Maricica Marin

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ortho - drept, corect și doxa - slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se deci literal "dreaptă-slăvire", cu înțelesul de "credință, opinie corectă". Este de menționat că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs o separare în 1054, cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι - catolică sau "sobornicească") și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credinței (Ορθόδοξια - ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.

Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, și părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Statele baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.

Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament. Conducătorul ("capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade ecumenice recunoaște un același Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent. Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire (teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se face și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.

Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade pe de o parte, și catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una: ortodocșii consideră că Biserica este formată din mulțimea credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca și clădire și ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viața duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul cel bun”.

Există astăzi 14 biserici ortodoxe locale autocefale și 2 autonome, aflate între ele în comuniune euharistică; mai sunt, de asemenea, una a cărei autocefalie este parțial recunoscută și 5 cu autonomie parțial recunoscută. O serie de comunități ortodoxe, datorită unor probleme canonice, se află în afara acestei comuniuni liturgice, dar împărtășesc aceeași credință dogmatică

Mai jos sunt enumerate bisericile autocefale ortodoxe aflate în deplină comuniune, în ordinea onorifică dintre acestea. Unele dintre ele conțin eparhii autonome sau semi-autonome, enumerate alături de bisericile la care sunt subordonate.

Biserici autocefale (de sine stătătoare): Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului Patriarhia Alexandriei și a toată Africa Patriarhia Antiohiei și a tot Răsăritul Patriarhia Ierusalimului și a toată Palestina Biserica Ortodoxă Rusă Biserica Ortodoxă Sârbă Biserica Ortodoxă Română Biserica Ortodoxă Bulgară Patriarhia Georgiei Biserica Ciprului Biserica Ortodoxă Greacă Biserica Ortodoxă Albaneză Biserica Ortodoxă Poloneză Biserica Cehiei și Slovaciei Biserici autonome (cu organizare de sine stătătoare, dar al căror primat

este ales de o biserică autocefală): Biserica Sinaiului (autonomă, în cadrul Patriarhiei Ierusalimului) Biserica Finlandei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului) Un statut aparte are Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, semi-autonomă,

înființată în 1922 printr-un decret al Patriarhului Moscovei, care, de-a lungul vremii a păstrat comuniunea euharistică doar cu Patriarhia Sârbă și Patriarhia Ierusalimului, dar și (până în 2007) cu o serie de Biserici aflate în afara acestei comuniuni (Bisericile de stil vechi din Grecia, România și Bulgaria). În 17 mai 2007, Biserica Rusă din afara Rusiei s-a reunit cu Patriarhia Rusă.

Biserica Ortodoxă din America (autocefală, recunoscută doar de bisericile rusă, bulgară, georgiană, poloneză și ceho-slovacă) (include o serie de arhiepiscopii și episcopii autonome, recunoscute doar de Biserica Ortodoxă din America) › Biserica Japoniei (autonomă, în

cadrul Patriarhiei Moscovei; recunoscută doar de aceasta)

› Biserica Ucrainei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Moscovei; recunoscută doar de aceasta)

› Biserica Estoniei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Constantinopolului; recunoscută doar de aceasta)

› Arhiepiscopia Ohridei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Sârbe; recunoscută doar de aceasta)

› Mitropolia Basarabiei (autonomă, în cadrul Patriarhiei Române; recunoscută doar de aceasta)

Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale harului divin prin care omul intră în Biserică şi se sfinţeşte. Biserica Ortodoxă consideră că Sfintele Taine sunt lăsate de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, ca o lucrare a Duhului Sfânt, Mângâietorul promis de El ucenicilor săi.

Sfintele Taine sunt o lucrare a harului lui Dumnezeu în Biserică, şi prin Biserică, Trupul viu al lui Hristos în istorie. Această lucrare a harului nu este una mecanică, ci este lucrarea dinamică a harului în Biserica cea vie. Concret lucrarea aceasta tainică a harului este însoţită de slujbe şi semne vizibile, stabilite în timp de Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ele se numesc taine pentru că ceea ce credem este diferit de ceea ce vedem, adică a harul lucrează în mod nevăzut pentru credinţa Bisericii, prin nişte semne văzute.

Sub influenţa teologiei de şcoală (scolastice), se vorbeşte în general de şapte Sfinte Taine:

Botezul Mirungerea Sfânta Împărtășanie Mărturisirea Sf. Maslu Căsătoria Preoția

Botezul creştin este taina începerii unui nou fel de viaţă prin moartea celei vechi şi naşterea din nou la o viaţă în Hristos. În Biserica Ortodoxă, botezul este pentru "spălarea de păcate" (conform cu Crezul de la Niceea) şi intrarea în Biserică.

Botezul se face prin cufundarea în apă de trei ori a unei persoane în numele Sfintei Treimi. Adică, o persoană este scufundată "în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", câte una pentru fiecare Persoană a Sfintei Treimi. Botezarea prin stropire în loc de cufundarea în apă nu este învăţată sau practicată de Biserica Ortodoxă aşa cum este ea practicată în alte Biserici precum cea romano-catolică sau în Bisericile protestante. Botezul este imediat urmat de Mirungere şi de Sfânta Împărtășanie la următoarea Sfântă Liturghie, indiferent de vârstă. Botezul este prima chemare catre viata in Hristos si (primul ajutor in urcusul duhovnicesc.

Mirungerea (uneori numită confirmare) este una din cele 7 Sfinte Taine, prin care o persoană botezată primeşte darul Duhului Sfânt prin ungerea cu uleiul sfinţit de Sfântul Sinod al unei Biserici. participarea personală a celui botezat la Pogorârea Duhului Sfânt.

Spre deosebire de bisericile apusene (ex: romano-catolică şi anglicană), unde confirmarea este în mod tipic rezervată celor "maturi" (sau "vârsta raţiunii"), în Biserica Ortodoxă mirungerea este aplicată în mod normal copiilor imediat după botez şi imediat (sau la scurt timp) înainte de primirea primei Sfinte Împărtăşanii de către o persoană.

Mirungerea se face prin ungerea noului creştin cu Sfântul Mir (după grecescul myron) care este ulei sfinţit în condiţii speciale. Sfântul Mir este un "amestec de 40 de substanţe aromate şi ulei pur de măsline" (Gialopsos, 35). Pregătirea şi sfinţirea lui se face de către episcopii delegaţi de Sfântul Sinod al unei Biserici locale. Creştinul este uns cu acest ulei în semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare.

Cuvântul Euharistie provine din expresia care în limba greacă înseamnă a aduce mulțumire. Euharistia este cunoscută și sub numele de Sfintele Daruri, Dumnezeieştile Taine, Împărtășania sau Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă învață că Dumnezeu este cu adevărat prezent (iar nu doar ca semn, ca simbol) în Sfintele Daruri, după sfinţirea lor [2]. Așa învață și romano-catolicii și unii dintre protestanți.

Înainte de primirea Sfintei Împărtășanii, toți rostesc rugăciuni. Aceste rugăciuni reprezintă angajamentul personal, al fiecăruia față de Hristos, făgăduința lor că vor crede în El și în Sfintele Taine ale Bisericii Lui

Credincioșii primesc Sfânta Împărtășanie dintr-o linguriță. Ei primesc atât pâinea sfințită (NIKA), cât și vinul sfințit. Împărtășirea credincioșilor se face întotdeauna din Darurile aduse și sfințite la Sfânta Liturghie respectivă. Toți credincioșii pregătiți, membri ai Bisericii prin Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii, inclusiv pruncii și copiii mici se pot împărtăși.

Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei, este una din cele şapte Taine şi cuprinde patru părţi.

Prima parte este durerea inimii pentru păcate. Să-i pară rău şi să plângă pentru păcatul prin care a supărat pe Dumnezeu.

A doua este spovedania prin viu grai la duhovnic. A treia este facerea canonului, prin hotărârea în faţa preotului că-l va face. A patra parte, cheia Sfintei Spovedanii, este dezlegarea păcatelor, prin

punerea mâinilor preotului pe capul credinciosului. Acesta, după canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, se numeşte epicleza duhovniciei, adică venirea Duhului Sfânt peste capul celui ce s-a mărturisit curat. Că nu se poate încheia taina Sfintei Spovedanii, decât atunci când a pus preotul mâna pe capul celui ce se mărturiseşte, după cum arhiereul pune mâna pe capul diaconului sau al preotului, când îl hirotoneşte şi vine Duhul Sfânt prin succesiune apostolică.Deci, la fel şi aici, Duhul Sfânt vine prin mână preotului, să dezlege sufletul care s-a spovedit.

Taina Sfântului Maslu, una din cele şapte Sfinte Taine, aduce vindecare fizică şi spirituală prin ungerea cu ulei sfinţit prin Harul Duhului Sfânt. Slujba este celebrată în mod curent în parohii, îndeosebi la oraşe, unde mai mulţi preoţi se pot întâlni uşor. Orice membru al parohiei poate fi uns cu ulei sfinţit pentru vindecarea sufletului şi a trupului. Fiind una din Tainele Bisericii Ortodoxe, poate fi administrată doar creştinilor ortodocşi. Totuşi, în Ardeal, catolicii participă la această slujbă a ortodocşilor, care se încheie prin ungerea cu uleiul sfinţit.

Uleiul poartă harul de a vindeca atât trupul, cât şi de a curăţa sufletul de rugina păcatelor. Slujba urmează tradiţia apostolică menţionată în Noul Testament: "... Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui." (Iacov 5,14-15).

Ungerea cu ulei sfințit este o Sfântă Taină mult căutată şi la îndemâna credincioşilor. Aduce înălţare şi cere răbdare pentru acceptarea voinţei lui Dumnezeu, indiferent de rezultatul exterior.

Căsătoria (numită şi cununie) este una din cele şapte sfinte taine sau sacramente ale Bisericii Ortodoxe. Căsătoria este o taină rânduită de Dumnezeu împotriva desfrânării, împotriva singurătăţii, pentru a fi ajutor potrivit unul altuia la necazuri şi împotriva duşmanilor, pentru împlinirea planului lui Dumnezeu de a umple pământul şi de a-l supune (prin naşterea de prunci). Are scopul de a uni un bărbat şi o femeie printr-o uniune veşnică în faţa lui Dumnezeu, pentru a-L urma pe Hristos şi Evanghelia Sa şi realizarea unei familii sfinte şi pline de credinţă. Vechiul şi Noul Testament se referă pe larg la aceasta. Hristos afirmă în Evanghelie, într-un mod esenţial, legătura de nedesfăcut a căsătoriei. Complementaritatea bărbat-femeie şi sfinţenia căsătoriei sunt afirmate de însuşi Mântuitorul., prezenţa sa la nunta din cana Galileii fiind elocventă în acest sens.

Biserica primară doar asista la exprimarea reciprocă a dragostei celor doi membrii ai cuplului, iar unirea lor era binecuvântată prin participarea împreună la Sfânta Împărtăşanie.

Hirotonirea este taina (sau Sfânta Taină a) Preoţiei. Cuvintele cheirotonia şi cheirothesia vin din greacă şi înseamnă amândouă "punerea mâinilor. Componenţii ordinelor mari ale clerului—episcopul, preotul şi diaconul—sunt hirotoniţi în timpul Sfintei Liturghii de către episcop, care de obicei este asistat de câţiva preoţi. În concordanţă cu învăţăturile ortodoxe, procesul hirotonirii începe cu comunitatea locală; dar episcopul singur, care acţionează în numele bisericii universale, poate finaliza această acţiune.

Acei care fac parte din ordinele mici (subdiacon, citeţ, şi în unele tradiţii, cântăreţul) sunt făcuţi astfel prin hirotesie, care şi această înseamnă "punerea mâinilor", dar este distinctă din punct de vedere tehnic de hirotonire, care este folosită doar pentru ordinele mari. În conformitate cu DEC, hirotesia nu este privită ca o Sfântă Taină a hirotonirii.

Hirotonia şi hirotesia, din punct de vedere formal sunt interschimbabile, dar în timp au primit sensuri diferite. În plus, episcopii sunt "consecraţi" mai degrabă decât "hirotoniţi", dar o astfel de distincţie nu era prezentă în biserica timpurie (ODCC, p. 1189)

Spiritualitatea ortodoxă "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" [1]. Aşadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică şi Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (II Petru 1, 4), aceasta fiind desăvârşirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârşit", aceasta este "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).

Episcopii Bisericii Ortodoxe trasează o neîntreruptă succesiune apostolică, provenind de la primii apostoli înşişi, motiv pentru care consacrarea lor provine în ultimă instanţă de la însuşi Domnul Iisus Hristos. Toţi episcopii Bisericii, indiferent de titlurile lor, sunt egali în slujirea lor sacramentală. Diferitele titluri pe care ei le au sunt administrative (necesare pentru buna chivernisire a treburilor Bisericii) sau onorifice în esenţa lor. La un sinod ecumenic, fiecare episcop poate da un singur vot, fie că este patriarh ecumenic sau un simplu episcop vicar (deci fără scaun episcopal). În această privinţă nu poate deci exista o echivalenţă cu Biserica Romano-Catolică, în care învăţătura despre primatul papal permite unui papă să intervină de o manieră unilaterală în treburile Bisericii.

Prin succesiunea sa apostolică, Biserica transmite astăzi credinţa Bisericii dintotdeauna, primită de Apostoli de la Domnul Iisus Hristos. Nimic nu este adăugat sau scos din "credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna"(Iuda 3). De-a lungul istoriei numeroase erezii au atacat Biserica, şi la acele timpuri şi contexte concrete Biserica a făcut enunţuri dogmatice (în special cu ocazia sinoadelor ecumenice), uneori dezvoltând într-un limbaj nou ce s-a crezut dintotdeauna de către Biserică, cu scopul de a opri răspândirea ereziilor şi chemând la pocăinţă pe aceia care au sfâşiat Trupul lui Hristos. Prima astfel de mărturisire de credinţă a fost Crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă:

Cred întru una sfântă, sobornicească (catholică) și apostolească ([apostolică]) Biserică.

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze au fost dispute asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.Aceasta s-a intemeiat pe invatatura crestina ca fiind adunarea fiilor lui Dumnezeu.Intreaga organizatie sociala si politica a reflectat gandirea parintilor biserici,conform careia lumea omeneasca e imaginea cetatii lui Dumnezeu.Crestinul fiiind suportul ideologic si cultural al societatii.

Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc). Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.

Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile ortodoxe drept șef onorific, simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută denumirea de „Primul dintre egali” pe care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină comuniune liturgică.

Succesiunea apostolică (lat. successio = urmare, continuare) este modul în care Biserica păstrează structura unică şi permanentă a apostolatului «Celor Doisprezece», în continuitatea ei istorică.

Biserica este zidită pe «temelia apostolilor» (Efeseni 2, 20), în sensul că «Cei Doisprezece» formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii. Hristos însuşi instituie colegiul celor doisprezece apostoli, ca însuşi modelul Bisericii, ca o structură care garantează continuitatea ei istorică şi identitatea ei de «trup» al lui Hristos. Aceasta se vede şi din faptul că Duhul Sfânt este trimis de Fiul, proslăvit anume pentru a confirma această structură apostolică, drept bază a Bisericii. Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al Duhului Sfânt, dar prezenţa apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment. Aceasta se vede în icoana ortodoxă a Cincizecimii, care redă în imagine «tronul» neocupat al lui Hristos, Duhul Sfânt în chip de porumbel şi cercul sfinţilor apostoli deschis spre lume, care iese întru întâmpinarea «martorilor» lui Hristos. Prin urmare, în faptul Cincizecimii, instituţia şi evenimentul, alegerea şi trimiterea, formează un întreg inseparabil. Dacă Biserica istorică nu se poate concepe fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, ea nu se poate imagina fără «colegiul» apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de apostoli nu numai în viaţa Sa pământească, ci şi în împărăţia Sa (Luca 22, 30). La sfârșitul veacului, Hristos apare din nou înconjurat de apostolii Săi (Apocalipsa 21, 14 ; cf. 20, 4), ceea ce înseamnă că «succesiunea» apostolică are nu numai un sens istoric, ci şi un sens eshatologic.

Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel : apostolatul este o instituţie unică în Biserică, nu numai cea dinţii în ordinea slujirilor (I Cor. 12, 28). De aceea nu se poate vorbi de transmiterea apostolatului «Celor Doisprezece» în termeni de prelungire istorică. Episcopatul este indispensabil pentru a identifica succesiunea cu perioada apostolică, dar nu este un substitut sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului apostol.

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre bisericile autocefale ale creștinismului ortodox. Majoritatea românilor aparțin Bisericii Ortodoxe Române, dar biserica are și credincioși de alte naționalități (romi, ucrainieni, etc.). Numai în România, numărul credincioșilor ortodocși este, potrivit recensământului din 2002, de 18.817.975, deci 86,8% din populația țării .În cadrul unui sondaj sociologic desfășurat în Republica Moldova în anul 2000, 21,5% din populația totală și un sfert din populația creștină au precizat că aparțin de Mitropolia Basarabiei, o subdiviziune a B.O.R. (aproximativ 720.000 de enoriași). După unele surse, printre românii din Ucraina și Occident, se află încă milioane de ortodocși care își afirmă subordonarea canonică față de Biserica Ortodoxă Română. Aceasta face ca numărul total al ortodocșilor români să fie mai mare de douăzeci de milioane.

Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Română este rostită în limbile română, ucraineană și sârbă (și, sporadic, în limbile maghiară, engleză sau franceză).

Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol și ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de București, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872 bisericile ortodoxe din Țările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol iar ierarhii ortodocși din Țările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol, care s-a opus inițial desprinderii celor două mitropolii și fărâmițării Bisericii Ortodoxe (precedentul fusese creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova și-a proclamat "autocefalia" față de Constantinopol, dând astfel naștere Bisericii Ortodoxe Ruse).

După proclamarea independenței de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta recunoaștere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data nașterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto Biserica Ortodoxă Română a luat ființă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la București în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor și episcopiilor ortodoxe din părți componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părți componente (subdivizuni) ale noii structuri.

Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București în 23 aprilie 1919: "La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului(alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului - care era și locțiitor de mitropolit - și dr. Miron E. Cristea al Caransebeșului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș 'a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită' ".7

Din 1925 Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie. În acel an, pe 4 februarie, Sfântul Sinod a hotărât sa înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat (Mitropolitul Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înființarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925. Pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca prim patriarh al României (1925-1939).

In Descoperirea lui Dumnezeu. Care sunt izvoarele prin care putem ajunge la cunoasterea credintei sau a Descoperirii lui Dumnezeu?

Acestea sunt doua: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.