Ioan Zapolya (maghiară János Zápolya sau János Szapolyai) (n. 1487 - d. 22 iulie, 1540) a fost voievod de Transilvania între 1526 şi 1540 şi a ridicat pretenţii la tronul Ungariei. El a fost fiul lui Ştefan Szapolyai şi al prinţesei Hedvig din Cehia. Ioan Zapolya s-a aflat în fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea nobililor de la Rákos, au susţinut ca nici un străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei. Pretendentul străin era Ferdinand de Habsburg. După moartea lui Ioan Zapolya, soţia sa Isabella Jagiełło (Izabella în limba ungară) a ridicat pretenţii la tron, între 1556 şi 1559.

Amestecul turcesc

În 1510 a eşuat încercarea lui Ioan Zapolya de a se căsători cu prinţesa Anna, pentru a deveni principele Transilvaniei.În 1514 a înăbuşit în sânge răscoala ţărănească condusă de Gheorghe Doja.

După moartea rivalului său Vladislav II, a fost ales de nobilii maghiari în adunarea de la Rákos, în 1516, fiul lui Ioan Zapolya (Ioan II Sigismund Zapolya) care era încă minor ca rege al Ungariei, împotriva dorinţei regelui polonez. În acest conflict între Zapolya si Bathory, profită sutanul turc Soliman I Magnificul care ocupă în 1521 Belgradul, înfrângere care a dus la slăbirea considerabilă a puterii Regatului Ungariei.

Mohacs

În 1522 nobilimea maghiară alege în locul lui Ioan Zapolya pe Stefan Bathory. Anarhia creată a dus la slăbirea ulterioară a statului maghiar şi a determinat înfrângerea zdrobitoare suferită în faţa imensei armate turceşti, în bătălia de la Mohács (1526), unde a căzut şi regele Ungariei. Din cauza că Zapolya nu a reacţionat prompt la solicitarea neclară a lui Ludvig II, unii istorici îl acuză că ar fi contribuit la dezastruoasa înfrângere de la Mohács.

Amestecul habsburgicMai târziu se iscă o intensă dispută între Zapolya şi cumnatul lui Ludvig II, căzut în Bătălia de la Mohács, care mai târziu devine împărat, Ferdinand I (IRG). Sub pretextul că apără interesele lui Zapolya împotriva Habsburgilor, turcii ocupă Buda şi oferă Transilvania fiului lui I. Zapolya,

I un.

Isabella Jagiello Zapolya

Isabella Jagiello Zapolya(1519-1559)

Blazonul nobiliar al familiei Jagiello

Isabella Jagiello Zapolya (n. 1519 – d. 1559) a fost principesă a Transilvaniei între 1540-1551 (prima oară) şi 1556-1559 (a doua oară).

Ferdinand I de Habsburg

Ferdinand I de Habsburg(1503-1564)

Ferdinand I de Habsburg (n. 1503 – d. 1564) a fost principe a Transilvaniei între anii 1551-1556.

Ioan Sigismund Zápolya

Ioan Sigismund Zápolya(1540-1571)

Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea şi principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei.

A fost fiul lui Ioan Zapolya şi al Izabelei, regină a Ungariei şi fiica regelui Sigismund I al Poloniei.

În 1568, sub conducerea lui Ioan Sigismund Zápolya, are loc la Dieta de la Turda declaraţia de toleranţă religioasă faţă de toate confesiunile religioase existente în Transilvania şi declararea a patru religii oficiale - catolicismul, calvinismul, lutheranismul şi unitarianismul („Edictul de la Turda”). Aceasta e prima declaraţie de toleranţă religioasă în Europa, într-o epocă dominată de lupte interconfesionale.

Este înmormântat în Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia.

Ştefan Báthory

Ştefan Báthory(1533-1586)

Blazonul nobiliar al familiei Báthory, de genere Gutkeled

Ştefan Báthory (în maghiară István Báthory, poloneză Stefan Batory) (n. 1533 - d. 1586) a fost principe al Transilvaniei între 1571-1575 şi rege al Poloniei din 1575 până la moartea sa în 1586.

Biografie

Ştefan Báthory s-a născut pe 27 septembrie 1533 la Şimleu Silvaniei, a decedat în 12 decembrie 1586 în apropiere de Grodno (azi: Hrodna) principatul Lituaniei azi Bielorusia fiind intre 1575 si 1586 rege în Lituania şi Polonia.

István Báthory este cel mai renumit descendent al familiei Báthory. Acestei familii de nobili îi aparţine şi nepoata lui, Erzsébet Báthory, precum şi Zsigmond Báthory.

Familia

Fiind dintr-o familie nobilă, intră direct în slujba lui Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei, fiul lui Ioan Zápolya. La moartea principelui rămas fără urmaşi, la data de 25 mai 1571, Ştefan Báthory este ales de nobilimea ardealului, împotriva voinţei Habsburgice din Viena, ce voia un alt predendent ca principe al Transilvaniei. După alegerea lui Ş. Báthory a izbucnit un conflict militar în Transilvania, S. Báthory alungându-l din ţară pe rivalul său, Ferdinand I (IRG) 1572.

Alegerea ca rege

În iunie 1574 tronul Poloniei devine vacant, deoarece Henric al III-lea al Franţei de Valois (vezi Henric al IV-lea al Franţei) preferă să devină regele Franţei, întorcându-se în ţară. După plecarea acestuia, urmează o luptă internă între nobilii polonezi, pentru desemnarea urmaşului pe tronul Poloniei. Unul din pretendenţii la tron era Maximilian al II-lea, din dinastia Habsburg, susţinut în special de cancelarul Jan Zamoyski.

În cele din urmă, tronul Poloniei îi revine lui Ş. Báthory, cu conditia să se căsătorească cu Ana, descendentă a familiei Jagiellon, care avea deja 53 de ani, o căsătorie cu ţeluri politice. Când primeşte vestea neaşteptată de numire pe tronul Poloniei, la întâlnirea din Mediaş îl convinge pe fratele său Cristofor Báthory să preia tronul principatului Transilvaniei. Planul lui Maximilian II de a ataca Polonia prin moscoviţi eşuează prin moartea lui. Ş.Báthory a fost încoronat la 1 mai ca rege al Poloniei. Cu toate piedicile puse de Habsburgi în calea ascensiunii sale, încheie un tratat de alianţă cu aceştia, ca urmare a intervenţiei nuţiului papal Roma 1578.

Consolidarea internă

Principalele trăsături ale politicii sale sunt consolidarea poziţiei regelui în Polonia, de exemplu oraşul Danzig refuză să recunoască autoritatea regelui, căutând să obţină o recunoaştere a independenţei oraşului. Ca şi celelalte orase hanseatice, Danzigul dispune de o armată proprie, sprijinită de habsburgi, a căror autoritate este recunoscută de oraş. Două atacuri poloneze de pedepsire a Danzigului, care este situat la vărsarea Vistulei în Marea Baltică, eşuează pe 12 septembrie 1577. În datele de 16 iunie 1454 şi 25 mai 1457, regele polonez este nevoit să recunoască privilegiile oraşului, ce conţin dreptul pentru o politică externă proprie, dreptul de administraţie proprie, limba germană ca limbă oficială, şi libertatea religiei reformate (după Luther 1525 1557), drepturi pentru care se plătea o sumă de bani simbolică.

Războiul împotriva Moscoviţilor

Conflictele cu sultanul otoman Murad III sunt rezolvate pentru un timp scurt prin pacea din 5 noiembrie 1577, act semnat de parlamentul din Varşovia. Cu toate greutăţile financiare şi cu o armată epuizată, Ş.Báthory reuşeste să obţină unele victorii împotriva ţarului din Moscova, victorii nu numai militare ci şi în domeniul diplomaţiei. Prin acest război, reuşeşte să redobândească încrederea "Porţii Otomane" şi a "Habsburgilor". În anul 1581, Ştefan reuşeste să pătrundă adânc pe teritoriul Principatului Moscovei, la 22 august fiind la porţile oraşului Plescau. Trimisul papei de la Roma caută ca medieze între trupele catolice poloneze şi cele ortodoxe ale ţarului, căutând să arate lumii un aspect fals de împăcare a celor două credinţe creştine. În ciuda medierii unei împăcări de către papă, Ştefan Báthory asediază oraşul într-o iarnă geroasă. Ivan cel groaznic, ţarul Rusiei, cedează în cele din urmă la 15 ianuarie 1582 acceptând un tratat de pace la Jam Zapolski. Prin acest tratat de pace s-a stabilit o pace de 20 de ani, şi ţarul cedează oraşele Polozk şi Livland coroanei polono-lituaniane.

Iezuiţii

În politica internă a Poloniei au dominat iezuiţii un ordin al călugărilor catolici, care au sprijinit şi influenţat politica lui Ş. Báthory, care plănuia să reunească Transilvania, Ungaria şi Polonia 1541 pentru izgonirea otomanilor din Europa. Deoarece a murit în 1586, în urma unei hemoragii cerebrale Ştefan Báthory nu a mai reuşit să aducă la îndeplinire acest plan.

Sigismund Báthory

Blazonul nobiliar al familiei Báthory, de genere Gutkeled

Blazonul lui Sigismund Báthory (1597)

Sigismund Báthory în 1597

Sigismund Báthory (în maghiară Zsigmond Báthory) (n. 1572 [1] sau 1573[necesită citare] - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. Realizeaza prima unire a Transilvaniei cu UngroValahia(Muntenia) si Moldova aplicand 'planul dacic'. [2] A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal.

În 1593, sultanul Murad al III-lea nu a respectat pactul de pace de la Adrianopol (azi Edirne), a declarat război Habsburgilor şi astfel a început Războiul de 15 ani. Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte (la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînţelegeri, Sigismund a renunţat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory. Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ştefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul şi a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas şi Baltazar Báthory).

În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea şi a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu Maria Krisztina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Cu ajutorul a 25 000 de secui (cărora le-a promis privilegii) şi-a extins domnirea pe cele două principate româneşti. După acestea, la 18 octombrie 1595, a învins oastea otomană la Giurgiu. Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta lor, "Carnavalul însângerat", a fost înăbuşită de trupele lui Ştefan Bocskai.

În 1596 cursul războiului s-a schimbat şi la 26 octombrie oastea lui a fost înfrântă de turci la Keresztes, astazi Oprişani. Din cauza eşecurilor militare şi din viaţa personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară, şi a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln şi Ratibor, cedând Ardealul soţiei sale.

În 1598 s-a întors pe neaşteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a renunţat din nou, la Mediaş, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory. După moartea acestuia, în 1601 la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului. După ce a fost învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta şi Mihai Viteazul), el a fugit în Moldova, iar comandantul său de oşti, Moise Székely, în Turcia. În 1602, după ce adepţii săi au fost învinşi în bătălia de la Teiuş de trupele lui Basta, a renunţat pentru a patra şi ultima dată la principat şi s-a retras în Cehia.

A murit la Praga, la 27 martie 1613.

Rudolf al II-lea(1552-1612)

Rudolf al II-lea, din dinastia de Habsburg (n. 18 iulie 1552, Viena - d. 20 ianuarie 1612, Praga), a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612), totodată rege al Boemiei şi rege al Ungariei, principe al Transilvaniei (între 1599-1604) etc.

A fost fiul cel mare al lui Maximilian al II-lea, Împărat Roman, rege al Boemiei şi rege al Ungariei; mama sa a fost Maria a Spaniei, fiica lui Carol al V-lea, Împărat Roman şi a Isabelei a Portugaliei.

Andrei Báthory (în latină Andreas Bathoreus, în poloneză Andrzej Batory, în maghiară András Báthory) (n. 1566 – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei şi suzeran al Ţării Româneşti.

În Polonia

A crescut la Cracovia, la curtea lui Ştefan Báthory, unchiul său, devenit rege al Poloniei şi Lituaniei în decembrie 1575. După moartea unchiului său la sfârştul anului 1586 a fost sprijinit de cancelarul Jan Zamoyski pentru moştenirea coroanei, însă regina Ana de Jagiello, văduva lui Ştefan Báthory, a reuşit să impună pe tronul Poloniei pe propriul ei nepot, Sigismund Vasa. În aceste condiţii Andrei Báthory, cardinal încă din 1583, a obţinut în 1589 demnitatea de prinţ-arhiepiscop de Varmia, pe care a păstrat-o până la moarte.

Situaţia din Moldova

În data de 24 aprilie 1595 Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei şi văr cu Andrei Báthory, l-a înlăturat pe Aron Tiranul de pe tronul Moldovei şi l-a impus pe Ştefan Răzvan, care a recunoscut suzeranitatea lui Sigismund (pro-habsburgic). Ieremia Movilă, celălalt pretendent la tronul Moldovei, a recunoscut pe 27 august 1595 suzeranitatea polonă şi a declarat Moldova drept "membru credincios şi inseparabil" al coroanei polone. Pe 13 decembrie 1595, în lupta de la Areni, oastea polonă condusă de cancelarul Zamoyski a înfrânt oastea lui Ştefan Răzvan şi l-a impus pe Ieremia Movilă pe tronul Moldovei.

În Transilvania

În data de 26 octombrie 1596, în bătălia de la Keresztes (în apropiere de Eger), forţele unite ale imperialilor şi ale lui Sigismund Báthory au fost înfrânte de oastea otomană. Pe 29 martie 1599 Sigismund Báthory a renunţat la tronul Transilvaniei. Dieta Transilvaniei l-a ales principe pe cardinalul Andrei Báthory, apropiat al politicii polone, ceea ce a însemnat renunţarea Transilvaniei la o politică ofensivă faţă de Imperiul Otoman.

În data de 26 iunie 1599 domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, care în decembrie 1596 (după bătălia de la Keresztes) făcuse pace cu turcii şi primise steag de domnie de la Înalta Poartă, a încheiat la Târgovişte un tratat cu Andrei Báthory, prin care recunoştea suzeranitatea acestuia şi-i promitea că-l va anunţa asupra oricărei primejdii.[1] În schimb Andrei Báthory a recunoscut domnia ereditară asupra Ţării Româneşti în familia lui Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul, ca şi împăratul Rudolf al II-lea, dorea inlaturarea lui Andrei Bathory si scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil aliantei otomane. In octombrie 1599 Mihai Viteazul il invige la Selimbar pe Andrei Bathory, intra in Alba Iulia proclamandu-se domn al Transilvaniei.

Gheorghe Basta

Gheorghe (Giorgio) Basta

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 1544 - d. 1607) a fost un general de origine aristocrată albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul sau a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul.

Moise Szekély (zis şi Moise Secuiul, în maghiară Székely Mózes; n. Lueta, prin 1550 - Braşov, 17 iulie 1603), principe al Ardealului

Provenea dintr-o familie de secui de rând din Scaunul Odorhei. Ca locotenent al lui Ştefan Báthory, a fost recunoscut de acesta pentru meritele sale. L-a urmat pe Ştefan Báthory până în Polonia, unde a comandat infanteria maghiară în războiul rusesc.

A fost înnobilat şi a primit domenii de la principele Sigismund Báthory. A fost comandantul suprem al trupelor lui Andrei Báthory, apoi al acelora ale voievodului Mihai Viteazul. În 1601 s-a opus voievodului şi generalului Basta, şi a încercat să-l readucă pe Sigismund Báthory pe tron. Apoi, după bătălia de la Guruslău, a devenit el însuşi liderul partidei antiimperiale.

În 1603, cu ajutorul oştii otomane, a intrat în Ardeal şi a alungat oastea imperială. În acelaşi an, la 17 iulie, a fost omorât lângă Braşov, în bătălia împotriva voievodului Ţării Româneşti, Radu Şerban.

Ştefan Bocskay (în maghiară István Bocskay) (n. 1 ianuarie 1557, Cluj - d. 29 decembrie 1606, Košice) a fost un principe al Transilvaniei.

Cronologie

1557. La 1 ianuarie se naşte la Cluj Ştefan Bocskay, fiul lui Gheorghe Bocskay şi al Cristinei Sulyok.

1574. Îşi desăvârşeşte educaţia la curţile din Viena şi Praga.

1576. Revine în Transilvania, la curtea principelui Ştefan Báthory, ales în acest an rege al Poloniei. Cumnatul lui Bocskay, Cristofor Báthory, soţul surorii sale Elisabeta, devine voievod al Transilvaniei (1576-1581).

1581. Încetarea din viaţă a lui Cristofor Báthory şi a Elisabetei Bocskay. Fiul acestora, Sigismund, nepot de unchi al lui Ştefan Bocskay, devine voievod (din 1587 principe) al Transilvaniei. În acest an, Bocskay va fi numit de către Ştefan Báthory consilierul şi educatorul tânărului principe.

1583. Ştefan Bocskay se căsătoreşte cu Ecaterina Hagymássy, văduva lui Toma Varkocs.

1588. Sigimund Báthory devine maior. Încep controversele dintre susţinătorii orientărilor pro-otomană, respectiv pro-habsburgică din Transilvania. Bocskay rămâne credincios lui Sigimund, sprijinind eforturile creştine antiotomane.

1592. Bocskay este numit comandant al cetăţii Oradea.

1594. Intervine în forţă în conflictul dintre Sigimund Báthory, promotor al alăturării Transilvaniei la războiul antiotoman al Ligii Sfinte, şi vărul acestuia Baltazar Báthory, exponentul politic al partidei pro-otomane. Sprijinul lui Bocskay se dovedeşte a fi decisiv pentru victoria lui Sigismund. Transilvania rupe legăturile cu Poarta iar Sigismund îi execută pe cei mai importanţi susţinători ai orientării politice pro-otomane.

1595. Bocskay este conducătorul delegaţiei transilvănene la Praga şi încheie în numele principelui convenţia de alianţă cu Rudolf al II-lea. În acelaşi an Bocskay este numit al doilea comandant (locotenent general) al armatei transilvănene care efectuează campania antiotomană din Ţara Românească, împreună cu voievozii români Mihai Viteazul şi Ştefan Răzvan, sub comanda supremă a principelui Sigismund Báthory. Învinşi la Târgovişte şi Giurgiu, turcii sunt obligaţi să se retragă la sud de Dunăre.

1596. Misiuni diplomatice la Viena şi Praga.

1597. Principele Sigimund Báthory renunţă la tron pentru a doua oară. În Transilvania se instalează comisarii imperiali. Neagreat de habsburgi, Bocskay va fi demis din funcţia de căpitan al cetăţii Oradea, în locul lui fiind numit adversarul său, Gáspár Kornis.

1598. Nemulţumit cu administraţia comisarilor imperiali, Bocskay organizează lovitura de stat încheiată cu revenirea lui Sigismund Báthory pe tronul princiar. Este trimis în misiune diplomatică la Praga.

1599, martie. Aflat în drum spre ţară, este luat prin surprindere de decizia lui Sigismund de a renunţa la domnie în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, susţinut de Polonia. Bocskay devine cel mai important susţinător al alianţei cu imperialii.

1599, octombrie-noiembrie. Pregăteşte, în colaborare cu generalul imperial Giorgio Basta, intervenţia armată în Transilvania, pentru înlăturarea cardinalului Andrei Báthory. Victoria lui Mihai Viteazul la Şelimbăr (28 octombrie) îl obligă să renunţe la planurile sale. Transilvania rămâne în stăpânirea voievodului Ţării Româneşti.

Rudolf al II-lea către Ştefan Bocskay, 6 noiembrie 1599:„Socotim că tu eşti în stare de foarte multe, atât prin chibzuinţă şi autoritate, cât şi prin numeroasa clientelă politică de care dispui în acel ţinut”.'

1600. Aflat în Ungaria Superioară, în permanent contact cu Basta şi cu factorii de decizie din Imperiu, sprijină rebeliunea nobilimii transilvănene împotriva lui Mihai Viteazul. Tratativele dintre nobili şi Basta sunt purtate prin intermediul cumnatului lui Bocskay, Gabriel Haller. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Dieta decide confiscarea moşiilor lui Bocskay, eventual chiar exilarea lui din Transilvania din cauza devotamentului său faţă de Sigismund Báthory. Bocskay se retrage pentru un timp din viaţa politică.

Mihail Szekely, 21 ianuarie 1600: „Nu e nici un fel de secret – o ştiu şi ţăranii din întreaga Transilvanie – că Bocskay este vinovat de toate. Se ştie că el a afirmat în mod public că el a obţinut de două ori Transilvania prin uneltiri, iar acum vrea să o capete, pentru a treia oară, prin sabie”.

1601. Comisarii imperiali îl acuză de conspiraţie. Pentru clarificarea situaţiei şi dovedirea nevinovăţiei sale, se prezintă la curtea din Praga, din iniţiativă proprie.

1602. Este reţinut de imperiali la Praga şi eliberat numai după doi ani.

1604. Obosit şi dezamăgit de cele întâmplate, revine în Transilvania. După scurt timp moare soţia lui, rămânând fără urmaş. Primeşte înapoi o mare parte din moşiile confiscate. Între timp, Gabriel Bethlen îl îndeamnă să preia conducerea mişcării anti-imperiale. Corespondenţa lor ajunge la ştirea căpitanului general de la Kosiče, contele Giacomo Belgiojoso , care încearcă confiscarea domeniilor lui Bocskay, pentru necredinţă. Bocskay declanşează rebeliunea anti-

habsburgică. Sprijinit de haiduci, pe care îi eliberează din servitute, obţine o serie de victorii asupra imperialilor.

“Bocskay, un ghiaur viteaz, adunându-şi notabilii din neamul său, le-a grăit astfel: Până când vom mai suporta noi batjocura şi nedreptăţile acestui neam? Eu, la rândul meu, urmând exemplul strămoşilor noştri, îmi pun întrebarea: oare nu este mai bine să ne răzbunăm pe duşmanii noştri şi să luptăm pentru cauza noastră?”[1]

1605. În februarie, Dieta de la Miercurea Nirajului îl alege pe Bocskay principe al Transilvaniei. În luna aprilie este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. La 14 septembrie, după o serie de confruntări cu saşii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei naţiuni la Dieta de la Mediaş, şi instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obţinerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei şi rege al Ungariei.

„Numirea lui Ştefan Bocskay ca rege al Ungariei, importanţa şi fastul încoronării sale, la care a fost prezent marele vizir, reprezintă aspectul particular şi limita superioară a sprijinului politic otoman. Totodată, prezenţa marelui vizir la încoronare sublinia faptul că, spre deosebire de încoronarea lui Ioan Zápolya (1529), considerată ca un fapt divers pentru un imperiu în ascensiune, noului eveniment i se acordă o importanţă deosebită.”[2]

“În Transilvania situaţia fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla şi ea sub jug nemţesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ştefan Bocskay, care i-a extirpat pe nemţi din Transilvania /.../ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemţi şi din Ungaria. Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puţină vreme; a restabilit libertăţile, atât lăuntrice, cât şi din afară, ale Ungariei şi Transilvaniei; a pus ca oraşele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.[3]

1606. Încheie cu Rudolf al II-lea tratatul de pace de la Viena. Mediază pacea de la Zsitvatorok, între habsburgi şi otomani. Încetează din viaţă, probabil otrăvit, la Kosiče, la 29 decembrie 1606.

„… sus-numitul Bocskay, ştiind că va fi otrăvit de unul din oamenii săi apropiaţi şi nu va scăpa, rugase ca din această pricină să se dea o poruncă ilustră pentru ca după el să fie rege cel pe care îl va dori el însuşi; dădusem poruncă potrivit dorinţei sale. /…/ De aceea, potrivit testamentului regelui Bocskay şi clarviziunii bătrânilor de a-l accepta ca rege, şi conform cărţii de legământ dată mai înainte, sus-numitul Hommonay Balint să fie numit fără întârziere stăpânitor în Transilvania şi rege în Ungaria. /…/ Au fost trimise hârtii arhiducelui aflat la Viena şi comisarilor păcii şi li s-a spus: „chiar dacă regele Bocskay a dispărut, cuvântul nostru este cuvânt şi pacea noastră este pace. Şi deoarece Bocskay a fost slujitorul padişahului nostru, regalitatea a fost acordată din partea padişahului celui pe care l-a dorit el”. /…/ În cazul înmormântării unui rege ca acesta, fruntaşii aflaţi în jurul său se adună într-un loc, după ce l-au înmormântat, şi acolo se află cine va fi rege; şi, sărutându-i mâna, îl aşază pe scaun; se spune că până în acea zi nu se ştie cine va fi rege.”[4]

“Dar, ah, bunule Dumnezeu! O mare pagubă fu moartea sa timpurie, el a putut trăi doar puţin. Îmbolnăvindu-se, a trebuit să se împace cu împăratul romanilor şi să menţină Košice cu cele şapte comitate, conform contractus-ului; muri şi pe dată amintirea lui se întoarse. El fu împins la pierzanie de propriul său cancellarius autentic, Mihail Kátai, printr-un dătător de otrăvuri, fapt pentru care credincioşii săi [ai lui Bocskay] l-au îmbucătăţit ciolan cu ciolan, l-au tăiat în bucăţi; ceea ce otrăvirea, se pare, s-a datorat uneltirii nemţeşti”.[5]

Sigismund Rákóczi (în maghiară Zsigmond Rákóczi) (n. 1544 – d. 1608) a fost principe al Transilvaniei între anii 1607-1608.

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory.

Timpul domniei sale a fost caracterizat de instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare şi atitudinea sa imorală şi-a făcut mulţi duşmani în rândul nobilimii ardelene. Odată cu ocuparea oraşului liber Sibiu şi-a atras şi împotrivirea naţiunii săseşti. Din cauza războaielor pornite împotriva Ţării Româneşti a stârnit mânia Porţii Otomane.

Gabriel Bethlen l-a susţinut la început şi l-a ajutat în obţinerea domniei. Văzând însă caracterul lui Gabriel Báthory şi influenţa sa negativă asupra ţării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc şi român împotriva lui Gabriel Báthory. Pentru a-şi salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat.

Gabriel Bethlen (în maghiară Gábor Bethlen) (n. ca. 1580, Ilia - d. 15 noiembrie 1629, Alba Iulia) a fost prinicipe al Transilvaniei între 1613-1629 şi începând cu 1619 lider al mişcării antihabsburgice din estul şi nordul Ungariei în contextul Războiului de 30 de ani, în care Transilvania s-a situat de partea puterilor oponente Sfântului Imperiu Romano-German.

Ecaterina de Brandenburg

După decesul principelui Gabriel Bethlen (care nu a avut copii), soţia sa Ecaterina de Brandenburg (în maghiară Katalin Brandenburgi, în germană Katharina von Brandenburg) (n. 1602 - d. 1644) a preluat regenţa Transilvaniei pe o perioada scurtă, între 16 noiembrie 1629 şi 28 septembrie 1630, după care a abdicat în favoarea lui Ştefan Bethlen.

Ştefan Bethlen (în maghiară István Bethlen, în germană Stephan Bethlen) (n. 1582 – d. 1648), fratele mai mare al fostului principe Gabriel Bethlen, a fost pentru o foarte scurtă perioadă de timp principe al Transilvaniei (între 28 septembrie 1630 şi 26 noiembrie 1630).

Ştefan Bethlen (István Bethlen)(1582-1648)(gravură din 1630)

Gheorghe Rákóczi I (în maghiară I. György Rákóczi, în germană Georg I. Rákóczi) (n. 1593 – d. 1648), a fost principe al Transilvaniei între anii 1630-1648.

Gheorghe Rákóczi I (I. György Rákóczi)(1593-1648)

Scrisoare - Scrisoare a principelui Gheorghe Rákóczi I către judele şi juraţii târgului Sătmar

Gheorghe Rákóczi al II-lea

Gheorghe Rákóczi al II-lea(1621-1660)

Gheorghe Rákóczi al II-lea (în maghiară II. György Rákóczi) (n. 30 ianuarie 1621, Sárospatak - d. 6 iunie 1660, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I şi al Suzanei Lorántffy.

A fost ales principe al Transilvaniei la 19 februarie 1642, în timpul vieţii tatălui sau. La 3 februarie 1643 s-a căsătorit cu Sofia Báthory de Şimleu.

La urcarea pe tron (octombrie 1648), şi-a exprimat ambitiile asupra Poloniei. In vederea acestui obiectiv, s-a aliat cu cazacii conduşi de Bogdan Hmelniţki şi cu domnii Munteniei şi Moldovei, Vasile Lupu şi Matei Basarab.

În 1657, aliat cu Carol X Gustav al Suediei, a condus o armată de 40.000 soldaţi împotriva regelui polonez Ioan II Cazimir, în a treia parte al celui de-al Doilea Război Nordic (1655-1660).

A cucerit Cracovia şi a intrat în Varşovia, dar alianţa cu suedezii căzând, planurile sale s-au prăbuşit. În iulie 1657, a fost înfrânt de polonezi în bătălia de la Czarny Ostrów dar a fost lăsat să se întoarcă în Transilvania. Aici, la 3 noiembrie 1657, Dieta Transilvaniei, la cererea Sublimei Porţi, l-a detronat, din cauză că a purtat un război neautorizat de sultan, dar în ianuarie 1658 a fost reinstalat ca principe al Transilvaniei de Dieta reunită la Mediaş. A fost iarăşi revocat de turci, apoi din nou instalat de Dietă. Atunci, turcii au invadat Transilvania şi l-au învins în bătălia de la Gilău (mai 1660).

A fugit la Oradea, unde a murit din cauza rănilor suferite în luptă.

Francisc Rhédei (în maghiară Ferenc Rhédey) (n. 1610, Oradea – d. 1667, Hust în Ucraina) a fost un principe al Transilvaniei, pentru scurt timp, între 1657-1658.

A fost fiul căpitanului Rhédey Ferenc, comandantul cetăţii Oradea şi a lui Károlyi Kata, nepoata lui István Bethlen.

Domnia sa a fost lipsită de fapte politice notabile. Cu contribuţia sa financiară, lăsată prin testament, a fost edificată Biserica Reformată-Calvină din Câmpia Turzii.

A decedat la 13 mai 1667.

Acaţiu Barcsay

Acaţiu Barcsay (în maghiară Ákos Barcsay) (n. 1619 - d. 1661), a fost un nobil maghiar, principe al Transilvaniei între 1658-1660.

Familia sa provenea din Ţara Haţegului. Tatăl său, Alexandru Barcsay, provenea dintr-o familie de români înstăriţi, convertiţi la calvinism. Mama sa a fost Erzse Palatics.

Acaţiu Barcsay a avut o interesantă carieră diplomatică la Istanbul, în Muntenia şi în Moldova, fiind numit pentru meritele sale ban al Lugojului şi Caransebeşului iar mai târziu comite suprem al Hunedoarei.

Dupa eşecul expediţiei militare din Polonia a lui Gheorghe Rakoczi al II-lea a fost numit de Înalta Poartă ca principe al Transilvaniei, la 7 octombrie 1658. Şi-a plătit datoria cedând sultanului Banatul de Lugoj-Caransebeş, care a fost alipit Paşalâcului Timişoara.

Acaţiu Barcsay a primit însă condiţionat tronul, urmând să abdice în cazul în care Gheorghe Rakoczi al II-lea ar fi intrat iarăşi în graţia turcilor. Gheorghe Rakoczi al II-lea a căzut însă în bătălia de la Mănăştur (1660). Partizanii săi s-au regrupat sub steagul lui Ioan Kemény, care voia pentru sine tronul şi care se confruntă cu Acaţiu Barcsay lângă Ormeniş. Acaţiu Barcsay, învins, abdică la 31 decembrie 1660 şi îşi absolvă susţinătorii de jurământul de supunere. Este luat apoi prizonier şi condamnat la închisoare în fortăreaţa Chioar (Kövár).

A fost ucis în timpul escortării spre locul de detenţie, în primele zile ale lui 1661.

Merite culturale

Pe cheltuiala sa a fost tipărit în anul 1648 catehismul catolic al lui Petrus Canisius, cea dintâi carte publicată în limba română cu litere latine, lucrare tradusă de George Buitul.

Ioan Kemény

Ioan Kemény(1607-1662)

Ioan Kemény (în maghiară János Kemény) (n. 1607 - d. 1662) a fost principele Transilvaniei între 22 decembrie 1660 şi 23 ianuarie 1662.

Născut la Bichiş, Mureş în 1607 ca fiu al nobilului Boldiszar Kemény din vestita familie Kemény.

A ocupat funcţii diplomatice în timpul domniei lui Gabriel Bethlen apoi funcţii militare in timpul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea. În timpul unei expediţii militare in Polonia, este facut prizonier de către tătari în 1657 sau 1659. Dus în Crimeea, este apoi răscumparat de rude în 1659.

În 1660 este ales principe al Transilvaniei, şi confirmat în funcţie de Dieta transilvană (1 ianuarie 1661) în locul lui Acaţiu Barcsay. Neprimind confirmarea Înaltei Porţi, îl ucide pe Acaţiu Barcsay şi pe cei fraţi ai săi, pregătindu-se de război.

La propunerea lui se hotăreşte recunoaşterea suzeranităţii habsburgice şi ieşirea de sub suzeranitatea otomană.

Este nevoit să fugă din faţa ameninţării militare turceşti, dar găseşte sprijin la împăratul Leopold I, care îl ajută cu o armată de 36.000 soldaţi, sub comanda generalului Montecucculi. Între timp, datorită intervenţiei paşei Ali de la Timişoara, Poarta îl confirmă ca principe pe Mihai Apafi I. Ioan Kemény reacţionează rapid şi încearcă sa îl prindă pe Mihai Apafi I, sub asediu, la Sighişoara. Turcii intervin în ajutorul lui Mihai Apafi I şi doi principi se înfruntă în bătălia de la Seleuşul Mare, la 22-23 ianuarie 1662. Ioan Kemény cade în luptă iar în urma acestei victorii, oponentul său Mihai Apafi I devine noul principe al Transilvaniei .

Mihai Apafi I

Mihai Apafi I, principe al Transilvaniei şi domn al părţilor Ungariei şi comite al secuilor

Taler transilvan cu efigia principelui:MICHAEL APAFI DEI GRATIA PRINC[eps] TRANS[silvaniae] (R:) PAR[tes] REG[ni] HUNGARIAE DO[minus] ET SI[culorum] COMES 1681

Mihai Apafi I (în maghiară I. Mihály Apafi) (n. 1632 – d. 15 aprilie 1690) a fost un nobil maghiar, principe al Transilvaniei între 1661-1690.

A urcat pe tronul princiar la 29 de ani, fiind ales de nobilimea transilvăneană la 14 septembrie 1661, cu acordul Imperiului Otoman, ca rival al lui Ioan Kemény, care era susţinut de către Habsburgi. Ioan Kemény a decedat în ianuarie 1662, în bătălia de la Seleuş, astfel că Mihai Apafi I a rămas conducătorul necontestat al Transilvaniei.

Opunându-se împăratului Leopold I, i-a susţinut pe rebelii curuţi şi interesele turceşti până la înfrângerea otomană în asediul Vienei, la 12 septembrie 1683. După aceasta, a dus tratative cu Leopold I, încheiate cu tratatul de la 27 septembrie 1687, prin care a obţinut recunoaşterea autorităţii sale în Transilvania.

A decedat la Alba Regală (Székesfehérvár) în 1690, la tron urmându-i după victoria de la Zărneşti, Imre Thököly care a fost înlăturat în anul următor de armata habsburgică, în locul lui fiind urcImre Thököly

De la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Imre Thököly(1657-1705)

Imre Thököly (în germană Emerich Thököly), conte de Késmárk, (n. 1657 - d. 1705), a fost principe al Transilvaniei, om de stat maghiar şi conducător al revoltei antihabsburgice a curuţilor.

S-a născut la Kezmarok (actuala Slovacie) şi a studiat la colegiul luteran din Prešov. Tatăl său, István Thököly, a fost un participant la revolta armată antihabsburgică, care a opus nobilimea locală maghiară, puterii imperiale de la Viena. În decembrie 1670, acesta a căzut in luptă, în ciocnirile cu trupele imperiale austriece, în timp ce îşi apăra unul din domenii, castelul Orava (în nordul Slovaciei). Rebelii antihabsburgici, încurajaţi de ajutorul oferit de regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, l-au ales pe tânărul prinţ ca lider, în 1678.

Luptele cu austriecii

În scurt timp armatele antihabsburgice au cucerit centrul şi estul Slovaciei. Dupa 3 ani de lupte, în 1681, ajutat de 10 000 de ostaşi transilvăneni şi de un corp militar otoman, trimis în ajutor de paşa de la Oradea, Imre Thököly a putut sa îi impună împăratului Leopold I condiţiile unui armistiţiu.

În iunie 1682 s-a căsătorit cu principesa Ilona Zrínyi, văduva principelui transilvănean Francisc I Rákóczi. Sultanul Mehmed al IV-lea, l-a recunoscut ca rege al Ungariei Superioare, în schimbul plăţii unui tribut anual de 40 000 de taleri. I-a recunoscut de asemenea şi titlul de principe al Transilvaniei, un act formal, care nu s-a concretizat decât opt ani mai târziu. În cursul aceluiaşi an 1682 a obţinut noi succese militare împotriva austriecilor, care i-au lărgit dominaţia teritorială până la râul Vah. Cu toate acestea, cele doua diete convocate de el, la Košice şi la Tállya, în 1683, nu i-au oferit sprijinul de care avea nevoie.

Thököly i-a sprijinit pe turci, la asediul Vienei din 1683, dar după victoria austriacă, a cerut medierea regelui polonez Ioan III Sobieski pentru o împăcare cu împăratul, oferind încetarea ostilităţilor dacă Curtea Imperiala va acorda libertate religioasă pentru protestanţii din Ungaria şi îi va garanta titlul de principe al Ungariei Superioare. Leopold a refuzat aceste condiţii şi i-a cerut capitulare necondiţionată. Thököly a reînceput ostilităţile militare. Dar campania din 1685 a fost o serie de dezastre. Disperat a cerut ajutorul Paşei de Oradea dar acesta l-a luat prizonier şi l-a trimis în lanţuri la Edirne, din cauză că încercase să negocieze cu Leopold.

În 1686 Thököly a fost eliberat din prizonieratul turcesc şi a fost trimis cu o mică armată în Transilvania, dar in 1688 expediţia a sfârşit cu un fiasco total. Turcii au devenit suspicioşi şi l-au întemniţat pentru a doua oară. În 1690, cu asentimentul sultanului şi cu sprijinul politic şi militar al domnului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a intrat a treia oară în Transilvania, cu o armată de 16 000 soldaţi, ardeleni, munteni şi turci, şi la 11 august a învins armatele generalului Heisller şi ale contelui Mihály Teleki la Tohanu Vechi-Zărneşti.

Domnia transilvăneană

După aceasta mare victorie, Thököly a fost ales principe al Transilvaniei de către Dieta Transilvaniei întrunită la Cristian, lânga Braşov dar şi-a menţinut poziţia cu mare greutate din cauza presiunii militare şi politice austriece. În 1691 a părăsit definitiv Transilvania.

Ultimii ani

A condus cavaleria turcă în bătăliile de la Slankamen (1691) şi de la Zenta (1697). Numele său a fost exclus de pe lista de amnistie oferită rebelilor maghiari prin Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699). Dupa încă o încercare nereuşită, în 1700, de a redeveni principe al Transilvaniei, s-a stabilit la Galata (lânga Istambul) cu soţia sa. Sultanul Mustafa al II-lea i-a dăruit generoase ajutoare materiale şi titlul de paşă de Vidin.

A decedat în 1705 la Nicomedia, (astăzi Izmit, Turcia).

at în scaunul princiar al Transilvaniei fiul său Mihai Apafi al II-lea.

Mihai Apafi al II-lea

Mihai Apafi al II-lea

Mihai Apafi al II-lea (maghiară: II. Apafi Mihály) (n. 13 octombrie 1676, Alba-Iulia — d. 1 februarie 1713, Viena) a fost fiul lui Mihai Apafi I şi Anna Bornemissza. Urmând tatălui său, a fost principe al Transilvaniei între anii 1690-1699.

Avea doar 13 ani când a preluat puterea. Domnia sa a fost marcată de disputa cu Imre Thököly, care era susţinut de Imperiul Otoman.

În 1699 a fost obligat să cedeze conducerea Transilvaniei împăratului Leopold I, care i-a acordat o rentă viageră.

Fostul principe a mai trăit 14 ani la Viena, unde a şi decedat, la vârsta de doar 36 de ani.

Leopold I, Împărat Roman

Leopold I(1640-1705)

Leopold I (n. 9 iunie 1640, Viena - d. 5 mai 1705, Viena) din Casa de Habsburg a fost un împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

A fost al doilea fiu al împăratului Ferdinand al III-lea şi al Mariei Anna de Spania (fiica lui Filip al II-lea al Spaniei si al Margaretei de Austria).

A fost bunicul Mariei Terezia.

Iniţial trebuia sa urmeze o carieră bisericească dar în urma decesului fratelui său mai mare, a devenit moştenitor al tronului.

În 1655 a fost ales rege al Ungariei, în 1656 rege al Boemiei, în 1657 rege al Croaţiei şi în iulie 1658, la mai mult de un an de la decesul tatălui său, la Frankfurt, a fost ales împărat romano-german în ciuda intrigilor cardinalului francez Jules Mazarin are dorea să îl impună pe tronul imperial pe Ferdinand Maria, prinţ elector de Bavaria, pentru a stopa ascensiunea Habsbugilor.

Carol al VI-lea, Împărat Roman

Carol al VI-lea (Karl VI)

Carol al VI-lea (în germană Karl VI.) (n. 1 octombrie 1685, Viena - d. 20 octombrie 1740, Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman, totodată rege al Ungariei sub numele de Carol al III-lea, rege al Boemiei sub numele de Carol al II-lea, principe al Transilvaniei etc. A fost fiul împăratului Leopold I şi tatăl împărătesei Maria Terezia. A făcut parte din Casa de Habsburg.

Carol al VI-lea (Karl VI.), gravură de Martin Engelbrecht, 1745

Deşi a fost desemnat rege al Spaniei, în urma Războiului de succesiune spaniolă a trebuit să renunţe la tronul Spaniei, cu toate că a rezistat asediului Barcelonei timp de mai bine de un an. În anul 1711 a fost ales împărat romano-german.

Familia

Din anul 1708 a fost căsătorit cu Elisabeta Cristina, fiica ducelui Ludovic Rudolf de Braunschweig-Wolfenbüttel, cu care a avut patru copii:

Leopold (* aprilie 1716 - † noiembrie 1716) Maria Tereza (* 13 mai 1717 - † 29 noiembrie 1780) Maria Ana (* 26 septembrie 1718 - † 16 decembrie 1744) Maria Amalia (* aprilie 1724 - † aprilie 1730)

Varia

În amintirea fortificării cetăţii Alba Iulia în timpul său, denumirea germană a oraşului a devenit Karlsburg, alături de cea colocvială de Weißenburg. Una din porţile cetăţii Alba Iulia, cea pe care se află statuia ecvestră a împăratului, se numeşte Poarta Carol şi a fost reprezentată pe bancnota de 5.000 de lei, emisiunea 1993.

Maria Terezia a Austriei

Împărăteasa Maria Terezia (1740-1780)

Maria Tereza a Austriei, cunoscută şi ca Maria Terezia, (în latină Maria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia, în maghiară Mária Terézia), (n. 13 mai 1717, Viena - d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, a fost conducătoarea Ţărilor Ereditare Austriece între anii 1740-1780, fiica împăratului Carol al VI-lea (1685–1740), soţia împăratului Francisc Ştefan şi mama împăraţilor Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea.

A purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc. Deşi nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, este cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ştefan de Lorena (germ. Franz Stephan von Lothringen), care a fost ales în demnitatea de împărat romano-german în 1745, purtând numele de Franz I Stephan. De atunci încolo Maria Terezia a purtat titlul de Împărăteasă Romană (vezi Sfântul Imperiu Roman).

Politica externă

În baza Pragmaticei Sancţiuni adoptate de împăratul Carol al VI-lea, conducerea Casei de Habsburg şi prin aceasta puterea politică efectivă a revenit fiicei sale, Mariei Terezia.

Regele Frederic al II-lea al Prusiei a refuzat să recunoască Pragmatica Sancţiune, ceea ce a dus la Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748). Maria Terezia a reuşit să se impună ca succesoare a tatălui ei, pierzând însă Silezia în favoarea Prusiei.

Planul cancelarului Kaunitz de redobândire a Sileziei a eşuat în urma Războiului de şapte ani (1756-1764).

Politica internă

Monumentul din Sibiu al împărătesei Maria Terezia (situat în faţa fostului orfelinat din cartierul Terezian)

În plan intern Maria Terezia a iniţiat un amplu program de reformă, cunoscut sub numele de "Reforma tereziană de stat". A promovat dezvoltarea industriei textile şi a comerţului. În 1768 a adoptat un nou cod penal ("Constitutio Criminalis Theresiana"), iar în 1776 a interzis tortura. A îmbunătăţit situaţia ţăranilor, în special cea a iobagilor, deschizând drumul spre desfiinţarea iobăgiei, măsură adoptată în timpul domniei fiului ei, împăratul Iosif al II-lea (1780-1790). Maria Terezia a înlăturat scutirea de impozit a nobilimii şi clerului, impunând totodată limitarea puterilor acestor categorii. În 1774 a promovat reforma şcolară ("Ratio educationis"), punând

bazele învăţământului secularizat (de stat) pe tot cuprinsul Monarhiei Habsburgice. A înlăturat astfel monopolul bisericesc în domeniul educaţiei.

În timpul domniei Mariei Terezia cultura a cunoscut un avânt deosebit, manifestându-se atât în domeniul arhitecturii, cât şi în cel muzical (Wolfgang Amadeus Mozart).

Oraşul Theresienstadt din nordul Boemiei, întemeiat de Iosif al II-lea ca oraş-garnizoană, a fost denumit astfel în memoria mamei sale. De asemenea, cartierul Terezian din Sibiu poartă acest nume în amintirea împărătesei Maria Terezia.

Una dintre cele mai cunoscute monede din lume, talerul levantin, se bate şi în zilele noastre cu efigia Mariei Tereza.

Familia

Mamă a 16 copii (11 fete şi 5 băieţi):

Maria Elisabeta (* 5 februarie 1737 - † 7 iulie 1740) Maria Ana (* 6 octombrie 1738 - † 19 noiembrie 1789) Maria Carolina (* 12 ianuarie 1740 - † 25 ianuarie 1741) Iosif al II-lea (* 13 martie 1741 - † 20 februarie 1790), împărat Maria Cristina (* 13 mai 1742 - † 24 iunie 1798), căsătorită cu ducele Albert de Sachsen-Teschen

(1738-1822) Maria Elisabeta (* 13 august 1743 - † 25 septembrie 1808), stareţă în Innsbruck Carol Iosif (* 1 februarie 1745 - † 18 ianuarie 1761) Maria Amalia (* 26 februarie 1746 - † 18 iunie 1804), căsătorită cu ducele Ferdinand de Parma

(1751-1802) Leopold al II-lea (* 5 mai 1747 - † 1 martie 1792), împărat Carolina (*/† 17 septembrie 1748) Johanna Gabriela (* 4 februarie 1750 - † 23 decembrie 1762), logodită cu Ferdinand I, regele

Siciliei (1751-1825) Josepha (* 19 martie 1751 - † 15 octombrie 1767), logodită cu Ferdinand I, regele Siciliei Maria Carolina (* 13 august 1752 - † 7 septembrie 1814), căsătorită în 1768 cu Ferdinand I,

regele Siciliei Ferdinand (* 1 iunie 1754 - † 24 decembrie 1806), căsătorit cu Maria Beatrice d'Este,

moştenitiarea ducatului Modena (1750 - 1829) Maria Antoaneta (Maria Antonia) (* 2 noiembrie 1755 - † 16 octombrie 1793), căsătorită (1770)

cu Ludovic al XVI-lea, rege al Franţei (1754-1793) Maximilian Francisc, (* 8 decembrie 1756 - † 27 iulie 1801), arhiepiscop şi principe elector de

Köln

Leopold al II-lea, Împărat Roman

Împăratul Leopold al II-lea (în germană Leopold II., născut Peter Leopold Joseph) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 5 mai 1747, Viena - d. 1 martie 1792, Viena) a condus Sfântul

Imperiu Roman între anii 1790-1792 şi a fost totodată rege al Boemiei, Ungariei, mare duce de Toscana, principe al Transilvaniei etc. A fost fiul împărătesei Maria Terezia şi al împăratului Francisc Ştefan. Leopold a fost unul dintre "monarhii luminaţi".

Împăratul Leopold al II-lea de Habsburg

Leopold a fost al treilea copil al cuplului imperial, şi a fost iniţial menit carierei preoţesti, dar studiile teologice la care a fost obligat de către familie au avut efect contrar, făcând din el o persoana ostilă bisericii.

Mare duce de Toscana

Timp de 25 de ani a fost mare duce al Toscanei şi a locuit la Florenţa, în timp ce fratele său, Iosif al II-lea era împărat roman, la Viena. În perioada cît şi-a exercitat atribuţiile de suveran al Toscanei, aceasta a cunoscut o mare înflorire economică şi socială, datorată reformelor judicioase pe care le-a impus. A înlăturat restricţiile impuse locuitorilor ducatului de către predecesorii săi din familia Medici. Cea mai importantă reformă, cu adevarat remarcabilă pentru acel timp, a fost abolirea pedepsei cu moartea în 1786.

Împărat roman

În anul 1790 pleacă la Viena, pentru a ocupa tronul fratelui său, decedat fără moştenitori. Scurta sa domnie a fost frământată de rivalităţile dintre marile puteri ale Europei şi de agitaţiile politice din provinciile vastului său imperiu. A trăit epoca de tulburărilor revoluţionare din Franţa, unde printre mulţi alţii şi-a pierdut viaţa sora sa, regina Maria-Antoaneta, soţia regelui Ludovic al

XVI-lea. Referitor la Revoluţia franceză, a facut un apel către capetele încoronate din Europa de a lua măsuri împotriva evenimentelor care "compromit onoarea tuturor suveranilor şi securitatea tuturor guvernelor".

A fost căsătorit cu Maria-Luisa a Spaniei. A avut 16 copii, dintre care cei mai cunoscuţi sunt:

Francisc , viitor împărat roman, ulterior primul împărat ereditar al Austriei Karl , arhiduce al Austriei, duce de Teschen, care a îmbrăţişat cariera militară

A murit subit, dupa doar 2 ani de domnie ca împărat, fiind înmormântat în Cripta Imperială din Viena, în mormântul 113.

Francisc I al Austriei

Francisc I purtând însemnele (insignia) de împărat austriac, Viena 1832, ulei pe panza, 260 X 164 cm de Friedrich von Amerling (1803-1887). Francisc poartă coroana şi sceptrul lui Rudolf al II-lea iar la brâu spada de paradă. La piept are cele patru ordine ale Casei de Austria, ale căror Mare Maestru era împăratul: Ordinul Lâna de Aur, Ordinul Sf. Ştefan, Ordinul Leopold şi Ordinul Maria Terezia

Francisc I, gravură în cupru de Josef Axmann (1793-1873). Portretul împăratului este încadrat de stemele "ţărilor" componente ale Imperiului Habsburgic

Francisc I al Austriei (în germană Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 12 februarie 1768, Florenţa - d. 2 martie 1835, Viena) a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1806-1835) şi, înainte de aceasta, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1792-1806), sub numele de Francisc al II-lea (Franz II). Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc.

A fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747-1792) şi al soţiei acestuia, Maria Luiza de Spania.

Dupa moartea tatălui său, îi urmează la tron, fiind încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Domnia sa a fost marcată de rivalitatea cu Franţa. Abia urcat pe tron, a primit vestea sumbră a decapitării mătuşii sale, regina Maria-Antoaneta[1], în timpul terorii Revoluţiei Franceze. În anii următori, Austria s-a confruntat militar cu Franţa, fiind învinsă de geniul militar al lui Napoleon I Bonaparte. Prin Tratatul de la Campo-Formio (27 octombrie 1797), cedează Franţei teritoriile de la stânga Rinului, în schimbul Veneţiei şi Dalmaţiei. Semneaza Tratatul de la Lunnevile (9 februarie 1801), care dizolvă Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Apoi, în timpul celei de-a Doua Coaliţii Antinapoleoniene, înfruntă din nou Franţa suferind o severă înfrângere în bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805).

La 14 august 1804 se declară împărat ereditar al Austriei iar la 6 august 1806, în urma creării Confederaţiei renane şi dispariţiei Sfântului Imperiu Roman, renunţă la titlul de împărat romano-german luând numele de Francisc I (Franz I).

În 1809 atacă din nou Franţa, profitând de cursul nefavorabil al intervenţiei militare napoleoniene din Spania.

În 1814, îşi atacă pentru a patra şi ultima dată marele inamic, aliat fiind cu Anglia, Prusia şi Rusia. În urma victoriei, este recunoscut rolul crucial al Austriei în obţinerea acesteia, Francisc prezidând Congresul de la Viena, care a pus bazele Sfintei Alianţe, deschizând era conservatorismului şi reacţiunii în Europa

A fost căsătorit de patru ori, în ordine cu:

- Elisabeta de Wurtemberg (21 aprilie 1767 – 18 februarie, 1790), care a murit la naşterea fiicei sale, Ludovika (1790-1791)

- Maria Theresia de Napoli şi Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807), verişoara sa primară, fiica regelui Ferdinand I al Regatului celor Doua Sicilii, cu care a avut 12 copii din care doar 7 au ajuns la maturitate:

Maria Louisa Ferdinand I , urmaşul său pe tronul Austriei. Maria Leopoldina, căsătorită cu Pedro I al Braziliei. Maria Clementina (1798-1881),căsătorită cu unchiul său, prinţul Leopold al Regatului celor Două

Sicilii (fiul regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii). Marie Caroline (1801-1832), căsătorită cu Regele Friedrich August II al Saxoniei. Franz Karl, al cărui fiu a fost viitorul împărat Francisc Iosif I al Austriei. Maria Anna (1804-1858).

- Maria-Ludovika de Austria-Este (14 decembrie 1787 – 7 aprilie 1816), altă verişoară primară, cu care nu a avut urmaşi

- Karolina Augusta de Bavaria (8 februarie 1792 – 9 februarie 1873), cu care nu a avut urmaşi. Ea mai fusese căsătorită cu William I de Württemberg.

În 1810 îşi căsătoreşte fiica Maria-Louise cu vechiul său inamic, împăratul Napoleon I.

Din 1815 lasă "de facto" conducerea imperiului lui Metternich, ultimii 20 de ani de viaţă stând departe de problemele politice şi economice.

Este înmormântat în mormântul 57 din Cripta Imperială de la Viena, înconjurat de cele patru soţii.

Dupa 1806 a folosit titulatura: "Eu, Francisc I, prin graţie divină Împărat al Austriei, Rege al Ierusalimului, Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei şi Lodomeriei, Arhiduce de Austria, Duce de Lorena, Salzburg, Würzburg, Franconia, Styria, Carinthia si Carniola, Mare Duce de Cracovia, Mare Principe al Transilvaniei; Markgraf al Moraviei, Duce de Sandomir, Masovia, Lublin, Silezia Superioara şi Inferioară, Auschwitz şi Zator, Teschen şi Friule, Prinţ de Berchtesgaden şi Mergentheim, Prinţ de Habsburg, Gorizia şi Gradisca şi al Tirolului, Markgraf al Lusaţiei Inferioare şi Superioare şi al Istriei".

Monumente

Un bust al împăratului Francisc decorează zidul cetăţii Sibiului. Bustul original, vandalizat în anii 1980, a fost regăsit în anul 2008 în beciurile Prefecturii Sibiu.[1]

Ferdinand I al Austriei

Ferdinand I al Austriei

Ferdinand I al Austriei (în germană Ferdinand I Karl Leopold Joseph Franz Marchlin), din dinastia de Habsburg-Lothringen (n. 19 aprilie 1793, Viena – d. 29 iunie 1875, Praga) a fost împărat al Austriei precum şi rege al Ungariei (ca Ferdinand V), rege al Boemiei (ca Ferdinand V), rege al Lombardiei, principe al Transilvaniei etc. A urmat la tron tatălui său Francisc I al Austriei în 1835 şi a fost forţat să abdice în 1848. Înainte de a fi împărat, a scapat cu viaţa dintr-un atentat menit sa îl suprime, pus la cale de căpitanul Francisc Reidl.

A fost epileptic şi retardat mintal, dar fără îndoială încoronat cu acordul lui Metternich pentru a menţine legitimitatea tronului imperial. Cu toate că nu a fost declarat în incapacitate de a conduce, s-a format un consiliu de regenţă, în fruntea căruia se aflau arhiducele Ludovic şi Metternich. Mariajul său cu prinţesa Maria Anna de Sardinia (1803-1884), fiica regelui Victor Emanuel I şi a Mariei Beatrix de Modena, probabil nu a fost niciodată consumat. Este cunoscut pentru singura sa comandă coerentă : când cineva a incercat sa îl opreasca să nu mănânce în exces găluşte, din cauza problemelor digestive pe care le avea, a spus: “Sunt împărat, şi vreau găluşte!” (în germană: „Ich bin der Kaiser und will Knödel”).

La izbucnirea revoluţiei în Viena, în primăvara lui 1848, Metternich a fugit în străinătate. Rămas singur, s-a refugiat la Innsbruck. De acolo s-a reîntors în august la Viena, dar dupa evenimentele din octombrie a fost nevoit din nou să se refugieze la Olmütz. Aici fost convins de Felix de Schwarzenberg, la 2 decembrie 1848, să abdice în favoarea nepotului său de unchi, Franz Joseph, care a domnit urmatorii 68 de ani ca împăratul Francisc Iosif I.

Ferdinand a fost ultimul rege al Boemiei încoronat ca atare. Datorită simpatiei sale pentru Boemia (unde şi-a petrecut restul vieţii, în Castelul Praga) a fost apelat de cehi cu supranumele “Ferdinand V cel Bun” (Ferdinand Dobrotivý). În Austria, Ferdinand a fost similar supranumit “Ferdinand der Gütige” dar şi ridiculizat ca "Gutinand der Fertige" (Gütinand cel terminat).

E înmormântat în mormântul 62 din Cripta Imperială (Kaisergruft) din Viena.

Franz Joseph al Austriei

Franz Joseph al Austriei (în română Francisc Iosif I, în germană Franz Josef I, în maghiară Ferenc József I, în cehă František Josef I, în croată Franjo Josip I, în italiană Francesco Giuseppe I), (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei şi Boemiei, rege al Croaţiei, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916.

Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei şi a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.

Copilăria

Franz Josef s-a născut la 18 august 1830 în castelul Schönbrunn, fiind primul născut al arhiducelui Francisc Carol Josef (1802 - 1878), fratele mai tânăr al împăratului Ferdinand I al Austriei, şi al soţiei sale, Prinţesa Sophie Friederike Dorothée Wilhelmine de Bavaria (1805 - 1872). Franz Josef a avut trei fraţi şi o soră:

arhiducele Ferdinand Maximilian (1832 – 1867) - mai târziu împărat al Mexicului, arhiducele Carol Ludovic (1833 – 1896), arhiducele Ludovic Victor (1842 – 1919), arhiducesa Maria Anna (1835 – 1839), care a murit la vârsta de patru ani.

După o serie de sarcini pierdute, arhiducesa Sofia dă naştere unui băiat sănătos pentru care avea încă de la început planuri măreţe, dorind să-l facă împărat. Deoarece tatăl său a renunţat la dreptul de succesiune la tronul austriac, tânărul Franz a fost crescut de mama sa ca viitor împărat,

impunându-i un stil de viaţă riguros. La 13 ani îşi începe cariera militară în armata austriacă, direct cu gradul de colonel. Aici şi-a creat un stil de viaţă cazon. A preferat să poarte uniforma militară aproape tot restul vieţii.

Domnia

Ferdinand I a renunţat la tron pe 2 decembrie 1848 şi astfel tânărul Franz Joseph devine împărat la frageda vârstă de 18 ani.

La începutul domniei sale, Franz Joseph a fost consiliat de Felix Schwarzenberg, care l-a îndrumat spre recâştigarea puterii monarhice absolutiste şi spre obţinerea unei poziţii de forţă în politica externă. Franz Josef a abolit constituţia din 1849 şi şi-a mărit atribuţiile guvernamentale în 1852.

După 1850, Franz Joseph a trebuit să accepte eşecurile politicii externe austriece:Războiul Crimeii şi ruptura de Rusia precum şi războiul cu Sardinia din 1859, împotriva Casei de Savoia şi a lui Napoleon al III-lea, când a fost învins în vestita bătălie de la Solferino.

Regresul a continuat cu înfrângerea din războiul austro-prusac din 1866, care a dus la constituirea statului dualist austro-ungar în 1867.

La 18 februarie 1853, la Ischl, Franz Joseph a scăpat cu viaţă de la atentat uneltit de fanaticul maghiar János Libényi.

În 1878, în urma Congresului de la Berlin, Franz Joseph a obţinut administrarea fostei provincii otomane Bosnia-Herţegovina, pe care o anexează în 1908.

Franz Joseph a iniţiat modernizarea Vienei prin demolarea fortificaţiilor vechii cetăţi şi construirea celebrului bulevard Ringstrasse pe terenul eliberat.

Între 1848 şi 1867 Franz Joseph a fost ultima persoană care a ocupat funcţia de mare principe al Transilvaniei.

La 8 iunie 1867, la Buda, în catedrala Sz.Mattyas, Franz Joseph a fost încoronat şi ca rege apostolic al Ungariei (1867-1916) şi în această calitate a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, la 27 mai 1867, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea unui stat dualist: Austro-Ungaria.

În 1873 Franz Joseph încheie cu Alexandru II, ţarul Rusiei şi, ulterior, cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, alianţa celor trei împăraţi ca un acord consultativ între cele trei imperii.

Spre sfârşitul domniei a acceptat ideea că: "Imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă".

În 1892, Franz Joseph a aprobat renunţarea la vechiul sistem monetar bazat pe creiţari, florini şi taleri şi trecerea la un sistem monetar modern, compatibil cu cel al Uniunii Monetare Latine, bazat pe coroana austriacă (divizată in 100 de helleri).

Monedă de aur de 20 coroane, cu efigia împăratului Francisc Iosif I

Familia

În 1854 a luat-o de nevastă pe prinţesa bavareză Elisabeta de Wittelsbach (Sissi), verişoara sa, care avea doar 16 ani. Sissi este foarte populară în toată Europa pînă în ziua de azi. Au avut 4 copii:

Sophie (1855-1857) Gisela (1856-1932), căsătorită cu Leopold de Bavaria Rudolf (1858-1889), căsătorit cu Stephanie de Belgia Valerie (1868-1924), căsătorită cu Franz Salvator

Viata personală a fost presărată cu drame familiale: Pe fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, l-au detronat şi executat revoluţionarii mexicani. La 30 ianuare 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Elisabeta Sissi a fost asasinată la Geneva de catre anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898. Pe Franz Ferdinand Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei (moştenitorul tronului) un naţionalist sârb, Gavrilo

Princip, l-a asasinat la Sarajevo, la în 28 iunie 1914. Acest act a fost motivul formal al începerii Primului război mondial.

Ultimii ani

Francisc Iosiph I a fost martorul primilor 2 ani din războiul ce avea să pună capăt, printre altele, şi imperiului său. Împăratul a murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani şi a fost înmormântat în Cripta Imperială din Mănăstirea Capucinilor din Viena, după 9 zile, la 30 noiembrie. I-a succedat la tron împăratul Carol I al Austriei.

Predecesor:Ferdinand I al Austriei

Împărat al Austriei1848 - 1916

Succesor:Carol I al Austriei

Predecesor:Ferdinand al IV-lea al

Ungariei

Rege apostolic al Ungariei1848 - 1916

Succesor:Carol al IV-lea al Ungariei

Predecesor:Ferdinand I al Austriei

Rege al Boemiei1848 - 1916

Succesor:Carol al III-lea al Boemiei