee, vertij, iar pentru că nu se cunosc efecte teratogene, acest

medicament nu se administrează la gravide.

Preparate farmaceutice:

� DICLOFENAC, comprimate filmate 25, 50, 100 mg; supozitoare 100 mg,

unguent, soluţie injectabilă 25 mg/ml

� REFEN, comprimate filmate 100mg; soluţie injectabilă 25 mg/ml

� VOLTAREN, comprimate filmate 50, 100 mg; supozitoare 50, 100 mg, unguent,

soluţie injectabilă 25 mg/ml

38

CAPITOLUL IV

STUDII CU PARTICULARIT ĂŢI NOI ÎN FARMACOLOGIA

ANALGEZICELOR

Sfârşitul secolului XX a fost foarte prielnic în deschiderea noilor orizonturi în domeniul

managementului durerii. Datorită performanţelor ştiinţei, mentalitatea şi atitudinea faţă de

pacientul suferind de durere, a dat posibilitatea cercetătorilor să realizeze studii ce oferă

particularităţi noi în farmacologia analgezicelor.

Astfel, în acest capitol sunt prezentate mai multe studii care prezintă avantajele,

dezavantajele sau viitoarele întrebuinţări ale unor analgezice precum: paracetamolul, acid

acetilsalicilic sau ibuprofen.

4.1. Studiu: Ibuprofenului poate preveni îmbătrânirea prematur ă

Cercetătorii de la Universitatea Newcastle, au realizat o serie de experimente utilizând

ibuprofenul, un analgezic obişnuit, prelungind vieţile şoarecilor aflaţi la vârsta a treia.

Ibuprofenul face adevarate "minuni" contra migrenelor, dar acest medicament ar putea

deţine, de asemenea, secretul pentru o viaţă lungă şi sănătoasă. Cercetătorii britanici, spun că

medicamentul poate să ajute persoanele diagnosticate cu maladii asociate varstei a treia, precum

diabetul şi demenţa, protejându-le contra îmbătrânirii premature. Deşi nu poate să învingă aceste

boli, Ibuprofenul poate să încetinească progresia lor, ferindu-i astfel pe pacienţi de riscul de a

dezvolta alte maladii debilitante.

Astfel, cercetatorul Thomas von Zglinicki, coordonatorul studiului, spune ca nu este un

fapt neobişnuit ca medicii să descopere că un medicament creat pentru a trata o anumită boală

deţine şi alte "puteri" speciale. Profesorul Zglinicki declara că oamenii suferă de inflamaţii - care

cauzează dureri, umflături şi febră - atunci când organismul luptă contra unei infectii.

Inflamaţia este prezentă şi într-o formă ceva mai moderată, dar care există pe termen

lung, în cazul bolilor cauzate de vârstă, precum diabetul, demenţa şi artrita.

Folosind şoareci modificaţi genetic, profesorul britanic a arătat că fără a fi un rezultat al

îmbătrânirii, inflamaţiile stimulează procesul de îmbătrânire. Şoarecii cu acele gene care îi

făceau deosebit de predispuşi la inflamaţii au îmbătrânit de două ori mai repede în comparaţie cu

animalele nemodificate genetic.

39

4.2 Studiu : Ibuprofenul ar putea proteja impotriva bolii Parkinson

Un studiu întreprins de Şcoala de Sănătate Publică Harvard din Boston, de-a lungul unei

perioade de 6 ani, a dezvăluit faptul că participanţii care au luat pastile cu ibuprofen de două ori

pe săptămână s-au dovedit cu 38% mai puţin predispuşi să dezvolte boala Parkinson, în

comparaţie cu cei care nu au folosit acest tip de analgezic.

Cercetatorul Xiang Gao şi colegii săi au adunat date de la mai bine de 136000 de oameni.

Participanţii la studiu au menţionat, printre altele, dacă folosesc pastile cu ibuprofen şi alte

medicamente antiinflamatoare nestoroidiene (AINS). La finalul celor 6 ani de studiu, dintre

participanţi, 291 fuseseră diagnosticaţi cu boala Parkinson.

Combinând aceste rezultate cu cele obţinute din alte studii, a reieşit că oamenii care iau

pastile cu ibuprofen prezintă un risc cu 27% mai scăzut de apariţie a bolii în comparaţie cu cei

care nu folosesc asemenea medicamente.

Cauza exactă de apariţie a bolii Parkinson, caracterizată prin tremor muscular şi

dificultăţi de vorbire şi mişcare, rămâne necunoscută. Studii anterioare sugerează faptul că

apariţia acesteia este asociată cu absenţa dopaminei, cât şi cu deteriorarea terminaţiilor nervoase

care produc neurotransmiţătorul norepinefrina. Astfel, se poate ca ibuprofenul să protejeze

împotriva bolii Parkinson oprind inflamaţia care determină pierderea dopaminei.

4.3. Studiu: Efectele negative ale Ibuprofenului

În ceea ce priveşte ibuprofenul, utlizarea acestui analgezic pe termen lung are momentan

mai multe efecte negative decât pozitive. Printe efectele negative ale Ibuprofenului s-a remacat,

pe baza mai multor studii, tulburări ale ritmului cardiac cunoscut şi ca fibrilaţia arterială care ar

putea declanşa un accident vascular cerebral.

Unul dintre studii a fost publicat de British Medical Journal. Studiul s-a desfăşurat

utilizând datele medicale de la Aarhus University Hospital din Danemarca, şi s-au analizat

informaţii despre 32.602 pacienţi cu fibrilaţii, din 1999 până în 2009.

Studiul a arătat că persoanele care au început recent să folosească medicamente

antiinflamatorii nesteroidiene, care includ ibuprofenul şi aspirina, prezentau un risc cu 40% mai

mare să aibă fibrilaţii, adică patru noi cazuri pe an la 1.000 persoane.

Un alt studiu a fost realizat la Rotterdam, începând cu anul 1990, în care era monitorizată

sănătatea inimii în cazul a 8423 de persoane cu vârsta de cel puţin 55 de ani. Monitorizarea a

durat 13 ani, iar la final 857 de pacienţi au dezvoltat fibrilaţie arterială. Dintre aceştia 554

folosiseră analgezice în trecut, iar 42 urmau un tratament cu aceste medicamente în perioada

efectuarii studiului.

40

4.4. Studiu: Aspirina – risc sau beneficiu

Studiul a fost efectuat de cercetători britanici ai Universităţii din Londra, care au

examinat datele a 100.000 de participanţi la nouă studii clinice.

Rezultatele studiului arată o diminuare de 10% a riscului de boli cardiovasculare, fără a

conduce până în prezent la o scădere semnificativă a numărului de decese provocate de un

accident cardiovascular sau de cancer. În schimb, luarea regulată a aspirinei în doze mici a dus la

creşterea cu 30% a riscului de sângerare internă, punând în pericol viaţa pacientului.

Studiul concluzionează că luarea aspirinei în doze mici prezintă mai multe riscuri decât

beneficii în cazul pacienţilor sănătoşi, care nu suferă de boli cardiace.

Aspirina, care împiedică formarea cheagurilor de sânge, se administrează pacienţilor care suferă

de o boală cardiovasculară, de exemplu după introducerea unui stent. Însă doctorii au început să

prescrie luarea unor doze mici de aspirină în scop preventiv, în contextul în care medicamentul,

luat pe termen lung, poate duce la ulcer sau sângerări oculare.

Efectul benefic al aspirinei în prevenţia bolilor cardiovasculare pentru persoanele care au

avut atacuri sau accidente vasculare cerebrale este indiscutabil, iar beneficiile pentru persoanele

care nu au aceste probleme sunt mult mai reduse, iar un tratament cu aspirină ar putea duce la

probleme majore, provocate de sângerări.

4.5 Studiu: Aspirina – reduce riscul de cancer

Cel mai recent studiu care dovedeşte beneficiile aspirinei - unul dintre cel mai ieftin şi

mai utilizat analgezic, este realizat de Universitatea Queen Marz din Londra, în care experţii

susţin că o doză zilnică de aspirină, timp de 10 ani, ar putea fi "cel mai important lucru pe care îl

putem face pentru a reduce rata cancerului, după renunţarea la fumat şi scăderea în greutate".

Potrivit acestora, decesele cauzate de cancerul de colon ar putea scădea cu 40%, cele de

cancer esofagian cu 50% şi cele de cancer de stomac cu 35%.

Dacă se adaugă şi scăderile mai mici ale numărului de decese cauzate de cancerul

pulmonar, cancerul de prostată şi cancerul de sân şi beneficiile în privinţa reducerii ratei de atac

de cord şi a anumitor tipuri de accident vascular cerebral, numărul de vieţi salvate pe an de

aspirină ar totaliza aproape 7.000. Cu toate acestea, aproape 900 de decese suplimentare ar fi

cauzate de efectele secundare negative ale administrării medicamentului.

Potrivit cercetătorilor, beneficiile aspirinei ar fi cele mai pronunţate în rândul celor cu

vârste cuprinse între 50 şi 65 de ani, deoarece riscul de cancer creşte pe măsura avansării în

vârstă, în timp ce riscurile de efecte secundare ale medicamentului ar apărea la cei de peste 70 de

ani. Pe de altă parte, o scădere a ratelor de deces provocate de cancer nu a apărut decât după ce

persoanele au luat aspirină timp de cinci ani.

41

4.6. Studiu : Paracetamolul – risc de apariţie a sindromului ADHD

Aproximativ jumătate dintre femei iau medicamente analgezice în timpul sarcinii, mai

ales împotriva durerilor de cap, iar cercetătorii au descoperit că cele care iau paracetamol în

această perioadă se expun unui risc mai mare cu o treime de a naşte copii cu ADHD.

O echipă internaţională de cercetători a efectuat studiul analizând informaţiile referitoare

la 64.000 de mame şi copii din Danemarca, colectate între 1996 şi 2002, după ce părinţii au

raportat problemele de comportament într-un chestionar.

Paracetamolul a fost asociat cu un risc cu 37% mai mare de tulburări hiperkinetice, care

constituie o formă severă de ADHD.

Copiii femeilor care au folosit acest analgezic în timpul sarcinii aveau un risc cu 29% mai

mare de a primi în cele din urmă un tratament pentru a ţine sub control ADHD, iar 13%

prezentau un risc mai mare de a dezvolta un comportament specific acestui sindrom la vârsta de

şapte ani.

Riscurile erau mai mari pentru copiii ale căror mame luaseră paracetamol timp de şase

luni sau mai mult în timpul sarcinii şi în cantităţi mai mari.

"Unele studii recente au sugerat că acetaminofenul (paracetamolul) are efecte asupra

dezvoltării organelor sexuale şi a altor hormoni, care în schimb, afectează dezvoltarea

neurologică şi provoacă disfuncţii comportamentale", a explicat Zeyan Liew, profesor la

Universitatea din California şi coordonatorul studiului .

42

CONCLUZII

Durerea reprezintă unul din cele mai frecvente motive pentru care pacientul se prezintă la

medic sau solicită medicamnte în farmacii. Fie că este vorba de durere acută sau de cea cronică,

indiferent de caracteristicile sale particulare sau de fondul patologic pe care survine, tratamentul

durerii este adesea complex si multidisciplinar, incluzând metode farmacologice.

Metodele farmacologice sunt reprezentate în principal de administrarea medicamentelor

analgezice opioide sau neopioide.

Medicamentele analgezice sunt capabile să acţioneze pe sistemul nervos central sau pe

cel periferic şi astfel interferă cu durerea.

Printre cele mai potente substanţe împotriva durerii sunt opioidele, cunoscute ca

narcotice. Administrarea lor trebuie facută însă cu mare atenţie datorită riscului de abuz

şi dependenţă pe care îl asociază şi doar în situatii speciale.

Analgezicele opioide sunt considerate cele mai puternice antialgice de care dispune în

acest moment medicina modernă. Sunt foarte eficiente, însă se administreaza în cazuri

selecţionate, doar după ce alte modalităţi de tratament au fost epuizate, cum ar fii pacienţii care

nu răspund la administrarea de analgezice mai puţin potente.

De obicei, analgezicele se administrează respectând o scală a durerii impusă de

Organizaţia Mondială a Sănătăţii, iar în cazul analgezicelor opioide există un regim special de

prescriere şi eliberare.

Alegerea medicamentelor neopioide pentru ameliorarea durerii se poate face şi fără

prescriere, însă trebuie luate în considerare două aspecte principale, şi anume cât de bine

acţionează şi cât sunt de potrivite.

Analgezicele neopioide sunt eficiente în a trata durerea uşoară până la moderată şi a

reduce febra. Sunt în general bine tolerate, dar nu orice medicament pentru ameliorarea durerii

este potrivit pentru toate persoanele. Trebuie acordată o atenţie specială atunci când se solicită

sau se recomandă un medicament analgezic, pentru că există factori precum vârsta, probleme de

sănătate ( sângerări, probleme ale rinichilor, ale ficatului), sarcină sau reacţiile adverse la

sunstanţele active ale medicamentelor, care nu pot duce la rezultatul dorit.

43

BIBLIOGRAFIE

1. Cristea, A. ,, Tratat de farmacologie – Ediţia I” , Editura Medicală, Bucureşti, 2008;

2. Dănilă, G. ,, Medicamente moderne de sinteză”, Editura ALL, Bucureşti, 1994;

3. Dobrescu,D şi L, Negreş, S. ,, Memomed 2013 – ediţia XIX”, Editura Universitară,

Bucureşti, 2013;

4. Marcean,C., Manta Mihăilescu,V. ,, Ghid de farmacologie pentru asistenţi medicali şi

asistenţi de farmacie”, Editura ALL, Bucureşti, 2011;

5. Negreş, S. ,, Agenda medicală” , Editura Medicală, Bucureşti, 2005;

6. Stroescu,V. ,,Îndreptar pentru prescrierea medicamentelor”, Editura ALL, Bucureşti,

1993;

7. Stroescu, V. ,, Farmacologie clinică” , Editura U.M.F. Carol Davila, Bucureşti, 1993

8. www.anm.ro/ app/nom1/anm_list.asp

9. http://www.romedic.ro/consumul-de-opoide

10. www.medipedia.ro/Articole/Comitetul-Farmacovigilenta-Agentiei.aspx