VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOGIE Apare la 15 a fiecărei luni / Preţul unui număr 210 lei / Abonamentul pe un an 2500 pe }umălate an 1300 lei / Redacta şl administraţia: Sibiu, Str. Carmen Sylva Nr. 12 (Reg. special Trib. Om. No. 9.)

DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTOR Or. IONEL POP

, A N U L X I I I // No . 1 // I A N U A R I E 1 9 4 5

ANTEPROIECTUL Au trecut vre-o câţiva ani de când am întrerupt pe

deantregul activitatea de publicist în materie de vânătoare. Dela preluarea sarcinei de conducător al D. E. V. (49ÍO), au încetat si lucrările mele pentru revistele periodice din străinătate. In ţară eram, colaborator onorific la „CARPAŢH" şi mă consider drept membru „fondator" al revistei, în ceaiace priveşte scrisul.

A intervenit pe neaşteptate între „Carpaţii" şi subsemnatul, regretabilă neînţelegere „familiară", pe care o ştie cititorul. Eram foarte îndurerat pe acea vreme, dar văzând mai târziu că prietenii şi cunoscuţii mei îmi reproşau deopotrvă că supărarea mea este lipsită de temei, sau exagerată, în modul cel mai spontan am vizitat în biuroul B-sale redacţional, pe distinsul editor al „Car-paţii"-lor, pe domnul Dr. Ionel Pop, spre a tranşa pe loc chestiunea, aşa cum se cuvine. Am ieşit de acolo cu vechile sentimente de sinceră afecţiune. Acest lucru s'a întâmplat în anul 19Í3 şi este a mea vină că deabia azi am adus la cunoştinţa cititorilor acest lucru, cu prilejul publicar ei celor de mai jos.

Publicul vânătoresc ştie că s'a lucrat la o nouă lege a vânatului. Da! este chiar gata în formă de an-teproect şi a r fi demult în vigoare dacă o serie de împrejurări potrivnice nu ar fi intervenit după data terminării textului.

Chiar dela început îmi propusesem ca să fie ascultată cât mai multă lume vânătorească cu ocazia întocmirii textului, rupând astfel cu obiceiul pământului de a plăsmui o lege cu uşile zăvorâte şi de a o scoate prin surpriză.

Consultarea publicului a fost destul de anevoioasă, deoarece a trebuit să trimit textul Inspectoratelor de Vânătoare Judeţene, cari la rândul lor au convocat _ vânătorii experţi în materie, sau membrii societăţilor constituite, pentru desbaterea materiei. După terminarea acestor operaţiuni, Inspectorii Judeţeni mi-au restituit textul original, împreună cu adnotările rezultate din desbaten.

In cursul anului 1943 am vizitat personal diferite judeţe, unde, în faţa adunării vânătorimei locale am încercat a susţine, prin discuţii în contradictoriu principiile viitoarei legi.

In plus, am trimis textul diferitelor personalităţi marcante din lumea vânătorească, cu rugămintea să-şi spună cuvântul.

Cu multă grijă am studiat şi triat apoi materialul primit din toate unghiurile ţării. Deşi am putut constata, că lucrarea rezistă destul de bine chiar şi celor mai aprige critici, totuşi simţeam o adâncă bucurie ori de câte ori primeam sugestii valoroase.

In fine, am adus anteproiectul în faţa Consiliului Superior al Vânătoarei, care 1-a desbătut cu toată temeinicia, într'o serie de şedinţe; după ce textul trecuse mai întâi şi prin Delegaţia acelui Consiliu. Unele probleme au ajuns la desbatere chiar şi în faţa Consiliilor unite (Consiliul U. G. V. R. şi Consiliul

I VÂNĂTOAREI de: AUREL M. COMŞIA

Superior al Vânătoarei), convocate anume în acest scop. Trebue să recunosc că din strădania acelor reuniuni de consilii, au ieşit multe lucruri bune.

Şi pentru a complecta purgatoriul, mi-am ţinut de a mea datorie a mă supune şi judecăţii breslei din care am cinstea de a face parte, prin exponentul ei Societatea Progresului Silvic. Am găsit şi aici multă înţelegere pentru greutăţile pe care trebue să le suport.

Pentru şleifuirea juridică (mai cu seamă în chestiunea sancţiunilor şi a derogărilor dela alte legi) am fost ajutat de Consilierul Juridic al Direcţiunei Economiei Vânatului, dl Traian Berea şi alţi valoroşi colaboratori.

* Anteproiectul legii îşi are obârşia în progra

mul de lungă durată al organizării vânătoarei româneşti, întocmit de subsemnatul în 1939, văzut şi a-probat de autoritatea supremă a departamentului A-griculturii şi Domeniilor. Acest program stabileşte anumite principii fundamentale, prevăzând între altele şi modificarea structurală a actualei legi a vânatului.

Piatra fundamentală a suszisului program, este: armonizarea intereselor gospodăriei vânatului cu ale agriculturii şi silviculturii, spre avantajul reciproc. De acest principiu depinde buna desvoltare a vânătoarei romaneşti. Ori acest subiect poate fi cucerit mai uşor pe calea unei economii uşor dirijate, nu cu duritate ci mai mult cu înţelepciune şi înţelegere. Tendinţa generală a secolului, în diferitele compartimente ale vieţii colective, este doar spre dirijare. Astfel şi anteproiectul de faţă poartă stigma economiei dirijate, asigurând un maximum de randament, prin creiarea terenului de vânătoare de mărime corespunzătoare.

Putem aprecia această binefacere pentru gospodărirea vânatului numai când ne dăm seama că sub imperiul actualei legi pot dăinui 4—5 diferiţi arendaşi ai dreptului de vânătoare (pe tot atâtea categorii de proprietăţi), pe raza administrativă a unei şi aceleiaşi comune al cărui hotar poate nici nu atinge suprafaţa de 3000 ha.

Spre a putea însă justifica din toate punctele de vedere, legiferarea unei atari economii dirijate, a fost nevoie ca ocrotirea şi gospodărirea raţională a vânatului să fie declarată ca fiind de interes naţional (art. 3 ) .

Pe lângă acest principiu, proiectata lege mai are o seamă de caracteristice. Aşa de pildă:

— faţă de actuala lege cu 104 articole ea are abia 53;

— întrucât textul este destul de explicit, ea nu va mai avea regulament;

— conţine o serie de definiţii ca: a dreptului de vânătoare, a vânatului, a categorisirii lui, a ocrotirii vânatului, a terenului de vânătoare, a câinelui vagabond, a poliţiei de vânătoare, e t c ;

— asigură o suficientă perioadă de arendare (10 resp. 15 ani, faţă de 4—5 ani cum este acum), pentru a putea face investiţii de amenajare;

— stabileşte minimumul şi maximumul de suprafaţă de teren de vânătoare, atât pentru persoana fizică, cât şi pentru societatea de vânătoare persoană juridică, graţie cărui mecanism, pe lângă asigurarea propăşirii societăţilor în calitatea lor de instituţii de educaţie, este garantată în acelaşi timp şi iniţiativa particulară (arendarea individuală) a cărei existenţă este foarte necesară în politica noastră vânăto-rească;

— obligă chiar şi pe acel proprietar de teren de vânătoare care nu este vânător, să se îngrijească de ocrotirea vânatului;

— dă posibilitatea de a valorifica dreptul de vânătoare în regie;

— accelerează procedura rezilierii contractelor celor căzuţi în culpă;

— pune baze solide posibilităţii organizării vâ-nătorimei în cadrul societăţilor;

— tratează echitabil interesele proprietarului solului, cu a le vânătorului arendaş şi ale vânatului;

— descentralizarea lucrărilor administrative şi le simplifică la maximum, desrobind astfel vânătorul contribuabil de formalităţi;

— reglementează situaţia câinilor şi vânătoarea cu copoii;

— oferă numeroase posibilităţi de afirmare, organelor silvice;

— pune bază solidă pentru paza vânatului; — asigură o largă atribuţiune organelor de vâ

nătoare onorifice, lucru care înlesneşte descentralizarea administrativă;

— prevede sancţiuni corespunzătoare pentru delicte şi infracţiuni,

întocmirea unei legi noui, originale, este cel mai anevoios lucru; mai cu seamă dacă te gândeşti că ea trebue adaptată până în cele mai mici amănunte, realităţilor ţării, spre a putea da rezultate bune pe lungă durată. S e întâmplă că zile întregi te poticneşti la un articol, până ce în fine îl scoţi la cale. Faci texte, le refaci, le arunci la coş, iar le faci, le laşi să dospească. Nici nu-mi închipui că s'ar putea face altfel. Legile mai mari plăsmuite în vre-o câteva zile, comportă prea multe riscuri.

In cazul nostru am ţinut să înfăptuiesc mai întâi organismul administrativ vânătoresc, în judeţe, cu un regulament de serviciu provizoriu, pe care îl cunoaşteţi din broşura permiselor de vânătoare. Deabia după aceia, anume după ce s'a ţinut mersul lucrărilor sub observaţia îndelungată şi după ce au fost cumpănite rezultatele obţinute pe teren, am găsit de bine a proceda, cu multă precauţiune, la întocmirea acestui anteproect. Cu alte cuvinte administrativul a precedat legislativul; acesta din urmă născându-se astfel chiar din realităţi. Inversul a r fi fost mai puţin avantajos.

Dacă vre-odată totuşi ar lua fiinţă de lege a-cest anteproiect, fie chiar şi cu unele modificări mai mici, să nu ne aşteptăm la minuni imediate, deoarece şi ea va avea nevoie de un timp de „rodaj". In a-ceastă perioadă, dată fiind problema descentralizării pe judeţe, greşeli, ba chiar abuzuri, se vor face (antidotul lor va fi dispozitivul central de îndrumare şi control, aşa cum există azi!) . Insă un atare fenomen firesc nici-decum nu va putea eclipsa rezultatele pe care le va avea pe lungă durată o atare lege.

Cititorii „Carpaţilor" vor găsi în rubrica ,.Discuţii" textul integral al proiectului. O discuţie în ace-leaş pagini ale revistei va fi foarte binevenită.

IN M U N T E Sunt, dacă aţi băgat de seamă, două specii de

oameni limbuţi. Unii, care ca prin deschiderea unui stăvilar, dau drumul şipotului de vorbe ce va curge de-acum nestânjenit, neîntrerupt şi abundent, fără nevoia nici unei excitaţii sau intervenţii străine. E specia cea mai puţin de temut. Un mormăit din când în când, un vag semn de viaţă din timp în timp, sunt manifestări de politeţă suficiente. Altfel, eşti liber. Cealaltă specie, însă, e mult mai primejdioasă. Tehnica ei stă în formularea de întrebări directe, care cer neapărat răspuns — trambulină spre altă întrebare, care va cere al t răspuns — şi aşa mai departe, până la totală nimicire. Apărarea prin mormăit nu dă rezultate. Vei fi scuturat de nasture sau de mânecă până la obţinerea răspunsului necesar. Singurul refugiu e simularea somnului, dacă gradul de intimitate permite; dacă nu permite, eşti definitiv pierdut, învederez mai cu seamă situaţiile de călătorie — în tren, în automobil, în barcă — când eşti prizonier, fără putinţă de evadare. Ori, tocmai în aceste prilejuri, găsesc eu, grăesc destul cele din jur, ca să nu

de: C. ROSETTI-BĂLĂNESCU

mai fie neapărată nevoie de alte vorbe. Sau, poate, numai urâcioasa mea aplecare spre muţenie mă face nedrept? Poate . , .

Prietenul meu judecătorul, cu care goneam a-cum în automobil spre munte, nu intra, la drept vorbind, în nici una din aceste categorii. Cel puţin în mod normal; dar când era excitat din vreo pricină oarecare tindea, în mod evident, spre primejdioasa specie cu întrebări — punctate cu energie „cum?", care îşi cereau imperios răspunsurile,

— Ai băgat d-ta de seamă, a atacat într'o vreme prietenul meu, ai băgat d-ta de seamă că una e să spui „plec la vânătoare" şi alta-i să spui ,,plec la urşi"? Cum?

— Vorbeşti de efectul asupra unei terţe persoane? a trebuit să intru în joc .

— Terţă, quartă şi mai multe. întreabă de pildă cineva: — ,,Nu-i a c a s ă ? " — ,,A plecat la vânătoare", se răspunde. — ,,Ei poftim treabă!" Asta e una. Dar mai întreabă altădată: — ,,Dar unde-i?" — .,E plecat la urşi". — ,,Vai, nu mai spune, dragă, la

urşi!". E altceva. Nu? Mă rog, impresionează, impune . . . Cum?

— E cam ridicol, am spus. — Nu cam. E cu totul ridicol. E go

gomănie şi prostie. Şi pe mine mă supără, a pufnit prietenul meu trântind, fără nici o nevoie, rucsacul, dintr'un colţ într'altul.

Am dedus cu îngrijorare că prietenul meu era asmuţit şi că plecase de-acasă pe picior de războiu declarat. E, şi aceasta, o stare foarte de mirare, întâlnită însă destul de des printre cunoscuţii mei vânători şi ,,familişti". Sau, poate, sensibilitatea prietenului meu era în adevăr exasperată de acea dâră admirativo-impunătoare ce pretindea că lasă în urmă când ,,pleca la urşi". Căci noi, în adevăr, ,,plecam la urşi". In tot cazul era supărat şi pufuia cu necaz din ţigare.

Ce zici? Cum? s a întors iar spre mine, scuturându-mă de haină.

— Nu zic nimic, m'am apărat eu; mai bine ai privi d-ta cu zâmbet şi ironie la asemenea mărunţişuri, am adăogat cu nădejde să-1 înseninez.

— Ce zâmbet, frate, ce zâmbet! s'a răstit amicul meu. Eu sunt un cm normal, fără complicaţii. Mă calci pe picior, zic ,,au!" N'am când să mai găsesc şi humor în această neplăcută întâmplare. D-ta ai vrea să stau par'că de-o parte, privitor, şi să-i mai găsesc şi haz? Cum?

— N'ar strica, am zis; şi ţi-ar ajuta în tot cazul să nu-ţi turburi o dimineaţă ca asta. D-ta când pleci la vânătoare nu te scuturi de toate grijile, cum îţi scuturi picioarele de noroi, să nu mânjeşti un covor de preţ?

Judecătorul a privit în jur şi n'a răspuns. Aveam de-asupra un cer de toamnă târzie dar blândă, de un albastru atât de imaterial, de curat şi fraged, încât ai fi vrut par'că să te înalţi spre el cu braţe întinse, să-1 cuprinzi cu nespusă dragoste, să te scalzi în el, spălat de toate micimile — aducător de toate uitările de jos. Un cer de extaz, de bucurie şi de cântec.

— Da, ai dreptate, a vorbit mai încet judecătorul, după o vreme. Dar ce vrei, e o însuşire crudă să-ţi dai seama de prostia oamenilor şi să suferi din pricina asta. Nu?

— E drept că trebue multă seninătate ca să mai poţi şi zâmbi, am convenit.

— Mai ales, s'a înverşunat din nou prietenul, mai ales că prostia grosolană îşi dă prea des mâna cu ura, negaţiunea oricărei înălţări spre mai bine şi mai bun. In meseria mea văd zilnic cum îşi dă mâna prostia cu ura. Nu crezi? Cum?

— Cred; dar să te fereşti, am zâmbit; poate fi contagios. Se pare că şi d-ta eşti pornit azi şi nu prea departe să urăşti ceva sau pe cineva.

S'a uitat surprins la mine. Apoi a râs. — Ha! ha! ştii că ai haz! Dar e just, e just! Da,

da, se vede că actul normal stupid invită la imitaţie, spre deosebire de atitudinea inteligentă, care miră şi surprinde mulţimea. Da, da, just. Bun. Excelent! Cum?

— Posibil; dar ce-are aface cu urşii noştri? l-am

întâmpinat cu speranţa să-1 abat de pe calea aceasta filozofi ceaşcă.

— Urşii? s'a trezit prietenul meu. He, da; nu mai ştiu; dar trebue să fie o legătură dacă s'au înlănţuit vorbele aşa . . .

M'am temut un moment să nu se agate de primejdioasa temă a asociaţiunilor de i d e i . . .

Eram acum departe de târgul de unde plecasem. Prea mult nici nu mai putea fi, până unde mai putea încă răzbi maşina. Apoi, pe cât ştiam, trebuia s'o luăm pe jos în munte, cu un căluţ pentru bagaje. Drumul deocamdată urma valea unui râu, din ce în ce mai strâns între dealurile împădurite. Privelişti noui, vibrându-şi prundişurile şi pădurile în soare, răsăreau după fiecare cotitură a drumului. Era prima oară când străbăteam acele locuri ş i . . .

— Găseşti d-ta că ursul e fiară atât de rea, de crudă şi primejdioasă cum îl cred toţi nechemaţii? m'a tras de mânecă vecinul de care uitasem o clipă Cum?

— Nu găsesc, am răspuns resemnat. — Exact. Eu îl cunosc mai bine. Nu e. E un moş

foarte cumsecade şi respectabil, cam bombănitor şi ursuz — bagi d-ta de seamă că ursuz vine dela urs şi nu din turceşte cum pretind filologii — un ursuz care nu cere decât să-1 laşi în pace. Se cheamă asta să fie rău? Cum?

. — Nu, nu, desigur . . . — Nu e. De altfel, să ştii d-ta, că nici un animal

nu e rău. Adică ce? e mai rău lupul pentrucă rupe o capră, decât rândunica care înghite o muscă? De

ce? Nu e. Urmează o lege, Legea. Numai câinele poate fi rău, aşa, degeaba, afară din Lege. Cum?

— Drept. Dar şi câinele . . . — Ştiu ce vrei să spui, s'a repezit judecătorul:

din pricina omului. Exact . Da, da, iată adevărata fiară, fiară veşnic ieşită din lege. Şi nu numai din legile lui trecătoare, dar şi din legile lui Dumnezeu. Nu? Cum?

— S'a spus de-atâtea ori, încât trebue să fie a-devărat, am oftat.

— Nu s'a spus destul, s'a supărat prietenul meu; dacă s'ar fi spus destul s'ar şti şi s'ar înţelege. D-ta nici nu-ţi dai seama până la ce imaginaţie în cruzime şi răzbunare poate ajunge omul. înţelegi? imaginaţie în cruzime. Aşa ceva fiara pădurii nu cunoaşte. Cine crede altfel nu ştie sau n'a înţeles adâncul lucrurilor. Asta e. Eu sunt vânător bătrân şi am fost jude-instructor ani de zile; ştiu şi cunosc — şi fiarele şi oamenii. I-am despicat. Fiară e omul. Să-ţ i dau un e x e m p l u . . .

— Mi se pare c'am ajuns, a dat veste, după o vreme, omul dela volan.

In adevăr, ajunsesem. Doi oameni ne aşteptau în marginea drumului. Unul bătrân şi altul tânăr. Paznicii prietenului meu: moş Damian şi Luca. Alături, un căluţ murg, pietros, şi Petrică, un flăcăiaş de vreo 14 ani, Luca în miniatură. Desagii vărgaţi alb şi negru, goi, aruncaţi peste şaua de lemn cu oblânc şi ţest înalt, p& plocad miţos, aşteptau şi ei să fie umpluţi cu boclucurile şi merindele noastre. Treabă meşteşugită şi această umplere a desagilor, care cu anumită chibzuială trebuesc cumpăniţi în cuprins şi greutate. Cere şi acest lucru cunoaştere şi rânduială. Moş Damian şi Luca, fără grabă şi fără mirare faţă de variatele noastre pachete şi boarfe, cântăresc în mâini şi potrivesc cum se cuvine mai bine, cu rost şi judecată. Anumită sticlă, de pildă, nu se cuvine să fie spre fund, ci la îndemână, spre gura desagului; ..să nu se spargă, Doamne-fereşte", a lămurit moş D a m i a n . . . Ei n'au decât o traistă peste umăr. . - .

Una din bucuriile suitului la munte e şi această întâlnire cu oamenii locului, totdeauna alţii după ţinuturile călcate, dar înrudiţi par'că toţi prin ceva din taina pădurilor în care trăiesc. Silueta pădurarului, a pădurarului bătrân mai ales, om al pădurii de ani peste ani, în straiele lui din veac, cu puşca peste umăr şi proptit uşor în toporişca lungă şi subţire, în peisajul de toamnă a pădurii adânci, îmi răscoleşte ades ciudate turburări în fund de suflet, unde nedesluşite, amestec de închipuiri de taină şi de amintiri învălmăşite; de imbolduri şi regrete nelimpezite — şi o mare dragoste; nu întotdeauna pentru om; întotdeauna pentru pădurar şi locurile lui,

— E cam confuz ce spui, mi-a zis odată prietenul meu judecătorul, căruia încercam să-i tălmăcesc a-ceastă impresie. Dar deduc că d-ta, într'altă viaţă, ai fost pădurar.

Prietenul meu, om învăţat şi luminat la minte, are totuşi câteodată idei de acestea cu totul năstruşnice.

— Te-ai vindeca cu uşurinţă, a adăogat prietenul meu redevenind raţional, făcând d-ta un stagiu cinstit ca pădurar. Mai repede decât crezi ai ofta duRă fotoliul şi cărţile d - t a l e . . .

O altă bucurie e şi aceea a numelui locurilor din munte. Le aştept să răsară, deodată, din vorbirea celor ce rânduesc vânătoarea. Le pândesc cu nerăbdare. Poate te-am cetit mai dinainte pe hartă; dar

n'au luat încă înfăţişare şi trup. Acolo însă, sus, între piscuri şi trunchiuri, înfloresc deodată. Ele sunt, acelea sunt, şi nu mai pot fi altele, nici altfel. Se deschid par'că într'o revelaţie şi se închid apoi peste copaci şi rovine, peste sălbătăciuni şi sihle, închegând un înţeles anume. Numai acolo, şi aşa cum ştiu, poate fi Cioaca Jinarilor ori Tărtărăul, numai acolo şi aşa Fundul Văii Negre, numai acolo Mirăoara ori Frumoasa, numai acolo Runcu Smidei ori Gura Milei. Numai acolo, şi aşa, fiecare, — şi în ochii amintirii mele.

Iar când nu vin la mine, le caut. — Aici cum îi spune, moş Damian? Şi moş Damian, ori moş Busuioc, ori moş Toma

îmi descoperă cu indiferenţă numele pierdut în munte, evocator ori tainic, frumos ori ciudat. Şi ai vrea să şti numai decât dece — şi ce se leagă de numele acela. ,,La Lupii'n cur", această poiană . . . Ciudat! . . . „Piatra Hoţilor": ce hoţi şi ce se ştie despre isprăvile acelor lotri? . . . Nu se mai ştie de nimeni nim i c . . . „Poiana Fetele Cernatului": cine să fi fost Cernat ista şi ce întâmplare deosebită va fi lăsat în fund de munte pomenirea fetelor? Cine mai ştie . . .

— îi din vechi, aşa am pomenit. . ., zice moş Toma . . .

Şi în aşteptarea fiarei ce poate nu va veni, sus, singur, în tăcerea de cremene a muntelui sălbatec, rămâi doar cu închipuirea, acolo, lângă „Piatra Hoţilor" . . .

Desagii erau acum plini să crape şi am pornit. Din drumul acela pe care venisem apucăm la stânga o potecă piezişă peste o faţă de deal sub pădure — şi de-acum vom sui, şerpuit şi mereu, până la locul unde trebuie să înoptăm.

Umblăm de mai bine de două ceasuri, tot costiş, prin locuri din ce în ce mai tari. Urcăm în cârca muntelui, tot mai sus. Picioarele mişcă automat, în acel pas mic, la deal, care după prima oboseală poate ţine, par'că, o veşnicie fără oprire. Aproape, în faţă, mişcă în aceiaşi depanare egală şi regulată pasul de dimie albă a lui moş Damian — cu opinci ce nu lunecă niciodată. Suim, coborâm, ţinem în lung de pârâu, ne cumpenim pasul în bolovani, trecem apă bolborosită, urcăm iar piept de munte, ne strecurăm prin desime cu luare aminte la biciul ramurilor slobozite din faţă, intrăm iar sub domnia fagilor bătrâni repeziţi masiv în sus, încălecăm peste trunchiuri grele, prăbuşite de furtuni şi vreme, ocolim smidă deasă din brazii ce au început să învârsteze fagii — şi ne oprim, însfârşit într'un cap de văioagă lină, sub o cută de deal. Printre copacii înalţi este aci loc ceva mai deschis, în parte cuprins de verdele rugilor ce copleşesc sub învălmăşeala lor mormane risipite de piatră şi pământ. Din cuta dealului, mai încolo, iese şipot de apă ţârâind dintr'un jghiab rupt şi putred, năpădit de muşchi. Dece şi cine îşi va fi dat, cândva, cine ştie când, osteneala acelui jghiab în acest fund de munte? Şi semnul acesta singur omenesc, ros şi prăbuşit acum de vreme, dă locului o impresie1 de încă mai pierdut şi despărţit de lume. — Domnea peste toate, o pace desăvârşită. Seara, mai grăbită sub pădure, nu era prea departe. Numai noi ne- învârtim încă pentru aşezarea de noapte, la care, dealtfel, principalul va fi focul mare, enormă vatră de jar şi pară. hrănită de buştean întreg . . .

La foc, noaptea, sus, departe în pădurea muntelui, în roată de tovarăşi puţini, siluete negre dintr'o

parte, feţe vii de flacără dintr'alta cu trăsăturile săpate mai adânc de jocul umbrelor, mişcări încete şi vorbe picurând a-rar — îţi merge gândul spre vremi apuse şi isprăvi cu haiduci şi potere. In jur, dincolo de trunchiuri poleite de lumină, rămâne cufundată în negru adânc toată taina pădurii, împărţită între somn primejduit, veghe furişe şi lunecări spre pradă. In jarul vetrei se schimbă, clipit şi şerpuil, chipuri şi închipuiri; se năruesc forme şi înfloresc altele; flăcări mici şi iuţi ling coajă de lemn, o mângâie îndelung cu pâlpâiri de aripi, până deodată se lipeşte flacăra, se încheie de clomb cu nasturi mici de foc ce se lăţesc curând în pete fugare de jar — şi arde acum . lemnul făclie . . . M'am tras mai de-o parte: prea dogcrăşte; dar în spinare, spre întuneric, şuba grea nu-i de prisos. Curând ne vom întinde în aceste şube. cu capul pe rucsac, prăjindu-ne când de-o parte, când pe alta. Cei ce-au bătut războaiele împăraţilor cunosc şi alte trude mai fţrele, fără bucuria focului — şi cu altfel de primejdii în jur . . .

Prietenul meu mai schimbă cu moş Damian cele din urmă înţelegeri pentru nădejdile de mâine. înţeleg că plecăm din noapte şi mai suim încă. , — Odihnim, hotăreşte prietenul.

De-asupra ochilor, printre ramuri, sticleşte un cer de poveste. ,.Violent de sclipitor" tălmăceşte foarte exact tovarăşul meu. Mai picură câte-o vorbă din când în când. Trosneşte un lemn în foc. Foş neşte uşor ceva în frunza de jos. Târâie şipotul ma' încolo. Altfel nimic. Tăcere. Tăcerea minunată a muntelui, ca o putere . . .

Noi suim acum din nou. iar desagii, căluţul şi Petrică rămân singuri lânp"ă foc si izvor.

— Nu ţi-i frică, măi Pet r ică? — Ţ, a răspuns Petrică. par'că ruşinat de aşa

întrebare proastă. Am umblat vreme destulă intr'un fund de pârâu

întunecat, apoi am urcat iar de-a coasta prin nişte locuri dese. Iar într'o vreme ne-am oprit.

— Dumnealui rămâne la Muşuroiul Chivei, a şoptit moş Damian; dumneavoastră suiţi până la Curmătură.

Tovarăşul meu a dat din cap a înţelegere. Cunoştea locurile. Ne despărţeam aci de pădurari.

Am mai umblat un timp în tăcere deplină şi băgare c i ser.mă, apoi prietenul meu s'a oprit şi a făcut semn: ,,aici". Din mână a arătat în două direcţii.

— Iei seama mai ales pe dreapta, mi-a suflat în şoaptă abia auzită. Tragi oricum, eu sunt după muche.

A plecat. Mi-am rânduit încet ţiitoarea. Pădu

rea închegată peste tot. In faţă coboară o clină spre o viroagă, apoi se ghiceşte prin desiş cum urcă iar, dincolo. Spre stânga, printre copaci şi smidă de brădui, doar două spărturi înguste îngăduie o privire ceva mai departe. In dreapta desime abia răzbită de ochi. nici zece paşi dela trunchiul puternic de care stau rezemat. Oricum ar veni fiara va trebui tras repede şi de -aproape. O grijă mai puţin pentru ,,co-

recţiunile de ochire" — când tragi departe. Cu un sentiment de satisfacţie şi siguranţă lunec în ţevile expressului cartuşele grele 9,3 74. He, da: control la piedeca armei: o farsă din partea asta ar fi neplăcută aici; oricum, nu suntem la iepuri . . . Eu sunt gata.

Şi începe lunga aşteptare. Nemişcat. Cu urechea ţintă spre orice tresărire

a pădurii. . . Dar în jur apasă numai tăcere. Gândul hoinăreşte şi'ncoace, pe-aproape, dar şi departe, fără nici o legătură cu faptul că eu stau aci, lângă trun-chiu uriaş, pierdut în munte, undeva la „Muşuroiul Chivei". Cine o fi fost şi Chiva? şi unde-i muşuroiul? . . . Dar cu vântul cum stăm? Nu se simte; dar o boare tot trage, veşnic, la munte. Din faţă e bine; eh, dar e şi din piez — şi apoi şi din ceafă . . . întoarce; e prost; se vânzolesc adieri nehotărâte. N'am ce-i face . . . Zvon subţire: o ceată de piţigoi s'a abătut în preajmă: iuţi, isteţi, ştrengari, acrobatici, adorabili, au dat o scurtă reprezentaţie şi s'au dus. Mai târziu o ghionoaie bate repezit în toaca de lemn cu opriri, cu reluări — multă vreme. Apoi tăcerea se închide la loc. Numai straja trunchiurilor. Din nemişcarea lor măreaţă se desprinde par'că un gând de înaltă înţelepciune resemnată, ca a cuiva care de milenii a înţeles toată deşărtăciunea sbuciumului şi a pătruns de mult taina vremii ce trece — gândul unui suflet colectiv, al tuturor copacilor ce-mi stau, nemiş,-caţi, strajă în jur — sufletul pădur i i . . . Şi vremea trece mereu . . . Un foşnet şi plesnitură seacă de cracă călcată greu a spulberat în clipă fumul gândului hoinar. Arma s'a cumpenit brusc în mâini şi fiinţa toată s'a întins într 'acolo. . . Vi.ne? Nu mai aud. Trece un timp ascuţit de încordare. Tăcere. Apoi aud iar. Este, în mod absolut sigur, gadină grea a-colo pe clina din faţă. Nu pot zări nimic. Prea departe . . . Paşii par s'apuce spre stânga, de-alungul coastei. Apoi se sting. A trecut ursul, fără nici o îndoială; încolo, spre tovarăşul meu, poate . . . Tăcerea s'a lăsat din nou peste toată pădurea. Atent, aştept cu nădejdi ce nu se vor încă biruite , . . După o vreme ghionoaia bate iar, dintr'alta parte. Şi de-odată, lung, pocneşte foc de armă — şi după scurt răgaz, altul. A-ha! Par 'că s'a rupt o vrajă de tăcere . . . Da-

că a tras prietenul meu, şi încă de două ori — lovitura de graţie fără îndoială — e sigur cu izbândă. II ştiu: e vânător încercat la m u n t e . . .

Nu după multă vreme ne regăseam toţi în jurul ursului. Un urs negru, puternic, lovit bine încă din primul foc.

— îmi pare rău că n'a ieşit la d-ta, după cum aşi fi dorit, a fost vorba dintâiu a bunului meu prieten şi gazdă.

— Au fost doi, a dat lămurire Luca. Unul a ieşit tocmai pe la Pietrele Chivei.

Tot în sus trage vânatul, a scos moş Damian concluzie şi învăţătură.

Era vremea prea înaintată când s a u terminat toate comentariile şi grijiturile ursului, ca să mai încercăm ceva în ziua aceia. Mai e timp şi mâine, iar pădurarii, veseli de izbândă, ne dau ca siguri nişte mistreţi „cât bivolul".

— Ii scoatem ca din coteţ se laudă moş Damian. Acum luăm calea întoarsă, - spre Petrică, căluţ,

foc şi izvor, — Ştiţi să nimeriţi la Odaia Chivei? a întrebat

moş Damian, Noi poate venim mai greu, Ştiam, şi aveam toată vremea. Şedeam acum toţi, iar, în jurul focului, în noap

tea pădurii. Prietenul meu deşi nu voia să arate, era sub excitarea izbândei şi a vorbit mult şi de toate, cu energici „cum?" după numeroase considerente din foarte felurite domenii. Am lăsat să treacă avalanşa, şi când în jurul focului vorbele au început să picure rar, am pus întrebarea care mă rodea de mult. Tot auzisem de „Muşuroiul Chivei", „Pietrele Chivei", „Odaia Chivei" . . , Cine era Chiva aceasta, care umpluse un colţ întreg de munte? Femeie, se părea după nume. Mai ştia cineva? Şi am întrebat pe moş Damian, fără prea mare nădejde. Dar spre surprinderea mea, ştia. Ştiau toţi — şi prietenul meu. Faptele ce se legau de acest nume nu păreau să se fi petrecut în fund de veacuri, ci mai încoace, mai aproape de amintirea oamenilor.

Din vorbele ce-au fost spuse în jurul acelui foc în pădure se închega o poveste crâncenă, mai răscolitoare încă, auzită chiar pe locurile unde se petrecuse întunecata tragedie . . .

*

De unde venise Chiva, nu se ştia. Dar era femeie străină de aceste locuri, şi după vorba care îndulcea şi muia cuvântul, şi după înfăţişare şi port. Bălaie ca grâul şi ochi verzi mari, mari, nemai văzut de mari, traşi uşor de tot spre tâmple, ochi ce nu se mai puteau uita, ciudaţi, plini de vrăji, de taine şi patimi, întâi îi vedeai ochii şi apoi obrazul şi trupul minunat. Mai frumoasă şi tainică femeie nu se pomenise pe aceste locuri — şi nici n'a mai fost.

Aici unde stăm acum, la şipotul ăsta, şi acolo unde s au grămădit rugii peste mormanele celea, chiar aici, a fost Odaia Chivei, Sau aşa i-a rămas numele, căci odaia — cabană, poate de lemn şi piatră era veche şi ţinea de pădure. Pe atunci pădurea era boe-rească — şi se poate să fi venit Chiva delà curtea boerească, unde va fi văzut pe pădurarul acela cu care a venit în pădure şi i-a fost ibovnică. P e acel pădurar tânăr, cu ochi de cărbune şi voinic ca bradul, pare să-1 fi chemat Ion Corbu. Şi între aceste două fiinţe s'a încins cea mai cumplită patimă de

iubire, în care s'au scufundat până dincolo de fire. Femeia fugită de unde va fi fugit s'a închis aici în pădure, alături de Corbu, de care nu s'a mai despărţit, cum nu se desparte umbra de trup. Iar pădurarul a rămas robit pătimaş în vraja ochilor aceia ciudaţi şi verzi, când de înger şi când de drac. Şi cu cât trecea vremea, patima lor creştea ca o nebunie. Nu i-a supărat nimeni în furtuna şi salbă tăcirea lor, până a venit odată om străin peste ei. Un munte de om, se zice, cu barbă roşcată şi ochi albaştri. Ce s'a petrecut întocmai, nu se ştie. Dar omul venea să-şi ia femeia, Fusese a lui. P e drept, sau tot un căzut şi rob în patima Chivei, nu se ştie. Dar trebuia numai decât s'o ia cu el. Ierta şi rămânea rob — dar să vie. Ce vorbe cumplite se vor fi spus şi răcnit ce furii se vor fi deslănţuit, cum se vor fi ciocnit şi se vor fi revărsat patimile, cum se vor fi izbit bărbaţii sub ochii verzi ai Chivei, ştie numai Dumnezeu şi poate trunchiurile acestea. Dar Chiva a rămas la Corbu care biruise. Până într'o noapte, când nu s'a mai întors, S 'a svârcolit femeia ca fiara şi ca şarpele, 1-a căutat şi a urlat în pădure. Şi tot n'a venit-Dar a venit celalalt, N'a' fost nevoie de tălmăciri. Era plin de sânge până'n barbă — tot. Ca un casap. 0 -mul cât muntele şi ochi albaştri privea la Chiva, albă şi împietrită, şi ochii îi erau de rob care cere îndurare şi înţelegere pentru o faptă ce nu putuse fi a-bătută, cum nu poţi abate soarta din drum. Nu putea fi altfel, pentrucă Chiva era soarta lui, blestemul, otrava, beţia şi împărtăşania lui. încă din împietrirea aceea care îi ţinea faţă'n faţă, fără o vorbă, a înţeles Chiva că soarta se va împlini, că ori-ce-ar fi în cer şi lume, o va lua şi va fi a lui, fără împotrivire cu putinţă, A înţeles asta. Şi de-odată ochii aceia verzi, mari, mari, încă cu fumul groazei în ei, s'au schimbat şi au fulgerat a l tă lumină. Din ce vrăji îşi găsea femeia aceasta puteri pentru ea şi robie pentru alţii, nu se poate spune. Dar a zâmbit, A zâmbit cu dulceaţă. Şi robul a căzut în genunchi şi a întins braţele s'o cuprindă. Nu; nu încă. Să se spele el de sânge. Şi s'o ducă întâiu acolo. S'a supus robul. Şi a văzut Chiva pe Ion Corbu: împuşcat şi măcelărit, cu topor şi cuţit, de furia unui nebun. Morman de carne ciopârţită. Albă, dar fără o lacrimă, a pus Chiva pe rob să-1 îngroape — şi a plecat, dreaptă, ascunzându-şi pieziş doar privirea ochilor verzi, în care lucea acum o flacără din fund de iad. Nu poate spune nimeni dacă şi-a plătit izbânda cu .trupul, cu buruieni sau farmece. Dar şi-a avut omul: legat şi viu, strâns în coarde, fără nici o mişcare cu putinţă — şi gol. Cum 1-a cărat Chiva la locul unde se zice acum Muşuroiul Chivei, nu se ştie bine; poate pe căluţul lui Corbu. In acel loc se află un muşuroiu cum nu s'a pomenit, cetate de furnici mari şi roşii şi rele, care cât ai bate din palme lăsau numai oase dintr'un leş de pasăre sau sălbătăciu-ne căzută în preajma îngrămădirii acelea din ace de brad şi mărunţiş de crenguţe. Avea mai doi paşi lărgime jos şi înalt nu departe de brâul omului, lângă un trunchiu de fag. Acolo şi-a dus Chiva omul şi robul de 1-a descărcat alături. Apoi i-a scrijelat tot trupul cu vârful cuţitului, ca să facă în carne buze sângerate. A luptat apoi de 1-a ridicat lângă trunchiu, 1-a legat, 1-a învârtit apoi, şi 1-a cufundat în furnicar până peste genunchi. S e zice c'ar fi stat Chiva acolo, fără să mişte şi fără o vorbă, trăind numai prin ochii din ce în ce mai mari ţintiţi asupra

unei întruchipări ce nu se mai putea înţelege, şi zi şi noapte. Omul legat nu mai era om; era ca o închipuire de iad, în groaznică blană roşie mişcătoare de furnici, care-1 mâncau de viu. Numai când n'a mai urlat şi când în locul ochilor albaştri au rămas găuri goale şi negre, s'a sculat Chiva. Tot dreaptă a plecat şi a urcat spre pisc. De-acolo sus, dela Pietrele Chivei, şi-a mai rotit odată ochii aceia mari, mari şi verzi peste tot cuprinsul cerului şi muntelui din jur şi s'a aruncat jos, dintr'b dată şi fără ţipăt, în fund de prăpastie. . .

Aceasta era întâmplarea.

*

In jurul focului din pădure s'a lăsat, grea, tă-

Scriind, în Istoria literaturii române contemporane (ediţia condensată), despre proza lui Calistrat Hogaş, încadrând-o la capitolul ,.Sămănătorismul şi poporanismul moldovean", E . Lovinescu hazardează următoarea afirmaţie: ,, . . . această literatură nu a-parţine nici unei şcoli actuale, ci rămâne, printre noi, un fenomen izolat". Marele critic trăgea concluzia în mod firesc, antrenant fiind de alura puţin exactă a unuî portret de construcţie estetistă şi deviantă. Pe de altă parte, în acea cavalcadă moralistă care e Istoria literaturii române cu fotografii, dl G. Călinescu făcând o descriere mai disociată, dar în fond tot lovinesciană, prozei lui Hogaş, o tratează în capitolul închinat „Poporanismului", Grupului ,,Vieţii Româneşti". Un alt critic, d. Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români) unde împărţirile scriitorilor sunt .organizate după două criterii, istoric şi tipologic, ceea ce desorientează, îl varsă pe Hogaş la capitolul de „Ironişti şi humorişti", alături de un G. Brăescu sau Al. O. Teodoreanu (Lovinescu îl grupa împreună cu Sadbveanu şi Em. Gârleanu, care aici aparţin grupului „Realismul artistic şi liric", iar d. G. Călinescu împreună cu Gala Galaction, care aici aparţine grupului de ,,Intelectualişti şi e s t e ţ i " . . . ) . Recapitulând, pentru a le depăşi, câteva din opiniile critice despre opera lui Calistrat Hogaş, printre care şi acelea ale unui N. Iorga, M, Sadoveanu, N. Davidescu, d. Vladimir Streinu, îngrijitorul ediţiei definitive, la Fundaţia Regală, a scriitorului • dela Piatra, le pune în frunte pe cea mai veche dintre ele, şi anume aceea a criticului dela ,,Viaţa Românească" Octav Botez, care, primul, a tăiat cariera unui mod de a considera drumeţiile lui Hogaş ca născute din spiritul de „primitivitate", „temperament sensitiv şi instinctual", „amorul păgân al naturii", „forţa", „spontaneitatea", „enormul", „grotescul". E scoasă chiar şi exasperanta afiliere a scriitorului la generaţia lui Emi-nescu, exasperantă fiindcă deşi are caracter unanim, niciun critic până acum nu a tras şi consecinţele. D. Vladimir Streinu, amintindu-şi de altă operă a unui turist intelectualizat, Pseudo-Kinigeticos, crede a descoperi, înfine, locul cel mai just al lui Hogaş, alături de Odobescu, faţă de care autorul Drumurilor de munte s'ar afla în „legături de familie spirituală". Dar acel care are acum, într'un fel, prerogativele de

cerea. Siluete negre stau ghemuite jos în roata vetrei. Din când în când o pală de flacără se'nalţă, undu-eşte şi se desface ca o floare vie. Mişcă umbre ciudate la hotarul aburului de lumină cu bezna pădurii, printre trunchiurile de care s'a rezemat odată Chiv a . . .

Prietenul meu, ieşind par'că dintr'o lungă visare, a gonit cu mâna un gând, şi s'a întors spre mine.

— Vei conveni totuşi, prietene, că imaginaţia în cruzime şi răzbunare rămâne apanajul omului. . . Cum?

— Da, poate . . . Poate pentrucă şi iubeşte mai mult, am şoptit răspuns la întâmplare'.

Şi la marginea întunerecului; între trunchiuri, mi s'a părut deodată că-mi zâmbesc doi ochi verzi, mari, m a r i . . .

de: /. NEGOIŢESCU

„critic oficial" al lui Calistrat Hogaş, la rândul său a scăpat foarte frumosul prilej de a restabili poziţia istorică a scriitorului „din generaţia lui Eminescu", fiindcă era de datoria sa să impună, în acea Istorie a literaturii române moderne, scrisă în colaborare cu d-nii Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu, şi suferind de un nepermis didacticism al împărţirii, ca Hogaş să-şi redobândească în sfârşit locul său precis într'o istorie a literaturii.

Care e situaţia critică a lui Calistrat Hogaş, în urma analizelor d-lui Vladimir Streinu? Dsa tinde şi ajunge chiar, la o determinare originală, pur critică, după ce depăşeşte fazele cercetării istorice, construind portretul estetic al scriitorului conform unei metode ce îi e foarte proprie, de a destrăma cu anticipaţie toate acele date critice care s'ar opune : viziunii urmărite. D. Vladimir Streinu are aşa dar o tehnică ce nu transpune opera în al t plan decât cel beletristic, preocuparea esenţială a dsale fiind să purifice până la stadiul scheletic opera literară, desinfectând în prealabil uneltele. Iată de ce, critica d-lui Vladimir Streinu nu dă niciodată impresia de construcţie abstractă cu un material pus de opera de artă. Dimpotrivă, materialul însuşi e supus acelor procedee care să-1 simplifice, să-1 reducă la elemente cât mai pure, în a căror transparenţă dsa se complace. Dacă E . Lovinescu şi d. G. Călinescu realizează o critică cerebrală, însă cărnoasă, artistică, dacă d. Şerban Cioculescu încearcă sunetul operei literare, precum al marmorei sau al bronzului, dacă Perpessicius cu voluptate pur livreseă opera critică şi dacă tehnica d-lui Tudor Vianu e de a trece idei conducătoare prin analize stilistice, critica d-lui Vladimir Streinu e aceea a unui chimist acuzat de pedanterie, a unui anatomist extrem de .curat. Văzut cu atari mijloace, Calistrat Hogaş îi apare d-lui Streinu ca un turist foarte cultivat, care vizita natura sălbatică a munţilor, pentru a face „băi de primitivism", Rusticismul dascălului de latineşte e de natură literară. Hogaş având un aer amuzat şi de imitaţie pitorească, în faţa obiceiurilor şi aspectelor ţărăneşti, comentariul său perpetuu fiind al intelectualului cu lecturi din Homer, din Vergiliu, din Cervantes sau din Biblie, aşa dar din marile opere clasice. F ă r ă să pară stânjenit, acest turist atât de încărcat de umanităţi, aplică unele clişee danteşti pe

UN TURIST ROMANTIC s HOGAŞ

naturile fruste care îi umplu călătoria. „Grandilocvenţa romantică" a scriitorului (d. Călinescu o apropia de Victor Hugo) se apleacă adeseori pe monumente naţionale, vădind nu mai puţin cunoştinţele istorice şi gustul pentru voevodal al acestui turist, al cărui humor are sorginte tot livrescă. Concludent, d. Vladiimiir Streinu află în Hogaş un „plăcut amator, un Odobescu fără erudiţia felurită a acestuia, dar cu aceeaşi concepţie şi practică amatoristă a literaturii", iar în ordinea descendenţei dsa crede a descoperi în d. Ioachim Botez, autorul însemnărilor unui belfer, un urmaş pe potrivă al dascălului din Piatra.

întâia operă a lui Calistrat Hogaş, acele Amin. tiri dintr'o călătorie, nu în portrete excelează, deşi apar aici câteva din figurile ce nu se mai uită, precum crâşmarul Avrum, Ion Rusu ori Axinia, nu în humorul, care îmbibă totuşi proza cu suculenta sa neîntrecută, nu în împletitura de homerisme, de care însă cartea e plină, nu în aromele de istorie moldoveana, care plutesc împrejurul mănăstirii Agapia, ci stăruie aici mai ales peisagiile contemplate romantic, natura agresată şi înaltă, peste care se revarsă suflul divinităţii.

Peisagistul Hogaş e un romantic de şcoală germană, ca şi contemporanul său Eminescu, de care îl leagă unele isbitoare afinităţi de structură şi în societatea căruia trebuie să i se fixeze locul, într'o istorie mai dreaptă a literaturii române. In adevăr, ce e acel ochi cosmic deschis peste peisaj, acea beţie a luminii în auroră ca şi în crepuscul, acea ţesătură magică şi muzicală a Firii, un fel de demon al naturii, pe care Hogaş îl prinde cu simţurile lui extraordinar de sensibile şi-1 redă grafic într'o limbă mustoasă şi înfiorată de tainele pe care le atinge? Uneori adevărate incendii cosmice, aprinse prin văile munţilor, se transformă în mistice euforii asemeni preludiilor wagneriene. O geologie primordială, o măreţie castă şi sacră se încrustează în imagini: . , . . . Spre dreapta, din văile umbroase ale munţilor Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălţau spre văsduhuri şi-şi topeau în aer creştetele lor, ca fumul ce s'ar ridica din o jertfă colosală, a-prinsă de natură pe altarele sale, pentru atotputernicul său ziditor! . . ." Sau, după deslănţuirea, tot wagneriană, a unei furtuni imense, adevărat potop încleştat în cuvinte şi imagini, iată prospeţimea neînchipuită, de eră fabuloasă, a acestei naturi văzută de ochiul lui Hogaş: „Iar a doua zi, când mă deşteptai şi mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreagă mi se1 păru ca răsărită atunci, pentru întâiaş dată din sânul adânc al apelor creaţiunii. Atâta era de fragedă, atâta era de virginală! Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale picăturile mari şi grele de rouă curată, care atârnau pe vârful negru-verde al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad; er-burile subţiri şi mlădioase, sub greutatea aceloraşi picături de rouă, îşi plecau molatec fruntea lor înspre pământ; iar sub căldura soarelui dătător de viaţă, florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet către ceruri, potirul lor strălucitor. Un val străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfârşitului, şi imnul tăcerii neturburate se înălţa de pretutindeni, ca o rugă de mulţămi-re, către ziditorul puternic a toată f ăp tu ra . . . "

Dela peisagiile lui Altdorfer la viziunile lui Jean Paul, e o lume pentru care se cer sensibilităţi oculte,

şi, printre puţinii în literatura noastră, Hogaş le are cu prodigiozitate. Căldura teribilă a unei amiezi de vară e prinsă de cuvinte ca în ghiare uriaşe dar foarte fine: „Soarele îşi ridicase depe faţă zăbranicul său de aburi roşietici şi, ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă, neclintit, pe albastrul şters al adâncurilor discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pământ ca din o sită imensă, mâni colosale şi nevăzute cerneau o ploae de foc mistuitor. . . şi pământul părea cufundat într'o genune de flăcări... De prin adâncul văilor, de peste înălţimea coamelor codrului, de pe întinderea scânteetoare a smidurilor înflorite, valuri străvezii de aburi sclipitori se rădicau în unde creţe şi, tremurând în zare, se topeau în văpaia înaltă a cerului aprins . . . In turburarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de Iulie muşca cu dinţi de foc de pretutindeni, şi îşi ostoia setea sa covârşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii, sorbite din vinele adânci ale lucrurilor . . . Şi de pretutindeni, toate într'un susur nedesluşit, sfârâiau a uscăciune! . . . Codrii uriaşi, ca o mână de vreascuri netrebnice, se svârcoleau neputincioşi şi ţipau de usturime înăduşită, subt văpaia incendiului universal".

Ca la Eminescu, incantaţia visului, atitudine tipic romantică, îşi află în Hogaş un poet autentic, treaz la chemările neauzite ale universului lăuntric, proec-tat în cel dinafară, cugetarea încărcată în natură. Nir-vanele nu-i sunt streine, le numeşte şi le umple adeseori de melacolia solitudinii eminesciene. Iată cugetarea cum străbate, însufleţind, materia: „Cu privirea pierdută în albastrele deserturi ale cerului, stăteam pe prispă răzimat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca pe nesimţite din lumea reală spre lumea visurilor şi a con-templaţiunii. Sânt momente, când fiinţa noastră se moae. se topeşte, se împrăştie şi se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse şi tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă .de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi tiuia în urechi, iar privirea scânteetoare a milioanelor de stele mă ţinea amorţit subt imperiul unei estetice contemplaţiuni".

Nopţii? lui Hogaş nu-s deloc sărace în umbre sublunare, stranii, înviate într'o zodie bolnavă, şi scările de îngeri înălţate înspre piscuri şi neant, el le vede cu un sentiment divin de stăpânire, acel imperialism al eului, atât de caracteristic romanticilor. In proza lui descriptivă, formele naturii devin germeni de monştrii, ca în concepţia magică a lui Bosch, a lui Brueghel sau Griinewald şi e demn de citat, în a-ceastă privinţă, un pasagiu, care aminteşte deopotrivă die Scrisoarea I a lui Eminescu: „Totuşi, somnul începu a se furişa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporţiile şi formele fantastice din lumea v isur i lor . . . Mi se părea că pământul se scurge în haos şi că un nemărginit deşert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr'un punct cât un atom imaginar de mic, nişte negre şi vaste cercuri concentrice se desfac şi-şi lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârşitului; că se năşteau din punctul lor generic, şi tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o răpeziciune atât de ameţitoare, încât închipuirea mea, târîtă de jocul acesta fantas-

tic, îmi lăsa în creeri urma vie a unui vârtej . . . forme de fiinţi bizare se înfiripau pe fondul orb al ochilor mei; sgripţori cu gheare colosale, grifoni înaripaţi, bazilisci cu ochii de jăratec, crocodilii cu râtul de porc şi cu pumnale în loc de dinţi; apoi un furnicar mi-şuitor de fiinţe mici, cu ochii în trei colţuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâţă, cu nasuri sucite cu coarne uriaşe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu ca t a l i ge . . . şi toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a raţiunii, ca într'un dant infernal s e învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ştergea, formele bizare se topeau una în alta; şi apoi, în perspectiva depărtării, un punct numai palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întunerec fără margini. . ."

Dacă se analizează limbajul hogaşian, plasticitatea imaginii, lava fumegândă, strălucitoare, luxuriantă, care încearcă să dea forme aproape ţipătoare peisagiului, scriitorului din a cărui pană s'a născut această incantaţie de cuvinte îşi găseşte semenii în literatura noastră, pe de o parte în contemporanul său Emineseu, a cărui prcză e uneori de tehnică nedeosebită de a lui Hogaş, iar pe de altă parte în lirismul poematic sau turnat în proză al doamnei Ben-gescu, la începuturile literaturii sale.

Celălalt aspect al operei lui Calistrat Hogaş, formând cu primul o dualitate pornită din acelaş fond romantic, aspect care şi-a numărat până acum atâţia analişti critici, în paguba primului, ţine de lumea pur obiectivă a personagiilor şi anecdotei. Dar şi aici, nu posibilităţile epice ale lui Hogaş se evidenţiază, ci acel tip enorm, căpcăunic, al omului văzut de ochianul hogaşian. Hogaş nu e însă un Guliver, nici nu are instinctul jocului în stare copilăroasă, ca Brueghel, căci sentimentul său are tărie bărbă

tească, melancolia lui vine dintr'o erotică nefericită, iar dacă mantaua sa e atât de imensă încât ar putea ,,acoperi întregul nostru emisfer", nici ceilalţi nu-s consideraţi dintr'o proporţie mai scăzută: ,,şi astăzi rânjeşte parcă închipuirii mele îngrozite, acea ra-ghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi eşi, în goană, o turmă de oi . . ." , sau: „mămăliguţa caldă corespunzătoare, dispăru metodic în adâncul pântecului său, printre crăpătura transversală a buzelor sale groase, întocmai cum o colină de deal ar dispărea în crăpătura adâncă a u-nui cutremur de pământ! . . ." Ion Rusu sau Aniţa (acel Quasimodo teribil) sunt portrete groteşti, de alură geologică, întocmai căpcăunilor de carnaval. Căutând sensul acestei desfigurări spre enorm, el trebuie găsit în simţurile lui Hogaş, care era nu numai extraordinar de fine, dar în acelaş timp aveau o capacitate de recepţie fantastică, înghiţind impresiile în cantitate patologică. Nu trebuie să se vadă aici. aşa dar, nici humor şi nici aplecare spre caricatură, în altă parte fiind humorul lui Hogaş, în dragostea lui pentru Floricica sau în portretul părintelui Ghermănuţă, sau în fine în acea umanizată Pisicuţă. Iar din căpcăunii lui vin caricaturile estetizante, savuroase, ale Lupilor lui Dinu Nicodin.

Prilejurile de a-1 apropia pe Calistrat Hogaş de aedul homeric, de Rabelais, de Cervantes t sau la noi de un Odobescu, de un Creangă, de un Sadoveanu, până la un Ioachim Botez, sunt pe cât de numeroase pe atât de accidentale. Căci dacă se analizează fondul romantic, atât de pur, şi atât de caracteristic unui anumit romantism, se înţelege cum lumea obiectivă a lui Hogaş e proecţia de imaginaţie tropicală a acelui fond nealterabil. Iar locul acestui scriitor în istoria literaturii noastre capătă o altă semnificaţie.

PÂNĂ LA PRIMUL PĂSTRĂV IN UNDITĂ SI DUPĂ...

(Urmare)

Dar mult mai sportive şi mai interesante din toate punctele de vedere sunt metodele de pescuit în mişcare sau ale pescuitului activ, la cari pluta este cu totul exclusă şi dintre cari cităm:

1. Pescuitul prin coborâre şi ridicare1}. Această metodă se poate folosi oriunde, dar mai cu seamă în apele cu bogată vegetaţie, unde sunt locuri libere de ierburi, numite „ochiuri" sau „goluri". Nada este co-borîtă într'un asemenea cchiu până aproape de fund şi ţinută acola câteva secunde, în aşteptarea unei muşcături, apoi ridicată din nou spre suprafaţă pentru a fi după o clipă de aşteptare din nou coborîtă spre fund, mişcarea se repetă de mai multe ori. Dacă nu se simte nicio muşcătură, se trece la alt gol, unde se procedează la fel. In chipul acesta se cercetează toate golurile, unde se poate ajunge cu varga. Din acest motiv este nevoe de o varga de tipul A având o lungime până la 4,5 m. şi chiar mai lungă pentru a ajunge la cât se poate mai multe asemenea goluri.

de: C. COMANESCU

Vârtelniţa şi sfoara pot fi aceleaşi, ca şi la pescuitul pe loc cu pluta fixă. Insă cea mai nimerită strună pare a fi cea de sârmă de 0,9 m. prevăzută la capăt cu nada metalică 2) numită „Wunderfischli" (peştişorul-minune, le miraculeux) reprezentată în fig. 9 A, argintată (pentru apele mai puţin clare) sau aurită (pentru apele limpezi).

2. Pescuitul cu năluca sau nada rotativă3). A-ceasta metodă cere folosinţa, după mărimea peştilor, a uneia din vărgile de tipul B , şi constă din tragerea nadei „între două ape" contra curentului şi totdeauna aşa ca ea să se poată învârti în jurul axei proprii şi la o adâncime nu prea mare, ca să poată fi urmărită de pescuitor. Mişcarea rotativă a nadei aţâţă peştele ademenindu-1 să o înşface. Se întrebuinţează la prinderea peştilor foarte mâncăcioşi ca lostriţa, ştiu-ca, somnul, păstrăvul, lipanul.

Se poate folosi nada metalică, amintită la metoda

*) La peche de tact, das Heben und Senken, the dapping.

") Construită de casa Société Industrielle des Spécialités Techniques" S. A., Emmenbrucke (Lucerne) din Elveţia.

• 5I La pêche au poisson tournant, die Spinnfischerei. the «pinning.

precedentă, şi încă cu mult succes, fără plumburi speciale, greutatea proprie fiind suficientă pentru a o menţine la adâncimea necesară.

O foarte bună nadă este „peştişorul pe cârlig", montată după cum se indică în fig. 9 B . La această nadă, ca şi la toate nadele mai uşoare folosite ca nă-luce, struna trebue îngreuiată cu plumburi de formă

specială, dispuse între vârtej ele ca în fig. 10, aceasta pe de o parte pentru a menţine năluca la o anumită adâncime, iar pe de alta pentru a împiedeca răsucirea sf oa^ rei, năluca putându-se învârti liberă între vâr-tejele plumbului şi cele dela capetele strunei, cu cari aceasta trebue neapărat prevăzută.

3 . Pescuitul în mişcare cu undiţa fără plută*). La această metodă nada la fel cu aceea folosită la pescuitul pe loc, se aruncă pe o suprafaţă cât mai mare a apei, plecând din josul ei, dela ţărmul propriu,

şi continuând cu aruncarea în „evantaliu" până la ţărmul din faţă pentru a ajunge în susul apei din nou la ţărmul propriu, trăgând nada de fiecare dată spre pescuitor şi cât se poate mai aproape de fundul apei, însă cu multă băgare de seamă, pentru a se evita a-

căţări, foarte frecvente la această metodă, care ,,dacă nu ne dă prilej să prindem prea mulţi peşti, ne permite să prindem de obiceiu exemplarele cele mai mari". Metoda se aplică la toate soiurile de peşti şi cu orice fel de nade din cele uşoare, cu o varga de tipul A, însă mai lungă (4,5 m), prevăzută cu o vârtelniţă şi sfoară la fel ca cele amintite la metodele precedente, cu excepţia strunei care va fi din sârmă în lungime cam de 2,50 m, pentru a „tăia" mai uşor apa, şi având pe ea 2 boabe de plumb, iar pe sfârc alte 2, căci din cauza greutăţii proprii a sârmei nu este nevoe de mai multe. Aceasta este, oarecum, metoda de tranziţie.

4. Pescuitul cu musca artificială scufundată5), care se face folosind o varga de tipul C de 250 gr., prevăzută cu o vârtelniţă de obiceiu din aluminiu de 7 cm, diametru cu 20 m. de sfoară din cea mai fină pe ea şi o strună de 3 m. lungime din fire de glandă din cele mai fine pe care sunt montate ca nade una-două sau cel mult trei muşte artificiale, fiecare de tip diferit, dintre cari una la capătul de jos al strunei, iar celelalte două dealungul ei, aceste două pe câte un braţ din fir de glandă cam de 8 cm. lungime şi astfel repartizate ca între1 ele să fie o distanţă va-riând între 20 şi 30 cm.

Metoda se aplică la pescuitul păstrăvului, al lipanului, al cleanului şi foacului.

5, Pescuitul cu musca artificială de suprafaţă'), metodă întrebuinţată mai cu samă la păstrăvi şi lipani, folosindu-se o varga C de 150 gr. greutate, prevăzută cu o strună la fel cu aceea dela metoda precedentă, însă mult mai fină, la al cărei capăt să află o singură muscă artificială, care aruncată pe apă rămâne totdeauna la suprafaţă pe care pluteşte în voe dusă de curent, de unde şi denumirea.

Aceste două metode din urmă constituesc culmea în arta pescuitului cu undiţa.

Am schiţat mai sus 8 din cele mai interesante şi mai de seamă metode ale pescuitului cu undiţa. Totuşi, cea mai mare parte dintre sportivi practică abia jumătate din aceste şi anume: sportivii începători indiferent de vârstă, preferă pescuitul pe loc, cu sau fără plută, iar cei iniţiaţi, fie tineri, fie bătrâni, rămân pe cât îi slujesc puterile, pe lângă pescuitul cu năluca, dar mai ales pe lângă cele două metode de pescuit cu musca artificială, mânaţi de pasiune şi de dorul de a atinge un grad cât mai înalt de îndemânare în pescuitul cu undiţa, revenind la pescuitul sedentar numai la adânci bătrâneţe.

Spicuind mai departe în bogatul material de in-formaţiuni cuprins în tratatele amintite, se lămuri ca prin farmec şi chestiunea cârligelor şi aceea a nadelor sau momelilor, şi unele şi altele foarte variate şi foarte numeroase.

Astfel, înţelesei că forma ideală a unui cârlig •de undiţă, fie.simplu, fie dublu sau triplu, este aceea la care linia ce uneşte capătul tijei cu vârful cârligului formează cu linia de prelungire a vârfului un unghiu cât se poate mai mic 7 ) , fiindcă în felul acesta

*) Vezi Dr. Winter: Grundangelei als feinsr sport («d. 1921) pag. 28.

5 ) La pêche à la mouche noyée, die Flugangelei mit nasser /liege, the wet-fly fishing.

6 ) La pêche à la mouche sèche, die Flugangelei mit tro-ckener Fliege, the dry-fly fishing.

T ) Dr. Karl Heintz: Der Angelsport im Süsswasser. pag. 35.

vârful cârligului „înţeapă" mai sigur peştele, sau, cu alte cuvinte, se înfige mai lesne în buza sau o parte oarecare din gura acestuia şi că această calitate s'ar întâlni în mare măsură la cârligele de oţel de tipurile „Limerick", „Kendal round bend"; , ,Penell" , ,Sneck bend", „Kirby", fiecare tip având diferite mărimi, dela cele mai mici cu 2 mm distanţă între vârf şi cotor până la cele mai mari cu 23 mm distanţă între aceste două.

Asemenea am luat cunoştinţă de recomandaţii în privinţa alegerii cârligului pentru diferite soiuri de peşti 8), arătându-se ca cel mai nimerit:

1. Cârligul cu 9 mm distanţă între vârf şi cotor pentru mreană şi clean,

2. Cârligul cu 7 mm distanţă pentru crap, plă-tică şi lin,

3. Cârligul cu 6 mm distanţă pentru biban, 4. Cârligul cu 5 mm distanţă pentru foac şi o-

chiană, şi în fine 5. Cârligul cu 4 mm distanţă pentru porcuşor, Adaog că cele 4 dimensiuni din urmă se potri

vesc foarte bine pentru păstrăvi, iar pentru lipani cele 2 dela sfârşit. Pentru somn. îostriţă şi ştiucă se vor întrebuinţa cele dela 7 până la 23 mm 0 ) .

In ce priveşte nadele 1 0 ) aflai că dintre aceste cele mai potrivite a r fi:

a) Pentru undiţele de pescuit pe loc, aproape toate felurile de nade de origină vegetală sau animală şi adică:

1. Pastele din imez de pâne sau din mămăligă, or din amândouă, amestecate şi frământate după un a-numit procedeu, bune pentru crap, plătică, foac, clean.

2. Boabele de porumb sau de mazăre, fierte numai pe iumătate, la cari se dau bucuros crăpşorii (ciortani'l.

3. Prunile si cireşile, foarte bune pentru eleni. 4. Vermii de pământ, de gunoi, de* carne şi de

făină, buni pentru aproape toate soiurile de peşti. 5. Gândacii de Maiu pentru clean. 6. Lăcustele pentru păstrăvi. 7. Intestinele de pui de 0ină pentru păstrăvi.

cele de gâscă pentru eleni mai ales toamna, 8. Creierii şi măduva de vacă, de viţel sau de

oaie, curăţite de sânge si pieliţă, apoi fierte un minut pentru a le face m?»i durabile, sunt bune pentru aproape toate soiurile de peşti;

9 Bobitele sau vetricea sunt. după 6 nouă confirmare, nade suverane pentru mreană şi cegă.

10. Caşcavalul de Elveţia, tăiat în bucăţi de forma zarurilor, excelent pentru mreană.

b) Pentru undita de pescuit cu năluca sunt peştii mici de tot felul până la cel mult 8 cm. lungime, mai cu seamă cei cu sclzi lucitori, fie vii. fie morţi sau mai bine imitaţiile lor mai ales metalice cu luciu foarte pronunţat acesta fiind extrem de ademenitor, şi dintre cari cităm:

1. Nadele naturale, montate adeseori după cum se arată în fig. B .

— Grind el ul (cobitis sive nemaebilus barbatula, la loche die Bartgrundel, the stone loach).

— Boişteanul fphoxinus laevis, le vairon, die Pfrille, the minnow).

8 ) A. R. Matthews: How to catch coarse fish, pag. 2. 9 ) v. d. Borne—Fliege: Angelfischerei, pag. 46. 1 0 ) Dr. Karl Heintz: Der Angelsport im Süsswasser, pag.

57 si urmätoarele.

— apoi obleţul, porcuşorul şi sglăvoaca, despre cari a mai fost vorba.

2. Nadele artificiale, foarte numeroase, şi dintre cari reţin cele cari mi se par a fi cele mai des folosite:

— Peştişorul minune (le miraculeux, der Wun-derfischli) amintit anterior şi reprezentat în fig. A .

— Devon-ul (le Devon, der Devonspînner, the Devon), nadă rotativă tipică de origină engleză, în forme diferite dintre cari cea mai obicinuită este a-ceea reprezentată în fig. 12 A. La aceste două nade artificiale plumburile sunt de prisos, nadele putând fi ţinute la adâncimea voită prin greutatea proprie.

— Peştişorul lamă argintat (Silberblinker), fig. 12 B în 3 mărimi, cea mai mică pentru păstrăvi, cea mai mare pentru somn, ştiucă şi Îostriţă. Aceste nade au nevoe de plumburi speciale ca cele din fig. 10 pentru a le menţine în apă la adâncimea j roi tă .

c) Pentru undiţa de pescuit cu musca artificială scufundată servesc imitaţii de diferite insecte, făcute cu mare artă, dintre cari am numărat peste 78 de varietăţi 1 1 ) , cât mai aproape de originale, dar adeseori fără nicio legătură cu aceste, fiind creiaţii cu totul noi şi foarte ademenitoare. In această privinţă ţăranul nostru a luat-o mult înaintea progresului cre-iând pentru nevoile sale o muscă artificială constând din o combinaţie de pene de cocoş legate în turul cârligului de undiţă, însă cu vârful penelor îndreptate spre strună, evident cu scopul de a fi mai bine jucată de curentul apei, — şi aceasta e principalul — dispoziţie ce n'am întâlnit până acum la muştele artificiale produse de industria privată. In ce priveşte coloarea penelor, ţăranul nostru le adaptează cu mare grijă sezonului şi insectelor ce mişună deasupra ape i 1 2 ) .

Muştele artificiale scufundate se întrebuinţează cele mici la păstrăvi, lipani, si eleni, iar cele mari la Îostr i ţă 1 3 ) .

d) Pentru undiţa de pescuit cu musca artificială de suprafaţă se întrebuinţează imitaţii asemănătoare celor amintite mai sus, însă în număr mai redus şi astfel întocmite ca ele să plutească pe suprafaţa apei, de unde sunt înhăţate de păstrăvi şi lipani, câte1 odată din aer, înainte de a atinge apa.

In sfârşit, m'am convins că pentru a prinde un peşte şi a-1 aduce acasă mai trebuesc următoarele:

— Minciogul sau minciocul14), care nu este altceva decât un fel ă& lingură de reţea şi serveşte la ridicarea din apă a unui peşte mai greu de 1 / j kg, fiindcă dela această greutate în sus de obiceîu peştele nu mai poate fi aruncat din undiţă direct pe ţărm, fără a fi expus neajunsului de al scăpa, ştiut fiind că în afară din apă greutatea peştelui creşte sensibil fcam de 6 ori) greutate care lesne produc o ruptură fie a vârfului de undiţă, fie a sfoara, fie a buzei peştelui.

— Cârligul de mână1*), care serveşte aceluiaş scop ca şi minciogul, însă pentru peşti trecând de

" ) Dr. Karl Heintz: o. c. pag. 226. **) Dr. Gr. Antipa: Pescăria şi Pescuitul în România,

pag. 92. l s ) Pentru modelele de muşte artificiale preferate la noi

de păstrăvi şi lipani, a se vedea în revista „Carpaţii" Nr-ul 6 din 15 Iunie 1936 articolul: Ceva despre pescuitul sportiv de Al. Hischfeld (Cluj).

**) L'epuisette, das Landungsnetz, the landing net. 1 B ) La gaffe, der Landungshaken, the gaff.

3 kg. greutate, cari ar necesita un minciog cu o reţea de formă prea mare, greu de transportat şi greu de mănuit.

— O făşis de tifon1"), cam de " 2 m . lăţime şi cel mult 10 m. lungime, înfăşurată în formă de sul şi în care se înveleşte separat, unul după altul, fiecare peşte prins.

—O raniţă") de drumeţ obişnuită, mult mai p r a c tică decât coşniţele SDec ' a le l s ) , care fiind purtate la teral împiedecă mânuirea undiţei. In afară de aceasta o asemenea raniţă este mult mai încăpătoare, în ea putând intra pe lângă tifonul cu peştii prinşi şi îmbrăcămintea de schimb şi chiar şi indispensabila pelerină de ploaie, iar în buzunarele de • dinafară alimentele.

Toate obiectele enumerate mai sus, inclusiv undiţele şi accesoriile acestora, îmi lipseau cu totul şi trebuia să mi le procur dimpreună cu încă o serie de lucruri mărunte privind întreţinerea şi păstrarea văr_ gilor. a strunelor, a cârligelor şi a nadelor de tot felul, pentru a fi bine echipat din punct de "?d

tut obicinui şi nu cred câ mă voiu putea obicinui vreodată.

Evident, la această eroică hotărîre nu mai puţin a contribuit şi îmbucurătorul fapt al grupării tuturor iubitorilor de pescuit cu undiţa din localitate în-tr'o singură societate cu denumirea „Societatea sportivă de pescuit cu undiţa din Braşov", care, în adevăr, luă fiinţă în ziua de 25 Aprilie 1924 şi în care cu multă plăcere şi cu mare entusiasm s'a înscris şi modesta mea persoană.

Astăzi situaţia, deşi schimbul nefavorabil per

sistă, s'a modificat întru câtva în bine, în sensul că mi-a fost dat, în sfârşit, să văd de curând! o pereche de vărgi asemănătoare cu cele de tipul B , servind la pescuitul cu năluca în primul rând, şi cari au fost construite de unul din camarazii noştri (d-1 Bauer— Braşov). Pot mărturisi că aceste vărgi, spre lauda dânsului, se prezintă ca formă sub înfăţişarea unor vărgi cu pretenţii de desăvârşire, ceea ce pentru început poate fi considerat ca un fapt nou şi foarte îmbucurător pentru posibilităţile industriei noastre.

(Va urma).

DIN L I T E R A T U R A S T R Ă I N Ă

N. BAIKOV : JERTFA SPIRITUL MUNŢILOR Pădurile virgine clin Manciuria orientală cari ocupă

vaste spatii in provincia Ghirin, păstrează încă intact, în profunzimea lor misterioasă, o întreagă omenire ancestrală, reamintind imemorabile timpuri când. într'o luptă pe moarte p,uitru existenţă, omul îşi apără viata sa şi un loc sub soare. Aceste păduri se întind pe sute de kilometrii: valuri verzi acoperă toate lanţurile dc munţi, văile şi platourile ceie mai ridicate. Ele gem ca o mare pe timp de furtună, şi acest cântec sălbatec al Taigei, face să ne gândim la epocile împlinite.

Indigenii numesc aceste păduri „Chou-Hai". adică „Marca silvestră".

Drumul de fier din Manciuria de nord, a traversat aceste păduri dela nord-vest la sud-est şi a introdus în acest mărăciniş dc nepătruns viaţa modernă, cultura şi realizările grandioase ale ştiinţei tectonice.

Insă în colturile îndepărtate ale munţilor ..Chou-Hai", unde omul civilizat n'a pătruns cu maşinile sale ingenioase, anticul „Dumnezeu Silvan", domneşte încă, şi dictează tuturor vietăţilor voinţa sa implacabilă şi crudă care se manifestă în tot momentul in viaţa cotidiană s>" moravurile locuitorilor din Taiga. Este o lume cu totul aparte, care n'are nimic comun cu aceea în care trăieşti, iubitul meu cititor. Oamenii plăpânzi fiziceşte sau moralmente, n'au deloc trai aici. Trândăvia şi nepăsarea sunt necunoscute locuitorilor din Taiga. Trândăvia, slăbeşte corpul şi nepăsarea îl conduce direct la moarte.

O viaţă intensă domneşte în Taiga, unde se îndeplinesc interminabile procese biologice, unde proceduri apar şi dispar, unde moartea se succede vieţei şi la rândul ei. zămisleşte altă viaţă.

Natura este echitabilă şi armonizată. Legile ei sunt logice, severe şi chiar crude. Acela, ce nu le respectă, se pune în afară de lese şi va pieri sigur, cedând locul celui mai tare şi mai bine adaptat.

Viaţa din Taiga a elaborat un cod de legi, cari nu sunt scrise, un drept cutumiar a cărui origine coboară din epoca când organizaţia socială era încă în faza embrionară.

Este legea Taigei. severă şi neiertătoare. Pădurea posedă morala sa proprie şi ascultă de re

gulile proprii în materie de justiţie şi pedeapsă. Aci crima cea mai mare nu este omorul, ci furtul,

care se pedepseşte cu moartea. Justi ţ ia în Taiga este expeditivă şi irevocabilă. Reclamantul joacă de obicei rolul de martor, vecinii

cei mai apropiaţi, îndeplinesc funcţiunea de judecători. Verdictul este executat pe loc. Omul dovedit de furt. este de obicei îngropat de viu.

Reclamantul şi judecătorii sapă groapa împreună. înaintea supliciului, criminalul este ameţit cu o bău

tură puternică numită „Hanchine". Aceasta este tradiţia.

Iarna când pământul este îngheţat, pe o adâncime de doi metri, criminalul este dat pradă tigrilor. Este legat solid de un arbore pe drumul tigrilor, adică pe potecile unde de obicei animalele trec spre a-şi căuta hrană. Acest arbore, şi locul unde a fost devorat condamnatul, sunt considerate apoi ca lucruri sacre pentru locuitorii Taigei. Pe acest loc, este ridicat un fel de altar în onoarea tigrului, supra-numit de ei ..Marele Van", „spiritul Munţilor". Fiecare trecător se opreşte şi aprinde o lumâ

nare şi ca acatiste, pune o piatră la picioarele arborelui sa erat.

In profunzimea munţilor „Chou Hai" se întâlnesc des stejari seculari, şi cedri gigantici, cari poartă urme de ghiare pe scoarţă, şi la picioarele lor, un mic morman de pietre, acoperite cu timpul de muşchi. Astăzi când civilizaţia şi cultura pătrund în această regiune, acest obicei a dispărut. însă acum douăzeci de ani era încă păstrat cu rigoare.

In cursul perigrinărilor mele peste munţi şi pădurile Manciurei, am putut observa de aproape această viaţă originală, extrem de interesantă, şi chiar de multe ori am luat parte activă la ea.

Unul din aceste episoade sângeroase e întipărit în memoria mea cu o claritate deosebită. Era în luna lui Ianuarie. Vânam de aproape două săptămâni mistreţi în pădurile dese de lângă isvoarele râului ,,Hai-Line" şi avansam încet, spre vest. Vârfurile stâncoase ale muntelui ,,Tatou Dinzy" se ridicau înaintea noastră în formă de piramide luminat de razele roşii ale unui soare ce apunea. Scurta zi de iarnă se apropia de sfârşit. Eram acompaniat de credinciosul meu camarad, vânătorul A. Bo-boşin. Silueta lui gigantică se balansa înaintea mea pe potecă, lăsând în urma sa o dâră de fum acru de tutun.

Ajungând la o vertă dela Cabana unui vânător chinez, pe care îl cunoşteam, descoperirăm pe zăpadă urme proaspete de tigri, cari traversară poteca, dirijându-se spre o pădure de stejar, unde probabil se găseau mistreţi-

Ne grăbirăm paşii spre a ajunge animalele înainte de căderea serei. Era deja noapte, când am ajuns la cabana bătrânului vânător Toun-Lin, care auzind paşii noştri ne eşi în cale.

— Bună seara dragă „Ochelari" şi dragă Baboşka, ne spuse el, cum ele obicei ne tutuia, şi vesel ne pofti să intrăm în cabana sa. bine încălzită şi confortabilă. (Pe mine mă agrăia „Ochelari" din cauză că purtam ochelari).

Ne debarasarăm de hainele noastre groase, şi în curând mirosul plăcut al unei supe de perişoare umplu întreaga piesă. Inutil să spun că noi golirăm cu o poftă de lupi, o supieră mare.

Refăcuţi şi sătui, ne-am întins pe paturi de pâslă şi în curând adormirăm somnul drepţilor.

Mă deşteptai înainte de ivirea zorilor şi voii să plecăm. Luna era apusă, şi noaptea neagră. La lumina slabă a unei mici lămpi am distins silueta gârbovită a bătrânului vânător Toun-Lin, care avea aerul că ascultă ceva. în apropierea portei.

— Chima!? (tigru) îl întrebai eu. Când mă apropiai. el murmură: Nu trebuie să eşiţi..

Este prea periculos. Doi mari Van (Tigrii), dau târcoale împrejurul cabanei. Am ascultat toată noaptea. Sunt foarte supăraţi şi voesc să mănânce carne de chinez. In-tr'adevăr auzeam bine scrâşneala zăpezii sub paşii lor grei, mâria la şi smorcăitul lor discret. La un moment dat, tigrii se apropiară de poarta cabanei şi se părea că o vor doborâ.

Instinctiv pusei mâna pe armă, însă bătrânul vânător dădu din cap în semn de desaprobare spunându-mi eu o voce tremurătoare:

— Pu-in, pu-in! (Opreşte-te). Boboşin se deşteptă la rândul său şi află fără cea

mai mică emoţie de prezenta animalelor. Cum era inutil să tragem asupra lor în plin întuneric, hotărârăm să plecăm pe urmele lor, imediat ce se va lumina.

Văzând calmul nostru, bătrânul Toun-Lin se agită şi începu să ne istorisească povestea cu tigrii antropofagi, cari vin la fiecare zece ani să reclame tributul lor: un om. Dupa credinţă locuitorilor din Taiga, trebuia oferită o victimă umană, dacă nu, ei nu' se vor mulţumi de un singur om şi vor pretinde zece.

Aceasta era credinţa populară. Era a doua noapte, când „marele Van" venea la cabană acompaniat de tovarăşa sa şi manifesta nerăbdarea lor. Făceau la fel la cabanele altor vânători din împrejurimi.

Animalul teroriza în aşa fel pe nenorociţii locuitori ai Taigei, încât până la urmă se hotărâră să execute voinţa „Marelui Van", Spiritul Munţilor.

Se înţelege, că nimeni nu consimţia să se sacrifice, însă un hazard fericit salvă situaţia.

într 'o cabană îndepărtată, pe versantul accidental al muntelui Tatou-Dinzy, un lucrător chinez, care furniza alimente şi alte lucruri din oraşul Tsoun-Ile. vânătorilor din Taiga, fură două blăni de Samur: prins asupra faptului fu condamnat la moarte, potrivit legei din Taiga.

Când zorile luminau Taiga şi razele de soare aureau creasta stâncoasă a lui Tatou-Dinzy noi urcarăm deja coasta. Eu şi Boboşin, tremurând de frig, călcam pe urmele celor doi tigri.

Făcusem deja zece verste şi ne oprirăm în faţa unei mări de granit: era vârful muntelui „Liao-Linc".

Urmele animalelor ne duseră la o coastă inaccesibilă pentru om. Furăm siliţi să ocolim acest lanţ, ce se prelungea mai mult de douăzeci de kilometri la nord şi la sud.

Ne oprirăm într'o pădure de stejar, situată pe povârnişul unui munte. Urmele de mistreţi erau vizibile peste tot locul. Ne hotărârăm să abandonăm deocamdată tigri, şi să ne ocupăm de mistreţi.

Cum nu era uşor în doi de a surprinde aceste animale prudente, am decis să ne separăm. Boboşin, bun drumeţ, făcu un mare înconjur şi se plasă pe un vârf la o trecătoare, unde mistreţii a r fi trecut după primele împuşcături.

Abea făcui vreo patru sute de metri, când auzii grohăiturile stridente ale purceilor de mistreţi.

Ziua era frumoasă şi însorită. Stratul alb de zăpadă care acoperea versantul de sud al acestei creste, reflecta toate culorile ca un curcubeu, şi mă orbeau aproape.

Simţind vânatul în apropiere, înaintam cu băgare de seamă, în aşa fel încât chiar eu să nu aud sgomotul paşilor mei.

Liniştea pădurei nu era întreruptă de cât de grohăitul purceilor de mistreţi şi foşnete de frunze în apropiere. Un cârd de păsărele de munte se învârteau în aer cu îngrijorare. Ciocănitoarele neobosite băteau trunchiul arborilor.

Bănuind că mistreţii se găseau în stejărişul apropiat, înaintam, mai mult târându-mă şi ascunzându-mă în dosul arborilor. In curând, tabloul următor se prezenta înaintea ochilor mei:

Intr'un luminiş scăldat de soare, se găseau o turmă de mistreţi. Toată panta era acoperită de siluetele negre ale animalelor de toate vârstele: se găseau bătrâni mistreţi cu colţii extrem de puternici, godonaci, scroafe cu o mulţime de purcei mici.

Fiind aşezat contra vântului în dosul unui arbore, putui să admir în linişte această idilă forestieră, respirând parfumul Taigei încălzită de soare, şi mirosul specific al acestor animale.

E r a imposibil a spune exact câţi mistreţi erau, însă sigur că numărul lor se ridica la cel puţin două sute.

Crezându-se în complectă siguranţă, animalele erau nepăsătoare la largul lor. Mai mulţi mistreţi se odihneau tolăniţi pe culcuşuri de frunze uscate. Purceii se jucau între ei şi alergau voioşi unul după altul. Păsărele de munte, ce îndeplineau rolul de sanitari, se aşezau pe spatele mistreţilor şi îi debarasau de paraziţi.

Rămăsei multă vreme fără să mă mişc în dosul arborelui, neputând să mă decid să turbur viaţa liniştită şi tihnită a acestor locuitori ai Taigei.

La urmă aducându-mi aminte de rolul meu, ridicai arma şi călcându-mi pe inimă, vizai omoplatul stâng al unui bătrân mistreţ mai apropiat, care îţi freca umărul

drept de un pom. Lovitura porni. Mistreţul făcea câţiva paşi, şi se culcă pe o parte, mânjind cu sânge zăpada albă şi frunzele galbene, adunate de animale căutând ghindă. Pentru un moment, o tăcere de moarte domni în Taiga, care părea că îşi reţine răsuflarea. Animalele fugiră urcând coasta în direcţia unde le aştepta Boboşin.

Cu toată iuţeala cu cari fugeau peste stejărişi şi mărăcini, aproape că nu le auzeam paşii, animalele conştiente de pericol se depărtau fără sgomot.

In curând pe vârful coastei, răsunară două detunături, una după alta. Era Bobişin, care trăgea cu precizia obişnuită.

Când mă apropiai de animalul lovit, era deja mort. Ochiul lui mic brun, care nu pierduse încă strălucirea, privea cerul parcă ar fi întrebat ceva.

Corpul puternic al acestui animal era frumos. Trei rânduri de colţi albi, străluciau la capătul lungei sale căpăţâne bombată. După talia lui. cântărea cel puţin două sute cincizeci kg. Mă pusei imediat să-1 jupuesc, atât timp cât era cald. Acest lucru îmi răpi mai mult de o oră, căci era greu să mişc această masă enormă. Stomacul lui era plin de ghindă cam amestecată şi de mici bucăţi de lăstare tinere. După aceea l-am acoperit bine cu zăpadă.

Boboşin împuşcase un bătrân mistreţ şi o scroafă tânără. Când ajunsei, el isprăvise toată operaţia.

— Ştii ceva? îmi spuse el, tigri nu sunt departe de aci! Si ştergându-şi mâinele pline de sânge cu zăpadă, îşi aprinse pipa.

Priveşte bine la urmele lor, şi îmi indică un fel de potecă care urca coasta.

Nici o îndoială nu era posibilă. Era pista urmată de tigri. Urmele erau proaspete şi probabil că trecusesâ pe aci cel mai târziu astăzi de dimineaţă şi se găseau prin împrejurimi.

Pornirăm pe urmele lor, cari ca de obicei şerpuiau pe creste şi pe marginile prăpăstiilor spre stânci şi terase, unde obicinuesc să se odihnească, şi unde pot examina toate împrejurimile. Intr 'una din aceste poziţii noi găsirăm anprentele culcuşurilor a doi formidabili tigri.

Distanta care ne separa de aceste animale diminua în mod vizibil. Insă căderea nopţei ne obliga să ne căutăm un refugiu într'o cavernă din care se întâlnesc multe în aceşti munţi.

Ne instalăm confortabil pe paturi de frunze uscate, şi dormirăm până la ziuă.

In timpul nopţii, Boboşin mă deştepta de mai multe ori, pentru a asculta muzica din Taiga. Toată noaptea tigri răgeau nu departe de caverna noastră şi ecoul repeta departe în munţi şi văi strigătele lor.

Aceasta fu o noapte a animalelor, când tigri se adună şi se bat pentru femele, făcând să răsune Taiga mută de răgetele lor. Restul anului duc o viaţă solitară şi liniştită.

Cum se făcu ziuă, furăm în picioare. După ce bău-răm la repezeală un ceai cald, reluarăm drumul pe urmele tigrilor. Spre prânz, ajunserăm sus pe vârful muntelui. Un spectacol înfiorător ni se prezenta înaintea ochilor noştri.

Exact în mijlocul vârfului, zăpada mânji tă de sânge, era călcată în picioare de labe gigantice de tigru. Făş i de îmbrăcăminte chinezească zăceau peste tot locul. Sub un bătrân codru, o coadă de păr negru omenesc lucea întocmai ca un şarpe alături de o căciulă de blană, şi o pereche de bocanci sfâşiaţi de dinţii animalelor.

Pe trunchiul arborelui, bucăţi din o sfoară de grosimea unui deget. Arborele era stropit cu sânge. Câţiva paşi mai departe. într'o băltoacă de sânge îngheţat, zăcea un craniu omenesc, două picioare, o mână şi osul unui şold: era totul ce mai rămăsese din nenorocitul chinez.

Era uşor a reconstitui fioroasa dramă din Taiga, petrecută sub bătrânul cedru.

Spusele bătrânului vânător Toun-Lin amicul nostru au fost realizate, omul care a violat legea Taigei a fost condamnat la moarte, şi dat pradă fiarelor.

Solid legat de arbore, trebuie să fi suferit înfiorător înainte de a muri căci tigrii au rupt fâşii din carnea lui. pentru a o elibera din strânsoarea sfoarei.

Am rămas multă vreme pe acest loc de supliciu, unde justiţia a fost aplicată conform legei din Taiga. Chiar nervii solizi a lui Boboşin nu putură să reziste, şi isbucni în injurii la adresa locuitorilor acestei păduri, pe care îi cunoştea prea bine.

— Ah! câini şi sălbatici blestemaţi! Au făcut totul pentru a da carne de om zeului lor. S ă crepe toţi în acest fel nemernicii! Aşteptaţi puţin!... dacă voi întâlni pe marele vostru „Van" (tigru) îl voi beli de pielea lui raiată.

Lung timp mai răsuna vocea indignată a amicului meu, prin pădurea deasă.

Soarele, lumina cu razele sale vesele munţii din Taiga. Cerul albastru, indolent strălucea peste vârfuri şi adâncimile cele mai ascunse. Corbii sburau în direcţia ospăţului sângeros, şi cloncăniturile lor sinistre, despicau tăcerea munţilor deşerţi.

Noi înaintam fără a vorbi, capul la pământ, adânciţi în gândurile noastre. Boboşin fuma de zor din pipă şi suflând ca o locomotivă, lăsa în urmă o dâră de fum acru. O furie inplacabilă lucea în ochii lui.

Un bătrân corb de munte, sbura peste înălţimile Taigei, şi cloncănind, invita pe semenii săi, la agapa sălbatecă şi sângeroasă. In curând urmele tigrilor se separară. Noi am mers pe urmele bătrânului „Marele Van".

Urmărindu-1 neîncetat, fără a-i da răgaz să îşi caute hrană, îl obligarăm să iasă din munţi, într'o concesiune forestrieră depe lângă calea ferată, unde lucrau o mulţime de căruţaşi chinezi ocupaţi cu transportul lemnelor.

In trei zile, fiara înflămânzită, sugrumă patru cai şi doi chinezi. Cuprinşi de panică lucrătorii concesiunei, refuzaseră să mai meargă la pădure şi lucru fu suspendat.

In templele şi cabanele din Taiga, rugăciuni fură a-dresate zeului teribil al munţilor şi pădurilor, şi un fum mirositor de tămâie se ridică la cerul fără nori.

Taiga tăcea şi încordată asculta cel mai mic freamăt al frunzelor uscate sub paşii grei ai ferocelui animal

Exasperat de urmărirea noastră, fără răgaz, el se hotăra să ne înfrunte şi ne aşteptă ambuscat în dosul unei buturugi a unui gigantic cedru.

Soarele era sus. Avansam prudent pe urmele tigrului, scrutând atent cu privirea orice crâng mai des.

De odată, auzirăm strigătele corbilor şi ale păsărelelor de munte, şi ne oprirăm: ştiam că acesta era un semn că tigrul se află în apropiere. In afara acestor strigăte, nici un sgomot nu turbura liniştea solemnă a pă-durei.

Nervii ne erau extrem de încordaţi. Inima bătea violent. Creerii lucrau intens. Ameninţarea luptei mortale, stimula forţele noastre spirituale şi fizice. Ne separăm, păstrând între noi o distanţă de circa douăzeci de paşi, şi reluarăm înaintarea noastră, cu armele gata de tras.

In curând siluetele negre ale corbilor au apărut in aer. Sburau cu un cloncănit furios pe de asupra unui luminiş în mijlocul căruia se vedea buturuga cedrului doborâtă.

In dosul buturugei, animalul tupilat, s trâns ca un bulgăr, mişca convulsiv coada sa stufoasă întinsă ca o strună.

Ne oprirăm deodată ca la o comandă. Treizeci de paşi ne se