Ascensiuni în PamirAndrei Beleaua

În constelaţia marilor masive muntoase ale Asiei Centrale, care prin înălţimea lor formează aşa-numitul "acoperiş al lumii", Munţii Pamir sînt situaţi în partea vestică, formînd un nod din care se desprind spre est şi sud-est, asemenea degetelor unei mîini, uriaşele lanţuri muntoase Tiansan, Kunlun, Transhimalaya, Karakorum-Himalaya, întinse pe mii de kilometri. În acest vast teritoriu sînt adunate toate vîrfurile de peste 7000 m de pe Pămînt: motiv pentru care spre munţii Asiei Centrale se îndreaptă gîndurile şi paşii şi se împlinesc, uneori cu sacrificii, marile vise ale alpiniştilor, "cuceritori ai inutilului".

Separat spre sud şi vest de Munţii Hinducus prin valea rîului Piandj, care formează graniţa cu Afganistanul, cea mai mare parte a Pamirului se întinde pe teritoriul Tadjikistanului şi Kirghistanului; spre nord este delimitat prin roditoarea vale a Ferganei, aparţinînd Uzbekistanului, de prelungirile vestice ale Munţilor Tiansan. Partea estică a masivului, dincolo de care se întinde teribilul pustiu Takla-Makan, aparţine Chinei. Întreaga zonă se înscrie într-un pătrat cu latura de circa 500 kilometri, al cărui colt sud-vestic este determinat natural de cotul în care nul Piandj îşi schimbă cursul de la est spre vest, spre nord. Aspectul general al Pamirului este de podiş înalt (3.500-4.000 m) brăzdat de văi şi lanţuri de munţi, înconjurat asemenea unei cetăţi de culmi înalte ale căror vîrfuri depăşesc uneori 7.000 m. Cele mai înalte vîrfuri din masiv se află în lanţul Kasgar de pe teritoriul chinez, Kungur I (7.719 m), Kungur II (7.595 m) şi Mustagh Ata (7.546 m). În Tadjikistan pe lanţul Seitan (Pamirul vestic) se înaltă alţi doi saptemiari: Vîrful Comunismului (7495 m), cel mai înalt vîrf al fostei U.R.S.S., şi Vîrful Korjenevskoi (7105 m). Pe teritoriul Kirghistanului, în lanţul Transalai, se ridică Vîrful Lenin (Kaufmann) (7134m).

Numărul alpiniştilor români care au avut ocazia să urce în marile masive ale Asiei Centrale este redus. Dintre acestea, Pamirul a fost cel mai des vizitat. Printre primii români care au făcut ascensiuni în Pamir se numără fizicianul atomist Sorin Ciuli, care a urcat în 1959 Vîrful Comuna din Paris (6365 m), iar doi ani mai tîrziu, Pik Lenin. Acesta vă mai fi urcat în 1969 de braşoveanul Ion Coman şi de Mircea Mihăilescu iar în vara anului 1984 de doi alpinişti de la Armata Braşov, Dumitru Chivu şi Dionisie Daro. În 1972, alpiniştii braşoveni Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase au atins Vîrful Comunismului, cel mai înalt vîrf de munte cucerit de români pînă în prezent.

Aceste două vîrfuri, de peste 7000 de m, au fost obiectivele spre care ne-am îndreptat gîndurile, apoi paşii, doisprezece alpinişti români în iulie-august 1991. Lăsînd la o parte denumirile ideologizate, specifice sovietismului, dincolo de acestea stau doi munţi uriaşi, care sprijină cerul, cărora alpiniştii, în mod sigur, le vor găsi denumiri potrivite, poate pline de rezonanţa misterioasă a toponimelor naturale ale Asiei Centrale.

La începutul lui iunie '91, împreună cu doi prieteni alpinişti, Bogdan Baciu şi Mihai Mîndreanu, am fost anunţaţi de întreprinzătorul Cornel Coman de organizarea unei expediţii pe cei doi şaptemiari pamirieni, în colaborare cu o firmă de turism din Chişinău, în sarcina căreia intrau transportul, hrana, corturile pentru tabere şi asistenta medicala. După primele momente de emoţie, timpul pînă la plecare fiind scurt, am trecut la pregătiri, prima fiind strîngerea fondurilor.

A doua problemă de rezolvat a fost pregătirea materialelor şi a echipamentului: corturi, pioleţi, colţari, beţe de schi, rucsaci, saltele de neopren, primusuri, pufoaice, saci de dormit, ochelari, vaseline contra soarelui, măşti de tifon, medicamente etc. etc. Cele două elemente atît de necesare unor expeditionari, mai ales nesponsorizati cum eram noi, banii şi echipamentul, ne-au ocupat aproape întreg timpul liber pînă aproape de data plecării şi, din nefericire, timpul afectat antrenamentelor s-a limitat la cîteva ture de sfîrşit de săptămînă. Astfel, într-o duminică, am urcat toţi trei în ritm alert, din Buşteni pînă la Vîrful Omu, pe traseul Poiana Coştilei - Pichetul Roşu - Prepeleac - Vf. Bucşoiu. .

O a doua tură am făcut-o în Munţii Făgăraşului, în căutarea zăpezilor tîrzii, încă bune de colţari. Împreună cu Bogdan, am intrat în peretele de la Curtea Oţelei, urmînd ca după ce atingem creasta principală să ne întîlnim cu Mihai în Fereastra Mare. În treimea inferioară a peretelui, cu zăpadă întărită, bătrînii mei colţari Salewa au ieşit din funcţiune (îmbinarea mobilă s-a rupt), un rău fericit căci mi s-ar fi putut întîmpla pe gheţarii Pamirului. Mai sus am parcurs o muchie de gradul II-III la concurenţă cu ploaia care se anunţa prin tunete depărtate. Am atins creasta principală aproape odată cu dezlănţuirea unui adevărat diluviu cu tunete şi trăznete, care ne-a însoţit pe tot drumul de întoarcere pînă la Cabana Popas. Nici dacă am fi trecut Oltul înot n-am fi fost aşa muiaţi. Mihai, păţind acelaşi lucru, cu jovialitatea-i cunoscută ne aştepta în pragul uneia din căsuţele campingului, în slip. Şi cam la atîta s-a limitat antrenamentul echipei noastre pentru cei doi saptemiari care ne aşteptau în îndepărtata Asie.

Cum în week-end-ul dinaintea plecării mă aflam la poalele Făgăraşilor, ca şi cum ar fi vrut sza mă îmbuneze după vitregia ultimei ture, munţii mi se ofereau etalîndu-şi muchiile şi vîrfurile ascuţite într-un orizont sudic albăstrui. M-am hotărît să profit la maxim de timpul nesperat de frumos. În ideea

de-a urca cît mai sus, pornesc pe Valea Viştei Mari spre "acoperişul României". Ritmul forţat şi aerul tare al Făgăraşilor îmi creează o uşoară stare de ameţeală, paralel cu una de melancolie, dată de frumuseţea cascadelor Viştei, apoi de căldarea înverzită şi primitoare cu zvon de turme, adevărată "gură de rai". Mai sus, urc pe Muchia "La Bold" şi micile ei dificultăţi mă "electrizează"; ating Coltul Viştei şi-n scurt timp mă opresc pe Moldoveanu, cu panorama cunoscută de vîrfuri şi creste. Cobor, ca-n ziua următoare să urc pe Valea Berivoiului, pe Piciorul Bătrîn pînă în Curmătura Ţiganului; între respiraţiile şuierătoare în minte mi se strecoară frînturi de amintiri din aventurile "expediţiilor" adolescentine trăite pe aceste locuri cu natură sălbatică şi totodată primitoare. De sus, din culmea Scoarţei, zăresc frumuseţea dăltuita în calcar a Pietrei Craiului, ridicată transversal, parcă pentru a opri extinderea spre răsărit a crestei Făgăraşului. Admir cîteva momente Căldarea Belia Mare şi mă întorc grăbit, căci ultimele ore dinaintea plecării, cu frica de a nu uita ceva important, se aproprie şi mă fac să nu mă mai gîndesc cît de antrenat sînt.

În Buşteni "ciupesc" instinctiv frînă şi-mi ofer răgazul fracţiunii de secundă pentru a zări peretele Văii Albe şi linia întunecată a Albastrei. La revedere, Carpaţi ! Nu aveţi gheţari şi aer rarefiat, dar pentru cei cărora le-aţi oferit aventura pereţilor şi crestelor voastre aveţi o a patra dimensiune mărturisită sau nu, căci de multe ori ea este grefată doar în subconştient.

A venit ziua plecării, încărcaţi cu 2-3 rucsaci, ne-am strîns cu emoţie mascată pe peronul Gării de Nord, în jurul orei 8.00, în seara zilei de 23 iulie. Numărul participanţilor 12. Fără a fi un grup omogen şi unitar, majoritatea ne cunoşteam şi, pe lîngă experienţa de vară şi de iarnă din munţii noştri, în general fiecare avea la activ ture în Caucaz, Tianşan, în munţii Turciei şi chiar în Karakorum (Himalaya). Jumătate din membrii expediţiei erau sponsorizaţi iar ceilalţi şi-au plătit total cheltuielile. Păstrînd o ordine strict alfabetică, participanţii la expediţia Pamir '91 au fost: Bogdan Baciu, Bucureşti, ascensiuni în Caucaz (peretele nord-vestic Sciurovski), nesponsorizat; Lucian Bogdan, Sibiu, salvamontist, ascensiuni în Caucaz, nesponsorizat; Dan Borcea (Castoru), Bucureşti, ascensiuni în Caucaz (peretele nord-vestic Sciurovski), sponsorizat "România liberă"; Dumitru Chitanu (Mitică), Bacău, ascensiune solitară în Turcia, nesponsorizat; Mihai Cioroianu (Galiani), Bucureşti, ascensiuni în Caucaz, nesponsorizat; Gheorghe Cozanu, Sf. Gheorghe, participant în ' 88 la o expediţie pe Broad Peak, sponsorizat Federaţia Română de Alpinism; Felicia Enache (Nuşa), Braşov, ascensiuni în Caucaz, sponsorizată Federaţia Română de Alpinism; Tiberiu Kantor (Tibi), Braşov, ascensiune pe Han Tegri (Tianşan), sponsorizat Federaţia Română de Alpinism; Mihai Mîndreanu (Popa), Alexandria, nesponsorizat; Teodora Trută (Teo), Braşov, ascensiuni în Caucaz, sponsorizată Federaţia Română de Alpinism; Gheorghe Viziteu (Ghiţă), Petroşani, ascensiuni în Caucaz (Vîrful Uşba), sponsorizat Federaţia Română de Alpinism şi subsemnatul. Bucureşti, ascensiuni în Caucaz (peretele nord-vestic Sciurovski, cu Bogdan Baciu), nesponsorizat.

Pe peronul gării, pe lingă alţi însoţitori, erau prezenţi organizatorul expediţiei Cornel Coman şi Emil Coliban, care ne-au însoţit pînă la Chişinău, precum şi "veteranul" din Pamir, unul din cei doi deţinători ai recordului românesc de altitudine, Alexandru Floricioiu.

Expediţia a demarat odată cu plecarea trenului Bucureşti-Chişinău. Fără incidente, am ajuns la Chişinău a doua zi, în jur de ora douăsprezece. Cîteva ore de hoinăreală prin oraş, apoi alipirea la grupul nostru a medicului expediţiei Vera, totodată şi traducătoarea noastră, şi a lui Victor, alpinist însărcinat sa rezolve problemele transportului pînă la Os, unde urma să ne întîlnim cu o parte a alpiniştilor din Chişinău, participanţi la expediţie.

Un TU-154 ne-a depus aproape de miezul nopţii pe unul din aeroporturile Moscovei. O burniţă nenorocită ne-a tăiat tot entuziasmul de care este cuprins sufletul călătorului rupt de grijile cotidiene. Pentru a decola spre Taskent trebuia să schimbăm aeroportul. Dar pentru a avea acces la un autobuz trebuia să "atacăm" o coadă de cîteva sute de persoane, ori cu muntele nostru din rucsaci şi grămada de pioleţi şi beţe de schi ne-ar fi prins dimineaţa şi avionul decola în cca 3 ore. Pînă ca Victor să se dezmeticească, un teanc de bancnote roşietice cu ţeastă cheală ne-a adus un autobuz, "la scară". Pe parcursul celor 50 km pînă la aeroportul de legătură, buna dispoziţie ne-a revenit, chiar dacă la început eram cam rebegiţi de frigul nopţii.

A urmat transportul bagajelor în aerogara, icnete, poticneli şi înjurături gîfîite, terminate odată cu "înghiţirea" noastră de burta imensă a unui IL-68. Şi zborul şase ore de amorţeală într-o nenorocită stare de somn şi veghe în zumzet monoton de motoare. Dar noaptea este mai scurtă ca de obicei căci ne îndreptăm spre soare răsare. În lumina orizontală a răsăritului se zăreşte lucirea unui lac imens, probabil este...Aralul.

Aterizare la Taskent; deşi dimineaţă, Asia ne întîmpină cu un aer dogoritor şi un cer senin cu reflexe de culoarea nisipului.

În continuare, urma să luăm trenul pînă la Andijan apoi autobuzul pînă la Os. Ne-am mutat în gară. Am aruncat bagajele într-un colţ şi ne-am împărţit timpul pînă la plecarea trenului cu paza lor şi hoinăritul prin oraş. Uzbekistanul se prezenta cu fete cu ochi migdalaţi, mătăsuri multicolore şi fructe,

fructe cum n-am mai văzut niciunde. Ciorchini de struguri imenşi, piersici cît pumnul unui alpinist după ce a făcut free climbing cel puţin un 5, pepeni galbeni şi verzi, rodii şi curmale şi, peste toate, arsiţă Asiei Centrale.

Călătoria de la Taskent la Andijan am avut nenorocul s-o facem într-un vagon de clasă primitiv, într-o aglomeraţie sufocantă. Cu chiu cu vai, după multe ore de călătorie, fiecare şi-a găsit un locşor. Unii dintre băieţi si-au întins saltelele de neopren în portbagaje. Călătorii uzbeci, mulţi dintre ei asemănători mujahedinilor văzuţi la televizor, deşi ne-au privit la început cu o undă de severitate, au devenit simpatici şi chiar amabili cînd şi-au dat seama că nu sîntem ruşi. Arsiţă de afară s-a potolit abia spre miezul nopţii. Trenul oprea în cele mai neînsemnate staţii, de afară prin geamurile deschise sau sparte localnicii ne îmbiau cu pepeni galbeni şi verzi.

Am ajuns la Andijan pe la ora trei din noapte. După încă cîteva ore de aşteptare. Victor a găsit un autobuz care ne-a dus la Os, oraş aflat la extremitatea estică a roditoarei văi a Ferganei şi totodată a Uzbekistanului.

Obosiţi şi căpiaţi de nesomn, am ajuns în tabăra Alai, punct de plecare al alpiniştilor spre ţinuturile pamiriene. Tabăra este aşezată sub rîpa unui deal, la cca 1.000 m altitudine, în marginea sud-estică a oraşului.

Aspectul ei era destul de dezolant, un amestec de materiale de construcţii şi piese de camioane grele şi fiare aruncate la întîmplare, printre care îşi fac loc cîteva barăci care găzduiesc alpiniştii în trecere. Aici am făcut cunoştinţă cu şeful expediţiei din partea basarabeană, Andrei Karperko, precum şi cu alţi alpinişti din Chişinău, printre care am descoperit cunoştinţe din Caucaz. Majoritatea erau rusofoni, dar mulţi aveau neveste moldovence şi rupeau şi puţin româneşte.

În ciuda nerăbdării unora dintre noi de-a ajunge în tabăra de bază, primul camion sau autobuz ni se punea la dispoziţie doar peste două zile. Am profitat de acest timp pentru a ne odihni şi a vizita oraşul.

Osul îşi trage denumirea de la Mahomed. Obosit de lunga lui peregrinare, profetul ar fi strigat la cal, măgar, catîr sau Alah ştie ce animal folosea cu Os! Os !, care ar însemna "stai, opreşte!".Plecînd din tabără şi privind spre sud, voalate de depărtare şi pîcla de aer se zăreau culmile acoperite de zăpezi ale munţilor Alai. Dealuri sterpe se ridicau în imediata apropiere. În partea de vest, oraşul este străjuit de un grup de stînci fantomatice, închise la culoare, care amintesc de turnurile Hogarului african. Acestea dinamizează aspectul general al împrejurimilor, căci la prima vedere oraşul nu impresionează cu nimic. Sincer sa fiu căutam exoticul, fabulosul Orient, dar în primele ore am descoperit un oraş plat şi mizer. Nenorocirea a fost că, necunoscînd limba, era greu să obţii informaţii despre obiectivele de vizitat. Dar locul care ne-a scos din apatie a fost bazarul. O lume multicoloră, amestecata cu iz de carne de berbec şi condimente. O piaţă imensă cu fructe; fructe proaspete zemoase şi fructe uscate: stafide, curmale, caise. Figuri de oameni calzi, prietenoşi. Bătrîni şi tineri, dar în special bătrîni cu bărbi albe. Ieşiţi parcă din cărţile de povesti. Ce te uimeşte este spectacolul multicolor al acestei lumi, a cărei lentoare orientală o lipseşte de agresivitate şi te invita să te integrezi ei.

Am părăsit Osul, duminică 27 iulie, după-amiaza, într-un camion complet închis ne-am îndreptat spre tabăra de baza a vîrfului Lenin, Iukava Poliana (Poiana Cepii), 450 kilometri prin munţi şi Valea Alai, un drum ameţitor, parcurs mai mult de jumătate noaptea.(Va urma)

Fotografii realizate de Andrei Beleaua