Zoltan ErdoelviIstorici maghiari au gândit să găsească diferite medii faţă de administraţiile separate din Transilvania: unul este puterea de Gyula, o altă misterioasă Zoltán Erdőelvi (care a fost numit guvernator al Transilvaniei de către Saint Etienne după înfrângerea din Gyula), sau "Tribuna", menţionate de legenda Sfântul Ştefan minore în secolul al XI-lea, şi, în final principiile "," care apar în alte surse, în secolul al XI-lea. Dar, o serie de argumente pentru a respinge fiecare dintre aceste ipoteze. Astfel, acesta nu a fost până în anul 1526 că autorul o legendă, cunoscut sub numele de "Anonim Carthusian descrie, pentru prima dată", Gyula ", ca voievod, o revizuire a datelor (confuz) la sfârşitul anului secolul XIII, listarea numai Zoltán Erdőelvi ca "strămoş" (proavus = Zoltai, fiul lui Árpád) Etienne, care este, desigur, absurd. În cele din urmă, princeps termenul este folosit în secolul al unsprezecelea, în sensul de "Doamne, Doamne", pentru orice om eminent, de exemplu, vine Szónok care a dat numele său de a judeţului Szolnok. Caracterul "Mercurius princeps Ultra Silvanus", cuprinse în Cartă, atât de des citat, 111 ar putea fi fie voievod, mai ales de cativa ani mai devreme (1097), ne-am vorbit în mod explicit ca Bellegrate "curent" .

Mercurius

În 1111, într-un document emis de regele Coloman al Ungariei este menţionat primul conducător laic al Transilvaniei, Mercurius, principes Ultransilvanus (Mercurius, principe al Ţării de dincolo de Păduri), cu capitala la Bălgrad (azi Alba Iulia).

Mercurius a domnit în 1103 şi între 1111 şi 1113.

Leustachius Rátót

Leustachius Rátót (Eustachius) a fost mai întâi comite de Dăbâca, menţionat în 1164. În 1174 este meţionat şi ca voievod al Transilvaniei (Leustachius Voyvoda), primul cunoscut până acum.

Gyula (voievod)

Gyula (sau Gyla / Jula / Jila) este conducătorul tribului omonim maghiar, numele semnificând şi o importantă demnitate cu caracter laic. Tatăl Şaroltei, mama primului rege maghiar, Ştefan I.

Gyula este menţionat de unguri ca voivod dux magnus et potens în Transilvania până în mijlocul secolului al X-lea. Gyula era fiul cel mare a lui Tuhutum, căpitanul lui Árpad care l-a învins pe Gelu şi a format voievodatul Transilvaniei. Teritoriul era până la Tisa, pentru apărarea împotriva duşmanilor unguri din Panonia.

Gyula şi-a stabilit reşedinţa la Alba Iulia (Bălgrad (slavona veche, preluat de români pîna în epoca Şcolii Ardelene). În anul 953 trece la creştinism, primind botezul la Constantinopol, de unde îl va aduce pe grecul Ierotei (Hieroteus) pe scaunul unui episcopat bizantin de Alba Iulia, disputat în istoriografie. În jumătatea a doua a secolului X politica sa manifestă tendinţe centrifuge faţă de centrele de putere din Câmpia Panoniei şi a dat adăpost refugiaţilor politici şi religioşi, fapt pentru care în anul 1003 va fi atacat şi dus în captivitate de nepotul său, regele Ştefan I al Ungariei.

Julius I (Ungureste: Gyula) Kán.

Conte de Siklós. Ban de Croatia si Slovenia, 1213, 1229-1235. Voievod de Transilvania, 1201-1214. Palatine al Ungariei, 1215-1218, 1222-1226.

Mihail Kacsics

A fost voievod al Transilvaniei între 1209 şi 1212, urmându-i la conducere lui Benedict, fiul lui Conrad (1208 - 1209).

Ca membru al unei familii nobiliare originare din nordul Ungariei, în timpul în care a slujit ca voievod, Mihail a primit feude în părţile răsăritene ale comitatului Cluj. Numit ulterior ban al Sloveniei, a părăsit Ardealul păstrându-şi probabil moşiile. I-a urmat la conducere Berthold de Andechs-Meran, arhiepiscop de Calocea (1212 - 1213)[1]

A ocupat demnitatea de voievod al Transilvaniei a doua oară, venind la conducere în 1222.

Fratele său Simon fusese unul dintre primii mari seniori din nordul Ungariei, care s-a stabilit in Ardeal, pentru o scurtă perioadă însă, moşiile fiindu-i confiscate pentru implicarea în complotul din 1213, care viza asasinarea reginei Gertrude.[1]

Arhiepiscop de Kalocsa,

Frate al reginei Gertrude a Ungariei şi al lui Otto al II-lea de Merania, Berthold de Andechs-Merania a fost voievod al Transilvaniei pentru scurt timp în anul 1212. După asasinarea surorii sale în 1213, Berthold a părăsit Ungaria şi a fost ales patriarh al Aquileiei. Din 1220 până la moartea lui Berthold în 1251, mulţumită împăratului Frederic al II-lea, sub jurisdicţia Aquileiei au trecut Friulia, Istria şi Carniola.[1]

Gyula Rátót

A fost voievod al Transilvaniei între 1229 şi 1233. A fost fiul fostului voievod Leustachius Rátót.

Dionysius Tomaj

A fost un vistiernic al regatului Ungariei în slujba regelui Andrei al II-lea, care i-a şi acordat moşii importante în Ardeal. Accede la demnitatea de voievod al Transilvaniei între 1233 şi 1234 în timpul regelui Béla al III-lea [1] .

Ernye Akos

A fost ban al Transilvaniei între 1258 şi 1261. El făcea parte din familia Akos.

În ultimul an al domniei a guvernat Transilvania împreună cu Ştefan, fiul lui Bela IV (fiul regelui Bela al IV-lea al Ungariei).

Ladislau I Kán a fost voievod al Transilvaniei între 1261 şi 1265 şi a doua oară între 1275 şi 1276.

În prima domnie a guvernat împreună cu Ştefan, fiul lui Bela IV, dar a revenit în 1275, deposendându-l pe Ugrinus Csaki.

A domnit până în 1276.

Ladislau I făcea parte din familia transilvăneană Kán.

Reorganizarea teritoriului românesc urmãtoare retragerii Mongolilor din Transilvania

dovedeºte nu numai existenþa a cinci formaþii politice româneºti între Carpaþi ºi Dunãre (Þara Severinului, cnezatele lui Ion ºi Farcaº, Þara Voievodului Litovoi ºi Þara lui Seneslau, voievodul Românilor), dar ºi cã Transilvania însãºi rãmase o unitate politicã de sine, condusã de ªtefan, fiul regelui Bela al IV-lea, purtând titlul de duce. Între 1257-1269, Transilvania a avut o autonomie aproape completã ºi ªtefan nu a ezitat sã- ºi apere þara cu armele împotriva încercãrilor de anexiune ale tatãlui sãu, care a fost silit sã recunoascã, între 1265 ºi 1269, stãpânirea deplinã a ducelui Transilvaniei. asupra teritoriilor dintre Tisa ºi Carpaþi. Funcþiunea de voievod nu încetase prin recunoaºterea unui duce. Uneori ea este exercitatã chiar concomitent de nobili ca Ladislau, comite de Solnoc, Nicolae Geregye, Finta Alba (care în 1279 îl aresteazã pe regele Ungariei) etc.

Spre sfârºitul secolului al XIII-lea, voievodul Transilvaniei este recunoscut pe locul patru în ierarhia demnitarilor regatului, dupã palatin, cancelar ºi banul Slovaniei. Puterea voievodului a crescut în aceeaºi perioadã prin care sprijinul populaþiei sãseºti cu alianþe cu familii nobiliare din Slavonia, ceea ce îngãduie casei Borºa, care a dat Transilvaniei pe voievodul Roland în 1282, sã se ridice victorioasã împotriva regelui. La trecerea dintre secolele XIII ºi XIV, apare tendinþa Voievodatului Transilvaniei de a se constitui în stat suveran, independent. Deºi nominal un vasal al regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, voievodul Roland Borºa, de neam bihorean, nu ezitã sã foloseascã în documente din Transilvania formula suveranã, întãreºte drepturi, conferã privilegii, ca însuºi regele Ungariei în statul sãu. În 1288, Roland folosea denumirea de Regnum Transilvanum (Regatul transilvãnean), ceea ce indicã o concepþie politicã de suveranitate. Dupã stingerea dinastiei Arpadiene ºi instalarea celei angevine, în 1290, prin Andrei al III-lea, regalitatea maghiarã încearcã sã restrângã drepturile voievodului prea emancipat, dar noul rege continuã sã distingã în decrete ºi documente între Regnum noster (adicã Ungaria) ºi Regnum Transilvaniae, ca entitãþi politice deosebite. Roland Borºa este înlãturat din demnitatea de voievod al Transilvaniei, în 1294. Succesorul sãu, Ladislau Kan, numit de regele Andrei, nu reduce, cum era de aºteptat, autonomia Transilvaniei, ci o sporeºte ºi aceasta pentru cã evoluþia însãºi a voievodatului era spre autonomie politicã, dezvoltare economicã ºi consolidare instituþionalã de sine stãtãtoare. Criza dinasticã din Ungaria favoriza acest curs al evoluþiei þãrii ºi astfel voievodul Ladislau al Transilvaniei a putut deveni arbitrul luptelor pentru tron, care

sfâºiau Ungaria, cu riscul de a fi excomunicat de episcopul de Strigoiu din porunca papei. El sfârºeºte înfrânt de noul rege Carol Robert de Anjou, dar Voievodatul Transilvaniei continuã sã reprezinte o entitate politicã separatã, cu instituþii proprii ºi aceeaºi marcatã voinþã de autonomie, ca, de pildã, sub guvernarea voievozilor Toma ºi Szechenyºi a celor din familiile Lackfisi Csaki, pânã cãtre mijlocul secolului al XV-lea. Voievozii îºi apãrau atribuþiile de judecãtori în majoritatea speþelor ivite pe teritoriul lor, comandanþi ai oastei transilvãnene, conducãtori ai administraþiei, ai adunãrii nobiliare, influenþi, prin puterea lor, în afacerile ecleziastice. Asemenea atribuþii exprimau chiar statul politic autonom al Transilvaniei.

Matei Csáki

A fost voievod al Transilvaniei de trei ori: 1270 - 1272, 1274 - 1275 şi 1276 - 1277. Făcea parte din familia nobiliară Csáki. A fost în conflict cu Nicolae Geregye. În 1275, Matei a cedat tronul unui alt membru din familia Csaki Ugrinus Csáki, dar acesta i-a redat tronul în 1276.

Ugrinus Csáki

A fost un voievod al Transilvaniei de două ori, în 1275 şi în 1276. În 1275, după ce Matei Csáki (o rudă a lui Ugrinus Csáki) a fost înlăturat, Ugrinus Csáki a primit titlul de voievod, dar a fost detronat după câteva luni de Ladislau I Kan. În 1276 a revenit la tron, dar nobilimea l-a ales pe Matei Csáki.

Roland Borşa

Provenea dintr-o veche familie transilvăneană, originară de pe valea Borşei (jud. Cluj), afluentă a Someşului Mic. Ramura bihoreană a familiei s-a format, se pare, în secolul al XII-lea, păstrând însă relaţiile cu ramura transilvăneană. Susţinător al politicii de centralizare a regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, Roland Borşa a devenit voievod al Transilvaniei în primăvara anului 1282. În iulie-august 1282 a participat la campania regală împotriva neamului Aba. În august 1282 a avut un rol decisiv în obţinerea victoriei de la lacul Hod, împotriva cumanilor răsculaţi. În pofida acestor succese, politica de concesii a regelui Ladislau faţă de aristocraţie l-a obligat pe Roland Borşa să renunţe la funcţia voievodală în favoarea lui Apor Pec. Revenit în fruntea voievodatului în 1284, Roland Borşa a înfruntat invazia tătară din iarna anului 1285, căreia transilvănenii i-au făcut faţă în mod onorabil. Pentru a putea guverna provincia intracarpatică, Roland Borşa a numit un vicevoievod din ramura transilvăneană a familiei sale, Ladislau Borşa de Sânmărtin. În timpul său s-a afirmat în Transilvania regimul congregaţional, sistem de guvernare impus de nobilimea stăpânitoare de pământuri. Cea dintâi congregaţie a nobililor ardeleni s-a desfăşurat în 1288, în „satul cruciaţilor” (villa cruciferorum) de lângă Turda. Lipsit de posesiuni în Transilvania, Roland Borşa nu a reuşit să îşi impună autoritatea asupra congregaţiei nobiliare şi să aibă un rol important în guvernarea provinciei. Intrat în conflict cu regele Ladislau al IV-lea Cumanul, Roland Borşa a fost demis temporar din funcţia de voievod în 1285, dar a revenit la putere în 1288. Drept răzbunare, împreună cu fraţii săi, el a organizat asasinarea regelui la Cheresig (1290). Ambiţiile sale oligarhice l-au adus însă în conflict şi cu ultimul rege din stirpea lui Arpád, Andrei al III-lea. Învins de trupele regale în războiul civil din 1294, Roland Borşa a

fost demis din funcţia de voievod al Transilvaniei, fără ca întinsele proprietăţi să-i fie însă confiscate. A încetat din viaţă în 1301.

Ladislau Kán al II-lea

A fost voievod al Transilvaniei între 1294 şi 1315. El era din familia transilvăneană Kán. Ladislau Kán a continuat opera lui Roland Borşa, sporind puterea şi menţinând o largă autonomie voievodatului. Pe plan extern a intervenit în luptele dinastice din Ungaria după stingerea dinastiei Arpadine şi s-a aflat în conflict cu Carol Robert de Anjou. A întărit alinţa cu Serbia căsătorindu-şi fiica cu cneazul Ştefan Uroş al II-lea. A murit în 1315.

Ladislau Kán

Al III-lea a fost ales voievod al Transilvaniei în 1315, după moartea lui Ladislau Kán al II-lea. El nu a fost acceptat de regele Ungariei, fiind înlocuit cu Nicolae Meggyesi. El a fost un membru al familiei nobiliare Kán.

Andrei Lackfi

A fost mai întâi comite al secuilor. În 1356 a fost ales voievod al Transilvaniei.Andrei Lackfi a condus, în 1345, împreună cu regele maghiar Ludovic I al Ungariei, campania împotriva tătarilor din Moldova, care atacau Transilvania. Andrei se trăgea din familia maghiară Lackfi.

Nicolae Lackfi

A fost voievod al Transilvaniei între 1367 şi 1368. El se trăgea din familia nobiliară Lackfi. În 1368, din ordinul regelui Ludovic I al Ungariei, Nicolae Lackfi a condus o expediţie în Ţara Românească, dar fără succes, fiind înfrânt de pârcălabul cetăţii Dâmboviţa, Dragomir.

Stibor de Stiboricz

(în maghiară Stiboriczi Stibor) (cca. 1348 - 1414) a fost un voievod de origine poloneză a Transilvaniei între anii 1395-1401 (prima oară) şi 1410-1414 (a doua oară).

Ladislau al IV-lea Csaki

A fost voievod al Transilvaniei între 1426 şi 1435 şi din nou din 1436 şi 1437 împreună cu Petru Cseh. El era fiul lui Nicolae Csaki şi făcea parte din familia Csaki. În 1437 a început răscoala de la Bobâlna. Răsculaţii au trimis soli la voievod, dar acesta i-a executat imediat. După ce răsculaţii au înfrânt trupele sale, voievodul a negociat pacea, dar în acelaşi an răscoala a fost înfrântă.

Ioan de Hunedoara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă(Redirecţionat de la Iancu de Hunedoara)

Salt la: Navigare, căutare

Ioan de Hunedoara

Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara (n. ca. 1387 - d. 1456) (în latină Ioannes Corvinus, în germană Johann Hunyadi, în maghiară Hunyadi János, în slovacă Ján Huňadi) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 şi regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

Origini

Iancu (supranumit Szibinyáni Jank sau Jankó sau Jánk) s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei. Tatăl lui Iancu a fost Voicu, iar bunicul se numea Şerb. Mama lui Ioan a fost Erzsébet (Elisabeta) Morzsinai. Une surse menţionează[formulare evazivă] că tatăl lui adevărat era Sigismund de Luxemburg, având un frate tot cu numele Ioan — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit.

Blazonul

Conform obiceiului nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara) când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul şi castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

[modifică] Domnia şi luptele duse de Ioan de Hunedoara

Ioan de Hunedoara în luptă cu husiţii, aşa cum este înfăţişat în Cronica lui János Thuróczy

Ioan Huniade, a fost un mare aristocrat al Regatului Ungariei, descendent dintr-o familie nobiliară de origine română ce îşi avea fieful la Hunedoara. A devenit ulterior şi ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, precum şi regent al Ungariei.

Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria, legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaţilor, printre care familiile Cilli, Garai, Ujlaki şi Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aştepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranţa că o vor putea domina cu uşurinţă şi, pe această cale, îşi vor subordona puterea de stat.

Nobilimea mică şi mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Laurenţiu Hédérvary şi cu Símon Rozgonyi, episcop de Eger, dorea în fruntea ţării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.

Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui război civil sângeros, în părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care a durat până în 1441.

Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reuşit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) şi cu Jan Jiskra, aliatul acestuia şi adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.

Teritoriul administrat de Ioan Huniade

Iancu de Hunedoara

Liniştea a fost obţinută prin încheierea în vara lui 1443 a unui armistiţiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). După moartea prematură a regelui Vladislav I, Iancu îşi impune regenţa Ungariei şi devine tutorele lui Ladislau Postumul. Dacă din punct de vedere militar la începutul domniei sprijină pe sârbi, in 1443-1444 acesta organizează "Campania cea Lunga" care pricinuieşte importante pierderi Semilunei; această campanie se incheie printr-o pace semnata pe 10 ani. Pacea efectiv nu a fost una de durata intrucât coroana maghiară la insistentele papalităţii organizeaza o nouă cruciadă, Cruciada de la Varna, care se incheie cu un dezastru pentru creştini, regele Ungariei pierzându-şi viaţa.

La Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Iancu primind în guvernare Transilvania, Banatul şi Crişana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau V. Prima sa acţiune ca regent a fost să-l atace pe împăratul Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia şi Carniola şi a ameninţat chiar Viena, datorită dificultăţilor din alte zone, Iancu a fost nevoit să semneze un armistiţiu cu Frederic, care a durat doi ani.

Bătălia de la Varna, pictată într-o cronică poloneză din 1564

În 1448 a primit titlul de prinţ de la Papa Nicolae al V-lea, imediat după care a reluat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a vechiului său rival Branković, care i-a interceptat ajutoarele din Albania, conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l în pentru o perioadă în temniţele fortăreţei Smederevo, de unde a fost răscumpărat de compatrioţii săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroşii săi oponenţi din Ungaria, Ioan a condus o expediţie punitivă împotriva prinţului sârb, care a fost nevoit să accepte condiţii de pace foarte aspre.

În 1450, în capitala de atunci a Ungariei, Pozsony, (citeşte Pojon; astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulţi duşmani ai săi l-au acuzat de o conspiraţie politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan a renunţat la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan a fost numit de Ladislau

conte de Bistriţa-Năsăud şi căpitan general al regatului. Totodată, regele i-a inclus în blazonul familial aşa-zişii „lei de Bistriţa”.

Mormântul lui Ioan de Hunedoara în nava de sud a Catedralei Catolice din Alba Iulia

Ioan a murit în 1456 de ciumă in tabara de la Zemun, după ce obţinuse încă o victorie importantă, în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul. Este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris "s-a stins lumina lumii". Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obţinută de Ioan de Hunedoara ca fiind "cel mai fericit moment al vieţii sale".

Ladislau de Kanizsa (? - 1477-8),

(în maghiară Kanizsai László) a fost voievod al Transilvaniei în anul 1460. A fost căsătorit pentru a doua oară cu Catherine Héhervári şi au avut împreună trei băieţi.

Ioan de Szentgyörgyi,

împreună cu fratele său Sigismund de Szentgyörgyi şi cu Berthold Elberbach, a fost voievod al Transilvaniei între 1465 şi 1467. El a condus în 1467 răscoala nobililor şi a oraşelor din Transilvania împotriva regelui Matei Corvin, dar a fost înfrânt.

Ştefan Bathory I

Ştefan Báthory de Ecsed (în maghiară Báthory István; n1430 - †1493) a fost un nobil maghiar, voievod al Transilvaniei. A ajuns la putere după ce regele Ungariei, Matthias Corvinus l-a trimis, în fruntea unei armate, să-l ajute pe Vlad Ţepeş să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Dinastia Báthory a condus Transilvania timp de mai multe secole.

Báthory a făcut parte din influenta familie maghiară Gutkeled, ramura Ecsed. Atât numele Báthory cât şi blazonul familiei au fost prezentate în 1325. În 1467, Báthory a făcut parte din oastea lui Matei Corvin, înfrântă în Moldova la Bătălia de la Baia.

Bartolomeu Dragfi

Bartolomeu Dragfi (în maghiară Bertalan Drágfi sau Bertold Drágfi) (n. 1447 – d. 1501), descendent din familia nobiliară Dragfi de Béltek, a fost voievod al Transilvaniei din 1493 până în 1499. În 1479 i-a înfrânt, împreună cu Pavel Chinezul, pe turci la Câmpul Pâinii (Şibot, judeţul Alba).

A fost ales voievod al Transilvaniei în 1493. Până în 1495 a domnit alături de Ladislau de Losoncz al II-lea, un alt voievod transilvănean. Ca voievod, l-a sprijinit pe Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în 1497 împotriva lui Ioan Albert, regele Poloniei.

Bartolomeu Dragfi se trăgea din familia maramureşeană a Drăgoeştilor, iar Letopiseţul anonim îl numeşte “cuscru cu Ştefan Vodă”.

Ioan Zapolya

Ioan Zapolya

Ioan Zapolya (maghiară János Zápolya sau János Szapolyai) (n. 1487 - d. 22 iulie, 1540) a fost voievod de Transilvania între 1526 şi 1540 şi a ridicat pretenţii la tronul Ungariei. El a fost fiul lui Ştefan Szapolyai şi al prinţesei Hedvig din Cehia. Ioan Zapolya s-a aflat în fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea nobililor de la Rákos, au susţinut ca nici un străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei. Pretendentul străin era Ferdinand de Habsburg. După moartea lui Ioan Zapolya, soţia sa Isabella Jagiełło (Izabella în limba ungară) a ridicat pretenţii la tron, între 1556 şi 1559.

În 1510 a eşuat încercarea lui Ioan Zapolya de a se căsători cu prinţesa Anna, pentru a deveni principele Transilvaniei.În 1514 a înăbuşit în sânge răscoala ţărănească condusă de Gheorghe Doja.

După moartea rivalului său Vladislav II, a fost ales de nobilii maghiari în adunarea de la Rákos, în 1516, fiul lui Ioan Zapolya (Ioan II Sigismund Zapolya) care era încă minor ca rege al Ungariei, împotriva dorinţei regelui polonez. În acest conflict între Zapolya si Bathory, profită sutanul turc Soliman I Magnificul care ocupă în 1521 Belgradul, înfrângere care a dus la slăbirea considerabilă a puterii Regatului Ungariei.

În 1522 nobilimea maghiară alege în locul lui Ioan Zapolya pe Stefan Bathory. Anarhia creată a dus la slăbirea ulterioară a statului maghiar şi a determinat înfrângerea zdrobitoare suferită în faţa imensei armate turceşti, în bătălia de la Mohács (1526), unde a căzut şi regele Ungariei. Din cauza că Zapolya nu a reacţionat prompt la solicitarea neclară a lui Ludvig II, unii istorici îl acuză că ar fi contribuit la dezastruoasa înfrângere de la Mohács.

Mai târziu se iscă o intensă dispută între Zapolya şi cumnatul lui Ludvig II, căzut în Bătălia de la Mohács, care mai târziu devine împărat, Ferdinand I (IRG). Sub pretextul că apără interesele lui Zapolya împotriva Habsburgilor, turcii ocupă Buda şi oferă Transilvania fiului lui I. Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya.

Petru de Pereny (în maghiară Péter Perényi) (n. 1502 – d. 1548) a fost voievod al Transilvaniei între anii 1526-1529.

Ştefan Mailat (în maghiară Maylád István) a fost voievod al Transilvaniei între anii 1534 - 1541. Născut în localitatea Ţânţari din Ţara Făgăraşului, în prezent Dumbrăviţa, judeţul Braşov [1], Ştefan Mailat a fost realizatorul uneia din rarele ascensiuni la conducerea Transilvaniei în calitate de român ortodox convertit la catolicism.

Scurt istoric al ţinutului Făgăraş

Ţara Făgăraşului, una din cele mai vechi „ţări” ale Transilvaniei, a reprezentat, întotdeauna, o parte distinctă a Transilvaniei. Aici se află cea mai importantă cetate din sudul Transilvaniei, aici se judecă în „vechiul drept românesc” şi tot aici instituţia boierească şi-a păstrat identitatea într-o perioadă în care fără statutul de nobil nu aveai nici o putere. Legăturile strânse şi permanente cu sudul Carpaţilor au făcut posibilă păstrarea unor realităţi sociale care în restul Transilvaniei au dispărut astfel că, în Ţara Făgăraşului nu avem decât boieri (cu mici excepţii, după cum se va vedea) care erau legaţi de căpitanul cetăţii şi care îşi vor apăra tot timpul drepturile, care sunt aceleaşi cu ale boierilor munteni. Tocmai datorită perseverenţei cu care îşi apără drepturile boiereşti, boierii făgărăşeni nu au putut accede în elita politică a Transilvaniei, ei nefiind recunoscuţi drept nobili. O singură excepţie se înregistrează în toată istoria medievală a Ţării Făgăraşului, este vorba de familia Mailat din Comăna, care a avut un rol decisiv în istoria Transilvaniei secolului al XVI-lea.

Originea familiei Mailat

Despre originile familiei Mailat, înainte de a fi boieri de Comăna, nu se cunosc multe, deşi există numeroase studii publicate despre Ştefan Mailat. Putem exclude varianta conform căreia strămoşii familiei Mailat sunt cei care au construit cetatea Făgăraşului în sec. XIV deoarece nu avem nici o dovadă şi, pe deasupra, se cunoaşte destul de bine istoria familiilor făgărăşene în sec. XIV-XV. De asemenea putem exclude şi varianta, destul de lacunară a lui Octavian Popa conform căreia: „Matei Mailat, tatăl lui Ştefan, în jumătatea a doua a veacului XV era proprietar şi în Ungaria, dar pe la 1480 a trecut în Ardeal, unde s-a aşezat în ţinutul Făgăraşului”, deoarece este greu de crezut că un boier român ortodox putea deţine proprietăţi în Ungaria. Ce putem afirma cu certitudine este faptul că la 1509, boierul Mailat avea proprietăţi în Comăna.

Matei Mailat apare pentru prima dată într-un document în 1509, în care sunt judecaţi de către căpitanul cetăţii Făgăraşului, Paul Tomory, câţiva boieri care s-au revoltat, în 1508 în favoarea lui Mihnea cel Rău, domnul Ţării Româneşti. Matei Mailat face parte din scaunul de judecată care le confiscă acestor boieri averile, acest lucru indică un statut social destul de înalt în cadrul boierimii făgărăşene şi o bună stare materială. Faptul că este un boier bogat ne este demonstrat tot în acelaşi an când Matei Mailat cumpără de la fraţii Ladislau, Petru, Mihai şi Nicolae Forrö satul Ţânţari (azi Dumbrăviţa).

Punctul culminant al istoriei familiei Mailat de Comăna va avea loc în anul 1511; în acest an, boierul Matei Mailat va deveni nobilul Matei Mailat, iar proprietăţile sale se vor mări şi vor deveni proprietăţi nobiliare.

Matei Mailat

În 1511 nobilul Petru, cu fiul său Grigorie şi cu alţi consăteni, se adresează lui Paul Tomory, căpitanul cetăţii Făgăraşului, într-o problemă ce o avea cu familia Mailat. Astfel, nobilul Petru împrumutase de la Matei Mailat 300 de galbeni, pe care nu putea să îi înapoieze, în schimb voia să-i cedeze o parte din satul Crihalma din comitatul Albei de Sus, schimb cu care Mailat este de acord şi care este întărit de către Paul Tomory. Faptul că un boier din Ţara Făgăraşului ajunge să stăpânească o parte a unui sat din comitatul Alba de Sus este foarte important; Matei Mailat nu a putut realiza acest lucru decât datorită unui eveniment petrecut cu puţin timp în urmă şi consemnat în acelaşi document. Este vorba de trecerea sa de la ortodoxism la catolicism, trecere consemnată de Paul Tomory care spunea în documentul din 1511 că a renunţat la ritul condamnabil al grecilor (…) şi la greşeala de care a fost amăgit până acum şi a revenit sub ascultarea şi la sânul sfintei biserici mame, în nădejdea celei mai mari libertăţi şi a moştenirii nobiliare.

Faptul că Matei Mailat a renunţat la ortodoxism în favoare catolicismului nu reprezintă decât o viziune clară a acestuia. El era conştient că pentru a putea pătrunde în cadrul nobilimii transilvănene era nevoit să facă sacrificii considerate, la vremea aceea, de alţi boieri făgărăşeni de neînchipuit. Trecerea sa la catolicism care schimbă în acelaşi timp şi statutul său social, i-a surprins şi pe nobilii maghiari şi chiar cancelaria regală şi voievodală. Acest lucru este evidenţiat şi de formulările folosite de către cancelarii: dacă până la trecere la catolicism el este numit în documente: nobili Maylad Valacho boyaroni nostre de Komana, după aceea regele i se adresează mereu cu nobili nostri Maylad. Voievodul Transilvaniei îl numeşte însă în continuare: nobilis Maylad Komana, boyaronis Terrae Fogaras. Chiar dacă nu dispare titulatura de boier, este de remarcat că dispare apartenenţa sa etnică: Valacho. Faptul că Mailat rămâne încă şi boier al Ţării Făgăraşului rezultă şi din prezenţa sa în continuare în scaunul de judecată al Ţării Făgăraşului în anii: 1516, 1519.

Noile posesiuni Ţânţari şi Crihalma îi vor crea greutăţi lui Matei Mailat care va avea numeroase pricini cu braşoveni datorită folosirii abuzive de către aceştia a pădurii care învecina satul Ţânţari cu Ţara Bârsei. Astfel, începând din 1511 şi până în 1514, Mailat se va afla în judecată cu braşoveni, fiindu-i solicitat actul de cumpărarea satului în numeroase rânduri de către Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei. Matei Mailat va da o importanţă aparte posesiunii Ţânţari, care va deveni reşedinţa sa şi pentru care obţine dreptul jus gladii(1516) şi dreptul de târg (1518).

Documentul din 1511 prin care Matei Mailat cumpără o pătrime din Crihalma menţionează şi pe cei 6 copii ai acestuia: Comşa, Ioan, Negoiţă, Zehan (Ştefan), Dumitru şi Marta. Dintre aceştia, Ştefan este cel predestinat să aibă o soartă măreaţă. Despre copilăria lui Ştefan Mailat nu se cunosc multe, se ştie că a fost trimis de tânăr la curtea lui Vladislav al II-lea. Aici îl întâlnim prima dată într-un document din 1516 în care este numit cubicularius et dispensator noste”. În acest document, Ştefan Mailat solicita regelui să întărească documentul voievodul care statua cumpărarea de către tatăl său a unei pătrimi a satului Crihalma de peste Olt. În 1525 îl găsim pe Ştefan Mailat ca prim magister al mesei iar în 1526 ca şi camerist al regelui. În această calitate Ştefan Mailat ia parte la lupta de la Mohács unde regele Ludovic moare pe câmpul de luptă iar Ungaria îşi pierde independenţa. Mailat scapă din bătălia de la Mohács şi se retrage la Buda împreună cu cei mai buni prieteni şi aliaţi ai săi: Toma Nádasdy şi Ioan Zalay.

După 1526 în Ungaria se declanşează războiul civil dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya pentru coroana maghiară. Această stare de lucruri din Ungaria şi implicit, Transilvania, este cea care îl va determina pe Ştefan Mailat să înceapă să pună în aplicare planul său privind ruperea Transilvaniei de Ungaria şi formarea unui principat sub suzeranitate otomană şi sub conducerea sa. Pentru a putea realiza acest lucru Mailat avea nevoie de un centru de putere, de un loc unde să se simtă în siguranţă şi unde să înceapă punerea planului său în aplicare. Acest loc era reprezentat de cetatea Făgăraşului, cetate sub a cărei ziduri s-a născut şi a copilărit, cetate de necucerit pentru acele timpuri. Pentru a putea intra în posesia cetăţii şi a domeniului Făgăraşului, Mailat va oscila permanent între cei doi pretendenţi, în funcţie de interesele sale. După retragerea la Buda, Mailat se va pune sub ordinele lui Ferdinand pentru care va cuceri, împreună cu Toma Nádasdy şi Ioan Zalay, Pojonul. Drept recompensă, Ferdinand îl va numi căpitan al Pojonului şi îi promite cetatea Făgăraşului. Toma Nádasdy, prietenul său, intervine pe lângă regele Ferdinand, în 1527, pentru ca acesta să îi dea cetatea lui Ştefan Mailat lucru care se va întâmpla în acelaşi an numai că doar jumătate din cetatea şi domeniul Ţării Făgăraşului revin lui Mailat, restul revenind lui Toma Nádasdy. Această donaţie a lui Ferdinand a fost doar formală deoarece el nu stăpânea cetatea Făgăraşului, aceasta aflându-se în mâinile aderenţilor lui Zapolya.

Pe lângă Mailat, mai existau şi alţi pretendenţi la domeniul Ţării Făgăraşului. Astfel, dintr-un document din 15 mai 1528 aflăm că braşovenii îl roagă pe regele Ferdinand să îi coopteze şi pe ei la stăpânirea cetăţii Făgăraşului alături de saşii din Transilvania. În acelaşi timp, cetatea Făgăraşului se afla în stăpânirea lui Nicolae Tomory, partizan al lui Ioan Zapolya. Acesta va ceda cetatea lui Petru Pereny, voievodul Transilvaniei, în urma unui asediu la care vor participa şi braşoveni. Dieta din aprilie 1528 ţinută la Turda, înaintează o cerere regelui Ferdinand prin care solicită ca acesta să nu ia nici o decizie privitoare la Făgăraş fără avizul ei. Ferdinand nu va ţine seama de acesta ci va dărui cetatea lui Mailat. Totuşi, Mailat nu a reuşit să intre în posesia cetăţii care se găsea în teritoriul controlat de partizanii lui Zapolya. Singura soluţie a fost să treacă de partea lui Zapolya, lucru care s-a şi întâmplat în vara lui 1528. La 2 iulie 1528 el dă de ştire braşovenilor că a intrat în posesia Ţării Făgăraşului.

Ştefan Mailat, stapân al Ţării Făgăraşului

La puţin timp după ce a intrat în posesia cetăţii Făgăraşului, Ştefan Mailat trece iarăşi de partea lui Ferdinand. Zapolya cere sprijinul lui Petru Rareş pentru a lupta contra partizanilor lui Ferdinand iar acesta trimite două armate în Transilvania, una pe la Braşov şi alta pe drumul Sucevei. Trupele din Transilvania ale partizanilor lui Ferdinand, conduse de Ştefan Mailat, Valentin Törok, Marcus Pemflinger, cărora li s-au alăturat şi cele aduse din Transilvania de episcopul Nicolae Gerendi, s-au îndreptat spre Braşov pentru a ieşi în întâmpinarea oastei moldovene condusă de vornicul Grozav. Lupta s-a dat la Feldioara unde oastea condusă de Ştefan Mailat a fost zdrobită de oastea moldoveană. Mailat s-a retras la Făgăraş unde nu a zăbovit prea mult ci s-a îndreptat spre Sibiu spre a ieşi în întâmpinarea lui Ştefan Báthory care venea cu oaste din Polonia. În acest timp Mailat emite o scrisoare magisterului din Braşov în care se plânge de trădările făcute de secui şi de Balassa în bătălia de la Feldioara, trădări care au cântărit mult în soarta bătăliei. Ajuns la Sibiu, Mailat organizează apărarea împotriva armatei lui Zapolya. Aceasta va asedia Sibiul fără a-l putea cucerii astfel că prestigiul lui Mailat creşte în toată Transilvania.

În 1530, Mailat este solicitat de către Moise, pretendent la tronul Ţării Româneşti, pentru a-l ajuta să-şi recâştige tronul uzurpat de către Vlad al V-lea. Mailat trece pe la Turnu-Roşu în Ţara Românească, fără încuviinţarea lui Ferdinand. Mailat îl atacă pe Vlad la Viişoara în august 1530 însă este înfrânt şi făcut prizonier de către turci. Cu Mailat prizonier, turcii trec în Ardeal şi încep asediul cetăţii Făgăraşului. Cetatea rezistă asediului deşi turcii ameninţă că îl vor ucide pe Mailat, iar oastea otomană se retrage în Ţara Românească. Aici, cu sprijinul unor făgărăşeni credincioşi, Mailat evadează şi se reîntoarce la Făgăraş. În 1530, Mailat se căsătoreşte cu sora prietenului său, Toma Nádasdy, Ana Nádasdy. Astfel, Mailat devine cumnatul unuia din cei mai bogaţi şi mai influenţă oameni din regatul maghiar. Toma Nádasdy era partizan al lui Ioan Zapolya, astfel că între el şi Ştefan Mailat începe un joc diplomatic. În acest sens cei doi vor coresponda mereu şi vor fi atenţi ca niciodată să nu facă parte amândoi din aceeaşi tabără. Chiar dacă câteodată par a fi duşmani, cei doi se vor sprijini tot timpul.

În perioada următoare, Mailat va servi cu mare interes cauza lui Ferdinand. În acest sens el va depune jurământ de credinţă lui Ferdinand şi, ca membru marcat al guvernului din Sibiu se va ocupa de înzestrarea şi apărarea acestuia. În 1531, Mailat atacă Prejmerul (deoarece braşovenii trecuseră de partea lui Zapolya) pe care în cucereşte şi pe care îl va înapoia doar în urma unei mari sume de bani. Ca urmare a acestor dovezi de credinţă, Ferdinand va întări donaţia Făgăraşului făcută celor trei prieteni: Ştefan Mailat, Toma Nádasdy şi Ioan Zalay. Ca răspuns la această donaţie, Zapolya donează şi el Ţara Făgăraşului lui Toma Nádasdy. Acest lucru nu a creat conflicte între cei doi cumnaţi, Toma Nádasdy renunţând mai târziu la dreptul său asupra Făgăraşului în favoarea lui Ştefan Mailat. Această atitudine pro Ferdinand a lui Mailat, precum şi unele iniţiative pe plan politic intern îl vor determina pe Zapolya să-i confişte posesiunea Ţânţari şi să o dea braşovenilor. Această hotărâre nu a putut fi pusă în aplicare deoarece Mailat şi-a apărat posesiunea.

Perioada anilor 1532-1533 este o perioadă de tatonări între Ştefan Mailat şi Toma Nádasdy. Cei doi vor pregăti în această perioadă trecerea de la Ferdinand la Zapolya şi invers. Astfel, pe cei doi îi regăsim în 1533 la o întrunire a magistraţilor ţinută la Viena, în care fiecare deţine un loc de frunte: Ştefan Mailat stă la dreapta regelui Ferdinand iar Toma Nádasdy conduce delegaţia lui Ioan Zapolya. Cei doi oameni exponenţiali ai celor două tabere realizează că războiul civil duce la ruinarea regatului ungar şi că singura soluţie ar fi formarea principatului Transilvania. Planul lor va fi pus în pericol în vara anului 1534.

În iulie 1534 sultanul Soliman al II-lea îl trimite în Transilvania pe Aloiso Gritti. Acesta, veneţian la origine, mai fusese în Ungaria în 1532 când a primit şi diferite funcţii de la Ioan Zapolya. Gritti era un prosper negustor la Constantinopol şi reuşise să intre în relaţii foarte bune cu marele vizir Ibrahim şi chiar cu sultanul. Datorită calităţilor sale, în urma expediţiei din Ungaria din 1529, el este numit de către Zapolya ca vistiernic şi arhiepiscop de Ager. Neputând redresa finanţele regatului, funcţia sa va fi preluată de către Toma Nádasdy. În 1532, Gritti revine în Transilvania şi va fi numit locotenent-general al regelui ungar. În iulie 1534 el vine în Transilvania cu misiunea de la sultan de a împărţi regatul ungar între Ferdinand şi Zapolya.

Victoria de la Mediaş

Ajungând la Braşov şi ajutat de o oaste otomană, Gritti aduce sub ascultare oraşul şi îi convoacă pe nobili transilvăneni în tabăra de lângă Braşov. În tabăra lui Gritti ajung atât reprezentanţi ai regelui Ioan cât şi a lui Ferdinand, delegaţia acestuia din urmă era formată din Ştefan Mailat şi Gothard Kum. Aici nobili transilvăneni îşi dau seama de planurile lui Gritti care voia să ajungă rege al Ungariei şi să pună la domnia Ţării Româneşti şi a Moldovei pe cei doi fi ai săi. Realizând acest lucru şi coroborat cu uciderea lui Emeric Czibák, episcopul de Oradea, Mailat şi Gothard Kum părăsesc tabăra şi încep să strângă armată împotriva lui Gritti. Acesta se va retrage la Mediaş unde va aştepta sprijinul moldovean promis de Petru Rareş şi cel al lui Ioan Zapolya. Mailat, ales căpitan al armatei, înconjoară Mediaşul şi începe asediul, el cere sprijin în oameni şi armament şi magistratului din Braşov, deşi acest oraş se închinase lui Gritti. Între timp sosesc şi moldoveni care vor fi însă, de partea lui Mailat şi ajutat şi de către medieşeni, Mailat reuşeşte să-l captureze pe Gritti care va fi executat iar cei doi fii ai săi vor fi duşi în Moldova unde Petru Rareş îi va ucide.

Participarea lui Mailat la campania împotriva lui Gritti îi va aduce o mare popularitate în toată Transilvania. După lupta de la Mediaş, Mailat şi Toma Nádasdy au hotărât că este momentul potrivit să schimbe taberele. Ca urmare a trecerii sale de partea lui Zapolya, Mailat este numit voievod al Ardealului la 28 octombrie 1534. Perioada următoare, Mailat o va petrece încercând să aducă sub ascultarea lui Zapolya pe partizanii lui Ferdinand; acest sens el începe în 1535 asediul asupra Sibiului, oraş pe care îl apărase cu câţiva ani înainte. Asediul durează în tot anul 1535 şi continuă şi în 1536, Mailat solicitând în câteva ocazii ajutor în soldaţi şi bani oraşului Braşov, care trecuse în urmă cu câţiva ani de partea lui Zapolya. Ca urmare a serviciilor credincioase, regele Zapolya ordonă căpitanului din Alba-Iulia să-l introducă în posesia Ţării Făgăraşului pe Mailat.

Lupta pentru putere din Transilvania

În 1536 Mailat asediază şi cucereşte Unguraşul, posesiunea lui Petru Rareş; Mailat a atacat la ordinul lui Zapolya care îl considera pe Petru Rareş, duşman deoarece acesta trecuse de partea lui Ferdinand. Odată cu semnarea păcii de la din 1538, Mailat va trece efectiv la realizarea planului său de a deveni principe. Situaţia îi era mai mult decât favorabilă, nobilimea din Transilvania precum şi populaţia de rând se săturase de războiul civil şi de distrugerile făcute de acesta. Pentru a-şi realiza planurile, Mailat porneşte o mişcare, împreună cu Emeric Balassa, cu Francisc Kendy şi alţi mari nobili transilvăneni, mişcarea care urmărea ca după moartea lui Zapolya (care era bolnav) unul dintre ei să fie ales principe al Ardealului. Mailat se gândea că el va fi cu siguranţă cel ales, şi odată ajuns principe al Transilvaniei, va putea să rupă Transilvania de Ungaria. Mişcarea condusă de Mailat va lua amploare, găsind tot mai mulţi aderenţi în rândurile nobilimii transilvane. Planurile lui Mailat au fost transmise lui Zapolya pe diferite căi astfel că acesta porneşte spre Transilvania (deşi era grav bolnav). Zapolya se îngrijora de acţiunile lui Mailat, mai ales că acesta trimise pe fratele său, Dumitru Mailat, la Constantinopol, ca să-i spună sultanului că dacă îl va alege pe el, Ştefan Mailat, ca principe al Transilvaniei atunci el va plăti 12.000 galbeni anuali. Sultanul a refuzat iar Zapolya intra în februarie în Transilvania. Mailat se considera stăpân pe situaţie, însă nobilii transilvăneni au aflat despre planurile lui Mailat în ce priveşte principatul, aşa că o mare parte a lor l-au părăsit. Astfel, avem păstrat un document de la Gabriel Mindszenti, cronicarul lui Ioan Zapolya, ce precizează că mulţi nobili au regretat cinstea

care i-a fost făcută lui Mailat de către Zapolya, care a donat moşii şi dregătorii acestui „valah nemernic şi nenobil”.

Putem observa că în acest moment se face referire la românitatea lui Mailat, care deşi era nobil şi catolic, era privit ca român „de origine obscură”. De altfel, Ştefan Mailat nu şi-a ascuns niciodată originea. Mai mult, se pare că şi religia catolică a îmbrăţişat-o mai mult formal, deoarece găsim în documente că la Comăna trăia popa Grama domini Waywodae popa Valachus, preot ortodox care a îndeplinit numeroase misiuni diplomatice din partea lui Mailat. De asemenea, Mailat avea numeroşi români în anturajul său ca de exemplu: Ludovicus Muthnaky şi Michael Pestessy. Pătrunzând Zapolya în Transilvania, Mailat, părăsit de mulţi nobili, se retrage la Făgăraş. El reuşeşte să-i câştige de partea sa pe secui şi chiar trimite scrisori domnilor ţărilor române ca să „le câştige bunăvoinţa şi ambiţia acestora”. Mailat este asediat în cetatea Făgăraşului în 1540, dar va rezista asediului, chiar dacă Zapolya populează şi la sprijinul Universităţii Săseşti căreia îi solicită să trimită soldaţi la asedierea Făgăraşului. Acest lucru a fost posibil datorită lucrărilor de întărire a cetăţii pe care le-a făcut Mailat.

Cetatea Făgăraş

Perioada 1520-1541 a fost una foarte importantă pentru evoluţia cetăţii Făgăraşului. Mailat a dat o mare importanţă cetăţii pe care a întărit-o permanent. A făcut acest lucru conştient de faptul că misiunea sa de a deveni principele Transilvaniei era foarte periculoasă şi că avea nevoie de un loc unde să se ştie în siguranţă. Astfel, el înconjoară cetatea cu un nou zid de apărare, cuprinzând în acest zid şi turnul barbacană (turnul porţii). De asemenea el construieşte un nou etaj pe latura de sud, etaj care va primi denumirea de casele lui Mailat şi unde voievodul român va locui cât timp se va afla în cetate. În partea de est a zidului, Mailat pune să se sculpteze în piatră blazonul său şi cel al soţiei sale, Ana Nádasdy, ca semne pe veci ale stăpânirii lor. Rezistând asediului, Mailat primeşte vestea morţii lui Zapolya, fapt care îl determină să insiste pe lângă sultan pentru a primi funcţia de principe al Transilvaniei. Sultanul nu îl numeşte principe pe Mailat, ci, încălcând prevederile păcii de la Oradea dintre Ferdinand şi Zapolya, va numi ca rege al Ungariei pe Ioan Sigismund, fiul minor al răposatului Ioan Zapolya şi a reginei Isabella. În acelaşi timp, sultanul îl trimite pe Petru Rareş (care revenise pe tronul Moldovei) să-l prindă pe Mailat care încerca în continuare să devină principe. Petru Rareş organizează o expediţie în Transilvania împotriva lui Mailat, mai ales că acesta îi luase cetatea Unguraşului, deci avea şi motive personale. Mailat se vede părăsit de majoritatea partizanilor săi şi se retrage la Făgăraş, unde se pregăteşte de apărare. El porunceşte Universităţii săseşti, printr-un document din 17 iunie 1541, ca toţi să se prezinte, pedeştri sau călăreţi, la chemarea sa sub ameninţarea pierderii capului şi averii în caz de nesupunere, de asemenea să treacă vorba din casă în casă în toată Transilvania ca oameni să vină pregătiţi de oaste. Universitatea săsească nu-i va trimite nici un ajutor, fiind influenţată în acest sens de Gheorghe Martinuzzi.

Lupta de la Feldioara

Oastea lui Petru Rareş, estimată la 12.000 mii de oameni, împreună cu Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti cu 6.000 de oameni şi Ahmed Cuciuc Bali beg de Nicopole cu 200 de oameni, au ajuns la Făgăraş la 9 iulie 1541. Nereuşind să cucerească cetatea, Petru Rareş şi aliaţii săi au pus la cale o capcană: îl cheamă în afara zidurilor, la negocieri, pe Mailat, trimiţând în schimb

ostatici în cetate. Mailat, încrezându-se în cuvântul celor trei, iese din cetate, este făcut prizonier şi trimis la Istambul, unde este închis în faimoasa închisoare Edicule. Cetatea Făgăraşului capitulează nu mult după aceea, astfel că la 18 iulie braşovenii trimit daruri comandanţilor străjii lui Petru Rareş: Andreică Şeptilici şi Giurgea Bole, starostele de Putna, iar a doua zi unele unităţi ale oştii moldovene se întorc spre Braşov pe drumul mai ocolit, pe la Zărneşti şi Tohan. Cu această acţiune se încheie visul lui Ştefan Mailat de a deveni Principe al Transilvaniei, de a rupe Transilvania de Ungaria şi de a întemeia un principat autonom.

Capturarea lui Ştefan Mailat

După prinderea şi închiderea lui Mailat, domeniul Făgăraşului va rămâne în proprietatea soţiei sale, Ana Nádasdy. Aceasta va încerca din răsputeri şi cu toate mijloacele sa-şi elibereze soţul. Va apela în primul rând la fratele ei, Toma Nádasdy, unul din cei mai importanţi oameni din regat, dar şi la regina Isabella şi chiar la domnul muntean Radu Paise, cel care participase la trădarea lui Mailat. Nu doar Ana Nádasdy va încerca să-l elibereze pe Mailat ci şi nobilimea transilvăneană care, întrunită în adunarea generală din 1542, roagă pe regele Ferdinand să intervină pe lângă regina Isabella, ca să mijlocească la sultan eliberarea lui Ştefan Mailat. Aceste intervenţii pe lângă sultan sunt inutile deoarece acesta este în continuare foarte furios că ostaticii rămaşi în cetatea Făgăraşului încă din timpul asediului din 1541 nu au fost eliberaţi. De aceea el somează pe Gheorghe Martinuzzi să-i elibereze ostatici că dacă nu va trimite oastea sa împreună cu oastea moldoveană. Răspunsul la această somaţie este dat de cei doi vechi prieteni ai lui Mailat, Ioan Zalay şi Toma Nádasdy. Aceştia, într-un document din 26 noiembrie 1542, poruncesc prezidiului cetăţii Făgăraş ca de îndată ce Petru Rareş va începe asediul cetăţii, să-i dea de ştire că vor omorî prizonierii săi din cetate şi anume zilnic câte unul.

Ana Nádasdy va încerca permanent să-şi elibereze soţul, însă fără succes. De asemenea ea se va confrunta cu mari probleme în cea ce priveşte domeniul Ţării Făgăraşului, un domeniu râvnit de toţi nobilii transilvăneni. Ea se va judeca mult cu Melchior Kechety, care va dori domeniul Făgăraşului şi care chiar îl primeşte în 1553, însă nu va putea să intre în stăpânirea lui datorită opoziţiei căpitanilor cetăţii Făgăraşului. Ajutată de fratele ei, Ana Nádasdy va reuşi să se menţină în posesia Făgăraşului.

În acelaşi timp, Ana Nádasdy trebuie să se ocupe şi de viitorul celor doi copii ai lor: Gabriel şi Margareta. Margareta Mailat începe să fie curtată, începând cu 1548 de către unii din cei mai importanţi oameni ai Transilvaniei. Au încercat să-i fie soţi, pe rând, Petru Perény, Lupu Bethlen. Cel care va câştiga inima Margaretei a fost Andrei Báthory de Somlyo, fiul fostului voievod Ştefan Báthory. Căsătoria între cei doi s-a încheiat la 3 mai 1551 în linişte şi jale pentru că, cu puţin timp înainte de aceasta a sosit ştirea dureroasă despre moartea lui Mailat în închisoarea din Constantinopol. Cei doi au avut împreună 4 copii, trei băieţi şi o fată. Dintre băieţi, Andrei Báthory va ajunge cardinal şi chiar principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund. Andrei este cel care se va lupta la Şelimbăr cu Mihai Viteazul şi va pieri decapitat de către secui. Putem spune astfel că visul lui Ştefan Mailat de a ajunge principe s-a realizat prin nepotul său după mamă, chiar dacă acesta a ajuns să lupte împotriva unui domn român care şi el visa la libertatea Transilvaniei. Balthasar Báthory, alt fiu al Margaretei şi al lui Andrei Báthory, a ajuns în 1588 în posesia domeniului Făgăraş, pe care l-a pierdut însă în 1593 când a încercat să-l răstoarne din tron pe varul său Sigismund. Cel de-al treilea fiu, Ştefan Báthory a ajuns căpitanul

cetăţii Oradea şi a fost tatăl viitorului principe Gabriel Báthory. În ce priveşte fata, Elisabeta, avem foarte puţine date despre ea, decedând în 1614. Cu siguranţă nepoţii lui Mailat şi-au uitat originea română, pentru care bunicul lor a fost destul de aspru batjocorit astfel că lipsa documentelor în care ei să-şi arate strămoşii a făcut ca acest arbore genealogic să fie ignorat de către istoriografie.

În cel priveşte pe Gabriel Mailat, acesta a fost luat de unchiul său, Toma Nádasdy, imediat după capturarea tatălui său. El intră în slujba lui Ferdinand care la 1547 îl ridică la rangul de baron. În perioada următoare Gabriel va fi rugat de mama sa să se întoarcă la Făgăraş deoarece nobilimea transilvăneană încerca să anuleze privilegiile Făgăraşului şi să fie supus contribuţiilor şi celorlalte sarcini publice. Gabriel Mailat se va întoarce la Făgăraş în 1559, însă pentru o scurtă perioadă de timp. Cum între timp, rege al Ungariei ajunsese Ioan Sigismund, acesta voia ca tânărul Gabriel să-l părăsească pe Ferdinand şi să vină la curtea sa. Din acest motiv, Gabriel rupe la 1560 legământul care îl lega de Ferdinand şi ajunge la curtea lui Ioan Sigismund. În 1562 se va căsători cu Ana Bánffy, cu care va avea patru copii: doi băieţi ( Gabriel şi Ştefan) şi două fete (Ana şi Elena). În 1563 moare Ana Nádasdy, soţia credincioasă a lui Ştefan Mailat. Gabriel Mailat, hotărăşte în anul 1566 să vândă domeniul Făgăraşului regelui Ioan Sigismund la îndemnul lui Gaşpar Bécheş. Acesta voia de fapt domeniul pentru sine şi astfel l-a înspăimântat pa Gabriel că sultanul pregăteşte o expediţie împotriva sa din cauza tatălui său şi ar fi mai bine să vândă Făgăraşul şi să meargă în nordul Ungariei. Astfel, la 6 august 1566 Gabriel Mailat vinde Făgăraşul regelui Ioan Sigismund şi pentru 20 000 de florini şi se mută în Ungaria de Sus. De aici se mută în Moravia unde va deceda la 1577. Din păcate nici unul din fii săi nu a avut urmaşi, astfel că în 1595, odată cu moartea lui Ştefan Mailat, se stinge şi linia bărbătească a familiei Mailat.

Dacă în ce-l priveşte pe voievodul Ştefan Mailat informaţiile sunt mai mult decât numeroase, în cei priveşte pe fraţii săi sunt aproape nule. Dintre ceilalţi 4 fraţi ai săi şi o soră nu avem informaţii decât despre Dumitru şi Marta. Astfel, despre Dumitru ştim că a scris o scrisoare braşovenilor în care se intitula jude al Făgăraşului şi că s-a căsătorit în 1540 la Comăna. În ce o priveşte pe Marta ştim că s-a căsătorit cu Voicu Chiriac, boier muntean. Urmaşii lor vor avea şi ei partea lor de moştenire din posesiunea Ţânţari, însă urma lor se va pierde la sfârşitul sec. al XVI-lea.

Ascensiunea familiei Mailat din Comăna este unică în istoria Ţării Făgăraşului. Chiar dacă au trecut la catolicism ei nu au uitat niciodată că au fost ortodocşi şi că sunt români. Putem spune că această familie a influenţat într-o mare măsură istoria Transilvaniei în sec. al - XVI.-lea, Ştefan Mailat fiind cel care va realiza că Transilvania trebuie să se rupă de Ungaria, trebuie să devină independentă.

Gheorghe Martinuzzi sau Georg Utjessenovicz-Martinuzzi

(n. 1482 – d. 16 decembrie 1551, Vinţu de Jos) a fost un călugăr catolic, din 1535 episcop de Oradea, apoi arhiepiscop de Esztergom şi cardinal. Tatăl său a fost nobilul croat George Utjessenovicz, iar mama sa a fost descendenta unei familii de patricieni veneţieni.

În perioada 1541-1552 a fost guvernatorul Transilvaniei. La ordinele lui Martinuzzi a fost construită cetatea Gherla.