V i r g i l S A C E R D O Ţ E A N U

ÎNTÂMPLĂRI obişnuiteOAMENI neobişnuiţi

Volumul 1

Nu las în urma mea palate, bogăţii...Doar răvăşite gânduri înscrise pe hârtiiÎnzbuciumate clipe, din nopţile târzi

EDIŢIA

Virgil SACERDOŢEANU

ÎNTÂMPLĂRI obişnuiteOAMENI neobişnuiţi

Volumul 1

EDIŢIA

MENŢIUNI LEGALE ALE EDITORULUIDATA EDIŢIEI

Sumar

EDIŢIA........................................................................................................4Prefaţă..........................................................................................................7MOTTO.......................................................................................................9INTRODUCERE.......................................................................................11BUNICUL..................................................................................................17VISE ÎNTR-UN COŞMAR.....................................................................113DINA........................................................................................................121GORICĂ..................................................................................................155LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY..................................................213MOŞ CIOTU............................................................................................273MOAŞA NASTA.....................................................................................291DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA..............................................321SPOVEDANII..........................................................................................343STRIGOAICA.........................................................................................377VISE.........................................................................................................395VISELE.!?!?!...........................................................................................397

Prefaţă

MOTTO

SCRISE DEPARTE pentru cei ce mi-au fost APROAPE

INTRODUCERE

Introducere 13

Era ultima oră de dirigenţie în ziua aceia de cursuri, la 20 de ani de la absolvirea liceului din micul orăşel de provincie, de pe malul Oltului, la poalele muntelui Cozia.!

Ne-am adunat cu greu de pe tot cuprinsul ţării de pe unde soarta ne-a risipit când am pornit pe propriile picioare.

Trei dintre noi ne părăsiseră pentru totdeauna, patru lipseau fortuit, doi fuseseră împiedicaţi să ştie ce se întâmplă dincolo de zidurile închisorii iar alţi doi şi poate cei mai dotaţi dintre noi, când"Şeful,"profesorul de limbă română şi dirigintele nostru timp de 8 ani le-a strigat numele din catalog, noi am lăsat capul în jos, iar în liniştea apăsătoare, vocea"Şefului"a răsunat dârz, dar trist;

- "Absenţă nemotivată".!Apoi, cu privirea lui caldă, cu zâmbetul lui ironic, a închis catalogul.Ne-a învăluit pe toţi cu privirea lung, tot ca la o ultimă oră de

dirigenţie, dar cu 20 de ani în urmă când, proaspăt bacalaureaţi porneam plini de elan să cucerim lumea.

Acum însă privirea lui era alta...Parcă în sens invers...Atunci căuta să ne vadă cum vom arăta peste 20 de ani,... Acum

încerca să ne pună la loc suviţele de păr lipsă, să ne înlăture ridurile şi să ne estompeze cutele dintre sprâncene, să-şi regăsească"vulturii"lui de odinioară...

- Ia să vedem "Şefilor" (Asta era expresia lui favorită-Şefule-;- "Şefule", n-ai învăţat pentru azi! sau- Aşa da"Şefule", 10!De asta i-a şi rămas numele "Şefule".)- Ia să vedem"Şefilor”dacă m-a minţit carnetul.Şi a scos din buzunar un carneţel învelit în hârtie albastră pe eticheta

căruia scria; Clasa 8-1946... Şi ne-a luat pe rând, tot în ordinea alfabeticăDe n-ar fi fost carnetul lui vechi pe care îl ştiam atât de bine, cu

scrisul lui de atunci, nu tremurat ca acum, am fi crezut că ne-a trişat şi el odată ca revanşe la copilăroasele noastre farse de elev.

Aşa de clar văzător a fost în a ne întrezării evoluţia caracterelor şi a carierelor noastre!

Când a ajuns la mine, speranţa şi slăbiciunea lui, a citit mai departe, dar s-a adresat indirect, ca şi când nu eram de faţă;

- Ştie să asculte mai bine decât mulţi, vibrează din toată făptura lui la tot ce se întâmplă în jur, a prins meşteşugul să-şi aştearnă pe hârtie sentimentele, dar vorbeşte prea mult ca să mai aibă timp să şi scrie! Apoi a ridicat ochii din carnet şi tot indirect a întrebat şeful clasei;

INTRODUCERE 14

- L-a învăţat viaţa să tacă?- Atunci ce mai aşteaptă?- Nu vede că nu-l mai pot aştepta mult ca să-i corectez tipăriturile?

*****

- Vezi"Şefule", acum, la aproape încă 20 de ani de la această întâlnire şi la 40 de ani de când la banchetul de absolvire ne-ai spus că ceeace ne doreşti cel mai mult în viaţă, indiferent de"Ce"şi"Unde"vom ajunge este să nu uităm să fim"Oameni", acum pot să-ţi spun, şi din lumea umbrelor de unde eşti, ştii că nu mint:

- N-am putut să scriu până acum.- Mi-am pus zăbală şi eu ca atâţia alţii şi chiar dacă muşcam cu furie

zăbala, nu am avut destulă tărie să scriu...- Dar am strâns"Şefule".- Am strâns în mine tot ceeace am putut aduna cât am bătut coclaurile

ţării în lung şi în lat!.- E drept... le scriu aici... departe de tine... departe de toţi cei ce m-au

învăţat să tac... dar tu... din ţara amintirilor unde ţi-ai făcut lăcaş, poţi să mă asculţi când recitesc singur, târziu în noapte cele ce scriu. Şi dacă am să văd că încrunţi din sprâncene, ştiu că trebuie să corectez"mâzgălitura"!

- Mă iartă"Şefule"de nu am avut harul să prind cum trebuie meşteşugul scrisului deşi te-ai trudit a mă învăţa, dar poate... poate se vor găsi şi unii care, poate, vor cădea pe gânduri citind...

- Şi-apoi, mărturisesc că scriu pentrucă simt nevoia, fără veleităţi de scrib cărturar... Dacă m-aş gândi cum să scriu, mi-ar rămâne paginile goale de frica esteticilor şi a criticilor literari...

- Dar gândurile şi imaginile celor de departe se învălmăşesc în mintea mea, că mi-aş pierde minţile de nu le-aş aşterne pe hîrtie...

Cred că adevărul nu are nevoie să fie îmbrăcat în purpură sau văluri diafane! E bine când cineva are harul să o facă dar eu, chiar dacă mi-am petrecut tinereţea în capitală şi maturitatea în alte îndepărtate capitale, am rămas copilul ce păştea vacile pe dealurile de sub munţii Parângului...

Ce mânca mămăligă cu jumări de ouă la cosit în luncă sau călărea pe deşelate pe valea Otăsăului...

Şi-mi place şi acum să mă şterg pe faţă cu stergar de in şi să port iarna ciorapi de lână împletiti cu cârligul şi tot apa din ciutură îmi stâmpără setea... tot păsările îmi cântă cea mai profundă simfonie şi niciodată cea de a 7 artă nu a egalat mirajul norilor ce îmi ţeseau poveşti pe cerul din asfinţit...

Nu! Nu sunt duşmanul civilizaţiei

Introducere 15

Mă uimeşte tot ceeace mintea omului a reuşit să facă şi rafinamentul artiştilor talentaţi mă copleşeşte chiar dacă cel mai adesea nu isbutesc să-i înţeleg, dar probabil că e prea mult pentru o singură generaţie plecată din vîrful Şuii direct în Montparnasse să cuprindă toate ofrandele omenirii civilizate!

- Dar totuşi poate,... poate gândurile mi se vor aşterne limpede pe hârtie şi atunci tot ce au filtrat prin fiinţa lor Penaţii mei de-alungul multor generaţii, vor servi ceva celor ce sunt însetaţi de demonul cunoaşterii şi sunt hărăziţi să asculte... ŞOAPTE DIN ADÂNC!!

Paris 1981

BUNICUL

Bunicul. 19

Neica Ghiţă.

La 84 de ani, spărgea sâmburele de prună în dinţi.Înalt, svelt, cu părul alb ce-i cădea în plete, bine legat, fără să fie gras,

purta o mustaţă lăsată pe oală, dar care se îndrepta ca un arici dacă se înfuria peste poate.

Avea cioareci albi de aba, cămaşe ca spuma laptelui şi cojoc din blană de miel.

Era încins peste cămaşe cu nişte bete roşii pe care şi le-nfăşura de 5-6 ori, ca un brâu, iar peste bete avea un chimir de piele, să-i ţină şalele, un chimir lat, cu trei”pozânare”. În unul ţinea custura legată cu o nojiţă de piele de catarama chimirului (o custură cu plăselele de forma peştelui, da”mamă mamă”ce mai tăia lama custurii) în cel de la mijloc o cruciuliţă de lemn sfinţită de stareţul mânăstirii Frăsinetu-aici ţinea şi anafura, învelită în hârtie de la biserică până acasă-iar în la treilea”creiţarii”, mărunţişul. (Mai avea un”pozânar sicret“, la spatele chimirului, în care ţinea”o ţărancă“– bacnotă de 1000 de lei-pentru cine ştie ce.)

Vara şi iarna pe cap o căciulă de”astragan“. În picioare bocanci cu blacheuri ca să nu se tocească tocurile la călcâie. Nelipsită, înfiptă la spate între chimir şi nădragi, toporişca, iar în mâna dreaptă ciumagul din lemn de corn, deşi nu se sprijinea niciodată în el, aşa cum nu se folosea nici de toporişcă, decât poate numai să taie o nuieluşe s-o pună la un gard unde vre-o capră făcuse spărtură ori cu măciuca să spargă vre-o alună

Dar probabil că toporişca şi ciumagul făceau parte din... NEICA GHIŢĂ.

De când s-a pomenit, dimineaţa şi seara (fie ploaie, zăpadă ori brumă) cu ciumagul în mână şi toporişca la brâu, Neica Ghiţă trecea pe la toate”bucăţile”de pământ, să nu dea”ghiavolii”de copii cu boalele de vite iama prin fân sau otavă.

Şi avea multe bucăţi bătrânul, că a fost om cu stare.Avea locul lui în strana bisericii, avea 30 de drepturi în Obştea din

munţi şi 18 curele de pământ, şi pe Plai, şi în Dolii, pe Feţie sau în Măleni, că-i trebuia o”jumate”de conac să le colinde.

Şi nu era de joacă, că nu puteai şti de unde pica Neica.Odată venea dinspre Dobriceni, altădată cobora pe la Gorunel sau te

trăsnea dinspre Cornetu şi dacă te găsea pe bucata lui, te ducea cu vacă cu tot la gloabă la primărie. Odată când a dat peste raţele Ţuculesii în trifoiul de la Jghiaburi, s-a trezit notarul cu 42 de măcăitoare în curtea primăriei.

BUNICUL 20

Ce-a mai râs tot satul că trei zile până a făcut rost Ţuculeasa de bani să plătească gloaba, venea cu desaga cu urzici ori boz la primărie şi-şi făcuse din scările primăriei cărpător.

Şi asta de trei ori pe ziNu. Nu,! Nu era de glumă cu Neica Ghiţă...Într-un amurg de vară când soarele trecuse de chindie, după ce a pus

resteul la scocul morii să abată apa-că avea şi moară pe Otăsău, în dreptul casei-a tras zăvorul la poartă după ce a dat drumul câinelui pe sârmă să poată alerga prin toată curtea-că dacă oile au urcat la munte, Hector nu mai are de ce pleca de acasă-şi cu un fluierat printre două deşte şi-a dat jos nepotul din cireşul cu pietroase, l-a privit printre sprâncenele stufoase şi i-a zis scurt:

- Hai Tatule! dându-i mâna stângă, că-n dreapta ţinea ciumagul. Pe drum călca apăsat dar suplu şi nu s-a întâmplat ca cineva, muiere, bărbat sau copil să fi apucat să-i spună înainte bună ziua, căci de departe scotea căciula la muieri, ridica mai sus de cap vârful ciumagului la oameni sau dădea din cap la copii şi spunea:

- Bună ziua, Tatule!Din muchia dealului Dobricenilor fulgeră cu privirea în vale şi cum nu

era călcătură dădu numai un chiot:- U-iu-hu-hu-huhuuuuuuu.- Să ştie tot”Natul”că trecui p-aci.La bucata din curmătură, hâtru, strângând şiret din ochiul stâng, strigă

de răsună valea:- Bă Culice băăăăă. să treci pe la mine pe seară să-ţi spui o taină.- Da unde e nea Culice, Tată Mare, că nu-l văd?- Păi eu pe Culice crezi tu că-l strigai? Zisei şi eu aşa, Culice îmi veni

întâi în gură, să ştie Varvara lui Borcan că sunt pe-aici, să nu se-abată din potecă pe otavă. N-o văzuşi cum se dete după tufă când ne văzu? Şi are o boală de vacă cu o burtă de bagă în ea o claie de otavă. Burta cât butia şi ugerul cât pumnul că sunt şi unii de te miri de ce ţin vită în bătătură de nu pot avea nici-un câştig de pe urma ei.

Deodată s-a oprit ca trăsnit. Şi-a dat căciula pe ceafă, s-a înălţat pe vârful picioarelor să vadă până în vale-părea şi mai înalt de cât era-şi tremurându-i de furie mustaţa zburlită, a tras din fundul pieptului singura înjurătură pe care o folosa la necaz.

De fapt singura pe care o ştia.- Văzduhul tău de păcătos.!- A coborât în fugă costişa ce ducea de-adreptul din potecă până la

bucata de pământ pe care era lucernă numai bună de cosit-că era după Sf.

Bunicul. 21

Ilie, dar Neica numai după Precup băga la coasă, că-nainte de Precup e rău de lup să coseşti. E rău că dau lupii iama în oi, fie vara la munte, fie iarna în ogradă şi dacă aşa a lăsat Dumnezeu, de să schimbăm noi rosturile Tatule?

- A coborât vijelios ca vântul, a pipăit cu mâna urma roţilor căruţei prin lucernă ridicând cu vârful degetelor lujerii călcaţi de copitele cailor oftând de parcă i-ar fi călcat lui pe inimă caii nu pe lucernă. S-a uitat pe dâra căruţii să vadă de unde venea (dinspre Buila) apoi urmărind prin bucata lui, a văzut că ieşea în drumul Pietrenilor.

- Asta numai Zarin Opriţoiu mi-a făcut-o.! I-a fost lene păcătosului să meargă pe drumeag, că era pe ocoliş, a luat-o drept prin lucerna mea. Văzduhul lui de prăpădit. (Să te ferească Dumnezeu să spună Neica Ghiţă cuiva”prăpădit”că-nseamnă că numai Dumnezeu şi popa l-o mai ierta, dar el nu.)

- Hai Tatule la păcătos. Şi cască şi tale ochii unde calci, că nu eşti de-ai lui Zarin, nu vezi că tăvăleşti lucerna?.

N-a scos un cuvânt bătrânul până acasă la Zarin. Până şi pe muieri le saluta cu ciumagul, fără să spună un cuvânt şi cu ochii în pământ, că nu vedea decât lucerna călcată, de se mirau oamenii ce e cu”Neica Ghiţă“.

Când a intrat în bătătură, oamenii stăteau la cină că scăpătase soarele şi până să răstoarne mămăliga, Zarin, ca bun gospodar, turna ţuică în ceşti de pământ la strângătorii de fân care stăteau la masa cu trei picioare, aşteptând fiertura. Caii, încă înhămaţi la căruţa încărcată cu fân (aveau desfăcut numai câte un şleau) stăteau cu botul în fânul proaspăt cosit. De frica ploii Zarin îl adusese aproape verde acasă, urmând să-l risipească prin fânar ca să se usuce, că dacă-l apucau ploile, putrezea pe câmp.

- Bună seara la dumneavoastră şi poftă bună.- Mulţam dumitale şi poftim la cină. Dar îi cam tremurau şi vocea şi

cana de ţuică din mâna lui Zarin.- Zarine, uite ce zic eu, că mă grăbesc că m-abătui din drum şi ai şi tu

treabă; fiindcă-mi călcaşi lucerna cu căruţa, să-mi aduci după ce mâncaţi, un cal de fân.

- Apăi Neică Ghiţă, nu-ţi e nu ştiu cum, că eşti om bătrân cu părul alb, să vii la mine în bătătură şi să mă faci de ocară?

Ceştile mesenilor au rămas la mijloc între gură şi masă iar ochii le căutau în pământ şi s-a făcut o linişte de nu se auzea decât fornăitul cailor.

- Zarine, dacă vorbeşti buruienos, eu nu-ţi mai dau bună ziua de azi înainte şi să-mi aduci doi cai de fân.

BUNICUL 22

- Neică Ghiţă, ai fi dumneata bătrân, dar bătătura e a mea şi şuşaua a dumitale. Nu ţi-e ruşine de părul alb să vii la mine şi să mă ruşinezi în faţa oamenilor? Că te chem şi la procest!

L-a fulgerat cu privirea de a plecat Zarin ochii în pământ apoi s-a dat lângă căruţă, a scos de la chimir un pai rupt la capete pe măsura”urmei”lăsată de copita calului în lucernă, a ridicat copita din spate a calului din stânga oiştii, a pus paiul îndoindu-l pe potcoavă şi, fără să spună un cuvânt, l-a privit lung, lung, ţinând copita calului sprijinită pe genunchi.

Zarin, cu capul plecat, murmură umil.- Îţi aduc doi cai de fân, Neică Ghiţă.

PARIS 1984.

Bunicul. 23

MIEL PE JAR!MIEL HAIDUCESC!

Ca niciodată anul acesta Floarea lui Hirizan n-a prea cântat în serile de clacă;

Primăvară, mama noastră,Ia zăpada de pe coastă,

Că nici nu se terminase Februarie şi Băltăreţul a început să bată căldicel topind în câteva zile zăpada încât Babele şi-au arătat colţii doar pe vârful Plaiului.

Nici desgheţ cu puhoi de ape, nici promoroacă parşivă să strice florile de măr, nici brumă... aşa ca Floarea a dat-o iute pe:

Frunza verde de-o sulfinăLa mândruţa în grădinăRăsărit-a o tulpină.

*****

Soarele în asfinţit mai strălucea tremurând pe vârful muntelui Albu gata să scapete spre Lespezi şi Comarnici iar în amurgul înnroşit albinele mai dădeau roată zarzănului plin de floare înnainte de a se întoarce la stupi cu picioarele din spate pline de nectar gălbui...

În adierea Băltăreţului din ajun de Sf. Gheorghe dintr-o primăvară călduroasă în care Babele au venit în loc de fulgi de nea cu mâţişori de salcie şi muguri de flori de cireşi, Neica Ghiţă înfige la poarta mare din spre drum crăci cu frunze de fag aduse din Făget pe la amiază...

Hector împinge cu capul portiţa mică până o dă de perete apoi se întoarce în drum şi se aşează în coadă aşteptând să intre cioporul de oi cu ţapii în frunte... cu un lătrat scurt propteşte în mijlocul drumului o căruţă cu doi cai uitându-se urât la ei, a;

- N-aveţi ochi?Iar caii fornăiesc;- Ho! Că ne oprirăm! Ce te sborşeşti aşa? Iar Românul, până să intre

oile, scoate pacul de tutun şi răsuceşte o ţigare...După ce ultimul ied zburdalnic a intrat dinr-o ţâşnitură în curte Hector

a lungit capul pe după colţul uliţii la Stroilete să vadă de s-a rătăcit vre-o ţurcană că tot uitându-se la cai a pierdut numărătoarea. Apoi cu limba scoasă de-un cot şi cu coada răsucită a covrig da cu vârful cozii spre pământ, nu în sus-(că avea Hector fasonul lui de a-şi ţine coada după chef

BUNICUL 24

şi împrejurare)-s-a uitat spre Neica Ghiţă care, legând cu coaje de tei craca de fag de poartă, îi zice peste umăr;

- Du-te de du oile-n ceair, ce te sgâieşti pe şuşaua mare,...- Ori ţi-e de”dedat”cu Molda lui Bărbuci?Brusc, coada s-a desfăcut din covrig si s-a îndreptat a semnul

exclamării...- Bine dacă e p-aşa!... Te legi de Molda!... Bine... bine...- O mai sări ea pârleazu Veta noaptea să urce la tale în odaie pe

furiş... să vezi ce-o să mai latru, de-o să creadă vecinii că trece ursul...Şi coada s-a răsucit a covrig.Da cu vîrful în sus, ceeace nu prea e semn bun.Apoi muşcă de după gât o oaie ce încerca să smulgă un fir de iarbă

crescut între bolovanii caldarâmului din curte...

*****

Împingând zăvorul la poartă Neica Ghiţă porneşte spre ceair îndreptându-şi chimirul mai pe şale. Aruncă o privire spre coteţul găinilor, pune cârligul la uşiţă, propteşte cu un par despărţitura pentru gâşte (ca să nu-şi facă loc vicleana de vulpe) mai mestecă cu un făcăleţ în trocul scoafei că sorbise aproape toată zeama din lături iar mălaiul rămăsese la fund, numără dintr-o aruncătură de ochi să vadă dacă sunt toţi cei 11 purcei, îndesă între crăci plimba pe care se urcă curcile în dud să se culce, apoi intră în ceair.!...

Oile de căldură stau înghesuite una în alta şi gâfâie de parcă ar fi în mijlocul verii, în luna lui Cuptor...

Caprele s-au dat sub pruni încercând să apuce, ridicate în două picioare, lăstarii tineri crescuţi primăvara asta... Iezii, cu zăbala în gură, degeaba moşmone sfârcul ţâţelor că nu pot apuca să sugă...

Apucând de pe poliţa de sub coşere doniţa cu mâna dreaptă şi scăunelul cu stânga, s-a apropiat de capre. A luat-o pe sbanghia întâi. A tras-o spre el, s-a aşezat pe scăunel, a pus doniţa între picioarele caprei şi a început să o mulgă...

La a treia capră i s-a umplut doniţa cu spuma gata, gata să dea pe afară! A pus doniţa cu grije pe poliţă atingând cu degetul buza doniţei să dea îndărăt spuma şi a luat boticul, răsturnând bruma de apă ce a mai rămas pe fund de la spălat!... Punând boticul pe scăunel a scos zăbalele la 6 iezi care s-au şi repezit să sugă apoi a săltat subţioară ultimii doi iezi încă cu zăbale în gură şi i-a încuiat în grajd murmurând jumătate a ciudă, jumătate cu amărăciune;

- Lasă, că voi nu mai aveţi nevoie de lapte!...

Bunicul. 25

Apucând spre oi şopti în treacăt caprelor de parcă le-ar fi cerut ietare ori le-ar fi dat socoteală:

- Tot vă rămân câte două iede la fiecare. Şi-aşa păţiţi greu la supt, că n-aveţi decât două ţâţe şi câte trei iezi...

- Avea Neica Ghiţă de prăsilă un soi de capre de fătau de fiecare dată câte trei iezi şi erau şi bune de lapte, că dădeau la fiecare mulsoare mai mult lapte decât vaca lui Nică Făsui..

Ceairul era mare de puteai să’ntorci trei care cu fân dintr-odată... că s-adunau la 200 de capete de vite la un loc... capre... oi... vaci... cai... başca despărţitura pentru miei că nu-i lăsa la păscut cu oile. Şi că încă nu dăduse-cu toată căldura-prea bine iarba dar şi că ar fi supt tot laptele de n-ar mai fi lăsat nimic în uger pentru mulsoare...

A încercat el Neica Ghiţă încă acum 60 de ani, când era flăcău, să facă un fel de zabală şi pentru miei-ca pentru iezi-da nu i-a mers. S-a făcut numai de minune în sat că râdeau toţi ciobanii de el, că

- Cine a mai văzut militar cu umbrelă, popă pe bicicletă şi miel cu zăbală

Aşa că de-atunci n-a mai făcut zăbală la mieiDa-i închidea în ceair de când îi rupea din supt până seara la

mulsoare.După Sf. Constantin şi Elena nu mai e necaz că oile urcă la munte în

Piatra şi Albu-iar cârlanii cu sterpele în Lespezi şi Comarnici -după ce pe Plai si Ferigi se face ruptul sterpelor şi mieilor...

RUPTUL!Cine nu ştie ce-i asta spune numai aşa că a auzit pe alţi ori ca să se

afle în vorbă. Dar cine a văzut măcar odată cum se face ruptul mieilor de ciopor nu mai uită câte zile-o mai trăi! Mie şi-acum mi se face piele de găină când îmi amintesc. Dar au fost unii cu suflet milos (mai ales printre muieri) care ani de zile şi-au schimbat râsul şi-n urechi nu mai aveau decât behăitul mieilor...

E frumos când se adună încă din viul zilei ciopoare după ciopoareMai mare dragul când vezi cum urcă pe uliţe ori pe poteci turme de

capre şi de oi. Gospodarii (schimbând în tăcere câte o vorbă cu vecinii strânşi pe la garduri ori uluci) îşi saltă mai bine pe umeri cojoacele-că dimineţile sunt răcoroase-şi îşi-adună cu ciumagul mieii ce-ncearcă să jumulească un fir de iarbă prin sanţul uliţii... Câinii sar veseli printre oi alergând dela copiii ce calcă vajnic în fruntea oilor la stăpânii ce calcă apăsat în urmă...

BUNICUL 26

Pe plai îşi caută fiecare ciobanul,-că sunt peste 8 pâlcuri pe faţa Plaiului-şi e un du-te vino de-ai crede că tot plaiul e muşuroi de furnici...

. Atâtea clopote-care mai groase, care mai argintii, care mai ascuţit-şi-atâtea lătraturi de câini răguşiţi ori chelăituri de căţei... şi cântece din coaje de mesteacăn... şi chiuituri de fete mari, că nimeni nu mai bagă în seamă trilul ciocârliilor ori ţârâitul greierilor.

Şi sunt primăvara pe plai greieri de-ţi sparg urechile, dar acum nici nu-i simţi...

Şi e o amestecătură de mirosuri... şi de zăr de oaie... şi de ferigă verde... şi de răşină de brad... şi de floare de salcâm... şi de sudoare de cai... că poate numai în rai, la loc de verdeaţă, să fie aşa de frumos...

Că eu zic că Apostolul, când a spus asta, se gândea la un adunat de ciopoare pe Plai...

Odată strânse tote ciopoarele în jurul ciobanilor muierile întind pe iarbă feţe de masă. Da nu aşa ca cele de acasă, ci nişte feţe de masă ca la cositori pe câmp; lungi de 3-4 staturi de om dar numai late de doi coţi. Când nu stai la masa cu patru picioare şi nu stai pe scaun ai nevoie de mai mult loc, că nu poţi sta numai turceşte ca ţiganii(mai ales de nu eşti învăţat). Te mai laşi şi pe râna dreaptă dacă eşti stângaci ori pe stânga dacă eşti ca toată lumea.

D-aia e aşa de lungă faţa de masă să poată sta de voie chiar dacă sunt 8 inşi pe o parte.

Şi cum nu te poţi întinde prea mult s-apuci cu lingura când eşti într-o rână, muierile au făcut-o lungă da îngustă. Numai atât cât să încapă câte un rând de străchini pe laturi cu lingurile la îndemână şi cărpătorul cu mămăligă, tigva cu sare, cipul cu oţet şi tâlvul cu ţuică la mijloc.

Aşa că toţi pot mânca în voie...Copii, cu codrurile de turtă într-o mână şi drobul de brânză de burduf

în alta-cârnatul afumat îl aveau pus după ureche, cum ţinea Vasile Vulpoi, notarul, plaivasul-îşi văd de-ale lor în dreptul turmelor şi se dau care mai de care mai mare în timp ce ăi mari mănâncă tăcuţi, trecându-şi unul altuia tâlvul cu ţuică, dar neprivindu-se în ochi ca-ntotdeauna ci cătând fiecare în altă parte...

Până şi muieile-cărora de obicei nu le tace gura ca la meliţă, scot din desagi de-ale gurii, le pun în străchini da stau posomorâte şi uită să-îmbie mesenii să guste din bucate, că doamne iarta-mă, da parcă e mai trist ca la înmormântare...

Când baciul socoteşte că oamenii şi-au pus burta la cale scoate de după gât cornul de bou-un corn cât toate zilele-legat cu nojiţă şi petrecut

Bunicul. 27

peste umăr şi suflă în el lung de-ai zice, de n-ai fi de faţă, că e sunet de tulnic, nu de corn...

Oamenii se ridică de pe jos făcându-şi semnul crucii şi se-ndreaptă fiecare spre cioporul lui în timp ce muierile cătrănite strâng masa băgând străchinile în disagi cu frunze de ferigă între ele să nu se spargă. Da învelite în ştergare ori în faţa de masă să nu se murdărească disagii, că n-au avut apă să spele...

Fiecare Rumân ia din ciopor miel dupa miel şi-l întinde ciobanului:- Un cârlan Culice...- Unul Dumitre! Răspunde ciobanul şi face cu custura o crestătură pe

muchia ciumagului...- 18 Culice...- Şi 25 sterpe Dumitre- Uitaşi 5 noatine Culice!- Ba nu uitai Dumitre, da noatinile nu sunt împreună cu sterpele şi

cârlanii, sunt de-abaşca, pe alt ciumag şi alt munte.- 116-Dine...- “Suta şaispe, Neică Ghiţă- 28 sterpe, Dine!- Douăzeci şi opt, Neică Ghiţă- 80 noatine şi 80 iede...- 80 şi 80 Neică Ghiţă, şi n-ai grije că ţi le-aduc pepene...Oilor nu li se pare nimic ciudat fiindcă în fiecare zi acasă când pleacă

la păscut se despart de mieii care rămân în ceair până seara.De capre nu vorbim că niciodată nu poţi şti ce-i trece prin cap unei

capre dar oile, după un timp, s-au prins că se petrece ceva ciudat că-n loc să plece ele, au plecat mieii sus pe plai, iar ele au rămas locului întoarse de copii ori de părinţi cu ciumagul! Câte o oaie mai grijulie, fătată târziu cu miel mic, sălta capul peste ferigi şi da un behăit spre turma de cârlani care s-au apropiat de buza pădurii.

Dar zăpăciţii de cârlani când s-au văzut de capul lor singuri între ei, au uitat de toate, nemaitrebuindu-le nimic, nici măcar să sugă. Sar unul peste altul, se proptesc pe picioarele din faţa rezemaţi pe pulpele din spate şi privesc într-o parte la câte un cârlan mai răsărit care miroase sub coadă câte o noatină mai bine coaptă...

- Oho-ho-ho-ho-ho-. S-aţine cu ciumagul ridicat câte un cioban la pâlcul lui dacă un alt ciopor s-a vârât înaintea lui la Strâmtori (Că dacă da Necuratul să se amestece, aşa rămân până toamna, şi ţin-te poveste!)

- Bă Mite, băăăăă... mai ţine-n ferigi o ţâră sterpele tele că-s gata să se-mpreoane cu ale mele!

BUNICUL 28

- Gicăăăă... cască bine ochii tată să nu ţi se piarză prin ferigi mieii...- Tatăăăă... vezi că uitai să dau pomelnicul popii... du-l tale duminică

la biserică.- Marieeeeee, Marie! Să-mi opreşti şi mie nişte ciorbă de lobodă, că

mă-ntorc mâine pe la prânzul mic!- Dino! (îi şuieră printre dinţi Mitu) ai grije.! Să n-aud că te-a pus

Necuratul să te dai Duminica, la horă, în lanţuri, cu Bobenaru, că atât îţi e!- "Ce ţă mă”Mitule, ce eu sunt de-elea?- Eu atât îţi spun! Să nu zici că nu ţi-am zis! Scrâşneşte din dinţi

Mitu!- Mituleeeeeee! Las-o focului pe Dina că-ţi scapă cârlanii...- Ţin-te Vere!...;Trecând peste coama plaiului ultimul ciopor sătenii socotesc-care din

ochi, care cu plaivasul pe-un petec de hârtie dac-au învăţat carte-câte oi cu lapte au rămas pe plai, câte sterpe şi câţi miei au plecat şi-şi fac planuri după mintea şi priceperea fiecăruia:

- 28 de fătătoare... fac 6 spinări de cai (asta înseamnă 28 de poloage-adicătelea 1 prepeleag-adus din Dolii pe spinarea cailor acasă, că nu-i drum de caruţă, e doar potecă).

- 20 noatine fac 5 spinări, 30 cârlani fac 7 spinări, 20 sterpe fac 5 spinări, adicătelea 2 clăi bune... Başca pentru capre..."

- Lasă mă Ioane, ce te legi la cap fără să te doară-sare Varvara neântrebată-Că mai tăiem 2-300 snopi de coceni-c-ai văzut cum mâncă oile iarna-şi la capre facem 3-4 pătule de crăci cu frunze de ieşim noi în primăvară...

Oile care au avut noroc să fete mieluşele, fiind vremea suptului, şi-au şi crăcit picioarele din-dărăt lăsând mielele îngenunchiate să sugă...

Abia acum încep să se desmeticească şi celelalte oi ai căror miei fuseseră duşi... cată speriate spre vârful plaiului... apoi privesc behăind zănatice de colo până colo...

- Bé-hé-hé-hé-tremură din toate încheieturile una albă ca zăpada, speriată ca o muiere căreia copilul în fierbinţeală e pe moarte.

- Doamne, Maica Domnului, ce să mă fac?- Bé-hé-hé-hé-aleargă, cu ultimele puteri, spre vârful plaiului, alta...- Bé-hé-hé-hé-Nu-i!- Bé-hé-hé-hé Se vede ceva? strigă sute de oi privind spre ea...- Bé-hé-hé-hé-răspunde slab, lăsându-se fără puteri pe pământ, cu

capul între labe, ca un câine rupt de urs!...

Bunicul. 29

Săracile... sunt şi ele suflet de mumă, lăcrimează Floarea, cu mâna dreapta încinsă peste mijloc şi sprijinindu-se cu cotul mîinii stângi pe mâna dreaptă, iar cu palma sub bărbie...

- Acum aşa o să o ţină vreme de două săptămâni!- Şi după două săptămâni uită de miei?- Dumnezeu ştie dacă uită ori nu!- Eu zic că nu uită, da se-nvaţă cu năpasta ca Rumânul cu necazul!- Da, da laptele se opreşte în timpul ăsta!- Şi-ncepe să le vină iar laptele după aia?- Nu la toate, Taică, nu la toate! Răspunde ciobanul!... Uite, o vezi pe

Tuţa? (Toata lumea o cunoaşte, ca are un cap de seamăna cu Tuţica lui Truţă, d-aia i-a rămas numele Tuţa, că te şi cruceşti câte oi au chip de oameni, ori, Doamne iartă-mă, câţi oameni au chip de oi!)

- Doi ani la rând i-a secat tot laptele când i-am luat mieii şi nu i-a mai venit neam, ba nici de”pâcit”nu i-a mai venit! Anul ăsta a avut noroc că are două miele; ia te uită cum le linge, când pe una, când pe alta...

- Be-hé-hé-hé-hé, aleargă ca furnicile în jurul muşuroiului, oile de sus în jos, de jos în sus, cu capul ridicat să vadă mai bine, cu urechile ciulite să prindă orice behăit şi scăpărând din copite ca un armăsar aproape sălbăticit după trei luni de păscut în herghelie slobodă la munte...

- Be-hé-hé-hé-hé-priveşte cu pismă una la negricioasa a cărei mia scutură din coadă sugând...

- Bé-hé-hé-hé-vine hotărâtă alta lângă negricioasa şi-şi crăcănează picioarele din-dărăt, trăgând cu dinţii, uşurel, de ceafă miaua, băgând-o sub ugerul ei!...

Mai încolo, o mia dolofană, ieşind ameţită de sub ugerul mă-si de cât o buşuma cu capul se-nvârte de câteva ori în jurul ei ca un căţel prostănac care s-a apucat de coadă şi se-nvârteşte în cerc apoi, oprindu-se în dreptul unei alte oi ce behaia pierdută după mielul ei, văzând ugerul rotund plin de lapte, ca două palme făcute cauc, pune botişorul pe sfârcul umflat ca o dudă coaptă şi-ncepe să sugă, torcând ca un pisoi la soare!

- Vezi Tatule de unde vine vorba că mielul blând suge la două oi”?Alături, o altă oaie turbată de durere, da furioasă cu copita în miaua

care i-a rămas gândind la mielul care s-a dus, şi n-o lăsa să sugă...Bé-hé-hé-hé-behăie subţire mieluşaua de foame, behăitul ei

amestecându-se cu urletele de desnădejde, cu plânsul liniştit ori cu oftatul resemnat-după firea şi inima fiecărei oi -...

- Doamne păzeşte că nici n-ai crede atâta durere la nişte necuvântătoare...

BUNICUL 30

- Muma tot mumă rămâne Surată! Nu vezi scroafa ca are 10 godăcei, dacă-i lipseşte unul la supt,-fie că l-ai pus la cuptor, fie că l-ai dat de prăsila ori ca l-ai vândut la bâlci-guiţă de-ai crede că i-ai băgat cuţitu!

- Bé-hé-hé-hé-!- Şi când te gândeşti că peste o lună două ele singure le-ar da cu

piciorul şi nu le-ar mai lăsa să sugă!...- Şi nu le mai pasă, se-nstrăinează!- Păi aşa a lăsat Dumnezeu, fiecare lucru la timpul şi sorocul lui!Bé-hé-hé-hé-...Ceul s-a înroşit de parcă toţi norii au luat foc şi în răcoarea ce a

început să cuprindă încet, încet, întâi Valea Otăsăului apoi Zăvoiul, întunericul se prelinge ca o ceaţă spre poalele plaiului, învăluie cu giulgiul negru primele ciopoare de oi cu inimile cernite de durere şi-n dăngănitul clopotelor ce vestesc începerea slujbei de vecernie, behăitul oilor pare cântec de prohod cântat în strana munţilor Buila...

*****

Dar până la ruptul oilor mai e o lună şi mai bine, până atunci gospodarii se descurcă fiecare cum poate pe lângă casă!

Neica Ghiţă aruncă o privire roată în ceairul mieilor alege din ochi un cârlan fătat în ziua de Ignat, de era dolofan ca un berbecuţ, îl apucă de blană, îl răstoarnă, îl ia de piciorul stâng din faţă şi de picioul drept din spate şi-l petrece pe după umăr, ca un fular.

Cârlanul îi behaie în ureche întorcând ochii spre oaia care îngrijorată îşi face loc printre surate urmărindu-l cu capul sus până iese pe portiţă! Trăgând zăvorul în urma lui, Neica se-ntoarce spre oaie si-i spune;

"- Lasă că mai ai o mieluşea, o să uiţi iute de el.”Apoi îl bagă în coteţ lângă iezi şi se-ntoarse la muls oile...Toate orătăniile fiind potolite Neica aprinde lampa ca să se ştie că e

acasă dar o face mică să nu prăpădească gazul de pomană. Apoi iese în curte, ia din spatele magaziei mari un hârleţ şi o lopată-erau într-un hârdău plin cu apă ca să se umfle, să nu sară cozile-, şi se dă în spatele magaziei mici.

Îşi suflecă mânecile cămaşii, scuipă în palme, apucă hârleţul şi face o brazdă, aşa cam de patru paşi de lungă şi doi paşi de lată. Apoi din ce în ce mai adânc sapă cu hîrleţul o groapă. Pe măsură ce se adună pământul îl scoate cu lopata din groapă şi-l pune de-o parte.

Luna răsărise bine pe cer şi lumina de puteai citi jurnalul. –O lună de tăiat coceni-

Bunicul. 31

Şi când a trecut pe deasupra morii, Neica Ghiţă a intrat în groapă şi s-a arătat mulţumit văzând că-i trece de şold. Pe marginea groapei adusese o roabă plină cu humă din zavoi, de la joagarul lui Cravă, că numai acolo e huma bună de făcut cărămizi sau de umplut găurile dintre scânduri la grajduri. Ia un bulgăre de humă, îl moaie în hârdău şi-ncepe să lipească huma pe marginile gropii, întinzând-o cu o mistrie, de ai fi zis că spoieşte o odaie...!

Când a fârşit treaba s-a îndreptat mulţumit de şale punându-şi mâinile încrucişate pe spate şi s-a răsucit până i-au pârâit oasele. Apoi s-a spălat pe mâini în hârdăul cu apă, s-a sters cu şervetul înfipt la chimir, şi-a lăsat mânecile cămăşii la loc şi şi-a pieptănat cu degetul arătător mustaţa”pe oală”. A mai dat o privire roată peste ceair, peste moara luminată de lună, apoi departe spre muntele ce abia îşi profilează conturul în întuneric..

De mult amar de vreme inima lui Neica Ghiţă nu se mai înfiorase de cântecul privighetoareiDar în armonia ce s-a lăsat peste fire, cântecul privighetoarei, vuietul iazului cecurgea năvalnic pe scoc până-n ciutura morii, ţipătul cucuvelei în căldurile de primăvară-că până şi cucuvelele se supun pravilei firii,-zumzăitul din stupii de albine, murmurul şoptit al adâncului pământului(Cum or fi putând trăi pe lume oameni care n-au auzit măcar odată în viaţa lor vocea Pământului în miez de noapte?)

”Toate rânduite după voia Domnului”“Se rânduiesc în fiinţa lui Neica,”“De mult rânduit în rânduiala firii”...S-o fi frământat la viaţa lui şi Neica ca toată suflarea omenească ce se

frământă de la naştere până la adânci bătrâneţe, că soarta i-a fost darnică în necazuri, dar toate s-au topit de-alungul anilor şi-acum părul alb ce-i curge în plete pe spate îl face să pară un înţelept Vladică ce a găsit răspuns la marile întrebări...

Primul cântat al cocoşului l-a prins pe Neica întorcându-se de pe spate pe râna dreaptă.

Dar la al doilea cântat Neica dădea pe gresie custura...Când au început să sune clopotele la strunga lui Dobriţoiu din

Stroilete, semn că Dincă a-nceput să mulgă oile, iezii erau deja jupuiţi iar purcelul de lapte era deja frecat cu sacâz ca să-i scoată ultimul fir de păr.

Stăteau întinşi pe un cărpător să se scurgă ultimii stropi de apă de la spălat, fiind gata pregătiţi să fie băgaţi în cuptor...

Dând tinichiaua deoparte din gura cuptorului, cu un vătrai cu mâner lung, Neica scoate doi mălai dospiţi, galbeni ca frunza de porumb ruginită. Îi sprijină pe un cărpător, îi întoarce pe rând să-i scuture de cenuşe ori de

BUNICUL 32

vr-un tăciune apoi îi înveleşte în ştergare de cânepă groase să rămână calzi şi să nu se întoarcă. Apoi ia un făraş din jarul făcut grămadă pe vatră şi-l bagă în cuptor. Peste jar pune o mâna de surcele uscate, peste surcele lemne de prun-uscătura tăiată astă iarnă-şi suflând din răsputeri peste jar, flăcările izbucnesc dintr-odată alergând vesele prin tot cuptorul...

Luând o oală de pământ ce era agăţată într-o crăcană băgată între scândurile cuhniei o umple cu apa din vadră şi o răstoarnă în strachina ciobită pentru găini. O altă oală în trochiţa curcilor iar restul din vadră în tuciul cu lături pentru porci. Ia un cauc de mălai din hambar şi-l răstoarnă peste lături. Mestecă cu o bâtă în ceaun, pune ceaunul pe o pirostrie la gura cuptorului să se-ncălzească lăturile că şi dacă încă sug, purceii îşi mai bagă râtul în troc şi să nu fie reci lăturile...

Băgând un căpeţ în hambarul cu porumb îl umple cu boabe, ia şi caucul cu grâu şi le pune pe amândouă pe acoperişul coteţului. Apoi deschide uşiţa de jos de dă drumul la gâşte şi raţe aruncându-le împrăştiat grâul. Şi în timp ce raţele, gâştele şi curcile ce au şi sărit în fâlfâit scurt de pe crăcile dudului încep să ciugulească-gâştele şi mai ales raţele hupăit iar curcile în ţanţose glu-glu-eli, Neica întredeschide uşiţa de sus şi apucă prima găină ce-i vine la îndemână. O propteşte cu mâna stângă de şoldul stâng cu gâtul spre turul lui şi cu târtiţa spre el, îi ridică coada în sus, şi cu deştul gros de la mâna dreaptă o caută de ou.

Cum scapă din strânsoare, găina, măcar că putea să se înveţe de când Neica îi tot ridica târtiţa, tot se zburleşte îmbufnată şi-şi aranjază penele ciufulite cum făcea Floarea Marcului când vr-un flăcău, la cules de porumb, îi băga mâna sub fustă...

Abia acum Neica începe să vorbească cu fiecare necuvântatoare că până acum parcă fusese mut ori parcă îi legase cineva limba...

- Tu când ai de gînd să te pui pe ouat?...(Înainte de a o arunca în poiată o ţine o clipă strâns între palme şi o priveşte în ochi... Găina întoarce capul într-o parte presimţind că nu-i semn bun întrebarea şi se şi vede supă cu găluşte ori rasol cu hrean)...

- Aşa tatule, oul e la buza târtiţei, gata sa iasă... Două la mână...- Moţato, să nu mi-l mai ascunzi între crăci că uite ce cuibare cu fân

proaspăt v-am pregătit... Şase la mâna...- Tu ce eşti aşa caldă, nu cumva vrei să cazi cloţă? Păi spune-mi, să-ţi

aleg ouă călcate, cu nasturele cât buricul deştului, să nu cloceşti de pomană... Nouă la mână...

- Ţie o să-ţi tai ghiarele că mi-ai râcâit trei răzoare...Să nu uit să-i spui lui Iosif să-mi ascută foarfecele de tăiat viţa...12

parcă...

Bunicul. 33

- Pe tine, de Sf. Constantin şi Elena, ciorbă cu zdrenţe de ouă, că n-ai ouat de asta toamnă...15 la mâna...

- Da ce boala v-a găsit că mai multe sunteţi fără ouă?... Băgând mâna până la cot şi nemaiavând ce apuca, Neica a înţeles că în coteţ au mai rămas numai găinile pe cuibar gata să ouă şi cocoşii care nu suportă ruşinea de a li se umbla la târtiţă. Aşa că în fiecare dimineaţă se trag cât mai în fundul coteţului unde mâna nu-i poate apuca cât portiţa este numai întredeschisă iar când Neica se da deoparte şi deschide larg uşiţa, cocoşii sar ca din puşcă în fâlfâit repezit în mijlocul găinilor ce ciugulesc boabele de porumb...

În coteţ n-au mai rămas decât cele 8 găini pe cuibare...-Vrasăzică 23 de ouătoare...- E bine tatule... e bine...Cocoşii inspectează cu coada ochiului târtiţele găinilor să vadă dacă

vreuna a fost betejită şi se şi pun pe treabă...Ce vreţi, trei cocoşi la 56 de găini, treabă nu glumă.... Şi deşi acum s-a mărit ziua că e aproape vară, lucrul făcut de

dimineaţă e bun făcut...Fiecare găină odată călcată cârâie veselă şi îşi scutură aripile cum face

Lina Pearcului când vine bărbatu-so de la munte şi o prinde prin odaie iar ea ciufulită râde săltăreţ când ţâşneşte pe uşe aranjindu-şi fusta şi bătând vesela din palme punându-se pe râs din te miri ce şi făcându-şi una-două de lucru prin odaie.

Apucând cu furca pale de fân din claie le aruncă peste gard în ceair şi dă drumul mieilor la supt că Neica, nu din lene, da”ca să prindă mieii putere”, (şi-aşa stau fără oi până seara), nu mulge oile dimineaţa. Mulge numai caprele. Dar pentru azi a vorbit cu Paraschiva-tot vine ca să ia şi cioporul lui de oi la păscut pe livezi-că livezile se opresc abia peste o săptămână-să mulgă ea şi caprele că azi Neica se duce la biserică, fiind Sf, Gheorghe.

- Mare sărbătoare-şi mai fiind şi ziua lui...Potolite toate pe afară mai aruncă un braţ de lemne în cuptor, ia tuciul

de lături că s-au încălzit şi le răstoarnă în troc. Dă drumul la scroafa din coteţ care se repede hupită să hălpăiască şi ia un făraş de jar din cuptor. Coboară în groapa săpată aseară,-huma în răcoarea nopţii se svântase ca o cărămidă înainte de a fi pusă la copt în cuptor-şi aprinde focul... Când flăcările au început să pâlpâie bine a aruncat în groapă bucăţi de brad îmbibate cu răşină care au şi luat foc. De-asupra ca să-năbuşe flăcările lemne de prun, fac jar bun, (ştiu ei ţiganii ce ştiu) apoi iar brad cu răşină şi deasupra până peste groapă, prun...

BUNICUL 34

Lăsând focul să se mistuie înnăbuşit se-ndreaptă spre casă aruncând în trecere o privire spre scroafa care odată sătulă s-a trântit într-o rână lăsând purceii să sugă...

Ţâţa din rândul de sus, cu sfârcul umflat de lapte, era nesuptă...Godăcelul ce supsese din ea, bine răzuit cu sacâz stătea pe burtă cu

picioarele crăcănate şi cu un fir de pătrunjel între dinţi gata să fie băgat la copt în cuptor... Scroafa n-avea timp să-şi dea seama de lipsă... ori nu da semn.

Dar Neica şi-a mutut cu un oftat privirea...Intrând în casă îşi scoate surtucul fără mâneci-dimineaţa în satele de

sub munte primăvara e răcoare de-ţi ies aburi din gură când răsufli-şi îşi desface şireturile de la bocanci.

Se descalţă scoţând ciorapii de lână pe care îi întinde peste bocanci ca să se svânte apoi îşi scoate chimirul. Îl întinde pe spătarul scaunului, îşi desface betele (pe măsură ce se descinge le răsuceşte strâns ca să rămână ţepene) şi le pune pe colţul mesei.

Scoate cioarecii, cămaşa, izmenele, punându-le rânduit pe spătarul altui scaun, apoi se uită în oglindă aplecându-se o leacă peste ligian că era prea înnalt. (Oglinda era agăţată ca să o folosească la bărbierit şi Iosif) Îşi dă cu dosul palmei peste obraji-se simte bine ras că ieri seară îl răsese Bărbuci contra de nu mai era nici urmă de barbă-apoi ia căldarea cu apă fiartă de pe plită, o răstoarnă jumătate în troaca luată de la guşaţii din Gurguiata(troacă mare din trunchi de plută bătrână de 200 de ani) şi o pune la îndemână lângă troacă.

Pe duşumea era pregătită o ulcică alături de garniţa cu apă rece pentru limpezit.

Băgă degetele piciorului drept în troacă să încerce apa dacă nu e prea fierbinte să nu se opărească dar găsind-o potrivită intră cu amândouă picioarele în troacă. Se răsuci că apucase de-a-ndărătelea, se ciuci ţinându-se cu mâinile de mărginile trocii să nu se bălămbăne şi se lăsă uşurel ca să nu dea apa pe-afară...

Se-ntinde cât e de lung în troacă-(troaca mare că au adus-o guşaţii pe teleagă, Neica având peste 1,80 metri) scoate un mormăit de plăcere şi-nchide ochii.

Băgându-şi mâinile împreunate sub cap că numai capul şi umerii ieşau din apă... moleşit de căldura apei. ori furat de gânduri, Neica începu să răsufle liniştit şi un zâmbet înflori în colţul gurii

... Printre gene vede în urmă chipuri ca prin oglinda de deasupra lighianului aburită de apa fierbinte... da n-are putere să şteargă cu dosul palmei oglinda dintre gene să desluşească mai bine...

Bunicul. 35

De-odată Hector începu să latre răguşit de-l făcu pe Neica să tresară.Ridicându-se în şezut şi neştiind pe ce lume se află ascultă o clipă

câinele, apoi-Dumnezeu ştie cum de înţelege lătratul câinelui da-ntotdeauna ştie dacă Hector se dă la om, la vulpe sau la lup-mormăie nemulţumit...

-Iar n-ai de lucru şi te dai la arici... Nu te-oi vedea că vii la mine cu coada între picioare să-ţi scot ţepii din bot că-ţi dau eu ţie arici...

Apoi băgă de seamă că apa se răcise de-abinelea...Turnă două oale cu apă fiartă din căldare şi-ncepu să se frece cu

săpun-săpun făcut de el în postul mare din grăsimea râncezită şi sodă caustică luată de la Râmnic de la Gruia din piaţă...

Săpunul era de culoare verde-Neica amestecase în cazanul în care fierbea săpunul frunze de”mătreci”-da spuma era albă! Săpunit bine luă cu stânga o ulcică de apă caldă-(apa numai era fierbinte, că trecuse timp, era călâie, numai bună de limpezit) şi şi-o turnă pe cap, clătindu-se cu dreapta.

Apoi acelaş lucru pe piept şi pe picioare...Făcându-şi curaj de unul singur băgă ulcica în garniţa cu apă rece şi

şi-o turnă dintr-odată pe cap, scuturându-se şi icnind de mama focului...Se ridică în picioare proptindu-se bine să nu alunece, luă ştergarul de

in de pe masă şi-ncepu să se steargă-pe cap apoi să se frece pe spate, pe piept şi pe picioare până se făcu roşu...

Ieşind din troacă luă camaşa împăturită -gata pregatită pe pat-o despături şi şi-o petrecu pe cap;

Un miros de levănţică se răspândi în odaie...Îmbrăcă ismenele dar când să le tragă peste mijloc se simţi ud între

picioare aşa că apucă poalele cămăşii cu dinţii, se crăcănă bine şi-şi trecu ştergarul printre picioare trăgându-l într-o parte şi alta până se simţi uscat.

Apoi îşi trase ismenele, încheie nasturii şi-şi legă baierele la cracii de la glesne... trase poalele cămăşii peste ismene şi-ncepu să se-ncingă cu betele... şi le încolăci strâns peste şale petrecând una peste alta încât betele par dintr-o bucată late cât un brâu... acul de siguranţă, de cu seară pregătit, îl înfipse între ultima şi penultima învelitură ca să nu se desfacă strânsoarea apoi îsi trase cioarecii de aba, albi ca spuma laptelui...

Cioarecii, bine strânşi pe picior şi-i petrecu peste cămaşe şi bete strângând cureaua ce trece prin urechile cioarecilor...

Înainte de a-şi încinge chimirul încălţă ciorapii albi de lână împletiţi în cinci andrele apoi luă de pe spătarul scaunului chimirul şi şi-l încinsă peste mijloc...

În mijlocul odăii, cu pletele albe, mustaţa albă, camaşa albă, cioareci albi, ciorapi albi, pare o nălucă din poveştile cu omăt iarna...

BUNICUL 36

De sub pat scoase bocancii noi cumpăraţi de părintele Viluţă anul trecut la bâlciul de la Jilava de Sf. Ilie-bine văcsuiţi şi peste vacs unşi cu untură de urs ca să nu se scorojască pielea, să rămână moale ca să nu-l strângă -şi se încălţă înnodând bine şireturile

Apoi scoase din dulap vesta neagră, luă din cuiul de sub tabloul lui Tudor Vladimirescu ceasornicul, îl întoarse de şurub înnainte şi înnapoi de 14 ori, îl pusă la ureche să-i audă tic-tacul şi-l bagă în buzunarul stâng, petrecând lanţul peste pântece, atârnându-l de agăţătoarea de buzunarul din dreapta. (Ceasornicul îl întorcea în fiecare dimineaţă dar de luat nu-l lua cu el decât când mergea la biserică ori când se ducea undeva. Nu că avea nevoie de ceas,-că ştia să se ia după soare,-da de ochii lumii!)

Pe acelaş cui cu ceasornicul erau atârnaţi şi zăiţarii, dar nu-i luă că nu-i foloseşte decât când citeşte Universul ori ceva acte vechi scrise cu cerneală violetă decolorată de timp

Altfel nici să bage aţa în ac nu are nevoie, că are ochii buni...Deschide larg fereastra ca să iasă aburii... cât şi-a pieptănat mustaţa, a

şters de patru ori oglinda cu şervetul, că se aburea mereu şi nu vedea nimic.

Soate afară garniţa cu apa rece şi căldarea în care a fost apa fiartă -apoi reintră cu o căldare de aramă ciobită, ridică troaca de-oparte ca să se adune apa în partea ceailaltă, o sprijină cu un scăunel cu trei picioare şi apoi cu o oală ştirbă, ia apa din troacă şi o varsă în căldare...

Scoate apoi troaca şi o reazimă de magazie ca să se svânte bine şi să nu putrezească dar înainte o clăteşte cu o garnită cu apă proaspată ca să o găsească curată când o avea nevoie...;

Cu vătraiul cu coada lungă scoate jarul din cuptor, astupă cu o cărămidă gura cuptorului pe unde iese fumul, aruncă un pumn de mălai în cuptor să vadă dacă e încins bine şi cum făina începe să sfârâie fără să se facă scrum-semn că e tocmai cum trebuie-ia de pe cărpător iezii şi purcelul, îi aşează pe fiecare în câte o tavă din cele pentru copt cozonacii, bine unsă cu o pană de gâscă cu ulei de floarea soarelui, pune în cuptor iezii pe margine şi purcelul în mijloc, astupă gura mare a cuptorului cu o tinichea rămasă de când a făcut acoperişul la coteţul porcului, trage jarul rămas peste tinichea apoi dă o raită să vadă dacă lemnele din groapă s-au făcut cărbuni.

Grămada de lemne fiind scăzută pe jumătate o umple iar, dar de data asta numai cu lemne de prun:

Desface poarta ceairului, desparte mieii de oi şi dă drumul la oi şi capre care în frunte cu Hector se-ndreaptă spre poartă:

Bunicul. 37

Paraschiva, care cât se scăldase Neica mulsese caprele, tocmai trecea pe uliţă, prin dreptul casei, cu caprele ei aşa că le-a împreunat şi a luat-o spre Dolii:

Hector se pregătea să urmeze cioporul da Neica i-a strigat:- Tu rămâi acasă ca vine nepotu şi primul lucru mă-ntreabă de tine!Se vede că nu numai Neica înţelege lătratul câinelui dar şi Hector îl

înţelege pe Neica că a-nceput să mişte iute din coadă să se gudure şi să-nceapă să sară prin curte măcar că era mare cât un viţel şi bătrân de 12 ani...

- Şi Iosif ăla, ce face de întârzâie? Că trebuie să fi trecut cursa lui Zapciroiu pe la Bârzesti, avea timp să ajungă...

Iosif era singurul nepot care rămăsese pe lângă casă.Ăilalţi, slavă Domnului, se aranjaseră toţi.Iordana, dăscăliţa, măritată cu Popa Viluţă. Lina, cu menajul, măritată

cu învăţatorul Anania, la Pietrari (îi cam place lui ţuiculuiţa, da cine e fără păcate).

Niculae, măcar că acum 10 ani păzea oile în muntele Piatra, că de la oi l-a luat popa de l-a trimis la examen la normală-acum era învăţător la Făget, în Banat. Da trebuie să pice şi el că e în vacanţa de Paşti-poate s-o fi întâlnit cu Iosif să vie amândoi... De Crciun n-a putut să vină că a fost la”vedere”la Bacău, că un coleg de-al lui avea o soră tot învăţătoare şi voia s-o mărite cu Nicolae. Numai că vezi că e moldoveancă... da până la urmă, dacă o fi să fie, ce dacă...

Gică abia a ieşit cantor...Toţi erau oameni făcuţi, numai Iosif rămăsese de ajutor pe lângă

casă...Da acuma, împins de preoteasă şi de Gică, s-a dus la Craiova să dea

examen de felcer...Poate vrea Dumnezeu să-l vadă şi pe el”cineva”înainte de a închide

ochii. Că doar are glagorie la cap, numai că nu i-a fost lui scris până acum...

Intră în casă-aburii ieşiseră pe fereastră încât în casă era din nou miros de levănţică amestecat cu iz de busuioc-îmbrăcă sumanul, scoase un şervet înflorat din dulap, îl pusă în”pozânarul”sumanului, răsturnă o cutie de halva în care ţinea banii, luă nişte”crăiţari”-, mărunţiş, şi-i băgă în chimir-să aiba de lumânari la biserică (să nu uite să cumpere nişte tămâie, că nu mai e).

Trase uşa -ce s-o mai încuie, că şi-aşa e Hector acasă şi nici nu s-a pomenit în Bărbăteşti să intre cineva în casă când stăpânul e plecat.

BUNICUL 38

Intră în magazie, luă o sticlă cu ţuică din dulap, două ceşti de pământ şi le puse pe masă, în cerdac. Într-o strachină luă din burduf un pumn de brânză, o acoperi cu altă strachină,-nu de Hector, că nu strică-da de vrăbii să nu ciugulească, tăie o halcă de slănină, o bucată de cârnat afumat din cei atârnaţi pe plimbă, le puse lângă brânză, rupse o bucată de pâine scoasă ieri din cuptor, le pusă pe ştergar pe masă lângă ţuică, rupse din funia de pe plimbă o ceapă de apă-că nu e iute-puse o faţă de masă peste toate şi se-ndreptă spre poarăa, adresându-se lui Hector;

Dacă vine domn-învăţător Anania înaintea mea, are tot ce-i trebuie pe masă.

Da vezi că e pentru el, nu pentru tine!Vorbim să n-adormim! Se-ntoarce cu coada Hector! Parcă dacă mi-ar

fi mie n-aş intra în magazie să iau ce-mi place. Da nu mi-e mie felul, deşi, câteodată mă gândesc că aşa câine ţi-ar trebui... mormăie Hector purecându-se la rădăcina cozii...

Neica ştia năravul lui Anania că nici la el acasă la Pietrari nu prea trecea pe la biserică că i-a pus Necuratul cârciuma la jumătate cale între casa lui şi biserică. Şi geaba bate popa toaca şi trage şi clopotul-că Anania se opreşte puţin la popice şi tot aşteptând să vadă dacă David bate”manga”şi timpul trece iute încât se miră şi el-da se mira cu limba împleticită-cum de făcu popa de termină aşa iute slujba. Lina, zâmbind şăgalnic, se rupe de muieri şi-l ia de braţ acasă strângând din dinţi şi spunându-i mărunt printre măsele...

Şi mai are un nărav Anania.Nu-i place să bea de unul singur.D-aia i-a pus Neica două ceşti, ca să i se pară că mai e cu cineva...E drept că-l are pe Hector şi mai stau amândoi de vorbă, da oricât.Şi pe urmă Hector nu ţine la băutură...La biserică Neica îşi ocupă locul lui în strană şi nici că e mai bun

prilej cât citeşte popa sf. Liturgie să-şi depene amintirile strânse atâţia ani...

Unde stă acum Lică Pietreanu stătea cumnatu Şontu... Lică nu ocupă nici jumătate din umbra vajnicului Şontu...

Lânga el stătea gineris-o, bietul Tătuţu... S-a prăpădit în războiul din 16, doi ani după ce adusese în căruţă pe nevastă-sa Catrina, stinsă în spital la Bucureşti... O săptămână a făcut cu căruţa-da ea era îmbălsămată şi în coşciug sigilat-Parcă a ştiut el ce a ştiut că n-a prea vrut să i-o dea de nevastă-atâta fată avea şi era şi crudă, n-avea decât 16 ani, c-a trebuit să ia dispensă ca să se mărite-... Da aşa a vrut Dumnezeu să se ducă şi Catrina şi Tătuţu.

Bunicul. 39

Şi el să rămână cu 6 nepoţi să-i crească singur.Că şi el era văduv din 1913...6 nepoţi mărunţei...Fără să vorbim de Ghiţă, că el nu intra la socoteală, că-l avea Tătuţu

de la prima nevastă...Că şi d-aia nu prea vrea Neica să-şi dea singura fată după un văduv cu

copil...Că numai el ştie ce greu a crescut-o.C -atunci când a venit din răzbelul din”913”şi-a găsit nevasta moartă

şi pe Catrina în vecini...Şi el i-a fost şi mumă şi tată...Şi era încă flăcău.Da nu i-a mai trebuit nevastă...Nu-i vorbă, era om cu stare, cu pământ, cu moară, cu turma de oi şi

capre şi drepturi în munte... Da numai Dumnezeu ştie ce greu e pentru un văduv să crească-copii... Şi toţi mărunţei...

- "Din cartea cea către Sfântul Apostol Pavel, citireeeeeeee“Popa Pietraru ieşise cu Sfintele daruri!- "Bietul Popa e răguşit... Se vede treaba că a cântat prea mult la

Denii... de Prohod şi la Înviere...”Că Iordana cânta în corul şcolii şi cânta Prohodul în strană ca un

înger, că d-aia învăţătorul Constantinescu a venit la el acasă şi i-a zis;- Ghiţă, dă fata la normală că e isteaţă şi are şi voce...Că si bietul Constantinescu... stătea în strana din faţă...A fost om de treabă că dacă avea un copil mai deştept în şcoală nu se

lăsa până nu făcea părinţii să-l dea la şcoală. La început oamenii se lăsau greu că nu-i dădeau banii afară din casă şi şcoala costa parale grele, da mai de ruşine, mai de gura învăţătorului, se lăsau. Uite, aşa a ieşit învăţătoare Maria lui Cărbărău, Nicolae al Turcului, Titu Tiţa şi atâţia alţii...

Şi a dat-o la normală şi a ieşit învăţătoare.Da i-a fost greu, că ea era cea mai răsărită şi avea grije de fraţi...A rămas singur cu ceilalţi 5 până a terminat normala...Noroc ca a ajutat-o Maica Domnului şi s-a măritat cu Popa Viluţă de

la Bârzeşti şi popa, om blajin cu inima bună, nu s-a lepădat de fraţi ei...Deşi era la început-Iordana era şi borţoasă-s-au sfătuit cu Neica şi au

dat-o pe Lina la Menaj-Doamne iartă-mă că zurbagie mai era mică şi numai de drăcii se ţinea-

(dându-şi seama că a izbucnit în râs s-a făcut că tuşeşte privind în stânga şi în dreapta să vadă dacă s-au prins ceilalţi ca a râs din senin de unul singur în biserică, da fiecare era cu ale lui, nu luau seama la el...).

BUNICUL 40

Corul copiilor în strană a început să cânte- Sfărâmati porţile iadului. când s-a simţit atins pe cot:- Cristos a Înviat Taică şi la mulţi ani!Lina, cu lumânarea aprinsă, s-a îndreptat să sărute icoana la

Iconostas...Neica nu s-a întors să-l caute pe Anania că-l şi vedea pe cerdac

ronţăind cârnat afumat şi ciocnind cu Hector...Mirosul de tămîie îi umple nările cu un parfum dulceag când deodata

popa s-a oprit din cădelniţat îndreptându-şi privirea spre uşa de la amvon ridicând sprâncenele în semn de întrebare iar cântăreţul s-a oprit la mijloc de:”milueşte-ne pre noi şi unii pre alţii”

Toate capetele s-au întors spre intrare.Aplecându-se din strană cătă şi el spre amvon...Un fel de căldură ca o moleşala îi cuprinde inima.... Printre şirul de muieri înaintau Nicolae, Iosif şi Gică...Trei flăcăi înalţi şi drepţi ca bradul şi voinici ca stejarul...Făcându-şi semnul crucii se-ndreaptă spre Neica şoptind:- Sărut-mâna Taică şi la mulţi ani! Trecând Nicu lângă Lina (deşi era

femeie, nimeni nu i-a zis nimic că stătea în strană lânga Neica) iar Iosif în partea stângă a lui Neica...

Gică se duce la strană iar cantorul Tucu îi intinde o lumânare şi-i dă locul să citească cazania...

Are de ce fi mândru Neica...Cum stă în strană drept şi cu privirea limpede, pare un Patriarh în

scaunul domnesc înconjurat de Vlădici şi înalte feţe bisericeşti... Învăluie cu privirea de vultur pe Nicu... pe Lina... pe Gică...

Apoi, dintr-odată, ochii i se umezesc întâlnind pe bietul Iosif...El singur era încă în pantaloni de aba cu cămaşe de in şi surtuc de

dimie...Şi Nicu şi Gica şi Lina erau în straie nemţeşti... Cu frizura la frizer şi

păr uns cu briliantină să ţină cararea... Lina avea părul încreţit în cârlionţi cu fierul de frizat...

Da poate o vrea Dumnezeu să se milostivească şi de el...Nu că i-ar fi ruine că e îmbrăcat aşa cum e... Doar el toată viaţa a fost

în cioareci şi chimir, dar timpurile s-au schimbat.Azi ca”să fii cineva”trebuie să umbli în straie nemţeşti...Când a ieşit Popa la miruit şi la-mpărţit anafura, toţi s-au dat la o parte

lăsându-l pe Neica cu nepoţii să treacă întâi...- La mulţi ani Ghită şi să-ţi trăiască nepoţii şi strănepoţii!

Bunicul. 41

- Mulţam aşişderea dumitale, Părinte. răspunde în timp ce-i pupă mâna din care ia anafura că nu pusese nimic pe limbă, nici măcar apa, deşi muncise din viul nopţii...

- La mulţi ani Neică Ghiţă şi sănătate! Ii urau sătenii iar flăcăii intrau în vorbă cu Nicu şi Gică.

- Dar vezi, numai erau”Nicule”ori”Gică”cum era”Iosif”“Iosife”! Acum erau”Domnule învăţător”şi”Domnule Gică”deşi nu cu mult timp în urmă pescuiau popeţi pe râu sau se scăldau la Pişuri...

- “Hai mai iute Domne învăţător că se ard iezii în cuptor. (Chiar şi Taica îl chema”Domne învăţător”purtând ca toţi ceilalţi respectul pentru cei ce au învăţat multă carte)...

- Ia-o înainte, Iosife, ce te moşmondeşti pe drum.- Ia-o înainte şi scoate apă proaspătă, pune tuciul de mămăligă, adună

ouoale din cuibare şi.Deşi Iosif luase ruşinat colţul numai să scape de gura lui, parcă numai

să-l trateze de muercea, mai strigă;- Şi dă cu mătura prin bătătură că trebuie să pice şi Popa Viluţă...Când au intrat în bătătură, Anania, cu ochii sticlind şi cu sticla de

ţuica goală (că eu cred că de acolo vine vorba”sticlind”la cei ce cam golesc des sticlele) aruncă ultimile fârâmituri lui Hector apoi coborâ cam anevoie scările de pe cerdac-urându-i

- La mulţi ani! Şi dând mâna cu Neica!- Păi bine mă Ananio, tu sfârşişi înainte ca noi să începem? Se

oţărăşte Lina!- Lasă-l cucoană-zâmbeşte bunicul-că odată pe an e Sf. Gheorghe...- Să te spui că başca ce fu în sticlă, măi băurăm şi trei”spânzurate"?

mişca din coadă Hector...Gică intră în casă, ia din cuiul de pe perete puşca cu două ţevi, desface

sertarul mesei, soate câteva cartuşe calibrul 16 milimetri şi le bagă în buzunar şi-l invită pe Anania să meagă să-mpuşte o gaiţă sau o ciocănitoare pentru nepotul ce trebuie să pice...

Anania, blând ca un mieluşel şi râzând pe degeaba, încearcă să se ţie drept şi anevoie, mai mult împins de Hector cu capul, sare pârleazul din ceair, ţinându-se după Gică...

Hector, trecându-şi limba peste bot şi dând mulţumit din coadă se-ndreaptă spre Neica privindu-l cum dă tinicheaua la o parte de la gura cuptorului şi cum cu o sulă lungă înţeapă iezii şi purcelul ca să-i pătrundă bine focul şi pe din-ăuntru, că de rumeniţi erau rumeniţi tocmai cum şi cât trebuie... Dă la oparte cărămida de la tirajul coşului şi tinicheaua de la gura cuptorului, lăsând tăvile încă la cald... apoi strigă oţărât;

BUNICUL 42

- Iosife, săi iute ca uite se găinăţă o găină pe cerdac, mai mare ruşinea...

- Dom-văţător spală-te pe mâini ori în lighian în odaie ori pe cerdac, unde vrei!

- Coană Lino, vrei tale să pui masa? Sunt în dulapul din perete şi farfurii şi linguri şi cuţite şi şervete... tot ce trebuie... Şi adu tale solniţa din dulap că are sare pisată mărunt...

Pe laviţa din faţa cuhniei într-un castron erau ouole adunate din cuibare de Iosif de cum venise de la biserică.

Păi bine mă, unde-ţi fură ochii? Tu nu văzuşi că sunt câteva pline de găinaţ ori de sânge?

(Hector îi face cu ochiul lui Iosif)Bă, nepricopsit ai să mori la casa ta!Căscând alene Hector dă din cap încurajându-l pe Iosif- Nu lua seamă la ce zice, că mie mi-a făcut capul calendar cât ai fost

plecat. Fă-te că n-auzi şi scarpină-te de pureci ca mine!...- Şi pe tine te-apucă scărpinatul în calea mea când eu nu-mi văd

capul de treabă.- Stăi să-ţi ard una pe spinare, ca să ai de ce să te scarpini...Turnând o oală cu apă peste castronul cu ouă Taica le spălă pe cele

murdare şi dându-şi seama că nu sunt destule pentru toţi-nu apucaseră să ouă toate găinile,-intră în cuhnie şi luă dintr-o doniţă din ouoăle de deasupra, erau de ieri, le amestecă cu celelalte şi le pusă într-un ceaun, le acoperi cu apă proaspată, luă cu buricele degetelor dintr-o tigvă sare pisată mai gros şi o aruncă peste ouă-ca să nu se spargă la fiert-şi pusă tuciul pe pirostrie, pe vatră, aţâţând focul...

În tuciul cel mare, deja pe pirostrii-îl pusese Iosif când venise-puse două linguri rase de sare (asta era măsura) şi strigă:

Iosife, cerne nişte mălai proaspăt să fac colarezul...Spârnel să fi fost bietul Iosif şi tot n-ar fi apucat să le facă pe toate,

aşa îl zăpăcea...Cucoană Lino vezi că în pivniţă sunt două buchete cu floarea Paştelui

şi cu tămâioară, le-am cules ieri pe zăvoi, pune-le în pahare pe masă...Dom-vaţător, vezi că după icoană sunt trei scrisori pentru matale...

una miroase încă a parfum, deşi e venită de peste o lună!...Gicăăăăă...Vino acasă Tatule că se facu târziu, las-o vulpii de gaiţă...Săi Iosife şi deschide poarta că veni Părintele cu cucoana preoteasă...Odată porţile larg deschise părintele bagă în curte docarul...

Bunicul. 43

O minune de docar... Docar negru cu spiţele roşii... Cu arcuri ca la trăsură.. Cu două locuri în faţă-da largi, că între Părintele şi preoteasă încăpea de voie şi nepotu-adică stranepotu, da aşa vine vorba-iar în spate încă două locuri. Pentru Dina ca să spele vasele şi pentru cine se mai nimerea. Fie Vasile când se ducea la bâlci ca să aibe grije de cai, că la bâlci, de!-ca la bâlci, nu era numai lume de treabă, mai era şi strânsură... Ori Mielu când se ducea la Râmnic, că Mielu era mai spălat...

- Săru-mâna Părinte şi cucoană Preoteasă şi bine aţi venit!- Bine te-am găsit Taică şi la mulţi ani!Iosif desface sleaurile la cai ca să mănânce de voie, Dina scoate din

docar două coşuri-unul cu cozonaci şi unul cu tort de ciocolată-şi le duce în pivniţă să stea la răcoare, ca să nu se pleoştească crema de la tort, nepotul se hârjonea cu Hector iar Taica ia din cuhnie trochiţa cu mielul şi se-ndreaptă spre groapa cu jeratic invitând Părintele şi preoteasa să se urce pe cerdac, deşi ştia că toţi, în frunte cu strănepotul îl vor urma să privească prepararea mielului...

Că nimeni nu mai stia să-l prepare aşa, de mult pierzându-se prin partea locului obiceiul de a face”miel haiducesc”

Nu numai că era multă deveseală şi de lemne şi de timp, da acuma s-au învăţat toţi să-l facă iute la tavă în cuptor, deşi ca gust,”e altă mâncare de peşte”!

Mielul era în blana lui, nu era jupuit, îi scosese numai măruntaiele.Din ficat inimă şi rinichi urma să facă pentru seara o tocană cu ceapă

şi bulion.Din bojogi şi prapure, împreună cu măruntaiele de la iezi, un drob cu

mărar iar din maţe,"Paciale”Românii nu prea ştiau ce sunt alea”Paciale”dar Neica învăţase de la

Bulgari în războiul din 87-măcar ca era mâncare grecească-cum să gătească din maţe de miel sau ied”paciale”.

Se fac paciale şi din maţe de găină dar lui nu-i plac, că tot mai put ori cât le-ai spăla!

Întinde pe cărpătorul de pe bancă mielul,-bunicul avea obiceiul ca peste tot să aşeze bănci sau laviţe deşi nimeni nu l-a văzut niciodată asezându-se-

Ba, ca să nu vorbim cu păcat, uneori vara, după prânz, când era hulă ori ploaie, se mai trântea pe laviţa de lângă cuhnie punându-şi căpătâi maiul de bătut rufele la râu şi mai aţâpea până se potolea furtuna-

Da-ncolo, din viul zilei până la scăpătatul soarelui, nu stătea jos decât la masă şi la mulsoare.

BUNICUL 44

Apoi în gaura din burtă băgă un pumn de ceapă tocată mărunt, câteva frunze de leuştean, de mărar, de pătrunjel şi de cimbru-toate erau pregătite de cu seară pe laviţă-luă o sticlă cu ţuică, îi scoase dopul cu dinţii ţinând dopul între dinţi până vărsă jumătate din ţuică peste mirodenii. Astupă sticla la loc, apoi cu un ac mare şi gros cât o andrea începu să coasă pe burtă mielul, cu sfoară de cânepă...

Odată treaba terminată se sborşeşte iar:- Săi Iosife şi ad-o roaba cu humă.... Împreună cu Iosif introduce mielul în humă făcând-ul ca o minge

mare, sau mai de grabă ca un bulgăre mare de zăpadă. Netezindu-l bine cu podul palmelor mai moaie din când în când mâinile în hârdăul cu apă în care ţinea cazmaua şi hârleţul să se umfle cozile, apoi luă vătraiul cu care umblase la cuptor şi răscoli jarul din groapă.

Băgă bulgărul de humă cu mielul înăuntru în mijlocul jarului având grije să mai rămână un strat de jar şi pe fundul gropii, apoi înveli bulgărele cu jarul ce mai rămăsese;

- "Aşa Tatule, se adresează nepotului (poate unde presimţea că peste o jumătate de veac, nepotul va aşterne pe hârtie povestea mielului haiducesc, poveste de care nimeni nu-şi va mai aminti peste o jumătate de veac) acum hai pe cerdac să ciocnim un ou roşu până se coace melul..."

Anania, care nimeni n-a băgat de seamă când venise cu Gică, (toata lumea era atentă la miel) se cam clătina pe marginea groapei de credeai că o să cadă peste jar, când Lina strigă la el:

- Ananio, n-auzişi?...Şi văzând că Anania se uita lung la sticla cu ţuică de pe laviţă a luat-o

subţioară, facându-i loc lui Anania să o ia înainte!...Odată aşezaţi la masă-Părintele într-un cap de masă, celălalt fiind liber

pentru Taica-dascălul Nicolaie toarnă ţuică în ceşti. Pentru Părintele ţuică amestecată cu miere, pentru cucoana preoteasă vişinată iar pentru bărbaţi, frunte de ţuică de prună de 44 de grade tărie.

Deşi, în afară de Anania, nici-unul nu bea, numai ciocnesc!Anania a şi dus tremurat ceaşca la gură fără să mai dea noroc, da Lina

l-a liniştit:- Ananio, aşteaptă să ciocnim cu Taica!Ochii lui Anania se făcuseră mici şi se ascunseseră în dosul pleoapelor

de parcă ar fi fost umflate de muşcătură de albină...Pe scări urcă şi Taica cu mămăliga pe fundul de lemn urmat de Iosif

cu ouole fierte în castron...Pune Taica mămăliga în mijlocul mesei, Iosif ouole alături iar Dina

aduce din docar o paporniţă plina cu oua vopsite de la biserică. Că oricâte

Bunicul. 45

ai da şi ţiganilor, şi orbului Nită Ciobul şi lui Gaga şi Mariei lui Liţă şi moaşei Nasta, tot nu le poţi termina iar ca să le dai la porci, e şi ruşine şi păcat la Dumnezeu...

Lângă mămăligă era o strachină cu unt proaspăt-ieri bătuse Taica putineiul-alta cu brânză de burduf, alta cu cârnaţi afumaţi şi alta cu pecie de porc prăjită în tingire de tuci... În tuciul din care răsturnase mămăliga turnase lapte de capră şi-l pusese la fiert că lui Niculaie îi place laptele afumat.

Rămăsese aşa de când era la oi la stână, pe semne că păcatoasa de Leana Ţolii se lua cu alte treburi şi uita laptele pe foc de se afuma...

- Da ce-ai pregătit Taica atâtea, ca numai o gură avem!- Lasa cucoană Preoteasă să ia fiecare după pofta inimii, că slavă

Domnului, sunt de toate.Aşezându-se în capul mesei îşi scoate ştergarul de la brâu-măcar că

avea şervet pe masă-şi-l pune la gât să nu se murdărească...Luând strănepotul pe genunchi, ridică ceaşca şi spune cu glas tremurat- Mulţam dumneavoastra că m-aţi cinstit de Sf. Gheorghe şi

blagosloveşte, cinstite PărinteRidicându-se toţi în picioare Părintele blagosloveşte masa apoi trec pe

rând să ciocnească ou roşu cu Taica. Deşi de mâncat toţi au mâncat oua calde, moi, cu mămăligă caldă şi cu lopăţică mică de lemn meşterite de Iosif din lemn de plută, că ouole moi îşi schimbă gustul dacă sunt mâncate cu linguriţa de metal

Numai Anania a mâncat ou roşu-nici nu prea era bine cojit-că nu ar mai fi nimerit să bage lopăţica în ou, că-ncepuse deja să vadă două ouă în loc de unul...

Din cerdac se vedea lumea pe şuşea cum se îndreaptă spre cârciuma boierului Niculescu că după biserică oamenii trecuseră pe acasă să vadă ce mai e, să mai arunce un pumn de grăunţe la orătănii, să adune ouoăle din cuibare şi să-mbuce în fugă ceva, că de mâncat de-abinelea, urmau să mănânce la cârciumă unde mititeii sfârâiau pe grătar iar lipiile abia scoase din cuptor răspândeau un miros cale de o poştă...

Odată pe an e Sf. Gheorghe!- Stai tatule s-aduc purcelul, se ridică Taica lăsând jos de pe genunchi

nepotul.Încercaseră ei ba unul ba altul să aducă bucatele la masă dar Taica aşa

avea obiceiul; el să pregătească totul cu mâna lui şi tot el să aducă la masă.Ca să nu-l supere au trebuit să se supuie dorinţei lui asemeni cum au

trebuit să se supuie rânduielii lui.Pâinea, iedul, purcelul sau curcanul, părintele le împarte.

BUNICUL 46

Avea Taica felul lui de a aprecia oamenii după cartea pe care o învăţaseră căci el, la vremea lui, neavând parte să-nveţe decât două clase primare c-apoi a venit războiul, necazurile, viaţa l-a învăţat carte.

Ştia să scrie şi să citească... iar uneori iarna, când avea mai mult timp, mai citea seara, la lumina lămpii, şi”Universul”!

Desvelind din ştegar mălaiul care era cald încă-nepotului îi place turta dospită -i-l dă lui Iosif iar el scoate din cuptor tăvile cu iezii şi purcelul. Îi dă Dinii în braţei iezii iar el cu purcelul, revine pe cerdac la masă...!

Nici n-apucase să le rânduiască pe toate pe masă -Lina, cât fuseseră plecaţi la cuptor adunase ghiocile de ouă şi schimbase farfuriile făcând loc pe masă-când s-aude o bufnitură ca atuncea când trage Taica cu flinta după ciori.

Că Taica s-a-ntors din războiul de la Griviţa cu puşca cu care luptase şi tot de ea se folosea şi acum. Măcar că Gică avea o puşcă cu două ţevi, de 16 milimetri, cu cocoaşele ascunse, da nu-i trebuia

El o avea pe a lui.O încărca pe ţavă cu vergeaua. Băga întâi praf de puşcă-îl ţinea într-un

corn de bou să nu tragă umezeală-apoi bucăţi de hârtie făcută ghemotoc (cea mai bună era din jurnalul Universul, că se ghemotocea bine) iar praf de puşcă (îl turna cu linguriţa, că avea măsura lui: două linguriţe rase de fiecare dată) apoi, (nu folosea alice deşi Gică avea o gramadă în cutia mesei, după mărimi, (pentru lăstuni, pentru ciori, pentu iepuri, pentru lupi,) punea bucăţi mici dintr-un tuci care se spărsese.

Îl răsturnase (cine mai ştie cu câţi ani în urmă) o purcică în călduri şi tuciul se spărsese, dar Taica nu l-a aruncat. S-a pus cu barosul (ca avea şi baros, în magazie, în raftul cu scule) pe el şi l-a făcut fărâme. Bucăţile mari le ţinea pentru urs sau mistreţ (iarna, la vânătoare la munte) potrivite pentru lupi sau câinii turbaţi iar cele mai mărunte pentru viezuri, vulpi sau ciori. Că dacă primăvara, ca acuma, când găinile erau cloşte şi aveau puii mici si iarba nu era atât de crescută ca să se ascundă puii, ciorile dădeau iama prin ogradă.

Taica, văzând că s-au învăţat ciorile la puii lui ce se împuţinau văzând cu ochii, scotea de subt pat flinta lui învelită într-o muşama pe care o avusese pe masa din cerdac, dar pe care o schimbase când se rosese pe la mărgini. O ştergea bine cu o flanelă şi cu câlţi vorbind de unul singur.

- Văzduhul tău de cioară, lasă că te satur eu de pui de găină.Aprinzând o lumânare că flinta lui nu era cu capse (Abia ofiţerii aveau

în 87 pistoale cu capse Curcanii având flinte cu cremene) se da sub vişinul din curte, rezema flinta între două crăci şi se punea la pândă cu lumânarea aprinsă gata să dea foc prafului de puşcă.

Bunicul. 47

Când ciorile veneau în stol ca un nor, că nu veneau câte una, veneau câte 20-30 şi toate se năpusteau de-odată peste bietele cloşte, că se-ntuneca cerul când norul trecea cârâind pe de-asupra morii şi se-ndrepta spre curtea lui Taica

Când erau gata să se repeadă pe pui Taica da foc cu lumânarea prafului de puşcă

Flinta bubuia de se zgâlţăie geamurile, Hector lătra din răsputeri iar norul se risipea care-ncotro cârâind răguşit şi lăsând o surată ori două fără suflare în curte...

- Aşa, să vă-nvăţaţi minte, cârâitoarelor.Făcând din două crăci un fel de cruce întinde aripile ciorii împuşcate

pe două braţe ale crăcii şi le leagă cu sfoară.Capul pe un braţ iar ghiarele pe celălalt.Şi cioara în chip de sperietoare e urcată în vârful vişinului încât ciorile

încă de departe schimbă direcţia şi-şi îndreaptă zborul spre gospodarii în curţile cărora nu bubuie flinta.

Vecinii lui Neica au ajuns să puna cloştile odată cu el că aşa se ştiu şi ei păziţi...

- Săi Iosife că bubuii mielul!- Sărind câte trei trepte scările ce coboară din cerdac toţi aleargă în

jurul gropii. Hector cu limba scoasă, nepotul cu şervetul atârnat de gât, Iosif cu oala de apă luată din hârdău cătând dacă vr-un tăciune a sărit departe spre claia cu fân ori pe şindrila de la magazie, Nicolae cu lopata să adune tăciunii în groapă, cucoana Preoteasă şi cucoana Lina privind curioase, Părintele cu veşnicul lui zâmbet pe buze amuzându-se de toată zarva iar Anania sorbind ultimii stropi de ţuică din ceaşca pe care o luase de pe masă în fugă.

Taica scoate cu furca mingea de humă care era înroşită de foc şi o pune uşurel alături de groapă.

Da nu mai era întreagă.Se crăpase pe mijloc cum crapă dovleacul când îţi cade din spinare pe

pământ şi crapă. Blana rămasese lipită de humă iar mielul era rumenit mai frumos ca purcelul din cuptor că pâna şi Hector care mai văzuse miel haiducesc la viaţa lui se lingea pe buze;

- Ce frumos e rumenit!- Vezi tatule când răbufneşte huma, că de căldură aburii din miel n-au

pe unde să iasă şi se umflă până plesneşte, toată căldura jarului îl perpeleşte dintr-odată. D-aia e aşa de rumenit!

BUNICUL 48

Scoţând cu două furculiţe mielul îl pune în tava ţinută pe braţe de Iosif împingând cu tocul bocancului restul de humă mai încolo. Gică şi Nicolae aruncă apă din hârdău peste jarul din groapă.

Ce mai cărbuni pentru maşina de călcat au să se facă.- Uşurel Tatule, uşurel, să se stâmpere molcom cărbunii, că sunt buni

când vin ţiganii să costorească cazanul de ţuică. Dacă bag bine sama, mielul a fost făcut de-a başca, pe degeaba, că oricum trebuiau făcuţi cărbuni pentru costorit!...

Din nou aşezaţi la masă. din nou ceştile pline. din nou strănepotul pe genunchii bunicului. O învălmăşala de mirosuri care te îmbiau care mai de care la mâncare. Mirosul de mălai dospit, de pâine proapată, de borş de căpăţână de ied cu leuştean, de brânză de burduf, de purcel copt, de...

- Ia Părinte o pulpă de miel, că se topeşte în gură...- Cucoană Preoteasă ia o bucată de şoric de purcel că scârţâie între

dinţi... şi ai dinţi buni...- Ia domn-Anania o strachină de borş cu căpăţână, că ţi-am pregătit

cum îţi place matale, în strachină de pământ şi lingură de lemn. (Când era obligat să participe la mese simandicoase Anania mânca şi din farfurie şi cu tacâm de alpaca, dar mâncarea n-avea nici-un gust pentru el. De aceia purta întotdeauna în buzunarul din dos al hainei o lingură de lemn pe care o folosea ori de câte ori putea).

- Ia cucoană Lino o bucată de drob că nu e prea sărat şi are mărar mult cum îţi place matale că de când erai mică ţi-a plăcut să pui mărar în orice.

- Ia dom-văţător-ori tale esti cu laptele afumat. Nicolae îşi şi dumicase mălai în strachina de lapte.

- Uite tatule urechile purcelului că ştiu că numai la ele te gândeşti. Da ia ş-o ciosvârtă de miel cum faceau haiducii.

Ştia bunicul că nepotul numai la haiduci se gândea, văzându-se în ceata lui Sandu Alisandu ori Iancu Jianu!

Şi-şi plimbă mândru privirea de la unul la altul.Iosif, pierdut, privea lung la straiele nemţeşti ale fraţilor şi cine ştie la

ce se gândea căci un surâs timid îi lumină faţa lui prea de timpuriu brăzdată de lungi riduri.

Numai el era îmbrăcat ca bunicul, cu cămaşe de in, cu vestă, numai că nu avea bocanci ca bunicul, avea sandale.

Stânjenit stătea la un colţ de masă între toate bunătăţile, dar cu farfuria goală.

Bunicul. 49

Când se opreşte la Iosif privirea i se umezeşte... îl învăluie cu o dragoste blajină şi scoţând un oftat înnăbuşit, îi întinde peste umărul stranepotului o halcă de miel;

- Ia mă prăpăditule şi tu!...Căldura molcomă de şfârşit de Aprilie a scos albinele din stupi

zumzăind vesel în du-te vino de la stupi la zarzăni şi îndărăt. Cucii se-ngânau de parcă-şi puseseră în gând să asurzească lumea iar pupăza pupuia de mama focului în teiul de la coşerea de peste drum;

- N-ai de cât să pupui cât ţi-o dori inima că azi nu ţi-a mers să ne spurci pe nemâncate, glumeşte Taica după a doua ceaşcă.

Că de trei ori pe an, de Crăciun, de Paşte şi de Sf. Gheorghe, se nărăvea la trei ceşti.

Nici mai mult, nici mai puţin, de l-ai pica cu ceară (A fost odată o poveste cu o”Fetească”de a pierdut şuşuleţul, da aia a fost numai odată, că ar fi şi uitat dacă din când în când păcătosul de Hector nu i-ar aduce aminte.)

Dar în orice caz, de atunci, n-a mai băut în viaţa lui”Fetească".A dat-o pe”Băbească”, că ci-că ar fi mai slab vinul.Prima ceaşcă când se aşeza la masă şi Părintele blagoslovea bucatele.Ceaşca a doua pe la friptură,Iar a treia înainte de fagurii cu miere pe care-i păstra în două oale

smălţuite-una cu faguri de floare de salcâm-că-i plac preotesei,-şi una cu faguri din floare de tei, că-s buni şi la răceala!...

Sărind zburlită din coteţ o găină cotcodacea din răsputeri anunţând că-şi împlinise datoria;

- Laudă-te gură! Faci atâta gălăgie de parcă ai fi ouat trei ouă nu unul, glumeşte Taica. Dar numai Anania râde (acuma râdea din orice, degeaba îi dădea ghionţi pe sub masă şi-l călca pe picior cucoana Lina)... Ceilalţi, moleşiţi şi de căldură şi de ţuică şi de atâta mâncare, căzusera pe gânduri şi se priveau unul pe altul d-un fel aparte.

Parcă vroiau să vadă de se mai schimbaseră de anul trecut de Sf. Gheorghe, când fuseseră iarăşi cu toţi împreună...

Sărind de pe genunchii bunicului nepotul scoboară în fugă scările şi-ncepe să se joace cu Hector care, ridicându-se pe labele din-napoi, îi pune labele din faţă pe umeri şi-ncepe, râzând, să-l lingă... Zău ca Hector râdea... Toată lumea recunoaşte că e rău de nu poate intra cineva în curte-că d-aia e negru în cerul gurii-dar şi că atunci când se întâlneşte cu copilul, râde de te face şi pe tine să râzi

- “Vai de mine, uite că-l linge... Nu-l mai lăsa să te lingă, că-ţi dă limbrici şi te şi murdăreşti

BUNICUL 50

- “Lasă-l Cucoană Preoteasă să se bucure acum cât e mic, că pe urmă, vai de el săracu când l-ai da la şcoli înalte...(Privirea îi căuta furiş spre Iosif)... că, cu cât te sui mai sus, cu atât bate vântul mai tare...

Vânticelul cald ce adia din spre plai aducea din când în când după cum pălea adierea, un bum-bum înfundat de la contrabasul lui Căcănau, ţiganul din taraful lui Coadă ce cânta la horă la cârciuma lui Niculescu, că rămăseseră în sat după ce trecuseră sărbătorile de Paşte. Duminica trecută, Luni şi Marţi, Sf. Paşte. Miercuri şi-au tras o leacă sufletul că erau topiţi de tot. Joi au cântat la un botez la ai lui Mihalcea da s-au întins până vineri dimineaţa că veniseră nişte cumetri de la Tălmaciu. Şi ce să mai bată atât amar de drum pâna la Mateeşti de unde erau că nici să-ajungă bine şi trebuiau să se întoarcă Sâmbătă seara pentu hora de Duminică. Au mas toţi la boieru că avea multe odăi pentru slugi. Şi-au mai venit în puteri că acuma, după ce s-au bărbierit la Bărbuci şi după ce s-au scăldat ieri seară, mai arată a oameni, măcar ca tot tuciurii au rămas cu toată scăldătura...

Cât de cât hodiniţi, bine mâncaţi,-că le dăduse boierul şi borş de miel şi drob şi friptură-ba cucoana Niculeasca le dăduse pe de-asupra şi câte patru mititei, câte o lipie şi câte o jumate de zaibăr de căciulă (să fie de pomană, de sufletul morţilor) stăteau drepţi, fără să se cocoşeze frânţi de şale ca după trei zile de nuntă. Râdeau cu gura pân-la urechi starostele Coadă având deja 3 hârtii de 500 înfipte în arcuş, Căcănău una şi Matache două între corzile ţambalului. Boierul Petrache-boier, un fel de a spune că nu era decât un chiabur, dar pentrucă avea avere, un băiat căpitan la pifani la Cluj iar pe Petrişor clănţau la Bucureşti, ţiganii, ca să îi facă plăcere îi ziceau”Boierule”. Deşi, după vorba veche, era”boier făcut”,”nu născut”. Nu numai că”Boieru Petrache”când era făcut (şi se făcea şapte zile din săptămână) că avea zeci de butii cu boască şi zeci de butoaie cu ţuică de prună-şi-n fiecare dimineaţă lua, înnodate, trei spânzurate de aghiazmă din butoiul de lânga uşe şi, prost nărav, pe nemâncate, de se”şi făcea”şi când avea”damf”avea o boală. Înhăma caii la trăsură şi pleca. (cumpărase Petrişor o trăsură pe arcuri şi cu scărişoară de urcat, că numai boieru Niculescu, Carametescu de la Stoineşti şi el aveau trăsuri pe valea Otăsăului). Boieru Niculescu măcar a avut întotdeauna că bunică-său avea poştalion între Râmnic şi Tg. Jiu (Şi-acum are unul în şopron, dar care nu mai e folosit de peste 80 de ani). E drept că la Râmnic şi la Govora erau birjari care aveau trăsuri, ba şi la Horez era una de sămânţă, da măcar ei îşi cîştigau hrana cu asta că erau birjari de meserie. Dar ca să bagi atâţia bani în trăsura cu un fel de covâltir de-i zice capotă (care când plouă se-ntinde şi care se strânge şi se lasă pe spate, ca o armonică, când era soare,) trebuie să ai stare nu glumă, (ori să te dea banii afară din casă) şi după ce înhăma

Bunicul. 51

caii o lua pe drum la vale. Dacă era Duminică sau sărbătoare se oprea pe la toate horele-la Bărbăteşti la Niculescu, la Bodeşti la Cravă, la Bârzeşti la Mielu şi la Pietrari la răscruce la Jialva. Stătea în trăsură şi lăutarii veneau unii pe o parte a trăsurii, alţi pe partea ceailaltă,-ţambalagiul ciucit pe scăunelul mic din faţa lui cu ţambalul pe genunchi-cârciumarul cu ceaşca şi cu sticla de ţuică ori cu ulcica şi carafa de vin-după cum se nimerea, iar în jurul lui se făcea cerc hora...

După primele sute băgate în vioară şi contrabas de zornăiau când se mişcau lăutarii-hora se spărgea. Că lăutarii începeau să-i cânte de inimă albastră la ueche iar Românii se trăgeau pe la mese să mai îmbuce un mic, să mai rupă din lipia caldă abia scoasă din cuptor şi să mai ciocnească un pahar de vin...

Boierul Petrache tolănit în fundul trăsurii privea printre genele întredeschise departe, în trecut... mai ofta din răsputeri, mai băga mâna în buzunarul din dosul sumanului, mai scotea hârtii de 500 pe care le înfigea în arcuş... Când ţiganii vedeau că nu mai e rost să se-ndrepte mâna spre teancul de hârtii şi că”boierul”începea să sforaie uşor, se dădeau binişor jos din trăsură-ţambalagiul mai ales, ca să nu-l trezească. Caii, cunoscând năravul boieului, o luau de la sine pe inima şuşelii spre Bodeşti iar taraful îşi lua locul în mijlocul răscrucii lăsând banii înfipţi în arcuş, doar-doar s-o mai găsi vre-unul să mai bage o hârtie peste celelalte. Dar cum hârtii erau numai de 500 şi 1000 de lei, de unde! Că cei mai mulţi dintre Români au văzut hârtii de 1000 doar la boier şi la lăutari în vîrful arcuşului...

La fel se petreceau lucrurile şi la Bodeşti şi la Bârzeşti şi la Pietrari, numai că, înainte de Jilava, caii trăgeau singuri la un troc la fântână şi aşteptau până se-ndura vr-un trecător să le scoată apă. Că din partea boierului nici-o nădejde. Lui nu-i era sete de apă niciodată. Sforăia tolănit în trăsură cu mâinile înnodate peste burtă. După ce-i apuca seara la Jilava, la-ntors mergeau întins acasă având numai grije ca atunci când se apropiau de horă să zdrăngăne mai tare clopoţeii dela gât ca să se desfacă horele şi să treacă trăsura cu boieru! Da cum se-nvăţaseră horele cu caii şi caii cu horele, nu era nici-o supărare... Ba, ca să spui drept, câteodată mai era câte un cârcotaş pus pe gâlceavă care venea înjurând la trăsură, dar când vedea ce era înăuntru, pufnea în râs şi făcea el loc trăsurii...

Când nu erau hore boierul Petrache tot îşi făcea cale ba cu una ba cu alta măcar pâna la Bodeşti şi chiar dacă nu erau lăutari şi hore, caii tot opreau la cârciumi...

Acum vre-o două trei toamne bieţii cai au păţit una cu boierul că nici acum şi nici toată viaţa nu vor uita ruşinea..

BUNICUL 52

Se-ntorceau de la Jilava că adusese Ciungu Preotesii tulburel de Drăgăşani.

Boierul avea sete mare că mâncase multă pastramă de capră cu mămăligă rece(nu era ea ca pastrama lui Neica Ghiţă Tomescu, că nu toată lumea ştia să putrezească carnea în pământ cât trebuia şi să potrivească saramura ca el, da oricum, era pastramă).

Cam sărată că-ţi ardea cerul gurii, da pastramă.Iute că-ţi dădeau lacrmile, da pastramă.S-a speriat până şi Ciungu unde a intrat o jumate de capră, o

mămăligă şi o vadră de tuburel (că nu avea pântece mari boierul, era înnalt, dar nu avea burtă) încât, când se golise vadra de abia mai săltau câteva broboane de must pe fundul ei, boierul începuse să sforăie liniştit la masă. Ciungu, ajutat de trei Români ce ciuguleau ultimile fărămituri de mămăligă din zgăul de pe fundul de lemn pe care fusese pastrama l-au urcat uşurel în trăsură iar Ciungu, cu stânga (dreapta o lăsase în 18 la Mărăşeşti şi de-atunci îi rămăsese numele Ciungu, că oamenii au şi uitat că înainte de răzbel îl chemase altfel, că avusese şi el un nume ca toţi oamenii, da-l pierduse odată cu mâna dreaptă) cu stânga a bătut roibu pe crupă, semn că trăsura poate să plece.

Caii au fornait odată de parcă ei nu ştiau că dacă boierul a început să sforăie e semn că se pot îndrepta spre noua haltă, trebuia ca tocmai Ciungu să-i înveţe.

Ba să-i mai bată şi pe crupă, semn de intimitate pe care Roibu nu suporta de la oricine

Aşa încât Roibu a trântit cu năduf o baligă mai mare dragul pe bocancii Ciungului, care luat pe repezeală n-a avut timp să se ferească.

S-a crăcănat prea târziu.Caii pe şuşea la deal iar boierul, deşi sforăia, râdea pe sub mustaţă iar

Ciungu înjura printre dinţi...La Bârzeşti caii n-au mai zdrăngănit din clopoţei că nu era horă iar

Roibu, întorcând capu-tropăiau cu marunţaua-şi văzând ca boierul nu dă semne de trezire au cotit spre Bodeşti.

La Constantin al Cizmărascăi şi-a băgat Necuratul coada şi l-a scos pe Constantin din magazin-că avea magazin cu băcănie, cu cerneală violetă, cretă, creioane, caiete, tabliţe, geamuri, chit, gaz, cuie, tot ce trebuie unor gospodari dintr-un sat uitat de Dumnezeu-

L-a scos Necuratul din magazin tocmai când apărea trăsura cu boierul si zâmbind şăgalnic s-a proptit în mijlocul drumului obligând caii să se oprească, să nu treacă trasura peste el deşi ei, bieţii cai, n-ar fi avut de gând să oprească.

Bunicul. 53

Că Roibu visase urât azi noapte şi i se si bătuse toată ziua pleoapa stângă, ba le mai trecuse, pe Vârtoape, şi-o pisică neagră pe dinaintea trăsurii, başca că vroiau să ajungă mai devreme acasă să scape de gura Leliţei.(numai el,”boierul”, era”boier”, nevastă-sa era”Leliţa”).

Că Leliţa cât îi deshăma, până îi dădea la apă şi-i băga în grajd, îi bodogănea într-una.

De parcă ei erau de vină_ că”boierul”se uita în cârciumă.Leliţa cu gura pe ei iar boierul sforăia liniştit în trăsură.Noroc ca au ei inimă bună şi ştiu că Leliţa e rea de gură da n-are suflet

rău (e şi ea muiere necăjită) că altfel i-ar scăpa o copită.Că ei şi osteniţi, şi nemâncaţi, şi năduşiţi, iar boierul sfor-sfor-sfor.Până ce Leliţa îl lua uşurel de subţiori, îl ducea în odaie, îl aşeza

binişor pe pat, îl descălţa de bocanci,-boierul, iarnă, vară, umbla încălţat în bocanci-îi scotea sumanul şi dacă gemea printre sforăituri (boierul stătea cuminte ca un copil de ţâţa, nici nu mişca, dar dacă amesteca băutura, gemea prin somn, semn că-l durea capul-) îi punea pe frunte bucaţi de cartofi,-ori de era vară, capetele de la castraveţi, că trăgeau reveneală şi-i luau durerea de cap cu mâna) îl lega peste frunte cu un ştergar de cânepa, îl strângea bine şi aştepta să vadă dacă înceta să ofteze!

Dacă înceta era semn bun.Dacă nu, lua lampa din cuiul din perete şi scobora în pivniţă. Dădea

drumul la canaua de la putina cu varză până ce se umplea ulcica de sub cana cu zamă de varză apoi, în mâna stângă cu lampa şi-n dreapta cu ulcica se îndrepta spre odaie. Din prag se mai întorcea să vadă dacă locul de sub cana e uscat-semn ca a-nchis bine canaua-apoi intra în casă. Punea lampa la locul ei pe perete iar în mână cana în care zama de varză facea broboane de parcă era tulburel de Drăgăşani în fiert.

Un zâmbet înflorea în colţul buzelor sbârcite ale Leliţi-!Cana o ţinea drept în mâna dreaptă ca să nu se verse-iar stânga i-o

băga subt ceafă ridicându-l uşurel.Boierul mormăia ceva de neînţeles dar Leliţa îi zicea blând:- Stăi binişor Petrache, stăi binişor...- Îi duce cana la gură şi”Petrache”o soarbe dintr-o înghiţitură

grohăind ca un purcel înjunghiat şi strâmbându-se de parcă l-a văzut pe”Ucigă-l Toaca”(Dacă ar vedea Roibu asta, l-ar unge pe inimă)! Boierul răsufla repezit şi se-nneca de credeai că moare (gâtlejul lui era învăţat numai cu ţuiculiţă, cu Tulburel, cu Fetească şi Cabernet de Dragăşani, nu cu apă sau cu zamă de varză.)

- Aşa Petrache. Acum culcă-te pe dreapta până ce te-ai linişti...

BUNICUL 54

Măcar dacă bieţii cai ar avea parte să vadă asta poate ar mai uita ruşinea cu Constantin al Cizmăreascăi.

În seara cu pricina-şi nici nu era singur, că veniseră oameni să ia gaz, c-avea şi gaz, să ia sare,-că avea şi sare,-şi câte mai helea, de era podeţul plin de lume-(din şuşea se făcea un fel de podeţ de ciment peste sanţul şuşelii de ducea până în magazin, să nu sară oameni peste şanţ).

Şi toţi se uitau la Constantin ce era şi cantor la biserica lui Popa Mitică-deci era şi el cineva-care se oprise în mijlocul şuşelii, la caii care se opriseră în faţa lui Constantin şi la boierul care din zdruncinătură era gata să cadă din trasură, că dormea!

Bietul Constantin, ca de obicei, se-ndreaptă spre boier pe partea dreaptă a trăsurii, cu zâmbetul până la urechi şi cu mâna întinsă, urmărit de privirile cailor care şi-au răsucit gâturile pe partea dreaptă-

Roibu şi-a sprijinit botul pe gâtul tovarăşului, ca să vadă mai bine că el trăgea pe”hart”, pe partea stângă;

- Bună seara, Domnule Petrache!Domnul Petrache, fie că era speriat că-l luase din somn, fie că nu era

în apele lui, fie că nu-i convenea că nu-i zisese ca ţiganii”boierule”l-a privit printre gene. S-a îndreptat de şale şi răspicat, de parcă n-ar fi băut atât, răspicat, dar fără să se bâlbâie ca omul băut, răspicat şi tare, s-audă toţi oamenii, i-a zis;

- Da de unde ştii tu că eu am poftă să dau mâna cu tine?Şi s-a tolănit iar în trăsură.Bietul Constantin parcă trăznit cu leuca în cap a rămas cu mâna

întinsă.Oamenii de pe podeţ au rămas cu gura căscată iar caii făceau mătănii

cu capul ca atunci când se apără de muşte şi gata-gata-să-şi piardă zăbalele din gură...

De atunci, dacă din întâmplare Constantin se întâlnea cu Petrache fie în trăsură, fie pe picioare, se apleca cu capul în jos şi se făcea că se-ncheie la şireturile de la pantofi până nu-i mai vedea umbra.

Şi tot de atunci Constandin n-a mai întins niciodată el întâi mâna la nimeni.

Şi nici caii n-au mai oprit în dreptul lui ba, de câte ori treceau pe lângă podeţul din faţa magazinului lui, fornăiau mai aparte, mişcau din capete de parcă se apărau de muşte şi grăbeau trapul, chiar dacă boierul avea nevoie de chibrite...

Băltăreţul aducea prin pala adiată zumzetul contrabasului-că vioara şi ţambalul nu se auzeau, iar trompetistul se lăsase de taraf de doua veri,-că

Bunicul. 55

se luase după o guristă din partea Gorjului pe care o cunoscuse la bâlci la Polovragi-aşa încât numai contrabasul se auzea.

Contrabasul şi din când în când câte o chiuitură când conducea hora Mircea al Vătafului.

Că de câte ori jocul îl aducea în fruntea cetei de flăcai scotea o chiuitură de vorba lui Popa Pietraru,

- Mircea al Vătafului chiuie mai tare ca trâmbiţa Ierihonului!Pe şuşaua mare arar mai trece vr-un sătean întârzâiat ori un călător

rătăcit... Stins de tot... apoi din ce în ce mai lămurit venea dinspre Stroilete sunet de strune de vioară...

Moleşala ce-i cuprinsese pe meseni începe să-şi piardă vraja când Taica spune:

- Dom-văţător Bobei trece la horă!- Săi Iosife şi deschide poarta!De ani şi ani,”Domn-văţător”Bobei în fiecare Duminică sau

sărbatoare se-ndrepta spre horă cântând din vioara pe care o purta mereu pe umăr. Când nu era taraf se aşeza în răscrucea drumului şi-ncepea să cânte cu ochii închişi, horă după horă, sârbă după sârbă, cântare dupâ cântare, până ce o chiuitura îl făcea să deschida ochii şi să realizeze că în jurul lui se-ncinsese hora! De se nimerea ca printre cei de faţă să fie şi Culice al lui Ghebaur ori Tonică Dobriceanul, îi chema dintr-o ridicătură de sprâncene lângă el şi taraful era gata.

Neica Bobei, că până şi elevii lui la şcoală îi spuneau”Neică Bobei”. Numai Neica Ghiţă Tomescu din marele respect ce-l avea pentru cei ce învăţaseră carte îi spunea”Domn-văţător”!

Învăţător într-un sat ascuns la poalele muntelui Parâng, el, absolvent al facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti cu calificativul”Magna Cum Laude”, numit asistent al profesorului Dragomirescu la catedra de limba şi literatura română!

Neica Bobei cu vioara, Culice al lui Ghebaur cu cavalul iar Tonică cu fluierul. Dacă nu era plecată la munte apărea şi Floarea Hirizan.

Floarea pe care Neica Bobei o învăţase cu 20 de ani în urmă, când era doar elevă la şcoala primară, să cânte şi”Doina Oltului”şi”Iancu Jianu”şi”Trage Radu din Cimpoi”şi câte şi mai câte.

Apărea şi Floarea cu muşcată roşie la urechea stângă, cu iia înflorată şi cu cântecul pe buze şi până târziu, după răsăritul stelelor, Neica cu taraful şi cu Floarea cântau în mijlocul horei...

Dacă era o sărbătoare mai mare şi boierul Niculescu aducea taraf, atunci se schimba treaba.

BUNICUL 56

Când apărea Neica Bobei cu vioara lui, taraful se oprea iar hora se spărgea şi-i lăsa potecă să ajungă la taraf. Dându-şi bineţe din cap, nici tambalagiul nu-şi ridica ciocănelele de pe strunele ţambalului nici contrabasistul nu se deslipea de pe contrabas nici cobzarul nu-şi lăsa cobza de sub braţ, nici Coadă, starostele, nu lua arcuşul de pe vioară.

Toţi aşteptau pe”Domnu Bobei”să-nceapă.Dar de data asta nu stăteau plecaţi umil, ca la”Boieru

Petrache”pentruca să-i faca pe plac ca să ia”ţăranca”pe arcuş, nu!Stăteau demni.Până şi lăutarii îşi au demnitatea lor de oameni.Şi ca o recunoaştere a artei”Domnului Bobei”ei nu cântau linia

melodică. Ei se străduiau să ţină cât mai corect”contramăsura”.”Bâza”cum ar spune”Boierul Petrache”!

De ani şi ani”Domnul Bobei”în trecere spre hora de Sf. Gheorghe se oprea la”Neica Ghiţă Tomescu”pe care întotdeauna îl găsea pe cerdac înconjurat de nepoţi şi strănepoţi şi cu Părintele în capul mesei!

Urca scările, ura un- “La mulţi ani Sf. Gheoghe”şi- “Să trăieşti Nepoate”copilului.- Începea cu sfârşitul albit de ani şi sfârşa cu începutul care înca nu

începuse buchea carţilor.Toţi ceilalţi fiind între început şi sfârşit!...Cu vioara sub bărbie, cu ochii închişi, cântările sburau una după alta.- “De pe vremea mea”gândea Taica, până la- “De ziua nunţii tale-ţi scriu”- Asta e pentru mine, zâmbea preoteasa şi- "Ţărăncuţă-Ţărăncuţă”pentru Părintele.Apoi, pe nesimţite, rapsodul dispărea discret precum venise,

pierzându-se în zarea din care răsărise...După ani şi ani, când copilul a-nceput să cunoască rosturile vieţii,

când a început să-nţeleagă şi să cunoască arta, de câte ori asculta cântecul lui Barbu Lăutarul;

Dragi Boieri din lumea nouăZiuă bună vă zic vouăEu mă duc, mă prăpădescCa un cântec bătrânesc...

Îl revedea pe rapsodul Gheorghe Bobei cu vioara lui sub bărbie, cu ochii închisi, cântând de ziua lui Neica Ghiţâ.

Îl revedea pe copilul care fără să ştie de ce se oprea din zbenguială şi asculta şi el vrăjit privindu-şi bunicul ce împietrea căzut pe gânduri.

Bunicul. 57

Îi revedea pe toţi ceilalţi nemişcaţi şi nici-o şoaptă, nici-un zumzet nu spărgea vraja.

Numai vibrarea viorii şi cîntecele păsărilor pluteau în atmosfera în care inima se strângea străpunsă de o gingaşe durere,

“Fără să ştii de ce”!“Fără să ştii cum”!“Şi fără să ştii când”!.Fără să poţi înţelege“CÂND."...“CUM”..._“ŞI DE CE”...

Paris 1987

BUNICUL 58

HECTOR

- Ia vezi mă Onică, n-o fi venit vulpea? Că prea latră câinii...- Că şi are ce lua. Curcile-s în dud şi cloţa-n coteţ. Murmură Onică

între două sforăituri şi se-ntoarce pe partea ailaltă...- Ioană... şopteşte Mitu şi-o trage uşurel de păr!- Stăi mă mereu, că ne-aud copii...- Păi ţie tot la drăcii ţi-e gândul... N-auzi cum latră câinii? Parc-au dat

lupii...- Lupii vara... te găsişi şi tu... Or fi dat de vr-un arici...- Mamă ce mai latră... Mi-a zburat somnul... şi mâine la coasă...- Dumitre...- Ce e Lino?...- Nici tu nu dormi?- Păi ce se poate dormi? N-auzi, parcă trece ursu...- Se luară de la puntea din vale... Întâi căţaua lui Dumitru lui Dincă,

pe urmă ai lui Naciu... pe urmă ai Nastii... ai lui Tiţă... ai Popii...- Te pomeneşti c-o fi venit vr-unul, în miezul nopţii, să-l ia pe Popă

la grijit...- Păi ce, stătea un ceas?- Păi până se scoală Popa, până se îmbracă...- Taci ca parcă se mai domoliră... Că bine zâsăşi, o fi venit careva la

Popa... O fi cântat cocoşul, că nu-l auzii...- Nici io, că dormii dus... ostenit de la coasă...- Acum, dacă tot mă trezii, eu mă duc până afară...- Vezi cum sunt stelele...- Ieşi şi tu şi dă grăunţe la cai!

*****

- Ia vezi Viluţă, parca-i cineva la poartă...- Şi mie mi s-a părut, dar nu strigă nimeni!- Iar o fi trecut acasă beat Ilie al lui Mangu şi a stârnit câinii pe la

ulucă...- Nu cred, că el când e beat, trece pe uliţă chiuind...- N-or fi hoţii? Unii asmut câinii la poartă şi alţii fură prin spate...- Nu pot fi hoţii, că e lună plină şi se vede...- O fi vr-un arici...- Noapte bună, Ionico!

Bunicul. 59

- Noapte bună Viluţă... Viluţă, s-o fi desvelit copilul?- Nu fi şi tu exagerată... e vară şi e cald... Alţi copii de vârsta lui, sunt

cu caii la păscut şi dorm pe iarbă înveliţi în şubă. Şi nu au nimic...- Ei sunt învăţaţi!- Prea îl oblojeşti... Şi nu-i bine... Că nu ştii ce o să-i ofere viaţa...

Mai bine lasă-l să se călească la greu!- Iar începem.?... Cât o fi ceasul?Ridicându-se în cotul stâng, părintele străpunge întunericul privind

ceasul -un ceas deşteptător, cu o locomotiva C. F. R. pictată pe cadran -cadou dat de naşu Drăgălaşu la nunta lor -care era slab luminat de lămpiţă. O lămpiţă cu globul jumătate alb, jumătate roşu si cu un fitil subţire ca o lumânare...

- 2 şi jumătate!- Păi mai avem timp să dormim... Noapte bună!

*****

Copilul, se trezeşte şi deschide uşa din spre balcon ca să se aerisească.Casa avea două intrări.Una principală, pe o scară ce ducea de lângă poartă şi urca un etaj

până la balcon, şi alta prin spate.De fapt prin spate erau două: una prin sală pe la flori şi alta pe lângă

magazia ce dădea în camera copilului care la nevoie servea şi de sufragerie căci era mare, încăpând chiar 30 de persoane la masă, o masă care se întindea.

Copilul vede pe preşul din faţa uşii pe Hector.Hector, dând voios din coadă se ridică pe labele din spate, îi pune pe

umeri labele din faţă, îl linge de doua ori să-i ia puchineţele de la ochi şi se iau la trântă, rostogolindu-se în înfierbinţeala luptei pe jos.

Când copilul era deasupra şi-l trăgea de urechi, când Hector era deasupra şi-l muşca uşor de gât sau de nas până ce, în hîrjoneală, au atins uşile de-au zdrăngănit geamurile de la balcon. Crezând că s-au facut zob geamurile, mama a ieşit pe balcon să vadă ce poznă i-a mai făcut odorul şi dând cu ochii de Hector care n-apucase să se ia după svăpăiatul care ştiind ce-l aşteapta a şi sbughit-o pe scări, i-a zis cu mânie în glas:

- Aaaaaa... dumneata erai musiu?... De-asta a fost toată zarva de azi-noapte, c-ai trezit tot satul?... Şi pot să ştiu şi eu de ce ai venit?

Hector se ciuceşte smerit cătând într-o parte, făcându-se că se scarpină cu dinţii de-un purice la coadă...

- Aha, te faci că n-auzi?... Şi curtea lui Taica, cine-o păzeşte, mă rog?- Ham, Ham, Ham!

BUNICUL 60

- Nu s-ar putea să nu-mi spargi urechile?- Hauuuuuuuuuuuuuu-Hauuuuuuuuuu...- Păi sigur că dacă şi cu Taica mi-ai fost tot aşa de ţanţos, ai dat de

bucluc!- Hrrrrrrrrrr...- A nuuuuuuu bine-nţeles, tu n-ai avut nici-o vina! Taica s-a pus din

senin cu gura pe tine şi domnul s-a bosumflat! A pus coada pe spinare şi hai la plimbare pe drum la vale să stârneşti toţi câinii Bodeştilor... Bine că nu te-au încăierat!

- Hau! Hau! Hau!- Da, da, pe tine, pe tine! Lasă c-o să-ţi găseşti tu naşul odată, că prea

te dai mare... -- Şi-acuma, ce ai de gînd?Cu capul plecat, dar privind în ochi, mişca încet din coadă...- Treaba ta, n-ai decât să rămâi, dar abia e Marţi şi până Duminică

când vine Taica să te ia, parcă văd c-o să-mi scoateţi sufletul... Hector a început să-i lingă mâna... Dar să nu te prind că ieşi din curte... ori că te-ncaieri cu Osman... Hector s-a aruncat de-o linge pe obraji... ori că-i murdăreşti hainele...

Copilul, văzând ca lucrurile au mers bine, -era ascuns dupa colţul zidului-sare şi-o pupă pe obraz cu un:

- Săru-mâna mămico!- Unul mai linguşitor ca altul-zâmbeşte mama intrând în casă în timp

ce Hector şi copilul sar câte trei trepte de-odată până în curte unde se şi tăvălesc pe iarbă lătrând şi chiuind vesel.

Onică al Nastii, auzind zarva, se opreşte din bătutul coasei şi cată printre ulucile gardului în curte...

- Bătu-te-ar nevoia, tu mi-ai fost azi-noapte, Hectore?- Ham! Ham! sare vesel Hector la ulucă!- Văzuşi Ioane,-strigă Onică la al luiTiţă, peste drum, cine ne strică

somnul?- Şi cum o să-l botezi peste nouă luni, vecină, Hector? Că dacă tot v-

aţi trezit, n-aţi piedut timpul de pomană...- Tu te ştii pe tine... îi răspunde icnind vesel Ioana şi intră în cuhnie...

în timp ce bărbaţii se fac că n-au auzit braşoavele muieilor...- Iar s-a certat câinele cu Neica Ghiţă, schimba vorba Onică...- Se vede treaba vere! Că şi asta e o poveste... De câte ori se

încontrează-mai ales dacă Neica îl ceartă pe degeaba-câinele zbughe-o încoace, la Bârzeşti...

- Si când te gândeşti că e drum, nu glumă!

Bunicul. 61

- D-apoi cum, cale de-aproape două ceasuri!În Bârzeşti părerile zboară de la un vecin la altul între bătăi de ciocan

pe gura coasei în timp ce la Bărbăteşti Taica priveşte cu mustaţa zburlită cureaua goală de la lanţul de pe sârmă...

- N-o da Necuratul să fure ceva ţiganii... ori să dea iama vulpea... ori dihorul... că vai de spinarea ta Duminică... Ce crezi tu că eu nu ştiu că de-abia aşteptai să cauţi pricină să te duci la nepotu... că nu puteţi unul fără altul...

- Floareeeee! Ce treci pe drum aşa grăbită.?. Stai aşa!... Să-mi aduci un căţel... Da dăla negru-n cerul gurii... Şi să-i tai şi coada, să fie rău... că-ţi dau un miel pe el...

- Da ce, i-au căzut dinţii lui Hector?- Nu tocmai, da a-mbătrânit!- Ori te pomeneşti că iar a... Adică nimic! (A vrut ea Floarea să-l

întrebe dacă iar a luat-o la sănătoasa, că de fiecare dată când Hector o ia din loc, îi cere un căţel, dar după ce-l aduce acasă de la Bârzeşti uită să-i mai ceară căţelul, aşa că s-a lăsat păgubaşe)!...

Şi în timp ce Taica îşi face socoteala să nu uite Duminică să-i cumpere"un oricel"nepotului dela Constantin al Cizmareascăi-napolitan cu inel de plumb i-a dus data trecută, acum să-i ia o bucată de rahat în ţiplă, ori biscuiţi cu peniţă, că-ncepe şcoala-iar în acest timp, copilul, fără griji, se zbenguia cu Hector!

Bietul Osman legat în lanţ trage cu coada ochiului la zdrahonul care face pe stăpânul.

Că ştia el ce ştia de l-a lătrat ca pe unul străin azi-noapte.C-aşa face mereu. Vine tiptil, ca hoţii în miez de noapte-că fuge de-

acasă ca zănaticii -el le face gogonate şi tot el se supără şi pleacă... Fuge pe şuşea cu coada între picioare, sare peste poartă în curte, că te şi miri dita-mai ursul cum de poate sări poarta-urcă pe vârful labelor scările şi-aşteaptă spăşit să vie dimineaţa că se are bine cu copilul. Îşi ia el porţia de la cucoana, da şi cucoana, numai din gură îi zice, nu-l ia de ceafă să-i dea un vârf ascuţit de pantof între coaste şi să-l dea pe poartă afară să-l trimită la coteţul lui... Nuuuuu... Se face numai că-l ceartă. Domnul Hector începe cu miloaga, şi până la urmă, cine bea lapte din farfurie?

- Hector!- El bă vere!- Cine se joacă cu copilul?- Hector!- El bă vere!- Mda!... Că noi avem pureci şi-i duce copilul în casă...

BUNICUL 62

- Cine mănâncă pâine tăvălită în unsoare?- Hector!- El bă vere! Noi mămăligă goală şi aia de trei zile...- Şi când e vorba de lătrat noaptea, boierul doarme pe preş la uşa

copilului iar noi dăm raită toată noaptea din curte în ogradă...Şi ştie hoţomanul când să vie.!... Nu vine Joia sau Vinerea... Nu!.

Vine Marţea sau Lunea. Că ştie că bătrânul nu poate pleca în timpul săptămânii să-l ia că nu poate lăsa moara singură... Vine numai Duminica după slujbă. Aşa că dumnealui boiereşte o săptămână şi ne scoate nouă sufletul...

Da lasă-lasă... Că vine ea sfânta Duminică Şi parcă-l văd pe Neica...(un căscat leneş mai îndulceşte amarul lui Osman)-parcă-l văd cum intră pe poartă,. cum se face că nu-l vede,. cum stă toată ziua cu turul la el şi-apoi, când pleacă, mamă-mamă ce mai papară...(un zâmbet omenesc îi înfloreşte pe botul ce se freacă satisfăcut pe labele din faţă)... Lasă-lasă, c-o să-ţi iasă ţie zbenguiala prin piele...

- Hau-Hau-Hau sare Osman la poartă, c-a venit Gănţoi cu jurnalul... Că boieul nu catadicseşte să se obosească să latre... că cică nu cunoaşte lumea de prin partea locului... Cum de poate răbda Dumnezeu asemenea câini pe lume?... Ham-Ham-Ham!...

Şi ce mai vară călduroasă anul ăsta!... Tot pe râu, pe iaz la Spinete să stai. Ori şi mai bine la Fântâna Rece!...

După zbenguiala de dimineaţă-din pat tuşti în spinarea lui Hector. Repede-repede cana cu lapte şi bucata de pâine cu unt-jumătate aruncată pe furiş drept în gura jupânului căscată cât o baniţa-apoi, un;

- Hai!Şi sbughi-o pe poartă. Unul ţopăind când pe un picior când pe celălalt

iar"dumnealui"trecând printre picioare de-a curmezişul, ca la bâlci la circ.Mă mir că nu ţi-e şi ruşine, dita-mai boşorogul, că doar păzisei de

câteva ori la munte oile înainte de nunta cucoanei şi-acum te zbenguieşti cu copilul de parc-ai fi căţelandru... Şi dinţii abia mai sparg osul..

Bah!... zdrăngăni lanţul pe sârmă Osman!Şi-aşa se scurseră şi Marţi şi Miercuri şi Joi! Ziua la scăldat şi

zbenguială, noaptea, unul în pat, altul pe preş în faţa uşii...Dar din când în când, dumnezeu ştie de ce, în mijlocul hârjonelii,

Hector se oprea din senin, scotea câte-un oftat din rărunchi, rămânea pironit locului cu privirea pierdută gândindu-se cine ştie unde. Dar la primul ghiont sau fluerătură, uita de toate şi-o lua de la capăt...

Bunicul. 63

Acum, şi prin somn geme din când în când de ţi se face milă... Geme de se trezeşte singur de gemetele lui şi se schimbă pe râna stângă, că dacă doarme pe râna dreaptă visează urât...

Vineri însă spre prânz, intrau pe poartă venind de la scăldat când cucoana a strigat la Dina;

- Dino, când calci rufele, începe cu ale lui Taica să fie gata când vine Duminică...

Hector, care nu apucase să intre bine pe poartă, a rămas ca trăsnit, cu capul şi labele din faţă în curte, şi cu labele din spate şi cu coada pe uliţă...

- Păi nu le duc eu mâine, Sâmbătă, să aibe de primenit Duminică?- Nu, că tot vine să-l ia pe Hector...(Hector, topit, priveşte lung la

copil şi intră, mai mult târându-se, în curte)... Ce să mai baţi drumul până la Bărbăteşti... şi de schimbat, mai are trei rânduri curate, nu stă în astea...

Osman, cu limba scoasă pe partea stângă, calcă ţanţoş ca un cocoş-ba ca un bărzoi-de la coteţ la poartă privind galeş printre gene la Hector care a rămas ca trăsnit lângă dăinuş, oftând adânc şi nemaiarzându-i de joacă...

- Mda, mda... Doar mâine nu e Duminică. Şi Duminică plecăm de unde am venit... Mda-mda-...(Mutând limba pe partea dreaptă schimbă capul pe stânga dând ochii peste cap ca Vetuţa Merişescu la serbare când se alege Regina Balului.)... Mda-mda... (călcând tacticos şi cu coada covrig) Nu ne mai arde de zbenguială că s-apropie funia de par... Mda-mda!...

- Ham, Ham, Ham! latră vesel Osman gudurându-se la picioarele lui Neica.

Ar fi vrut el să se-ncrucişeze printre picioarele moşului, cum ştim noi că face cineva, dar nu putea din cauza lanţului. Nici să i se urce cu labele pe suman nu putea că-l murdărea pe cioareci şi se strica prietenia. Aşa că se gudura numai la picioare.

Şi fiecare bătaie de coada era un cuţit ce se-nfigea în inima lui Hector. Mai ales că ştia bine că asta o făcea numai să-i frigă lui inima pe jeratic că altfel,-ce e drept e drept că nu-l lătra când îl vedea venind cu alte pricini nu ca acuma, da nici nu se prăpădea să-i iasă înainte. Ridica capul de pe labele din faţa şi când vedea cine e, cască alene şi-ntorcea capul pe partea ceailaltă în umbra coteţului de sub şopron. Acum se găsi parşivul să-i iasă înainte, să schelalaie vesel şi să se gudure...

- De la cine păcatele mele o fi învăţat? Că nu-mi vine să cred că Părintele ori cucoana să se poarte aşa...

- Şi uite şi la Neica că-l mângâie, de parcă n-ar vedea că blana lui e plină de scaieţi

- Neica şi să mângâie un câine...

BUNICUL 64

Se ridică în picioare şi stă cu capul plecat şi urechile pleoştite între copil şi bătrân...

- Sărut-mâna, Tată Mare!- Să trăieşti Tatule!- Aha, mie nu-mi spune nimic, de parcă n-aş fi pe aici, gândeşte

Hector! Tot ţine supărarea!- Sărut-mâna Cucoană preoteasă şi bine te-am găsit! Părintele nu

veni, că nu văd docarul... Bătrânul înaintează spre bucătăria de vară cu strănepotul agăţat de chimir şi cu Hector călcându-i pe urme...

- Ia ghiceşte Tatule, ce"oricel"ţi-am adus?- Pe mine se face că nu mă vede, gândeşte Hector!- O gaiţă!- Nu Tatule, că n-a venit Gică să o împuşte!- O pişcoace!- Nu Tatule, că nu s-a copt încă socul!- O băşică de porc!- Nu Tatule, c-ai spart-o p-a de-o aveam, şi n-am tăiat porcul anul

ăsta.- Ce-l tot fierbe atâta, că doar miroase de la o poştă halvaua ce-o are

pitită în chimir... fornăie câinele!-- Napolitană!- P-aproape!... Uite nişte halva de la Cizmărescu...Asezându-se în dăinuşul de sub vişin, şi-a scos căciula că era cald şi

cu şervetul de la chimir şi-a şters năduşala, făcâdu-şi vânt cu piciorul stâng în dăinuş... Hector, aşezat pe labele din spate, la doi paşi de el, îl urmăreşte cum se dăinie până-l ia cu ameţeală... Copilul, pe bancă, mănâncă halva când cucoana intervine;

- Păi Taică, dumneata-l strici, că-i dai dulciuri înainte de masă şi pe urmă n-o să mai mănânce...

- Lasă că are el loc...După ce s-a şters pe frunte şi-a pus şervetul pe genunchi şi o pală de

vânt l-a zburat jos:Hector s-a şi repezit să-l ridice ca să i-l aducă în gură dar Taica i-a

luat-o înainte ridicându-l cu vârful ciumagului făcându-se că n-a văzut ce-a vrut Hector care, morcovit, s-a reaşezat pe 4 labe;... Copilul, lingându-se pe degete îi rupe şi lui un drob de halva şi i-l aruncă dar Hector în loc să-l prindă din zbor cum făcea de obicei, a-ntors capul mustăcind:

- Nu-mi trebuie... N-ai decât s-o mănânci tu, zdrenţărosule, că văd că te bucuri ca o jigodie...(apoi, întorcându-se spre bătrân)

- Nu-mi zici nimic, hai?... Ţii supărarea, hai?...

Bunicul. 65

Neica trage cu coada ochiului la Hector şi cu vârful ciumagului îl scarpină pe burtă pe Osman

- Măi, da mare te-ai facut tale, Osmane...- Da, da, nu mai poate de mare ce e! Mârâie în gând Hector...- Câta-mai voinicul eşti...- Atârnă pielea pe el...- Ia te uită ce blană flocoasă ţi-a crescut...- Plină de scaeţi şi pe jumătate năpârlită...- Tot aşa vrednic eşti, de nu intră nimeni pe poartă?- Aha, văd eu unde bate!- Da tale, Osmane, nu dai strechea când ţi se năzare?Nemaiputând suporta, Hector se ridică şi pleacă după magazie cu

coada între picioare...Pe la asfinţit, când soarele era gata să se dea pe după dealul Pleşii,

bătrânul, cu zâmbetul unui om mulţumit îşi ia rămas bun iar la poarta unde încă din timpul prânzului Hector stătea gata de plecare, bunicul sărută pe frunte nepotul şi-i zice lui Osman;

- Şi să ai grije, să păzeşti bine curtea să nu faci ca alţii...Hector se dă la o parte din poartă lăsându-l să treacă...Punându-şi bocceluţa cu schimburi curate pe umărul stâng o ia pe

uliţă la vale salutând după obiceiul lui cu ciumagul ridicat vecinii care sprijiniţi în ulucă priveau cum Neica merge înainte cu câinele doi paşi în urma lui şi-şi făceau semne cu ochiul...

- Tot supăraţi sunt...- Mare comedie vecine... auzi tu, câine care să se bosumfle că-l cerţi

şi să fugă de-acasă peste trei sate...- Păi nu fuge decât dacă-l ceartă pe degeaba...- Da oricum...- Câine câine, dar nu suferă să fie muştruluit când nu are nici-o vină...- Şi din ce s-au luat, îţi spuse Neica?- Nu-mi spusă el, îmi zisă Dina! Neica a venit Luni sara cătrănit

acasă că găsise tăvălită lucerna pe bucăţi şi după ce a intrat în curte l-a adus Necuratul pe Vanghele ţiganu să-i vânză lui Neica potccoave de boi şi-n loc să strige la poartă ca tot Rumânu...

- Ţiganu tot ţigan...- Cum zisăşi... Deschide poarta şi intră în curte! Lui Hector atât i-a

trebuit că are el un ghimpe pe ţigani de când odată Chiva ţiganca, nevasta lui Vanghele, şi-a făcut drum tot cu potcoave şi cum Hector o cunoştea a lăsat-o pe-ncredere să intre să se ducă la Neica în magazie, care curăţa porumb la găini. Dar Chiva a şters-o prin ceair după ce sucise gâtul unei

BUNICUL 66

găini şi o băgase în buzunarul de la fustă. Că au ţigăncile câte 5 -6 fuste pe ele şi la fiecare fustă buzunare de poţi băga câte 2 curcani... Nu mai spui ce i-a făcut Neica câinelui,

- Că... ţie unde-ţi fură ochii, mă?... Că,...- De ce-o lăsaşi să-ţi scape, mă?... Că,...- Să te fi luat după ea până la bordeiul ei s-o aduci de ceafă cum duce

lupul oaia, s-o aduci la mine să-i arăt eu că mi-a şterpelit cea mai ouotoare găină... Că,...

- În viaţa vieţilor tele să nu mai laşi ţigan să se apropie de casă,... Că...

- La ţigani să te duci dacă-mi mânci mâncarea de geaba şi nu-mi păzeşti casa!

Ce mai, i-a zis tot ce i-a venit la gură, ca omul la necazCâinele a-nghiţit şi a tăcut mâlc, avea dreptate Neica.Dar de-atunci avea el ce avea cu ţiganii...Ba Luni, în ziua cu cearta, nu ştiu cum făcuse că răsturnase şi

strachina cu apă aşa că murise de sete toată ziua că era cald şi Neica nu se prinsese că nu mai avea apă... Îl mai fiersese şi o zbanghie de găina ce venea să-i ciugulească din codrul de mămăligă... Başca o cioară ce se rotise un conac întreg dând târcoale cloţei cu pui.

Ce mai, toate au fost contra lui...Şi când a intrat Vanghele, a văzut negru înaintea ochilor. I-a sărit în

spinare, l-a pus jos şi i-a rupt tureagul pantalonilor smulgându-i şi o bucată din buca dreaptă de urla ţiganu ca-n gură de şarpe... Neica s-a speriat de-abinelea, a crezut ca l-a omorât... Dar când l-a auzit strigând:

- Teteoooooooooo,Şi-a mai venit în fire şi a sărit cu gura pe Hector de l-a făcut ca pe o

albie de porci...Câinelui, atât i-a fost, c-a mârâit cu dinţii rânjiţi:- Da nu mi-ai spus tale că dacă mai intră sămânţă de ţigan în curte

fără să strige, să-i rup beregata?- Am zis, da nu să-l omori!... Nici să-i rupi bucile curului... Doar să-l

sperii aşa... Ori să-i rupi nădragii doar...Ce mai, s-au luat în colţ rău. Şi când Neica-se speriase rău ţiganul, l-

au şi stropit cu ţuică, au crezut că moare,-a aruncat cu ciumagul după el ca să îmbuneze baragladina, câinelui atât i-a trebuit. S-a proptit în patru labe până şi-a tras cureaua lanţului de după gât şi pe drum la vale

Ştii ce-am păţit toată noaptea de n-am putut dormi că s-au zgândărit toţi câinii când l-au simţit noaptea pe uliţă...

- Da şi Neica, să se dea de partea ţiganului...

Bunicul. 67

- Păi a avut dreptate câinele... şi eu aş fi făcut la fel...- Acum să-i vezi că până la Bărbăteşti se ceartă... Abia la punte se-

mpacă... E râsul de pe lume...In vale câinii lui Ioniţă se dădeau la ulucă, semn că Hector trecuse cu

Neica prin dreptul lui...După podul lui Vulpoi, Neica s-abătu din şuşaua mare şi luă poteca

prin zăvoi, s-o taie de-adreptul... Câinele, care ştia ce-l asteaptă, mai-mai s-o ia pe şuşea înainte-doar cunoştea drumul-şi se-ntâlneau la poartă, dar Neica începu;...

- Şi-acum, că suntem între noi şi nu ne-aude nimeni, să stăm de vorbă... Cătrănit, cu mustaţa zburlită călca apăsat răsucind între degete ciumagul, ceeace nu-i prea era obiceiul... Hector, cu capul plecat, cu urechile pleoştite îl urma pe partea stângă cu doi paşi în urma lui;

- Nu-ţi e ţie ruşine, să mă faci pe mine, om bătrân, să bat atâta drum să viu să te iau?...

- Eu ştiu aşa că dacă plec de acasă, mă şi întorc...Ori te pomeneşti...Oprindu-se pe loc se-ntoarce peste umăr spre el care era deja oprit în

coadă privind spre Neica pe sub sprâncene, cu capul într-o parte...- Ori te pomeneşti că ţi s-a făcut de plecat de tot?... Hai?...- Păi daca e aşa, du-te Neică, că eu nu te ţiu cu sila...Întorcându-i brusc spatele apasă ciumagul în pământ şi calcă şi mai

îndesat...După ce l-a lăsat să o ia doi paşi înainte Hector se ia după el cu capul

plecat ca Petria lui Coteţ când venea după mumă-sa de la serbarea de sfârşit de an de la şcoala şi ea rămăsese repetentă, iar mă-sa o bodogănea. Mă-sa era înainte bodogănind, iar ea doi paşi îndărăt urmărind-o cu capul între umeri ca un câine pricăjit!

- Ce crezi tu c-o să mor că pleci şi mă laşi singur?...- Nu mor Neică...- N-am murit eu când s-au dus unul dupa altul şi Şontu... şi Catrina...

şi Tătuţu... Şi de ei a fost bine că au plecat la loc de hodină... la loc de verdeaţă... Da eu a trebuit să rămân ca să le cresc copii... Şi pe urmă când au crescut au plecat şi copii... fiecare la casa lor... şi Ghiţă... şi cucoana Preoteasă... şi Niculaie... şi Gică... Şi m-au lăsat singur...

Şi tot n-am murit...Acum pleacă şi Iosif... şi o să rămân singur de tot...- Dar ce, crezi c-am să mor?... Pune ciumagul subţioară, scoate cu

dreapta ştergarul de la chimir, îşi suflă nasul ştergându-şi pe furiş o lacrimă...

BUNICUL 68

- Du-te Neică, ce te ţii după mine, du-te!... Şi-i scăpă jos şervetul... Hector îl ridică şi i-l dă ţinându-l între dinţi

Pe drum răsare ca din pământ o muiere cu un vreasc de surcele pe cap şi cu o vacă de capătul frânghiei, restul fiind încolăcită în 8 în jurul coarnelor, semn că vaca fusese priponită...

- Bună seara la dumneavoastră! ridică Neica căciula cu vârful deştelor de la mâna dreaptă...

- Mulţam dumitale, Neică, răspunde muierea ruşinată, că era tânără, de astă toamnă măritată şi nu se cade să-ţi dea bineţe un bătrân. Tu trebuie să-i dai întâi. Da cu Neica n-apuci...

O bună bucată de vreme nu se-aude decât lovitura înfundată a ciumagului şi câteodată blacheul dela bocanci dacă călca pe o piatră...

- Cum m-am hărănit fără tine atâtea zile, m-oi hărăni şi de-acum înainte... Ce, credeai că se cufundă pământul dacă pui coada pe spinare?... Uite că n-a pierit nici-un pui de găină şi nici-un boboc de raţă... E bine?...

De pe costişe o căruţă cu fân intra pe poteca care s-a lărgit de acum e drum de-abinelea...

- Ţine contra cu furca, Tatule, că se răstoarnă căruţa!- Ţin-te Gheorghe!...- Strânge dârlogii bine, Dumitre!...- Dă"hăţi"! Dă"hăţi", Tatule, nu"hart"- Ham! Ham! Ham!- Mă laşi să vorbesc cu oamenii?- Ham! Ham! Ham!- Are dreptate câinele, vezi că-şi băgă roibul şleaul între picioare!

Aşa... Scăpaşi de greu... Acum ai drumul drept... Vezi când ajungi acasă să ungi cu untura de urs calul între picioare că-l roasă rău şleaul!...

- Şi poţi să-mi spui şi mie... iar se opreşte Neica pe-un picior, iar se propteşte în coadă câinele doi paşi în urma lui uitându-se câş unul la altul,... poţi să-mi spui şi mie acum până s-ajungem acasă, ce-ai de gând, să ştiu şi eu o socoteală?...

Hector încearcă s-apuce cu gura un tânţar ce bâzâia pe la botul lui...- Aha, te faci că n-auzi! Bine-bine... atunci o să schimbăm foaia... la

fel o să mă fac şi eu că n-aud, tocmai când ţi-o fi ţie lumea mai dragă...Intrând în sat, Neica grăbeşte pasul şi când trece prin dreptul lui

Sandu Mărăcineanu, strigă;- Sandule nepoate, când vii mâine la coasă să dai gură şi lui Ilie că el

mereu întârzâie... şi strigă şi pe Tiţa...- Bine Neica bine, n-avea grije...Apoi către Hector-

Bunicul. 69

- Că alaltăieri am fost după cositori-că trebuie să bag mâine oameni la coasă, că se trece lucerna... şi-a rămas casa nepăzită... că tu te zbenguiai cu nepotul!... şi vezi că mâine dimineaţă nu vine Petria să mulgă vaca...

- Ham!- De ce, de ce! Prea vrei să le ştii pe toate!... Uite d-aia... O să vie

mumă-sa, o să -i las poarta cu zăvorul tras, s-o laşi să intre... Şi vezi c-am schimbat locul tocătorului pentru tocat urzici la puii de curcă, să ai grije să nu laşi raţele să le mănânce, că estea nesătule o să moară... Hector cu urechile ciulite a grăbit pasul şi merge alături de Neica!...

- Păcat că n-ai fost vineri, să fi murit de râs, cum a căzut Pricină de pe cal, beat mort, drept într-o baligă moale de vacă!

- Ham, ham!- Păi dacă-ţi spui... Era Pricină negru de baligă pe faţă, mai rău ca

dancii lui...(a vrut să zică Vanghele, da şi-a dat seama şi s-a oprit la timp..) parcă era dracu gol!... Da nu ştii ce-am păţit Miercuri, c-abia plecasei... Mi s-a sângerat Floarea...

- Ham! Ham!- Păi eu ştiu cum păcatele a făcut de-a dat iama in lucernă şi s-a

umflat ca o butie... L am chemat în viul nopţii pe Dobrică... Ţi-am spus c-am rămas singur că Iosif a plecat la şcoala de felceri la Craiova... Poate s-o căpătui şi el săracu, că era păcat ca numai el să rămâie de căruţă.. Că-l dojeneam eu dar el e ăl mai săritor dintre toţi... şi ăl mai blajin... Că dacă ar fi fost cu mine, se ducea el, nu mă lăsa pe mine să-l aduc pe Dobrică, să-i dea cep cu sula... că ce-am păţit... Hector mergea cu un pas înaintea bătrânului...

- "Şi stăi mai încet, că nu dau Turcii, nu te grăbi aşa, că tu te-ai hârjonit toată săptămâna asta, eu, numai eu ştiu prin câte am trecut... Cum îţi spueam s-a speriat şi Dobrică când a văzut-o, că nu credea că mai scapă... am legat-o lângă parul de care e atârnată sârma de la lanţul lui tale-şi Dobrică a numărat cinci coaste pe partea stângă şi când a pus dita-mai suloiul şi-a-mpins odată până la plăsele, au ieşit aburii ca din butoiul cu must toamna... ori cum sare apa la Izbuc...

- Ham, ham!-Ähă, mai rău ca la Dumănel, că Dumănel nu apucase să mănânce mult

că l-ai întors tale din lucernă...Ajunşi în dreptul porţii, Hector încearcă să-mpingă cu capul poarta.- Stăi aşa, că trăsei zăvorul când plecai, să nu intre cineva...Trăgând zăvorul, împinge poarta şi-i face loc să intre, dar Hector,

rezemat în coadă, aşteaptă să intre întâi Neica...

BUNICUL 70

- Acum ne invităm unul pe altul, ca Grecii la puşcărie!... şi-au intrat amândoi odată, Hector frecându-se cu tărie de pulpa lui Neica, iar Neica păşind săltăreţ în cuhnie...

- Vrei să-ţi dumic mămăliga în lapte, ori îl vrei aşa?- Ham, ham!- Păi nu cum vreau eu, că e pe alese... că mie nu-mi mai trebuie

nimica, prea m-am ghiftuit la prânz...Punându-i strachina cu lapte în faţa coteţului, Neica intră cu bocceluţa

în casă, aprinde lampa, se desbracă, îşi face cruce şi se culcă pe spate punându-şi mâinile împreunate sub cap în timp ce Hector, culcat covrig, cu botul între picioarele din spate, tresare prin somn, pe semne visând că se ia la trântă cu nepotul...

Paris 1989

Bunicul. 71

PASTRAMA!

La Sânta Mărie MareCobor oile la valeŞi rămân stânile goale...

La Sânta Mărie MicăN-a mai rămâne nimică...

Brrrr... că frig s-a mai lăsat azi-noapte... a şi căzut brumă, nu glumă...Soarele a-nroşit vârful Pietrei şi-acum începe să cuprindă şi Albu...Ghebaur a trecut prin Buciniş cu grosul măgarilor şi cailor încărcaţi cu

disagii cu brânză şi cu unt când încă mai era luna pe cer... acum trebuie să fie pe la Văcărie...

Petrică şi Titu, bine încotoşmănaţi în cojoace, erau unul în fruntea şi celălalt în urma oilor care s-au înşirat cale de-o poştă că primele urcaseră Bucinişul iar ultimile abia se-nghesuiau în strâmtori... Behăitul oilor se-ngâna cu lătratul câinilor care adunau câte-o oaie rătăcită ce urcase pe câte un ţanc după un smoc de iarbă...

- Pătruleeeeeeeee... ai grije că eu urc pe Ţancu Dudăilor să-mi iau floarea reginii...

- Ţin-te bine şi ia-mi şi mie una vere, s-o pun mâine la pălărie la horă...

Că asta era mare fală. Flăcăii care aveau floarea reginii la pălărie, aveau mare trecere la fete.

Floarea, căreia de felul ei nu-i tăcea guriţa cât e ziua de lungă, azi, dusă pe gânduri, da roată stânii să vadă de s-a mai uitat ceva... Intră în stână şi răscoleşte cu ciumagul cenuşa din vatră să nu fi rămas vr-un tăciune aprins... Tigva cu sare agăţată de sfoară într-un cîrlig, pe jumătate plină, rămâne la stână. Fie pentru stăpânii de la primăvară, fie pentru vânători la iarnă... Giacul cu o sită bună de mălai, bine înnodat la gură, e atârnat alături de tigva cu sare şi de tâlvul cu oţet, lângă cremene şi amnar...

Obicei vechi de când lumea, moştenit din bătrâni, să laşi în stână, la vedere, sare şi mălai pentru o mămăligă-două... Aşa, vr-un rătăcit adus de necazuri sus pe munte avea ce-mbuca să prindă puteri ca să coboare în sat. Că dacă a ajuns până aici, oricât de sfârşit ar fi, nu se mai pierde. N-are decât să se ia după toacă sau clopot şi ajunge la Schitul Pătrunsa unde

BUNICUL 72

călugarul Pahomnie e-ntotdeauna bucuros de oaspeţi, să mai audă glas de om... Ori se ia pe firul pârâului care la Casa de Piatră se-mpreoană cu Otăsăul iar de aici până în Bărbăteşti nu faci mai mult de două ceasuri, oricât de ostenit ai fi...

Luând mătura de nuiele de alun de după uşe Floarea mai mătură prin stână, nici ea nu ştie de ce că e curată lună şi la primavară şi-aşa o să găsească stâna plină de coji de alune şi de ghindă. Când bate crivăţul iarna veveriţele găsesc în stână adăpost mai ales că pot să scape de jderi fiind loc de fugă nu ca în scorbură unde jderul odată intrat, nu mai e scăpare.

Intră dihania cu colţii rânjiţi şi iese din scorbură lingându-şi ultimii stropi de sânge de pe mustăţi. Din biata veveriţă nemairămânând pe fundul scorburii decât un ghemotoc de piele şi-un vârf de coadă zburlită...

Floarea ia sticla aproape plină de gaz şi o propteşte mai bine sub laviţă punând de-asupra şi o doniţă cu gura în jos. Sărindu-i doagele baciul n-a mai luat-o în sat, aşa că sticla va fi ferită de sbenguiala vulpilor. Că o să sape viezuini pe sub bulvani păcătoasele şi o să intre în stână cu căţelandri să se zbenguie toată iarna, de la primavară o să adune Floarea bălegarul cu făraşul...

Se-nchină la calendarul din perete (era un calendar de vre-o trei ani, decolorat şi plin de căcărează de muşte. În mijloc era poza patriarhului şi cum patriarhul era bătrân cu barba lungă şi albă, cu potcap şi cu o cruce de aur cât toate zilele pe piept agăţată pe după gât cu un lanţ gros ca şleaul de la ham, nu prea aducea a sfânt mai ales că era şi gras. Da oricum.) apoi sărută crucea de lemn legată cu un buchet de busuioc. Crucea fusese aproape jumătate roasă astă iarnă de vulpile flămânde, că Neica Ghebaur avea obiceiul să ia în mâna în fiecare dimineaţă crucea să o sărute şi să se roage la Maica Domnului să-l păzească de lup, de foc şi de alte hălea. Da cum abia bătuse putineiul avea unt pe mâini şi cu timpul crucea s-a îmbibat cu grăsime iar vulpile înnebunite de foame simţind iz de unt au ros crucea. Dar cum era sfinţită de călugarul de la Jghiaburi, Neica nu a aruncat-o, aşa că tot la locul ei a rămas).

- Fereşte-ne Maica Domnului de trăznet, de hulă şi de omăt mare ca să nu se dărâme stâna!

Trăgându-şi broboada sub bărbie iese din stână cu un oftat şi trage zăvorul...

Un scâncet o face să se uite sub laviţa de sub straşină.Osmănel, ciucit, scâncea neânţelegând ce se petrece.Fusese fătat aici la stâna, la două zile după ce urcaseră oile la munte.

Neica Ghebaur a şi fost necăjit că-n loc să păzească oile, Vidra aproape

Bunicul. 73

trei săptămâni a rămas pe lângă stână că avea patru căţei: trei negri cu labe albe iar Osmănel alb cu labe negre...

- Ce-i Osmănele, vrei să iernezi la stână?- Nu cu mama, că eşti mic şi te mânca lupii... Hai vino la mine în

braţe...- Da când venişi, că erai cu Vidra şi cu Petrică în fruntea oilor, în

vârful Bucinişului...Osmănel, care începuse să-şi facă ucenicia la întors oile, nu plecase

niciodată prea departe de ţarcul oilor că nici Petrică nici Titu nu se-ncurcau să-l ia cu ei când duceau oile la păscut ca să nu îi ducă grija... aşa că, de fiecare dată când căţeii se luau dupa ei, cu un;

- La stâna cu voi! Îi trimeteau acasă.Dacă se obrăzniceau şi nu întelegeau de vorbă, un vârf de opincă îi rostogolea de câte 4-5 ori de le venea mintea la cap. Dacă mai rămâneau în coadă şi cătau lung după oi, o piatră asvârlită cu grije ca să nu-i lovească ci numai să-i sperie, îi făcea să fugă schilălăind cu coada între picioare la stână la trocul cu zăr de oaie...

Ori azi dimineaţă Osmănel s-a trezit că au plecat cu toţii de-avalma în viul zilei... S-a luat şi el ca-ntotdeauna după ciopor şi tare s-a mirat când ajungând în muchia coastei nimeni nu i-a zis nimic... Ceilalţi căţei,-aşa au fost ei mereu, mai înfipţi-s-au şi băgat printre oi dar el s-a oprit în coadă privind spre Petrică a-ntrebare.

Numai că Petrică n-avea timp de el ori poate din cauza ceţii n-a văzut el bine, că un pârdalnic de nor ce se lăsase pe munte încă înainte de scăpătatul Carului Mare tot nu se ridicase şi era o abureală de puteai s-o tai cu coada...

Când ultima oaie începuse să se piardă în negură l-a apucat frica şi s-a luat scâncind după ciopor.

Şi tot aşa mereu, când oprit în coadă şi cătând la Petrică când fugind schelălăind, s-a pomenit în vârful Bucinişului...

Ceaţa se ridicase de parcă o luase baciul cu mâna iar soarele mângâia blând vârful muntelui, măcar că din gura cailor şi a măgarilor care rămăseseră cu turma răsuflarea ieşea ca un abur din cauza frigului de dimineaţă.

Ciobanii, până şi Titu care de felul lui era mai friguros îşi desfăcuseră cojoacele.

Ba Petrică îl şi aruncase pe spinarea măgarului, peste disagi.E drept că şi urcaseră Bucinişul mai iute ca deobicei şi se-

nfierbântaseră...

BUNICUL 74

Oricum se petrec lucruri ciudate că Petrică, în loc să-l trimită la stână ameninţându-l cu ciumagul, a-nceput să-l buşumeze blând pe burtă cu vârful opincii şi să vorbească cu el cum făcea numai seara în ajun de a pleca la bâlci ori la horă în sat. Că era plin de bucurie şi simţea nevoia să stea cu cineva de vorbă să-i povestească ce o să-i spună Măriei, ce mărgele o să-i cumpere de la bâlci, cum o să mănânce amândoi gogoşi, să bea limonadă şi cum, la-ntoarcere, o să o ia pe drept, prin zăvoi şi prin dreptul joagarului o să o sărute pe furiş...

Lăsând oile să pască oleacă,-şi-aşa scapaseră de greu, urcaseră ce a fost greu de urcat-ciobanii, fie rezemându-se în ciumag, fie sprijinindu-şi spinarea de un brădui, aruncau, fără să-şi dea seama, priviri roată peste munţi...

Aşa îşi luau, din neam în neam, rămas bun dela munţi, toamna păcurarii...

Petrică, râzând din senin, se aplecă spre Osmănel şi-l trase a mângâiere de floacele lăţoase ce-i cădeau peste ochi-că se trăgea dintr-un neam de câini ciobaneşti cu blana lăţoasă ca a oilor, de n-aveau nevoie iarna, oricât ar fi urlat crivăţul, să intre la adăpost-

Apoi nu ştiu ce-l apucă aşa din senin că-l luă în braţe şi-ncepu să-l arunce în sus şi să-l sprijoane, (cum făce baciu seara când vine la stână şi-şi aruncă plozi în sus şi apoi îi prinde în braţe) de-l luă cu ameţeală...

Nu ştiu cum odată, când era sus, îl împinge păcatul de cătă cu privirea mai departe şi văzu stâna.

Dintr-odată simţi de parcă şi-ar fi înfipt un lup colţii drept în inima lui...

Petrică se şi sperie crezând că-l aruncase prea tare şi-i răsturnase rânza.

Când îl puse jos îl luă cu ameţeală şi cu fârşală şi-ncepu să se învârtească zăpăcit de jur împrejur...

Ce ştia el Petrică ce e în inima lui de căţel fătat la stână.... Simţea ca o ceaţă ce se lăsase peste el, deşi soarele strălucea bine

acum... O căldură ca o moleşală îi pătrundea în inimă...Când simţi că-i trece ameţeala o sbughi ca din puşcă pe Buciniş în jos

şi nu mai stiu ce se petrece cu el... Se pomeni la locul lui sub laviţa de sub straşina stânii scâncind uşurel fără să ştie de ce... fără să ştie de când... Când o mai văzu şi pe Floarea abătută şi de pe alta lume, mai dihai ca el, i se puse o durere în suflet de să-i afâşâie inima...

. Acum, în braţele Floarii... da ce i-o fi venit şi ăştia, că niciodată nu l-a luat în braţe, că zicea că are pureci-parcă la stână e cineva care să scape

Bunicul. 75

de pureci-şi acum îl ţine în braţe şi-i vorbeşte cald în urechi, cum n-a făcut ea niciodată...

Nici măcar cu Onişor în nopţile cu lună când se-ntâlneau în dosul stânii...

Oricum, începe să-i fie bine şi să-i treacă fârşala.... Îşi băgă botişorul sub subţioara Floarii şi-ncepu să mormăie liniştit

simţindu-se în siguranţă.Vulturii se roteau în înaltul cerului plutind cu aripile larg desfăcute, în

cerul fără nici-o adiere de vânt...Dinspre făgetul de pe Lespezi se auzea lătratul unei vulpi ce-şi aduna

căţeii...Ciorile grive făceau du-te vino în cuiburile dintre crăpăturile

ţancurilor, singurul zgomot ce spărgea liniştea adâncă fiind fâlfâitul aripilor...

Şomoiagul de ceapa ciorii se ofilea pe brazda râmatului mistreţilor de peste noapte...

Călcând gânditoare fără să gândească la nimic, un gol întins cât cerul cuprindea sufletul Floarii... Inima i se strângea într-un fel de durere plăcută şi fără voia ei lacrimile au răsărit în colţul genelor... Fără să-şi dea seama cântarea, întâi murmurată, apoi din ce în ce mai clară până ce trilurile ei se-ngânau cu ecoul ce-i întorcea vocea dintre ţancuri...

La Sânta Mărie MareCobor oile la valeŞi rămân stânile goale...

Pe de-asupra stânii, ciorile se-nvârteau roată repezindu-se grămadă pe fărămiturile de mămăligă...

Rămân stâniFără stăpâniŞi fără lătrat de câini...

Osmănel şi-a scos botişorul de subţioară şi cată mirat cu ochişorii umezi la Floarea, că era învăţat numai cu cântări vesele.

Şi numai asta nu-i trebuia lui acuma, ce cânta ea!...In loc de chiuituri, Floarea cânta lung, cu vocea tremurată...În vîrful ţancului, mai priveşte odată lung spre stână...

La Sânta Mărie MicăN-a mai rămânea nimică...

Gâfâind, Vidra, cu limba scoasă d-un cot, scoboara în fugă faţa Dosului îndreptându-se spre stână să-şi caute căţelul, mirosindu-i urma pe jos...

- Vidra, vino aici!

BUNICUL 76

Dând drumul din braţe căţelului, Floarea priveşte zâmbind cum Vidra moşmonea progenitura [ca să se-nveţe minte să mai plece fără să-i spună (care mamă nu-şi pălmuieşte copilul care i s-a rupt din mână şi încercând să treacă drumul, era să fie călcat de o maşină? Poate, bucuria că nu s-a întâmplat o nenorocire se manifestă prin spaima concretizată prin doua palme, ceace şi Vidra e pe cale să facă pe limba ei)]

. Apoi toţi trei pornesc în fugă după cioporul de oi lăsând în urma lor hăul în care încă se mai auzea ecoul...

La Sânta Mărie MicăN-a mai rămâne nimică...

A doua zi după Sf. Maria spre asfinţit apar pe vârful Plaiului primii ciobani din Piatra şi Albu că sunt cei mai aproape.

Apoi pe fiecare zi cei din Dos, Lespezi, Scânteia, Comarnici, Ionaşcu, Bărbătescu şi cei de pe urmă cei din muntele Govora că au cale bună de bătut... Dacă pleci pe jos ori călare (că la munte se merge la fel, călare ori pe picioare) din Bărbăteşti în puterea nopţii şi nu te opreşti decât să-mbuci ceva ori să adăpi calul, dacă ştii bine poteca şi nu te rătăceşti, când scânteie bine Luceafărul de zi pe cer te latră câinii la stâna din Bărbătescu...

Dar că să vii cu caii încărcaţi de disagi şi cu toată turma de oi şi capre, n-ai cum să faci mai puţin de o săptămână din muntele Govora până acasă. Mai ales că şi caii şi păcătoasele de oi, pe cât le trage inima primăvara s-ajungă cât mai iute pe munte la iarba ne-ncepută, pe atât se lasă pe tânjală toamna s-ajungă acasă...

Ştiu ele că pe livezi pe unde ciobanii le vor duce până la căderea primei zăpezi nu vor mai paşte în largul lor ca la munte.

Nici nu vor mai găsi iarbă verde şi gustoasă.Doar paie uscate pe urma fânului cosit.Ori te miri ce urzici ofilite.Ori prune sbârcite rămase după adunatOri şi mai rău coji de nucă după scuturat de te-apucă gălbinarea când

le vezi...Acum, de bine de rău fiind primii, ei au noroc că aşa cum e pe de-

arând, tot a mai rămas câte ceva de ciugulit. Mai prost o să fie de ăi care vin dup-aia, că poate doar în cer o fi

"Cei din urmă ca cei din-tâi". Pe pământ şi mai ales la munte, nu!

Bunicul. 77

Ajunşi în capul Plaiului Petrică scoate din disagi cornul de bou. Au avut noroc anul ăsta că n-au suflat în el de la ruptul sterpelor. N-au dat de necaz nici de lup nici de urs nici de foc ca să sufle să ceară ajutor în sat.

Începe să sufle de trei ori lung oprindu-se între suflături cât ai răsufla din rărunchi odată.

Apoi de încă trei ori scurt.Ăsta era semnalul că stăpânii pot urca să-şi ia ţapii şi berbecii de

pastramă.Oamenii ştiu după sunet care să vie că fiecare baci are sunetele lui.Pentru ruptul sterpelor se sună de câteva ori lung. Atât! Dacă are

bojogii buni ciobanul şi vrea să se dea mare, poate să sune de câte ori vrea. Dacă vrea şi poate n-are decât să sune toată ziua. Dar ciobanii ştiu că n-are rost să sufli prea mult că nici Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă...

Pentru foc ori lup ori altă năpastă;Odată lung, odată scurt.Odată lung, odată scurt.Până ţi se răspunde:Fie tot prin corn-odată lung, odată scurt-de către vr-un baci bătrân,

beteag, care nu mai poate pleca de acasă (că numai ciobanii ştiu meşteşugul de a suna din corn) fie prin clopotul bisericii semn că te-a auzit!

Da bătut în dungă. ca atunci când se apropie hula dinspre Bistriţa...Pentru ţapi, cum spusei...Daca te apucă căldurile în nopţile cu lună plină şi ţie-e dor de Măria

ori Ioana, atunci scoţi cornul şi sufli de inimă albastră.Da necazul e că nu te-aude numai Măria.Te-aude tot satul.Şi câte unul care n-are de lucru, mai zice mucalit;- Iar îl furnică în călcâie pe Petrică la munte...Oile săracile şi câini şi caii măcar că sunt lângă corn nu zic nimic iar

oamenii la dita-mai distanţă, se pun pe vorbit...Stăpânii care n-au prea avut ce face pe lângă casă erau deja de pe la

amiază la poalele Plaiului iar cei ce trăseseră bine la măsea carcalete ieri, la hram la mânăstirea Bistriţa, veniseră încă de dimineaţă ca să le ia răcoarea muntelui mahmureala şi durerea de cap...

Neica Ghiţă era deja pe la mijlocul Plaiului călare, cu Iosif înainte-că era în vacanţă-ducând iapa de căpăstru. Iosif văzuse prin"benoclul"lui Gică pe Ghebaur coborând cu caii încărcaţi Plaiul încă pe la prânzul mic, semn că după amiază va veni şi turma...

BUNICUL 78

Ajungând la ciopor Neica descalecă şi-i dă bună ziua lui Petrică. După cum îi e obiceiul nu dă timp omului să-i dea bineţe, o ia el

înainte. Apoi se îndreptă spre oile lui.Petrică n-a mai fost nevoit să -ncerce să le adune la un loc pe ale lui

Neica Ghiţă, că de când se ştie oile şi caprele lui stau adunate ciorchine. Nu se amestecă cu altele de parcă celelalte ar fi ciumate...

Nici în strungă nu se amestecă.Ba şi la muls vin împreună.Dar e drept că dintre toţi oamenii numai Neica Ghiţă da şi unul din

câinii lui cu turma.Şi câini vrednici ca ai lui, numai Culice al Ţolii mai are.Dar oricum parcă sunt înţelese aşa stau una în alta oile lui...Văzându-l printre ele oile au început să behăie şi să se -mpingă în el

moşmonindu-l la chimir. Neica, din gâdilat ori din nu ştiu ce, a-nceput să râdă şi a scos din buzunarul surtucului boabe de porumb dându-le să mănânce din mână...

Trecând aşa printre ele se oprea la câte un ţap sau la câte o oaie, îi făcea semn lui Iosif care o sălta în spinare şi o ducea de-oparte lăsând-o în paza câinelui care se gudura şi dădea bucuros din coadă că-şi vedea stăpânii după trei luni...

După ce şi-a ales vre-o trei ţapi, doi berbeci, patru capre şi trei oi, Neica se pregătea să-ncalece să plece. Iosif o şi luase înainte cu ţapii, cu oile, şi cu câinele că ciobanii odată ajunşi în sat nu mai aveau nevoie de ajutorul lui-când Măria lui Moangăr îi zice;

- Neică, te rog frumos, alege-mi şi pe-ale mele că Dumitru, barbatu-mieu, tot n-a învăţat să aleaga grâul de neghină...

- Bucuros Mărie că nu sunt grăbit! Unde-ţi sunt oile?Întovărăşit de oameni şi muieri, Neica, urmărind pe Măria se-ndreptă

spre oi şi-ncepu să spună:- Ia ţapul ăsta cu cornul crăpat că nu i-a crăpat numai cornul, i-au

crăpat şi boaşele şi nu mai e bun de prăsilă... Aia nu, că e încă în putere... Aia da, că uita ce crupă lăsată are, n-o să mai fete niciodată... Ia şi capra asta, că nici asta nu se mai pâceşte. Uite cum are şira spinării, parcă e o şa... Cam estea sunt betegi... Dacă îţi mai face trebuinţă ia şi capra aia că are apă la genunchi!...

- Neică, dacă ar mai ţine şi daca ar mai făta aş mai păstra-o, că dacă ar fi după Dumitru meu ar face pastramă toată turma să nu se mai ostenească să umble la claia cu fân la iarnă, să nu slăbească...(Dumitru fiind un zdrahon de peste 100 de kile)...

Bunicul. 79

Oamenii au pufnit în râs şi-l roaga pe Neica să le aleagă şi lor pastrama...

- Da de unde ştie Neica atâtea, mamă?- Apăi de mamă, l-a învăţat nevoia, că a trecut prin multe. Şi a avut şi

glagorie la cap, nu ca tine care eşti la şcoală şi nu ştii care e dreptul şi care e stângul...

Ruşinat ţâncul se strecoară printre oi cătând la Neica care le ştie pe toate gândind în sinea lui...

- Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat!...- Neică Ghiţă, a venit la mine pentru hramul de Sf. Mărie un cumătru

dinspre Maglavit şi anul trecut când am fost la el de Sf. Dumitru ca şi-a botezat copilul, i-am dus pastrama de ne-ai facut-o dumneata şi a zis că şi în parţile lor se face toamna pastramă dar n-a mâncat în viaţa lui ca asta potrivit de sărată şi care să se topească în gură... El ar mai rămâne"ixpre"câteva zile să vadă cum o faci şi să-l înveţi.

- Dacă-i dai voie şi-l ierţi de îndrăsneală...- Să vie Petrio, să vie! Poarta mea îi e deschisă şi câinele legat. Că şi

pe mine m-au învăţat alţii la vremea mea şi e păcat de Dumnezeu să ţiu numai pentru mine ce ştiu.

- Păcat că nu ştiu mai multe- Câte oi ţi-au căpiat anul ăsta Petrică?- 4 Neică. Dar numai una a apucat să moară că la alelalte le-a dat cep

cu sula Nea Culice şi şi-au revenit, sunt vesele... Uite ceacâra cum se zbenguie şi de Sf. Ilie se-nvârtea ca un titirez de era gata-gata s-o facem pe cărbuni...

- Gălbează aţi avut?- Nu, ca le-am dat la timp capsule.- Urs?- Ne-a ferit Dumnezeu!- Lup?- Nici atât!- Altăceva?- Mistreţii Neică ne-au mîncat sufletul, că au întors muntele pe dos!- Păi cum?- Cu râmătura după ceapa ciorii şi rădăcini de Barba Ursului... S-au

înmulţit mistreţii de mama focului. Parcă ştiu că s-pus poprire pe vânat că s-au obrăznicit de vin să râmeze până-n uşa stînii...

- Taci mă Petrică!- Zău Leliţă, că ţi-e şi frică să mai ieşi noaptea din stână să-ţi faci

nevoile!

BUNICUL 80

- Da câinii ce fac?- Păi ce să facă Neică? N-au nici-o putere că vin mistreţii în turmă,

câte 10-15. Ba scroafele au şi câte 10-12 godaci după ele şi tale ştii că la scroafa de mistreţ, nici ursul nu se dă... Când o iau la goană duduie munţii de crezi că se cutremură pământul... Câinii ce să facă?... Schelălălie şi dau buzna peste noi în stână...

- Nu se dau în lături să se ia cu ursul, de lupi nu mai vorbesc, dar de mistreţi le e frică... Nici Brezoi nu se bagă şi doar tale ştii ce viteaz e Brezoi-că scroafele sunt ca turbate, l-ar rupe cu colţii

- Mulţumim lui Dumnezeu, anul ăsta nu am avut pagubă, dar mistreţii ne-au scos sufleul că au întors iarba oilor cu râmatul lor...

- Cu sănătatea bine?- Bine Neică, mulţam de-ntrebare, bine! Titu şi-a scrântit un picior

odată când a căzut de pe Ţancu Mare că era căţărat după Floarea Reginii şi Onuţ al lui Ţaţa Leana a făcut limbrici că a băut lapte nefiert, da-ncolo, bine...

- Şi n-ai o floare şi pentru mine? Să i-o dau nepotului... Îl ştii, că l -am urcat anul trecut la stână, băiatul Popii...

- Gata Neică...- Tituleeeee... fă-te încoace o ţâră...Titu, care ştia de ce îl strigă, mai de voie, mai de nevoie, mai mult de

ruşine, a scos de la pălărie o floare şi i-a dat-o lui Neica. Neica a scos de la chimir un pol de crăiţari şi i l-a pus în mâna lui Titu. Aşa fără supărare fiecare a plecat la ale lui. Neica călare în sat, ţanţos cu floarea reginii în dinţi ca să nu se rupă în chimir iar Titu la oi cu pălăria în mâna cautând pe sub sprânceana dreapta la locul rămas liber la panglica de la pălărie, că-nainte să-l stige Petrică, era floare lângă floare de jur împrejurul pălăriei şi-acum a rămas un loc gol, să-i strice lui socoteala la horă...

- Mi-o făcuşi Vere. De ce n-o dăduşi pe a ta, dacă-ţi era de dat.?... Zdrăngănitul banilor în buzunar îl face să-i înflorească un zâmbet în

colţul gurii. Scoţând un fluerat printre dinţi de s-au speriat şi oile, îşi pune pălăria pe cap, retează cu ciumagul dintr-o lovitură o ferigă uscată şi -şi umflă pieptul desvelit privind drept în faţă soarele în asfinţit..

*****

- Neică Ghţăăăăă!- Intră Petrie că e câinele legat... Răspunde Neica din uşa pivniţei că

tocmai vroia să bage troaca cu căpăţânile, cu ficaţii cu bojogii şi cu maţele de la oi şi capre, că e mai răcoare. Îşi agăţase de cureaua cioarecilor un

Bunicul. 81

ştergar băgând ciucurii ştergarului între cioareci şi cămaşe ca să nu se murdărească şi să nu se stropească de sânge.

- Coboară scările stergându-şi mâinile pe prosop că se spălase cu apă rece de la fântână după ce pregătise carnea de pastramă... Încearcă mâinile şi pe podul palmelor şi pe obraji să vadă dacă s-au svântat bine că nu-i place să dea mâna cu cineva când e umed.

I s-ar parea că e Nicu Cănicioii, că numai el are mâinile mereu năduşite şi reci de parcă ai atinge un şarpe ori viermi de mătase când îi dai mâna.

Fiind mulţumit că e svântat răspunde din cap Petriei, dând mâna omului;

- Bine aţi venit şi mulţumesc că-mi cinstiţi bătătura...- Iancu-l cheamă, Neică!- Iancule nepoate!... Iancu, ca pe Jianu?- Păi sunt din parţile lui Neică şi mulţi ne tragem din spiţa lui...- Apăi atunci trebuie să ştii să faci pastramă bună că haiducii lui pe

aici au codrit şi el pe aici se scăpa de potere. Când erau hăituiţi doar cu pastramă şi cu brânză de burduf, cu bureţi şi cu mămăligă îşi ţineau zilele... Când puşcau ori prindeau în capcană un cerb ori un mistreţ, ori un urs după cum se nimerea, mâncau măruntaiele iar carnea o făceau pastramă. O ascundeau în peşteri şi când îi strângea nevoia aveau ce îmbuca... Aşa că toţi haiducii s-au învăţat să facă pastramă... Găsiseră ei, ori le-or mai fi spus şi ciobanii, nişte izvoare cu apă sărată şi de-acolo luau saramura pentru mămăligă şi pastramă.

- În sat nu puteau să se lase, că erau pândiţi de poteră...- I-ai arătat Petrie fântâna lui Jianu, din deal, din culmea Pietrenilor,

când aţi fost la Bistriţa?- ‘Rătat Neică...- Dar nucul lui Iancu, din Trepteni, în umbra căruia împărţa la săraci

ce lua de la bogaţi?- ' Rătat Neică!- Dar gorunul din Ferigi de crăcile căruia spânzura Ceauşii şi vechilii

ce asupreau vădane şi necinsteau fecioare?- Păi cum să nu!- Dar Biserica din Marcea, unde în amvon e zugrăvit Iancu"Epitrop"?- ‘Rătat Neică!- Hai atunci la capre.!...- Uşurel că e pieptiş, să nu lunecati pe caldarâm!Urcând dâmbul ce ducea din prispa curţii spre magazie Neica o luă

pieptiş înainte ajungând primul. După el Petria sălta ca o zvărlugă pe

BUNICUL 82

caldarâm.. Văzând că alde cumătru păţea greu să urce pieptişul se-ntoarce şi-i întinde mâna trăgându-l voiniceşte.

- Nu te pune cu Neica că şi dacă e bătrân e muntean şi e-nvăţat cu pieptişul. Şi mai şi cunoaşte locul...

Cumătrul, om de câmpie, e-nvăţat cu spaţii largi şi molcome, că dacă treci călare peste văi şi dealuri mergi ca barca pe valuri. Nu ca la munte unde numai muntenii pot sui pieptiş costişe după costişe de dimineaţa până seara fără să li se iuţească răsuflarea şi să le bată inima de să la spargă coşul pieptului ca bieţilor câmpeni...

- Mamăle, câtă-mai ţapul! Parcă e juncan!- Păi ce, te pui cu Neica? Că nu ştiu cu ce-şi hărăneşte boalele că

toate-s parcă de"la ixpoziţie".Petria fiind nepoată de soră lui Nica, nevasta învăţătorului David din

Pietrari, fusese în hălan la Bucureşti, la doctor, c-avea boala sângelui albastru şi cum David se ducea cu nevasta la"Luna Bucureştiului"au luat-o şi pe Petria cu ei ca să nu se piarză singură pe acolo pe la spitale. Cum boala a fost mai mult sperietură (slavă Domnului) că-ntr-o juma de conac au şi fârşit cu doctorii, de bucurie, tuşa Nica a luat-o şi pe ea la luna Bucureştiului să n-o lase singură la gazdă.

Şi de-atunci Petria, una-două, face ce face şi-aduce vorba de"ixpoziţie"ca să se dea mare, s-arate că e şi ea cineva.

- Da cum faci Neică de scoţi duhoarea din ţapi şi berbeci?- Şi încă nescobiţi!- Noi facem pastramă doar din oi şi capre că oricât ne-am căznit n-am

putut mânca din carnea de ţap şi berbec, măcar de-au fost întorşi!- Uşurel Iancule nepoate, pe rând ca la moară, că toate au leac.- Până şi la vierul de mistreţ şi la cerb e leac pentru duhoare, da de

asta să mă întrebi mai pe urmă.Acum să vorbim de ţapi...Uite-i ici, tăiaţi după cum se taie, adică jugăniţi la gât şi jupuiţi cum se

jupoaie.Nădjduiesc că şi prin părţile dumneavoastră tot aşa se face, nu se

belesc ca la Gurguiata...Neica pufneşte în râs şi-ntoarce spatele, să nu se prinză ceilalţi că se

strică de râs...Păi şi era de râs.Ţiganii din Gurguiata nu ştiu nimic amărâţii, nu ştiu nici pe ce lume

se află...Au venit odată la bâlci la Jilava cu baniţe, cu doniţe, cu troci şi cu

toată şatra, că puteai să dai cu tunul dar nu mai găseai nici sămânţă de

Bunicul. 83

ţigan în Gurguiata. Cum le-a mers bine deverul, ţigăncile au mai ciugulit şi cu ghicitul, ca să se cinstească au cumpărat un berbec ca să-l frigă în proţap şi să-l mânce cu mămăligă şi cu Zaibar de Zăvideni... Au ales dita-mai berbecul bătrân de 8 ani mare cât juncanul s-ajungă la toţi guşaţii, că bâlciul era mai mult plin cu ţiganii guşaţi din Gurguiata decât cu Rumâni

S-au tras mai de-oparte, dincolo de tiribombă şi l-au jugănit, la asta fiind meşteri ţiganii...

Când a fost la jupuit, unul zicea să-l jupoaie.Altul mai moţat să-l belească cum a văzut el odată că a făcut un

Rumân cu un miel.Că ei, guşaţii, de unde să aibe miel? Amărâţii din Gurguiata au numai

puzderie de câini că de-acolo vine vorba că"Rumânii au cinci porci şi un câine, iar ţiganii cinci câini şi o purcică"...

- Belit, belit, da de unde ţavă pe care să o bage pe sub blană, între carne şi piele, pe lângă vâna de la piciorul din spate să sufle pe ea ca să bage aer, să deslipească pielea de carne, de se umflă mielul cât berbecul şi pe urmă se beleşte dintr-un foc? Se-ntoarce blana peste capul mielului ca mânuşa peste deşte ori ca pielea iepurelui...

Cum Pâcu lui Deleanu se nimeri să treacă pe-acolo, că-l apucase burta şi se dusese în poiană mai la fereală, văzu necazul guşaţilor şi n-avu de lucru de pusă gaz peste foc...

Luă mutra lui spăşită-că nici dracu nu-l întrece când e să facă pe prostu-şi se făcu că-i ajută.

- Stăi aşa Ferdică, stăi aşa, aşteaptă o ţâră... Se-nălţă în vârful picioarelor şi strigă din răsputeri, de tot bâlciul întoarse capul spre costişe unde erau, neştiind ce se întâmplă...;

- Niculeeeeeeeee...- Nicu Paicului era tocmai în vale, la oale, străchini şi fuse că vroia să

cumpere pentru nuntă.- Bă Nicule băăăă... adu bă un mosor de dărăcit că vrea Ferdică să

beleasca un berbec şi n-are ţavă să-l umfle...Oamenilor -că doar n-aveau urechile astupate şi nici nu le luase

Dumnezeu auzul -atât le-a trebuit...Au venit cu toată suflarea ca la urs să vada minunea.Doar d-aia veniseră la bâlci, să vadă femeie cu barbă, om cu cap de

bou, femeie şarpe şi acum şi... berbec belit...A venit şi Nicu cu mosoarele că şi ăsta afurisitul s-a prins şi a adus

patru mosoare, nu unul!- Uite bă Ferdică (că la ţigani doar poate la ăi bătrâni să le zici Neică,

şi asa, mai mult din întâmplare, altfel le zici pe nume, cum am auzit că e

BUNICUL 84

pe la Harapi ori la Jidani). ţi-adusei patru ca să bagaţi câte unul la fiecare picior, să suflaţi patru de-odată, să se belească mai iute!

Ţigăncile cu Dănciugii adunaseră vreascuri şi aprinseseră focul să se faca jar -la asta sunt meşteri ţiganii -şi-abia aşteptau proţapul înghiţând în sec...

Nicu, serios de parcă măsura o mejdină de pământ, instruia ţiganii să facă roată în jurul berbecului să vadă toată lumea mai bine.

Guşaţii, parcă le luase Dumnezeu minţile, nu ieşau din vorba lui...Cu chiu cu vai au izbutit să bage mosoarele pe lângă vinele de din-sus

de copite. Mosoarele erau groase cât copitele, greu să le bagi sub piele. Apoi au întors berbecul cu carăibile în sus. Ca să nu se răstoarne, Pâcu alese doi danci mai isteţi şi-i puse în genunchi capră să sprijine berbecul.

Ferdică, Ticnel, Durubin şi Pangică au început să sufle...Trăgeau aer în piept, îşi umflau bojogii şi începeau să sufle.Da nimic...Pâcu pipăie pe burtă berbecul şi făcând pe miratul.- Ce e mă, nu vrea?- Nu vrea Pâcule, zice sfârşit Ticnel...- Nici la tine, Ferdică?- Nici... Răspunde Ferdică, galben ca turta de ceară de cât suflase.- Nici Pangică?Pangică n-a mai avut putere să răspundă... A mişcat numai din buze,

apoi a dat ochii peste cap şi-a rezimat bărbia pe piept şi s-a lăsat moale pe iarbă...

Pandele, săritor, i-a luat locul, să nu rămâie berbecul nebelit...- Păi băăăăă... Asta e treabă serioasă!- E treaba cu socoteală bă!- Nu se face aşa cu una cu două, cum o da Dumnezeu. Zice Pâcu

încruntând din sprâncene şi scotând burta afară cum facea majurul lui Didă la premilitărie...

- Ia.!.. Toţi cu ochii la mine... Când fac semn cu mâna dreaptă, suflaţi toţi odată... Păi voi dacă suflaţi pe rând tot aerul trece pe sub piele şi ieşe pe mosorul celălalt...

Ţiganii cască ochii mari, ţigăncile se miră de ce deştept e Pâcu iar Rumânii abia-şi mai ţineau râsul...

- Când ridic stânga, răsuflaţi şi trageţi aer în piept. Da astupaţi iute mosorul cu buricul deştului gros, că bojogii berbecului ţin contra şi aruncă aerul afara... Şi tot aşa pâna se umflă...

- Pangică, pregatişi ciumagul să batem pe urmă berbecul pe burtă să se deslipească pielea?

Bunicul. 85

Pangică face numai semn din cap că da, că nu-şi venise încă în puteri să raspundă, dar danciul lui, fălos, arata ciumagul... Rumânii îşi dădeau coate şi se ţineau serioşi iar Nicu, încruntat, dădea din cap a aprobare...

- Gataaaaa... Aplecându-se pe piciorul drept, ridica în spate piciorul stâng, privind printre picioare la ţigani cum suflau.

- Când simţea că ţiganii sunt gata să-şi dea sufletul, sărea pe celalalt picior, zâmbind larg şi-ncurajindu-i cu mâinile. Ca atunci când ridici coca de pîine din troacă. Adică, hai! hai! răsuflaţi adânc.. Apoi iar pe dreptul... Ţiganii iar suflă în mosoare.. Şi tot aşa mereu până ce ţiganii s-au prăbuşit peste berbec, salahorii de le tiribombă s-au oprit din învârtit şi-şi făceau cruce iar Rumânii se ţineau cu mâinile de burtă de râs...

Până la urmă norocul ţiganilor că trecu p-acolo Neica.Fusese să mai dea o mână de fân din şuşuleţ la cai.Vede minunea şi i se face milă de ţigani... Nu-i vorba că-i şi cunoştea,

doar treceau prin faţa casei lui şi-l întrebau de i s-a crăpat vre-o troacă ori de are nevoie de baniţe...

- Mă Pâcule, tot păcătos ai rămas. L-ai întrecut pe taică-tău!- Nu Neică, dar vroiau să belească berbecul şi n-aveau ţavă săracii...Ferdică se uita prostit când la Neica, când la Pâcu, când la Rumâni şi

nu mai înţelegea nimic.- Păi bine mă Pangică, de câte ori ai venit tu pe la mine, n-ai băgat de

seamă niciodată că berbecul şi ţapul se jupoaie, nu se beleşte?- Mi-a luat Dumnezeu minţile Neică, că mă pricep la jupuit, doar eu

jupoi toţi caii căzuţi în hududoi. Da se băgă Pâcu să ne-nveţe...- Aoleo muică...- Unde eşti Pâcule să-ţi rup beregata cu dinţii, că-ţi râsăşi de mine...Ferdică, călare pe berbec, scotea mosoarele...- Mosoru mă-ti Pâcule! Ştiu ca mi-ai făcut-o!...Pâcu, cu capu-ntre umeri se fofilea ciucit printre oameni, gândindu-se

ce-o să mai povestească la toţi cum ţiganii din Gurguiata au vrut să belească berbecul la Jilava...

*****

Ţapii şi berbecii stăteau întinşi pe burtă -ca purceii în cuptor -pe dosul unor uşi vechi pe care Neica de Crăciun întindea porcii după ce-i pârlea.

De Paşti şi de Sf. Gheorghe iezii şi mieii să se scurgă de sânge iar după Sf. Marie, ţapii şi oile pentu pastramă...

Părul din barba ţapilor era legat mănunchi cu sfoară urmând ca la iarnă să-l facă bidinele...

BUNICUL 86

Pieile erau deja întinse pe scândurile din spatele magaziei bătute în cuie în vârful labelor şi bine de tot date cu sare, să nu fie roase de viermi ori de păsări. Vor sta aşa să se sbiceasca 4-5 luni până după gerul Bobotezii. Apoi vor lua fie drumul ţiganilor-pielea de ţap e bună pentru făcut foale-fie la tăbăcit pentru cojoace...

Barda şi toporişca, bine ascuţite, erau înfipte în muchia uşii. Aşişderea cuţitele cu care Neica junghia porcii... Alături era un hârdău plin cu saramură (În timpul războiului din ' 16, când nu se găsea un drob de sare măcar că Ocnele Mari sunt peste dealul Dobricenilor, Neica, ca toţi oamenii, aduceau saramura în butii în căruţă din fântâni săpate"ixpre"la Ocnele Mari de făceau şi pastramă şi varză murată şi mămăligă...)

Şi-acum e, Dumnezeu ştie de unde vine, o vână de sare care răzbate în fântâna din Groşet, în dealul Pietrarilor, spre Govora. Toate vitele şi vacile şi oile şi caprele, da mai ales caii trag la troc să se adape acolo, că le place saramura...

Acuma, mulţumită Domnului, nu mai e nevoie să se ducă la Ocne să ia saramură. Cumpără sare de la Constantin al Cizmărascăi, fiecare după cum poate şi după cum îl ţin puterile. Ori cu bani ca Neica, ori pe ouă, ca ăi amărâţi. Cumpără bolovani de sare -pe cei mari îi pun în oborul vitelor fie pe laviţă, fie pe o crăcană făcută anume şi vacile, caii şi oile ling când au nevoie-iar bolovanii mici şi pe cei ce se fărâmă la transport îi pisează în piuă şi-i ţin fie pentru mâncare, fie pentru murături, fie pentru saramură ca acum ori ca pentru slănină de Crăciun...

Smulgând cuţitul din scândură îl înfige drept în mijlocul şirei spinării ţapului, la rădăcina cozii, întrând în carne până s-a oprit în os. Apoi a luat-o în sus crestând pielea până la gât. Cu barda a-nceput să adâncească tăietura, tăind coastele cum ar fi curăţat crăcile pe un copac. Unde osul era mare, fie că dădea cu un mai în muchia bardei, fie că lua toporişca şi răzbea. Când ţapul a fost despicat în două şira spinării era desfăcută încât măduva rămăsese toată pe partea dreaptă...

- La noi se despică pe burtă, ca porcu ori ca peştele, nu pe şira spinării...

- Păi vezi, dacă-l tai pe burtă, şira spinării nu e pătrunsă bine de saramură şi pastrama nu iese bună că rămâne carnea vie. Dar aşa n-ai treabă!

- Ia tale Iancule nepoate cuţitul ălălalt, uite-l colea înfipt, şi dă-te încoace pe partea ailaltă. Poţi să scoţi cojocul şi să-ţi sufleci mâneca cămăşii să n-o murdăreşti.

- Aşa, aşa, că bine faci, pune-i cojocul pe umeri Petriei...- Aşa...

Bunicul. 87

- Uite, ia piciorul din spate, dinspre partea dumitale... Bagă aşa ca mine cuţitul să scoatem frumuşel osul de pe carne, dar fără să facem zdrenţe carnea, că nu mai e bună de pastramă...

- Aşa Tatule... aşa...- Ia Petrie oasele şi pune-le în căldarea de aramă, să le sprijinim pe

toate, că le punem la afumat şi pe urmă sunt bune de ciorbă cu fasole uscată...

- Aşa... Acum aşişderea cu şoldul... Uşurel, ţin-te pe vâna cărnii.. Aşa.. aşa... Acum şi coastele... Uite, dacă ţii cu mâna stângă coasta, n-ai decât să tragi de ea, că se desface singură... Când se propteşte în zgârciul ăsta, ajută-te de cuţit şi scoate şi zgârciul, să nu-ţi rupi dinţii în pastramă... Io- te că Iosif ne-o luă înainte, dădu gata berbecul...

Ţapul, din fudulul ce păştea ţanţos pe Plai, rămăsese ca o fleica mare... Neica a bătucit-o bine cu o nuia de alun apoi a învelit-o cum răsuceşti blana mielului cu sare pisată mai gros, ca să se pătrundă bine, punând lângă partea lui Iancu şi părţile lui Iosif. Dup-aia a luat la rând celălalt ţap si caprele. Când a fârşit, Iosif a pus în căldarea cu saramură rând pe rând ţapul, berbecii, caprele şi la urmă, de-asupra, oile. A mai încercat cu un ou proaspăt pus în căldare să vadă dacă rămâne deasupra, semn că saramura nu s-a îndoit de sângele şi zama cărnii, apoi a acoperit totul cu urzici verzi.(Pe la dosuri ori la umbră găseşti urzici verzi până toamna târziu).

- Că urzicile verzi moaie carnea fără să o putrezească!Apoi a pus un fund de lemn cu găuri ca să lase saramura să dea pe

deasupra. Peste fund o lespede cât toate zilele, că de-abia a ridicat-o de jos, ca să nu dea dihorii ori câinii capacul la o parte şi să fure carnea!

În timp ce se spăla pe mâini-Petria turna la toţi trei deodată-Neica îi spune

- "În saramură carnea rămâne între 5-7 zile, după cum e de cald sau răcoare. Dacă e cald 5 zile şi cinci nopti.. Dacă e brumă în fiecare noapte, 7 zile. Ba chiar 8. Dar nu mai mult că pe urmă putrezeşte carnea şi...

- Da hai, vino în magazie să vorbim pe-ndelete.- Urcă el întâi cele doua trepte ce duc la magazie.. Treptele erau din

pietrele de moara pe care le schimbase cu timpul că o pereche de pietre, oricât ar fi de bune, chiar din cremene de Muiereasca, chiar legate cu ciment, nu ţin mai mult de 10-12 ani. Mai ales de ai vad bun la moară pietrile macină şi se macină mereu.

Şi se vede că Neica avea vad bun, că-şi facuse trepte din pietre de moară la cele doua magazii, la cuhnie şi la cerdac.

BUNICUL 88

Urcă el întâi ca să dechidă uşa magaziei, să o dea larg la perete să intre lumina şi invită pe Petria şi pe Iancu înnăuntru. După un vechi obicei scoate de sub masa lipită de peretele magaziei două taburete. Dar tot ca de obicei nimenea nu se aşează, toţi rămân în picioare; care sprijinit pe scara ce urca la pod, care rezemat de butoi, care cum da Dumnezeu. Neica scoate din dulapul atârnat de-asupra mesei o strachină cu brînză de burduf, alta cu bucaţi de cârnat afumat, cam aşa ca degetul gros, o halcă de slănină, o pâine, un codru de mălai dospit şi trei ceşti.

Iosif nu bea nici să-l pici cu ceară!Apoi trece lângă butoi, scoate dopul din burta butoiului lovindu-l

uşurel cu muchia toporiştei de la brâu până ce iese singur, ia din cuiul bătut în scândura magaziei-că nu era din zid, era din scândură de gorun-un ciocănel de-o cinzeacă legat la gât cu sfoară de cânepă şi atârnat de cui, şi-l strecoară în butoi...

- Gâl-gâl-gâl cântă ţuica când intră în cinzeacă...- Şi dacă carnea e putrezită, păcat şi de ţap şi de muncă!- Gâl-gâl-gâl-...- Apoi scoţi carnea din căldarea de aramă.- Petrie, dă ceaşca lui Iancu...Dar căldarea să fie bine costorită că altfel cocleşte... Aşa, acuma dă-

mi şi ceaşca dumitale să ţi-o umplu...- Şi dacă cocleşte, nu mai e carne, e otravă mai dihai ca zeama de

cucută... Nu, că mie mi-ajunge cât mai e în cinzeacă. Dă-mi şi mie ceaşca să-mi torn. Aşa. Mulţam nepoate...

- Da dacă n-ai căldare de aramă, ce te faci Neică?- Apăi atunci e cam încurcată treaba...- Atunci trebuie să ai o putinică potrivită, da să o ţii numai pentru

pastramă, n-o mai poţi folosi şi pentru altceva că prinde un iz anume... Şi în fiecare iarnă trebuiesc scoase cercurile şi desfăcută putinica să se zbicească bine doagele că altfel pastrama ia iz de lemn...

- Iosife, vezi că e totul pregătit, pune tingirea pe pirostrii şi fă colarezul mămăligii.

- Între timp băgase iar spânzurata pe gura butoiului, dar o ţinea de sfoară, nu o lăsa să se umple...

- Ia nepoate Iancule ce-ţi pofteste inima.. Ia un cârnat... Ori brânză de burduf... Noroc şi bine-aţi venit pe la mine...

- Petrie, uite tatule funia cu ceapă, dă-i nepotului o ceapă... Ori un căţel de usturoi dacă râvneşte, uite funia cu usturoi...

- Că tare-i ţuiculiţa matale, se vede că e de prune...

Bunicul. 89

- Păi pe la noi, numai din prune vinete, din prune de Bistra, facem ţuică...

- Uite că mă trecură lacrimile. Mă înnecai de tare ce e...- Vezi Neică, ei nu sunt învăţaţi cu ţuică de-a noastră. Ei au numai

poşircă de dude...- Au şi ei ce a dat Dumnezeu la fiecare. Că nici noi n-avem grâul şi

porumbul lor... Nici bălţile cu peşte... Nici zaibărul şi viile lor... Că atunci când strugurii se culeg, noi scoatem pastrama cum spusei...

- Gâl... gâl... gâl. Cântă spânzurata că Neica, văzând că se goliseră ceştile, dăduse slobod la sfoară...

- Scoatem pastrama de la saramură şi o-ntindem pe sârmă la svântat, să o sbiceaca vântul cam trei zile şi trei nopţi...

- Dă şi ceaşca tale Petrie...- O petreci peste sârmă drept pe jumătate cum petreci vâlnicul să se

usuce...- Uite solniţa cu sare pentru ceapă...- Gâl... gâl... gâl- După ce o sbiceşte vântul...- Să nu se prinză tocana, Iosife, ai grije, mestecă mereu...- O iei după sârmă şi o pui...- Ia luaţi-vă ceştile şi veniţi cu mine până nu se întunecă...Ieşind din magazie, Neica se-ndreaptă spre spatele magaziei!- Iosife, pătrunjel aduc eu pentru tocană..- Uite Petrie, tale cunoşti razoarele, cât îi arăt eu nepotului, rupe

câteva fire de pătrunjel...- Taicăăăă. Neica Caiur întreabă de poate să bage-n coş la moară că-i

veni rândul...- Să bage, da să tragă trei dinţi la fuştei. Nu mai mult că abia am

ferecat pietrile... Şi Iosife, du-te şi ia uiumul... Doi căpeţi lui Şoşoacă...- Ia ajută-mă nepoate să dăm scândurile de-oparte. Uite vezi, în

groapa asta...- E făcută"ixpre"?- ”Ixpre"şi nu prea, că tot în ea fac şi mielul haiducesc primăvara...

Acum, pentru pastramă, râcâi o leacă cu hârleţul pe fundul gropii şi pui întâi ţapii. Să vezi de ce, că răspund la întrebarea de adineaori. Ţapul, odată jugănit-la fel şi cu cerbul sau mistreţul -odată împuşcat, dar cât încă se mai zbate, bagi cuţitul sub boaşe şi le scoţi ca la scobit. Le ţii cu mâna stângă şi cu dreapta o iei pe vână în jos până la băşică şi o scoţi afară. Trebuie să ai grije să nu o tai că dacă se rupe toată duhoarea rămâne în carne. Oricât usturoi şi cimbru ai pune, tot nu se poate mânca.

BUNICUL 90

- Fuduliile le poţi opri să le faci la frigare dar să ai grije să nu le rupi prapurele şi să le spargi.

- Vâna o dai la câini...- După ce iei carnea de pe sârmă pui întâi ţapii în groapă pe pământ şi

pământul trage ultimele resturi de duhoare, că nimeni nu mai poate spune care e pastrama de ţap, de berbec, ori de oaie... Peste ţapi, asa jilavi cum sunt şi îmbibaţi de saramură pui un strat de urzici, că pe zăvoi sunt urzici verzi până la Sf. Nicolae.

- Da şi pe la dumneavoastră trebuie să fie dosuri pe care să crească urzici...

- Slavă Domnului, de urzici, de pir şi scaeţi, nu ducem lipsă...- Deasupra oile- Iar urzici.- Apoi caprele.- Iar urzici şi de-asupra pământ. Dar nu orice fel de pământ. Humă de

la cărămidărie. Pui ca pe un mormânt până se acoperă bine groapa. Huma ţine reveneală da nu lasă să treacă apa dacă plouă, ca să nu putrezească carnea. Humă trebuie să găsiţi şi prin părţile dumneavoastră, că doar şi pe-acolo se fac cărămizi...

- Găsim Neică, da vezi că pe la noi nu se îngroapă pastrama...- Păi trebuie îngropată că pământul trage toată duhoarea de ţap si

oaie, că nici n-ai zice când mănânci că nu e pastramă de porc!- Da nu se umple de viermi carnea cât e îngropată?- Păi sarea ce păzeşte?- Nu taică.- Nici viermi, nici râme nici măcar coropişniţe... Aşa, dă pe gât tot ce

mai e în ceaşcă că e păcat să se verse pe jos.- Mulţam Petrio, dă-i tale lui Iosif pătrunjelul să-l toace...- Şi cum spuneam...Neica pune la loc scândurile peste groapă,- Laşi ţapii cam o săptămână în groapă apoi -aşa nepoate, pune tale

lanţul la portiţă-scoţi pastrama pe rând...- Hai cu tata, hai... Biki-biki-biki-Hai intraţi şi voi în coteţ, că uite

răsar stelele şi găinile deja moţăie pe cuibar... Gâştele leşeşti, crăcănate, cu burta măturând pământul se-ndreaptă legănat spre coteţ

- O scuturi de urzici şi o mai laşi pe sârmă preţ de...- Da tu, pe unde păcatele umblaşi până acum?O câţă călca simandicos pe caldarâm spunând pentru ea singură, ca

nimeni n-o mai asculta... Păcat-Păcat-Păcat-Păcat...

Bunicul. 91

- Preţ de patru zile. Dacă plouă, o agăţi pe plimba de la magazie să nu o ude ploaia...

- Aşa Iosife, uite că şi mămăliga e gata...- Trage scăunelul Petrie- Ia Iancule ştergarul ăsta şi pune-l pe genunchi să nu te murdăreşti...- Nu aşa mărunt Iosife, că la tocană patrunjelul trebuie lăsat cu frunza

aproape întreagă..- Şi pastrama e numai bine potrivită, nu prea sărată, dar destul cât să

ceară tulburel... Nici prea tare să nu-ţi rupi dinţii. Nici prea moale să nu crezi că e mămăligă

- Pune în mijloc, Iosife, fundul cu mămăligă să apuce toţi...- Ce-ţi place nepoate, vrei ficat, ori...- Ce-o fi Neică!- Ce-o fi, n-am nepoate... Am ficat, inimă, rinichi şi dacă va place,

fudulii...- Taică, poate vrea Tocătură!- Tochitură, nu Tocătură!- Tochi, cum?- Tochitură... S-a pripăşit odată pe-aici un venetic din părţile

Sucevei... Venise-mpeţit după nepoata lui Lică Pietreanu că era învăţătoare la el în comună la Bilca şi m-a învăţat o mâncare de pe la ei ce se face la vremea asta. Îi zice"Tochitură". Nu ştiu dacă vă place, eu făcui aşa o ţâră de poftă. Dar daca vreţi vă dau...

- Păi să-ncercăm Neică şi d-aia şi d-aia!- Tot un fel de tocană e. Numai că în afară de carne de capră şi de

oaie mai pui şi o bucată două de cârnat afumat, o costiţă două din untură şi ceva carne de vacă dacă se găseşte. Dacă nu, merge şi-aşa...

- Äha, nu-i rea. Da parcă e oleacă cam grasă...- Uite nişte ciuşcă...- Dă Iosife şirul de ardei, că de-abia alaltăieri i-am tras pe sfoară, sunt

încă verzi, n-au avut timp să se înroşească...- E drept că e oleacă grasă, de la untură... Dar cu o ciuşcă ori cu un

ardei murat...- Dă Iosife oala cu castraveţi muraţi... Ori şi mai bine, scoate într-o

strachină niste bureţi în oţet...- Doamne Maica Domnului, că aşa ceva n-am mâncat de când sunt...

Ce sunt ăştia Neică?- Strigă nepoate!"Strigă"se chiamă... Sunt nişte bureţi ce cresc pe fag

la munte. Toamna, o săptămână-două după ce cad ploile, cresc pe fag bureţi de se adună la un loc ciorchine cât baniţa... Ăştia de-i mânci tale

BUNICUL 92

sunt de anul trecut, că anul ăsta încă nu s-au făcut. Abia după Sf. Mihail şi Gavril, dacă plouă, se fac...

- La Petria n-am mâncat!- Păi n-am avut mulţi, că bărbatu-mieu a fost la concentrare tocmai

pe timpul bureţilor şi eu nu m-am putut mişca de acasă. Mi-a dat un ciur de bureţi Măria lui Foartă, da nu ştiu ce-au avut că nu mi-au ieşit. Au făcut şi floare...

- N-au fost opăriţi de-ajuns, Petrio!- Ba i-am opărit Neică, i-am lăsat de au şi fiert...- Păi aia e! Trebuie să laşi apa să fiarbă în clocot şi bureţii să-i bagi

numai o idee în apă, atât cât să-i pătrundă odată. Cel mai bine e să-i bagi într-o cârpă, cum e sădila de brânză... Pui bureţii în sădilă după ce i-ai spălat în câteva ape, îi tai fâşii,

- D-aia nu-mi ieşau mie, că-i puneam întregi!- Nu Petrio, tăiaţi fâşii, fâşii, cum se taie burta pentru ciorba de

burtă... Bagi sădila de două trei ori în căldarea cu apa clocotită-o bagi-o scoţi-o bagi -o scoţi-Apoi într-un borcan de 10 litri, ori dacă n-ai borcan, într-o oală de pământ, aşezi bureţii unul peste altul. Nu aruncaţi cum s-o nimeri... Când s-a umplut borcanul sau oala, pui peste ei oţet cu sare. Da oţetul să fie fierbinte... Mai pui nişte căţei de usturoi (cam o căpăţână) două trei rădăcini de hrean, două trei rădăcini de pătrunjel,-cine vrea pune şi foi de dafin, da nu-i musai, că ăi bătrâni n-aveau foi de dafin şi murăturile erau bune... Legi la gură borcanul cu băşică de porc să nu intre aer şi-l laşi să se aşeze 2-3 săptămâni, fără să umbli la el, fără să-l pitroceşti ca zama de varză. Şi-apoi uite-i, se topesc în gură şi ţin din an în an...

- La noi cumetre, vinerea ori în post, dacă mănânci o ciorbă de fasole cu bureţi muraţi nu mai ai nevoie de nimic! Da Neică, da ai mei au făcut floare!

- Păi pui câteva seminţe de muştar de-asupra şi s-a zis cu floarea!- Păcat ca prin părţile noastre nu sunt bureţi ca ăştia... cum zisăşi că

le zice?- "Strigă"!- Aşa, aşa, Strigă!... Pe la noi, cum nu creşte fagul, nu avem bureţi

din ăştia... Noi avem unii de cresc pe la rădăcinile sălciilor!- Ciucioi!- Sunt şi pe la dumneavoastră?- Păi dac-avem sălcii... Da nu sunt buni de murături!- Nu, sunt buni de fript pe jar ori de făcut ciulama...

Bunicul. 93

- Ia gustă cumetre un castravete de-al lui Neica şi să-mi spui dacă-ţi place...

Neica zâmbeşte pe sub mustaţă şi-i întinde strachina cu castraveţi... Iancu ia un castravete... cam cât deştul gros de la mână.. Îl miroase oleacă. apoi îl bagă în gură. Muşcă din el, suge zama, cască ochii mari, apoi îi închide şi rămâne aşa, fără să mestece, fără să înghită, numai cu nările desfăcute, cu ochii închişi şi nemişcat... După un timp începe să mestece încet. Înghite, duce iar castravetele la nas, îl bagă iar în gură, mestecă încet. Abia apoi deschide ochii şi se uită lung la bucata de castravete ce-i rămăsese...

- Şi mama de mi-ar fi povestit, n-aş fi crezut!Petria a început să râdă de-i săltau ţâţele...- Văzuşi de ce spusei să iei şi castravete?- Da ce au Neică, sunt descântaţi?- Şi-ncă cum cumetre. Că dacă-ţi spun cum îi face, te cruceşti...- Păi cum să-i facă, aşa cum se fac murăturile...- Aşa şi nu cam prea... spune-i Neică...- De pus în butoi se pun ca pe de-arând.. Saramura potrivită,

castraveţii bine spălaţi, bine opăriţi, aşezaţi în butoi cum se aseaza peştele sărat în butoi. Apoi umplut butoiul cu saramura fierbinte, în clocot. Pui nişte mărar uscat, cimbru, boabe de muştar şi pui capacul... Dacă vrei, mai pui şi nişte frunze de ţelină şi nişte căţei de usturoi...

- Aşa se fac şi la noi dar nu-s ca ai dumitale...- Stăi aşa cumetre, ca acuma vine!Spune Petria....- Capacul îl bagi între doage, apoi strângi cercurile până nu se

strecoară nici-o picătură de saramură din butoi şi dup-aia- Dup-aia?Dup-aia Neica bagă butoiul sub moară, lângă ciutură!- Ce faaaace?- Vezi nepoate, eu las butoiul în apă că lângă ciutură e un gâldău de

intră tot butoiul în apă... Când ciutura se învârteşte, apa învârteşte şi butoiul în toate părţile

şi aşa se pritoceşte singur... Când moara stă, stă si butoiul si castravetii se pătrund. Pe urmă, cănd ciutura se învîrteste, butoiul joacă şi el...

- De, dacă dumneata ai moară cu ciutură... Pe la noi sunt mori de foc, cu valţ. N-avem unde pune butoiul... Noi îi punem în pivniţă şi ca să nu fiarbă şi să nu facă floare, punem bicarbonat de sodiu ori chinină de la farmacie. Da le dă un gust...

- Vezi nepoate, aici nu fac floare, că stau în apă, la rece...- Şi ţin mult?

BUNICUL 94

- Odată desfăcut butoiul, ţin şi doi ani, da n-apucă...- Ce s-apuce, că tot castraveţi ai mânca...- Da peste ei pun întotdeauna un capac şi un bolovan să stea în apă,

să nu se fleşcăiască!- Cu gogonelele faci la fel Neică?- Nu, că gogonelele le amestec cu ardei cornul caprei, cu morcovi, cu

ţelină şi mere şi nu le pot pune în râu, ca s-ar face harcea-parcea...- Pe la noi se fac şi murături din lubeniţă şi pepeni...- Am auzit că sunt bune, că n-au de ce să fie rele. Da dacă pe la noi

nu cresc lubeniţe şi pepeni, nu putem face. Că de învăţat, ne-o tăia şi pe noi capul. Dar aşa a lăsat Dumnezeu să se bucure fiecare de câte ceva şi nimeni să n-aibe totul...

- Neicăăăăă- Auz! Cine mă strigă?- Eu, Durău!- Viu acuş!...- Mă iertaţi până mă duc să văd ce vrea, că ăsta e tare ciufut...- Iosife, scoate şi boticul cu lapte prins ori oala cu lapte bătut, că e

bun după grăsime...Prin uşa cuhniei se vedeau stelele ce licăreau tremurând în întunericul

albastru-semn că e senin şi că va fi noapte răcoroasă.În cuhnie umbrele mesenilor jucau vesel în şerpuirea flăcărilor din

vatră, după cum crăcile de brad aveau mai mult sau mai puţină răşină...Hector dădea o ultimă raită prin curte să nu fi rămas vre-o raţă sau

câţă rătăcită pe-afară ciulind urechile la vre-un îndepărtat lătrat de câine răguşit în timp ce peste fire se lăsa o linişte adâncă..

. Mai adâncă decât întunericul prin care o bufniţă îşi fâlfâia repezit aripile spre clopotniţa bisericii în care încă mai vibra ecoul ultimului dangăt de clopot după slujba de utrenie...

Paris 1989

Bunicul. 95

TOAMNA

Pâcitul caprelor a trecut de mult.Căldurile ţapilor înnebuniţi de frisoanele rutului s -au domolit şi ele

iar duhoarea turmelor de capre din perioada împreunării s -a risipit ca aburii ceţei ce se ridică de prin zăvoaie peste luncă, urcă pe dealuri, pe plai, până se prelinge pe munţi în sus şi se pierde în înaltul cerului...

Pădurea de fagi a rămas ca o găină golaşe, frunzele căzând toate încă dela primele ploi reci de toamnă, iar vântul din începutul de Nov. a zbicit covorul de frunze galben -auriu ce foşneşte sub copitele mistreţilor ce caută ghindă sau râmă după rădăcini de ceapă ciorii...

Doar prin gutui au mai rămas ceva funze răsucite. Gutuile galbene ca lămâia, încă neculese, lăsate ca să se coacă bine, dau semne că va fi toamnă lungă...

Prin ogrăzi şi prin livezi, pe vârfurile crengilor, rar de tot vre -o prună zbârcită ori vr -un măr pe jumătate putrezit arată că iarna, ce deja s -a instalat pe vârful muntelui Piatra, aşteaptă timpul potrivit să -şi coboare mantia albă peste sat...

Izul de iod din frunzele şi cojile de nuci ce au ramas pe jos după scuturatul nucilor se amestecă cu mirosul de boască aruncată din cazanele de făcut ţuică pe marginea râului.

Că acum e vremea ţuicii.Până spre Crăciun, rari vor fi muştereii care să calce pragul cârciumii

lui Truţă pentru o cinzeacă, rumânii făcându -şi cale pe la cazane; ba să -şi ia rând la adus borhotul, ba să vadă dacă ţuica iese afumată, ba să tragă un gât din boticul cu ţeava de cucută...

Gâştele şi porcii îşi fac şi ei drum la râu, dar nu ca să se tăvălească în noroi ca toţi porcii cumsecade sau să -şi scufunde ciocurile pe la răgălile sălciilor după vre -o fâţă pricăjită, nu!

Ferească Dumnezeu!Vin să ciugulească sâmburii de zarzăne sau prune ce -au rămas din

boasca aruncată.Porcii sorb lacomi boasca mai dihai ca Din al lui Făsui când pune la

gură strachina cu ciorbă ce -a mai rămas şi o soarbe de -ai crede că se -nneacă!

După ce sorb cu nădejde, că -şi fac toată ziulica veacul pe malul râului, pleacă acasă pe două cărări.

BUNICUL 96

Mai mare dragul să vezi gâştele bete moarte cum cad în târtiţă iar gâtul li se bălăbăne când la dreapta când la sânga, parcă ar cere ajutor la suratele care sunt la fel de bete

Zău că aşa ceva nu s -a mai văzut decât la un botez al lui Ţevelei când Beşeldoaia venea cu Nasta pe dum, bete turtă, ţinându -se de uluci şi plângând cu sughiţuri;

- Aoleo Nasto, puterile mele Nasto...Măcar Beşeldoaia trecuse suta de ani, da gâştele erau de hăl -an.... Porcii barem nici nu s -ar mai ridica din boasca în care adormiseră

sforăind de mama focului dacă muierile sau copii ce se -ntorceau de la Cravă de unde cumpăraseră chibrite sau gaz, sau sare (după lipsă şi trebuinţă), nu i -ar scula cu ghionturi de opincă şi nu i -ar duce mai mult împinşi până la cocină.

Porcii se lasa duşi, mormăind pe altă limbă nu pe cea porcească, de parcă ar fi Lina Ciobanu cu bărbatul Lică Borâtu când sunt duşi de subţiori de vecini acasă după ce au tras prea mult la măsea...

Neica Ghiţă, amarât şi înciudat că i se întâmplase tocmai lui, încă de când deschidea poarta strigă îmbufnat;

- Iosife, dă fuga că pierdui şuşuleţul!- Păi cum făcuşi Taică?- Făcui! Şi nu te mai moşmondi atâta, că poate trece cineva şi -l

găseşte!- Cam pe unde crezi că -l pierduşi?- Du -te şi tu pân -la ai lui Dobriţoiu!- Lasă că desham eu calu, tu du -te...- Şi tu ce stai în sufletul meu, dă -te mai încolo...Hector, rezemat în coadă, se uita chiorâş la fundul căruţii unde era

locul şuşuleţului... Se uita şi dădea din coadă rar, de parcă vroia să măture bătătura...

- Aşa tatule, acuma la iesele...- Şi tu iar îmi stai în cale?...- Păi ştii ce, ia hai dacă e vorba p -aşa, să vorbim- Ce te uiţi lung la locul şuşuleţului?... Ăsta se pierdu că pricopsitul

de Iosif nu -l legă bine azidimineaţă.- Da oaia de -ai pierdut -o acum trei ani, Iosif ori tale n -aţi păzit -

o?...- Şi eu m -am uitat cruciş, ori am lăsat -o baltă?Hector gândeşte c -aşa e întotdeauna Neica. Când nu -i convine ceva

aduce vorba de bearca rătăcită. Da nu se gândeşte că să păzeşti singur 180

Bunicul. 97

de oi (că -n Ţâpar nici -o nădejde, e cu ochii numai după catrinţă, nu după oi) la aia nu se gândeşte...

Şi doar tot el a găsit -o şi -a adus -o noaptea acasă.Da lasă, c -a şi buşit -o bine, că dacă n -ar fi găsit -o n -ar fi mai avut

trai... Ar fi ştiut şi toţi vecinii ruşinea...Da el măcar a găsit oaia...Stai să vedem dacă găsim şuşuleţul...Întorcând spatele pleacă spe coteţ căscând alene (vorbele lui Neica

trecându -i pe la ureche) răsucindu -şi un colac din coadă, mai mare dragul...

Cârciuma şi joagarul lui Dobriţoiu erau la jumătate de drum între Bărbăteşti şi Bârzeşti de unde venise Taica

Şi cum în viaţa lui nu intrase în cîrciumă să bea, decât numai să caute pe cineva care cam pe la cârciumă îşi făcea veacul sau să cumpere chibrituri când se întâmpla să rămână fără, înseamnă că nu din cauză de popas la cârciumă pierduse şuşuleţul.

Şi nici din cauză de joagar că era aproape miezul nopţii şi joagarul nu megea noaptea.

Fiind şi Sf. Mihail şi Gavril cu atât mai mult se odihnea joagarul.Nu!Nu din cauza asta.Da fusese ziua Popii şi mai întârzâiase peste obicei că adusese

Părintele o Fetească de Drăgăşani şi -i dăduse de gust. Până aproape de miezul nopţii tot nu se lămurise cu Niţă al Popii Cozmii dacă Feteasca e mai mult dulce ori mai mult aspră, deşi probaseră peste două ulcioare de căciulă.

De fiecare Sf. Gavril -ziua Popii -de Bobotează -ziua Preotesei -de Paşti şi de Crăciun, Popa chema la masă şi pe Niţă ca să aibe cu cine vorbi Taica, că erau leat şi făcuseră amândoi răzbelul din"77".

Cu zâmbetul lui cald Părintele îi turna şi -l privea cum îşi şterge stropii de vin limpede ca lacrima de pe mustaţă şi se gândea că doar aşa de bea şi Taica un pahar.

Că altfel nu punea gura pe ceaşcă decât doar de Sf. Gheorghe, ziua lui.

Adica de pus o punea, că ducea ceaşca la buze, dar de băut nu bea niciodată.

I se dusese vestea de acest obicei al lui.Nu era suflet de creştin să -i intre în bătătură şi să nu-l cinstească cu o

ceaşcă.

BUNICUL 98

Până şi ţiganii se bucură de aceiaş trecere. Şi nu numai Vasile Ţiganul ori Durubin geambaşul, care erau din sat, cunoscuţi, da până şi şătrarii cu cortul când strigau la poartă daca are nevoie de costorit cazane ori tigăi. El, avea -n -avea ce să le dea de lucru, îi băga în bătătură (lega pe Hector la par, că avea el ce avea de nu -nghiţea ţiganii) şi -i băga în magazie să -i cinstească.

Acuma o să gândiţi că nu făcea bine că -i băga înăuntru, că ţiganii luau seama să ştie pe unde să vie noaptea să fure...

E uite că la Neica nu s -a întâmplat, deşi îi băga întotdeauna în magazie.

Şi avea Neica în magazie butoi lângă butoi cu ţuică după tărie şi vechime. O ţuică galbenă şi grasă ca untdelemnul.

Boticele în care sprijinea botca la cazan erau de tei şi ţuica devenea galbenă şi tare de făcea mărgele când clătinai ceaşca.

Nepotul Anania când se"făcea"scotea chibritul, îl muia cu măciulia de 5 -6 ori în ceaşcă apoi îl scăpăra pe cutie şi chibriturile luau foc de se minunau oamenii.

Când îi intra cineva în magazie îl poftea pe scaun şi desfăcea dulapul din perete unde erau ceştile de pământ, brânza de burduf în castron şi mălaiul dospit înnoit la fiecare trei zile. Făcea Neica de două ori pe săptămână turtă dospită coaptă în cuptor. Toamna şi iarna punea în turtă şi dovleac turcesc, de să te lingi pe degete.

Tăia două sau trei bucăţi de turtă, scotea castronul cu brânză, le punea pe masă apoi se îndrepta spre fundul magaziei unde erau atârnate pe o plimbă slănina, cârnaţii ori pecia afumată

Tăia o halcă (cârnaţii şi pecia erau pentru feţe mai alese, d -aia nu erau puse la vedere, ci erau mai în fundul magaziei, iar slănina şi brânza pentru toată lumea) şi o aducea lângă turtă şi brânză.

Îi poftea pe cei intraţi să servească iar el, în timp ce fiecare lua după poftă, spărgea o ceapă sau curăţa un căţel de usturoi. Funiile erau atârnate lângă dulap. Se îndrepta spre un butoi, bătea cu toporişca de -o parte şi alta cepul de lemn din burta butoiului până îl mişca, îl scotea, apoi lua din cuiul de de -asupra ţoiul ce atârna spânzurat de sfoară.

Îl baga în butoi şi după ce se oprea din gâlgâit -semn că se umpluse -îl trăgea afară şi turna în ceşti, punându -şi şi lui.

Ciocnea dând noroc, şi stătea de vorbă fie despre treburile pentru care veniseră oamenii, -dacă veniseră cu vre -o pricină -fie despre vrute şi nevrute...

Şi -n timp ce slănina, brânza, turta şi ceapa sau usturoiul făceau casă bună cu ţuica de prune, ţoiul se umplea şi se golea de trei ori.

Bunicul. 99

Niciodată mai mult.Dacă se lungea treaba, Neica Ghiţă spunea:-Hai Tatule, că mai avem şi altă treabă!Şi niciodată ţoiul nu se scufunda a patra oară.Nici măcar pentru Ion Tomescu, nepotul (perceptor de meserie) dar

mare ţuicar. Oricât de perceptor era, tot vorba aia o auzea dacă întindea a patra oară ceaşca:

- Lasă Tatule, că mai vii şi altădată!Uneori, dacă era Duminică ori sărbătoare şi nu era vremea treburilor,

ţuica vorbită se prelungea şi cu câteva nuci sparte cu ciocanul.Dar tot în limita celor trei"spânzurate".Aşa încît geaba încercau să -şi facă drum oamenii când ţuica lui Truţă

era afumată, că Neica Ghiţă nu -şi călca obiceiul.Parcă uitase să numere mai mult de trei.Geaba beţivi ziceau că ăsta nu mai e obicei, e"nărav"!Dar cum toţi ştiau că"năravul din fire, n -are lecuire", înghiţeau în

sec...Iosif, fluerând a pagubă şi de urât şi de necaz, a luat -o pe mijlocul

drumului căutând în stânga şi în dreapta.Dar găseşte şuşuleţul dacă mai ai ce găsi. Că noapte -noapte, dar or

mai fi trecut creştini pe drum şi n -or fi fost proşti să -l lase acolo unde l -au găsit. Mai ales că era şi o noapte cu lună plină, aşa că se vedea bine...

Din dreptul joagarului făcu cale -ntoarsă.Între joagar şi casa lui Pârvulescu, la hotarul cu Bodeştii, nu era nici -

o casă, şi lună -lună, dar te lua cu urât aşa că, sgribulit, că se lăsase un geruleţ mai mare dragul, grăbi pasul spre casă!

Trăgând zăvorul după el la poartă se -mpiedică de Hector care îi ieşi în cale mişcând din coadă şugubăţ şi privindu -l a semn de întrebare.

- De unde să -l găsesc... Taica se crede pe vremea lui Vlad Ţepeş, când nu numai că nu se fura, dar nici să pui mâna pe un şuşuleţ n -aveai curaj dacă nu era al tău... îl lăsai în mijlocul drumului, dacă acolo căzuse...

Hector se -ntoarse satisfăcut cu coada băţ, tragându -se pe ţolul din coteţ că era frig... şi prea clipeau stelele pe cerul senin...

Intrând în casă se descălţă şi -şi încălzi picioarele la gura sobii frecându -le uşor că -i amorţiseră de frig... dogoarea focului îl învăluia încet şi somnul îl cuprindea uşor.. era aşa de ostenit că -l lua cu lene să se ducă în pat...

Bătrânul, cu faţa în sus şi mâinile pe piept, sforăia liniştit, ceeace nu -i era în obicei, decât de Sf. Gavril, de Bobotează, de Paşti şi de Crăciun...

BUNICUL 100

Lui Iosif îi înfloreşte un zâmbet, semn că a priceput cum vine chestia cu pierdutul şuşuleţului...

Trezindu -se de propiul sforăit -că nu era obişnuit să sforăie -Neica se -ntoarce pe -o rână, deschizând un ochi când Iosif, ridicându -se, a scârţâit scaunul.

- Îl găsişi mă?- Nu -l găsii Taică!- Păi până unde fusăşi?- Păi până la joagar, cum spusăşi!- Păi eu spusăi până la joagar, da tu trebuia să te duci până la

Bârzeşti!...Şi -nchizând ochii continuă ciorovăiala cu Niţă -al -Popii Cozmii

asupra dulceţii Feteascăi...Trântind cu ciuda portiţa la soba cu plită, Iosif se trânti îmbrăcat cum

era pe patul lui. Îşi trase pătura peste cap să nu mai audă sforăitul şi adormi gândindu -se la alte cele decât la şuşuleţul lui Taica...

Paris 1989

Bunicul. 101

FÂRŞTUL

Bobotează tristă...Prin curte o singură potecă prin nămeţii de zăpadă, atât cât să intre sausă iasă sania de sub şopron, deşi,

Unde?...Şi la cine să pleci?...De venit, nici vorbă...Altădată era curtea plină de sănii... cu un cal... cu doi... Ba Nelu

Niculescu venea cu trei cai la sanie, că zicea că e troică...Getă Zamfirescu venea cu calul înhămat la"Bob"şi noaptea, după

miezul nopţii, (ca să nu lovească copii cu trăgile lor), urcau pe Şuia. Urcau cu calul bobul până în vârful Şuii, musafirii cu Părintele şi cucoana se urcau în bob-bob mare de 10 inşi-şi veneau ca vântul până în vâlcea. Vasile Ţiganul îi aştepta cu un cal în vale, apoi urcau cu toţii iarăş în vârful dealului în timp ce Iosif cobora calul din deal...

Acum, cucoana era în doliu.Părintele se prăpădise din ziua de Sf. Ilie, iar casa era pustie şi nimen

nu mai călca în bătătură...În casă erau aprinse numai candele iar umbrele fetei, a copilului, a

cucoanei şi a Dinei păreau stafii ce colindau prin încăperi...Copilul se dăduse cu sania toată ziua pe uliţă, acum încălzit de atâta

alergătură picotea la masă gândindu-se că se tremină vacanţa... Mâine o să vină Ghiţă al lui Butoi să-l ducă cu sania la Râmnic la liceu, că luni, 8 Ianuarie încep cursurile...

Când trăia Părintele stătea la gazdă, acum stă la intenat.Dar nu e rău că e cu copii...Înainte se ducea cu cursa lui Zapciroiu la Râmnic. Acum, lasă că şi cu

banii e greu, dar a căzut atâta zăpadă, că nu se ştie dacă merge autobuzul... Mai ales că ninge mereu... Ghiţă e învăţat cu calul nostru, aşa că, bine învelit în bunda lui Părintele, o să ajungă pe după masă la Râmnic... Şi dacă o fi frig rău, o să dea şi el un trap pe lângă sanie ca Nenea Ghiţă, să se încălzească... Mai greu o să fie până scapă de dealul Strâmbei, că au lupii vad de trec din Dealul Mare spre Groşet. Dar Nenea Ghiţă are felinarul aprins şi poate s-o nimeri să meargă la liceu şi Petrică Teodosiu... mai ştii... Şi bagajul nici nu e făcut că s-au luat cu una cu alta şi ziua a trecut...

BUNICUL 102

Rufele sunt călcate şi puse pe masă, alături de panierul de nuiele... Cozonacii şi tortul sunt pregătite... acum prăjeşte nişte cârnaţi şi costiţă afumată...

- Moare Neica Ghiţă cucoană...- Veta, cu broboada bine legată în jurul capului, plină de zăpadă pe

opinci, pe obiele şi pe cojoc, abia mai răsufla de ce iute venise...- Stai Veto jos şi te linişteste...- Nu-i timp de liniştit cucoană!... Moare! Hai iute dacă vrei să-l mai

prinzi viu, că-nainte de a ieşi pe uşe, i-a pus domnul Iosif lumânarea... abia de mai răsuflă... şopteşte mereu, din ce în ce mai stins, numele copilului... Şi plânge cucoană. Ţi se rupe inima când îl vezi cum plânge...

Dina înhămase deja calul la sanie în timp ce cucoana şi copilul se îmbrăcau... Era prima dată când la sanie se puseseră hulube, dar cum Cezar murise pe toamnă, a rămas numai Piciu şi cum nu se mai putea nici cumpăra nici ţine doi cai, Onică al Nastii a scos oiştile şi de la docar şi de la căruţă şi de la sanie şi a pus în loc hulube...

Şi e o vreme de să nu scoţi nici un câine din casă...Veta deschide anevoie poarta-abia s-a putut deschide, că s-a pus de la

prânz o ninsoare, de nu se mai opreşte...Dina (acum, după moartea Părintelui, a plecat şi Vasile de la vite şi

Gănţoi din curte aşa că Dina a rămas şi femeie şi bărbat şi vizitiu...) cu hăţurile în mâna, strigă;-

- Las-o deschisă Veto, că dacă o ninge tot aşa, nu o să o mai pot deschide când venim şi nu mai putem intra... Şi urcă-te în spatele sănii pe tălpigi...

Copilul stătea la locul lui obişnuit, la mijloc, între preoteasă la stânga şi...

Dina, strângea hăţurile încercând să şuiere un"Di-Di-Diiii! Dar fie că nu-i cunoştea vocea, fie că nu se învăţase încă cu ea, fie că nu simţea mână de bărbat care să strângă hăţurile, Piciu abia se mişca cu ţăcăneaua.

În timpul drumului fiecare gândea în sinea lui.- O fi făcut Gheorghe ţiganul opinci din pielea lui Cezar?... Câte

perechi i-or fi ieşit, că era aşa de mare...Şi ce mai ninge...Nici urmă de drum sau potecă...- Cum oi pleca mâine la şcoală, ca poimâine încep cursurile...- Vezi Dino, ţine mijlocul drumului...- Lasă cucoană, ce mâi calul prima dată?- Ţin-te bine Veto, să nu cazi...

Bunicul. 103

- Deci 1200 de lei internatul...60 de lei lui Ghiţă... să-i dau şi lui 10 lei... nu, nu-i ajunge, trebuie să-şi ia Nivea că-i crapă buzele...

- Să nu uiţi, să te duci la Pendifranga să iei un tub de vasilină, să te ungi pe buze, să nu-ţi crape...

Pensia vine abia peste trei săptămâni... dacă o fi, tot trebuie cel puţin 2000 de lei pentru groapă... Popa... grâu de colivă,... De pomană, oricum, tot e bine că nu e post...

- Doamne cucoană, parcă e sfârşitul lumii... Ia uite, şi cârciuma lui Cravă e închisă... Di-Diii...

- Că de vre-o doi ani, de când cu boala, a început să se aleagă praful de toate... Anul ăsta măcar, după moartea părintelui, nimic... Bine că şi cucoana e în doliu, dar orium... Anul trecut, de Bobotează, s-a ridicat şi Părintele din pat şi a stat la masă, dar n-au fost musafiri ca-ntotdeauna... Boieru Niculescu cu cucoana... domnu Anania cu cucoana Lina... Neica şi domnul Iosif... că domnul Nicu şi domnul Gică erau pe front,... Ce-or fi făcând ei acum pe front? Că dacă aici la noi e urgia de pe lume, ce o fi pe acolo...

- Mână mai iute, Dino, mână mai iute, să-l mai apucăm pe Neica... Păcatele mele, că plecai ca zănateca. Nici nu despărţâi viţelul... S-o gândi domnu Iosif?... Da ce, lui d-aia îi arde acum săracu?... Oi fi închis coteţul? Doamne iartă-mă, că m-am prostit de tot...

- Cred că tot arteroscleroză e...86 de ani, ce vrei... Deşi era în putere... Şi nici n-a făcut excese... Şi nu e gras... Moartea lui Viluţă l-a dat peste cap... Ce spunea în revista ' Sănătatea"că se face la arterosleroză?... Să-i bagi încheieturile mâinilor în vase cu apă caldă cât poate îndura... Şi să fie masat uşor, pentru a pune sângele în mişcare... Moaşa Nasta ar fi bună, să-l tragă... Dumnezeu să o ierte, că are trei săptămâni de când s-a dus... Că şi Viluţă, parcă vrea să-i adune pe toţi la el, să nu fie singur... Masat şi dat, ce medicament? Dar acuma cu războiul, de unde medicamente?... Şi mai e şi iarnă grea... Cum să-l duc la spital?... Internatul deci, trimestul ăsta s-a făcut... Să nu uit să-i dau scrisoare către administratorul spitalului Dăescu... ori Dănescu?... Ba parcă Dăescu... Oricum, am adresa pe plicul de mi l-a trimis... Doar nu pot să-i scriu d-lui Administrator al spitalului, l-aş jigni... E o regulă de politeţă... Nu, nu... e numele scris pe plic Că mai am cel puţin un vagon de cartofi... De Paşti uniforma pentru el... Poate şi fetii ceva, că a mai crescut... să nu simtă lipsa... Eu şi-aşa cu doliul nu am nevoie... Şi crucea de mamură pentru mormânt c-aş vrea să fie gata de parastasul de Sf. Ilie... Acum, cu succesiunea... Înseamnă că o să fie împreună cu a lui Taica... Cum o să fac

BUNICUL 104

cu Gică şi cu Nicu, că nici nu am procură... Doamne, Doamne, că multe s-au mai adunat pentru o văduvă singură la 35 de ani...

- Doamne, Doamne, că multe s-au mai adunat pentru o văduvă tânără... Mă mir de unde mai are putere... Şi l-a îngropat pe Părintele în odăjdii... Acum nu se mai poate mărita... Şi doar i-am zis şi eu, şi moaşa Nasta... Şi Neica... Şi are si doi copii mărunţei...

- Di, Piciule, di, că nu mai avem mult!...- Că boala ţinu doi ani... Şi oameni-s răi, când te văd la ananghine...

Părintele măcar, se dusă şi scăpă de griji... Domnul Nicu şi Domnul Gică la război... Anu prost, nu s-a făcut nimic... Noroc doar de crumpe... Copilul la şcoală... Bani pe cărţi... pe uniformă... la internat... Fata, cât p-aci să se ducă cu scarlatina... Vaca lepadă viţel de fătat... Calu muri de Sf, Dumitru... Moara numai belele... Şi-acum şi Neica...

- Lasă Veto, că nu mai băgăm în bătătură... Ad-o numai un braţ de fân să-i dam aici la poartă...

Intrând în curte, Hector le ieşi înainte dând bucuros din coadă văzându-şi fârtatul. Dar nu-i sări pe piept, prea era murdar pe labe... Au urcat vorbind pe şoptite scările, scuturându-se pe cerdac de zăpadă, că ninsese tot drumul. Au intrat în casă pe uşa deschisă de Iosif care le-a ieşit înainte cu lampa în mână.

- Cum e, Sâvule?- E rău de tot, Ţaţă... De ieri seară nici nu mai cunoaşte tot timpul...

dormitează într-una şi prin somn, ba vorbeşte cu Nenea (Părintele) ba cu Hector, ba cu copilul...

- Ai grije, Dino, că Hector atât aşteaptă, să intre în casă... De trei zile stă pe cerdac şi nu se deslipeşte de la geam, se uită pe fereastră la taica în pat... n-a coborât în curte, decât acum când aţi venit...

Hector, cu privirea tristă, băgă capul pe uşe în săliţă, pivind prin uşa întredeschisă la Neica ce stătea întins pe pat cu mâinile pe piept...

- Hai, lasă-l să intre, da să nu-i dai drumul în odaie, să-l ţii lângă tine, aici pe săliţă, la gura sobii...

Când intrai în casă, dădeai întâi într-un fel de săliţă, unde în fund era o sobă cu plită, în care, dacă făceai focul, se-ncălzea şi în odaia de alături, în care intrai pe o uşe cu un prag înalt (uite că nici acum nu ştiu de ce era aşa de înalt pragul, că Taica nu făcea nimic pe degeaba, da de ce a făcut pragul aşa de înnalt, n-am aflat).

În săliţa asta se şi gătea iarna (vara se gătea în cuhnie) şi se şi mânca, că era o masă cu patru scaune. Dar masa era lipită de perete şi nu erau decât trei scaune, unul pe mijloc şi două pe margine, al patrulea era lângă

Bunicul. 105

plită, ori să stai la căldură în faţa focului, ori să sprijini trochiţa cu mălai ori tigva cu sare...

În odaia mare, erau două paturi; pe unul-la fereastră-dormea, după cum se nimerea, ori Iosif, ori Gică (dacă se nimereau amândoi, ori dacă pica şi Nicu, făceau foc în camera de la drum, dar asta se întâmpla rar de tot şi doar vara, când nu era nevoie de foc); pe al doilea pat, lângă sobă şi mai departe de fereastră, dormea Taica; pe peretele de lângă pat, avea un macat verde, iar pe macat un tablou cu Tudor Vladimirescu şi de-asupra, atârnată puşca lui Gică (flinta lui şi-o ţinea învelită în muşama, sub pat). Pe peretele dinspre răsărit, era icoana-lângă icoană sticla cu aghiasmă cu câteva fire de busuioc iar dedesubt calendarul bisericesc, având câte o cruce făcută cu plaivasul, în ziua când s-a gonit vaca... ori purceaua... ori când a pus cloţa... ori cine mai ştie ce socoteli...

Taica stătea cu mâinile pe piept, cu ochii închişi şi murmura încet ceva de neânţeles..

- Bine te-am găsit Taică...După un timp deschide ochii şi întoarce capul...- Bine-ai venit, cucoană Preoteasă... Da de ce-ai mai luat atâta drum

pe o vreme păcătoasă ca asta? Că-mi spusă Iosif că e prăpădul după lume...- Venii cu copilul să-şi ia la revedere!- Veni şi copilul? (Un zâmbet îi lumină faţa.)- Săru-mâna Tată-Mare... venii...- Da tale nu plecaşi la şcoală?- Mâine, Tată Mare!- Mâine... Mâine... O lacrimă se prelinge încet pe obrazul drept...- Mâine plec şi eu Tatule... Vezi, d-aia mă şi barbieri Bărbuci azi

dimineaţă... să fiu fercheş.- Păi cum să pleci Tată Mare, pe vremea asta?- Ăhă Tatule,... Am eu o sanie vrajită... Mâine pe la prânzul al mic,

mă urc în ea şi mă duc ca vântul şi ca gândul... mâna i-a alunecat pe marginea patului... Hector, pe care nimeni nu l-a luat în seamă, intrase pe nesimţite şi-i lingea mâna...

- Ce, vrei să mergi şi tu cu mine?... Nu, tu rămâi cu copilul... Că eu am cu cine sta... m-aşteaptă şi Părintele... Io-te cum îmi face semn cu mâna... E şi Şontu... şi Catrina... şi Tătuţu...

Lacrimile joacă în ochii preotesei care abia se mai stăpâneşte să nu hohotească...

Veta plânge înnăbuşit în broboadă iar Dina îşi sterge ochii cu colţul basmalei...

BUNICUL 106

- Te trăseşi la căldură hai? Şi lupii dau târcoale oilor!... La oi... La oi...

Hector, nedumerit, se furişeaza în odăiţă...- Ce i-ai făcut Sâvule?- I-am făcut doua fiole cu Oleocamforat Taţă, şi i-am dat, cam din

trei în trei ore glicerină că se vaită că-l doare în coşul pieptului... Poate are Angină Pectorală... I-a scăzut pulsul la 50... dar am impresia că e totuşi lucid şi înţelege... Văzând copilul speriat, îl ia de mâna şi-l împinge spre uşe;

- Ia du-te tu dincolo şi stai cu Hector, că auzi cum scânceşte...- Tatule... vino să te pup şi du-te Tatule... Duceţi-vă cucoană

preoteasă, că e târziu şi mâine copilul are drum lung de făcut... Ca şi mine... Împreunându-şi mâinile în jurul capului copilului, îl trase spre el şi-l sărută adânc, cu un oftat, pe frunte...

- Să ai grije de Hector Tatule.- Şi să-nveţi carte...- Şi să nu uiţi Tatule când ai să creşti mare şi ai să ajungi cineva, că

cu cât te sui mai sus, cu atât bate vântul mai tare...Apoi iar a început să murmure ceva de neânţeles şi să se uite fix în

tavan...Iosif îşi pregătise seringa (A apucat Taica să-l vadă subchirurg, nu-i

mai zicea"Prăpăditule", ba acum îl striga tare, s-audă toţi vecinii,"Domnu Felcer") să-i mai facă o injecţie iar Dina aducea de dincolo două doniţe cu apă caldă să-i bage mâinile la căldură, ca să-i moaie vinele...

Deschizând uşiţa la sobă, copilul privea lung la flăcările ce jucau în sobă... Plita dogorea plăcut şi focul ce duduia te îmbia la visare... Luând o bucată de brad îmbibat cu răşină, din grămada de lângă sobă, o aruncă pe jar... Scâncind încet, Hector îl râgâi cu ghiarele labei piciorului drept pe bocanc, privindu-l drept în ochi... Ochii copilului însă lunecară iar spre flăcările focului... Mângâindu-l încet pe creştet, îi puse capul pe genunchiul drept, rezemându-şi bărbia pe pumnul mâinii stângi sprijinită pe genunchiul stâng, fără să-şi deslipească ochii de la flacără... Mâna dreaptă se prelingea prin blana lăţoasă a lui Hector care sta nemişcat, parcă să nu rupă vraja ce-ncepuse să se ţeasă...

Printre flăcări, vedea ca prin ceaţă...Ba pe Jitaru scoţându-l la tablă să vadă dacă şi-a făcut în vacanţă

problemele de fizică...Ba musafirii ce cântau în cor"Mulţi ani trăiască",Ba fugind pe râu cu furculiţa în mâna să-nţepe un popete...

Bunicul. 107

O vâlvătaie mai mare a luminat puşcoacea atârnată de un cui pe perete, lângă sobă...

Asta era puşcoacea meşterită acum doi ani..Că-n fiecare an îi făcea câte una, stând la taclale, când socul era bine

copt, când lujerii aveau măduva albă şi pufoasă şi coaja se lua uşor de pe nuia...

Dar de doi ani de când a plecat la şcoală, la liceu, n-a mai putut să -i facă, că era la scoală la vremea socului...

- Vezi Tatule, abia după ce floarea de soc, din albă cum era s-a îngălbenit cum o vezi, adicătelea numai pe vârf o mai vezi, unde n-am ajuns să o culeg, că încă de săptămâna trecută am cules-o şi am pus-o pe giornal, în magazie, la uscat, de mă-ntrebai matale că ce miroase aşa frumos când intrarăm să luăm barda. La iarnă, când oi face ceai, că e bun la aprindere de plămâni, să vezi cum florile, de zbârcite şi uscate cum sunt, se desfac şi se albesc şi-şi lasă un parfum de-ai zice că atunci le-ai cules din soc...

- Ca teiul, Tată Mare? Că şi florile de tei, la fel miros iarna când dau în clocot în ibric, când pui de ceai...

- La fel Tatule, aşa cum bine zisăşi...- Vezi matale tufa asta de soc? Cam care lujer crezi că e bun pentru

puşcoace...?- Păi eu zic că ăsta gros, că poţi face dopul de câlţi mare, să bată

departe.!- Nu Tatule, ăsta nu e bun, că e bătrân şi măduva e uscată, că numai

cu o vergea de fier înroşită în foc o poţi străpunge, dar degeaba că nu se doploseşte ori ce-ai face...

- Uite, vezi dumneatale lujerul ăsta de doi ani e bun, că uite ce lung e între noduri, de trei lungimi de palmă si...

- Da de unde ştii că e de doi ani?- Păi uite, ăl de anul ăsta se îndoaie ca nuiaua de salcie, că poţi să-l

răsuceşti pe după mână şi-şi revine la loc, dar nu e destul de copt... Ălălalt e de trei ani, că vezi, nodurile s-au petrecut.. E bun şi ăsta, dar când ai mai creşte o leacă, că trebuie să dai prea tare contra şi poţi să-ţi spargi coşul pieptului când împingi vergeaua. Iar dacă o propteşti în umăr, poţi, dar nu mai ai direcţie, că dopul se duce unde vrea el, nu unde vrei matale...

- Uite, ăsta e bun!- Şi cu barda, dintr-o lovitură, reteză jos de tot, de unde ieşea din

snopul de lujeri, socul ales... Era un lujer drept ca lumânarea şi gros tot ca lumânarea, dar nu ca cele de nuntă, ci ca cele de botez.

- Şi lung, odată şi jumătate cât Taica...

BUNICUL 108

- Acum hai să mergem în curte să-l meşterim... Da stai aşa, mai stai o ţâră, că dacă tot venirăm să mă uit şi de cucută să văz dacă e coaptă...

- S-a ciucit, a dat frunzele şi florile de-oparte,- Vezi Tatule, floarea de cucută ai zice că e de soc, dar dacă te pune

necuratul să faci ciaiul din flori de cucută,"adio paraschiţul"...- Până dimineaţa, sapa şi lopata!C-aşa a murit unul, bărbatul Bărbucioaiei.Că şi-asta, amărâta, nu-şi putea lua bărbat de pe aci, de pe la noi, l-a

luat dinspre Corabia, că s-au cunoscut când a fost cu căruţa cu ta-so la vale cu mere şi au căzut cu tronc unul altuia. Dar el săracu nu cunoştea ierburile de la munte, că nu sunt la fel ca cele de pe la ei, la Dunăre.

Odată era să moară otrăvit cu bureţi.În loc să culeagă burete cu lapte de poţi să-l mânci crud, nefript, fără

sare, (doar îl cunoşti, că ţi i-am arătat) el a mâncat burete şerpesc care se aseamănă cu ăl cu lapte.. Dacă nu-i dădea soacră-sa un hârdău cu lapte muls atunci de la vacă şi nu-l gâdila în gât cu coadă de frunză de muşcată să verse tot ce a mâncat, că era să-şi verse şi maţele, nu mai scăpa.

Dar de cucută n-a mai avut nimeni ce-i face, că a murit svârcolindu-se ca un şarpe rugându-se la Dumnezeu să-l ierte odată.

A rămas nevastă-sa vădană tânără cu trei copii.Că vezi matale, floarea e otravită, dar tija e a mai bună de scos ţuica

din botic la cazan, că să te prinzi când dă să se afume...- Na! C-o stricai degeaba, că nu e coaptă! O mai lăsăm să se

dospească bine, da şi eu, că nu ştiu ce-mi veni, doar se ştie că abia de Sf. Mărie e făcută cucuta şi eu o încercai de Sf. Petru şi Pavel...

- Da ce faci cu atâta, Tata Mare, că ai o groază în magazie...- Vorbişi si matale, Tatule!- Păi nu ştii pă prăpăditul de Pricină? Că mereu îşi face drum, ba de

una, ba de alta, pe la mine pe la cazan şi dacă a luat o ţâră la măsea, are o boală; să mestece în dinţi ţeava de cucută.

Da acum am două pregătite pentru el, gata crăpate, că o să tragă numai damf din botic, nu ţuică...

De băut e gata oricând, da de altoit, n-a altoit în viaţa lui un prun ori un măr...

Că dacă ar fi după mine Tatule, eu aş da o pravilă ca pe crucile de la mormânt să scrie întâi câţi meri şi câţi pruni ai sădit în ograda ta şi pe urmă cum te-ai chemat şi câţi ani ai trăit. Că nume are oricine, umbra pământului fac şi ăi de nu e nimic de capul lor, da să altoieşti pe un zarzăn ori pe un mărăcine o pară pergamută ori un nuc văratic, asta numai oameni cu glagorie la cap o fac.

Bunicul. 109

Măcar ca doar nepoţii care acum umblă de-abuşilea abia când vor veni din armată o să mănânce colivă din primele nuci din nucul sădit şi altoit de tine, măcar că tu o să fii de mult oale şi ulcele, când o să ai doi bani puşi pe ochi, busuioc cu lumânare între mâinile împreunate pe piept şi opincile legate strâns cu fir de lână ca să nu se desfacă picioarele, lumea o să te priveasca lung şi o să zică cu smerenie;

- Dumnezeu să-l ierte c-a fost om de ispravă şi-a lăsat ceva în urma lui!

- Nu ca alde Pricină, la care lumea o să zică;- Dumnezeu să-l ierte, că tare însetat a fost la viaţa lui că dacă şi pe

Otăsău ar curge ţuică nu apă şi dacă şi-ar fi pus gura la scocul morii, tot nu şi-ar fi stâmpărat setea...

- Ia ţine tale de colea, că vreau să-ncerc ceva.Apucând eu partea groasă a socului, Tata Mare a ciocănit cu unghia

de la degetul mijlociu al mâinii drepte, aşa cum ai da când arunci un gogoloş de pâine, peste masă, într-unul din vecinii tăi, în fiecare porţiune dintre nodurile socului. Unde i s-a părut lui că sună cum trebuie şi că e potrivit ca măsură, a retezat-o cu briciul scos dela chimir. Că avea un brici cu plăselele în formă de peşte, da cu lama de oţel făcut de ţigani din brici de bărbierit"Doi gemeni", de n-ai treabă. Taie, ca dacă nu eşti cu băgare de seamă, rămâi fără buricele deştelor, ca Buricea.

Că de-acolo îi vine porecla, da acuma aşa i-a rămas numele.Într-o vară, fiind abţiguit, când dădea cu gresia pe coasă şi-a ras

buricele deştelor si Buricea i-a rămas porecla...- Uite,"eştea"trei bucaţi, sunt numai bune de alungit tâlvul.- Aşa că până cojesc eu puşcoacea, matale apucă-te şi bate cu muchia

bardei coaja de pe soc. Da uşor, pe toate părţile, şi de jos în sus, şi de sus în jos, cum faci pe nuiaua de salcie când o baţi de faci fluier, ori ai uitat?

- Ia să vedem care pe care!Puşcoacea, odată încercată, a atârnat-o în cui, în odăiţă, să fie la

îndemână dar n-a mai apucat să se joace cu ea şi acum, numai de pişcoace nu-i arde...

Când s-a desmeticit, Iosif îl învelea în pătură în sanie, între Ţaţa şi Dina iar printre gene îl vedea pe Hector cum sta rezemat în coadă şi-l priveşte lung... S-a mai trezit odată când a ajuns acasă şi mai mult adormit s-a desbrăcat şi s-a băgat în pat în timp ce Cucoana şi Dina îi făceau bagajul...

După serbarea de 24 Ianuarie, fiind sărbătoare naţională, nu se ţineau cursuri în scoală. Toţi elevii erau prezenţi la ora 10 în sala de festivităţi

BUNICUL 110

unde corul liceului cânta"Hora Unirii"şi"Trei culori"iar ehipa de teatru prezenta piesa"Moş Ion Roată şi Unirea"!

Apoi se dădea liber.Cei ce aveau părinţii în oraş, se duceau acasă. Cei ce stăteau la gazdă

sau la internat, se duceau ori pe Capela să asiste la concursul de bob, sau profitau să mai dea o raită prin piaţă mai ales ca 24 Ianuarie căzuse într-o marţi, zi de târg în Râmnic. Unii veneau la piaţă (fiind după vacanţă-abia începuseră şcoala de două săptămâni şi mai aveau ceva bani) să-şi cumpere o gogoaşe înfuriată, iar alţi să se mai întâlnească la piaţă cu oameni din sat şi să mai afle veşti de acasă iar alţi veneau că aveau lehamite de internat şi-n piaţă mai vedeau lume...

La piaţă era cam vraişte căci după ninsoarea dintre Crăciun şi Bobotează s-a pus pe un ger din ziua de Sf. Ion că nici acum, după două săptămâni nu s-a muiat gerul. Aşa că nici precupeţi, nici cumpărători în piaţă; lumea scotea ce avea în pivniţă...

Cum nici tribunalul nu lucra-că era 24 Ianuarie, nu prea era lume prin Râmnic, numai cine ştie ce plimbăreţ ori ce necăjit venise la spital de mai vedeai pe străzi...

Elevii mai mari-deja nărăviţi-s-au tras la cafeneaua lui Dănicel sau la cafeneaua birjarilor din piaţă să facă o partidă de biliard şi să tragă o"mărăşeşti", ceilalţi elevi, cu tot frigul, hai-hui prin oraş, mai ales ca şi-aşa la internat era frig...

Deodată un glas cunoscut exclamă:- Uite copilul, Mitică!Copilul se-ntoarce şi vede pe Popa Mitică cu tanti Marioara ieşind de

la restaurantul lui Mântulescu (ştia bine restaurantul, că până acum doi ani şi el cu tăticu şi mămica trăgeau la Mântulescu dar de când cu boala şi mai ales după moarte, când s-a dus la internat, trăgeau gabrioleta-că dacă murise Cezar, n-au mai putut cumpăra alt cal-pe strada din spatele internatului, că nu era circulată, că dacă trăgeai la Mântulescu, trebuia măcar să mănânci...

- Sărut mâna Tanti... Bună ziua Nene Mitică...- Bună dragă...- Da ce, tu astăzi nu te-ai dus la scoală?- Ce şcoală mă Mitică, nu e 24 Ianuarie?- Da ce-ai ieşit afară pe frigul ăsta? (Popa Mitică, deşi abia ieşise de

la restaurant, începuse să facă ciucuri pe mustaţă).- "Păi am crezut că întâlnesc pe cineva de pe la noi să-ntreb ce face

Tata Mare că l-am lăsat bolnav rău când am plecat şi de-atunci nu mai ştiu nimic... Nici măcar nu mi-a scris şi nici n-am întâlnit pe nimeni...

Bunicul. 111

Popa Mitică (Peste patru ani avea să moară de-un cancer la plămâni, dându-şi sufletul în braţele copiluli, el care îl spălase şi-i citise stâlpii tatălui copilului, cu 7 luni în urmă, de Sf. Ilie) era vestit pentru zgârcenia sa încât nici copii nu-şi mai pierdeau timpul să-l sorcovească ori să se ducă la el acasă cu steaua că nu dădea niciodată nimic.

Popa Mitică a schimbat o privire cu preoteasa apoi şi-a descheiat întâi paltonul, apoi haina şi a scos din buzunarul antiereului-din buzunarul de ceas în care el ţinea mărunţişul-a scos doi lei şi cătând într-o parte, i-a pus moneda în mână, spunându-i în timp ce-i strângea pumnişorul îngheţat:

- Nu ştiu că n-am auzit nimic...- Uite, ia şi tu să-ţi cumperi o gogoaşe...Copilul a plecat abătut răsucind în pumn moneda cum răsucea Neica

Ghiţă ciumagul când se certa cu Hecor şi gândi amărât...- Dacă Nenea Mitică s-a îndurat de mi-a dat doi lei, înseamnă că i s-a

făcut milă de mine...- Înseamnă că a murit Tata Mare şi n-a vrut să-mi spună...Şi-aşa a-nceput Copilul să-nţeleagă din gesturi şi priviri, gândurile

doar gândite... şi vorbele ne vorbite...

Paris August 1989

VISE ÎNTR-UN COŞMAR

VISE ÎNTR_UN COŞMAR 115

De mult n-am mai visat... de mult!...Dar oare a fost vis?Atunci dece nu se termină odată, ca toate visele şi continuă, ca toate

Visările?...După o zi obişnuită, ca toate zilele cu care m-am obişnuit, o noapte

neobişnuită... o noapte adâncă... o noapte ca întunericul de grea...Cu greu am adormit!Am adormit?Probabil, (Nu ştiu când şi de la cine am auzit asta, nici nu ştiu dacă s-a

spus vre-odată)Probabil că atunci când mori, se ridică"EUL"din tine şi mai rămâne o

clipă să te privească în faţă.Şi dacă ai curaj să-l priveşti şi tu...!"Eul"meu însă nu era senin precum chipul celor ce au găsit armonia,

era crispat... îndurerat...Era DISPERAT!Şi privea cu disperare la"EUL"celălalt care chircit se svârcolea şi

râdea satanic... râdea nebuneşte... NEBUNUL!Şi-au început să se privească...Abia atunci mi-am dat seama că de mult au fost amândoi în mine...

dar probabil că venise timpul să-şi spună tot ce mai aveau de spus, înainte de marea despărţire...

- Nebunule... Schilodule... asta eşti... Schilod măscărici...- Sunt Măscăriciul MĂRIEI SALE EU!...Ceasornicul, lugubru bătea miezul nopţii...La mânăstirile din ţara mea, bat clopotele pentru mezonoptici...Mi-am amintit că ultima dată când am fost la biserică cu ani în urmă,

înainte de a trece"PRAGUL", priveam Dumnezeul din vârful cupolei, dar nu puteam să mă rog... Probabil nu-mi era destul de frică...

În urechi, aceiaşi voce telurică a disperatului mă chinuia.:...- Nebunule... Nebun de legat... Nebun prost... Nebun din cei ce nu se

leagă... Acum ce ai-să faci?- Am să-mi tai un picior!- Şi ai să ţopăi într-un picior, ca oamenii la o petrcere când aud o

veste bună?- Am să joc"Şotron"cu viaţa!- Şi ai să te poţi bucura în continuare de viaţă? Ai să conduci maşina

mai departe... ai să petreci cu prietenii... să cochetezi cu femeile... să lucrezi... să duci o viaţă normală...

VISE ÎNTR-UN COŞMAR 116

- Dar ce ai să faci când ai să simţi că cei din jur stau în preajma ta din milă?

- Fie-ţi milă!..În uşile împărăteşti ale altarului, preotul rostea sentinţa:- Cei chemaţi ieşiţi! Toţi cei chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei

chemaţi să nu rămână...Disperatul a înţeles...Am rămas singur...Dar a început să-mi fie frică!După un timp, nu mai isbutesc să măsor timpul în ore... zile... ani...

după un timp, într-o seară îmi făceam ordine în hârtii, când Disperatul a revenit:

- Timpul a trecut... Ai ajuns din urmă viitorul... Mâine ţi se va tăia şi celălalt picior... Cum o să-ţi petreci noaptea asta?

- Am să fac dragoste!- Eşti nebun... Şi după aceia? Mâine... poimâine, ce ai să faci

Nebunule?- Nebunii!- Asta ai făcut toată viaţa!- Şi crezi că nu am să mai fac?...Curios...Nu mai îmi era frică!...

*****

Fără picioare, cu mâinile sângerânde în bandaje, alături de tovaraşa mea de suferinţă, mă îndreptam spre frontieră când, în duduitul motorului, l-am auzit din nou;

- Fugi?- Da!- Îţi părăseşti ţara, prietenii, trecutul?- Da! Încerc să-mi salvez mâinile!- Ca să arăţi lumea cu degetul?- Să pot lovi cu pumnii, în faţă, Viitorul!Cu mâinile salvate... cu viitorul asigurat, îmi petrec timpul la volan...

în căruţ... Şi m-am obişnuit să văd lumea de jos...Să văd!

*****

Stăteam în căruţ la o masă şi beam o bere pe terasa unui bistrou... O doamnă a trecut pe lângă mine şi a pierdut o mânuşe... Am strigat-o

VISE ÎNTR_UN COŞMAR 117

- Madamme!- Şi cum nu ştiam franţuzeşte, am întins mâna să-i arăt mânuşa!Doamna a deschis poşeta şi mi-a dat cinci franci!Mi-au apărut în faţă cei care, la biserici, aprind lumânări groase pentru

a-şi răscumpăra păcatele!- De ce te vaiţi?- Urlu!- Urăşti?- Am iubit atât de mult!Eram la mare vara trecută... Stăteam singur pe plaje şi ascultam

valurile...- Ce scrii cu degetul pe nisip?- Adio dulci răsipuri a tinereţii mele...- Ai avut familie, prieteni, carieră... iubite... ce regreţi cel mai mult

din tot ce ai pierdut?- Timpul pierdut!- Dacă ar fi să retrăeşti timpul trecut, până la tăiatul picioarelor, cum

ţi-ai petrece timpul pe care singur recunoşti că l-ai pierdut?- Aş asculta muzică!- Cu fluturii ce ai? Îi urmăreşti cu o privire ciudată!- Calculez ce s-ar putea face cu energia pierdută prin bătaia aripilor!- Ce priveşti îngândurat amurgul însângerat? Cei ce văd acest lucru,

au inima însângerată ca amurgul!- În fiecare rază din asfinţit, este o fărâmă din inima mea...- Tot îţi mai place să te uiţi în fântânile adânci?- Nu! Căci mă vedeam numai de la mijloc în sus. Acum mă văd aşa şi

fără să mă aplec pe ghizdele fântânii!- Adâncă e fântâna prabuşirii tale!-De aceia îl văd aşa de clar în ea, pe cel ce aş fi putut să fiu!- Te plângi Nebunule?- Plâng!- Plângi?- Văd!- Vezi?- Ştiu!- Te stânjeneşte umbra mea?- În jurul meu sunt numai fantasme şi umbre!- Te stânjeneşte umbra mea?- Încep să nu-ţi mai simt prezenţa!...

VISE ÎNTR-UN COŞMAR 118

*****

Mă duc deseori la Tour Eifel. Oamenii stau pe bănci la umbra lui şi privesc semenii ce urcă la etaj.

Şi-i văd de jos în sus.Şi uneori îi văd la fel ca mine. MICI!Odată, căutând un loc de parcare la Tour Eifel am remarcat un grup de

tineri ce se amuzau zgomotos de încercările mele repetate să-mi parchez maşina, căci era locul strâmt...

Când soţia mi-a dat jos din portbagaj căruţul şi mi l-a adus la volan, nu se mai auzea decât tic-tacul inimii lor...

Mi-am aprins o ţigare şi alunecând căruţul lângă ei, am privit împreună în tăcere handicapaţii care se plimbau alergând nebuneşte pe scări şi pe alei...

La plecare am avut senzaţia că toate privirile lor s-au unit într-una singură care m-a urmărit urându-mi drum bun!

De data asta nu am mai avut cu cine să discut căci Disperatul nu m-a mai urmărit!

Şi am plecat în urma căutărilor mele!- Toate VISĂRILE şi CĂUTĂRILE mele vi le dedic vouă, celor ce

de atâtea ori vă ridicaţi din prăbuşiri...- Vouă, celor ce visaţi în veşnicul COŞMAR...- Ridicaţi-vă privirile umede din genunea tenebrelor şi priviţi ca mine

zările speranţei...- Durul dialog pe care soarta ni-l impune,- E dialogul tău...- Al lui...- E dialogul nostru!...

*****

Douăzeci de ani... O viaţă de om, am fost coleg cu Ion Gheorghiu,-None, cum îi spuneam noi,-la Radioteleviziunea Română din Bucureşti! N-am colaborat nici-odată împreună dar ne vedeam deseori la Sincrofilm, unde, prin specificul muncii, lucram concomitent...

Era exuberant... plin de viaţă... Ne salutam cu:- Ce faci bătrâne?- Dar micile mari probleme cotidiene ne rătăceau semnele de

întrebare din priviri...- Apoi l-am văzut abătut... trist!- Ce faci, bătrâne?

VISE ÎNTR_UN COŞMAR 119

- Mă lasă picioarele bătrâne...Şi au început să-l lase şi prietenii...Apoi l-a lăsat şi soţia!Şi numai el şi"Disperatul"ştiau, că de fapt el o lăsase pe soţie deoarece

aceasta nu înţelesese...Ultima dată l-am văzut târându-se pe un baston în jurul căruia avea

încolăcit un picior, cred că dreptul...Apoi am auzit că i-a tăiat un picior...Pe urmă şi pe celălalt!Când destinul m-a aruncat în vârtejul Parisului, el m-a aşteptat la

gară! Nu-l văzusem de atât amar de vreme şi din toţi prietenii, el, care nu mi-a fost decât coleg, el, cel fără picioare, mi-a călăuzit paşii debusolaţi prin Paris.

Am stat la el în casă...I-am împărţit patul şi bucata de pâine...În clipele grele de căutări, am aşternut pe hârtie prezentele gânduri şi

mi se pare că în crudul dialog, disperatul eram eu, pentru că"NONE"abia acum, în fine, stă "PE PICIOARELE LUI!"

Paris 1981

DINA

DINA 123

ASTRUCĂ-TE SĂ TE COTÂRCESC!

Acestea sunt cele mai vechi amintiri pe care le am despre Dina, când seara, la culcare, după ce îmi punea cămăşuţa de noapte,(ei da, pe vreme mea aşa ne culcam noaptea, în cămaşe de noapte, şi femeile şi bărbaţii şi copii,) mă punea să -mi fac rugăciunea şi să mă închin.

Îmi e ruşine să spun dar trebuie să recunosc că de atunci nici nu mi-am mai făcut rugăciunea şi nici nu m-am mai închinat înainte de culcare.

Mă întindeam în pat pe spate cu mâinile sub cap cât eram de lung-mi se părea mie-şi aşteptam ca Dina să-mi spună:

- Astrucă-te să te cotârcesc,!Şi abia atunci mă făceam ghem şi ea mă învelea cu plapuma.Păcat că atâtea vechi cuvinte şi-au pierdut întrebuinţarea, pentrucă eu

cred prin analogie cu cuvintele. brazdă, mânz, stejar şi încă vre-o câteva că sunt dacice.

Ca şi"Astrucă-te să te cotârcesc”.Şi regret că pe vremea când eram student la litere şi filozofie nu i-am

spus această expresie profesorului de dialectologie şi folclor Tache Papahagi. Poate el ar fi găsit o explicaţie, dar eu având o nostimă experienţă cu acest"Cotârcesc"m-am lăsat păgubaş.

Am căutat în dicţionarul limbii române dar nu le-am găsit şi stând aici în sudul Franţei unde se vorbea vechea limbă Patoaz sau Doc, (chiar regiunea se numeşte Languedoc, adică limba doc,) şi vorbind cu bătrânii i-am întrebat dacă se mai foloseşte limba veche. Mi-au spus un lucru valabil şi pentru expresia mea. Adică nu se mai foloseşte deoarece bătrânii se jenează să o mai folosească fiindcă tinerii se amuză şi îi ironizează când îi aud vorbind şi îmi amintesc de ce mi s-a întâmplat mie când eram student.

Am plecat un grup de studenţi să facem într-un sfârşit de săptămână o excursie în jurul Bucureştiului la mânăstirea Pasărea (pe vremea aceia, în anii 1946-1947 era o întreagă aventură) şi noaptea a trebuit să dormim într-un restaurant părăsit, în paragină, dar care, având acoperiş, era totuşi bun. Cum noaptea era răcoare, chiar dacă era spre sfârşitul verii, ne-am întins pe jos dormind care cum apuca.

O colegă a noastră care plecase foarte flu-flu-încerca să doarmă lângă mine dărdâind zdravăn de frig. Inimă miloagă (drept că îmi şi plăcea fata, era drăguţă) mi-am scos lodenul pe care îl luasem cu mine deşi tot drumul m-a incomodat,(de mai făceau şi mişto colegii de mine,) şi am vrut să o

DINA 124

învelesc dar cum era înaltă,(toată viaţa mi-au plăcut femeile înalte,) nu ştiu ce mi-a venit că i-am spus:

- Astrucă-te să te cotârcesc.!Fata a roşit toată. Deşi era noapte, era lună plină aşa că am văzut.

După ce s-a învelit mi-a spus la ureche, încet, căci se jena:- Domnule Sacerdoţeanu, vă ştiam un băiat fin şi delicat, vă ştiam un

domn, un gentelman. Cum de aţi putut să-mi vorbiţi aşa? Este pentru prima dată în viaţa mea când mi se vorbeşte aşa de urât, aşa de vulgar.

Am încercat să îi explic dar a fost în zadar.Mi-a întors spatele, s-a"astrucat"şi s-a"cotârcit"cu lodănul meu iar eu

am tremurat de frig toată noaptea.După ani de zile am reântâlnit-o la Casa Universitarilor la masă.

Devenise şi ea cadru didactic în învăţământul superior, era lector la facultatea de litere. Tot frumuşică era, dar trăsăturile îi deveniseră dure, îşi pierduse puritatea şi inocenţa de odinioară şi aveam să găsesc imediat explicaţia.

Urcase în ierarhia politică.Ajunsese secretar de partid pe facultate şi pe centru universitar!Când m-a văzut (îmi pierduse urma, eu lucrând în domeniul artistic) a

avut un moment de tresărire. I-a înflorit chiar un zâmbet timid în colţul buzelor dar îmediat a devenit activista dură. A venit la mine şi mi-a spus:

- Tov, Sacerdoţeanu (nu mai eram nici domne, nici pur şi simplu Vali,) să ştiţi că am pierdut destul timp să caut explicaţia expresiei de la mânăstirea Pasărea. Dar dacă primul cuvânt l-am găsit, într-adevăr că nu se mai foloseşte de mult, dar are o cu totul altă întrebuinţare(deşi prin analogie se poate asemăna cu ceeace mi-aţi explicat atunci,). Pe al doilea nu l-am găsit nicăieri. Probabil că nici nu există decât în imaginaţia unor persoane obsedate sexual.

Văzând că nu reacţionez cu nimic-stăteam şi o priveam încercând să-i dau la o parte fardul şi masca dură ce o avea întipărită pe faţă şi să regăsesc pe Lelia de altădată, fata cu ochii mari de căprioară în a cărei privire umedă m-am oglindit pentru căteva clipe -a rămas derutată. M-a privit pentru o fracţiune de secundă cu aceiaşi ochi mari de odinioară, apoi cu o voce schimbată, ceva între vocea dură stereotipă de adineaori şi vocea caldă, catifelată de altădată, şi lăsând ochii în jos, mi-a spus aproape jenată:

- "Astrucă-te"se folosea drept- Ascunde-te, (am răspuns eu privind-o drept în ochi, dar nevăzând-o

pe ea, văzând-o pe Dina care stătea cu plapuma în braţe gata să mă învelească,)

DINA 125

- Dar probabil că Dina, neavând studii în dialectologie şi folclor, l-a folosit prin analogie, nefiind mare deosebire între"ascunde-te"şi ghemueşte-te ca să te co...

- Şi în orice caz Dina nu poate fi acuzată de obsedată sexual şi încă cu un copil de doi trei ani ca să folosească celălalt cuvânt pe care nu l -ai găsit, oricât te-ai străduit să-l cauţi. Pardon,

- "Să-l căutaţi, tov lector universitar”!Şi sunt sigur că a auzit foarte bine tot ce i-am spus, căci a plecat brusc

având în ochi aceleaşi lacrimi ca atunci când mi-a întors spatele.Apoi mi-o reamintesc pe Dina ducându-mă în braţe (şi m-a dus chiar

când ajunsesem găligan mare şi eram mai înalt ca ea, Dina fiind o femeie scundă, nu cred că avea mai mult de 1,55 m.) ca:

- Să văd eu, dac-o fi, dacă n-o fi!!!De mic copil am avut o curiozitate exagerată (pentru a găsi o

explicaţie şi o scuză, încerc să-i spun o sete de a şti şi a cunoaşte) şi dacă doream ceva -şi ca orice copil mereu doream câte ceva-dacă mi se spunea că nu mai e, pe loc replicam:

- Să văd eu, dac-o fi, dacă n-o fi!!!Abia izbuteam să pronunţ, şi încă peltic, cuvintele, că buricul

pământului trebuia să vadă el"Dac-o fi, dacă n-o fi!”Şi cum după moartea fratelui meu mai mare părinţii îmi satisfăceau

toate poftele, Dina mă lua în braţe şi mă ducea la faţa locului"să văd eu."Bineânţeles că în timp ce se duceau tratative cu mine că nu mai e -mai ales când era vorba de dulceaţă de fragi sau de zarzăne,(că tare îmi plăcea)-Dina, după o înţelegere tacită printr-o clipire de ochi cu mama, se ducea şi muta gavanoasa cu dulceaţă în alt raft. Apoi revenea şi mă ducea în braţe la locul cu pricina. Odată ce mă convingeam că"nu mai e", năzdrăvanul se liniştea de parcă niciodată nu râvnise la aşa ceva.

Şi lucrurile reveneau la normal.Dar nu pentru mult timp deoarece iar doream câte ceva, iar"-Să văd eu

dac-o fi dacă n-o fi"iar se ducea Dina de muta lucrul râvnit, iar mă ducea în braţe şi iar o luam de la început.

Îmi reamintesc de altă năzdrăvenie, dacă poate fi numită năzdrăvenie căpoşenia mea.

Pe vremea aceia-adică cu 66 de ani în urmă-încă nu devenise televiziunea stăpână pe viaţa oamenilor şi oamenii nu deveniseră sclavii televiziunii. Pe vremea aceia oamenii trăiau o viaţă poate patriarhală, dar zău că era o viaţa mai umană. Păcat că generaţiile televiziunii nu mai au ocazia să cunoască şi aspectele acestei vieţi. Pe vremea aceia oamenii se

DINA 126

întâlneau de sărbători şi se vizitau reciproc de aniversarea zilei de naştere sau mai ales de ziua numelui, de onomastică cum se zicea. Având ocazia să călătoresc mult, prin multe ţări, am constatat că oamenii încă mai obişnuiesc să se felicite între ei cu ocazia aniversării zilei de naştere, dar ziua numelui nu le mai spune nimic, dacă le-a spus vreodată ceva.

Mă înfior când îmi amintesc de vizitele ce se făceau în Bârzeştiul meu de odinioară.

De Bobotează era curtea plină de sănii cu musafirii ce veneau la aniversarea zilei numelui mamei-se numea Iordana-iar a doua zi, încă nedesmeticiţi după petrecere, mergeam la Niculeşti, la Bărbăteşti, căci era Sf. Ion.

Apoi de Sf. Gheorghe, la bunicul, la Neica Ghiţă Tomescu.De Sf. Costantin şi Elena, la tanti Lina la Pietrari.De Sf. Petre la Petrişor Iliescu.De sf. Dumitru la Popa Mitică.De Sf. Mihail şi Gavril, întâi la nenea Mielu şi apoi acasă la noi că pe

tata îl chema Gavril.De Sf. Nicolae la învăţătorul Dumitrescu, ca să nu mai vorbim de anul

nou când în toate casele, fie de săraci fie de măi înstăriţi, se adunau finii la naşi sau de Crăciun ori de Paşti când casele erau pline de oaspeţi.

Şi de un Paşte s-a mai petrecut o năzdrăvănie de a prichindelului din care, ca de obicei, tot Dina a plătit oalele sparte.

Adică trei baniţe de ouă sparte.A treia zi de Paşti la noi era masă mare.Nu atât pentru mâncare, că toţi erau ghiftuiţi de ciorbă de căpăţână

miel, de drob şi de friptură la cuptor ci pentru a ciocni ouă roşii (pe vremea aceia nu se vopseau decât ouă roşii, culoarea roşie simbolizând sângele lui Cristos nu ca acum când sunt şi verzi şi albastre şi galbene şi tot felul de culori.) Cum în cele trei zile de Paşti se strângeau multe ouă la biserică(toate femeile aduceau colivă şi ouă roşii se fie sfinţite şi cum după slujbă o parte se dădeau preotului şi cântăreţilor iar restul se împărţea la creştini ori la cerşetori) a treia zi de Paşti veneau la noi musafirii să ciocnească pe sătul ouă, să vadă cine are oul mai tare.

Că şi aici era un ritual întreg, pe care şi noi copii îl respectam.Adică, înainte de a ne duce la biserică, încercam în dinţi, ciocănind

uşor oul pe dinţii din faţă, vă vedem cum răsună. Pe cel mai porivit, îl băgam în buzunar şi după slujbă, ciocneam între noi după ce rosteam tradiţionalul:

- Cristos a Înviat!- Adevărat a înviat!

DINA 127

Bineînţeles că cel care avea oul mai tare, îi lua celui învins oul spart.Eu am încercat sute de ouă în dinţi, dar trebuie să recunosc că

niciodată nu am ştiut să aleg. Probabil că afon cum m-am născut şi fără pic de ureche muzicală, nu ştiam să aleg de aceia, (când îmi mergea,) trişam ciocnind cu oul de câţă, sau de bibilică cum se numeşte prin alte părţi.

Dar nu prea îmi mergea căci copii se prinseseră că umblam cu mişcolanţe şi cereau să vadă oul. De geaba îl ţineam ascuns în caucul palmei scoţând numai capul oului afară.

Aşa că eram eu băiatul popii, dar îmi goleau păcătoşii buzunarele de ouă, că ei ştiau să le aleagă iar eu nu puteam să-i cer lui Ilie al lui Mogoşanu ori lui Titu lui Darie să-mi aleagă.

Îmi era ruşine de!Şi dela un ales de cel mai tare ou mi s-a tras ruşinea mai mare ca

mine. Şi tot Dina m-a scos din încurcătură.În cămara de sub casă-(unde iarna se făcea baie în troacă pentrucă din

această odăiţă se urca pe o scăriţă direct în dormitorul părinţilor-era un oblon care se ridică pe timpul cât se făcea baie ca să nu se treacă prin curte, prin frig şi zăpadă-şi se lăsa după baie şi se punea un covor peste el că nici nu puteai bănui că e un oblon acolo-) vara se puneau cloştele, fie la clocit, fie de desclocit. Ori se puneau baniţele cu ouă roşii adunate de la biserică să stea la răcoare urmând ca a treia zi, când veneau musafirii, să se aducă câte patru cinci fructiere pline cu ouă ca musafirii să ciocnească pe săturate. Şi cam întotdeauna Dina trebuia să aducă fructierele pline cu ouă. Acuma e adevărat că nici nu plecau musafirii şi deja cerşetorul Niţă Ciobu ori ţiganii aşteptau la poartă să primească ouole sparte. E drept că tata le cerea musafirilor să nu le cionească la ambele capete ca să aibă şi ţiganii şi cerşetorii plăcerea de a ciocni, măcar pe fundul oului.

Nici azi nu ştiu ce mi-a venit, că îmi vine şi mie să cred că avea Dina dreptate când îmi spunea, -şi era nevoită să-mi spună des săraca-că;

- Numai Neghiuţă ori Ucidă-l toaca ţi-a suflat în ureche să faci una ca asta.

Căci altfel, cum era să-i treacă prin minte unui suflet nevinovat de copil să facă ce am făcut eu?

Ori te pomeneşti că eram într-unul din momentele când apucat de streche făceam câte una nefăcută că Dina striga la mine:

- Fugi impieliţatule că rup vergeaua pe curul tău.Dar cum mama şi Dina erau ocupate cu pregătirea mesei iar tata cu

primirea musafirilor, nu au realizat că odorul mamei nu s-a mai întors din pivniţă unde îl trimesese mama să ducă ultimul coş cu ouă roşii pe care le adusese tata care tocmai se întorsese de la biserică. Venise mai repede

DINA 128

decât de obicei ca nu cumva să înceapă musafirii să vină şi el să nu fie acasă.

Eu am pregătit coşul ca un copil cuminte dar văzînd cele patru baniţe pline cu ouă, m-am gîndit să aleg câteva ouă mai tari ca să-i bat pe toţi musafirii, nu numai pe copii de vârsta mea.

Zis şi făcut.Dar ca să nu mai pierd timpul încercând ouole în dinţi, mai bine să

încep să le sparg şi să-l aleg pe cel mai tare, care le sparge pe celelalte. Şi cum ouă erau -slavă domnului-berechet, le-am golit pe cele din coş în baniţe-atâta lucru doar îmi putea trece prin cap-şi am început să sparg la ele, punînd pe cele mai tari în căciuliţă(Paştele căzând în sfârşit de martie şi fiind încă frig purtam căciuliţă) iar pe cele sparte în coş.

Nici nu mi-am dat seama când s-a umplut coşul cu ouole sparte fiind prea absorbit de munculiţa mea. Aşa că am trecut la a doua baniţă punînd ouole sparte în prima baniţă goală şi ciuda mea cea mare era că tocmai când eram bucuros că găseam un ou care ajungea să spargă câte 15-20 de ouă, tocmai atunci se spărgea. Acuma şi mama cu Dina, nu ştiu undea le-a fost capul, poate erau prea prinse cu aranjatul mesei şi au uitat de mine, că doar pe Dina o auzeam mereu spunînd că"Babă frumoasă şi copil cuminte nu se există”.

Ori că atunci când un copil tace şi nu ţipă, înseamnă că e pe cale să facă o prostie.

Dar ce ştiu e că eram aproape gata cu spartul tuturor ouolelor din baniţe, ba începusem să le încerc şi pe cele alese din căciuliţă, când m-am speriat de-abinelea auzind-o pe Dina ţipând în spatele meu cât o ţineau puterile;

- Părinteeeeeeeee, săi Părinte!Abia atunci m-am desmeticit şi zbughi-o după zidul magaziei,

tremurând de frică din toate încheieturile. Auzeam pe mama sfătuindu-se cu Dina ce e de făcut, musafirii erau la masă şi aşteptau ouole, dar ouă de unde.

Până la urmă tot Dina a găsit soluţia:- Lasă cucoană că dau fuga la vecini si împrumut nişte ouă, că acum,

fiind Paştele toată lumea are ouă. Mai ales că fiind primăvară găinile au început să ouă.

Până să vină Dina din vecini a trebuit să răspund la strigăturile mamei, că nu puteau începe masa fără să fie aşezată toată lumea. Dar atâta lucru am priceput şi eu că nu-mi puteam încasa bătaia decât după ce pleca lumea, aşa că, spăşit şi cuminte, cu ochi plecaţi ca un plod ruşinos ce trebuia să par când era lume străină, am intrat în sufragerie, încasând

DINA 129

numai câţva ghionţi drept arvună. Dar odată ce am dat cu ochii de Cici Dumitrescu, de Petrică Teodosiu şi de Traian Cizmărescu, am uitat şi de ouă şi de tot. Norocul meu a fost că spre sfârşitul mesei, când ajunseseră la prăjituri şi la tort, popa Mitică ce fusese afară să dea fân la cai-cel puţin aşa zicea el, deşi când a intrat în sufragerie îşi încheia nasturii de la pantaloni-stătuse de vorbă cu Dina care deşi nu era la spovedit, i-a spus popii toată tărăşenia cu ouole sparte.

Iar păcătosul de popă, stricându-se râs, i-a spus tatei.- Bine măi Viluţă, nu te-ai gîndit şi tu să aduci ouole şi aşa sparte, să

le ciocnim în fund, să ne facem cheful, să ciocnim pe săturate? (De unde să ştie popa că băiatul le ciocnise la ambele capete.) Şi în timp ce Dina plecase să aducă baniţele cu ouă sparte, popa povestea isprăvile subsemnatului iar invitaţii se stricau de râs. Aşa cred că am scăpat de bătaie că a fost un râs şi o veselie de nici la un fedeleş nu ar fi fost atâta distracţie.

De Paşti am scăpat basma curată şi cu fundul neînroşit de scatoalce, dar de Sf. Mihai şi Gavril, n-am mai scăpat nebătut.

Şi nu ştiu cum s-a făcut, că tot Dina a fost pricina necazului meu.La fel era curtea plină de gabriolete, de docare sau de căruţe şi la fel

masa era plină cu invitaţii care abia se încălziseră după ţuiculiţă şi chifteluţe calde cu cârnăciori şi slăninuţă şi jumări, când eu, pe nepusă masă, deşi eram la masă, nu ştiu ce mi-a venit,(nu ştiu unde auzisem eu vorba asta dar tare mi-a plăcut-cred că l auzisem pe năzdrăvanul de Getă Zamfirescu-) că dintr-odată m-am ridicat în picioare, (era cât pe-aci să răstorn pe mine farfuria cu supă, dar ce ar mai fi contat pe lângă cele ce au urmat) am bătut cât am putut din palme şi am strigat la Dina care venise să mai aducă un castron de supă cu găluşti, că eram la începutul mesei:

- Dino, leagă câinii că vor să plece musafirii!La care toată lumea a înlemnit.Care cu lingura în mână, care cu ea în gură, care cu găluşca în gât.Şi s-a lăsat o linişte de mormânt.Iar eu eram tare nedumerit de ce nu se strică toată lumea de râs.Cred că nu a trecut nici măcar timpul de când povestesc întâmplarea,

că tata scrîşnea din dinţi, mama încerca, când roşie ca sfecla, când galbenă ca lumânarea să întreţină atmosfera ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, că toţi musafirii s-au ridicat de la masă, aducându-şi aminte că uitaseră vitele pe afară, că găinile nu erau închise în coteţ şi vulpea atât aşteaptă, că...

Ce mai, fiecare după dracii ce-i aveau în ei, şi-au luat tălpăşiţa, unii făcând între ei schimbul de opinii:

DINA 130

- Al dracului copil, domnule.- Ce vrei dragă, copilul nu are nici-o vină, spune ce aude în casă..- Vai de capul lui, ce o să se aleagă de el..- Ăsta nepricopsit o să fie la casa lui.Şi până a spune"Tatăl nostru,"curtea a rămas goală-bineînţeles că

nimeni nu i-a mai dat Dinei bacşişul obişnuit-iar când ultimul musafir ieşea pe poartă, tata m-a luat în braţe şi pentru prima dată în viaţa mea am început să le încasez.

Nici azi nu ştiu dacă de frică sau de surprindera de a încasa nişte palme zdravene la fund, dar dintr-o dată m-am lăsat moale (deşi la început mă zvârcoleam ca un vulpoi prins şi aruncat intr-o butie-înainte de a fi căsăpit)şi cred că de frică m-am îngălbenit la faţă că Dina a şi sărit cu gura:

- Părinte, moare copilul.- Viluţă, fii atent.- Săi Dino şi ad -o o ulcică cu apă să stropim copilul, a sărit cu gura

vecina Ioana lui Tiţă, că se făcuse zarvă mare.- Lasă-i dracului de musafiri, Părinte, Doamne iartă-mă, că copilul e

copil, ce ştie el, zice şi el ce aude.Cred că şi tata s-a speriat puţin simţindu-mă moale în braţele lui şi m-

a lăsat binişor jos.Eu, când am simţit pământul sub picioare, mai ales că slăbise

strânsoarea din braţe, zbughi-o pe uliţa la vale, auzind totuşi în urma mea pe tata, jumătate furios şi jumătate abia ţinându-şi râsul:

- Fugi Dino şi prinde leşinatul!Iar pe Ioana lui Tiţă murmurînd printre dinţi:- Drac mort ai văzut?Multe trăsnăi am mai făcut, dar aşa gogonate ca cele povestite mai sus

numai în clasa întâi primară am mai făcut una.Nici acum, după 65 de ani, copilul de atunci nu-i poate ierta

învăţătoarei grava eroare deşi în locul ei poate la fel ca ea aş fi procedat.Şi nu ştiu cum, dar tot în capul lui Dina s-au spart toate.Eram în recreaţie şi ca toţi copii-eram în clasa I primară-ne zbenguiam

prin curte unii jucând"de-a Baba-Oarba", alţii de-a"Hoţii şi Vardiştii"iar alţii, printre care mă număram şi eu, jucând pietricele. Eram echipe de câte doi copii care ne aşezam pe pământ, netezam cu podul palmei locul să fie curat şi după ce alegeam cinci pietricele cât mai rotunde şi nu prea mari ca să încapă în podul palmei, le aruncam pe pământ. Dificultatea jocului consta că în timp ce aruncai o pietricică în sus, cu aceiaş mână (cu dreapta dacă erai ca toată lumea ori cu stânga dacă erai stângaci) să treci câte o

DINA 131

piatră prin portiţa mâinii celeilalte. Răsuceai degetul arătător peste degetul mare, desfăceai cât mai mult cele două degete de degetul gros şi le aşezai pe pământ, lăsînd sufucient spaţiu pentru a băga"prin poartă"pietricica luată cu ceailaltă mână, în timp ce pietricica era asvîrlită în aer. Jocul pare destul de complicat, dar după puţin exerciţiu ajungi să te descurci. Partea a doua a jocului este puţin mai complicată. După ce ai băgat pe poartă toate cele cinci pietre, făceai ambele mâini un cauc, puneai pietricelele înăuntru şi le aruncai în sus prinzându-le pe dosul mâinilor răsucite ca un jgiab iar apoi le aruncai din nou în sus şi aici era cea mai mare dificultate căci trebuia să prinzi toate pietricelele într-o singură mână.

Tocmai terminasem o partidă cu Petrică Ţiganul (care era mare meşter la acest joc) dar pe care nu ştiu cum se făcuse că"îl rămăsesem”.

Adică îl bătusem.Petrică, furios a aruncat pietricelele peste cap. Una din pietre (avea

forţă danciu) a nimerit în fereastra şcolii făcînd-o praf şi ghinionul meu a fost că învăţătoarea (nu-i dau numele, căci e moartă de mult săraca şi Dumnezeu să-i ierte păcatele, dar parcă pe cel făcut cu mine, numai pe jumătate.) era în curte şi a văzut tot. Bineînţeles că toţi copii au fugit ca puii de potârniche, rămânând la faţa locului împricinaţii, adică Petrică şi cu mine. Învăţătoarea, deşi văzuse bine că Petrică aruncase piatra, a căşunat pe mine. De geaba am început să plâng strigându-mi nevinovăţia (de fapt plângeam de ciudă că dădea vina pe mine) căci verdictul a căzut implacabil:

- Vali, mâine aduci cinci lei să pună geam nou Constantin Al Cizmăreascăi.

Acum, după atâţi ani, realizez că învăţătoarea şi-a dat seama că Petrică nu avea de unde să aducă banii, cinci lei fiind o sumă frumuşică pe acele vremuri, dar era pentru prima dată în viaţă când cunoşteam pe propria piele nedreptatea.

Şi era greu pentru copilul ce eram să accepte situaţia.Fără să mai vorbim de frica ce o aveam ca să le spun părinţilor

tărăşenia mai ales că eram sigur că nici ei nu m-ar fi crezut, ştiind de ce e în stare comoara lor.

De unde însă să fac rost de cinci lei?M-am zvîrcolit o bună parte din noapte în pat fără să găsesc soluţia.

Cum a doua zi trebuia să aduc banii că altfel nu mă primea la şcoală ba şi mai rău ar fi trimis un bileţel părinţilor, mi-a dat Dumnezeu gândul bun (deşi Dina ar fi zis că numai Necuratul mi-a şoptit la ureche o drăcie aşa de mare şi asta pentrucă nu-mi făcusem rugăciunea seara-că parcă de rugăciune îmi ardea mie -) şi mi-am amintit că în birou aveam o monedă

DINA 132

de argint de 100 de lei (o avere pentru acele timpuri, ţinînd cont că leafa unui învăţător era de 1500 de lei pe lună) pe care mi-o adusese Moş Crăciun. Abia am aşteptat ca să se scoale mama şi tata şi să coboare la bucătărie că m-am dus în birou.

Era încuiat, dar ştiam unde era cheia.În călimara de pe birou, căci părinţii nu se fereau de mine mai ales că

aveam multe păcate, dar de furat nu furam. Nici nu cotrobăiam peste tot.Am luat moneda care strălucea mai mare dragul. Am coborât şi eu la

bucătărie şi mama şi Dina au fost foarte mirate că pentru prima dată mi-am băut cana cu lapte fără probleme şi am plecat la şcoală ca cel mai cuminte copil, fără să întărât pe Osman sau să sar într-un picior.

M-am dus la şcoală şi cu aerul cel mai nevinovat am dat suta de lei învăţătoarei care a căscat ochii mari când a văzut-o deoarece cunoştea posibilităţile părinţilor mei şi deşi erau oameni cu stare, nu erau aşa de bogaţi ca să dea pe mâna unui mucos o bună parte din salariu pe o lună.

S-a uitat lung la mine şi a luat banii fără să zică nimic.Într-adevăr că în recreaţia mare a venit nenea Constantin şi a pus

geamul în timp ce eu îl înjuram printre dinţi pe Petrică dar m-am luat cu joaca şi am uitat şi de ţigan şi de geam şi de sută.

Liniştit, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, am venit acasă.Dar acasă era tărăşenie mare.Curtea era plină de femei ce fuseseră la sapă şi în timp ce săpătoarele

luau masa, tata şi mama erau în mare fierbere (că aşa e când e să se aleagă praful) deoarece nu aveau destui bani să plătească femeile. Mama s-a dus să ia suta mea de lei cu împrumut, să o trimită pe Dina să o schimbe la cârciuma lui nenea Mielu, să plătească femeile iar peste câteva zile când luau leafa, să pună suta la loc.

Dar de unde să ia suta?Suta era la învăţătoare căci eu uitasem să iau restul.Şi mai bine că am uitat.Căci chiar dacă m-aş fi gîndit să-l iau, cu mintea mea de om deştept aş

fi pus banii la loc ori aş fi fost obligat să spun de ce am schimbat banii şi vai de fundul meu, şi că am spart geamul-deşi nu îl spărsesem-şi că am luat banii fără să spun, chiar dacă erau banii mei.

Mama cu tata se uitau suspicioşi unul la altul.Poate că au luat banii şi au uitat, căci în nici-un caz nu se punea

problema unui furt.Căci cine să intre în casă?De Dina nici pomeneală.De subsemnatul nici vorbă.

DINA 133

Atunci unde sunt banii?Tocmai când zarva era în toi şi nu ştiau pe unde să scoată cămaşa a

apărut pe poartă învăţătoarea care femeie serioasă le-a explicat părinţilor că i-a fost frică să-mi dea mie restul la sută să nu pierd banii pe drum deşi era tare nedumerită că au putut să-i dea unui copil atâţi bani.

Nu ştiu cum s-au descurcat bieţii părinţi căci eu o şi zbughisem în grădină iar Dina, care era de faţă, după câteva clipe că rămăsese ca lovită cu leuca, pentru a salva situaţia şi mai ales să salveze odorul, a spus (şi mai bine tăcea, că numai că nu le-a încasat ea înaintea mea, că ea mă strică) că ea mi-a dat banii, ca să nu se supere cucoana.

Bineînţeles că nici ea nu a avut mai multă minte ca mine.Căci cine ar fi creazut că Dina putea să aibe atâţia bani? Hai să zic,

dacă ar fi avut mărunţiş, că putea spune că sunt din bacşiş, dar o monedă întreagă?

Plus faptul că suta lipsea din birou.Nu ştiu cum s-a terminat istoria cu jigodia de învăţătoare, dar se pare

că cel puţin cu plata au scăpat cu faţa curatăCe or fi vorbit bieţii mei părinţi între ei, ce s-or fi îngrozit de ce îi

aşteaptă cu o odraslă care pe lângă toate celea mai şi fură, nu ştiu.Dar ştiu că spre surprinderea mea, în loc să se pună cu bătaia pe mine

(pe care aş fi încasat-o fără să cârtesc) când Dina a izbutit să mă aducă acasă, i-am găsit stând pe scaunele pe care mâncaseră femeile, trişti şi supăraţi foc şi fierbând de mânie.

Mama a încercat să mă ia cu binişorul, dar nu ştia cum să înceapă.Tata, mai blajin, sau poate vă vadă tot ce zăcea în mine, nu mi-a spus

că ştia de lipsa sutei, şi m-a întrebat de unde am avut banii.Încurajat de faptul că nu s-au pus cu bătaia pe mine, cu aerul cel mai

senin din lume am trântit o minciună la care şi Dina care avea o vorbă"că minciuna nu e minciună dacă nu o crezi şi tu pe jumătate"a rămas cu gura căscată iar tata cu mama s-au uitat lung unul la altul şi nu ştiau ce să creadă.

- I-am găsit lângă un câine mort.- Unde i-ai găsit?- Lângă un câine mort.Într-adevăr că venind spre casă (de aceia am şi întârzâiat că am ajuns

acasă când femeile erau la masă) unul din copii a ieşit înaintea noastră şi ne-a spus că pe râu e un câine mort. Nu ştia dacă se înnecase sau fusese aruncat mort. Cum bineînţeles că nu în fiecare zi aveam ocazia să vedem un câine mort (mai ales în sătucul nostru uitat de Dumnezeu în care nu se

DINA 134

întâmpla niciodată nimic) toţi copii buluc lângă câine, bineînţeles fiind foarte impresionaţi de cele văzute.

Dar de aici până a justifica banii şterpeliţi că i-am găsit lângă câine, mărturisesc că nici acum după 65 de ani nu izbutesc să găsesc nici-o legătură.

Cu atât mai puţin bieţi părinţi care cred că se întrebau îngroziţi ce va ieşi din mine cu o imaginaţie aşa de bolnăvicioasă, mai ales aerul serios cu care minţeam.

Nu are rost să povestesc situaţia penibilă ce a urmat.Nici cum mult timp după aceia îmi supraveghiau orice mişcare şi

orice vorbă.Până şi Dina se uita la mine ca la femeia cu barbă dela bâlci.Chiar peste zeci de ani rămăsese vorba în familia noastră de"Suta

găsită lângă un câine mort".

DINA 135

TAINA DINEI

Farmecul copilăriei este că în înconştienţa vârstei treci repede de la una la alta şi fapte care pentru cei mari dau multă bătaie de cap având cei mari prostul obicei de a despica firul de păr în patru, pentru cei mici trec fără să lase urme.

Ca un val ce şterge urmele paşilor pe nisipul de pe malul mării.La fel şi cu mine care de a doua zi am şi uitat poveştile năzdrăveniilor

mele, fiind gata pentru altele.Cred că eram în clasa doua, adică aveam şase ani (căci m-am dus în

clasa întâi primară la cinci ani jumătate) când într-o duminică Dina şi-a pus ţoalele de sărbătoare şi luând în spinare rufele curate ale lui bunicu, mi-a spus:

- Hai Vali cu mine la Bărbăteşti să-i ducem primenelile lui Neica Ghiţă, (adică lui bunicul). În fiecare sâmbătă sau duminică Dina îi ducea bunicului rufele pe care le spăla în cursul săptămânii.

Eu eram în al nouălea cer de bucurie, căci marea mea plăcere era să mă duc la Bărbăteşti, la"Tata Mare"cum îi ziceam bunicului.

De obicei ne duceam cu gabrioleta dar de data asta ne-am dus pe picioare.

O plăcere în plus căci deşi erau cinci kilometri nu ştiam pe vremea aceia ce era oboseala şi în plus o luam pe scurtătură pe la joagărul lui Pârvulescu şi ce putea fi mai frumos decât să vezi cum vine apa pe scoc şi mişcă joagărul.

Ce m-a mirat e că trecând prin dreptul magazinului lui Constantin Cizmărescu s-a oprit şi a cumpărat nişte halva şi bomboane. După ce mi-a dat şi mie a împăturit restul în jurnal şi mi s-a părut curios că de obicei când mergeam la bunicul, mergeam întins, nu ne opream nicăieri. Am întrebat-o pentru cine a luat halvaua şi bomboanele iar Dina mi-a răspuns cu o voce mai altminteri decât de obicei:

- Am eu o taină...Eu n-am zis nimic.Doar fiecare om are tainele lui.Mai ales că auzeam des vorba asta, dar nu prea ştiam ce înseamnă.Aşa ne-am văzut de drum mai departe, eu ronţăind la bomboane iar

Dina cu gândurile şi tainele ei.După ce am dus ţoalele lui Tata Mare (bineînţeles eu mâncându-mi

porţia mea de"găinaţ în tigaie"căci aşa"se glumea Tata Mare cu mine când

DINA 136

îmi spărgea în tingirea de tuci cu trei picioare două ouă şi le făcea prăjite”) am plecat pe drum la vale. Dar în loc să o luăm spre Stroilete, pe drumul nostru, s-a abătut pe uliţa lui Şontu şi s-a oprit în faţa unei porţi mai acătări. A desfăcut zăvorul şi am intrat în casă. Eu nu cunoşteam gazda care era o femeie socotită, dar amărâtă săraca, era văduvă, că avea cârpe negre la poartă, semn de văduvie.

Da se vede că era văduvă de mult, că din negre cârpele se făcuseră aproape albe, de ploi, zăpadă şi soare.

Pe o laviţă era un copil cam de vârsta mea, dar tare era slab şi galben. Dina a zâmbit şi a luat copilul în braţe şi a început să-l pupe, ba râzând, ba plângând. Copilul stătea sfios şi nu zicea nimic, nici măcar când Dina a despădurit basmaua în care înnodase hârtia cu halva şi bomboane şi i le-a întins.

- Uite pe Tomiţă, copilul meu.Eu iar n-am zis nimic nici nu m-am arătat mirat că Dina nu-mi

spusese că are un copil.Până la o anumită vârstă lucruri fără împortanţă ţi se grevează în

memorie pentru toată viaţa, iar alte lucruri importante se trec cu vederea.Pentru mine era un lucru obişnuit ca toate femeile să aibe copii.Şi dece nu şi Dina?Sau poate bărfelile satului nu-mi pângăriseră încă timpanele copilăriei

mele?E drept că o auzeam deseori pe Dina, mai ales seara după ce termina

treburile, cântând:Am iubit ce nu mi-a fost iertat, oriBate-l Doamne pe celaCare mi-o rupt inima. Dar,Parcă Tanti Măriuca nu cînta:Dragostea e ca şi-o râieTe mănîncă sub călcâie. OriCruce albă de mesteacămRătăcită printre creste.

Şi ce e cu asta?Fiecare cântă ce vrea şi ce are poftă.Am stat ce am stat şi pe urmă am plecat. Drept să spun eu am încercat

să mă joc cu copilul cât timp Dina a tot tăinuit nu ştiu ce cu femeia, dar era tare sfios copilul, aşa că m-am lăsat păgubaş. Ba chiar mi-a părut bine când am ieşit iar pe uliţă şi am luat-o pe drum la vale numai că Dina, care de obicei era veselă şi nu-i tăcea guriţa neam, de data asta parcă îi luase Dumnezeu graiul că nu vorbea nimic.

DINA 137

Nici măcar nu mi-a spus de ce taină era vorba şi eu tare aş fi vrut să cunosc şi eu taina de care îmi vorbise.

Dar cu cine să te înţelegi, cu muta?.Am ajuns acasă şi am şi uitat povestea cu copilul, eu avînd treburile şi

grijile mele.După vre-o doi ani Dina a început dintr-odată să se jelească şi să-şi

smulgă părul din cap şi când am întrebat-o pe mama de ce plânge Dina, mama mi-a spus că are o mare supărare.

Noroc cu ţaţa Ioana lui Tiţă că mi-a spus:- Vai de capul ei de amărâtă, i-a murit de oftică copilul din flori.Acuma ştiam eu ce înseamnă copil din flori.Ori tufan.Dar asta nu-mi spunea mare lucru, că doar aveam doi colegi la şcoală

care erau copii din flori.Dar erau copii ca toţi copii.Ba mai deştepţi ca noi ăştelalţi, aşa că nu prea înţelegeam de ce toţi

oamenii mari îi căinau când era vorba de ei. Ori ca acum ţaţa Ioana care plângea şi pe Dina şi tufanul.

Abia acum m-am desmeticit eu şi m-am întrebat:- Oare asta să fi fost taina Dinei?...

*****

Abia după mulţi ani aveam să-i aflu taina.Una din tainele Dinei.Căci se pare că a avut multe taine, eu cunoscându-i numai două, una

mai cutremurătoare ca alta...Revenind în ţară după douăzeci de ani de când luasem drumul

pribegiei şi la 60 de ani după povestirea celor de sus, m-am dus în cimitir să mă întîlnesc cu cei ce mi-au fost dragi cândva... cu colegii de şcoală primară cu care am copilărit... cu vecinii...

Dintre colegii de şcoală nu mai era în viaţă decât Mitu Ciotului cu care când ne-am întîlnit pe uliţă, ne-am îmbrăţişat având lacrimi în ochi:

- Doamne Domnu Vali, bine că apucai să te mai văd înainte de a închide ochii.

- Bine te-am găsit Mitule. Da unde e Petrică şi Titu şi Culice şi Veronica şi Fănica şi...

- Sunt toţi în Valea Moşului Domne Vali (Cimitirul fiind la poalele dealului"Valea Moşului”, toată lumea când vroia să spună la cimitir, spunea Valea Moşului)

DINA 138

- Hai măi Mitule şi termină cu domnia. Ai uitat că ne jucam amândoi cu puţa în ţărână? Ai uitat de câte ori mă duceai în cârca la şcoală când ploua, că eram plăpând?

- Cum să uit Domne Vali, ce, eştea sunt lucruri care se uită? Da văd că nici dumneata nu ai uitat deşi au trecut atâţia ani şi că ai umblat-după cum vorbeşte lumea-prin lumea largă şi străinătăţuri-

- E, atunci am terminat cu domnia.- Da Domne Vali.- Mitule, dacă nu încetezi cu domnia, mă jur că nu mai stau de vorbă

cu tine!Bine înţeles că am mai stat mult de vorbă cu Mitu pe parcursul celor

patru luni cât am rămas în satul natal, dar nici-odată nu l-am putut face să nu-mi zică Domne.

Probabil unde"Străinătăţile"cum zicea el m-au înstrăinat de satul meu şi de locuitorii lui.

Aşa am cunoscut şi eu preţul"Domniei"căci aproape toţi locuitorii cu care mă întâlneam pe drum, după ce ne dădeam bineţe, îi auzeam întrebându-se între ei:

- Cine o fi?- Nu ştiu Lino, că acum îl văd pentru prima dată.- O fi vr-un venetic venind după afaceri.- Ori o fi cineva venind pe la vre-o rudă.- Sau când mă întâlneam cu oameni mai în vârstă.- Cine e bă Costică, că parcă mi-e cunoscut?- E Domnu Vali, Titule.- Fugi bă că nu poate fi Domnu Vali. Prea ar fi îmbătrânit.- Ce vrei bă vere au trecut 20 de ani de când nu a mai venit prin sat.- Bă frati-mi-o, da merge ca lunaticu. Nu vezi cum se uită în stânga şi

în dreapta, de parcă ar vedea prima dată locurile eştea. Şi doar nu s-a schimbat nimic în comună de cât hăul-

- S-o fi schimbat în el ceva bă vere prin străinătăţile elea.- Te pomeneşti că a venit să închidă ochii acasă.- Că bine zici bă vere. Uite, mi-a spus Vasile al lui Fleaşcă că-l vede

în fiecare zi intrând în cimitir şi se plimbă pe la toţi morţii. Stă un conac întreg de vorbă cu ăi de nu mai sunt.

- Păi doar în cimitir se mai poate întâlni cu ăi de-un leat cu el.Într-una din peregrinările mele prin cimitir, în timp ce mă oprisem la

mormîntul Dinii (şi mormântul ei era mic ca şi ea) şi citeam dus pe gânduri literele aproape şterse de pe cruce:

- Toma Hirizan. Şi în paranteză Tomiţă. Iar dedesubt:

DINA 139

Constandina Hirizan. Şi în paranteză Dina, s-a apropiat de mine Ilie al Tucului, fostul cântăreţ al bisericii, acum un bătrânel cocoşat ce mergea sprijinindu-se în ciumag, dar tot sprinten şi tot vorbăreţ ca altădată.

- Bună ziua Vali. (Era pentru prima dată de când revenisem în comună când eram strigat pe diminutivul de copil şi când mi se spunea pe nume).

Aşa e că numai cu morţi ne mai putem înţelege în ziua de azi, tineretul vorbind altă limbă şi avînd alte obiceiuri!

- Bună ziua Nene Ilie!Şi i-am strîns cu căldură mâna. Mâna care zeci de ani a bătut de câte

două ori pe zi toaca în clopotniţa bisericii.- Da ce e cu dumneata, că ieşisei la pensie încă acum 20 de ani, când

încă eram în ţară şi locuiai la Bodeşti, la 2 kilometri de aici. Ce vânt te aduce prin cimitir?

- Păi tot la Bodeşti locuiesc, dar eu sunt ca armăsarii dela armată care deşi au fost de mult reformaţi, cum aud trompeta gornistului încep să fornăie şi joacă din copitele de mult nepotcovite.

La fel şi eu.Când aud toaca-mai ales că nepricopsitul de dascăl tot n-a învăţat să o

bată bine, deşi de zeci ani îi tot arăt-îmi iau ciumagul şi pe drum la vale la biserică. Mai sting un muc de lumânare ce mai pâlpâie înainte de a-şi da duhul, mai şterg o icoană, şi dacă e frumos întru în cimitir să mai îndrept o cruce putrezită gata să cadă pe jos, mai,. A, te uitai la crucea Dinii?

Săraca de ea, că tare frumuşică era când era tânără şi tare harnică a fost toată viaţa.

Dar cum de a fost îngropată aici? Doar îi făcuse mama casă în Bărbăteşti, ba din câte îmi aduc aminte chiar lucra ca îngrijitoare la spital, de ce nu a fost îngropată acolo?...

- Hei Vali, taine omeneşti.. Ea a vrut să fie îngropată aici. Da nu ţi-a spus nimic Dorela (sora mea)? Că doar ea a îngropat-o şi îi îngrijeşte mormântul.

- Nu nene Ilie. De fapt avem atâtea de vorbit că ne trebuie mult timp pentru a depăna cei 20 de ani de despărţire.

Îmi pare rău că de 30 de ani m-am lăsat de fumat, că acum tare aş pufăi o ţigare.. Hai să stăm pe lespedea asta, că sunt ostenit..

A căzut pe gânduri. Şi-a luat ciumagul şi s-a şezat pe o lespede răsturnată alături de mormântul Dinii şi şi-a pus ciumagul cu mâna dreaptă între picioare făcând în neştire cerculeţe pe nisip..

- Era într-o duminică... Era duminica Tomii... După slujbă, după ce toţi credincioşii plecaseră care pe la cârciumă să joace popice care pe la

DINA 140

treburile lor, părintele îşi schimbase odăjdiile şi le pusese în cuierul din altar iar eu adunasem ceara de la lumânările arse şi mai schimbam câte o vorbă, părintele în altar iar eu trebăluind prin biserică.

Când am terminat ne pregăteam de plecare.Eu eram cu cheia în mână să închid biserica dar în amvon ne aştepta o

fătucă cu un prunc în braţe. Eu m-am şi mirat că era tînără, nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Şi nici nu era din Bârzeşti.

Stătea pironită în uşa amvonului şi se uita nicăeri.Adică se uita la noi da fără să ne vadă.Era pe altă lume.Părintele s-a uitat la mine, eu la părinte şi nu ştiam ce să facem. Până

la urmă părintele s-a apropiat de fată şi i-a pus mâna pe umăr. Fata a tresărit de parcă atunci venise din altă lume că era să scape copilul din braţe. Când părintele, cu glasul lui blajin a întrebat-o:

- Ce nevoie te aduce la mine? Fata a zis.- Am venit să-mi botezi copilul părinte, că e firav şi mi-e frică să nu

moară.Părintele iar s-a uitat la mine, eu iar la părintele şi nu ştiam nici ce să

zicem, nici ce să facem.Era pentru prima dată când vedeam o femeie cu copilul venind la

botez singură, fără bărbat, fără naş, fără vecini, fără nimeni de..Şi mai ales aşa pe nepusă masă, fără să anunţe popa cu câteva zile

înainte ca să pregătească cristelniţa cu apă pentru botez, fără să aducă certificatul de naştere ca să completeze certificatul de botez.. fără nimic.

Dintr-o dată părintele s-a uitat fix în ochii fetei şi a ridicat din sprâncene...

Fata s-a uitat şi ea fix la părinte, fără să plece ochii în jos.N-aş putea spune cât s-au uitat fix unul la altul, dar dintr-odată l-am

văzut pe părintele că s-a întors în biserică spunându-mi peste umăr:- Bagă fata în biserică şi închide uşile amvonului.Zis şi făcut.Între timp popa şi-a pus patrafirul şi i-a făcut semn fetei să se apropie

şi să se aplece sub patrafir. Am înţeles eu că se pregătea să o spovedească dar fără să înţeleg dece. M-am retras în amvon şi drept să spun la fel ca acum simţeam nevoia să pufăiesc o ţigare dar mi-era teamă că termină părintele spoveditul şi are nevoie de mine.

Ce au tăinuit nu ştiu, dar ştiu că aş fi avut timp să fumez şi două ţigări până ce au apărut în amvon.

Şi a fost pentru prima şi ultima dată în viaţa mea când am văzut o femeie spovedindu-se cu copilul în braţe.

DINA 141

Cum a ieşit în amvon, părintele mi-a spus cu o voce aspră cum nu îmi vorbise niciodată, că zău că mi s-a făcut frică:

- Pregăteşte cazanul cu apă, cu lumânările, cu foarfeca şi uleiul pentru botez până ce eu îmi pun odăjdiile!

Eram eu tânăr-asta se petrecea cu peste 50 de ani în urmă-dar eram de câţiva ani dascăl şi ştiam rosturile unui botez.

Ori acum se răsturnaseră toate rosturile.În timp ce fata desfăşa copilul, desfăşat un fel de a spune că nu era

înfăşat decât într-o fustă ruptă pentru a-i încropi un scutec, eu pregăteam cele de trebuinţă întrebându-mă în sinea mea ce s-o fi întîmplat, ce i -o fi putut spune fata la spovedit de s-a schimbat aşa părintele. Când totul a fost gata, părintele s-a apropiat de copil şi pentru prima dată când am văzut că un zâmbet i-a înflorit pe faţă când i-a spus fetii:

- Hai să creştinăm pruncul, (şi parcă un zâmbet i-a înflorit în colţul gurii fetei) că el n-are nici-o vină că lumea e plină de ticăloşi.

- Parinte, dar n-avem naşi.- Tu ai să fii naşul.- Şi naşe?- Maica Domnului...- Cine a mai avut ca tine naşe pe Maica Domnului, flăcăule?Şi aşa am devenit naş că aproape îmi venea să râd când mă întreba

Părintele:- Te lepezi de Satana?- Iar eu răspundeam:- Mă lepăd de Satana.- De trei ori.- Iar mai departe, când a treia oară am răspuns:- M-am lepădat de Satana, m-a pufnit râsul. Noroc că am icnit ca şi

când mă apucase tusea de tutun. Înainte de a termina botezul, părintele a întrebat fata şi atunci am aflat cum o chiamă:

- Ce nume vrei Dino să-i dăm flăcăului?Dina a ridicat din umeri şi a început să înfaşe copilul, căci părintele

scosese prosoapele dela două icoane şi i le dăduse. Părintele, pentru prima dată a început să zâmbească şi a zis:

- Păi să-l botezăm Toma, că tot e Duminica Tomii astăzi.- Dar să ai grije Tomiţă, să nu fii ca Sfântul Toma necredinciosul.

Glumă la care toţi trei am început să râdem. Ba şi Toma, de unde înainte plânsese de mama focului că era apa rece în cristelniţă, acum zâmbea prin somn, că adormise.

DINA 142

- Iar tu Ilie te duci la primărie să declari naşterea copilului. Îl declari pe data de astăzi, căci s-a născut azi dimineaţă în zori.(Pe semne că îi spusese la spovedit). Şi-acum, hai acasă. Hai şi tu Ilie să bem un pahar în cinstea noului născut.

Când am ajuns acasă şi am intrat pe poartă, părintele primul, pe urmă Dina cu Toma şi ultimul eu, cucoana preoteasă tocmai te lua în braţe din leagăn că ţipai cât te ţinea gura. Părintele a luat-o în casă pe cucoana preoteasă şi ce au vorbit nu ştiu, dar după un timp au ieşit amândoi afară. Dina începuse să te legene, că ţinea în mâna stânga copilul ei şi cu dreapta te legăna pe tine. Părintele a zis:

- Dino, uite ce am hotărît Ionica cu mine. Până s-or aranja lucrurile să rămîi la noi că tot avem şi noi copil mic şi pe urmă om vedea, că bun e Dumnezeu. Acum ia nişte scutece de ale lui Vali de pe sârmă că sunt la uscat şi înfăşează copilul iar noi Ilie să bem un pahar de ţuică în cinstea finului tău.

Până să aducă părintele sticla cu ţuică, cucoana s-a apucat să -i arate Dinii cum se înfaşe copilul că nici atâta lucru nu ştia săraca...

- Dar după câte îmi amintesc Dina avea o soră -Floarea-şi un frate. De ce nu s-a dus acasă?

- De ruşine.Dina era tânără, avea 16 ani, şi când a rămas însărcinată a plecat la

munte să lucreze-era mare ruşine pe vremea aceia să faci un copil de fată-şi a venit acasă când a simţit că i se apropie sorocul. A venit pe picioare de la Brezoi dar nu a mai ajuns la Bărbăteşti că au luat-o durerile facerii când cobora Şuia -că a luat-o pe drept-şi a născut singură săraca. A născut în troiţa din Marcea. A născut chiar în dimineaţa aceia şi neştiind rosturile, fiindu-i şi frică să nu-i moară copilul-ce ştia ea săraca-a venit direct la biserică la Bârzeşti să-l boteze, să nu moară copilul necreştineşte.

Cum să se ducă ea acasă cu copil mic în braţe? Acasă unde mai era o fată mare şi un frate abia venit din armată şi un tată sărac şi amărât, că mamă-sa murise de mult.

De multe ori m-am gîndit ce o fi fost în sufletul bietei Dina.- Dar de unde ştii toate aceste detalii?- Am şi eu tainele mele...- Din câte îmi amintesc parcă şi pe fratele Dinei îl chema tot Toma.- Tot. Şi pe tatăl ei tot Toma îl chema, dar noi nu aveam de unde să

ştim. A fost o simplă întâmplare că părintele l-a botezat Toma, căci se întâmplase toată tărăşenia în ziua de Duminica Tomii.

- Eu nu îmi amintesc nimic.- Păi nu ai cum să-ţi aminteşti că erai mic, abia te născusei.

DINA 143

- Singurul lucru ce-mi aduc amintesc este că m-a dus odată Dina la Bărbăteşti şi mi-a arătat copilul.

- Nici eu nu prea ştiu bine ce s-a mai întâmplat. Da ştiu că tot satul a fost în fierbere două săptămâni, ştii vorba ceia:

- Foaie verde lobodăGura lumi-i slobodă,Toate babele au încercat să afle cu cine făcuse tufanul, mai ales că era

venetică, nu era din sat, Dar după un timp lumea şi-a văzut de treburile ei şi a lăsat-o în pace pe Dina. Poate şi ca să scape de gura lumii-să nu o vadă mereu cu copilul în braţe-ori poate şi că îi era greu să şi muncească (că nu s-a mai dus la munte, a rămas la dumneavoastră în curte) ori cine mai ştie de ce, au dus copilul la Bărbăteşti, că era o femeie căreia îi murise pruncul şi era beteagă, nu mai putea face copii şi îl luase de suflet.

Cu timpul i-am pierdut urma, până ce am aflat că murise bietul copil.Nenea Ilie al Tucului s-a oprit din vorbă şi a căzut pe gânduri. Numai

cu ciumagul dintre picioarele desfăcute continua în neştire să facă cerculeţe, deşi tot locul era plin de cerculeţe peste cerculeţe... După un timp s-a ridicat cu greu de pe lespedea de piatră, a oftat adânc şi a încheiat...

- După câţva ani de la botez-cred că cinci, şase ani-l-am îngropat aici pe finul Tomiţă. Şi dacă la botez nu am fost decât părintele şi cu mine, la înmormântare a fost aproape tot satul. Şi după cum plângea unul dintre cei ce duceau coşciugul, cred că era tatăl copilului.

Dar dacă Dina a ţinut toată viaţa taina asta, cu ce drept am fi încercat noi să-i aflăm taina?...

- Vezi Vali, a continuat nenea Ilie, fiecare avem tainele noastre şi de multe ori tare ne e greu să ne ducem singuri povara tainelor. De aceeia m-am întrebat deseori în timpul lungii mele vieţi cum de au tăria preoţii să ducă zi de zi, noapte de noapte de-alungul atâtor ani nu numai tainele lor, cât mai ales tainele altora şi uneori grele taine.. ticăloase taine... cumplite taine.

Eu nu-mi reamintesc nimic din toate acestea.Poate erau lucruri tabu.Eu îmi vedeam de copilăria mea, Dina făcând pare din decor, din

familie. Cu Dina m-am pomenit de când am deschis ochii, cu Dina am trăit zi de zi şi tare fericită copilărie am avut, fără să-mi dau seama, fără să ştiu că fiecare moment trăit, era un moment de fericire.

Dina era lângă noi, era cu noi.Când a venit pe lume sora mea aveam şase ani. Dina a ajutat-o pe

moaşa Nasta să moşască şi tot Dina a crescut-o şi pe sora mea. Apoi, când

DINA 144

a murit tata-aveam 12 ani-Dina a devenit stâlpul familiei, preluînd şi treburile de bărbat căci sărăcia începuse să-şi arate colţii. Mai ales că începuse şi războiul. Mă cutremur de câte ori îmi amintesc de devotamentul,(Dar ce zic devotamentul?)de totala dăruire cu care şi-a împletit sărmana ei viaţă cu vieţile familiei mele.

Era un pumn de om Dina, dar ce uriaşe inimă era ascunsă în trupşorul ei.

Fiind elev la liceu la Râmnicul Vâlcea-erau 32 de kilometri între Râmnic şi Bârzeşti-şi după moartea tatei nemaiavând posibilitatea să locuiesc la gazdă m-am mutat la internat.

La internat, ca la internat.Locuiam câte 10-12 elevi într-o cameră şi nu în asta consta

dificultatea, ci că mâncarea nu era nici consistentă nici suficientă. Şi atunci mama îmi complecta mâncarea cu alimente trimise de acasă. De multe ori când privesc retropesctiv viaţa mea, mă cuprinde ruşinea şi uneori remuşcarea când compar greutăţile-ba pot zice sacrificiile-pe care le-a îndurat mama ca să mă crească şi ceeace am făcut eu la rândul meu pentru copii mei. Deşi vremurile erau vitrege, eu totuşi am avut până la bătrâneţe soţia mea alături de mine şi am avut totuşi alte condiţii de viaţă.

Da nu despre mine e vorba, ci de Dina.Dina care venea pe jos 32 de kilometri cu baniţa cu mâncare pe cap

plecând din viul nopţii şi care se şi întorcea încă 32 de kilomteri seara acasă, şi tot pe jos. Fiind tânăr elev, adică la vârsta de 14-15 ani, am făcut de două ori pe jos acest drum.

Odată venind de la Râmnic acasă şi odată ducându-mă de acasă la Râmnic.

Cu toată tinereţea drumul a fost un coşmar.Şi eu nu aveam baniţa cu mâncare pe cap.Eu eram cu mâinile goale, eram cu mâinile în buzunar.De obicei se spune că se pot parcurge 4-5 kilometri pe oră. Se poate,

dar nu mergând ore în şir şi nu 32 de kilometri. Acum mă întreb îngrozit, cum a fost cu putinţă, de unde a avut forţă Dina să facă atâta drum? Mai ales că nu a avut tot timpul un tovarăş cu care să mai stea de vorbă.

Cine i-o fi ajutat să pună baniţa jos când era obosită? Ori să o pună din nou pe cap, baniţa fiind grea, având cel puţin 15 kilograme? Şi nu era întotdeauna soare şi frumos, era şi frig, şi ploaie.

La ce şi la cine s-o fi gândit pe tot parcursul?Acum, când am timp şi când privesc cu alţi ochi lumea, încerc şi nu

izbutesc să înţeleg aceste lucruri. Doar Dina nu era nici mama mea, nici sora mea. Nu eram nici măcar rude.

DINA 145

Poate unde mă născusem odată cu dispărutul prea devreme copilul ei şi-a revărsat toată dragostea pe mine?

Ori poate erau alţi oameni şi alte vremuri pe acele vremuri?Ori poate era şi asta una din tainele Dinei?Căci după câţva ani, aveam să mai aflu una din cumplitele ei taine...

*****

Prin ani 1950, deci la peste 20 de ani de la naşterea mea şi la tot atâţia ani de când Dina întrase în viaţa noastră, mama, cu toate vitregiile vremurilor şi-a împlinit promisiunea făcută de tata şi de dânsa Dinei de a-i face cu timpul o casă la Bărbăteşti şi de a-i da şi o bucată de pământ, Dina cu fratele şi sora ei fiind foarte săraci. În plus, fiind şi pricepută-stând atâţia ani pe lângă mama acumulase cunoştiinţe pe care altfel nu ar fi avut posibilitatea-a fost angajată ca femeie de seviciu la dispensarul din Bărbăteşti, ceace a fost o fericire pentru bătrâneţele Dinei, căci avea să capete o pensie, ceeace la ţară constituia întra-devăr o fericire.

Cum în Bărbăteşti locuiau şi doi unchi ai mei care erau burlaci, după ce-şi termina treaba la dispensar se ducea la ei să le facă curat, să le gătească, mă rog toate treburile care sunt specifice femeilor şi pe care, chiar dacă bărbaţii singuri sunt obligaţi să le facă, se vede de la o poştă că nu sunt făcute ca la carte. De aceia este şi vorba că"În casa asta se vede mână de femeie.”

Unul din cei doi unchi ai mei, învăţătorul (celălalt era felcer) s-a căsătorit la o vârstă destul de înaintată. Celălalt abia după câţva ani a avut posibilitatea să o facă şi nu pentrucă nu ar fi vrut, ci din motivele ce urmează.

Chiar în ziua căsătoriei unchiului meu, abia veniseră de la primărie când căsătoriţii, unchiul celălalt şi Dina desfăcuseră o sticlă de vin să sărbătorească evenimentul Cum era zi de lucru şi ar fi fost penibil datorită vârstei să facă o petrecere cu invitaţi-mai ales că nici nu se punea problema unei căsătorii religioase-(ce vreţi, oamenii aveau simţul ridicolului) căsătoria s-a făcut cât mai discret posibil. Nici mama, nici eu-care eram dealtfel la Bucureşti la facultate-nici celelalte rude neparticipând.

Chiar când ciocneau primul pahar de vin-asta o ştiu din relatările Dinei-a venit securitatea să-l aresteze pe Sâvu, fratele mai mic.

Imediat Dina a venit la Bârzeşti-5 kilometri depărtare-să-i povestească mamei cele întâmplate, dar era aşa de speriată că nici nu era în stare să povestească cum s-au petrecut lucrurile.

DINA 146

Bineînţeles că mama a căutat să afle cât mai multe amănunte, dar nu aveai cu cine te înţelege. Dina avea ochii holbaţi şi de plâns şi de groază că de fiecare dată bolborosea ceva de neînţeles şi începea să sughită, de geaba bea apă pahar după pahar.

De unde să bănuiască mama ce taină cumplită tăinuia Dina? Dina care era guralivă-dar ce zic guralivă, era limbută de-abinelea-că de multe ori o auzeam pe mama zicându-i:

- Da mai taci odată moară neferecată, mai pune lacăt la gură că dacă te porneşti, nu te mai opreşti.

- Păi de ce-i dau să mănânce cucoană? Să vorbească! Că destul o să tacă când o astupa-o pământul; şi taca-taca-din viul zilei până la culcare.

Taina Dinei.Pe care când aveam să o aflu-şi tot la cimitir, lângă mormântul ei -

aveam să mă cutremur. Căci deşi colindasem o parte din ţările lumii, deşi căpătasem înţelepciunea anilor, am rămas mut fără să pot înţelege...

Şi tot Dina a fost alături de mama şi de fraţii ei în timpul vremurilor de urgie ce au urmat. Acum pare de domeniul fanteziei, acum chiar noi care am trăit acele vremuri ne întrebăm cum a fost cu putinţă să se întâmple tot ce s-a întâmplat cu obidita ţară şi cu sărmanii ei locuitori. Generaţiile tinere cel puţin, nu numai că nu pot să conceapă aşa ceva, dar nici nu pot să înţeleagă. Cel mult să asculte din politeţe când li se poveşteşte, apoi să ridice din umeri şi... să -şi vadă de ale lor.

Ce ştiu ei ce este FRICA!...FRICA nu numai pentru tine, pentru libertatea şi viaţa ta, cât mai ales

FRICA pentru cei dragi, teroarea rafinată manifestîndu-se sub mii de faţete.

Sâvu a fost arestat pentrucă a fost legionar.Dar din cei trei fraţi, el a fost singurul care de fapt nu activase deloc în

cadrul legiunii.Fusese înscris de fraţii lui şi el, cuprins de elan, nu s-a opus.Fratele cel mic-Gică-a fost şef de cuib şi primar pe scurta perioadă cât

au condus destinele ţării legionarii.Din fericire pentru el-dacă poate fi numită asta fericire,-a murit pe

front la Podul Iloaiei în ultimele zile de război, lăsând văduva soţia cu care se căsătorise cu trei zile înainte de a pleca pe front.

Poate că de aici se trage taina celor patru.Şi mai ales taina Dinii.Celălalt frate mai mare, cel care se căsătorise în ziua arestării, era

învăţător şi a crezut în mişcarea legionară, dar acţiunea lui mărginindu-se în cadrul comunei.

DINA 147

La câteva luni de la arestare, sora lui Sâvu, Lina de la Pietrari, a primit o carte poştală prin care Sâvu anunţa că este la Oneşti şi că are voie să primească odată la două luni un pachet cu mâncare şi medicamente.

A scris Linii pentrucă ea nu lucra iar soţul ei era învăţător pensionar, deci nu era pericol să fie persecutată că avea un frate deţinut politic.

S-a făcut consiliu de familie şi s-a căzut de acord să plece Lina la Oneşti, căci mama avea băiatul la facultate şi fata la liceu, iar Niculae era dascăl. Dar cum îi era frică să se ducă singură, tot Dina a fost cea care a luat traista cu mâncare şi la drum la Oneşti, căci Dina nu avea ce pierde

- Lasă cucoană preoteasă, ce o să-mi facă, să-mi ia caii de la bicicletă? Lasă că mă duc şi eu cu cucoana Lina, că ne ţinem de urât una la alta.

Şi s-a dus Dina din două în două luni timp de doi ani cât a fost deţinut Sâvu la Oneşti, căci când s-a înăsprit regimul deţinuţilor politici-dacă se mai putea înăspri-şi au fost duşi la exterminare la Bicaz şi pe Canal, s-au suspendat vizitele familiilor.

Bineînţeles că toată familia abia aştepta reîntoarcerea Dinei să afle noutăţi, dar nu ştiu cum se făcea că niciodată nu au fost toţi la un loc să asculte, aşa că Dina trebuia să o ia de fiecare dată de la început. Dar asta nu cred că o deranja prea tare ea fiind dispusă oricând să palavrăgească.

Ori poate avea la fiecare de spus câte ceva aparte?Ori poate că şi lui Sâvu îi şoptea pe furiş câte ceva când soldatul ce

stătea ei în timpul întâlnirii se ducea să tragă câte un fum de ţigare?Tainele Dinei...Aveam să-i cunosc şi această taină, tot printr-o întâmplare, căci Dina a

plecat cu tainele ei în lumea tainelor.Prin 1993, adică la câţva ani după revoluţie, eram pentru a doua oară

în ţară după aproape 14 de ani de la plecare şi ca şi prima dată, adică în 1992, îmi făceam runda la cimitir. Mai ales că între timp mai plecaseră câţva dintre cei bătrâni, minţându-mă când mi-au spus la despărţie:

- La revedere domne Vali...După ce am aprins o lumânare la mormântul părinţilor mă oprisem la

crucea Dinei şi amintirile mă învăluiau cu căldură când a apărut lângă mine"Mustăciosul”. Aşa era poreclit un securist care după schimbările politice fusese scos din rândurile securităţii şi se aciuise în comună deşi nu era de prin partea locului. Făcuse parte din serviciul securităţii din Horezul, deci comuna noastră intra sub jurisdicţia lui dar sătenii, fie că la fel ca toţi ţăranii după un timp iartă -chiar dacă nu uită-sau că într-adevăr nu a fost printre cei mai ticăloşi, l-au acceptat, chiar dacă încă nu l-au adoptat.

DINA 148

Probabil însă că nu a fost destul de ticălos ca să fie păstrat în rândurile poliţiei secrete.

Sau probabil că nu a fost destul de abil să ştie să-şi întoarcă cămaşa. În orice caz mie nu mi-a făcut nici-un fel de plăcere prezenţa lui. Poate că a simţit căci a ezitat o clipă apoi mi-a dat bineţe şi a intrat în vorbă:

- Biata Dina, Dumnezeu să o ierte, că mult timp am tremurat de frică să nu pălăvrăgească mai mult decât trebuie. Dar a plecat săraca ducând taina cu ea...

Am ridicat din sprâncene cu nedumerire căci nu puteam înţelege ce legătură putea avea mustăciosul securist cu Dina mai ales că de când cu securitatea nu mai puteam suporta oamenii cu mustaţă, având impresia că toţi îşi lasă mustaţă să nu fie recunoscuţi.

- Din cei cinci care am fost atunci nu a rămas decât domnul Nicu şi cu mine. Restul s-au dus toţi. Pe toţi i-a iertat Dumnezeu!

Ticălosul, vorbeşte de Dumnezeu şi cine ştie pe câţi i-a băgat în puşcărie pentru că se duceau la biserică. Gândeam eu, ridicând din nou din sprâncene.

- Primisem mai multe anonime împotriva domnului Năstoiu că a fost legionar iar de câteva zile se primiseră sesizări concrete -invidii şi păcate omeneşti, ca să-i ocupe postul de învăţător-.(Cine vorbea de păcate) Aşa că a trebuit să acţionăm. Am primit ordin să-l arestez şi când am intrat în casă, tocmai veniseră de la primărie că se căsătoriseră. Nu am ştiut de căsătorie, căci l-aş fi arestat înainte, sau după (Vorbea ca şi când i-ar fi dat un pahar cu apă) dar odată venit, ce era să fac?

- Era Domnul Nicu, soţia Elena-Dumnezeu să o ierte, că bună pictoriţă era-Domnul Sâvu şi Dina. Când am întrebat conform regulamentului,(deşi ştiam, dar aşa cerea regulamentul,) care e Năstoiu de a fost bandit de legionar şi şef de cuib, domnule Vali, să mă bată Dumnezeu dacă vă mint, mi-a stat inima în loc când l-am auzit pe domnul Sâvu:

- Eu sunt.- Şi s-a uitat fix la domnul Nicu, care a bolborosit ceva, a ridicat

mâna dreaptă ca să-l oprească, dar domnul Sâvu a continuat:- Să mergem!- Haidem amândoi să-mi iau nişte lucruri groase şi a ieşit repede

afără să nu-i dea timp lui domnu Nicu să se dea de gol.Spun drept că nu cred ca să se fi scris prin romane aşa ceva.Am văzut şi eu multe în păcătoasa mea de meserie, dar de aşa ceva nu

am auzit.

DINA 149

Drept să spun că m-a luat şi pe mine repede că atunci când m-am desmeticit, era târziu. Da mi-am zis că pentru acele vremuri nu era atât de important persoana, cât numărul de oameni ce trebuiau să fie arestaţi. Am tăcut chitic până la Horezu dar trăgeam cu coada ochiului la domnul Sâvu şi îmi ziceam în sinea mea:

- Bă prostule, nici nu ştii în ce belea te-ai băgat.Şi mă gândeam pe unde să scot cămaşa dacă se află.Norocul meu era că exceptând o singură sesizare, toate celelalte

precum şi anonimele vorbeau de legionarul Năstoiu care fusese şef de cuib, (deşi aveam informaţii că şef de cuib fusese decedatul pe front), nu specificau învăţătorul Năstoiu. Totuşi era o sesizare în care se scria clar: Niculae Năstoiu.

Acum, ce o fi, o fi,! Dacă se află o să-mi fac autocritica că am greşit. Ce conta greşala mea pe lângă arestarea unui bandit de legionar?

Dar după un timp am băgat-o pe mânecă căci mi-am adus aminte de Dina. Mi-era frică să nu vorbească,. Dar norocul meu e că fie de frică, fie de nu ştiu ce, a tăcut şi a plecat cu taina în mormânt.

- Săraca Dina.De asta căuta să se ducă singură la Oneşti, ca să-l asigure pe Sâvu că

nu s-a aflat nimic...Şi nu mi-a spus nimic nici mie, slăbiciunea ei...Şi şi-a ţinut limba, ea care era aşa de limbută...- Dino Dino. De ce nu m-ai învăţat şi pe mine să-mi ţin gura?- Văd că nu prea mă credeţi. Puteţi întreba pe domnul Nicu, că

trăieşte şi cum e singurul care mai e în viaţă vă poate confirma.- Dacă o avea putere.Dar nu am avut eu puterea să-l întreb, frică fiindu-mi că unchiul Nicu

nu va avea putere.Şi-apoi, dacă Dina şi cu Sâvu au plecat cu greaua taină, cu ce drept aş

mai răscoli eu trecutul? Şi-aşa îmi e ruşine că nu am avut puterea să păstrez şi eu taina, dar fiind singurul omagiu pe care îl pot aduce dragii mele Dina, o rog să mă ierte că am ridicat vălul uitării de pe două din grelele ei taine.

Oare o mai fi avut şi altele?

*****

- Alo! Casa domnului Vali?- Da!- Domnul Vali la telefon?- Da. Cine întreabă?

DINA 150

- Veniţi în gară să o luaţi pe Dina.- Pe cine?- Pe Dina. Vă aştept în faţa biroului de informaţii, bineînţeles cu

Dina, spune vocea necunoscutului care se simţea că abia îşi stăpânea râsul.Era noaptea tărziu, trecut de 11, căci abia venisem de la teatru şi mă

pregăteam de culcare. M-am îmbrăcat repede intrigat şi nedumerit şi aproape alergând am ajuns la gară unde în faţa biroului de informaţii Dina mea, mică şi bondoacă râdea cu gura până la urechi deşi se vedea că era încă speriată. Alături un bărbat de 55-60 de ani, bine îmbrăcat, tip de intelectual, zâmbea amuzat.

- Bună seara!- Domnul Vali?- Da!- Uitaţi-o pe Dina!- Bine, dar..Râzând în hohote că lumea din jur se uita la noi (deşi era miezul

nopţii, peronul era plin de oameni care plecau, care veneau, care gură cască căci fiind vară şi cald gara forfotea de omenire.) mi-a explicat:

- Conducându-mi soţia la gară căci a plecat la Cluj, ieşind pe peron m-am trezit acostat de Dina care, cu aerul cel mai candid din lume, m-a întrebat:

- Nu ştiţi dumneavoastră unde stă domnul Vali?Am rămas perplex şi am privit-o lung crezând că e o femeie căreia i-a

sărit o doagă. Dar văzând că era serioasă şi văzând-o bătrână, am intrat în vorbă cu ea şi aşa am aflat că venea de la Râmnicul Vâlcea la domnul Vali că i s-a făcut tare dor de dumnealui şi a venit să-l vadă. Din felul cum îmi vorbea, proastă nu părea dar tot nu mă puteam dumiri.

- Dar nu ştii unde stă?- Ştiu că stă pe lângă gară.- Nu-i ai adresa?- O am, dar o uitai acasă, că plecai iute..- Altă dăndănaie!- Dar cum îl mai chiamă, ştii?- Cum să nu ştiu, că doar nu sunt aşa de proastă cum arăt. Îl chiamă

Sacerdoţeanu.Nu ştiam ce să fac. M-am gândit să vă caut în cartea de telefon căci

mi-a spus că aveţi telefon dar biroul telefoanelor era închis de la ora 11. Abia acum a realizat şi Dina în ce încurcătură intrase şi s-a speriat de-abinelea începând să tremure de frică.

- Da ce face domnul Vali?

DINA 151

- E artist!- În fine o pistă.- Ce fel de artist?- Cum ce fel de artist? Artist...- Cântă, dansează?- Păi eu ştiu ce face acolo la teatru?- Altă pistă.- -Dau telefon de la telefonul public la informaţii şi cer numărul de

telefon al Teatrului Municipal.- De ce nu al meu?- Aveţi dreptate, dar nu ştiu de ce Municipalul mi-a venit întâi în

minte.Portarul mi-a răspuns că domnul Sacerdoţeanu este regizor (Aşa mi-

am dat seama că eram şi eu cunoscut, cel puţin în lumea teatrului) dar că e la teatrul Naţional. (Nu eram eu celebru ca actorul Timică care nici nu se chema Timică, se numea Mitică, Timică fiind pseudonimul din teatru şi care în urma unui turneu în Austria a plăcut atât de mult încât un spectator l-a felicitat într-o scrisoare, dar necunoscîndu-i adresa, a scris pe plic: TIMICĂ-ROMÂNIA şi scrisoarea a ajuns,) dar tot eram cineva...

- Am avut şansa să dau peste domnul Ionel Iliescu, regizorul tehnic al teatrului care era pe punctul de plecare, dar care a fost amabil şi mi-a dat telefonul dumneavoastră. Aşa se face că v-am chemat să o luaţi pe Dina.

- Vă mulţumesc foarte mult!Ai avut mare noroc Dina, căci dacă nu dădeai peste dânsul, plecai

acasă fără să mă vezi.- Păi domne Vali, a nimerit el orbu Brăila şi eu să ne te găsesc pe

matale?- Bine măi fato, dar să pleci fără adresă?- Domne Vali, te găsii şi fără adresă? Te găsii! A pus Dina punct.- Încă odată vă mulţumesc foarte mult.- Nu aveţi pentruce să-mi mulţumiţi. Nu de multe ori în viaţă ai

ocazia să întîlneşti oameni ca Dina..(Dina mă cuprinsese pe după milloc-abia ajungea cu capul de pieptul meu-şi mă sorbea din ochi nedeslipindu-se de mine.) şi uitîndu-se lung la noi ne-a învăluit cu o privire ciudată.. Mai ales că până să veniţi mi-a spus că nu e mama dumneavoastră... Şi mi-a vorbit cu atâta căldură în glas că am vrut să cunosc persoana care a putut trezi asemenea sentimente într-o inimă atât de mare ascunsă într-un trupuşor atât de mic şi de firav.(Dacă ar şti el cum acest trup firav făcea 60 de kilometri pe zi cu baniţa cu mâncare pe cap să nu-i moară de foame

DINA 152

odorul-ori te pomeneşti că i-o fi spus şi asta. că după cum o cunoşteam pe Dina, era în stare.)

- Sănătate Dino şi să ştii că am să vin special să-ţi fac o vizită la Bărbăteşti.

- Să veniţi domnule, dar să veniţi vara să urcăm la munte să vă fac un balmuş cu caş nesmântânit şi lapte covăsit.

Dar să nu-mi uitaţi acasă adresa.A încheiat sec pufnind în râs Dina punându-şi pe cap coşul cu

merinde, căci uitase ea adresa acasă, dar nu uitase să-mi aducă cârnaţi afumaţi cu turtă dospită şi murături de ciuperci.

Până târziu spre dimineaţă am stat de vorbă spunîndu-mi ce mai era pe acasă.

- E bine domne Vali, slavă domnului, e bine. Cucoana a terminat cu cositul, dar a fost greu cu găsitul oamenilor (parcă a fost vreodată uşor) dar acum fânarul e plin şi cum anul ăsta au fost multe ploi, s-a făcut mult fân că a trebuit să mai facem două clăi şi să mai punem şi nişte prepeleci. (Deşi Dina nu mai era de câţva ani la noi, era acasă la ea la Bărbăteşti şi mai şi lucra la dispensar, când era mult de lucru-la cosit sau la strânsul bucatelor-se aranja şi venea să-i dea o mână de ajutor mamei.)

- Acuma nu ştiu dacă ştiţi, nu ştiu dacă v-a scris cucoana că abia alaltăeri a venit scrisoarea de la domnu Sâvu de la Canal (Dina şi-a schimbat vocea şi a continuat să vorbească tărăgănat, nu ca morişca cum vorbea de obicei) că peste cel mult două săptămâni vine acasă, că i s-a scurtat pedeapsa că a lucrat bine...

Apoi privirea i s-a asprit şi cu vocea dură, cu o voce pe care i-o cunoşteam bine că o folosa rar şi numai când era furioasă peste poate, a continuat:

- Vedea-laş cu capul gol pe zăvelcă pe mustăciosul ce l-a arestat!- A făcut o pauză lungă apoi a continuat cu vocea schimbată căzând

pe gânduri, cum cădea pe vremuri când copil fiind, îmi povestea înainte de culcare poveşti de pe vremea turcilor şi a haiducilor şi ajungea la povestirea ororilor asupritorilor.

- Şi mai ales pe ăi de l-au trimis...- Şi s-a închis în muţenia ei nemaiscoţând nici-o vorbă.A început să moţăie iar soţia mea care asistase la toată discuţia noastră

mi-a făcut semn ca să plecăm discret căci Dina adormise pe fotoliu de oboseală.

Sau poate s-a făcut că doarme, ca să fie singură cu gândurile şi cu tainele ei?

DINA 153

Încercam să adorm dar nu izbuteam. Mă chinuia întrebarea cum de a putut Dina să rostească un blestem aşa de cumplit căci în toată copilăria mea nu l-am auzit decât de câteva ori. Că până nici păcătoasa de Beşeldoaia care era spurcată la gură şi de dimineaţa până seara numai în drăcuieli şi blesteme stătea, nu l-a folosit decât rar de tot.

"CU CAPUL GOL PE ZĂVELCĂ".- Ştiţi ce înseamnă asta?Era un blestem pe care în general mamele fetelor necinstite de un

flăcău îl făcea când flăcăul, vorba cântecului:... Ce-ţi mai pasă ţi-e Bade-acumŢi-ai luat traista şi-ai plecat la drum..Şi lăsa fata necinstită şi cu prunc în burtă de nici-un flăcău nu mai

vroia să o ia de nevastă oricâtă avere ar fi avut!Ori când vr-un păcătos lua viaţa altuia cu toporul sau cuţitul din

pricini mărunte la o încăerare la beţie şi atunci sora sau mama mortului pronunţa greul blestem.

"CU CAPUL GOL PE ZĂVELCĂ."Asta însemna ca blestematul să moară de moarte grea, nespovedit şi

neâmpărtăşit, să fie găsit fără suflare în vr-un hududoi ca un cal jugănit de lupi şi să i-l aducă mumă-sii vecinii acasă şi mumă-sa să-şi smulgă părul din cap de durere, să-l întindă pe pământ, să-i pună capul gol pe zăvelcă şi să-l mîngîie sărutându-i buzele vinete şi ochii strâns închişi şi să se roage răguşit, că nu mai avea glas de atâta jelit, să-i ierte Dumnezeu păcatele...

*****

După exact 30 de ani-păţania cu Dina petrecându-se în vara anului 1954-am primit o scrisoare de la sora mea la Paris unde mă stabilisem definitiv cu patru ani în urmă în care îmi comunica trista veste că Dina plecase în lumea umbrelor şi a tainelor.

Ştiau-atât sora cât şi cumnatul meu -că era grav bolnavă. Fuseseră de câteva ori la ea la Bărbăteşti, ultima dată chiar cu două zile înainte, dar cum tot guralivă şi vioaie era nu au realizat că e pe moarte.

În ziua de Sf. Ilie a venit Floarea, sora Dinei, să-i cheme iute că Dina e pe moarte şi cere să vadă pe Dorela.(Tot în ziua d Sf. Ilie, care era o zi neagră în neamul nostru. În ziua de Sf. Ilie murind bunica, bunicul, doi fraţi ai tatei, fratele meu şi tata şi acum şi Dina, probabil că atât de mult se contopise cu familia noastră că nu făcea excepţie)

Când au ajuns acasă la Dina, tocmai ieşise preotul că o împărtăşise că nu a mai apucat să o spovedească, că nu mai putea vorbi.

DINA 154

Acum mă întreb dacă nu cumva Dina, cu şiretenia ei, s-a făcut numai că nu poate vorbi.

Căci dacă s-ar fi spovedit, trebuia să spună tot?Şi ce făcea cu tainele ei.?Dina stătea cu mâinile pe piept şi între mâini ţinea lumânarea aprinsă

dar nu mişca şi răsufla greu... inima abia îi bătea de parcă era inimă de porumbel..

După câtva timp-în jurul ei se vorbea încet aşa cum se vorbeşte lacăpătâiul unui muribund-Dina a deschis ochii şi când a văzut-o pe

Dorela, i-a înflorit un zâmbet în colţul gurii.Apoi i-au dat lacrimile şi a pronunţat cu voce ştinsă, mai mult şoptit,

ultimile cuvinte rostite pe acest pământ:- Să-i spui lui Domnu Vali să mă ierte, dar nu mai pot să îl aştept!Şi a închis pentru totdeauna ochii iar printre genele strânse s-au mai

prelins două lacrimi strivite...

NARBONNE 20 Noiembrie 1999

GORICĂ

GORICĂ 157

- Bună seara nea Dumitre! -- Bună seara Titule. Da ce e cu tine, eşti în permisie?- Am fost primul la trageri şi mi-au dat o permisie de două săptămâni

şi pică bine că e şi bâlciul de Sf. Ilie şi sunt şi de coasă.- Că ai fost primul la trageri nu mă miră că doar unchit-o Sofian ţi-a

pus puşca în mână când alţi copii abia învaţă să încalece şi ai şi ochi buni şi nici mâna nu-ţi tremură. Poate d-aia te-au făcut sergent.

- Poate că şi d-aia, răspunde râzând Titu.- Da ce cauţi prin Scânteia?- Am avut aplicaţii la Voineasa, la Gura Lotrului şi cum azi la prânz

mi-au dat permisia, plecase autobuzul de Brezoi şi mi-am zis că dacă o iau peste munţi, câştig o zi că abia mâine dimineaţă e alt autobuz până la Brezoi şi de la Brezoi trenul până la Râmnic şi de la Râmnic ştiu eu dacă măi găsesc loc la cursă, că e şi ajunul lui Sf. Ilie şi e lume multă la târg aşa că am luat-o peste munţi.

- Bine ai făcut. Da vezi că te-apucă noaptea şi muntele e păcătos, să nu te rătăceşti că e noapte fără lună!

- M-am gândit că după ce trec de Lespezi şi ajung în Albu, să rămân la cabana lui Popa Boboacă la noapte şi mâine în viul zilei cobor pe la Casa de Piatră la Pătrunsa şi de acolo în două ceasuri sunt acasă.

- Te-ai gândit bine. Bună seara şi sănătate Zenobiei şi copilului, spuse Dumitru luându-şi calul de căpăstru şi cotind-o spre stâna lui din Dos.

A ajuns la cabana lui Popa Boboacă când Carul Mare îşi îndrepta oiştea spre piscul Viforniţei iar luceafărul licărea peste vârful Coziei.

A deschis uşa că nu era încuiată. De fapt nici nu avea cum să fie încuiată că nu avea broască cu cheie, avea numai o clanţă pe dinăuntru, dacă era cineva şi vrea să se încuie noaptea. Şi-a dat jos raniţa din spate punând-o bâjbâind, că era întuneric nefiind lună, pe laviţa dinspre fereastră. Toţi cei ce treceau pe aici cunoşteau locul şi nu era oprelişte, popa Boboacă făcând această cabană nu numai pentru el ci pentru toată suflarea ce trecea spre munţii Govora, Lespezi, Comarnici sau spre Voineasa sau Gura Lotrului.

Numai dacă aveai de gând să stai o săptămână, două, trebuia să-l anunţi pe popa să nu se întâlnească mai mulţi în acelaş loc.

Dar acum, deşi era în ajun de Sf. Ilie când e cald şi cei ce iubesc muntele vin pe aici, a avut noroc că nu era nimeni.

După ce s-a obişnuit cu întunericul (căci deşi era senin, nefiind o noapte cu lună, stelele nu luminau destul ca să vezi limpede) şi-a descins centura, şi-a scos baioneta şi a pus-o pe laviţă. Şi-a scos vestonul şi şi-a

GORICĂ 158

descălţat bocancii şi ciorapii, rămânând desculţ, căci i se înfierbântaseră picioarele.

Apoi, prin uşa deschisă la perete şi prin slaba lumină ce trecea prin fereastră, a întrezărit pe vatra ce era în mijlocul odăii nişte surcele şi nişte vreascuri de cetină de brad. A scos chibritul din buzunarul pantalonilor, a aşeazat mai mult pe bâjbâite nişte crengi de cetină uscate pe vatră şi cum a scăpărat chibritul şi l-a băgat sub cetina uscată, nişte flăcări vesele au început să joace pin odaie, dând destulă lumină ca să vadă că lângă vatră erau câţva butuci de brad, tăiaţi de vr-un trecător cu câteva zile înainte.

A luat doi butuci şi i-a pus peste surcelele ce începuseră să ardă bine, apoi a scos din raniţă o pâine învelită într-un ştergar, o halcă de slănină (era raţia de hrană rece dată de la unitate) şi câţva bureţi pe care îi culesese pe drum. Restul i-a lăsat în raniţă, să-i ducă acasă la nevastă şi copil

A rupt o cracă din surcelele de brad şi cu baioneta pe care a scos-o din teacă, a tăiat-o cam de patru palme ascuţând-o la un capăt. A tăiat o bucată lată de o palmă din slănina afumată şi a trecut ţepuşa prin ea, aşezând-o pe doi bolovani aduşi cine ştie de când de vr-un drumeţ ce vroise să facă mămăligă. Dar fuseseră folosiţi de multe ori, că erau deja negri de fum şi foc. A rupt codiţele din interiorul bureţilor, a luat o creangă îmbibată cu răşină de pe foc, că dădea lumină mare, şi a căutat pe poliţa de deasupra vetrei unde a găsit nişte sare într-o trochiţă mică, ca o jucărie, din brad, pentru păstrat sarea.

Este cunoscut obiceiul muntenilor ca atunci când pleacă de la o stână sau colibă la munte, să lase la căpriorii stânii sau pe poliţă, la loc uscat, ferit de reveneală şi de umezeală, măcar nişte sare şi câteva chibrite, dacă nu a avut altceva la îndemână, pentru vr-un necajit care din cine ştie ce pricini ajunge prin parte locului şi nu are nimic asupra lui.

Sără bureţii şi îi puse pe jar să se frigă, dând mai pe foc şi slănina.Cu baioneta tăie o bucată lată de pâine, pentru a pune pe ea

broboanele de slănină când va începe să se topească:- Ce bună ar fi o ceapă tăiată mărunt pe pâine şi deasupra pusă

slănina sfârâind,!- Dar de unde ceapă?- Ba stăi aşa, că trebuie să fie afară ceapa ciorii, că n-or fi mâncat-o

mistreţii pe toată.Întorse bureţii, că începuseră să se facă pe o parte şi dete iar mai

deoparte slănina, să nu-şi piardă degeaba zeama şi ieşi afară.Deşi nu era lună, stelele răsăriseră bine.Carul mare avea deja oiştea îndreptată spre vârful Pietrei, iar

luceafărul strălucea peste Buila, încât era destulă lumină ca să vadă că de

GORICĂ 159

jur împrejur era potop de ceapa ciorii. Înseamnă că au fost mereu trecători de au dormit în cabană şi mistreţii s-au ferit să vină să râmeze, mirosind a om.Smulse căteva fire, ceapa ciorii, având ca şi vlaşiţa, puţină măciulie în pământ, mai mult foile verzi deasupra. O curăţă de foile îngălbenite până să ajungă în odaie. Când să intre îşi sterse (picioarelepe prag) După ce o să mănânce, o să vină la izvor să se spele pe picioare înainte de culcare

Apoi puse din nou slănina pe jar. Bradul, fiind îmbibat de răşină, arsese destul ca să facă jar şi cu baioneta tăie pe marginea laviţei ceapa şi o puse pe pâine. Pe măsură ce slănina se topea, lua ţepuşa şi o lăsa să se scurgă deasupra cepei de pe pâine, apoi o punea iar pe jar.

Bureţii fiind făcuţi, îi ia cu buricele deştelor că frigeau şi îi pune pe şervetul pâinii apoi ia slănina care se prăjise bine, o scoate de pe ţăpuşe şi o pune pe pâine. Se aşează pe laviţă şi începe să taie câte o bucată din slănina de pe pâine, cu câte o bucată de pâine, (baioneta tăia ca briciul de bărbierit) şi să mănânce domol, luând între bucăţile de pâine câte un mânătargă ce se topea în gură.

O linişte se aşezase peste fire şi o pace lăuntrică îl cuprindea pe flăcău, în timp ce afară o boare din vânticelul cald ce se ridicase dinspre Buciniş făcea brazii să cânte când Băltăreţul foşnea printre crengile de cetină.

În cabană, răşina de la brad lăsa un parfum pe care nimeni din cei ce au avut fericirea să petreacă măcar o noapte la o stână sau la o cabană de munte lângă un foc din lemne de brad cu răşină nu îl va uita, indiferent ce scumpe parfumuri îi vor gâdila nările.în viitor.!

Mâncarea, pe îndelete şi bine dumicată i se aşează în pântece în timp ce căldura focului din vatră amestecată cu oboseala drumului de peste trei munţi îl învăluia într-o domoală osteneală când pleoapele încep să cadă greu peste ochi şi somnul vine încet, fără zbuciumările oamenilor ce au cugetul încărcat de necugetatele isprăvi de peste zi.

Vine încet, auzind ca prin vis râsul cristalin al copilului de acasă şi văzând, printre pleoapele întredeschise, sânii nevestii svâcnind nebuneşte pe sub bluză...

*****

- Ăsta e lătrat a om..- Auzi cum mârâie Grivei- Parcă spre ceair s-asmut.- Cât o fi ceasul?- Stai s-aprind lămpiţa să văd.

GORICĂ 160

- N-o aprinde, că se vede de-afară şi dac-or fi hoţi!- Mă duc să văd ce e.- Ia-ţi revolverul.- Că doar n-om fi în pădure, suntem în mijlocul satului..- Parcă bate cineva în geamul de la săliţă.- Stai aici, că mă duc eu..Prin transparentul lăsat la fereastră, răzbătea lumina câte-unui fulger

urmat de bubuitura înfundată a tunetului care zdrăngănea geamurile deşi erau bine chituite, iar vântul în rafale şuera prin copaci, aruncând pe acoperişuri stropi grei de ploaie.

Hula ce-cepuse să-şi arate colţii de cu seară când norii negri se adunaseră pe cer dinspre muntele Arnota-semn de vijelie şi de bătut grindina şi piatră-se deslănţuise după miezul nopţii şi era o vreme de să nu scoţi nici câinele din cuşcă..

- Asta e vremea vârcolacilor şi a stafiilor, ori Doamne păzeşte, a hoţilor ce-s gata să bage cuţitul. Gândi preoteasa făcându-şi semnul crucii.

În răstimpul scăpărări unui fulger părintele zări, lipit de geam, un chip cu plete şi barbă ude de ploaie şi cu ochii măriţi de groază şi spaimă.

- Tu eşti Grigore?- Eu Părinte, Gorică.Deschizând uşa de la săliţă, în prag apăru Grigore şi în lumina

fulgerelor, văzu pe Grivei cu colţii bine înfipţi în carnea de pe pulpa piciorului stâng:

- Grivei, marş de-aici...- Ce-i cu tine, Gore, în miez de noapte? Si cum de te lăsaşi să te

muşte câinii, de eşti aşa de plin de sânge?Dând din mâna plină de sânge a"nu face nimic"Gore murmură ca de

pe altă lume:- Venii să mă spovedesc Părinte!- Să ce?- Ce se întâmplă Mitică?- Nimic Marioară. Stai liniştită şi culcă-te că nu-i nimic.- Să te spovedeşti acum, în miezul nopţii şi pe o vreme ca asta?- Cu cine stai de vorbă, Mitică?- Stai dragă liniştită, că nu-i nimic. E pentru mine.Întorcându-se spre Gore şi întâlnindu-i privirea tulbure pe chipul

răvăşit ca al unui om ce venea din iad, părintele îl trage în săliţă şi luând patrafirul de pe măsuţă, şi-l pune pe după gât, pune pulpana patrafirului pe capul lui Gore care înghenunchiat începe, cu o voce domoală să se spovedească.

GORICĂ 161

- Martori fiind stropii de ploaie ce răpăiau pe acoperiş, vântul ce zgâlţâia giurgiuvelele şi stropii de sânge prelinşi de pe mână pe preş, într-o noapte adâncă, într-o noapte grea din noaptea de Sf.. Ilie a anului 1930...

Reintrând în cameră, preoteasa, văzând chipul răvăşit al bărbatului, îl întreabă:

- Ce e cu tine Mitică? Cine a fost şi ce s-a întîmplat?- Ascultă Marioară, eu nu mă bag în crătiţile tale şi în bucătăria te, te

rog ca nici tu să nu te amesteci în treburile mele.Şi ieşi brusc din odaie trecând în camera de alături unde aprinse o

lumânare şi începu să se roage, îngenunchiat la icoană, în timp ce Marioare rămase ca trăsnită căci era pentru prima dată în cei 15 de ani de căsnicie când îşi vedea bărbatul aşa de turburat şi că îi vorbea aşa aspru...

*****

Doamne doamne, ce prăpăd a mai fost azi noapte, că am crezut că e sfârşitul lumii...

N-a scăpat casă cu acoperişul întreg pe toată valea Otăsăului iar geamurile, numai cele de la dos, dinspre Şuia au rămas întregi, că hula a venit dinspre Bistriţa. Restul, a trebuit să aducă Constantin al Cizmăreascăi geamuri şi chit cu carul de la Râmnic ca să le înlocuiască.

Cu magazia lui Ciopleală s-a petrecut o istorie că nici ăi bătrâni n-au mai văzut aşa ceva. O pală de vânt a răbufnit pe sub magazie, a ridicat acoperişul şi l-a răstunat punându-l la loc pe partea ceailaltă.

Cu şindrila pe lanteţi şi cu ştacheţii de-asupra.Şi magazia mare, că nimeni nu-şi putea da cu presupusul cum de s-a

putut întâmpla aşa ceva.După slujbă, tot satul s-a adunat şi s-a căznit să-l pună la loc, că se

adunase lume la biserică de nu mai încăpeau, ca la Paşti sau la Crăciun, că erau oamenii speriaţi de mânia lui Dumnezeu.

Că s-a-nrăit lumea de numai un semn ceresc ne mai aduce aminte că mai e un Dumnezeu în cer..

Baba Veta lui Ciopleală stătea ca prostită cu mâinile în poală pe prispa casei şi se uita în gol că numai asta îi mai trebuia..

Că şi Veta asta ce păcate o fi ispăşind nimeni nu poate şti, că parcă, din tot satul, numai pe ea a ales-o Dumnezeu să plătească toate păcatele şi toate năpastele.

Şi toate au căzut pe capul ei numai de Sf. Ilie.Socru-so, Dumitru, s-a prăpădit în ajunul unui Sf. Ilie când scobora cu

carul cu boi dealul Costeştilor, că fusese de încărcase var nestins din varniţele de la Bisriţa,(că dacă nu avea de lucru la atelier -de făcut tocuri

GORICĂ 162

de uşi ori de ferestre, ori alte lucruri trebuitoare la cei ce-şi făceau casă nouă -da cu vremurile eştea grele, cine-şi mai face casă nouă?-se ducea la vale cu carul cu mere ori cu pere toamna. Dar cum acum nu erau fructe, se ducea cu var că-şi spoiau oamenii casele de Sf. Mărie şi aveau nevoie de var) dar s-au speriat boii când le-a trecut pe dinainte o vulpe prin dreptul viei lui Moaşa Mărina şi au luat-o la galop pe coastă la vale.

Bietul Dumitru a ţinut de jug proptindu-se în călcâie dar i-au alunecat opincile într-o baligă şi a apucat sub copitele boilor şi i-au trecut roţile peste cap de s-au împrăştiat creerii pe şuşea.

Abia prin dreptul cişmelei de la şcoala din Negruleşti s-au liniştit boii şi s-au oprit năduşiţi să bea apă.

Da ce folos, că Dumitru a rămas întins pe jos.Noroc măcar, dacă se poate numi noroc, că a rămas carul nesfărâmat

cu încărcatura întreagă de l-au adus oamenii pe sară acasă, cu bietul Dumitru întins pe ţoale şi cu o lumânare aprinsă înfiptă în gaica şuşuleţului.

S-a strâns tot satul şi o căina pe pe Măria, nevasta lui Dumitru, că era cu burta la gură şi-aştepta să-i vină ceasul.

Da i-a venit în loc Dumitru cu picioarele înainte...Vai de viaţa ei cum s-a trudit singură să-l crească pe Costică, că era

muiere sărmană Nici nu s-a mai măritat, deşi era femeie frumoasă şi a avut peţitori, da nu a vrut să aducă stăpân în casă care să se culce în patul lui Dumitru, în ţoalele lui Dumitru, cu muierea lui Dumitru ori să bată copilul lui Dumitru.

Aşa că şi-a dus viaţa aşa cum o duc toate vădanele sărăcite peste noapte.

Şi-a dus viaţa muncind pe la unul şi pe la altul.Dar n-a cerşit şi nici n-a furat.Şi-a crescut copilul cu"poala şi cu oala"cum se spune de femeila

necăjită care când termină de lucru seara la creştini, stăpâna îi dă un codru de mălai ori de mămăligă şi o oală de sorbitură să aducă acasă la copil.

De aia se zice"cu oala şi cu poala"că aducea mălaiul în poală şi sorbitura în oală

Cu timpul se vedea sărăcă scăpată de nevoi şi-ncepuse să i se descreţească fruntea şi să zâmbească când fiu-său Costică, şi el tot tâmplar că nu-i vânduse sculele lui Dumitru, după ce fusese ucenic la un tâmplar din Costeşti venise acasă şi deschisese atelierul lui, în atelierul lui Dumitru.

Costică, flăcău chipeş, ducea hora Duminica la cârciuma lui Popa ăl Bătrîn, Popa Gheorghe, de tot satul se uita la el iar muierile cu fete de

GORICĂ 163

măritat se uitau cu pizmă dacă Costică întra în mijlocul hori de mai multe ori cu aceiaşi fată.

Barem la nunta lui Costică lua bradul din mâna vornicului şi juca cu el în mijlocul horei de parcă nu-i era de-a bună.

Şi nici nu i-a fost săraca.Că nici nu ştii pe cine să căinezi mai întâi, pe ea sau pe noru-sa, care a

avut parte tot de soarta ei.Că avea Veta copil mic, abia întrase la şcoală când a plecat Costică în

război, şi plecat a fost, că s-a prăpădit la Podul de la Târgu Jiu.Vestea a ajuns în sat odată cu Nemţii.Şi tot într-un ajun de Sf. Ilie.Veta era la cimitir să tămâieze pe soacră-sa, care nu se răcise bine în

mormânt, că murise cu trei zile înainte de a afla nenorocirea...Vai de viaţa ei, că se mirau şi oamenii de unde a mai găsit Veta putere

să iasă deasupra.Că satul era sat de oameni amărâţi.Şi mai era şi zăzboiul.Şi în sat nu mai erau decât bătrânii, copii şi muierile. Că ajunseseră

bietele muieri să facă toate muncile pe care înainte le făceau bărbaţii.Până şi la cosit tot muierile mergeau.Şi lipsurile cu carul. Iar Veta nu avea decât o curea de pământ în

smârcuri şi de muncit, la cine să munceşti?Că de muncit era, dar nimeni nu avea parale de plătit.Mergeau pe împrumut.Dar numai ăi de aveau pe ce se împrumuta, că nimeni nu mai băga

oameni la lucru.Şi de arat nu mai ara nimeni, că nu aveau cu ce, că boii fuseseră luaţi la abator, iar caii rechiziţionaţi pentru front, aşa că cu ce să ari? Abia de scărmănau bietele femei pământul cu hârleţul...

Da cum nevoia te învaţă să te descurci dacă ai o ţâră de glagorie la cap, i-a dat Dumnezeu gândul ăl bun şi a început să care cu carul la vale-da nu cu boii, că boii de mult fuseseră luaţi la tăiere.-ci cu o vacă,(că numai una avea, că şi dacă ar fi avut două, una i-ar fi fost luată la abator,) să care sare de la Ocnele Mari, că era mare lipsă de sare în toată ţara, (că o luau Nemţii).

Câmpenii erau în stare să de şi câte 5 străchini de porumb sau 4 de grâu pe o strachină de sare, că aveau nevoie nu numai pentru murături ori pentru mâncare, da şi de vite. Că vitele nu vor să ştie de război, ele trebuie să lingă sare.

Şi sare de unde? Că de peste doi ani nu se mai găsea sare.

GORICĂ 164

Cum soacră-sa nu mai era, pleca Veta la vale.Mergea cu carul şi trebuia să se oprească când mânca vaca, că viţica

(că luase şi viţica cu ea, să nu înţărce vaca nemulsă trei săptămâni cât făcea până la Maglavit sau la Dăbuleni unde se ducea cu sare) sugea la vacă după mulsoare, iar Titu mânca lapte din strachină, că-l lua cu ea, că n-avea cu cine să-l lase acasă.

Până şi Nemţilor li se făcea milă de ea când o vedeau cât e de amărâtă şi scoteau din raniţă câte o bucată de pâine neagră şi uscată şi-i dădeau.

Cine ştie câţi dintre ei lăsaseră acasă muieri cu copii, amărâte ca şi ea.Ea o muia în laptele muls de la vacă şi i-o dădea lui Titu să prinză

puteri...Şi vremurile de bejenie au trecut.Şi lucrurile încet încet au revenit pe făgaşul lor iar oamenii, că aşa e

dat de Dumnezeu pe pământ, au intrat şi ei pe făgaşul lor.Muierile ori mamele ce au avut norocul să li se întoarcă bărbaţii ori

copii din război au reânceput să cânte dimineţile când plecau la muncă, iar vădanele să-şi bocească morţii seara, în asfinţit, în cimitire.

Deşi, cine ştie dacă bărbaţii sau copii lor avuseseră parte de un mormânt într-un cimitir.

Că de împărtăşit şi prohod nici vorbă...Şi s-a făcut mare şi Titu.Şi era şi el chipeş ca Dumitru bunică-so ori ca Costică taică-său.Când a terminat scoala primară, a terminat primul.Că era isteţ la minte.Că nu numai că învăţa bine şi prindea repede, da când alţi copii se

jucau încă de-a va-ţi ascunselea ori de-a baba oarba, el învăţase nu numai să pună şaua pe un cal şi să-l încalece, dar pusese deja puşca la ochi.

Şi învăţase şi să încarce tuburile de cartuşe cu praf de puşcă, cu câlţi şi cu alice că văru-său dinspre partea maică-si, Sofian, vânător vestit peste cinci sate, văzându-l descuiat la minte şi ştiindu-l şi orfan, l-a luat pe lângă el şi când avea ceva timp liber l-a învăţat lucruri de bărbat, pe care Titu, orfan de tată, nu avea cum să le ştie şi nici de la cine să le înveţe.

Având certificatul de patru calse primare, a venit la mumă-sa învăţătorul Borcan şi i-a spus că băiatul e desgheţat la minte şi că ar fi păcat să nu înveţe o meserie.

- Păi domne învăţător, m-am sfătuit cu văru Sofian şi am căzut la învoială că e păcat de sculele de tâmplărie rămase de la bărbatu-meu Costică şi de la ăl bătrăn, Dumitru, mai ales că nici unul nici altul nu au avut timp să le folosească şi mai ales că şi atelieul e cum l-au lăsat ei aşa

GORICĂ 165

că ne-am gândit să-l dăm ucenic tot la Costeşti unde a fost şi Costică şi să vină să deschidă atelier în comună.

- Vremurile s-au schimbat şi din ce în ce se cere mai multă carte în orice meserie şi e păcat odată ce acum e o şcoală de meserii la Horez să nu-l dăm pe Titu la gimnaziu.

- Da cu ce bani, păcatele mele, când numai eu ştiu cum îmi ţin zilele?- Uite ce e, că m-am gândit la toate. Cum Titu a învăţat bine carte, a

fost fiecare an premiant cu nota 10, se prezintă la examenul de adimtere, (e peste trei săptămâni) şi dacă reuşeşte printre primii, are bursă şi nu plăteşte nimic, nici şcoala nici internatul.

- Ba şi uniformele li se dau gratuit.Şi când va termina, că sunt sigur ca va intra şi va termina cu bine, să

vezi ce căutare o să aibă.Va fi un meşter mult mai căutat decât dacă va ieşi calfă la Costeşi.- Da, dar la Costeşti nu stă decât trei ani.- Şi ce mi-s trei, ce mi-s patru. E tânăr şi are deschise toate porţile.- De! De! Ştiu eu ce să zic? Eu parcă aş vrea pentru binele lui! Dar

să-l întreb şi pe vărul Sofian.- Păi de la Sofian vin eu, că avusei o treabă cu el şi vorbirăm.- E şi el de părere că pentru copil ar fi bine.- Uite ce zic eu.- Începând de mâine până la examen, Titu să vie în fiecare dimineaţă

la mine să facem nişte meditaţii şi mă duc eu cu el la examen. Doar de aici de la noi până la Horezu sunt doar 12 Km.

- Şi cât mă costă? (Ca toţi săracii, nu vroia să se bage datornică dacă ştia că nu poate plăti)

- Când va termina şcoala, să-mi facă un birou sculptat din nuc, că am scânduri de nuc în pod şi e păcat lă le mănânce carii.

- Păi nu ţin până în patru ani până când termin şcoala, că-i mănâncă carii. Da am să încep să dau scândurile la rindea în timpul vacanţei de Crăciun, zice Titu.

- Da ce mamă, te şi văzuşi intrat la şcoală?. La care toţi au izbucnit în râs.

Şi lucrurile s-au petrecut cum a prevăzut învăţătorul Borcan.Titu a intrat primul la şcoala de meserii, a luat bursă şi cum a terminat

primul şi în anul întâi, a luat bursă şi în anii următori.Şi a început şi maică-sa să râdă, deşi de ani de zile uitase ce e râsul. Şi

cum omul uită, c-aşa îi e dat omului să uite, doar de Vinerea mare, când se aprindeau lumânări în cimitire, ori când Veta dădea popii să citească

GORICĂ 166

pomelnicul, îşi mai aduceau oamenii aminte de năpasta ce căzuse pe neamul lemnarilor Ciopleală.Când popa pomenea printre alţi morţi numele lui Dumitru şi al lui Constantin, morţi nespovediţi neâmpărtăşiţi şi fără lumânare, doar ăi bătrâni îşi mai aduceau aminte şi Veta ofta în broboadă.

Ăi tineri erau cu grijile lor...Când a terminat şcoala, că a terminat primul, a venit la serbare şi

Veta, şi Sofian şi învăţătorul Borcan. Şi tare erau mândri toţi trei când l-au anunţat pe Titu premiul întâi cu cunună şi i-au dat şi diplomă şi o carte cu toate sculele ce-i sunt de trebuinţă unui tâmplar.

După serbare s-au dus cu toţii la cârciumă la Marcea să mănânce câte un mic şi să bea câte o halbă de bere.

Sofian făcea cinste.Şi tare veseli erau toţii.Cum beau la masă a venit la ei fratele lui Vasilică Cuţitarul

(proprietarul celui mai mare magazin de fierărie din Horezul) care avea cel mai mare şi mai vestit atelier de tâmplărie din Horezul să-i propună lui Titu să lucreze la el.

Da nu ca ucenic.Nici calfă.Deadreptul maistor.Că vezi, el, om deştept, se ducea întotdeauna, în fiecare an la serbarea

de sfârşit de an a şcolii de meserii şi când vedea un băiat pe gustul lui, îl angaja la el. Şi era bine şi pentru tânăr, şi pentru el că avea meşteri buni care erau la curent cu ultimele noutăţi în meşteşug.

Veta, pe de o parte nu-şi încăpea în piele de bucurie, pe de altă parte simţea ca un piron în inimă să se despartă de lumina ochilor. Că numai ea ştia ce păţise lungii ani cât a fost la şcoală.

Sofian clătina încurcat paharul cu bere mai mai să verse bera pe jos iar Borcan surâdea mândru pe sub mustăţi când Titu, un ţânc căruia abia îi mija mustaţa, privind în ochii patronului, zise cu voce domoală dar sigur pe sine:

- Mulţumesc pentru cinstea de a mă lua în atelierele dumitale. Viu cu bucurie dacă îmi dă voie mama şi Neica Sofian, dar, dacă nu vă e cu supărare, eu o spui pe a dreaptă:

- Viu numai pentru doi ani, să fac în practică ce am învăţat la şcoală. Pe urmă vreau să mă duc în sat la mine să deschid atelierul tatii şi al bunicului.

Că vedeţi dumneavoastră, la noi aşa e datina din moşi strămoşi. Să ducem din tată în fiu meseria.

GORICĂ 167

Cuţitarul, se vede treaba că pe bune era deştept, a început să râdă. L-a bătut pe umăr şi trăgând un scaun de la masa de alături şi aşezându-se la masă, face semn chelnărului să mai aducă 5 halbe şi a prins a zice:

- Bă Ţică, văd că s-a răsturnat lumea cu susul în jos. Eu vin să te angajez, şi tu îmi pui condiţii.

- Bravo taică, mi-ai plăcut. Mai ales că în spatele vocii tale domoale, se ascunde un înfipt care ştie ce vrea. Dar hai să împăcăm şi capra şi varza, că vezi tu, nici mie nu-mi convine.

- Mai ad -o şi 10 mici, da iute că ne grăbim!- Nu-mi convine să te ţiu doi ani pe plată şi tocmai când începi să

prinzi cum trebuie meseria, să pleci. Că acum, vrând nevrând, trebuie să recunoşti; Ai fi bun la şcoală, da ştii vorba veche:"Teoria ca teoria, da practica te omoară."

- Mai ad-o şi un coş de lipie.!- Aşa că eu zic aşa. Facem un contract pe patru ani după care eşti

liber să pleci şi mă leg, că dacă o să fiu mulţumit, şi nu văd de ce nu aş fi, să te ajut să-ţi deschizi atelierul.

- Ba să-ţi dau şi clienţi de prin partea locului.O căldură îi învălui inima Vetii şi o cuprinsă o moleşală plăcută, cum

nu o mai cuprinsese din prima noapte după ce se măritase cu Costică, când îl văzu pe Cuţitaru bătând palma cu Titu, semn că înţelegerea e făcută şi pe Titu strângându-i vajnic mâna.

Şi au mai trecut şi aceşti patru ani cu necazurile şi cu bucuriile lor dar mulţumită lui Dumnezeu, dacă nu cu multe bucurii pentru Veta, în orice caz cu mult mai puţine necazuri.

Ba chiar cu multe speranţe.Mai ales din ultimul an când a văzut că Titu era din ce în ce mai

ferchezuit şi că la hore, (că întotdeauna de sărbători venea acaă) nu mai dansa niciodată de mai multe ori cu aceiaşi fată

Ba de câteva ori l-a auzit prin somn râzând de se scutura patul.Şi aproape de fiecare dată când era la masă cădea pe gânduri şi uita să

mai bage lingura în ciorbă.Parcă se vedea pe ea când întrase în vorbe cu Costică şi nu se mai

gândea la altceva decât la el.Ba, după ce făcuseră peţitorile, se prostise de tot. Că râdeau toţi de ea.

Că orice îi ziceai să facă, ea tot pe dos le făcea. Că şi acum se miră cum de a mai luat-o Costică, de bleagă şi năucă ce devenise. Ba îşi aminteşte cum odată, de un Sf. Vasile, era în anul când s-au măritat, la masa de la prinz, când era lume multă şi venise şi moaşa Nasta,(că ea o adusese pe lume şi urma ca tot ea să o moşească şi pe ea) Moaşa, după ce băuse o ţuică, a

GORICĂ 168

prins curaj şi a spus o poveste de s-au stricat toţi de râs. Iar ea numai că nu a căzut sub masă de ruşine:

- Cică acum câtva timp era o fată de oameni sărmani, da sărmani rău de tot, că nu aveau altă avere decât o capră. Da era bună şi aia că aveau în fiecare an doi sau trei iezi, başca lapte, că era bună şi de prăsilă şi de lapte. Şi venindu-i vremea de măritat fetei, cum i-a venit şi lui Veta acum, au căzut la tocmeală să facă nunta cât mai iute, să nu se răzgândească mirele.

- Ceeace nu mi se pare la Costică.(Costică a lăsat ochii în jos şi a roşit iar toţi mesenii au prins să zâmbească.)

- Şi cum vă spusei, cum ar fi Sâmbătă seara, au căzut la învoială şi bătrânii şi tinerii, să se căsătorească cum ar veni Duminica viitoare, adică peste o săptămână. A doua zi, mireasa de, s-a dus cu capra la păscut şi cum era cu gândul numai la măritiş, ca de altfel cine mai ştiu eu, a început să stea de vorbă cu capra:

- Luni-Marţi, una- Miercuri, Joi, două- Vineri, Sâmbătă trei,- Şi duminică (punând mâna între coarnele caprei) la tine icea"Pâc"şi

(punînd mâinile în poală) la mine icea,"Svâc"!Lumea se strica de râs, iar eu să cad sub masă de ruşineDeşi, de a doua zi, mă pomeneam când eram singură zicând: -Luni,

Marţi, una...Stau şi mă gândesc de una singură, acum când am îmbătrânit, că mare

păcat că nu e nimeni care să te înveţe cât eşti fată mare.. ce trebuie.Şi mai ales cum trebuie..Hai să zic că pentru mamă e ruşine să vorbească cu fata aşa ceva, dar

măcar Moaşa Nasta care oarecum se pricepe, ar trebui să înveţe fetele ce şi cum,.. nu să te lase aşa singură..

Mai ales dacă şi ginerele e aşa de tăntălău ca şi tine.Tinerii oricum, măi trec pe la vădane, că nu s-or însura toţi flăcăi. Iar

ăi de fac armata, cică se mai duc pela d-elea..Da noi, nimic..Că şi pe la clacă unde muierile sunt măi slobode la gură când sunt

între muieri, ca la claca de tors, măi zâc ele aşa pe uliţa mare fără ruşine, că nu sunt bărbaţi printre ele să se ruşineze. Mamă ce păruială ar vedea ele acasă dacă ar şti bărbaţii ce le iese din gură, când acasă ori la horă sunt spăşite şi-şi lasă ochii în jos ruşinate când e câte o strigătură mai deochiată, de ai crede că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Da tot nu le zic pe de-antregul să-ţelegem şi noi fetele mari ceva.Ne lasă să fierbem în zama noastră.

GORICĂ 169

Şi când ne mărităm, ne furnică peste tot, ne ia cu călduri prin pântece, da-n noaptea nunţii. uite că zău dacă-mi mai aduc aminte...

Cum s-a schimbat lumea.Acum când a ieşit din greu, are timp să se gândească şi la drăcii. Iar

până acum 4-5 ani nu îndrăsnea să se gândească nici la ziua de mâine.Adică ce zic mâine, că nu putea să întrevadă dimineaţa ce îi va mai

aduce soarta până seara.Da de anul trecut de când Titu s-a apucat să facă casă nouă, parcă a

luat Dumnezeu cu făraşul piaza rea din casă.Deşi şi cu casa a fost oleacă tărăşenie, că Titu a vrut să dărâme casa veche. Că de! Ca toate casele vechi mai erau mâncate de carii şi bulvanii aproape putreziţi şi acoperişul de şindrilă scorojit. Tencuiala, deşi fusese cârpită, se vedea cârpeala

Da Veta nici n-a vrut să audă. Că a zis că vrea să închidă ochii în casa ei, nu într-a Nurorii. Că nu se ştie ce noroc o avea şi Titu cu însurătoarea. Şi e o vorbă din bătrâni că fiecare cu.. aia mă-si.

Titu a început să râdă şi i-a făcut pe voie. Ba, pe măsură ce se ridica casa nouă, (tot în aceiaşi curte, că era locul larg, da mai la drum, nu în fundul curţii cum era casa părintească,) o repara şi pe cea veche Aşa încât, de Sf. Dumitru când a făcut sfeştania casei (Când ai bani şi eşti tânăr şi descuiat la minte, merge repede treaba), lumea care a venit la masă după sfeştanie, aproape că nici nu ştia care e casa nouă şi care e cea veche.

Aşa de frumoase erau amândouă.Abia în sâmbăta de după sfeştanie a înţeles Veta de ce s-a grăbit Titu

să -şi facă casă (Sf. Dumitru căzuse într-o luni) că i-a zis seara, (abia venise de la Horezu, că mai lucra la Cuţitaru până de anul nou, aşa cum fusese învoiala):

- "Uite mamă, eu cred că mi-a venit ceasul să intru şi eu în rândul oamenilor, să mă însor şi să-ţi aduc un nepot pe care să-l creşti aşa frumos cum m-ai crescut pe mine. Aşa că mâine mergem la Costeşti să-ţi arăt o fată. Şi dacă ţi-o plăcea şi dumitale cum îmi place mie, popa Mitică, după Bobotează, ne va pune pirostriile.

Veta a rămas ca lovită cu leuca. Noroc că răsturnase mămăliga, altfel i-ar fi căzut tuciul fierbinte pe picioare (Că tot făcea mămăligă în fiecare zi, ba pentru câini, ba pentru găini, da mai mult să nu-şi piardă obiceiul, deşi Titu aducea în fiecare sâmbătă pâine de la Horezu, care învelită în ştergar, ţinea şi o săptămână)

Nu că nu s-ar fi gândit ea, şi încă cu bucurie şi la clipa când Titu avea să se însoare. Că doar aşa de bleagă nu era să nu priceapă de ce era atâta

GORICĂ 170

grabă la făcutul casei. Şi de ce nu prea mai juca la horă de mai multe ori cu aceiaşi fată.

Dar oricum, prea i-a spus aşa dintr-odată, hop-ţop, hai la vedere. Nu că n-ar avea ţoale bune ori că n-ar fi pregătită, da oricum!

Doamne iartă-mă, da în ziua de azi prea se fac toate pe repezeală...Şi nici n-a făcut armata, că nu are 21 de ani.. şi.. că prea se-

nvălmăşesc toate în mintea mea, luată aşa pe nepregătite.- La Costeşti mamă? (Zău că parcă i-a luat Dumnezeu minţile, doar

auzise bine că la Costeşti, da a întrebat şi ea aşa ca să se afle în vorbă ori ca să câştige timp).

- La Costeşti, în Ferigi.- E bine, că Costeştiul nu e departe şi Ferigile sunt cum cobori dealul

(parcă ar avea ceva de-aface, dar, s-a zăpăcit de tot)- Bine mamă, poate te luai cam pe nepusă masă, da lasă că o să fie

bine.- Bine să dea Dumnezeu mamă!- Mamă, eu nu mănânc acum că nu prea mi-e foame (Parcă îi mai era

cuiva foame). Înveleşte mămăliga până mă întorc, că mă duc până la Nea Sofian că am ceva să vorbesc cu dumnealui.

- Vine şi el mâine?- Nu mamă, -zice râzând Titu – numai matale şi cu mine. Că dacă nu

ţi-o plăcea fata, nu vreau să mă fac de râs să ştie că mă însor şi pe urmă că s-a stricat nunta. Dacă vor merge lucrurile bine, şi nu văd de ce să nu meargă, mâine seară te las pe matale să spui la tot satul. Şi ieşi pe uşe...

A doua zi, în timpul slujbei, Doamne, ce s-a mai chinuit biata Veta să-şi ţină gura, că de câteva ori era să-i zboare porumbelul. Da cum Dumnezeului să poţi să ţii în tine aşa bucurie? Poate numai cu botniţă, ca la câini, să nu poţi vorbi. Da până la urmă s-a ţinut tare, să nu-l supere pe Titu. Da tare l-a mai sorbit din ochi şi nu l-a slăbit nici-o clipită, cum stătea în strană între Gore al lui Luţă, Grigore Vârtopeanu, Lice al lui Ploaie şi Tăchină al lui Coteţ.

Ce mai, fruntea satului.Paulina Sergentului, după ce a încercat de câteva ori să intre în vorbă

cu ea, s-a lăsat păgubaşe. Că doar la biserică ce se mai întâlneau femeile la o palavrageală. Că avea dreptate Lice al lui Ţâpar, epitropul, când striga la ele să nu mai vorbească în timpul slujbei. Ba odată, Doamne iartă-mă, l-a luat gura pe dinainte şi necajit rău, le-a strigat mânios, de parcă nu era în sfânta biserică;

- Da măi tăceţi fă dracului, odată, acolo, în fund.

GORICĂ 171

Veta şi-a pus iie nouă, cu flori pe altiţă, cusută două pe faţă, una pe dos..

Cine mai ştie azi să coase aşa, de ies nişte flori de nu-ţi mai poţi deslipi ochii după ele?

Şi-a pus zăvelci făcute la Catrina lui Ionete,(că numai ea şi cu Creaţa Pârvulescu fac niste zăvelci împistrate şi pe faţă şi pe dos) că mor de pizmă femeile când cineva îşi pune zăvelci cu modele şi în faţă şi în spate.

De obicei, toate femeile îşi pun zăvelca înflorată numai în faţă, că cine Doamne iartă-mă întoarce capul după tine când te petreci pe şuşea ca să vadă şi zăvelca de la spate?

Dar odată se duce Veta la vedera cu feciorul.Şi-a luat maramă de borangic pe cap (că se uitau lung muierile cu care

se întâlnea pe drum că nu era nici Paşti, nici Crăciun nici Bobotează să umble cu maramă de borangic) şi în picioare cu opinci noi cu nojiţă de se împletea pe picior până la gleznă.

A încercat el Titu să o facă să poarte pantofi nemţeşti,-şi cu pantofii ar mai fi mers,-da când i-a spus Titu că pantofii nu pot fi încălţaţi pe piciorul gol şi că trebuiesc puşi ciorapi mercelizaţi, n-a mai mers. A rămas la opincile ei, deşi îi făcea plăcere când mergea alături de Titu şi Titu avea pantofi cu"Scârţ")

Au luat-o pe drum în sus spre dealul Costeştilor. Mergea Veta cu un pas săltăreţ, cum nu mai mersese de ani de zile, din tinereţe când nemăritată, mergea cu alte fete mari la Hramul de Sf, Mărie la mânăstirea Bistriţa şi treceau prin Costeşti, pe drept. Mergea şi încerca să-şi închipuie ce o să facă cu viitori cuscri, cum să se poarte, cum să deschidă vorba, cum să deschidă ochii mari cât sarmaua ca să vadă în ce casă intră Titu, cum o arăta nora, cum...

Dar atâtea gânduri se învălmăşau în mintea ei că se zăpăcise de tot. Mai ales că trăgând cu coada ochilor la Titu, îl vede calm şi liniştit de parcă ar merge la o partidă de popice, nu la vedere pentru însurătoare.

Ajunşi în Ferigi, cu inima cât un purice, Veta de unde mersese pas în pas cu Titu, din ce în ce rămânea mai în urmă.

Şi nici nu ştia de unde mai găsea puteri să se ţie după el.Şi o cuprinse mirarea când se opriră în dreptul şcoli unde era mare

zarvă, cu copii ce se jucau prin curte.Şi doar era Duminică, nu e şcoală.Ba pe poarta de la intrare era un anunţ mare, scris cu cerneală

albastră:“: Mare Serbare Mare".Şi dedesubt, scris cu litere mari;

GORICĂ 172

Va cânta la fieăstrău Ciorobea!Asta ce o mai fi măiculiţă? Că eu ştiam că fierăstrăul e pentru tăiat

lemne. Acum au început să cânte la fierăstrău ca la nai?Şi parcă era vorba de"vedere". Titu îşi bate joc de mine? Mă aduce la

serbare? Păi de serbare îmi arde mie? Şi mai scria pe afiş, că va cânta şi corul din Costeşti. N-a prea avut timp să se minuneze prea mult, că Titu a luat-o de braţ şi a dus-o pe scările şcolii spre intrare. Şi a rămas mirată când a văzut că învăţătorul care era la intrare,(ca să nu intre orcine,) a dat mâna cu Titu şi l-a şi întrebat de sănătate de parcă se cunoşteau de când lumea.

Odată intraţi în clasă, (în fundul clsei era o scenă, cum sunt instalate scenele la sfârşit de an când se împart premiile) s-au aşezat pe o bancă alături de alţi cetăţeni,(că s-au mai strâns şi le-au făcut loc).

Veta a văzut pe scenă un grup de fete aşezate roată, unele pe scăunele cu trei picioare, altele în picioare, cu fuioarele la brâu torcând.

Toate îmbrăcate frumos în costume populare, cu marame de borangic pe cap (Vetii i-a venit să râdă, gândind în sinea ei-or fi venit şi ele ca mine,"la vedere"de şi-au pus marame de borangic-)

În spate un grup de flăcăi îmbrăcaţi în costume ciobăneşti, cu cioareci albi, cu cămăşi cu mânecile largi ca toţi ciobanii şi cu pălării mici de ciobani pe-o ureche.

În faţa lor, un bătrânel scundac, cu plete lungi ce-i cădau pe umăr, cânta doina Oltului din coaje de mesteacăn. Dar nu i-a spus mare lucru. E drept că cânta frumos, dar şi Mircea al Vătafului din Bârzeşti cânta la fel de frumos.

Veta a început să se uite prin sală, da nu a văzut pe nimeni cunoscut şi atunci şi-a îndreptat privirea pe scenă uitându-se la fete.

Tare erau tinere şi frumoase, bătule-ar focul.Uite, a treia din rândul doi, ce sdravănă şi plină de sănătate e. Asta o

să-i facă bărbatului nişte copii unul şi unul..A doua de lângă ea, ia uite ce mândră îşi ţine fuiorul...Asta din dreapta e cam dolofană. O fi fata popii, că nu prea arată a

fată care munceşte..A din rândul unu e cam mocăită, uite că a adormit pe fuior...A de lângă ea, e frumoasă, da păcat că poartă ochelari, nici nu poţi să-

ţi dai seama de ce ochi are..N-a apucat să termine de luat la bani mărunţi toate fetele, că

învăţătorul a ieşit de după perdeaua ce se trăgea când era gata serbarea şi a anunţat că maestrul Ciorobea va cânta din fierăstrău o romanţă"Cruce albă de mesteacăn". Un suspin s-a auzit în toată sala, că toţi cunoşteau cântecul,

GORICĂ 173

dar nimeni nu-l ascultase cântat la fierăstrău. O linişte de mormânt s-a aşternut în toată sala că nu se auzea decât şuieratul fuselor când torceau fetele.

Bătrânul şi-a pus coaja de mesteacăn în buzunar şi a luat de pe scaun un fierăstrău, unul mai mic, nu ca cel de tăiat lemne de-l ţin doi oameni unul de un mâner şi altul de celălalt, nu, ci unul mai mic. La fel de lat ca fierăstrăul de doi oameni, dar avea numai un mâner. Şi avea mai puţini dinţi, da zău că era fierăstrău, doar atâta lucru cunoştea şi Veta.

A pus piciorul stâng pe partea de jos a fierăstrăului, a luat în mâna stângă mânerul iar cu dreapta a luat un arcuş de pe scaun,(zău că nu mint, un arcuş cum au lăutarii de cântă cu vioara) şi a tremurat cu mâna stângă fierăstrăul, iar cu dreapta a început să dea pe muchia fierăstrăului cum cântă ţiganii pe vioară. Aşa o cântare a ieşit de toată lumea din sală avea lacrimi în ochi. Până şi fetele s-au oprit din tors de nu se mai auzea fâşâitul fuselor, deşi tare era frumos să auzi ce frumos cânta fierăstrăul şi ce frumos era îngânat de fuse.

Dar fuseseră vrăjite şi bietele fete.Când a terminat de cântat toată lumea a aplaudat şi Veta uitase pentru

ce venise în Costeşti, aşa de mult i-a plăcut. După ce lumea s-a liniştit fetele şi-au aranjat la brâu furcile că uitaseră şi de furci şi de fuse în timpul cântării. Ba la unele le şi căzuseră fusele pe jos da nu s-au îndurat să le ia să nu strice cântarea. Şi-au aranjat bine fuioarele pe furci, a ieşit din nou învăţătorul şi a anunţat:

- Acuma corul comunei va interpreta cântecul"Toarce Lele, toarce toarce". Şi şi-a pus un fel de fluier în gură care a scos un fel de sunet, da numai el a înţeles de ce e vorba, că după ce a ascultat sunetul, a ridicat mâinile în sus în faţa corului, a făcut un

- "Mi-Miiiiii”,Apoi a fost ceva ce nu i-a plăcut, că a pus iar drăcia aia în gură, a

suflat iar în ea, apoi a ridicat iar amândouă mâinile în sus, a zis iar- "Mi-Miiii"Şi când a lăsat mâinile în jos, corul a început să cânte, da

numai flăcăii:- Toaaaaar-ce-Leeeeeele,-toaaaar-ce toar-ce- Pââân-ce baaaaad-ea s-ooooo-în-toaaar-ceApoi tot corul a început să cânte murmurat, de mai mare dragul:- Toaaaaar-ce Leeeee-le, toaaaaar-ce, toar-ce,- Pââân-ce baaaaaad-ea s-oooooo în-toar-ce,După care învăţătorul a făcut un semn ca şi când ar fi secerat cu palma

nişte flori de păpădie, de a tăcut tot corul. Apoi şi-a îndreptat privirea spre rândul întăi de fete şi cu mâna i-a făcut semn unei fete (Doamne că tare

GORICĂ 174

mândră e fătuţa, cum de nu o băgai în seamă, gândea Veta) ca şi cum i-ar fi zis să se scoale, şi fata, uitându-se ţintă la el, a început cu o voce blajină de ai fi zis că a început să cânte o privighetoare,

- Eu, -fuuu-ioooo-rul, miii-l-am toooors-,- Baaaa-dea,-nuuuu-s-a-mai – în-toooors,Apoi, dintr-odată, sculându-se în picioare, dreaptă ca spicul de grâu,

înaltă ca trestia, cu un mijloc de furnică şi cu ochii negri ca mura, a început să cânte cu vocea răspicată,(de parcă era vocea alteia, de parcă ar fi cerut socoteală lumii întregi şi Maicii Domnului,) să cânte de şi învăţătorul şi toată lumea din sală a rămas cu gura căscată:

- Eu,-fuuuuu-iooooo-rul,-miii-i l-am, tooooors,- Baaaa-dea, nu -s-aaaaa mai-întoooors,Şi dându-şi capul pe spate, (Doamne, ce păr lung, de-i cădea pănă la

şale) face doi paşi înainte şi repetă:- Eu –fu-ioooooo-rul-mi-l-am toooooors, (şi străngând în pumnul

mâinii drepte fusul de s-a rupt pârâind iar cu mâna stângă a strâns fuiorul cu atâta furie că s-a încâlcit de nici Veta nu ar mai fi în stare să-l desfacă, a continuat cu o voce de te apucau fiorii fricii):

- Baaaa-dea -nu, s-a –maaaaai-întooooors,Apoi, dintr-odată, nu ştiu ce a văzut în sală ori ce s-a întâmplat, că

dintr-odată s-a schimbat la faţă, un surâs larg i-a înflorit pe buze, şi cu aceiaş voce caldă, de la început, a continuat:

- Eu,-fuuuu-iorul, miii-l-am toooors,- Iar-, băăăă-diiii-ţa-s-a îîîîîîn-toooors,La care tot publicul a început să aplaude în ropote, iar Veta a gândit în

sinea ei- Asta zic şi eu femeie.- Da vai de bietul bărbatu-său, că are 10 draci în ea.- Şi mai e şi frumoasă ca o zână. Da arzoaică şi parşivă femeie. Nici

n-a terminat bine de gândit, când l-a auzit pe Titu, care parcă era vrăjit, (ce zic vrăjit, fermecat de ea,)-da ce, parcă numai el, că toţi rămăseseră cu gura căscată, -îl aude că o întreabă mândru ca un ţap logodit:

- Ţi-a plăcut Zâna?- Cine?- Zenobia, că aşa o chiamă. Da toţi îi zâcem Zâna, că atunci când era

mică şi o întreba cineva cum o chiamă, ea nu putea spune Zenobia, spunea Zâna. Şi Zâna i-a rămas numele.

- Da de unde o cunoşti tu?- Păi ea e.- Cum adică, ea e?

GORICĂ 175

- Păi ea e mamă fata cu care vreau să mă însor. D-ai am venit la serbare. Uite-i şi părinţii în sală, sunt colo în rândul întâi. Ne opriseră şi nouă loc, dar întârzâiarăm. Acum să tăcem că nu s-a terminat serbarea.

Învăţătorul trăsese perdeaua ca să plece corul, că urma echipa de dansuri, iar biata Veta, năucită de tot, nici nu mai ştia pe ce lume se află. Încerca să înţeleagă ce se petrece şi nu izbutea Se uita năucă în rândul întâi unde stăteau părinţii fetei (păreau oameni aşezaţi, la rostul lor) O văzu şi pe Zâna-pe Zenobia-că se dădu jos de pe scenă şi se aşeză lângă părinţi-

- Ce-i al ei, e al ei, e tare mândră,...- Da ce zic mândră, e tare frumoasă!...- Ce mai, e cea mai frumoasă de pe scenă!.- Trebuie să recunosc că nu prea cred să mai fie una mai frumoasă ca

ea. Da ce zic mai frumoasă, nu cred să mai fie una la fel de frumoasă ca ea cale de 5 sate. Măcar dacă Dumnezeu i-ar fi dat şi ceva minte, nu numai frumuseţe.. deşi după cele ce văzui, cred că are şi minte pe măsura frumuseţii..

D-aia Titu meu de atâta vreme nu mai juca de două ori cu aceiaşi fată la horă..

Da şi el mutulică, să nu-mi spună nimic. d-aia era aşa de spilcuit în ultimul timp.

Da ce, poţi fi altfel pe lângă o Zână ca asta?Na că m -am prostit şi eu!.Şi Titu să-mi facă mie una ca asta! Să mă aducă la"vedere"la serbare..

(Apoi zâmbind pe furiş) Lasă că tot e bine, aşa pot să-i văd pe îndelete, fără ca ei să ştie, să-mi dau seama ce e în capul lor. şi-n foalele feteii (Sper să nu fie încă nimic în foale, dar aşa vine vorba, Doamne iartă-mă pentru gândirea păcătoasă, că dacă ar şti Titu ce gândeşte ea, s-ar strica căruţa între ei)

El e un bărbat în floarea vârstei, să tot aibă 40 de anii.- Ce-ţie Veto, te prostişi? Cum o să aibe 40 de ani? Ce a făcut-o pe

Zâna-(na! că iar îi zâsăi Zâna) la 2o de ani? Şi uite că are şi ghiocei la urechi. nu, nu, are 45-50 de ani. Da se ţine bine.. Are ghiocei la urechi, da părul e negru ca al fie-sii. Şi nu are mustaţă. Nevastă-sa pare mai trecută. Ori nu văz eu bine. El e îmbrăcat în straie nemţeşte...

- Te pomeneşi Titule că ai luat fată de orăşan, că nu prea arată a ţăran..

- Taci proasto, nu vezi că nevastă-sa are iie?.- Da, da are tulpan.!- Tulpan, ori batic?

GORICĂ 176

- Batic e, da e înnodat la spate, ca târgoveţele. Tot e bine că n-a făcut nod pe frunte, ca Paraschiva lui Ploaie, care de când a fost la croitorie la Râmnic, s-a făcut mai târgoveaţă ca orăşencele, umblă în rochii şi cu baticul înnodat pe frunte..

- Nu, nu, ea e la locul ei. Păcat că nu pot să-i văd părul că e sub batic să văd dacă a albit.(Inconştient, şi-a băgat sub maramă şuviţele ei de păr, care albiseră destul de mult de câte necazuri trecuseră peste ea). Doamne, că atâtea feluri sunt de a înnoda baticele.

Uite, acum doi ani când a fost la Sibiu martoră la un proces cu nişte cârcotaşi, a văzut la tribunal şi pe străzi ardelence,-ce e drept e drept, mai mult babe,-care aveau batice înnodate sub barbă şi toate aveau batice negre, de parcă tineau doliu după mort.

Da vorba aia, câte bordeie, atâtea obicee.Fata seamănă mai mult cu tat-so.. Păcat că nu pot să-i văd în picioare,

să văz dacă sunt şi ei înnalţi, ca fata.. El e îmbrăcat nemţeşte, da fata cum o fi îmbrăcată de toate zilele.. da mumă-sa că nu o pot vedea bine, că e înnalt ăsta din faţa mea. şi se tot foieşte când la dreapta, când la stânga de nu pot vedea bine..

- Iote afurisita, ce floare are la ureche, sub maramă, că nici nu o văzui pe scenă

- Da ce mai puteai vedea ceva când a început să cânte?..- Ce floare o fi, narcisă?- Nu, Veto, că te-ai prostit de tot, parcă ţi-a luat Dumnezeu minţile,

narcisă de Sf. Dumitru.. o fi dalie. da e prea mică pentru dalie. o fi vre-o sămânţă mai acatării.

- Nu ştiu ce floare o fi, da bine-i stă..- Şi uită-te tu Veto, că numai ea are floare la ureche.- Piei drace, asta e arzoaică rău..- Ai grije Titule mamă. Ai grije că nu te văd bine...Titu trăgea cu coada ochiului din când în când la maică-sa şi abia îşi

ţinea râsul când o vedea că se foia când la dreapta, când la stânga şi nu-şi deslipea ochii de la cuscri şi de la fată.

Da să nu vorbim cu păcat, că nici el nu vedea altceva decât pe Zâna şi pe maică-sa şi zâmbea şiret când vedea că Zâna se întorcea mereu spre uşa de la intrare să vadă dacă apare. Da cum era multă lume şi cum el stătea jos, ea nu putea să-l vadă.

- Ei mamă, îi văzuşi bine?- Pe cine mamă?

GORICĂ 177

- Păi doar nu pe dansatori, că n-ai aruncat nici-o privire pe scnă (Râde ciob de oală spartă, parcă el ar şti ce se petrecu pe scenă, parcă el n-ar fi cu ochii numai în rândul întăi, numai pe Zâna lui)

După serbare, noroc că n-a mai ţinut mult, s-au întâlnit la ieşire, da nici duşmanilor să nu le fie cum îi era Vetii

Că şi Titu, prea a făcut-o de oaie.Ori prea a luat-o de proasta satului.Da şi ea, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, să se lase dusă aşa, ca un

orb de mână, fără să ştie unde şi la cine merge. Şi acum să cazi ca în fântână. Zău că prea e de tot.

- Iote-te la ea, numai că nu sări de gâtul lui.- Ce e fato, tu n-ai o ţâră ruşine, că nu v-a pus popa pirostriile:- Bună ziua Titule, ai venit? Zise cuscru şi-i întinse mâna.- Bună ziua. Am venit dar am întârzâiat o leacă. Am venit tocmai

când începuse serbarea dar n-am vrut să deranjem toată lumea, am stat în fundul sălii.

- Deci am văzut bine în timp ce cântam că erai în sală, nu mi s-a părut, zice râzând Zenobia, şi-şi scoate floarea de la ureche-dalie era – şi sorbindu-l din ochi, (Titu, mai cu ruşine, se uita la părinţi, numai cu coada ochilor trăgea la ea) băga căte o foaie de la floare între dinţi şi o mesteca mărunt.

Aoleo, că arzoaică e, nu poate sta o clipită locului. Gândi Veta. Apoi făcură cunoştiinţă, strângându-şi mâinile: Cuscra dându-i mână nici aşa, nici aşa, cuscru strângându-i mâna bărbăteşte, iar Zenobia, dându-i o mână de parcă era de catifea şi o căldură îi trecu din mâna ei în mâna Vetei, de nu-ţi măi venea să te deslipeşti. Şi se uita fix în ochii tăi.. şi mai şi zâmbea.. Că abia acum începea Veta să înţeleagă dece era aşa de topit Titu.. dacă ea, ca femeie, căzuse deja în mrejele zânei, (ori vrăjitoarei,) că nici nu mai ştia ce să creadă...

- Păi haidem acasă, că n-o să ne apuce seara pe drum.- Tu Domnico, rămâi cu cuscra...- Cuscra? Io-te Drace. Şi Titu zicea că să venim la vedere şi dacă mi-

o place mie fata o să vorbim de nuntă şi văd că lucrurile sunt aranjate.Auzi colo, cuscra.- Şi adică ce, dacă Titu a făcut aşa, ştie el ce a făcut.- Că eu merg cu Titu, că mergem mai repede, şi o luară înainte.Da ce, ţi-nchipui că zvârluga i-a lăsat? Mergea cuscru (piei drace) pe

mijlocul drumului, lângă el Titu, şi de braţul drept al lui Titu, agăţată coţofana. Parcă erau a doua zi după Fedeleş, când fetele, deja pe jumătate

GORICĂ 178

măritate, îşi pot bune basma şi să meargă lângă bărbat pe drum. Da nu agăţată de braţul lui. şi cuscri care nu zic nimic..

- Ascultă-mă pe mine Veto, Titu tău de mult e de-al casei, numai tu nu ştii nimic..

- Şi uită-te la arzoaică, cum se uită îndărăt la mine şi cum îmi zâmbeşte..

- Păi cum poţi să nu-i zâmbeşti şi tu? Deşi numai de zâmbit nu-ţi arde. Da are fata asta nu ştiu ce în ea, de ţi se lipeşte de inimă..

- Ia uite cum se uită numai la el.. îl soarbe din ochi. Taci tu, că iar se uită râzând la mine..

Nici n-au schimbat două trei vorbe între ele că au şi ajuns acasă.Titule mamă, că doar nu o fi morarul socrut-o, că văd că intrarăm în

casa de peste drum de moară, şi doar toată lumea ştie că morarul stă peste drum de moară. Asta ştia şi Veta de când trecea la Bistriţa la mânăstire, da nu avusese ocazia să-i cunoască, deşi de fiecare dată când trecea prin dreptul casei, se gândea:

Ferice de omul ăsta, se vede că a scăpat de nevoi. Ia uite ce casă socotită are. Şi ce moară..

Ba se dusese vestea că pusese o morişcă la ciutura morii de la care trăsese nişte sârme, şi cică avea lumină electrică în casă, ca la oraş. Că nici Horezul, cât e el de Horez, nu avea lumină în toate casele. Că spuneau drumeţii ce trecea că tremura lumina din becuri, mai mare dragul..

Şi Titu meu e pe cale să ia fata morarului şi mie să nu-mi spună nimic mutu.

Cum a trecut timpul, habar n-avea biata Veta, că parcă-i luase Dumnezeu graiul. Nici nu ştie dacă a scos două vorbe toată seara. Lasă că nici nu prea avea ce şi cu cine vorbi, că numai cuscru cu Titu au vorbit toată seara.

Au vorbit de tot ce vrei, da numai de nuntă nu.Fata cu mumă-sa se sculau de la masă să schimbe farfuriile, să aducă

mâncare ori ce mai trebuia, iar ea stătea nemişcată pe scaun. Noroc că nu au luat-o nevoile, că de ruşine nici nu ar fi avut curajul să-ntrebe unde e privata.

Ca prin vis a auzit (şi slavă domnului că stătea cu urechile ciulite) când a zis cuscru:

- Păi dacă şi cuscra (iar cuscra) a căzut la învoială (care învoială?) şi-i place de mireasă.(parcă poate să nu-ţi placă, n-o vezi cum se-nvârteşte ca o sfârlează, că nu stă locului o clipă, că dacă te-ai uita tot timpul după ea, ţi s-ar face gâtul ca la pasărea capântortură) noi ne-am gândit. Care noi?(Taci tu Veto, uite că şi sfârleaza s-a oprit şi uite ce mieroasă stă şi ascultă)

GORICĂ 179

că să facem nunta de lăsata secului. Că pe urmă vine postul. După post, opreliştea de Bobotează, vine frigul şi ce să mai stăm până în primăvară.

Luni. Marţi, una gândi pufnind în râs Veta aducându-şi aminte de tinereţea ei.

Şi dintr-odată, parcă i-a şters Dumnezeu cu cârpa toate grijile, că începu să vadă totul cu alţi ochi, să i se umple inima de o căldură şi de o bucurie că gândi în sinea ei:

Veto, dacă ai fi băut mai mult de un pahar de carcalete, aş gândi că te-ai îmbătat!

- Unde eşti Costică să te bucuri şi tu de bucuria mea.- Uită-te Costică la Titu, feciorul tău ce mândreţe de bărbat.Că m-am trudit Costică din greu da l-am făcut om. Şi-acum uite-l

Costică cu ce mândreţe de Zână, că bine îi zic toţi, uite cu ce mândreţe de Zână o să vină acasă şi ce mândreţe de nepoţi o să avem Costică.

- Ce zici Cuscră?Păi ce să zic cuscre, cine nu şi-ar vrea în casă aşa mândreţe de mireasă

(Veto, tu vorbişi, ori te prostişi de tot).Şi dacă Titu cu fata se doresc, eu nu pot să le zic decât Casă de piatră.Vetoooo, Veto, o văzui şi p-asta. De unde te uitai la ea peste umăr,

acum sărişi iute la pupat.Şi, simţind că se înnăbuşe, cu amândouă mâinile îşi săltă sânii în sus

pe sub Iie.Uite ca abia acum văzu ce sâni ca para avea Zâna. Şi cum îi svâcnesc

pe sub cămăşuţă- Doamne că focoasă trebuie să fie, să bage în boală bărbatul.Că după serbare, când a venit acasă, şi-a schimbat costumul ţărănesc

cu straiele nemţeşti. Da şi în estea îi stătea bine.Că sunt şi femei care ori cum le-ai îmbrăca, tot bine le stă.Ba sunt unele, printre care mă pui că Zâna e printre primele, că şi

desbrăcată, tot aşa de bine le stă.Când să plece, că se înserase bine, cuscru înhămase deja caii la căruţă

şi pusese două leagăne, unul peste şuşuleţul din faţă, iar celălalt mai în spate şi a poftit-o pe Veta pe leagănul din spate, lângă ea Zâna. Cuscra a zis că e ostenită şi că rămâne acaă, da eu mă prind că a zis aşa ca să rămână să spele vasele şi mai ales să-i dea locul miresii, că nu puteau intra decât doi în leagăn. Pe leagănul din faţă, cuscru cu Titu.

Bărbaţii stăteau de vorbă între ei, poate mai puneau la cale cele de trebuinţă, da n-a prea putut auzi ce vorbeau şi că erau cu spatele, da şi de zdrăngănitul căruţii, că mergeau caii tot într-un trap.

GORICĂ 180

Neputând şti ce se petrece în leagănul din faţă, trase cu coada ochiului la noru-sa, de!

Da ea era cu ochii lipiţi de ceafa lui Titu. Stătea cu ochii pironiţi de parcă era vrăjită, că până la urmă nici nu se mai feri, se uită şi ea ţintă la noru-sa.

Când Titu se uita îndărăt, că făcea ce făcea şi mereu întorcea capul, zâmbindu-i ei şi uitându-se nu ştiu cum la Zâna, fata făcea ochii mari, pieptul îi sălta în svâcniri iuţi şi nările i se umflau ca la o iapă în călduri.

Şi nu se liniştea decât mult timp după ce Titu reâncepea să vorbească cu cuscru.

Dar cum se uita Titu îndărăt, iar o lua de la început.- Da e arzoaică rău cadâna, asta e bună de prăsilă...Nici n-a ştiut când a ajuns acasă. Lasă că şi caii, ca bidivii, tot într-un

trap au ţinu-o şi când au ajuns, a întors căruţa, s-a dat întâi jos Titu, pe urmă Veta iar Zâna a trecut lângă taică-său.

Titu nu i-a poftit în casă, deşi nu de ruşine, că avea şi el casă socotită cu care nu-i era ruşine să poftească pe cineva, dar cum datina spune să nu intre mireasa în casa mirelui decât la fedeleş, au vrut, şi bine au făcut, să ţie datina...

Şi Doamne, ce brad frumos a înfipt de fedeleş în vârful acoperişului vărul Andrei chiar lângă cocoş.

Că Titu a făcut casă chibzuită, acoperită cu ţiglă adusă cu carul de la Râmnic, de un neamţ, unul Roth, care avea magazin de ţinea şi ţiglă.

Ţiglă socotită de la Câmpia Turzii.Şi pusese în vârful acoperişului un cocoş, tot din ţiglă.Da un cocoş mare şi frumos, că aşteptai să înceapă să cânte.Şi ce frumos era bradul lângă cocoş şi ce veselă era uliţa de râsul

Vetii, că mereu (chiotea şi râdea,de parcă zău,nu-i era de-a bună).Da prea se chinuise mult ca să nu-şi dea drumul la veselie acum...Şi a avut cinstea Veta să-l aibă naş pe Popa Mitică şi naşe pe cucoana

Preoteasă Marioara. Cuscrii aveau şi ei naşi, da au zis să nu-i strice bucuria, că prea a fost necăjită. Şi apoi Popa Mitică s-a îngrijit de Titu ca de copilul lui, că prea i-a fost milă de el că a rămas orfan de război fără să-l cunoască pe taică-său.

Şi tare-i bătea înima când odată cu blagoslovirea bucatelor, părintele a făcut şi sfeştania casei.

Veta plângea şi râdea, râdea şi plângea şi răsucea în mână mătăniile pe care şi le făcuse singură, înnodînd nod lângă nod pe cureaua biciuşcii cu care mâna boii când se ducea la vale să schimbe sare pe mălai.

De mult vânduse boii la bâlci la Râureni, că-mbătrâniseră.

GORICĂ 181

De mult obezile carului se scorojiseră iar din fierul ce ferecase roţile făcuse Gheorghe ţiganul potcoave la cai.

De mult nu mai rămăsese nimic din carul de altădată.Până şi resteul fusese mâncat de carii.Numai biciuşca făcută mătănii biruise timpul de-i mai amintea Vetei

amarul de altădată..Prinsese obiceiul Veta ca, fie că aducea vadra cu apă pe cap, fie că se

ducea cu vre-o treabă pe drum la vale, să frământe în mână mereu mătăniile, spunând câte o rugăciune la fiecare nod.

Cu timpul uitase să mai spună rugăciuni, -de, uită omul când scapă de greu-da-i rămăsese obiceiul să-nvârtească mereu mătăniile.

Şi urgia de azi noapte a prins-o tot cu mătăniile în mână.Că de trei zile nu se mai înţelege nimeni cu ea.Că de trei zile cucul trece peste casa ei.Şi dacă ar trece peste a ei, n-ar fi nici-o pagubă, că ea de mult şi-a

încheiat socotelile pe lumea asta.Dar a trecut peste casa lui Titu..Iar azi noapte, a cântat o ciovică sus pe cocoşul de ţiglă de pe acoperiş

până dimineaţa în răsăritul zorilor.Şi toată lumea ştie că e semn de coabe şi de moarte...Hula de azinoapte a întors acoperişul pe dos, alt semn de bejanie.Şi măi e şi Sf. Ilie.A crezut Veta, că dacă acum doi ani de Sf. Ilie s-a născut Titel, s-a

terminat cu belstemul de Sf. Ilie.Da uite că azinoapte i-a luat acoperişul.Şi nu trecu ziua..De s-ar face mai iute noapte, să scape de frica ce i s-a cuibărit în

suflet...Hai mă Veto mamă, scoală-te de pe prispă că veniră oamenii, că se

termină slujba la biserică, să ne ajute să-ntoarcem acoperişul. Şi uite că trebuie să pice şi tata cu ajutoare, că-l trimesei pe Vasile al lui Fleaşcă cu bilet la Costeşti, o îmbărbătează Zenobia. Că, oricât a încercat să-i zică Zâna, nu s-a putut obişnui,. Ea tot Zenobia îi zicea. Mai ales că toate femeile din sat s-au râs de ea după nuntă, că, din pizmă şi de rele, ziceau:

- A dracu Veta, îşi adusă noră în casă o Zână de-i fură Făt Frumosu..Părintele Mitică îşi suflecă antiereul şi sări peste şanţul umplut cu apă

de la potopul de azinoapte (nici n-ai zice că are anii care-i are) urmat de cantorul Păpărează, care pune pe prispa casei vechi, lângă uşiţa de la scară, un giac cu bucate de la biserică. Că de la moartea lui Costică, după fiecare slujbă, Păpărează, după vorba părintelui, împărţea în trei ce se aduna de la

GORICĂ 182

pomelnice: o parte pentru părintele, o parte pentru el şi o parte pentru Veta. Şi când trecea spre casă, lăsa geacul pe prispă şi îl lua când avea drum pe aci..

Chiar după ce Veta ieşise din greu şi Titu câştiga destul să o ţie şi pe mă-sa, Păpărează a continuat să lase giacul, că aşa se legase părintele la moartea lui Costică, că atât timp cât va trai Veta, să-i dea geacul cu pomană.

Ba popa lăsase cu legământ, că dacă moare el întâi, popa care va veni după el să respecte legământul.

- Bine te-am găsit fină, se adresează părintele Zenobiei care ieşise din casă cu copilul în braţe.

- Ce-mi face finişorul?- Săru-mâna Naşule, face bine. De când a crescut, nu stă locului o

clipă. Şi are o poftă de mâncare, că tot timpul morfoleşte ceva. Uitaţi ce codru de pâine are în gură.

Deşi născuse, Zenobia tot un trup ca nuiaua de salcie avea şi sânii tot aşa îi svâcneau pe sub bluză.

- Acum îl aşteptăm pe Titu, că ne-a scris că are o permisie şi că vine de Sf. Ile, da pe semne că a pierdut autobuzul de nu venii încă..

Dintr-odată, clopotul bisericii a început să bată în dungă, semn de moarte...

Părintele se schimbă la faţă, se făcu galben ca turta de ceară şi se lăsă moale pe treptele scării...

- Săi Veto şi ad-o o ulcică cu apă că moare părintele.- Dar Veta, cu ochii fixşi ca de mort, stătea împietrită şi îngâna...- Cucul.- Şi ciovica...- Şi Sf. Ilie..- E Sf. Ilie..- E Sf, Ilie..- Săriţi oameni buni, săriţi că moare părintele...- Dă fuga Ilinco şi cheam-o pe cucoana Preoteasă..- Dino, fugi iute de chiamă sanitarul să-i facă o injecţie..- Da măi tăceţi fă din gură şi daţi-vă la o parte, că-i luaţi aerul.- Nicolae al lui Ploaie, epitropul bisericii, desface antiereul la gât şi-l

stropi cu apă- Ţi-e mai bine, părinte?- Acum da.- Te-necaşi cu fumul de tămâie părinte, că eu văzui de când cădelniţai

că erai schimbat la faţă.

GORICĂ 183

- Da cine o fi murit de bate clopotul a mort?De la cârciuma lui Mielu începură să se audă bocete şi ţipete.- Ciovica.. Ciovica. îngâna de pa altă lume Veta..Câţva copii, speriaţi aleargă pe uliţă strigând:- L-au omorât pe Nenea Titu...- L-au înjunghiat pe Nea Titu...- L-au tăiat pe Nea Titu..Veta, rămăsese cu mătăniile în mână, dar nu la mai frământa... nici nu

mai murmura nimic.. Veta rămăsese cu ochii deschişi, sticloşi..Părintele veni şi îi închise ochii..Îşi puse patrafirul. Păpărează aprinse o lumînare şi începură o

rugăciune, tocmai când în dreptul casei se oprise căruţa de la Costeşti, că venise cuscrul să dea o mână de ajutor la reparatul acoperişului...

Pe drum trecea tot prin dreptul casei spre biserică, o căruţă în care era întins Titu în uniformă militară, iar pe lângă căruţă mergeau cu capul descoperit plutonierul de jandarmi şi câţva ţărani ce-l aduceau pe mort în biserică...

Popa Mitică, de unde o fi mai găsit puteri nu se ştie, a trecut şanţul cu patrafirul pe după gât şi urmat de Păpărează s-a apropiat de căruţa care se oprise. Trece lăngă mort, se închină şi începe să citească stâlpii celor morţi nespovediţi, neâmpărtaşiţi şi fără lumânare.

Dar citea cu o voce de dincolo..Citea cu ochii fixşi ca ai lui biata Veta.Citea fără să deschidă gura, citea cu dinţi ştrânşi, şi cântarea i se

pierdea în barbă...

*****

La parastasul de nouă zile se adunase tot satul. Până nici femeile nu mai pălăvrăgeau şi nu mai bârfeau.. Stăteau cu baticele trecute peste gură şi din ochi le curgeau şiroaie de lacrimi privind la Zenobia care împreună cu taică-său, cu maică-sa, cu Sofian şi cu preoteasa ridicau şi coborau coliva în timp ce popa cânta:

Veşnica lui pomenireeeeeeeee.După parastas oamenii s-au tras la cârciuma lui Mielu să bea o

cinzeacă şi să stea de vorbă.De nouă zile în sat nu se vorbea decât în şoaptă şi oamenii cătau de jur

împrejur ca şi când le era frică să nu asculte cineva ce vorbesc..Şi aveau dreptate oamenii să-şi plece ochii în jos când erau împreună.

Că aşa ceva nu s-a mai pomenitUite, sunt 50 de ani de când ţine blestemul pe neamul lui Ciopleală.

GORICĂ 184

Trei Ciopleală morţi în 50 de ani.Şi toţi morţi în ziua de Sf. Ilie.Şi toţi morţi de moarte grea.Toţi morţi nespovediţi, neâmpărtăşiţi şi fără lumânare!Ba acum se dusă şi Veta..Şi tot în ziua de Sf. Ilie..Şi toţi oameni liniştiţi, oameni care niciodată nu au avut gâlceavă cu

nimeni..Iar Titu mai ales, era pâinea lui Dumnezeu. Şi frumos, şi liniştit, şi

harnic, şi om de casă.Ce-or fi avut cu el de l-au înjunghiat? Că nu puteau fi decât mai mulţi,

că Titu era voinic şi nu se lăsa omorât cu una cu două, deşi el nu era în stare să omoare o muscă...

- Şi jandarmul ce zice, nu-i rost să prindă blestematul ce i-a băgat baioneta în piept?

- Păi cum să-l prindă, dacă la înjunghiat la munte în cabana lui Popa Boboacă, noaptea?

- Da ce au avut cu el? Că Titu nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui?- S-o fi certat cu cineva la beţie.- Ce ţ-ă mă Codine, te prostişi şi tu? Păi l-a văzut cineva pe Titu,

măcar odată, odată măcar, punând la gură ceaşca cu ţuică?- Lăsă văduva femeie tânără cu copil de-abuşelea..- Parcă Costcă nu a avut aceiaşi soartă?- Şi ce-o să facă biata Zenobia?- Ce să facă, o să aibă pensie de pe urma lui Titu şi ori se duce la

Costeşti la părinţi că sunt oameni cu stare şi nu o au decât pe ea, ori rămâne aici că are gospodărie socotită şi nu mai e nici-un moştenitor în afară de ea. Şi e păcat să se aleagă praful de toată agoniseala Vetei şi a lui Titu.

- Noroc că pe biata Veta a iertat-o Dumnezeu şi nu a mai trăit să vadă toate astea.

- Zenobia e tânără şi frumoasă fată, o să se mărite şi..- Taci bă Neică, nu vorbi cu păcat, că nici nu se răci bietu Titu în

groapă.- Tu eşti tânăr taică, d-aia vorbeşti aşa. Vii cu vii şi morţi cu morţi..

ce vrei să facă biata fată? Are un copil de crescut şi e fată tânără. Şi Titu dacă ar putea i-ar da aceiaşi povaţă... Da e greu. O să-i fie greu bietei fete.. Da bun e Dumnezeu

- Apăi să mă ierte Maica Precistă, dar cu ai lui Ciopleală nu prea s-a văzut bunătatea lui.

GORICĂ 185

- Mari şi de nepătruns sunt căile Domnului..

*****

Încet, încet lucrurile intrau pe făgaşul lor.Oamenii îşi reparau acoperişurile, refăceau gardurile, făceau o altă

punte peste râu că în noaptea cu potopul rupsese râul malurile şi luase puntea. Iazul cel puţin se rupsese în o mulţime de locuri, că cine ştie când va fi refăcut, că moara nemergând, oamenii erau obligaţi să se ducă să macine tocmai la Bărbăteşti.

Coseau fânul că înainte de Sf. Ilie nu se făcuse de cosit, iar după aia cine a mai avut timp de fân. Iar acum a început să se treacă sunătoarea şi fânul se face paie de nu-l mai mănâncă nici oile...

Oamenii se pregăteau să plece la munte că s-a terminat învoiala de coasă, urmând ca numai de Sf. Dumitru să mai vină, la adunat prunele de ţuică şi la adunat merele.

Încolo, numai lucruri obişnuite.Doar dacă vr-un copil a fost trântit de un cal nărăvaş ori că a lepădat o

vacă că s-a sângerat şi nu a avut timp să o spânjească Moş Ion al Paicului...

Că şi cu spânjitul âsta e o poveste. Poate dumneavoastră care aveţi multă carte să ştiţi, că eu nu m-am dumirit...

Când cade năpasta pe un om şi i se sângeră vaca, ori calul, ori porcul, cheamă pe Culice al Ţolii de la Bărbăteşti ori pe Moş Ion al Paicului să spânjească boala.

Se zice că al Ţolii ar şti mai bine. Vezi, el are şi multe oi şi s-a învăţat mai bine să spânjească, tot sângerându-se mereu oile la munte. Da cum Culice e la munte toată vara (şi boalele cam numai vara se sângeră) şi n-ai de unde să-l iei, atunci te duci la Moş Ion.

Vine Moş Ion, da vine mai pe seară, dacă nu e prea rău boala. Pune mâna la gâtul porcului să vadă dacă are călduri (că numai când încep căldurile, ţine spânjul) şi dacă i se pare lui că a venit timpul, se duce pe pisc (că acolo creşte un spânj bun) şi rupe dintr-o tufă de spânj un lujer cu frunză cu tot (Spănjul e o buruiană care seamănă cu leuşteanul, da face nişte flori ca de bujor sălbatec) şi apoi vine la porc, sau la vacă, sau la cal, şi face o tăietură mare în urechea stângă.

Şi să vedeţi dumneavoastră că cei mai nărăvaşi cai care muşcă ori dau cu picioarele, ori cea mai afurisită vacă ce împunge tot timpul, stau cuminţi ca un mieluşel.

Uite că nu ştiu să vă spui dacă şi caprele se sângeră, că n-am auzit.

GORICĂ 186

Cu o sulă lărgeşte vâna care duce la ureche şi în ea bagă coada spânjului şi o lasă acolo şi trei zile. Da de obicei a doua zi spre seară vaca se face bine. E veselă şi începe să mănânce. Atunci Moş Ion scoate spânjul: Dacă însă nu i-a trecut, îl mai lasă o zi şi o noapte. Foarte rar s-a întâmplat să trebuiască să ţină buruiana în ureche trei zile, că nu e bine. Adică e bine că se face sănătoasă vaca, da nu e bine că după trei zile, jumate din ureche cade jos putrezită..

Nu ştiu dacă şi azi se mai face aşa, mai ales că şi Nea Culice al Ţolii şi Moş Ion al Paicului, de mult sunt oale şi ulcele...Doar"Venetica"a rămas singură cu copilul, că lumea din sat şi mai ales femeile, nu-i zic decât"Venetica”, aşa cum au botezat-o de când Titu a adus-o din Costeşti.

Şi dacă la început le iertase că a înţeles că le era ciudă că Titu luase nevastă din alt sat, acum nu le mai înţelegea.

De aceia se închisese în ea şi nu se întâlnea cu nimeni. Numai dacă se ducea la cârciumă să cumpere câte ceva când rămânea fără gaz sau chibrite, dar nu prea se întâmpla că în fiecare duminică venea taică-său şi-i aducea tot ce avea nevoie...

Adică chiar singură nu era, că în fiecare zi, ori dimineaţa ori seara, venea Popa Mitică, naşul de. şi stătea de vorbă cu ea, o îmbărbăta, se juca cu copilul şi vorbeau pănâ târziu de Titu... Ba părintele i-a propus alaltăieri seară că până ce i-o veni pensia după Titu, el o să-i dea ce se adună de la cutia milei de la biserică. Şi tare s-a mirat Zenobia când i-a adus 1000 de lei, când leafa unui perceptor era de 2500 de lei. Tare s-a minunat ea şi s-a întrebat cum de s-au putut strânge atâţia bani dela nişte amărâţi, dar părintele i-a spus zâmbind:

- Mari şi de nepătruns sunt căile Domnului.Şi oamenii au început încet, încet să-şi vadă fiecare de ale lui, că

fiecare avea necazurile şi bucuriile lui.Doar din când în când la un pahar de ţuică la cârciumă ori când era

iarnă şi se adunau la vre-o cumetrie şi stăteau la taclale îşi mai aminteau de întâmplarea cu Titu.

Dar cum venea vorba de asta, chiar dacă înainte cântaseră ori se sporovăiseră, ca la un pahar de vin, de, dintr-odată oamenii începeau să vorbească în şoaptă. Se foiau pe scaun şi îşi ocoleau privirea.. Ba a fost o vreme când plutonierul de jandarmi i-a chemat la post aproape pe toţi bărbaţii din sat să afle câte ceva. Poate, poate va găsi ucigaşul.

Ajunseseră să se privească chiorâş unul pe altul.Ba tăietorii de păduri de la Brezoi nici nu mai veneau peste munte

acasă.

GORICĂ 187

Preferau să plătească bani la tren şi la autobuz, şi banii erau scumpi, decât să treacă pe lângă cabana lui Popa Boboacă. Deşi Popa făcuse slujbe şi sfeştanie în cabana, nimeni, nici măcar ciobanii, nu se mai apropiau de cabană.

Ba Paraschiva lui Şoşoacă spunea că într-o seară cănd trecuse că întârzâiase pe lângă cabana, a auzit vaiete şi a văzut stafii. Da Paraschiva întotdeauna avea ce avea cu stafiile şi cu strigoii, aşa că nu prea te puteai încrede în spusele ei.

Da mai ştii..Ba ţapinarii, mai ales seara, că aveau timp berechet, se întrebau cine

putea fi, că în orice caz trebuia să fie cineva din sat.Da dece să-l fi omorât? Ca să-l fure, nu, că i s-au găsit şi baioneta,

(bine că baioneta era înfiptă în piept şi era aşa de înfiptă, până la plăsea, că s-au chinuit doctorul şi felcerul să o scoată când i-au făcut autopsia) şi banii ba şi un lanţ de aur la gât, de care era atârnată o cruce. I-o cumpărase nevastă-sa la nuntă ca să-l ocrotească Maica Domnului de rele.

Ţapinarii îşi schimbaseră felul de a fi. Omorul se petrecuse la doi paşi de ei, peste doi munţi.

Nu mai petreceau.Ba nici măcar nu mai beau.Şi se ştie că tăietorii de păduri la munte, fie de frig, că la munte e frig,

că până şi vara seara şi dimineaţa e frig, fie de osteneală, fie ca aşa au apucat dela alţii, beau. Ba seara, înainte de culcare, se cam şi făceau.

Dar de cătva timp nimic.Că până şi Gorică care era mare pilangiu, da ce zic pilangiu, era beţiv

de-abinelea, nimic. Că atunci când se făcea, oamenii se fereau de el că devenea ca turbat. Parcă vedea roşu înaintea ochilor şi se lua la harţă din te miri ce. Dar de câtva timp, nici Gorică nu mai bea. Nu se mai certa cu nimeni. Devenise liniştit ca un miel, că vezi, el era bun prieten cu Titu, fuseseră des la vânătoare, jucaseră des la horă, ba erau şi în întrecere la brâul pe şase cine conduce hora, că se omorau fetele după ei că amândoi erau flăcăi mândri.

Titu înalt şi tras ca prin inel, Gorică, la fel de înalt, da mai bine legat.Titu mai spălăcit la faţă, Gorică mai ţigănos şi mai are şi barbă, o

barbă neagră şi deasă, de-i vine bine păcătosului. Că şi când lua fruntea la horă Titu, Gorică îi striga:

- Mi-o făcuşi de data asta vere, da să vedem cine e în faţă hora următoare.

Şi făcea ce făcea că era el. Păi cum să nu devină taciturn şi morcănos când a aflat de moartea lui Titu?

GORICĂ 188

Că vorba aia, putea să fie el...Şi de unde înainte Gorică tot pe la Tălmaciu îşi făcea veacul la

sfârşitul lunii când lua leafa de la casierie şi se întorcea lunea dimineaţa abia cu banii de ţigări şi de mâncare, dacă nu-i pierdea şi pe ăştia la cărţi şi trebuia să se împrumute până la luna următoare, acum Gorică, cum lua banii, se ducea acasă spre marea bucuriea a muică-si.

Că înainte nu vedea un ban de la el.Acum venea acasă, se ducea în fiecare duminică la biserică, nu mai

trecea pe la cârciuma lui Mielu unde înainte îl uita Dumnezeu de venea acasă clătinâmdu-se pe drum..

Şi nici nu mai fuma Gorică, el care fuma două pachete de Naţionale pe zi, el care adormea cu ţigarea aprinsă în gură de beat ce era că de două ori era să ia foc baraca la munte din cauza ţigării lui..

Gorică nu mai bea.. nu mai fuma... şi abia de-i scoteai cu cleştele vorba din gură.. Abia de-i vedeai ochii de sub sprâncenele încruntate şi stătea cu dinţii încleştaţi de-i auzeai dinţii când scrâşneau...

Ba Gorică care dacă nu dădea cu piciorul, măcar îi înjura de toţi sfinţii când întâlnea cerşetorii, (că până şi pe orbul Niţă Ciobul îl înjura, da nu-l putea lovi că Niţă era dus de mână de un copil, poate un nepot, că d-aia îi zicea lumea Niţă Ciobul, pentrucă avea întotdeauna un ciob de oală în mână în care primea obolul), acum se uita cu milă la cerşetorii. Ba când venea la biserică, că cel puţin odată pe lună venea la biserică şi aprindea o lumânare la bunul lui prieten Titu, Gorică depunea bani în cutia milei, de câte ori venea la biserică...

Da nu numai Gorică se schimbase.Mai toţi flăcăii mai zurbagii se făcuseră oameni la locul lor şi nu ştiu

cum, da până şi la hore, deşi trecuseră trei ani, nu mai era veselia dinainte. E drept că nici nu mai era nici Titu să se ia la întrecere cu Gorică, şi nici Gorică n-a mai intrat în horă dup-aia

Vezi doar că nu mai avea cu cine să se ia la întrecere, bunul lui prieten fiind mort

Zenobia îşi creştea băiatul care era bucăţică ruptă din taică-său. Înalt şi subţire ca el: da luase şi de la mă-sa ţinutul drept şi mândru, şi ochii ei negri şi mari, şi părul ei des şi creţ şi deşi băiat, la fel se unduia ca ea când mergea.

Uite, trecură trei ani de la nenorocire, deci Titel avea patru ani, da se vedea în el cel ce avea să fie.

Zenobia se mai îndreptase, nu mai era galbenă şi nu mai plângea tot timpul. Ba începuse să şi zâmbească când Titel făcea vre-o poznă ca toţi

GORICĂ 189

copii. Şi în fiecare seară îi cânta înainte să-l adoarmă, deşi de trei ani uitase să mai cânte.

Şi adormea cu el în pat.Şi se scula noaptea, ca toate mumele, să-l învelească...Dar tare era greu!.Mai ales nopţile!.Şi mai ales în nopţile de primăvară cu lună plină cănd privighetorile

nu te lăsau să dormi cu căntecele lor..Şi când se svârcolea în pat pe o parte şi pe ceailaltă şi sânii începeau

să-i svâcnească nebuneşte..Şi o furnicare o cuprindea de la sâni şi cobora spre pântece.Şi o căldură o cuprindea de la obraji şi cobora în jos, şi se oprea jos şi

ca o flacără o pătrundea.Şi se visa în braţele lui Titu,.Şi se trezea gâfâind şi sărea iute din pat de se spăla pe faţă cu apă

rece, că-şi turna câte o ulcică de apă pe cap în lighian, da tot era năucă de cap, că-şi apăsa cu pumnii făcuţi cauc sânii ce încă tresăltau nebuneşte fără voia ei..

Era greu noaptea.. Că nu mai putea dormi şi stătea de vorbă cu Titu, şi-i povestea ce năzdrăvănii a mai făcut Titel, că Părintele îi aduce în fiecare lună bani, că de trei luni a început să-i vină şi pensia lui, că şi femeile s-au mai domolit şi nu mai sunt câinoase cu ea, ba au început să şi intre în vorbă, ba de una, ba de alta, ba şi la biserică, nu mai stă singură lângă uşa din amvon, nu o mai fac venetică ba au început să o socotească de-a lor.

Numai că e greu. e tare greu.. mai ales noaptea că mă trezesc asudată şi te simt uite aici. Şi mâinile, fără voia ei, se aşează pe pântece, peste buric, şi-şi apasă pântecele cu furie, scoţând un oftat din rărunchi, că uneori se trezeşte Titel şi cu ochişorii cârpiţi, o ia de gât şi o întreabă:

- Iar îl visaşi pe tata mamă?Nici-o adiere de vânt şi-o zăpuşală că nici broaştele nu mai orăcăie în

balta de la Fântâna Rece din zăvoiul lui Stan al lui Bocioantă...Vitele, culcate la umbră, zac sleite de puteri că nici măcar nu mai dau

din coadă să se apere de muşte...Până şi guşterii s-au dat la umbră ascunzându-se pe sub bolovani..Otăsăul a secat aproape de tot, numai un pârâiaş se mai împreoană cu

Glăvociul, înainte de a lua calea iazului. Da iazul nu are atâta apă să întoarcă ciutura morii şi pe râu vin lăstunii de adună peştii ce se zbat pe uscat, le sparg burta şi le mănâncă doar maţele. Păcat de peşti, că încă se mai zbat când au şi năvălit muştele pe ei..

GORICĂ 190

Un zumzăit, nici nu ştii dacă e de un roi de albine ce a părăsit stupina lui Mălai Mare ori de viespile înnebunite de căldură, a cuprins tot cerul de ai sta cu ochii închişi la umbră şi ai asculta în neştire.. E drept că sunt căldurile lui Sf. Ile, dar nici aşa.. Foile porumbului s-au răsucit şi-au luat culoarea aurului turcesc iar mătasea din vârful drugilor s-a afânat mai rău ca mărarul pus la uscat pe un jurnal pentru iarnă. Cei ce au plecat la bâlci la Jilava de dimineţă s-or fi plimbat ce s-or fi plimbat, ori or fi şi cumpărat ce au avut de cumpărat, da de pe la prânzul mic de când s-a pus pârdalnica de căldură, s-au tras sub umbrarul cârciumii lui Ciungu Preotesei. Iar cei ce n-au mai avut loc, pe sub umbra pomilor din bâlci, că până şi salahorii care învârteau tiribomba s-au dat jos şi s-au băgat sub tirbombă şi trag la agioase cu cămăşile larg desfăcute la gât şi scoase din pantaloni.

Zenobia, după parastasul de la slujba de Sf. Ilie, că azi a căzut într-o Duminică, exact ca atunci când a fost cu omorul lui Titu, şi după parastas, când a vrut să-i plătească popii parastasul, popa i-a pus în mână mia de lei, pe care în fiecare lună i-o dă şi de fiecare dată îi spune la fel:

- Uite pentru Titel şi pentru cele de trebuinţă.Azi i-a spus şoptit. să nu audă nimeni, că era multă lume că fuseseră

multe Parastase-Uite nişte bani. (îi da în fiecare lună o mie) să te duci cu finişorul la

bâlci să-i iei o limonadă şi să-ţi iei şi tu ce mai ai nevoie prin casă.La început Zenobia nu a zis nimic, era prea topită să se mai gândească

la ceva, da după un timp, când a văzut că în fiecare lună părintele îi aducea mia, a început să se întrebe ce o fi. Şi cum nu avea cu cine se sfătui, că nu avea prietene, şi lui Nenea Sofian i-a fost ruşine să-i spună, i-a spus lui taică-său.

Că de mică, mai mult lui îi spunea ce avea pe suflet. Că tot lui i-a spus întâi când îi căzuse cu tronc Titu.

S-a mirat şi el, da până la urmă şi-au zis că fiind naşul lor, şi botezându-le şi pe Titel şi cum nu are copii l-o fi sfătuit Dumnezeu să ia sub aripa lui pe Zenobia şi copilul. Deşi slavă domnului, dacă ar fi fost la anangine, nu ar fi lăsat-o să moară de foame. Că doar pe ea o are şi la cine o să rămână, dacă nu ei şi copilului tot ce a agonisit.. Că el a vrut după moartea lui Titu să o aducă acasă ştiind-o singură printre străini, da Zâna nu a vrut. A zis că vrea să-şi crească copilul în casa lui Titu.. Că ar fi păcat de Dumnezeu să rămâna casa încuiată să facă păianjeni si să-şi facă cuib liliecii şi cucuvaele în coşurile dela sobă..

Şi-a pus şi el şi Zenobia întrebarea dacă nu venea cumva cu gânduri necurate popa, dar cum niciodată popa nu a dat semne de cele lumeşti, lasă că era şi bătrân, au lăsat lucrurile aşa..

GORICĂ 191

Doamne, că cine ar fi crezut că o să poată trece întreagă peste o asemenea încercare: Şi Titu şi Veta morţi în aceiaşi zi, şi rămasă singură cu copil mic.

A fost cu Titel la bâlci, deşi numai de bâlci nu-i ardea ei, da copilul e copil.

Ce ştia el?El era copil şi ca toţi copii vroia să meargă la bâlci, să cumpere o turtă

dulce, să verse din sticlă limonada într-un ulcior mic de pământ de cântă ca cucu când sufli în el, să mănânce o gogoaşe şi să se uite la ăi mai marei care se dădeau în tiribombă. Că el cu Nicu lui Fleaşcă, cu Mielu Barbului. cu Pică al lui Mielu şi cu Trică al lui Bucioi, erau prea mărunţei ca să se dea în lanţuri..

După ce i-a făcut poftele copilului, mai ales că era prea cald, ar fi vrut să vie acasă, dar copilul a început să scâncească că a fost cuminte,-şi asta e adevărat-că nu va mai fi bâlci până anul viitor de Florii, că dacă ea vrea să plece, să plece da pe el să-l mai lase cu copii, că uite, şi ei sunt singuri şi nu fac prostii. că cum s-o apropia soarele de chindie, o să se-ntoarcă acasă.. că stau toţi la olaltă şi nu se despart!

- Şi ştii că niciodată nu ţi-am ieşit din cuvânt..(are vocea domoală da hotărâtă ca Titu, gândi Zenobia, şi un zâmbet trist îi înflori în colţul buzelor). Îi mai dete doi lei dacă i s-o face sete să-şi mai ia o limonadă şi îl lăsă, da cu inima îndoită.

Şi o luă spre casă.Dar de căldură, o luă pe malul râului, prin zăvoi, că era mai răcoare...Gorică, după slujba de la biserică,(că de câţva ani de zile mereu vine

la biserică de Sf. Ilie şi stă până la sfârşitul slujbei şi după slujbă bagă bani în cutia milei) s-a tras la umbră în zăvoi, ca de obicei de unul singur.

Deşi pe vremuri venea cu toţi flăcăii să se scalde în gâldău (că era un gâldău adânc. de peste doi metri la mijloc, şi lung de peste doi stânjeni şi lat cât trei staturi de om) da azi, flăcăii fie că se însuraseră-doar el rămăsese holtei din ceata celor de un leat cu ei-fie că erau la bâlci era singur. Tolănit pe spate, cu capul rezemat de răgălia salciei de la Fântâna Rece, stă cu picioarele în apă şi priveşte printre frunzele salciei cerul albastru fără nici-un nor... Când se scăldase prima oară, era soarele spre conacul de prânz, două berze abia îşi luaseră zborul din cuibul din vârful plutei de la cimitir. Acuma se ridicaseră atât de sus, zburând în cercuri, că se vedeau cât cioara... Alene, le urmărise printre frunze cum se tot înălţau mereu învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai largi...

O toropală îl cuprindea încet.. încet. Şi din când în când, cu pumnul cauc, lua apă din gârlă şi şi-o turna pe piept... Apa i se prelingea printre

GORICĂ 192

perii ce-i acopereau pieptul şi câte-un strop mai rămânea pe câte-un fir de păr, de părea un strop de rouă pe un fir de iarbă, înainte de a săruta cu nesaţ primele raze de soare, ca apoi să se evapore în fierbinţeala sărutului ucigător...

Muşchii de la braţe, de obicei încordaţi ca sfoara unui fierăstrău de mână gata pregătit de tăiat o buturugă, acum se odihneau moleşiţi..

Cu mâna dreaptă îşi dă deoparte domol năduşala de pe piept. ajunge la buric.. cu vârful degetului arătător încearcă să scoată năduşala ce se adunase în gaura buricului în timp ce cu ochii urmăreşte berzele..

O căldură plăcută îi cuprinde pântecul şi o furnicare ca o gâdilitură îi face să tresară în svâcniri scurte, din ce în ce mai repezi, tăria bărbătească.

Printre frunzele unui anine, Zenobia, cu ochii dilataţi, priveşte mută la OMUL din faţa ei...

Venea de la bâlci şi de căldură, lăsase şuşeaua şi o luase pe iaz în sus că era umbră şi trăgea reveneală, mergând fără să ştie cum şi fără să se gândească la nimic.. Prin dreptul morii se descălţase şi punându-şi pantofii înnodaţi pe după umăr, o luase pe firul apei în sus dar cum în dreptul Spinetelui se adâncise iazul, o luase pe potecă neştiind unde o duceau picioarele.. se gândea că trecând pe la Fântâna rece, dacă or fi ceva femei, să se scalde să se mai răcorească..

La aninii lui Ioniţă, a văzut la trupina unei sălcii nişte ciucioi şi s-a aplecat să-i culeagă, să-i facă lui Titel o ciulama diseară.

Printre sălcii a văzut ceva alb pe iarbă, lângă salcia de la Fântâna Rece şi s-a apropiat să vadă ce e, crezând că vr-un copil şi-a uitat cămaşa la scăldat..

Când să dea la o parte tufele de anine ce astupau poteca, l-a VĂZUT!Şi a rămas ca trăznită.Cu măna dreaptă pe frunze şi cu stânga apăsându-şi inima ce-i bătea

gata să-i spargă pieptul...Sânii i se ridicau şi se lăsau în goană nebună şi răsuflarea i se iuţi că

aproape gâfâia..Fără să ştie de ce, tâmplele îi svâcneau ca la un cal după un galop, fără

să-şi poată deslipii ochii de la OM...Muşchii lui Gorică, până adineaori moleşiţi, începeau să se încordeze

iar mâna dreaptă coborâ de la buric şi strânse uşurel mădularul care se-ntărise de părea o drugă zdravana de porumb..

Zăna vedea pentru prima dată un bărbat gol..Trăise cu bărbat-său, doar îi făcuse şi un copil, da-ntotdeauna se culca

cu el cu lampa stinsă, amândoi în cămaşa de noapte, că le era ruşine.

GORICĂ 193

Deşi numai ea ştie cât ar fi vrut să se joace amândoi în pielea goală, chiar şi pe întuneric pentru început, dar ruşinea..

- Fir-ar mama ei a dracului de ruşine..Bietul Titu îi mai pipăia câteodată ţâţele, odată i-a pus mâna şi jos, dar

l-a aruncat cât colo.Şi numai ea ştie ce rău îi părea în nopţile de singurătate că s-a purtat

aşa cu el, când şi ea abia atât aştepta, să vadă cum e, dar ruşinea...Acum privea năucă OMUL din faţa ei şi ochii i s-au fixat pe tăria lui

bărbătească care creştea.. creştea şi svâcnea... Când Gorică, (că l-a cunoscut de la început, că numai el ara aşa de voinic şi cu barbă,) a început să-şi mişte încet mâna în susul şi în josul tăriei, nările Zânei sau umflat. ochii i s-au holbat ca la spănzuraţi şi pântecul a început să-i salte mai nebuneşte decât sânii care au început să-i svâcnească odată cu svâcniturile tăriei lui..

Trupul lui Gorică încordat ca şleaul unui cal în urcuş iar sânii şi pântecul Zânii tresăltau ca nişte clopoţei la gâtul unui armăsar...

Privea tăria OMULUI şi parcă o flacără i se urca pe pulpe în sus.. îi desfăcea pulpele şi o vâlvătaie îi pătrundea în măruntaie, îi sfredelea pântecul şi o făcea să geamă de durere şi plăcere..

Cu un icnet scurt, Gorică se rostogoleşte în gârlă şi se afundă cu capul în apa rece, pufnind şi plescăind apa de jur împrejur..

Zâna se lasă fără putere pe pământ şi plânge liniştit, fără să ştie de ce, fără să ştie ce e cu ea, fără să ştie pe ce lume e...

Ridicându-se iar pe răgălia salciei, Gorică aude plâns de după tufa de anine.. Se apropie gol cum era, cu tăria lui nepotolită, dă craca la o parte, o vede pe Zâna şi plângând şi râzând, şi râzând şi plângând.

Se auncă pe ea, o sărută turbat şi cu furie şi desnădejde îi ridică fusta şi tăria lui i se prelinge pe pulpe în sus. îi desface picioarele şi o pătrunde, îi sfredeleşte pântecul făcând-o să geamă de plăcere... Impreunându-şi picioarele pe după mijlocul lui, îi bagă mâinile în păr strângându-l nebuneşte de tare pe ea şi privindu-l adânc în ochi, murmură fără să ştie ce spune..:

- "Până-n suflet..."Cu răsuflarea liniştită, Zâna, culcată alături de OM, priveşte împreună

cu el zboul berzelor care acum se vedeau cât albina.. Ridicându-se într-un cot, Zâna se uită în ochii lui, urmăreşte zborul berzelor ce se oglindesc în ochii lui şi blând, se încolăceşte pe el fără ruşine şi cu nările umflate, cu sânii svâcnind nebuneşte, se contopeşte încă odată adânc, în seninul cerului din fiinţa lui şi zvâcnirile corpurilor ce se contopeau ritmic, păreau bătaia ancestrală de aripi...

GORICĂ 194

Ostenită, Zâna îşi scoate bluza, îşi desface din copci fusta şi cu svâcniri de ciută, sare în gârlă fremătând de plăcere la atingerea apei..

Apa îi ajunge până la sâni.La sânii ei tari şi mici cât para pergamută.Râzând ca altădată, cu tăiuşul palmei runcă o pală de apă ce ajunge

stropi reci la Gorică şi se amestecă cu sudoarea lui... Icnind, Gorică se aruncă în gârlă, se bagă cu capul la fund, o vede pe Zâna întreagă, goală, zână din poveştile cu zâne. Se ridică încet, sărutându-i pulpele, genunchii, coapsele, pântecul şi se opreşte apăsat pe buric, apoi pe sâni, pe gât şi când o sărută pe gură, fără să ştie când şi cum, un singur trup se împreoană, după atâta aşteptare şi dorinţă...

*****

Tot la taică-său s-a dus Zâna întâi să-i spună cele întâmplate.Adică să-i spună atât cât se putea spuneCă dacă cu Gorică totul i se părea că aşa trebuie să fie, faţă de tatăl ei

şi mai ales faţă de lume, se purta ca toată lumea.Fir-ar mama ei a dracului de lume.Că nu poţi trai cum îţi cere firea, de lume.Că dacă ar şti lumea, din deşănţată n-ar scoate-o, deşi ea nu face decât

să dea frâu slobod inimii şi sângelui ce clocoteşte în ea, deşi nu face nici-un rău, nu fură nimic nimănui, nu ia nimic din ce e al altuia, Gorică nefiind legat cu nici-o vorbă de nimeni.

Şi dacă în tinereţe fusese zurbagiu, ba gurile rele zic să pe vremuri întrase într-o şleahtă de neisprăviţi care mai şi furau la drumul mare, (da de cine nu se spun vrute şi nevrute, că gura lumii n-o astupă decât pământul,) în ultimul timp nimeni nu are ce să zică.

Ba toate femeile şi-ar dori un ginere ca el, deşi începuse să fie cam copt pentru însurătoare.

Dar ea, văduvă cu copil mic, dacă ar fi să vrea să se mărite, cu toată averea de la Titu plus ce avea să aibă de la părinţi, nu ar fi dat prilej de vorbă pentru mamele ce au flăcăi de însurat?

Şi care părinte nu vrea binele copilului său întorcând pricina, când se ivea vre-una?

Îl iubise pe Titu ca pe copilul lui şi suferise cumplit la moartea lui, atât pentru moartea năpraznică ce-i dăduse soarta, cât şi pentru fata lui ce rămăsese văduvă de tânără, cu copil mic.

Dar din două rele, îl alegi pe cel mai mic.Adică între a îmbătrâni văduvă, ori a încerca încăodată roata

norocului.

GORICĂ 195

Că ce altceva e viaţa decât roata norocului?Aşa că a rămas să-l cunoască pe Gorică ceeace s-a şi întâmplat

Duminica viitoare când a venit la ei la Costeşti cu Zâna şi Titel. Şi ce e drept e drept că era plăcut la înfăţişare, poate prea aprig când încleşta din fălci, poate prea arunca scântei din ochi aşa din senin, da se lumina la faţă şi devenea blând ca un mieluşel când Zâna îl atingea sau se uita ţintă la el.

Aşa că au căzut la învoială să se însoare cât mai repede, urmând ca el să vină să vorbească cu părintele, cu Naşu, că tot Naşu îi ziceau, că, fiind văduvă, avea dreptul să se cunune la biserică.

Şi deşi nu mai putea îmbrăca rochia albă de mireasă, rochia de fată mare, tot puteau să se îmbrace frumos şi să se ducă la altar.

Iar nunta urma să se facă la Costeşti, nu cu lume multă, că prea era de curând de când se măritase cu Titu şi făcuse nuntă mare, de fusese tot satul, şi oamenii îşi mai aminteau..

Deşi nu prea vedea morarul ce ar fi avut lumea cu Zâna ca să aibă ceva contra căsătoriei.

Şi a gândit-o p-a dreaptă că nimeni din sat nu s-a uitat chiorâş când vornicul a trecut pe uliţe anunţând nunta.

Ba până şi muierile ziceau că morţii cu morţi şi vii cu vii, că era păcat de ea, muiere tânără, să rămâie văduvă mai ales că Gorică era un om aşezat, muncitor, ca să nu mai vorbim că era"cruce de bărbat".

Numai că Popa Mitică nici nu vroia să audă de nuntă, parcă era turbat. Nu se mai înţelegea nimeni cu el că lumea a început să clevetească.

Mai ales bărbaţii care parcă îşi pierduseră minţile şi uitau că vorbeau de un popă.

Gorică a încercat să liniştească lucrurile, spunând la toată lumea:- Nu face nimic, facem căsătoria civilă la primărie şi mai bine că şi

aşa nu trecuse mult de când Zâna se căsătorise în biserică.Da lumea nu se împăca cu una cu două, mai ales de când aflaseră că

Popa îi dădea în fiecare lună o mie de lei.Că satul era mic şi până la urmă toate se află.Că e o vorbă că dacă strănută unul în vârful Pleşii, se aude în vârful

Şuii. Aşa că lumea a început să clevetească şi oamenii, fie că erau la coasă, fie la făcut o casă, ori femeile la săpat ori la pus cânepa în topilă, se opreau din lucru şi cleveteau, mai ales bărbaţii:

- Păi popii ce-i pasă, el stă noaptea cu mâna între picioarele preotesii şi nu se gândeşte că poate şi Gorică cu Zenobia au dreptul la viaţă.

- Păi aia e, că numai la aia se gândeşte! De ce crezi că s-a pus naş? Ca să fie aproape de prospătură. Că pe cine crede el popa că prosteşte?

- Că dă dela cutia milei 1000 de lei pe lună,?

GORICĂ 196

- Că în o mie de ani nu se strâng în cutia milei din biserica din Bârzeşti 1000 de lei:

- Tu cât ai dat în ultimii ani de când a murit Titu, Vere?- Cât auzişi.- Eu nici pe atât.- Poate dă Popa din punga lui, că slavă Domnului, are de unde.- Ai văzut tu Popă care să scoată din punga lui ceva? Ăştia sunt puşi

numai pe luat.- Voi nu vedeţi? De când te naşti până mori, numai la popă. Şi numai

cu mâna în buzunar:...- La botez...- La spovedit..- La un maslu...- La venit cu Păpărează după el la Paşti, la Crăciun..- La Bobotează...- Ba să-ţi facă o sfeştanie...- Ba un parastas..- Ba la înmormântare..- Şi tot umple punga... Şi-l vedeţi voi pe popa, să-i dea pe degeaba

din buzunarul lui Zenobiei, 1000 de lei pe lună?- Da oare, Zenobia i-o fi dat-o?- Ba, să nu vorbesc cu păcat (sare Măria lui Fleaşcă) eu am pândit de

fiecare dată când venea Popa pe la Zenobia, fie să-i aducă banii fie să se joace cu Titel şi niciodată n-a stat mult. Iar când era vremea bună, nici nu intra în casă, stătea în curte .

- Parcă tu ai stat să-i păzeşti tot timpul.- Ba să mă ierte Dumnezeu, da am cam stat, că dacă sunt mereu

acasă, cum auzeam câinele lui Ciopleală lătrând, la gard eram şi mă piteam să văd cine intră şi cât stă

- Păi parcă nu erau şi nopţile.- Da ce, putea pleca aşa când vrea, de lângă preoteasă?- Păi ce, era greu să spună că pleca la un grijit?- Măi tăceţi mă dracului odată, nu vorbiţi cu păcat, că vă pedepseşte

Dumnezeu. Voi vorbiţi după inima voastră, cum aţi face voi. Nu vă gândiţi că Popa are aproape 8o de ani, că mă mir cum de nu iese la pensie

- Păi cică o să iasă anul viitor când Cornel Vârtopeanu o să iese popă, că pe el l-a pregătit să-i ia locul.

- Are dreptate Ghiţă, eu am 70 de ani şi de mult le-am urcat în pod. (Toţi au început să râdă de parcă erau la cumetrie şi nu înjuraseră la popă până acum.)

GORICĂ 197

- Eu mă mir de Gorică cum de rabdă ruşinea asta şi nu-i zice câteva popii când popa ar trebui să fie primul care să îndemne lumea să se cunune la biserică.

- Uite aşa se pierde credinţa, că-ţi vine să te duci dracu, să nu mai dai pe la biserică cu un popă ca ăsta.

- Păi nu vedeţi că nici Gorică nu se mai duce la biserică.?- Păi tu te-ai mai duce?- Eu, nici p-atât!- Ba, când se întâlneşte cu popa, ori se-ntoarce din drum, ori o coteşte

pe altă uliţă.- Băi fraţilor, eu am văzut acum câteva zile când popa era cu câţva

creştini şi ieşea de la biserică şi s-a întâlnit cu Gorică şi să mă bată Dumnezeu dacă vă mint, parcă turbase, aşa s-a schimbat la faţă şi-l fulgera cu privirea că dacă ar fi avut puterea, l-ar fi omorât pe loc

- Doamne apără şi păzeşte.- Că bine zice Neica Ploaie, mari şi de nepătruns sunt căile

Domnului.- Oricum Neică, da şi Popa e prea, prea de tot...*****Se-nvârtea bietul Gorică prin tot satul, şi la deal şi la vale, ba acasă la

Zenobia, ba la el acasă, ca un vulpoi prins de viu şi pus într-o butie care s-nvârteşte năuc de colo până colo.

Da până la urmă a hotărât cu notarul Vasile al lui Vulpoi de s-a dus Sâmbătă la primărie cu Zenobia, cu Codin al Paicului, cu Ilie al lui Mogoşanu şi cu Petrică al lui Ciotu ca martori.(Sofian, deşi Zenobia s-a rugat de el să vie, să fie şi cineva din partea ei la primărie, n-a vrut să vină, a zis că e beteag de un picior şi nu poate merge).

I-a însurat chiar primarul Petrache, că deşi era zi de sărbătoare, i s-a făcut şi lui milă de Gorică şi a deschis primăria să-i însoare.

A doua zi Duminică s-au hotărît să plece la Costeşti la nuntă.Da nu multă lume, numai vre-o zece căruţe.Stăteau caii înhămaţi la căruţe, cu clopoţeii la gât de zdrăncăneau mai

mare frumuseţea când caii scuturau din cap să se apere de muşte.Cu macate pe leagănele căruţelor, cu flori la căpestrele cailor, ce mai,

pregătite toate ca la nuntă, că toată lumea ce trecea la biserică, că Zenobia avea casa lângă biserică, se uitau cu plăcere la alai şi urau cu toţii

- "Casă de Piatră".Numai Popa când a văzut alaiul, (cât p-aci să cadă pe jos, că ar fi

căzut dacă nu-l sprijinea Păpărează), şi-a făcut semnul crucii şi cum a

GORICĂ 198

ajuns în biserică, nici nu şi-a pus odăjdiile, a îngenunchiat în faţa altarului şi a început să se roage, da nu înţelegea nimeni ce spune

Şi ăla a fost, că în genunchi a rămas, că a damblagit.L-au scos oamenii pe braţe în amvon şi s-a repezit Mitu lui Bucioi să

aducă o căruţă din alai să-l ducă pe popă acasă, da alaiul plecase. Noroc că Petrică al Ciotului întârzâiase, că stătuse să potcovească un cal care pierduse o potcoavă şi el nu văzuse de cu seară, aşa că, deşi se grăbea să nu întârzie la nuntă, nu l-a lăsat inima să-l lase pe popă şi l-a dus acasă.

Şase oameni s-au chinuit să-l urce în căruţă.Şi mergea căruţa cu caii cu clopoţei, cu flori la căpestre, cu vâlnice

înflorate, de parcă îl ducea pe popă la nuntă...Şi nici nu ajunsese Petrică la nuntă la Costeşti (Ca să nu spargă nunta,

n-a spus nimănui nimic, să nu le strice cheful, deşi toţi îl întrebau ce e cu el de e aşa de abătut) că în Bârzeşti bătea clopotul în dungă, a moarte.

Că vezi, popa, nu a putut răbda să o vadă pe Zenobia măritată, şi şi-a dat duhul.

A murit şi el ca Titu, nespovedit şi neîmpărtăşit, de s-au cutremurat oamenii când au auzit.

Şi chiar dacă în sinea lor or mai fi gândit de rău, fiind mort, l-au iertat şi n-au mai clevetit.

Ba au venit cu toţii la înmormântare, că se strânsese lume de nici nu a mai încăput în biserică.

Toţi stăteau cu lumânarea în mână şi murmurau- "Veşnica lui Pomenire".Şi cum e întotdeauna la înmormântare, toată lumea vorbea numai de

bine de popă.Ba toţi îşi aminteau că ce slujbă frumoasă făcea, că ce glas frumos

avea, că ce săritor era, că mereu avea o vorbă bună, că mereu dădea câte un sfat, ce mai, vorbeau oamenii cum întotdeauna se vorbeşte, numai bine, de mort.

Până şi Gorică a venit.Ba plângea Gorică ca o femeie, că nici nu-ţi venea să crezi că o cruce

de bărbat ca el, poate plânge cu sughiţuri.Ba, când ia-au dus coşciugul pe umeri din biserică până la cimitir, lui

Gorică i-a venit ameţeală de era cât p-aci să cadă jos.Şi ar fi căzut de nu l-ar fi sprijinit Ciungu Preotesei...Şi lucrurile iar au intrat pe făgaşul lor, că oamenii aveau treburile lor

ce nu aşteptau amânare.Flăcăii de armată au plecat la încorporare,Copii de le-a cântat piţigoiul au plecat la şcoală,

GORICĂ 199

Zenobia a rămas borţoasă,Gorică a plecat la munte,Popa Vârtopeanu a terminat teologia, s-a popit şi a venit popă în sat,Şi câte şi mi câte.Şi s-a însurat şi Petrică al lui Ciotu, şi Codin al Paicului, şi a născut şi

Zenobia o mândreţe e flăcău că avea cu se mândri Gorică la botez.Şi a murit şi Sofian, şi Ploaie, şi Naciu, şi Neciu, şi Bârţă, şi

Bocioantă..Şi aşa au trecut ani după ani cu bucuriile şi cu necazurile lor, până ce

au venit vremurile grele, vremurile de urgie că a început războiul.Satele s-au golit de bărbaţi şi iar au început femeile să muncească în

locul bărbaţilor plecaţi la război.Şi iar au început rechiziţiile.Şi iar au început lipsurile de nu se mai găsea nimic, că ăi bătrâni, de

făcuseră războiul din 16 îşi aminteau că la fel fusese şi atunci, că de la Dumnezeu vin toate...

Ba, din când în când, auzeai jelind câte o muiere când primea telegramă ca bărbatul ori copilul i se prăpădise pe front că toată lumea nu vorbea de altceva decât de război.

Până ce într-o zi s-a petrecut o întâmplare de a zguduit tot satul.Şi nu numai satul Bârzeşti, ci zece sate de jur împrejur, că săptămâni

de zile, toată suflarea numai de asta a vorbit.O întâmplare de ţi se făcea piele de găină şi ţi se ridica părul în sus de

grozăvie şi de obidă..Era în prima zi de Paşti şi ca de obicei se strânsese lumea ce mai

rămăsese de nu plecase la război pe la casele lor. Până şi tăietorii de păduri veniseră acasă, că le dăduse liber de la Voineasa şi Brezoi că nu se lucra de Paşti.

Au avut noroc bărbaţii ce erau la pădure, că ţara având mare nevoie de lemn, nu mobilizase decât bărbaţii tineri. Pe cei se apropiau de 4o de ani îi lăsase la muncă.

După slujba de înviere, bărbaţii s-au adunat la cârciuma lui Mielu să mai schimbe o vorbă la un pahar de vin, în timp ce femeile s-au dus acasă să potolească vitele, să pună la cuptor mieii şi drobul, să pună ciorba la fiert, mă rog, de ale casei, urmând ca ele să vină după prânz la horă la cârciumă..

Pe la mese se-ncinseseră deja partidele de tabinet şi prin pahare gâlgâia pelinul de Drăgăşani şi voia bună cuprindea mesenii, că odată e Paştele şi şi-aşa vremurile sunt aşa de grele, că e nevoie din când în când să înneci amarul într-un pahar de vin.

GORICĂ 200

Ba şi Gorică, că şi el coborâse de la munte, venise la cârciumă.El care de ani de zile nu pusese piciorul în cârciumă.Da s-a lăsat înduplecat de Mitu Nastii să vină şi el la o partidă de

tabinet şi la un pahar de secărică, că odată pe an e Paştele. Şi numai bine o lasă liniştită pe Zenobia să pregătească cele de trebuinţă, ca azi veneau la masă şi socrii de la Costeşti. Şi era bine să plece de acasă şi să ia şi copii cu el să se dea în dulap şi să ciocnească între ei un ou roşu, că şi Titel şi Gicuţă erau cuminţi şi le-promis Zenobia că de Paşti îi lasă să se dea în dulap. Ba lui Titel, că e mare, i-a dat voie să se dea şi în lanţuri, în tiribombă.

Copii râdeau şi chioteau la dulap şi tiribombă, fetele ciocneau între ele ouoăle roşii iar bărbaţii jucau tabinet şi beau un pahar de vin în cârciumă. Hora încă nu începuse mai ales că era răcoare, deşi Paştele căzuse în Mai, da fusese o noapte răcoroasă.

La o masă stătea Mitu Nastii cu Gorică, cu Mielu Barbului şi cu Andrei al Marcului, bând Mielu cu Andrei vin, iar Gorică cu Mitu, la îndemnu lui, o cinzeacă de secărică, că era dulce..

Cum Gorică nu băuse de mult, că de ani de zile nu pusese nici măcar pe buze băutură, că nici la nunta lui nu băuse decât o jumătate de pahar ca să ciocnească cu mesenii, s-a făcut repede că râdeau prietenii de el că nu mai ţine la băutură, că, vorba lui Mitu,

- Bătura e bună, da numai să te ţii de ea.Încât Gorică abia se mai ţinea pe scaun, deşi mai avea secărica

galbenă pe fundul paharului.Făcânduli-se cald, lui Mitu îi veni în gând să iasă afară să joace

popice, că se mai încălzise că ieşise soarele.Mielu cârciumarul scoase de sub tejghea popicele şi bilele şi le dădu

iar ei ieşiră afară să joace, toţi patru: Mitru lui Mogoşanu aranje popicele, iar cum apăruse şi plutonierul de jandarmi Ion al lui Didă, că de obicei venea în zilele de Paşti şi de Crăciun ori în zilele de horă că oamenii, dacă beau un pahar mai mult, erau puşi pe gâlceavă şi atunci el se băga printre ei şi măi cu o glumă, măi cu vorbă bună, ba uneori mai scotea şi sulanul de bou dacă se îngroşa gluma, îi liniştea.

De obicei el era vătaful la popice, şi ce zicea el, aia era, că jucătorii, când se înfierbântau, erau puşi pe cârcoteală.

Mai ales că se juca pe o oca de vin.Nu era vorba de pagubă pentru cel ce pierdea, dar li se punea ambâţul

şi atunci plutonierul îi liniştea. Dacă continua gâlceava, lua popicele şi i le ducea în cârciumă şi se termina cu pricina.

GORICĂ 201

Nu mai scotea popicele de cât când plecau acasă, luaţi de muieri, cârcotaşii.

Lumea care mai venise între timp, văzând că încep popicele, s-au aranjat de-alungul popicării să vadă mai bine cine şi cum joacă şi până şi copii care se săturaseră de dat în dulap s-au apropiat de popicărie, că visul lor era să joace şi ei, popicele fiind un joc de oameni mari.

Da Mielu nu le da popicele, că stricau bilele.Numai când nu era Mielu acasă, atunci Pică, băiatul lui, scotea

popicele şi copii de erau prieteni cu el, jucau.Acum, lumea se înşirase de-alungul scândurilor ce marcau jocul şi

aşteptau să-nceapă jocul, fiecare jucător având dreptul să de trei bile.Cine dobora toate popicele, era câştigător.Cine pierdea, plătea ocaua de vin.Primul era Mitu Nastii, bun jucător, care foarte rar greşea o bilă.Pe urmă Andrei al Marcului. Şi el juca bine.Pe urmă Mielu Barbului care cam mereu plătea vinul dar nu se lăsa.Şi ultimul Gorică, care pe vremuri când era stâlpul cârciumilor, era

fruntea Popicarilor. Dar cum nu jucase de mult, toţi vroiau să vadă de şi-a păstrat mâna, cum se zice.

Mitu şi Gorică, fiindu-la cald, (Gorică se mai şi făcuse că se desvăţase de băutură), se desbrăcaseră şi-şi atârnaseră vestoanele pe gard, Gorică suflecându-şi şi mânecile la cămaşe.

Primul a aruncat bila Mitu, şi toate popicele au zburat care încotro, încât un zumzet de admiraţie a izbucnit:

- Al dracului Mitu, fratim-io, le făcu praf dintr-o bilă.- Păi Mitu de obicei face 27 din trei.Deoarece erau 9 popice de doborât, cel ce, foarte rar dealtminteri,

izbutea să le doboare pe toate cu fiecare bilă, cum avea dreptul la trei bile, făcea 27 de puncte.

Dar asta era foarte rar.Numai Gorică, când nu era prea afumat, făcea una după alta 27 din

trei.La a doua bilă,(da a trecut ceva timp până Mitru Mogoşanu să pună

iar în picioare popicele şi până să dea pe scoc înnapoi bila, că Mitu, deşi avea trei bile, cu care începea, tot cu aia continua) Mitu a luat bila, a cântărit-o bine în mână, (toţi oamenii lungiseră gâturile să vadă mai bine, că a trebuit ca plutonierul să strige la ei să fie atenţi să nu cadă aplecându-se prea mult şi să nu le spargă capul cu bila) a săltat-o de câteva ori să o cumpănească bine şi când i-a dat drumul, toate capetele s-au întors ca la comandă să urmărească bila.

GORICĂ 202

Şi nu au urmărit-o de geaba că (că zău că era de râs să fi văzut oameni în toată firea cum se aplecau într -un picior ori se unduiau după cum mergea bila ca să nimerească popicul) a zburat popicele cât colo.

La a treia bilă, stăteau oamenii cu răsuflarea la gură.Mitu, cu bila în mână, a venit de unde se aruncau bilele până la

popice, să vadă dacă sunt bine aranjate. Să nu fie prea mult loc între ele, să fie puse la locul lor, că era un tipar din lemn băgat în pământ să nu înşele ăl de aranja popicele, ca să nu treacă bila printre ele.

A fost mulţumit.Numai pe popă, (aşa numesc oamenii popica cea mai mare care e în

mijloc) a aranjat-o mai bine.Şi s-a întors la locul lui, da fudul nevoie mare.Trăgea cu coada ochiului la oamenii printre care trecea şi care se uitau

la el şi cu pizmă da şi cu admiraţie.Când a ajuns la locul lui, a luat popica, s-a dat trei paşi înnapoi, apoi

şi-a luat avânt şi când a aruncat bila, care aluneca drept, dar nu ştiu cum făcea Mitu că se învârtea şi în jurul ei ca spârnelul că atunci când ajungea între popice dădea iama în ele, le-a pus jos iar pe toate.

Numai popa rămăsese în picioare.Mitu satisfăcut, ţanţoş ca un curcan, trăgea cu coada ochiului la

oamenii care îl priveau cu pizmă.Şi-a luat surtucul de pe gard, ca să nu răcească că era înfierbântat.Jandarmul, nota în carnetul lui spunând cu voce tare:- Mitu, 26 din trei.Apoi băgă carneţelul în buzunar urmărind ce face Andrei, că era

rândul lui.Andrei doborâ 7 popice din prima bilă, (da acuma a mers mai repede,

că el a jucat cu a doua bilă şi nici nu a fost nevoie ca Mitru să puie popicele în picioare, le-a adunat numai pe cele căzute).

Din a doua bilă le-a doborît pe cele două, oamenii urmărind cu nerăbdare să vadă dacă va izbuti să le doboare pe toate 9 din a treia bilă, că atunci ar fi totuşi bine. A aruncat a treia bilă care a dat iama prin popice, da a rămas în picioare tot popa care se clătina şi în stânga şi în dreapta, da care până la urmă s-a aşezat cuminte pe locul lui.

- 17 din trei, zice plutonierul.Mielu îşi ia bila în mână, da se veda că nu prea avea nici-o nădejde şi

în timp ce Mitru dădea pe scoc cele două bile, Gorică, aprins la faţă, se vede treaba că îl prinsese jocul. Ia paharul cu restul de secărică, că îl pusese lângă el, îl soarbe cu nesaţ şi, cu privirea tulbure, se uită la Mielu care a aruncat bila.

GORICĂ 203

Abia.. abia a ajuns până în faţa popicelor unde s-a oprit fleşcăită, spre râsul oamenilor.

A doua bilă, a aruncat-o mai cu tărie, dar a trecu pe lângă popice fără să doboare nici-una.

Abia la a treia bilă a dat şi Mieli jos 4 popice, că-şi dădeau copii coate zâmbind şmechereşte

De data asta nici nu s-a mai ostenit plutonierul să noteze, că până una alta, Mielu era bun de plată un kil de vin, plus doi lei lui Mitru pentru pusul popicelor.

Toţi aşteptau acum să vadă ce va face Gorică:Gorică ia bila în mână, o cântăreşte în caucul palmei, ocheşte bine, îşi

şterge ce dorul palmei de la mâna stângă sudoarea de pe faţă, apoi aruncă bila cu o putere de a aruncat popicele la dracu-n praznic şi bila s-a izbit în scândurile de la capătul popicăriei, da au crezut oamenii că le-a făcut ţăndări.

- Bravo Gorică, ţine-o aşa.- Mitule, de data asta ţi-ai găsit naşul.Mitu, făcea feţe feţe, că era el prieten cu Gorică, da jocul e joc. Care

pe care şi care mai tare. Strângea din dinţi şi se ruga la Dumnezeu să-l ajute.

Când Gorică se pregătea să arunce a doua bilă, o ceaţă i se pusese pe ochi şi parcă nu mai vedea bine popicele. Clătinându-se pe picioare, sughiţă de două ori, că plutonierul îl întrebă:

- Ce e Gorică, nu te simţi bine?Gorică făcu un semn cu mâna ca şi când ar fi zis că:- N-am nimic.Apoi dete bila din mâna dreaptă în stânga şi se şterse bine la ochi cu

dosul palmei că aproape nu mai vedea popicele. Lua iar bila cu dreapta, se dădu doi paşi înapoi, îşi făcu vânt, înaintă doi paşi şi aruncă bila.

Da era cât pe-aci să cadă, că îşi pierduse echilibru.- 18 din două! Strigă plutonierul.Şi o linişte de mormânt se aşternu peste popicărie, că nu se auzea

decât gâfâitul lui Gorică şi bătăile inimii lui Mitu, nerăbdător să vadă cum se va termina, că dacă şi cu a treia bilă le dă jos pe toate, înseamnă că a pierdut..

Gorică, luă a treia bilă cu mâna stângă, luă cu dreapta paharul de jos, da era gol, îl privi lung, apoi îl puse la gură şi sorbi ultima picătură.

Aruncă cât colo paharul de s-a făcut ţăndări, la care plutonierul ridică din sprâncene iar oamenii au încremenit.

GORICĂ 204

Privi printre sprâncenele încruntate popicele, strânse tare din ochi, şi aruncă bila fără să-şi mai facă vânt.

Mitu, sărind în sus de bucurie, juca din picioare ca un copil şi striga din răsputeri:

- Manga Gorică.- Manga vere.- Manga băiatule.- Manga, mangaaaaaaa...(Când bila lovea scândurile ce trasau

marginile pe care trebuia să alunece bilele, înseamnă că cel ce juase a pierdut.)

- Care mangă mă, futu-ţi Paştele Cristosului mă-ti! Şi-l luă pe Mitu de gulerul surtucului.

- Care mangă băăăăăăă, futu-ţi manga Dumnezeului mă-ti, că bag cuţitul în tine mai adânc de cât am băgat baioneta în Titu de nici cinci doctori n-o s-o poată scoate din tine.!

Şi s-a prăbuşit eât era de lung pe linia popicăriei, dând ochii peste cap ca ăi apucaţi de ducă-se pe pustii, scoţând bale din gură cum scot câinii turbaţi şi scrâşnind din măsele cum scapără amnarul pe cremene.

Dacă ar fi trăznit din senin şi un fulger i-ar fi înlemnit pe toţi, tot nu s-ar fi făcut o linişte mai mare..

Toţi au rămas cu ochii holbaţi privind la Gorică care se svârcolea de parcă intrase ucigă-l toaca în el...

Plutonierul rămăsese cu carnetul în mână, apoi a scuturat din cap de parcă ar fi vrut să-şi limpezească minţile.

A băgat carnetul în buzunar, a scos din buzunarul de la spate cătuşele, şi galben ca turta de ceară, de parcă i se scursese tot sângele din inimă, s-a apropiat de Gorică care încă se svârcolea pe jos şi bolborosea ceva de neînţeles, i-a întors mâinile la spate şi i-a pus cătuşele.

Oamenii, încremeniţi, se uitau la Jandarm care îl ridică pe Gorică de jos.

Gorică, ca un copil sleit de puteri de atâta plâns, se lăsa în voia plutonierului, fără să cârtească şi cu o privire de mort.

Cu o privire care nu privea nicăieri.Cu ochii roşii de parcă ar fi ţâşnit sângele din ei cum ţâşneşte sângele

din nas când te loveşte vaca cu cornul.Plutonierul s-a îndreptat cu Gorică spre postul de jandarmi care era

câteva case mai departe de cârciumă, urmărit de oamenii care mergeau cu capetele plecate de nu mai rămăsese nimeni la popicărie.

Mergeau ca după mort, nescoţând nici-un cuvânt şi neputându-se nici măcar gândi la nimic.

GORICĂ 205

Mergeau ca o turmă de vite ce sunt conduse la abator şi merg fără sâ ştie unde şi fără să ştie de ce.

Un copil l-a întrebat pe Mitru lui Mogoşanu care se aşezase sfârşit pe o trupină lângă popicărie:

- De ce-l legă în lanţuri pe nenea Gorică?- Păi Gorică, turbat de furie şi beat criţă, îl luă gura pe dinainte şi

mărturisi că l-a omorât pe Titu lui Ciopleală, şi-l dusă la post.- Şi o să-l bage la ocnă?- Păi după ce o să-i ia o declaraţie de cum l-a omorât.- Da când s-o trezi, că acum nu e în stare să vorbească, că are mintea

aburită de băutură. Apoi o să-l lege iar şi îl duce din post în post până la Horezu să-l judece. Da eu mă pui că o să-l ducă până la Râmnic..

- Pe jos, legat în lanţuri cu mâinile la spate?- Pe jos în lanţuri şi cu mâinile la spate... Că de peste zece ani a tot

căutat plutonierul şi nu numai el, da şi pretura din Horez şi prefectura din Râmnic să prindă ucigaşul.

Da n-au izbutit.Acum o să se afle toate, da o să fie tevatură mare...Copii, ca toţi copii fără minte, cum au aflat asta de la Mitru, au

început să fugă prin tot satul strigând pe toate uliţele...- Nenea Gorică l-a omorât pe Nena Titu...- Nea Gorică l-a omorât pe Nenea Titu..- Gorică l-a înjunghiat pe Nea Titu..- Criminalul de Gorică l-a dat gata pe Nea Titu.Tocmai ajunseseră în dreptul casei Zenobiei şi se dădeau jos din

căruţă părinţii ei, că veniseră să mănânce împreună de Paşti, când doi copii treceau fugind şi strigând din toate puterile:

- Banditul de Gorică al Niţului l-a omorât pe Nea Titu al lui Ciopleală...

- Ce zâci bă ţâcă? Întrebă morarul, neputând să creadă cele ce auzea..- Da neică, e adevărat. Gorică l-a înjunghiat cu baioneta pe Nea Titu.- De unde ştii tu?- Păi l-a legat în lanţuri plutonierul, e la postul de jandari..- Gorică l-a omorît pe Nea Titu, continuară copii fugind şi strigând pe

şuşeaua mare..Vestea s-a răspândit ca fulgerul, că toate femeile au lăsat lucrurile

cum erau când au auzit ţipând copii şi au coborât toate în vale la cârciumă să afle ce mai e nou. Dar în răscruce la cârciumă nu era nimeni, că toată lumea era la postul de jandarmi. Strânşi sub ferestre şi ascultând la

GORICĂ 206

interogatoriul pe care plutonierul i-l lua lui Gorică, care se trezise din nebunia beţiei.

Cu o voce domoală, nici mai tare, nici mai înceată, cu ovoce stinsă, de parcă vorbea dintr-un mormânt, răspundea la întrebările plutonierului de parcă nu de el era vorba, de parcă povestea ce văzuse ce se petrecuse în noaptea de Sf. Ilie cu peste 10 ani în urmă, de parcă nu el băgase baioneta în pieptul lui Titu.

- Şi dece l-ai omorât, că doar eraţi prieteni?- Eram beat.- Venind peste munţi de la Voineasa, am golit o sticlă de ţuică pe

drum şi m-am îmbătat.Când m-am oprit la cabana lui Popa Boboacă, că se înnoptase, l-am

găsit pe Titu care venise înaintea mea.Era la masă.M-a poftit şi pe mine, da nu ştiu ce m-a apucat dintr-odată că mi-a

venit poftă să vânez un mistreţ, că auzisem că ies mistreţii noaptea la râmat ceapa ciorii şi i-am cerut carabina să împuşc un vier. Când Titu mi-a spus că nu are puşca, că e în permisie şi când eşti în permisie laşi puşca la unitate, eu nu l-am crezut.

Mai ales când l-am auzit că mi-a spus că şi dacă ar avea-o nu mi ar da-o că sunt beat şi m-aş împuşca singur, m-am înfuriat de mi-a luat Dumnezeu minţile, ca acuma, şi am băgat baioneta în el, cum aş fi băgat cuţitul, dacă aş fi avut un cuţit, şi azi în bietul Mitu...

- Şi ce ai făcut dup-aia?- Pe loc m-am desmeticit, tot ca acuma, da era prea târziu.- Titu murise.- Am fugit ca nebunul. Era noapte fără lună, că nici azi nu ştiu cum

de nu am pierdut drumul, mai ales că dela Scărişoare s-a pus o furtună, mânia lui Dumnezeu.

De parcă se mâniase Dmnezeu de ticăloşia ce făcusem.Am fugit ca apucatul şi nu m-am oprit până la popa Mitică, în miezul

nopţii, de m-am spovedit. Că nu mai puteam de părere de rău de ce am făcut. Mai ales că eram prieten cu Titu...

Bietul Popa Mitică s-a speriat rău când m-a văzut, mai ales că eram plin de sânge.

Când i-am spus că l-am omorît pe Titu, care mai era şi finul lui, i s-a făcut rău popii că s-a lăsat moale pe un scaun, cu patrafirul pe după gât, că mă spovedea.

I s-a făcut rău că i-am dat un pahar cu apă din cana ce era lângă lighianul de pe lavoar.

GORICĂ 207

Nici nu s-a mai putut ridica în picioare, m-a spovedit stând pe scaun şi eu în genunchi în faţa lui..

I-am spus că nu mai pot trăi aşa, că vreau să mă spovedesc, să mă grijască şi să mă omor, că am mereu în urechi horcăiturile lui bietul Titu..

Părintele şi-a trecut mâna prin barbă şi mi-a spus.- Nu ţi-e de deajuns cât ai păcătuit odată, vrei să mai faci un păcat,

să-ţi iei zilele?- Da ce să fac Părinte, să duc toată viaţa păcatul în spinare?- Să-l duci..- Şi la maică-ta nu te gândeşti? Ce e ea de vină că ai ieşit un beţiv şi

un păcătos?- Ceartă-mă părinte, ceartă-mă şi dăm şi palme, că poate aşa m-oi

mai linişti, că simt că-mi pierd minţile..- Că ştii ce m-am gândit pe drum? Să fug până la Brăila şi de acolo să

iau un vapor, că am ceva bani strânşi, şi să plec în America, să fug cât mai departe, să uit de toate..

- Poţi fugi până la capătul lumii, da de tine n-ai să poţi fugi..- Te-a văzut cineva? Mai era cineva când l-ai omorât? Te-ai întâlnit

cu cineva pe drum, aşa plin de sânge.?- Nu Părinte, nu m-a văzut nimeni. Pe o urgie de vreme ca asta, cine

iese din casă ca să mă vadă?- Şi la Zenobia te-ai găndit?- Cum adică să mă gândesc la Zenobia?- Te-ai gândit că va rămâne singură, cu copil mic, fără nici-un jutor?- Cum adică?- Te-ai gândit din ce va trăi?- Lasă-mă Părinte, nu mai răsuci şi dumneata cuţitul în mine, că şi-

aşa, mi-am pierdut minţile.- Uite ce e Gorică... Uite ce m-a învăţat Dumnezeu să te povăţuiesc,

că numai de la Dumnezeu putea să-mi vie aşa o lumnină...Cum pleci de aici,(da-ntâi să te speli de sângele de pe mână,) profită

că e noapte şi că e urgia de pe lume şi fugi pe unde ai şti cât mai departe. Fă-te că nu s-a întâmplat nimic.!

Da nu cumva să mai pui în gură un strop de băutură.Şi după sfântul Ilie te duci din nou la munte ca şi când nu s-a

întâmplat nimic şi dacă ai avea norocul să nu te prindă...- Părinte, nu ştiu dacă am să pot duce povara păcatului- Ai să poţi...- Şi dacă ai să ai norocul să nu te prindă,- "Cât câştigi pe lună"?

GORICĂ 208

- Între 3 şi 4 mii, depinde de cum muncesc,- Dacă ai norocul să nu te prindă, în fiecare lună când iei plata, vii şi-

mi aduci 1.000 de lei pentru Zenobia, că trebuie să trăiască şi ea cu copilul- Îi aduc pe toţi Părinte, că şi-aşa îi beam când îi luam..- Nu te lega aşa uşor. nu uita că mai ai şi pe-a bătrână, şi dacă până

acum nu-i dădeai nimic, de acum ai să-i dai.- Da cum să-i dau Zenobiei banii, că o să se prindă lumea şi intru la

ocnă.- Şi n-ai merita?Gorică a lăsat capul în jos.- N-ai să-i dai tu Gorică ridică din sprâncene a semn de întrebare...- Mi-i dai mie şi eu am să zic că sunt bani de la cutia milei...- Aoleo Oncică, şi noi îl învinovăţirăm pe bietul Popa pe degeaba. Nu

se putu ţine să nu zică Tăchină de sub geam...- De nu ne-ar pedepsi Dumnezeu, că zău că am merita, că numai cu

noroi nu am aruncat în bietul Popa.- Ba eu eram în stare să-l trag de barbă şi să-l scuip în faţă. Şi el

săracu s-a purtat ca un mucenic- Ce mucenic bă fratimi-o. ca un sfânt.- Sâ ţină atâţia ani în el o taină şi să nu spună nimic..- Păi nu putea, întervine Păpărează, că se amestecase şi el printre

oameni. Nu putea că era legat cu jurământ să ţină în el taina spoveditului.Că dacă ar fi spus părintele toate tainele de la spovedit, mulţi dintre

noi s-ar fi tăiat cu cuţitele- Şi eu care nu m-am spovedit de când am terminat şcoala. Dacă aş fi

ştiut m-aşi fi spovedit în fiecare post, zice Ion al Dogarului.La care toţi cei din jur pufnesc în râs ştiindu-l mare curvar, iar Floarea

Marcului roşeşte şi se depărtează de el.- Tăceţi bă dracului din gură, să auzim cum a mai fost, se oţărăşte Ilie

al Tucului.- Ce să mai auzim bă Ilie, că eu multe nopţi nu o să mai pot dormi cu

lampa stinsă şi nici n-o să mai am curajul să ies singur noaptea la privată.Hai mai bine să aprindem o lumânare la mormântul Popii şi să-i

cerem în genunchi iertare.- Eu mă reped până acasă să iau ciobul cu tămâie, să-i tămâiem

mormântul.- Să-l tămâiaţi şi să băteţi mătanii, zice Păpărează, că eraţi în stare să

mă omorâţi când vă spuneam că vorbiţi cu obidă, că Părintele e om de omenie şi că nu pentru cele lumeşti se ducea în fiecare lună la Zenobia.

GORICĂ 209

- Da a dracu curvă şi asta, tocmai cu ucigaşul lui bărbatu-său găsi să se înhăiteze.

- Tu vorbeşti Chivo? Tocmai tu vorbeşti? Nu ţi-e oleacă ruşine? Păi de unde era să ştie biata fată, că Gorică l-a omorât pe Titu, când nici procurorii n-au putut bănui?

- Şi ce-ai fi vrut, să hăndrăluiască cu unul şi cu altul, ca tine?- Iart-mă Neică, da mă luă gura pe dinainte şi zisei şi eu aşa, că parcă

ne-am pierdut minţile cu toţi- Vi le-aţi pierdut de mult, şi tot satul. Că mereu v-am spus, da eu

ziceam şi eu auzeam"Că mari şi de nepătruns sunt căile Domnului”, zice cu glas potolit Moş Ploaie, că el era ăl mai bătrân om din sat.

Şi numai el îşi amintea de moartea lui Dumitru şi a lui Costică Ciopleală, că era leat cu el, ăilalţi, numai în serile de clacă de mai auzea câte ceva din cele ce au fost odată.

Haideţi mai bine la cimitir să aprindem o lumânare la mormântul popii, că şi aşa, aci mai e mult de vorbit până se temină ancheta.

După care aproape toată suflarea a pornit înşirată spre cimitir, rămânând sub fereastră numai câteva muieri clevetitoare care nu se puteau deslipi de sub geam.

Trecând prin dreptul casei Zenobiei, toţi lăsau capul în pământ şi murmurau.

.-Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!Şi când se întâlneu cu vr-un drumeţ, toţi ziceau:- Cristos a înviat şi Dumnezeu să-i ierte..Şi erau mormintele lui Titu şi al Părintelui pline de lumânări, că n-ai fi

putut aruncă nici o floare pe mormânt. Aşa de dese erau lumânările, că au cumpărat oamenii toate lumânările de la cârciuma lui Mielu şi din biserică, că abia a avut Popa Vârtoăpeanu lumânare să aprindă pentru slujbă, că aflase şi el şi venise de se îmbrăcase în odăjdii şi citea stâlpii la morminte.

Şi toţi oamenii cântau cu lacrimi în ochi"Veşnică Pomenire"şi nu se ruşinau să îngâne.

- Şi ne iartă Doamne pe noi păcătoşii, că nu e om care să nu greşească...

Şi încă era lumea îngenunchiată la morminte, când pe şuşea a trecut morarul din Costeşti cu căruţa.

Şi în căruţă lingă el nevastă-sa.Iar în spate, pe o scândură, că nu luase al doilea leagăn, cum luase cu

14 ani în urmă pentru Veta şi pentru Zâna, că nu ştia ce blesteme îl aşteaptă, pe scândură stătea Zenobia cu Titel, copilul lui Titu în dreapta ei, şi cu Gicuţă, copilul plăcerii şi al păcatului în stânga.

GORICĂ 210

Stătea între ei da parcă mintea nu-i mai era întreagă, că privea fix da cu privirea pierdută şi nu vorbea nimic.

Nu auzea nimic.Titel plângea înnăbuşit frământându-şi buzişoarele, iar Gicuţă,

neînţelegând ce se petrece, ţinea în mână un ou roşu, la fel de roşu ca sângele de pe mâinile lui Gorică când venise la spovedanie.

Şi nu trecuse bine de cimitir morarul, când Onică al lui Ganţă, Gănţoi cum îi zicea lumea, vornicul primăriei, a început să strige din vârful piscului, ca întotdeauna când avea ceva de anunţat şă ştie tot satul, că avea glas puternic de putea fi auzit de pe toate uliţele, că el anunţa piţigoiul pentru copii de şcoală, şi mobilizarea, şi toate nenorocirile..

- Băăăăăăăăăăăă, Gorică, l-a omorît pe Titu, băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!.

*****

Şi l-au dus pe Gorică, aşa cum zis Mitru Mogoşanu, din post în post legat în lanţuri până la Râmnic.

Şi la Pietrari, ca şi la Buneşti, ca şi la Govora, se spărgeau horle când treceau jandarmii cu Gorică legat. Că se schimbau jandarmii în fiecare comună, luau declaraţiile scrise de plutonier şi semnate de Gorică în care era spus totul cum se petrecuseră, schimbau cătuşele, şi plecau cu el mai departe spre Râmnic.

Iar oamenii, că se dusese vestea în tot judeţul, se dădeau la o parte şi-şi făceau cruce, răspunzându-i lui Gorică, care cu voce de mort le zicea

- "Cristos a înviat”! Iar oamenii răspundeau- "Adevărat a înviat"şi Dumnezeu să te ierteŞi abia când jandarmul cu Gorică dispărea după colţul şuşelii, cu greu

reâncepeau hora.Da ei totuşi o începeau.La Bârzeşti, nici gând de horă, că nimănui nu i-a mai ars de joc.

Lăutarii angajaţi de Mieul penmtru Paşti, şi-au luat viorile, cobza sub braţ şi ţambalul pe după gât şi au plecat la boierul Niculescu la Bărbăteşti, că el nu tocmise din timp anul ăsta lăutari şi rămăsese fără taraf de Paşti.

Aşa că ţiganii au avut noroc.Ăl cu tiribomba a desfăcut scaunele din lanţuri şi a plecat acasă, că

nimeni nu a mai venit în vale la cârciumă.Toţi omenii stăteau închişi în casă.Şi când ieşeau la vite ori femeile la apă vorbeau în şoaptă şi se uitau

mereu îndărătul lor, că le era ruşine de ruşinea ce căzuse peste satul lor..

GORICĂ 211

Dar nici nu venise Duminica Tomii şi oamenii începuseră să aibe alte necazuri, că din ce în ce mai des venea plutonierul pe uliţe, ba la o casă, ba la alta, cu telegramele în buzunar anunţând încă un mort sau, cel mai des, din fericire, rănirea unuia din sat..

Numai când treceau la biserică, ori pe şuşea la vale, se uitau la casa lui Titu, cu porţile legate cu sârmă şi spuneau.

- "Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească".După serbarea de 10 Mai, tocmai de ziua eroilor când văduvele ori

mamele celor morţi pe front erau la Tedeum, a spus plutonierul, că şi el era la Tedeum, că Gorică, în loc să fie dus la Ocnele Mari să-şi ispăşască pedeapsa, că acolo erau duşi osândiţi la cazne grele, să scoată sare, a fost eliberat pentrucă trecuseră 10 ani de când omorâse pe Titu şi crima era prescrisă. Dacă l-ar fi prins chiar cu o zi înainte de 10 ani, era osândit pe viaţă la ocnă, mai ales că omorâse un soldat în termen, da aşa a scăpat de puşcărie.

- Bătul-ar Dumnezeu de păcătos, că Titu zace în mormânt, iar el e pe afară şi peste un an doi, auzim că s-a însurat iar, că nu o avea nas să se mai întoarcă la biata Zenobia!

- Ce-ţă fă Leliţă, la cine să se întoarcă, păi n-ai auzit?- Ce s-aud fă?- Păi Zenobia vrea să se călugărească la mânăstire la Bistriţa. Cică a

fost la Maica Gologan şi a început vorbele, numai că Maica nu prea vrea că are copii

- Vai de viaţa ei, săraca..- Păi ce, asta mai e viaţă,? Auzi, să te culci cu ăl de ţi-a omorît

bărbatul, ba să-i faci şi copil.- Păi ea de unde să şte?- Eu nu cred că Gorică mai are obraz să intre în sat.- Nici nu are cum să intre deocamdată, că a cerut să plece pe front, în

linia întâi că nu-şi mai găseşte linişte- Şi l-au primit?- Păi cum să nu-l primească, tocmai acum când ţara are nevoie de

soldaţi? Şi Gorică făcuse armata, era segent, aşa că au închis ochii şi l-au primit.

- Cică deja e pe Nistru, că s-au retras trupele din Transnistria.- Avea dreptate moş Ploaie, Dumnezeu să-l ierte, că s-a dus şi el, i-au

făcut parastas Sâmbătă de 9 zile, avea dreptate când spunea că"Mari şi nescunoscute sunt căile Domnului"

- Şi iar au început să intre lucrurile pe făgaşul lor, dacă se poate numi făgaş când nu trecea lună să nu vină jandarmul cu o telegramă la o casă să

GORICĂ 212

anunţe părinţilor o nenorocire şi numai dacă cel mort ori rănit nu avea familie, ci numai rude ori prieteni, atunci nu venea plutonierul, Gănţoi urca în pisc şi anunţa vestea că aşa s-a întâmplat şi în ziua de Sf. Constantin şi Elena, că a urcat Onică Gănţoi şi a strigat din toate puterile:

- Băăăăăăăăăăă.- A venit telegramă. A murit pe front, la Podul Iloaiei, alaltăieri,

Gorică al Niţului, Băăăăăăăăăăăăăăă

Paris 1999

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 215

În anul 1996, la 50 de ani de la absolvirea liceului Alexandru Lahovary din Râmnicul Vâlcea, ne-am adunat într-un sfârşit de Iunie"Supravieţuitorii". Căci era normal ca pe parcursul a jumătate de veac o parte dintre noi să se adune cu această ocazie în"lumea umbrelor".

Un singur profesor dintre foştii noştri dascăli a participat.Şi asta pentru simplul motiv că era singurul care mai era în viaţă.Era eminentul profesor de italiană Zinelli. O umbră a frumosului şi

distinsului bărbat pe care l-am văzut cu 56 de ani în urmă intrând în clasă cu monoclu la ochiul drept şi cu un zâmbet ironic în colţul stâng al buzelor. Păstra încă aerul distins şi trăsăturile frumoase, ţinuta dreaptă a unui ofiţer din garda regală.

Din păcate acum era complect surd.Tare dureros trebuie să fi fost pentru el să stea la catedra din

amfiteatrul de fizică în mijlocul prezidiului adunării, să ne privească printre genele ochilor miopi încercând să ghicească cine suntem şi mai ales, să nu audă sincerele elogii pe care i le-au adresat cei ce au luat cuvântul dintre noi.

Nu ştiu cine, cred că Nicu T. ALEXE,"Dop"cum îl botezase Şeful (profesorul de română şi dirigintele nostru pe parcursul celor 8 ani care ne pusese la fiecare câte o poreclă, căci când Duci Pârvu, şeful clasei-excelent elev şi eminent profesor doctor cardiolog-ne striga numele din catalog, fiecare răspundea cu porecla:

- "Bibanul",- "Tremurici",- "Dop",- "Hăitiş"...Păcat că"Ţamblac""Corcodel""Căcâcea""Băiatul Popii"şi atâţia alţii

rebotezaţi de Şefu nu mai puteau răspunde la apel.Dop, şi cred că şi Tică Perovici au propus că ar fi bine ca cineva

dintre noi care are mai mult timp liber să aştearnă pe hârtie anii petrecuţi în liceu şi să descrie Râmnicul Vâlcea aşa cum arăta înainte de a fi desfigurat de o urbanizare inumană. Şi dacă individul va avea şi talent cu atât mai bine.!

În ceeace priveşte talentul slabă speranţă, căci dacă vre-unul dintre noi ar fi avut talent, ar fi scris ceva până acum.

Deci rămâne cea de a doua soluţie, cu timpul liber.Şi cum eu am berechet, voi încerca eu să o fac.Deci trebuiesc luate lucrurile ca atare. Fără pretenţii literare sau o

descriere cu un puternic spirit de observaţie pe care eu nu l-am avut niciodată, tot timpul trăind cu capul în nori.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 216

Cum nu mă pricep cam cum demarează o asemenea treabă, vrând-nevrând voi fi obligat să vorbesc la persoane întâia.

Ca să nu încurc borcanele.Şi iarăşi trebuie să specific că nici în ceeace priveşte descrierea

oraşului şi a oamenilor ce îl locuiau nu sunt cel mai indicat să o fac. Trăind primii 10 ani din viaţa mea la ţară, la 30 de kilometri de Râmnic, abia prin clasa treia de liceu am izbutit să mă acomodez cu noul fel de viaţă. Şi mai ales, neavând acces în societatea orăşenilor, primii doi ani fiind la gazdă iar apoi la internat, nu am cunoscut decât vag viaţa reală a Râmnicenilor. Căci deşi era"Târgul mic"-fiind mult adevăr în zicala că:

"Dacă strănută unul la podul peste râul Olăneşti se aude la Cetăţuia"-,Noi,"ţărănoii"veniţi la oaş nu aveam acces la această viaţă şi sincer să

fiu nici nu ne prea interesa.Deci, primele mele contacte cu Râmnicul Vâlcea au fost între 4 şi 5

ani. La cinci ani s-au întrerupt atât din cauza năzdrăvaniilor mele (voi aminti imediat) cât mai ales că am început şcoala primară deoarece"odorul mamei"a vrut să se ducă la şcoală mai devreme decât alţii, să fie mai cu moţ. Şi ca să scape de gura mea au vorbit părinţii cu învăţătorii să mă lase o săptămână-două până îmi trece capriciul şi bieţii oameni au acceptat. Dar după două luni au cerut ei părinţilor mei să mă lase în continuare confundând săracii inteligenţa cu obrăznicia şi tupeul.

După câtva timp am început şi eu ca flăcăul din poveste care s-a însurat prea devreme şi dacă la început era tare bine-se însurase ca toată lumea socotită toamna când sunt bucate-spre sfârşitul postului mare era sfârşit de tot. Ieşise pe prispă la soare (Paştele fiind măi în vară) să-şi mai revină în puteri şi a venit cocoşul lângă el şi l-a mai pus naiba să înceapă să cucurigăcească, că bietul flăcău l-a dat cu mâna deoparte spunându-i:

- "Uşşşşş!. Că te-nsoară şi pe tine tata!Numai că eu nu aveam ce spune, că eu le cerusem să mă dea mai de

vreme la şcoală, să fiu eu mai cu moţ.Când plecam la Râmnic (înainte de a fi la şcoală) era aventură mare.

Cu două trei săptămâni înainte începeau pregătirile. Veneau învăţătorii sau funcţionarii din toată comuna pentruca părinţii mei să le facă cumpărături. Se ungeau cu păcură roţile docarului, se lustruiau hamurile de piele, se potcoveau caii, ce mai, erau pregătiri pentru o întreagă expediţie căci cam asta era pe atunci un drum la Râmnic.

Nu mai vorbesc de Sibiu sau Bucureşti. Nu zâmbiţi, căci aşa era prin anii 1933-1934 când nu erau autobuze care să facă curse regulate aşa încât oamenii se descurcau cum puteau. Abia prin 1936-37 s-a pus în circulaţie un autobuz al lui Zapciroiu care făcea cursa între Zătreni-Rm. Vâlcea dar

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 217

fie că venea plin, fie că era scump pentru vremurile de atuci, imediat după crahul financiar, oamenii nu se deplasau decât la vre-un proces ca martori şi se duceau fie cu căruţele fie pe jos.

Dar erau totuşi 32 kilometri.De fapt pe vremea când eu mă duceam la Râmnic, în satul meu erau

oameni bătrâni care nu fuseseră niciodată cu trenul iar la Râmnic doar când făcuseră armata.

De copii de vărsta mea nici nu mai vorbesc.Deci vă închipuiţi că eu eram cineva.Drumul spre Râmnic se putea efectua pe trei căi. Cea mai puţin

recomandată, atât în ceeace priveşte starea drumului cât şi că era mai pe ocol era prin Bărbăteşti, Dobriceni, Cacova, Păuşeşti Măglaş şi Râmnic. Acest drum merita să fie făcut numai dacă aveai chef şi timp să te mai şi plimbi, drumul fiind foarte pitoresc.

Dar cine avea timp şi chef de aşa ceva?Poate cei din Bărbăteşti să ia calea asta căci pentru ei e mai pe drept,

dar noi mergeam pe alte două căi. Depindea în general de însistenţele rahatului cu ochi care vroia să vadă cum arde sonda de la Moroieni.

O istorie pentru care a curs multă cerneală în presa de pe vremuri deoarece neavând mijloacele tehnice de astăzi sonda a ars câţiva ani, probabil până s-a epuizat zăcământul. Nu pot afirma, nepricepându-mă de loc.

Dacă cedau rugăminţilor mele, atunci pe la trei noaptea mă luau (pe mine mai mult adormit, sau în orice caz adormeam imediat) şi mă aşezau în docar (Eu tot docar continui să-i zic, aşa cum am apucat, deşi cu timpul am aflat că de fapt se spune"drotkar"adică caruţă pe arcuri, românii fiind mari meşteri în a româniza cuvintele străine, vezi"manşalierul"în loc"marche-arriere”,"cartier"în loc de"carter,"etc) mă luau în faţă între dânşii atât ca să stau la căldură cât şi să nu mă piardă pe drum căci deşi pe scaunul din spatele docarului mergea fie Dina fie Vasile-omul de cai-nu puteau avea încredere să mă lase cu ei deşi erau două locuri, pentrucă ei, obosiţi de munca de peste zi şi nefăcându-şi somnul, adormeau înaintea mea.

În vârful dealului Strâmba (numele spune destul, încât nu mai e nevoie să-l descriu), dacă o luau prin Govora, continuau prin Groşet, Govora, Govora Sat, Buleta, Mihăieşti şi Râmnic.

Dacă nu, o luau la stânga, coborau Strâmba, treceau prin Stoeneşti şi la răscrucea de la Buleta, urcau dealul Ocnelor mari unde, din vărful dealului se vedea cum arde sonda.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 218

Unul din motivele pentru care plecau aşa de devreme era şi că aici opreau caii să se odihnească în timp ce pe mine mă sculau să văd spectacolul.

Caii ar fi preferat să meargă prin Govora căci la poalele dealului Groşet (Judeţul Vâlcea fiind bogat în dealuri şi văi) era o fântână cu apă sarată că mă întreb cum de o puteau bea oamenii, că prea era sărată, era saramură deabinelea. Ştiu că am încercat şi eu să beau-dar cailor le plăcea.

De fapt nici acum nu ştiu dacă nu era şi puţină şmecherie din partea cailor căci cum ajungeau în dreptul fântânii trăgeau la troc şi beau apă până credeai că le crapă burta. Dar eu cred că trăgeau de timp că fusese greu urcuşul şi apoi îi apuca şi pişatul.

Dar nu pe amândoi deodată, nu.Când termina unul şi strângeai de hăţuri să dai semnalul de plecare,

începea şi celălalt.Ce mai, şmecherie.Apropo de şmecherie.Îmi amintesc că odată când nu au ţinut cont de ţâfna mea şi nu au

mers prin Ocnele Mari ci prin Govora, supărat foc am adormit imediat dar m-am trezit când beau caii apă la fântâna sărată din Groşet, dar fiind îmbufnat m-am făcut că dorm în continuare. (Să te ferească Dumnezeu de şiretenia copiilor când se fac că dorm, câte lucruri pot afla-ştiţi cu toţii ce vreau să spun -) şi i-am auzit discutând. Bineînţes eu eram numai ureci, că ochi nu puteam fi şi că era întuneric dar şi că stăteam cu ei închişi.

Tocmai apăruse în ziarul UNIVERSUL zilele acelea un articol în care se vorbea că vărul meu Aurelian Sacerdoţeanu (băiatul unchiului NĂIŢĂ fratele mai mare al tatei, căci aşa se explică diferenţa de vârstă dintre el şi mine bunicul având 16 copii şi NĂIŢĂ fiind primul născut iar tata ultimul) luase doctoratul în istorie la Sorbona la Paris.

Lucru excepţional pe acele vremuri ca un copil de popă de ţară să plece prin concurs cu bursă la Paris şi să mai obţină şi doctoratul.

Aurelian Sacerdoţeanu fiind ani de zile directorul arhivelor statului-era ceva după Haşdeu şi Dimitrie Onciul-şi proferor doctor docent la facultatea de istorie.

Nu o spun ca laudă, pentrucă e meritul lui, nu al meu. Eu am fost departe de a face studii atât de strălucite.

Îi auzeam comentând cu admiraţie şi mândrie evenimentul, că numele Sacerdoţeanu spune ceva.

După un timp l-am auzit pe tata spunînd:- Lasă Ionico că o să-l trimitem şi noi pe Vali la Paris. Şi a dat bice

cailor. Dar eu nu am mai putut adormi.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 219

Nu că mi-ar fi spus ceva Parisul. În orice caz la vremea aceia nu mai mult ca Râmnicul sau mai ales ca bâlciul de la Râureni.

- Dragii mei părinţi ce visuri vă făureaţi pentru copilul vostru.- Dacă aţi fi putut atunci să ştiţi că aveam să mă duc de mai multe ori

la Paris, ba să mă şi stabilesc definitiv în Paris, dar în cu totul alte condiţii de cât v-aţi îmaginat sau aţi fi dorit voi.

Înainte de întrarea în Râmnic mă trezeam pentru a vedea trenul ce venea de la Ocniţa şi Ocnele Mari, făcând cruce la Râureni, fie spre Piatra Olt-Slatina-Piteşti-Bucureşti-fie spre Râmnic-Sibiu. Şi dacă aveam norocul să fie bariera pusă, înseamnă că trenul trebuia să vină. Prilej de a se mai odihni caii iar eu să mă înfior fără să ştiu de ce ori de câte ori auzeam şueratul locomotivei înainte de barieră şi mai ales când vedeam trenul trecând ca o vijelie cu vagoanele luminate ca în basme şi şuierînd când trecea ca vântul

Peste câţiva ani aveam să merg cu acest tren.Un biet tren de navetişti numai cu vagoane clasa treia, cu banchete din

lemn şi nedespărţit în compartimente.Dar de unde era să ştu eu cum arată un tren pe dinăuntru?Eu visam fără să ştiu că visez.Îmi imaginam fără să ştiu că îmi imaginezŞi ca mine visau toţi cei ce aveau posibilitatea să vadă un tren trecând

ca vântul printre barierele lăsate cu manivela de un biet acar prin anii 1932-933. Pe atunci oamenii ştiau, sau puteau, aveau timp să şi viseze. Astăzi viaţa este aşa de trepidantă că nu mai ai timp să visezi.

Când treceam de turnul Goleştilor, (am auzit multe fabulaţii asupra acestui turn care cred că mai există şi azi dar concret nu am avut ocazia să-i cunosc adevărata istorie deşi am fost, elev prin clasa 5, şi lângă el. Însă nu avea nici-o placă, nici-o inscripţie care să arate data când a fost construit şi de cine. Deci l-am numit aşa cum îl numea toată lumea, turnul Goleştilor.) unde se unifică drumul dinspre Târgul-Jiu, Horezul-Govora-Ocnele Mari-drumul pe care veneam eu-cu drumul de Craiova-Drăgaşani, înseamnă că eram în Râmnic.

Prima casă pe stânga era atelierul mecanic al lui Gheorghe Niţă (toată luma îl cunoştea) apoi câteva case până la un cimitir la poalele dealului Petrişor.

Mai târziu aveam să ştiu că era cimitirul protestant după care era un loc viran şi apoi, până la podul peste râul Olăneşti, nişte cârciumi. Cârciumi de mâna a doua unde veneau ţăranii cu vite pentru târgul de animale ce se ţinea săptămânal în oborul de peste drum.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 220

Pe partea dreaptă chiar la intrarea în Râmnic(care la întoarcere era la ieşire) se găsea o dugheană cu de toate de unde, uitucii care se luaseră cu alte treburi şi uitaseră să cumpere ce aveau de cumpărat, puteau să ia ce aveau de luat. Apoi nişte case"socotite"după care urma marele centru vinicol al lui Boţocan-(am fost şi eu de câteva ori find un fel de rudă cu noi) şi în fine, marea mea atracţie;

Şcoala de meserii care avea în curte o machetă de locomotivă şi un tren în miniatură, pe care le vedeam în fugă, neoprind caii pentru asta. Abia când aveam să intru la liceu aveam să vin să mă satur privind.

După care urma Oborul (Mi se pare că şi astăzi, când nu mai e nimic din ce a fost odinioară, căci s-au construit blocuri pe toată suprafaţa dintre pod, linia ferată şi biserica-cred că Sf. Ion-, se numeşte tot cartierul Obor

În obor -era spaţiu berechet-se ţinea târgul săptămânal de vite şi se instalau şi circurile când veneau în turneu. Chiar şi pe mine, cred că aveam trei-patru ani, m-au dus de două ori la Circul Krateil de unde reţin pe un clovn caraghios. Unul Ciacanica (un mare artist, pe care peste ani de zile aveam să-l cunosc personal, punând în scenă la Bucureşti un spectacol de circ) şi pe un scamator care scotea dintr-o sticlă alte sticle, apoi le punea la loc şi scotea pahare, apoi le punea pe masă şi sticlele şi paharele, că ne minunam toţi cum face.

Au mai fost şi alte lucruri dar îmi era frică să mă uit, mai ales când săreau unii la trapez. În orice caz, ceeace a fost bine, e că a trebuit să rămânem la Râmnic să dormim. Şi am rămas la căpitanul Simoiu, nişte prieteni ai părinţilor mei, la care vara următoare aveau să mă lase părinţii mei două săptămâni că mă împrietenisem cu Gică şi cu Mira, copii lor, cam de aceiaş vârstă cu mine.

De fapt din asta mi s-a şi tras că nu am mai pupat Râmnicul până la examenul de admitere, adică peste cinci ani. Căci fiind împreună cu copii de pe strada respectivă (era strada ofiţerilor şi a profesorilor, un cartier de elită ca să zic aşa) eu mai înfipt m-am luat la harţă cu un vlăjgan mai mare şi m-am luat în colţ cu el, crezând că-mi merge ca la mine la ţară. Dar huiduma dracului mi-a tras două palme de mi-au trosnit urechile. Şi nu a fost deajuns. Mergând cu şleahta de copii de pe strada cu pricina spre ştrandul din Zăvoi, am trecut pe bulevardul Tudor Vladimirescu şi eu, ca la ţară, am mers desculţ. Trebuie să recunosc că eram singurul care aplicam cura doctorului SNAPS dar nu dimineaţa pe rouă, ci la 11 ziua pe bulevardul din centrul oraşului. Şi m-a văzut o altă cunoştiinţă a mamei care a doua zi m-a şi turnat la mama la Bârzeşti care a venit special la Râmnic şi în decursul unei săptămâni m-am ales cu două labe zdravene peste fălci de la zdrahon şi cu o bătaie soră cu moartea de la mama.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 221

Că m-a trimis la oraş după ce m-am jurat că o să fiu cuminte şi eu i-am făcut de râs.

Şi aşa s-a terminat prima mea escală mai prelungită la Râmnic din care nici nu mai reţin alte lucruri.

Ba da.Într-o zi, stând pe o bancă în faţa casei căpitanului, ţâfnos cum am fost

de cum mă ştiu şi nici acum nu mi-a trecut de tot, mă certasem cu Gică, mi-am adus aminte că trebuie să fiu bine crescut. Şi la toată lumea care trecea pe stradă, mă ridicam în picioare, (la ofiţeri luam şi poziţia de drepţi) şi spuneam

- "Bună ziua"!La care oamenii mă privau miraţi, unii mai şi răspundeau, iar cei mai

mulţi după ce treceau mai şi întorceau capul să mai mă privească odată.Iar eu eram tare mâhnit că orăşenii sunt prost crescuţi şi nu răspund la

bună ziua, ceeace la mine în Bârzeşti, nu se întâmpla.

*****

Şi uite-aşa, pe nesimţite, am ajuns să mă prezint la examenul de adimitere la liceul Alexandru Lahovary.

O clădire impozantă în formă patrulateră toată în ziduri de cărămidă roşie, cu o curte mare în interior.

Situată pe strada Traian (pe unde era intrarea elevilor), pe strada ce cobora dealungul digului de la Capela până la spital, pe strada ce ducea la liceul şi internatul de fete şi la Prefectură (pe unde era intrarea profesorilor), şi de un gard ce ne despărţea de biserica protestantă.

Biserica catolică fiind pe terasa din centrul oraşului.Uite că nu ştiu unde era cimitirul catolic. Cred că era la un loc cu cel

ortodox, sau la marginea oraşului, lângă Cetăţuia, unde era mormântul eroilor.

Examenul de admitere a mers bine, dar aveam să ştiu asta abia când am venit peste câteva zile de la ţară cu tata şi cu mama care abia îşi stăpâneau emoţia.

Eu însumi aveam să cunosc aceste sentimente când citeam listele cu adimişii la facultăţi ale copiilor mei

Citind lista cu candidaţii reuşiţi mare a fost mirarea părinţilor mei şi mai ales a mea când m-am văzut că obţinusem premiul trei.

Eram trei pe premiul trei.Cernăianu Liviu, Ogrezeanu Dumitru şi Sacerdoţeanu Virgil, adică

subsemnatul.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 222

Părinţilor mei nu la mai venea să se deslipească de listă de parcă ar fi vrut să ştie toată lumea, dacă se putea să se publice şi în Universul ştirea. Bineânţeles erau multe pesoane care se înghesuiau să privească listele şi deodată aud în jurul meu.

- Uite tată că mai sunt doi premiul trei. Cine dracu o mai fi şi Sacerdoţeanu ăsta?

- Eu sunt. Am răspuns prompt, oarecum întrebat eu, spre stupefacţia părinţilor mei, şi mai ales ai lui.

- Îţi aminteşti Liviule?- Căci tu erai împricinatul.- Tu, Cernăianu Liviu, nepotul episcopului Vartolomei şi prietenul

meu de o viaţă, având mândria de a mă număra şi azi printre prieteni tăi...Primii trei ani au trecut cu mare importanţă numai pentru mine, căci în

clasa doua am pierdut pe tata. Dar până acum am povestit numai despre mine pentru a mă introduce în subiect. Înainte de a începe povestirea păţaniilor de elev vreau să încerc să descriu Vâlcea din memorie, de la trei mii de kilometri distanţă ca spaţiu şi la 60 de ani distanţă ca timp. Să descriu Vâlcea aşa cum am descoperit-o pe parcursul acestor trei ani. Căci micul"pui de om"de la ţară a avut nevoie de timp pentru a se desbăra de un langaj, care deşi era cât de cât mai elevat decât al consătenilor lui, era totuşi departe de şlefuirea orăşenească. A avut nevoie de timp pentru a deveni orăşan.

Oraşul era bine delimitat şi bine marcat de nişte aşa zise frontiere aşa zise naturale. Adică, după ce treceai de şcoala de meserii şi de obor ajungeai la prima fontieră;

Podul peste râul Olăneşti.Un pod de lemn cu nişte mari arcade de fier care despărţea"restul

lumi"de"râsul lumii"cum era împământănită printre liceeni răutăcioasa expresia vizavis de şcoala de meserii.

Dealul Capela străjuia oraşul înspre Olăneşti, periferia fiind parcul Zăvoi, ctitoria prinţului Bibescu. În parc se afla (şi cred că se mai află şi astăzi) stadionul şi ştrandul.

În continuare la hotarul oraşului era moara unui Neamţ, cred că Gherman se numea. Moară vestită nu numai prin mărimea ei căci avea o capacitate de producţie de aproviziona cu făină şi mălai nu numai Râmnicul ci şi Olăneştiul şi Ocnele Mari ci şi prin un pitoresc aparte.

Pentru a transporta grâul şi porumbul de la gară la moară(distanţă de 4-5 kilometri) Gherman avea un camion imens pentru acele vremuri. Avea pneurile din cauciuc masiv fără cameră, cu transmisiunea pe lanţ în exterior, cu schimbătorul de viteze afară pe aripa maşinii că şoferul trebuia

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 223

să scoată mâna pe geam să schimbe vitezele, deşi nu prea avea ce schimba că mergea foarte încet. Acest mastodont putea încărca pe platformă două vagoane de grâu, ceeace era colosal pentru acel timp. Deci când trecea prin oraş era un spectacol căci se oprea lumea ca la urs să privească.

Spre Nord, pe Valea Oltului spre Sibiu, în vărful unei coline, străjuia Cetăţuia.

Ctitoria domnitorului Radu de la Afumaţi era pe vremuri o biserică întărită fiind un punct strtegic. După legendă chiar aici a fost omorît domnitorul de Turci pentru a fi pedepsit că încerca să aibă o oarecare independenţă. Se spunea că din pivniţa bisericii ar fi fost un tunel ce ducea pe sub Olt până la"Malul Alb"o localitate pe celălalt mal al Oltului, vizavis de Cetăţuie. Am fost şi eu deseori la Cetăţuie şi am încercat cu alţi elevi să vedem dacă e adevărată istoria cu pasajul subteran. E drept că din pivniţa bisericii se găsea un tunel care după câţva metri era blocat de o surupătură şi nu ştiu să se fi făcut cercetări să se descopere ce era adevărat din misterul acestei legende.

De fapt acesta este farmecul legendelor, să fie învăluite în mister.Cetăţuia era înconjurată de averea familiei Seltea, (nemilos umilită şi

decimată de regim prin anii 1945) după care urmau comunele Bujoreni, Dăeşti, Jiblea, Călimăneşti, etc.

Spre sud frontieră naturală Oltul cu podul peste Olt, cu comunele Goranu şi apoi Dealul Negru spre Pieşti-Bucureşti.

Revenind la intrarea în Râmnic, după podul peste Olăneşti erau o serie de restaurante mai spălate, pentru intelectualii de ţară şi moşierii sau chiaburi ce veneau la Râmnic. Restaurante care aveau şi curţi spaţioase pentru a fi"trase"ca să nu zic"parcate"căruţele, gabrioletele sau mai rar docarele ale celor ce veneau cu treburi la oraş. Bineânţeles oblgaţia pentru a avea mijlocul de transport la adăpost şi mai mult sau mai puţin bine păzit (deşi nu am auzit să se fi furat ceva), era să mănânci la restaurant. Clienţii siguri erau însă orăşenii ce veneau pentru a bea o ţuică fiartă cu o chifteluţă sau un cârnăcior iarna sau o bere cu un"mic"cu muştar vara iar burlacii luau, cu abonament, şi masa de prânz si seara.

Cei mai vestiţi restauratori erau Mântulescu zis şi"Încurcă lume"(unde de obicei trăgeau părinţi mei) şi Stoica,(erau pe strada principală, str. Traian).

Spre Zăvoi, dar pe pitorescul drum ce ocolea zăvoiul şi se împreuna cu drumul principal spre Olăneşti după moara lui Gherman (de fapt cred că era o arteră creată special pentru el, pentru a nu stânjeni circulaţia prin oraş cu mamutul lui de camion) era cârciuma lui"Mărunţelu”, care îşi luase numele după specialitatea casei, tocană de măruntaie. Cu timpul nu-l mai

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 224

striga nimeni pe numele lui, toţi îl strigau"Domne Mărunţelu”. deşi nu era deloc mărunţel şi se numea Carametescu, o familie foarte cunoscută şi respectată din Stoineşti..

Vreau să vă povestec o anecdotă în legătură cu Mărunţelu mai ales că el, fiind Vâlcean sadea, cred că îşi are locul în încercarea mea de a descrie oraşul Vâlcea şi orăşenii pe care am avut ocazia şi posibilitatea să-i cunosc eu, în perioada până în 1946 când am părăsit Râmnicul pentru a pleca la facultate

În clasa doua stăteam la gazdă la Doamna Călinescu, soţie de ofiţer şi profesoară de limba română la liceul de fete şi locuiam împreună cu Gică Popescu, din Stoeneşti.

-Ascultă bă Gogoaşe -poreclă dată bineînţeles tot de Şefu-de ce n-ai venit la întâlnirea supravieţuitorilor a 50 de ani de la absolvenţă?

Gică era după mamă din familia lui Carametescu şi deci nepotul lui Mărunţelu

El mi-a povestit următoarea întâmplare care denotă o anumită stare de sprit şi un profund respect faţă de un unchi vârstnic din familie.

Lucru care sper să se mai păstreze şi azi, măcar"de sămânţă".În afară de Mărunţelu, Gică mai avea un unchi"mândria neamului", un

om adorabil pe care am avut onoarea să-l cunosc, fiind apropiat familiei Călinescu şi venind uneori în vizită. Era avocat la Bucureşti şi fusese ministru subsecretar de stat la ministerul de finanţe în unul din guvernele liberale. Acest unchi avea pasiunea cărţilor şi cum pierduse o sumă mare de bani în timpul unei partide prelungite de poker s-a împrumutat la vărul lui Mărunţelu de bani. Cum acesta era de principiul"rudă-rudă-dar brânza e pe bani"l-a împrumutat contra unei chitanţe specificând că dacă nu dă banii la data stabilită să -i revină câteva zeci de hectare de pământ, Carameteştii fiind mari proprietari de pământ pe acele vremuri. La data scadenţei Gheorghe Carametescu a adus banii, dar cum Mărunţelu avea"dever"mare că era Marţi, zi de târg la Râmnic, i-a spus că nu are timp să caute chitanţa şi că i-o va da ulterior.

Numai că trecuseră câţva ani de atunci şi Mărunţelul tot nu găsise timp să caute în casa de bani chitanţa.

La Stoeneşti era Nea Tăchină, unchiul unchilor lui Gică, un bătrân respectabil, mare bonom, care când spunea o vorbă, era vorbă. El, ca toţi ţăranii cu câteva clase primare, avea mult respect pentru cei cu multă carte şi întâmplarea făcea ca Gheorge să fie cel mai titrat, deci cu cea mai multă stimă la Nea Tăchină.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 225

Marea pasiune a lui Nea Tăchină era jocul de table şi mare lui plăcere era ca atunci când îl prindea pe Gheorghe prin Stoeneşti, să facă"cinci partide".

Dar Gheorge după o partidă se plictisea.Ca să nu-l supere şi să nu-l jicnească, continua jocul, dar numai de

formă. Ca să se amuze îşi desfăcea butonii de la manşeta cămăşii şi când arunca pulurile, trăgea cu butonii pulurile unde îi convenea lui, la care, când se prindea, deşi era aşa de absorbit de joc că se prindea greu, când se prindea, îi spunea:

Joci muldar domne avocat!Că de atunci rămăsese celebră zicala;"Joci muldar".În timpul unei partide de table, la care Gheorghe nu şi-a mai desfăcut

butonii de la cămaşe, nepotul i-a spus unchiului tărăşenia cu chitanţa dată lui Mărunţelu.

Nea Tăchină a rămas o clipă cu mâna în aer, că era pe cale să arunce zarurile. Şi-a mângâiat muştaţa cu mâna stângă, şi a zis:

- Mâine mergem la RâmnicBine înţeles, a doua zi, Nea Tăchină, Gheorghe şi tot Gheorghe, dar

Popescu, tatăl colegului meu Gică, care era dascăl în comună, au plecat la oraş cu trăsura (Căci familia Carametescu avea trăsură, lucru rar pe acele timpuri.)

După cum era normal au tras la Mărunţelu care deşi avea"dever"că era Marţi, a lăsat chelnării să se ocupe de clienţi şi el a venit la masă la Nea Tăchină, având toţi un profund respect pentru unchiu. Masa a trecut într-o veselie şi o bună dispoziţie ca de sărbători. La sfârşitul mesei, când Nea Tăchină îşi ştergea mustăţile cu şervetul, a spus:

- Dă-i hârtia băiatului!- Da Nea Tăchină!Şi până să se ridice de pe scaun Nea Tăchină, a adus chitanţa fără nici-

un comentariu.Cine avea ocazia să vină la târg şi să intre prin Obor peste podul

Olăneşti pe la începutul lunii Mai, putea asista la un spectacol însolit, căci nu avea cum să-l evite. Mai ales că spectacolul era gratuit şi întotdeauna cu mulţi spectatori care umpleau podul peste Olăneşti, de era pericol să se dărâme. Trecătorii ce veneau de la ţară cu mare greutate îşi făceau loc cu căruţele, căci svonul se propaga cu viteza fulgerului şi toată suflarea oraşului era pe pod. Dacă era Marţi, se alegea praful şi de piaţă şi de vânzarea prin magazine.

Era bătaia peştelui.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 226

Abia atunci am înţeles semnificaţia zicalei.Râul Olăneşti îşi avea izvoarele în munţii Builei şi avea apa mai rece

ca a Oltului. Dar vara când începea căldura se încălzea puternic, albia râului find largă de cum intra sau mai bine zis de când traversa oraşul. Cum nu mai avea mult până să se verse în Olt, cred că nici un klometru, mrenele şi crapii veneau să-şi depună icrele unde era apa mai caldă, adică chiar mai sus de pod. Cum albia era foarte largă, deci apa nu era adâncă, se vedea cum peştii se zbăteau cu furie, cum crapii loveau cu coada femelele să-şi verse icrele, iar ei apoi aruncau lapţii peste icre într-o forfoteală de nedescris.

Tot spectacolul nu dura decât două zile în plin.Mai era şi a treia zi, dar numai peştii întârzâiaţi sau cei ce nu

apucaseră să intre de pe Lotru la sorocul respectiv mai veneau la"Bătaie”.Cel ce vă povesteşte ştie ce spune, că trei ani a chiulit de la liceu la

începutul lui Mai să asiste la spectacol.Ce vreţi, natura îşi are legile ei pe care modernizarea albiei râului, cât

mai ales construirea barajului pentru hidrocentralele de pe Olt au privat atât peştii de nevoia atavică de a se reproduce în râul Olăneşti, cât şi Râmnicenii de la asemenea spectacol.

După ce treceai podul, intrai în oraşul propiu zis, în oraşul"intra-muros""dintre ziduri”. Reminiscenţă din vremurile de bejenie când orice aşezare omenească era înconjurată de ziduri de întărire pentru apărare. Zidurile naturale ale oraşului fiind Oltul, Capela, Cetăţuia şi râul Olăneşti. În limitele acestea desvoltându-se oraşul, cu clădirile impozante administrative-era totuşi oraş reşedinţă de judeţ-, adică prefectură, tribunal, spital, şcoli, biserici, etc. Până să termin eu liceul hotarele se numeau:

1) Podul Olăneşti (la sud)2) Casa lui Hozoc (Dr. generalist) la nord.

Mai era alături o vilă mult mai impozantă, a profesorului de matematică Preda Antonescu-când am intrat eu la liceu ieşise la pensie dar ani de zile se vorbea de el cu spaimă fiind un bun, dar foarte sever pofesor-dar nimeni nu vorbea de această casă ca hotar al oraşului. Pentru toţi era casa lui Hozoc. După care pe partea stângă se întindea ţigănia până spre Cetăţuie şi metocul Mânăstirii Frăsinetu, iar pe dreapta erau nişte magherniţe. Abia pe strada Dr. Hatman şi Matei Basarab începuseră să-şi facă case şi lume mai acătării. Pe strada Matei Basarab erau multe case ale coloniei de italieni,

Ei da! În Râmnicul de odinioară era o puternică colonie germană, erau Italieni ba până şi Francezi.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 227

Mai era şi atelierul unui pietrar de morminte funerare, unul Frederik Hizek, care având casă mare, mai ţinea şi elevi în gazdă.

- Îţi mai aduci aminte Moculescule? Căci bietul Petrică Monea nu-şi mai poate aminti.

De fapt în Râmnic erau numai două ateliere de morminte funerare; Frederik Hizek şi Olteanul, care avea atelierul la intersecţia Bul. Împăratul Traian cu strada ce venea de la liceu, trecea prin dreptul internatului liceului şi se unea cu Traian. Dar mare concurenţă între ei nu era deoarece, dacă nu mă înşeală memoria, populaţia oraşului număra în jur de 10.000 sau 11.000 de suflete. Bine înţeles populaţia stabilă, fără militari, elevi sau pensionarii de la Mititica -inchisoarea de la intrarea în oraş, lângă Boţocan -Deci aveau berechet de lucru amândoi fabricanţii de morminte.

3) Spre sud, oraşul era limitat de Olt iar înainte de Olt de bariera liniei ferate străjuită de santinelele cazărmii"2 Vâlcea"!"2 Căţea"cum era numit în jargon regimentul

Acestea erau frontierele oraşului pe cât îmi aduce aminte. Ce vreţi, sunt 50 de ani de când am părăsit oraşul şi nimic, sau aproape nimic nu a mai rămas din farmecul şi pitorescul ce dădeau parfumul oraşului. Au mai rămas numai marile clădiri care deveniseră reci şi impersonale prin vopsirea uniformă şi cu aceleaşi lozinci stereotipe pe toate faţadele şi pe toate acoperişurile.

Primii doi ani nu mi-au lăsat amintiri din liceu, repet era perioada de acomodare cu oraşul.

Spre exemplu la un extemporal am scris"transversat".(Cred că aveam nişte probleme cu auzul. Nu în ceeace priveşte surditatea, -slavă domnului şi acum la 7o de ani aud relativ bine, nu am nevoie de aparat auditiv, ci mai mult nu aveam o ureche muzicală bună pentru a prinde din zbor totul)

"Transversat"în loc de"traversat"şi profesorul, când ne-a adus extemporalele-de altfel nu a avut nici-o repercusiune asupra notei, ba dimpotrivă am avut o notă bună fiind vorba de română, m-a privit lung, printre genele întredeschise după cum îi era obiceiul

"Şefului"când nu era sigur de ceva şi parcă încerca să ghicească ce se întâmplă sau să întrezărească viitorul-şi mi-a spus, de fapt nu mie direct, probabil pentru a-mi menaja sensibilitatea, el însuşi fiind fiu de cioban din Vaideeni şi se vedea probabil pe el cu zeci de ani în urmă-ci adresându-se în general, dar cu extemporalul meu în mână:

- Băi copii, când nu cunoaşteţi bine folosirea unui cuvânt, evitaţi să-l folosiţi, găsiţi alte cuvinte pentru a spune acelaş lucru.

- Spre exemplu:

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 228

- În loc de a spune transversat-şi s-a uitat la mine-spuneţi am trecut strada.

- Sau am luat-o pe partea ceailaltă.Sau ce vă bubui mintea.Şi mi-a întins foaia de hârtie.Din partea colegilor nu am avut nici-o manifestare răutăcioasă de a

mă pune în situaţie de inferioritate-deşi se ştie că uneori sunt duri copii-.Poate unde nu eram printre cei"foarte, foarte"deşi mulţi dintre colegii

mei ce făceau parte din cei"foarte, foarte,"au făcut cariere strălucite depăşind pe cei dintr-un mediu"mai favorizat".

Deşi la epoca respectivă nu prea ştiam ce e aia.Singura anecdotă ce merită amintită, este că iarna-trebuie să recunosc

că uneori"chiulind"la fizică sau matematică, (care au fost spaima mea pe tot parcursul liceului încât vă jur că până acum câţiva ani încă făceam coşmaruri noaptea visându-mă la catedră) -mă duceam în Zăvoi la patinat pe lacul care pe vremea aceia îngheţa în fiecare an pentru două-trei luni.

Era locul ideal de chiulit căci în nici-un caz pedagogul liceului PIŢURCĂ cum îl porecleau elevi, deşi pe el îl chema Gaghici, nu venea să controleze ziua în zăvoi. El seara avea treabă. Fie la teatre dacă erau turneie în oraş şi erau spectacole la care nu aveam voie să mergem, fie la cinematografe.

De fapt până prin 1943 nu era decât unul singur, cinematograful Adriani, unde în pauza dintre jurnal şi începutul filmului-pauză pentru a intra cei ce întârziaseră-Piţurcă făcea ocolul sălii. Şi de geaba încercau elevi să se ascundă pe sub scaune la balcon-că la loje şi benoare, unde era posibil să te ascunzi, nu ne puteam duce, fiind rezervate pentru public, aşa că Gaghici ne lua ca din oală şi... scrisorica acasă la părinţi în care li se aducea la cunoştiinţă că odrasla lor a fost eliminată pe trei zile.

Şi nu în plic, ci carte poştală, să o citească toată lumea.- Apropo băi fraţilor care nu aţi avut de lucru şi aţi început să citiţi

aceste baliverne, este vre-unul dintre voi care să nu fi fost prins pe picior greşit de Piţurcă?

Dar în Zăvoi nu venea, aşa că puteam patina liniştit cu Gogoaşe-Gică Popescu. Gică fiind singurul pe care reuşeam să-l conrup să venim împreună la patinat şi dintr-un motiv bine determinat. Neavând bani închiriam o pereche de patine şi le împărţeam. Eu întotdeauna patina pentru piciorul drept, el pentru cel stâng. Abia după două ierni am început să mă ţin pe patină şi comicul situaţiei este că până pe la 48 de ani când mai puneam patinele în picioare. de data asta două, căci îmi cumpărasem,

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 229

niciodată nu am izbutit (spre amuzamentul copiilor mei care cunoşteau povestea) să merg pe ambele patine. Mergeam numai cu piciorul drept.

Când eram elevi numai Dorel Ştefănescu, Nelu Creţu şi Puiu Dumitriu aveau patine, restul închiriam.)

Cu şcoala, aşa şi aşa, nu prea am avut probleme, abia din clasa treia au început necazurilele, odată ce au apărut (noroc cu sfatul Şefului, că nu găseam cuvântul, era să folosesc încăodată, în aceiaş propoziţie, cuvântul început) latina şi mai ales fizica.

Îmi aduc aminte ce terorizaţi eram o parte dintre noi de fizică încât ne rugam de Nicolae (portarul şi omul la toate, înclusiv cel ce suna clopotul de terminarea orei) să treacă întâi pe la parter să înceapă să sune la laboratorul de fizică.

Nicolae era om bun, căci când nu uita, o făcea.Şi zău că pe degeaba deoarece pe vremea aceia nu ştiam ce înseamnă

bacşişul, dar avea viaţa să ne înveţe din plin.Spre deosebire de Ciovică, celălalt portar care nu vroia să ne ajute

niciodată ba dimpotrivă suna ultimul la laboratorul de fizică. Nici nu ştiu dacă ăsta era numele lui-într-adevăr că avea nasul cam acvilin-dar noi aşa îi spuneam, Nea Ciovică-

Uite că abia acum mă gândesc, că poate de aceea că era aşa de al dracului, că îi spuneam Ciovică.

Dar în majoritatea cazurilor degeaba suna Nicolae întâi la laborator, că avea afurisitul de Jitaru-profesorul de fizică-un ceas de buzunar cât toate zilele pe care îl punea pe catedră şi până nu se făcea ora, nu ne dădea drumul.

Şi mai avea o plăcere sadică păcătosul. Să scoată la tablă ca să asculte la sfârşitul orei, după ce preda lecţia pentru data următoare. Adică tocmai când credeam că scăpasem pentru ziua respectivă. Şi dacă apuca să scoată la tablă, până nu îi termina pe toţi elevii, nu se lăsa. Adică în loc să ne dea drumul primii, ne mai mânca şi din recreaţie. Că numai eu ştiu ce cohortă (e bine folosit cuvântul cohortă?) de blesteme i se adresau printre dinţişorii încleştaţi a atâtor suflete nevinovate...

La latină, Papadopol cred că din primele ore şi-a dat seama cu cine are de aface şi ne-a şi împărţit în cei cu care merita să-şi piardă timpul, cei de la care mai spera ceva-deci candidaţii la corijenţă-şi cei de la care nu mai era nimic de sperat şi care, norocul nostru, nici nu existam decât la strigatul catalogului. Mi-au trebui doi ani până să-l şmecheresc(credeam eu) şi să-i câştig graţia traducând în versuri nişte scandări (cred că vă daţi seama de marea valoare literară a creaţiilor mele) pe care părea că le şi apreciază.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 230

După ani de zile discutând cu el de la"egal"la"egal"(fica lui Mira era studentă la conservatorul de muzică unde eu eram asistent la catedra de dicţie şi technica vorbirii scenice) şi arătându-mi tardiva recunoştiinţă pentru cum m-a salvat cu traducerile mele, m-a uluit când mi-a spus:

- Mi (sper că nu aţi uitat ticul lui verbal, de Mi, probabil traducera din latină lui Mă)

- Mi, mie îmi venea să râd când vedeam că tu credeai că m-ai dus- Dar de fapt eu te-am avut.- Căci când mi-am dat seama că în afară de uşurinţa de a învăţa pe de

rost nişte nişte proverbe (încă mai ştiu câteva zeci) nu era nici-o speranţă cu tine de a învăţa limba latină, atunci te-am pedepsit să faci versuri.

Aşa erai obligat să te chinuieşti să le traduci.Că de valoare literară, îmi pare rău că nu le-am păstrat să ţi le dau să

te amuzi şi tu. În schimb la Greacă (de greacă uitasem, că am avut în clasa 8 şi greacă, dar cunoscînd cu cine are de a face, în afară de alfabet, nu ne-a mai chinuit şi cu limba, ci am trecut direct la literatură şi când am ajuns la poeziile lui Sapho, eram în elementul meu) mi-ai tradus nişte poezii bunicele. Într-adevăr că aveau foarte puţine contingenţe (am folosit bine cuvântul?) cu originalul dar aveau o cât de cât valoare literară.

(Cred că a fost printre puţinii care au avut o opinie favorabilă aupra creaţiilor mele literare. El şi bietul Şefu. Dar ce vreţi, se mai înşală omul şi cât timp nu face rău nimănui, de ce nu?)

Perioada de mari umilinţe naţionale-cedarea Cadrilaterului, a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei a avut repecusiuni până şi în micuţul târg de pe valea Oltului Atât prin tristeţea colectivă cât şi prin faptul că ne-au venit o serie de colegi în refugiu.

Din Basarabia Romulus Catilina – de care avea să mă lege o caldă piretenie până la dureroasa despărţire în anul 1996 datorită unei"lungi şi grele suferinţe"cum se spune pudic la cancer.

Din Transilvania Duci Pârvu şi Romică Marinescu iar din Bucovina, din jurul Chişinăului, Hobzei.

Un biet adolescent care scăpase singur de urgia ce se abătuse peste ţară.

Părinţii neputând pleca şi-au"salvat"numai copilul, dar nu aveau să-l mai revadă niciodată, căci avea să moară înnecat în Olt, nefiind decât doi colegi la morgă, înainte de a fi îngropat într-o groapă comună.

Şi nici nu am putut să comunicăm trista veste părinţilor, neavând adresa.

Inimosu Petrică Monea, spunea printre sughiţuri:- Şi nimeni nu ştie... şi nimeni nu ştie...

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 231

Eram strânşi toţi elevii în sala de gimnastică a liceului-abia fusese inaugurată, dar nu aveam posibilitatea să o folosim mult timp căci avea să devină dormitor comun pentru răniţii de pe front.

Profesorul de desen Emil Ştefănescu (voi reveni, cu profund respect şi caldă admiraţie asupra blândului profesor şi talentatului pictor Emil Ştefănescu, care şi după anii grei de temniţă tot îşi păstrase zâmbetul lui cald) ne-a anunţat cu lacrimi în ochi şi în glas că în Râmnic sosireră primii refugiaţi şi ne îndemna să ne purtăm omeneşte cu ei dându-ne numai un singur exemplu de tragedia trăită de bieţii români:

- M -am întâlnit aseară cu o familie de profesori care abia veniseră în refugiu şi mi-au povestit că în graba şi disperarea plecării, în loc să-şi ia banii sau bijuteriile, şi-au luat periuţa şi pasta de dinţi...

La care toţi, în inconştienţa tinereţii şi nerealizând gravitatea situaţiei, am izbucnit în râs.

Şi a început războiul.La început nu ne-am gândit la consecinţele ce aveau să vină.Nu la cele politice mă refer, acestea puteau fi evitate dacă nu am fi

intrat sub nemilosul tăvălug al istoriei când ţări se crează sau se desfiinţează în faţa unei hărţi şi a unei butelii de votcă sau wiski.

Nu!Mă refer la consecinţele economice dezastruase care până la urmă îi

ating şi pe bogaţi şi pe săraci, drept fiind că pe bogaţi într-o mai mică măsură.

Priveam războiul cu mult patos şi entuziasm văzând în el singura posibilitate de a ne recăpăta măcar Basarabia şi Bucovina. Am asistat cum treceau nesfârşite coloane de blindate şi motociclete germane pe strada Traian spre Bulgaria şi Grecia. Era prima dată când vedeam motociclete B. M. V. cu ax cardanic şi Zundap cu marche-arriere. Nu prea aveam noi idee ce înseamnă aceste inovaţii tehnice dar auzind în jur exclamaţii de admiraţie făceam şi noi pe cunoscătorii.

Şi au început lipsurile inerente unui război catastrofic ca toate războaiele.

Nemavând mijloacele materiale (în Iulie 1940 murise tata) să stau la gazdă, m-am mutat la internatul liceului unde director era profesorul de istorie Papuc. Un bun profesor se pare dar nu am avut ocazia să-l avem mult timp printre noi căci fiind legionar după rebeliunea din Ianuarie 1940 avea să dispară din Râmnic, neştind nimeni dacă fusese arestat sau fugise.

Am aflat ulterior că a făcut mulţi ani de temniţă grea.Imi aduc aminte că în cele câteva zile cât a durat rebeliunea, mai ales

în ultima seară când rebeliunea fusese înnăbuşită în sânge, a venit prin

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 232

camerele noastra şi ne-a cântat din fluier, el fiind copil de cioban de prin părţile Gorjului.

Din anii petrecuţi la internatul liceului 1940-1942 (apoi aveam să trec la internatul lui Popa Creţu) am vagi amintiri, în afară de o foamete cumplită.

Aveam un pedagog Holovati, refugiat Bucovinean, un om rău.Mult timp pentru mine Bucovineanii erau oameni răi având exemplu

pe profesorul de fizică Jitaru şi pe pedagogul Holovati.Abia mult mai tărziu, cutreerând toată Bucovina pentru a filma

obiceiuri de Crăciun sau vestiţii rapsozi Maria Surupatu, Cazacu sau Lăcătuş aveam să cunosc adevăraţii Bucovineni, să-i respect şi să-i iubesc.

De fapt, Dumnezeu să-l ierte pe Holovati, căci după doi ani avea să se sinucidă. Poate că asta era explicaţia răutăţii lui, având ceva în neregulă cu psihicul.

Dar câţi nu şi-au pierdut minţile pe timpul refugiului.Numai că atunci nu-l puteam ierta că nu ne dădea voie la magazia

unde erau valizele, geamantanele sau panierele noastre unde ne ţineam mâncarea ce ne trimeteau părinţii decât odată pe săptămână, Miercurea, încât de cele mai multe ori ne duceam numai să aruncăm mâncarea stricată, când nouă ne ghiorăiau maţele de foame. Mai era un pedagog, Brânzan, om de treabă-avea să ajungă medic-dar nu se amesteca pentru a nu-l jigni pe Holovati deşi nu era de acord cu el.

În aceşti ani de internat îmi amintesc că în fiecare seară venea un bătrânel cu cioc şi mustaţă, un bătrânel înalt şi slab, care venea cu o cobiliţă pe umăr şi în talgerile cobiliţei avea borcănele cu iaurt, de un leu şi doi lei, dar pe care nu ne puteam permite luxul, cea mai mare parte dintre noi, să luăm în fiecare seară.

Era o figură a Râmnicului bătrânelul.Ca şi Ibrahim, Turcul fără picioare, care îşi avea sălaşul între farmacia

Bejean şi ceasornicarul Paşek. Venea în fiecare dimineaţă cu căruciorul lui de invalid (ştiu că avea ambele picioare tăiate mai sus de genunchi, dar niciodată nu am aflat cu ce ocazie îi fuseseră amputate,) un cărucior care era manipulat de două pedale ca de bicicletă, care erau legate cu un lanţ de roţi, şi se aşeza pe scăunelul lui, de fapt un taburet, şi începea să lustruiască pantofii clienţilor care nu lipseau.

Cum fiecare sat îşi are prostul sau nebunul lui, şi Râmnicul avea figurile lui.

Aceştia nu erau nici proşti, nici nebuni, ci nişte oameni amărâţi care îşi câştigau cinstit pâinea.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 233

Assan, un albanez care vara vindea îngheţată în piaţă, lângă cafeneaua birjarilor, şi Moşulică, pe care cei mai mulţi dintre colegi mei îl ştiau numai după îndeletnicirea de ziua când vindea seminţe de dovleac şi floricele de porumb, cu aceiaşi cobiliţa pe umăr.

Parcă îl aud, copiil find, când veneam în Râmnic, strigând când îl vedea pe tata, căci îl ştia de client pentru feciorul lui: -

- Gata Părinţele la floricele şi la seminţele, gata... gata...În acest timp au venit şi o serie de profesori refugiaţi din Ardeal şi

Basarabia noi avându-l numai pe Popa Creţu.Care de fapt nu era preot, dar având o barbă"a la Iorga"îi ziceam toţi

Popa Creţu.Îmi aduc aminte ce apariţie spectaculoasă şi-a făcut pentru prima dată

când a luat contact cu noi. (Nu degeaba era doctor în filozofie la Heidelberg, după cum aveam să aflăm peste câtva timp.)

Eram în recreaţia mare şi cum era frig nu ieşisem afară în curte deşi eram câtămai cârlanii şi ne zbenguiam în clasă. Nu e nevoie să spun cum, căci dacă am fi fost singurii care să fi rămas în clasă, de mult ne-am fi pomenit cu Piţurcă sau cu directorul peste noi. Deodată şi-a făcut apariţia un bătrânel scundac şi bărbos cu o lavalieră mare neagră la gât.(Pentru noi Popa Creţu era sinonim cu un bătrânel bărbos, cu lavalieră neagră şi cu o pălările neagră cu bordurile imense, de care nu se despărţea nici vară nici iarnă). A deschis uşa, a trecut pe catedră (Regretatul Bebe Ştefănescu făcea o partidă de box cu Gore Ştefănescu-Dumnezeu să-i ierte pe amâdoi -cu pumnii înveliţi în fulare pentru a dădea impresia unor mânuşi de box şi cu noi în picioare sus pe bănci, făcând galerie pe cât ne ajutau gâtlejurile de juncani tineri) ne-a privit cu ochi de vultur că am îngheţat toţi, boxeurii rămânând cu pumnii atârnaţi în gol, apoi s-a dat jos de pe catedră. A luat o peniţă de pe jos, cine ştie de când era acolo căci nici Ciovică nici Nicolae nu prea făceau exces de zel cu curăţenia, a ridicat-o în sus ca pe un trofeu, şi a început pledoaria. Trebuie recunoscut că îşi ştia meseria căci şi acum după atâţia ani îmi răsună în urechi patosul cu care"ne-a dus"

-Vedeţi voi peniţa asta?Realizaţi voi câte milenii le-au trebuit străbunilor voştri pînă să ajungă

să creeze această peniţă de care voi vă băteţi joc şi o aruncaţi pe jos?- Vă imaginaţi voi ce a însemnat focul şi roata, căci fără foc şi roată,

nu s-ar fi creat nimic? (asta ştiam şi noi)- Vă daţi voi seama că fără roată, nu ne-am putea descurca, nici

măcar câteva minute?- Ce format are ceasul tău?- Rotund, răspunde automat Nelu Creţu.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 234

- Adică roată. Paharul de pe catedră, ce format are?- Rotund răspunde mecanic, ca hipnotizat Clamp (Dănicel)- Şi apoi, la un foc şi cu barosul pe nicovală au descoperit bronzul.- Apoi fierul.- Apoi oţelul.- Şi au creat atâtea lucruri cu care v-aţi obişnuit fără să mai realizaţi

câtă materie cenuşie au consumat strămoşii voştri.- Şi probabil au consumat-o pe toată vouă ne mai lăsându-vă nimic

de vă băteţi joc de minunatele realizări ale creerului omenesc! Termină patetic punând peniţa cu o infinită delicateţă pe catedră şi dând mâna cu Burtică, profesorul de muzică care tocmai intrase pe uşe, terminându-se recreaţia şi punând punct unei situaţii care nu ştiu cum ar fi evoluat.

În orice caz pe noi ne-a lăsat cu gura căscată neluând în serios eforturile profesorului Popescu, zis Burtică, de a ne băga în cap Cheia de Fa. Căci dacă cu gama şi cu diezii şi becarii a izbutit mai mult sau mai puţin, cu Cheia de Fa, în afară de Duci Pârvu care cânta la pian şi de Gică Mateescu care avea talent şi compunea, deşi avea să ajungă inginer (avea să moară destul de tânăr la Hunedoara unde ajunsese inginer şef şi director,) ceilalţi abia cu greu, abia spre sfârşitul liceului, au ajuns să descifreze secretul cheii de fa.

Pentru mine şi azi este încă este un mister.Burtică fusese învăţător şi datorită voinţei a ajuns profesor. Era un om

de treabă dar metodele lui pedagogice erau cam bizare ca de altfel şi cultura lui generală. Cel puţin de asta eram convinşi noi când îl auzeam că striga la câte unul dintre noi cam tămâie la solfegii şi care mai făcea şi băşcălie de burtica lui:

- Bă nenorociţilor, am să vă spun şi eu ca Catilina,- "La oase la Chitila".Ce legătură era între Catilina lui Cicero şi Chitila, nici astăzi nu pot

să-mi dau seama.Burtică era terorizat când se apropia 24 Ianuarie sau 10 Mai fiind mari

manifestări la liceu unde participau în afară de elevii de la Lahovary şi seminariştii. Era o mare întrecere nu numai între noi elevii, ci şi între profesori şi dacă la recitarea poeziilor sau la interpretarea pieselor de teatru aveam parte noastră de succes, în ceeace priveşte corul, eram perdanţi de la început. Chiar dacă seminariştii aveau o scuză că asta le era meseria să cânte, de fapt una din condiţiile principale la examenul de admitere era să ai şi voce şi auz muzical, aveau şi un profesor de muzică, nu-mi mai aduc aminte cum se numea, care ţinea bine corul în mână. Ba

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 235

era chiar zbir căci îi ştiau bieţii seminarişti de frică mai rău ca mine de Jitaru sau Mănescu la matematică.

Când apărea corul seminarului pe scenă, (abia coborâse corul liceului despre care împuţiţii de seminarişti spuneau-şi cam aveau dreptate pârliţii-că e"Corul Orbilor") se făcea o linişte mormântală. Prelungind cât mai mult această stare de tensiune (Era bun psiholog şmecherul) apărea din culise profesorul care era şi dirijor. În plus mai şi avea prestanţă"Popetele"cum îl poreclam noi, deşi nu era popă. (Nu ca Burtică al nostru care în afară de burtică mai era şi scund că deşi se urca pe podium abia îl puteau urmări cum dă din mâini să dirijeze numai cei din rândul întâi.

Şi ce e drept, se şi"vedea"că nu-l"vedeau".Se urca pe podium, scotea diapazonul, îl punea la ureche, apoi dădea

tonul şi corul cânta de răsuna sala. Era aşa de sever încât nu se sfia să părăsească podiumul şi să intre printre corişti şi să dea un ghiont unuia care cântase cu un bemol mai câş. Noi ne întrebam în sinea noastră dacă nu face şi"pe al dracului", ceeace era poate adevărat căci nu prea puteam să credem că dintre 100 de corişti putea depista o singură voce care o luase razna

Însă Duci Pârvu spunea că se poate, cum se spunea şi de Cilibidache sau Karajan.

După serbare, mai ales de 1o Mai, indiferent în ce zi cădea, nu aveam cursuri, aşa că mergeam cu toţii la plimbare pe bulevard, după ce bineânţeles asistam la defilare. Pe bulevard, între Str. Traian şi capătul parcului era"bătaia peştelui”. Adică locul unde făceam du-te-vino, pe partea dreaptă a bulevardului fiind elevii iar pe partea stângă fetele.

Bineânţeles numai cele de la liceu, cele de la menaj nu că nu aveau acces, dar"îşi cunoşteau lungul nasului", în sensul prost al cuvântului.

Si nu era chip ca să treacă un elev pe partea fetelor ca să nu mai vorbim de invers.

Dar şi la băieţi era o regulă care deşi nescrisă nu fusese încălcată niciodată

Să nu ne plimbăm împreună, deavalma, în aceiaşi direcţie.Dacă elevii coborau dinspre Capelă spre parc, seminariştii urcau

dinspre parc spre capelă.De cele mai multe ori aranjam de aşa fel ca noi să aveam partea

dinspre stradă, aşa că puteam să ne binoclăm mai bine la fete. Dacă aveam ciudă pe un seminarist mai bine făcut şi spre care ni se părea că se îndreptau privirile fetelor, când ajungeam unul în dreptul altuia, spuneam tare, să audă fetele şi să-l compromitem:

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 236

- Sărut mâna, Părinte!La care împricinatul ne murmura printre dinţi, ca să nu audă fetele:- Da cur, n-am?Războiul nervilor oprindu-se aici în ce priveşte tachinările de pe

stradă, dar continuând pe stadion la meciurile de fotbal, când seminariştii aveau ocazia, dacă nu să marcheze goluri, căci de obicei îi băteam de-i cotonogeam, să ne cotonogească ei.

Dar la propriu, spunând printre dinţi când puneau o piedică sau dădeau câte un şut.

- Asta e pentru"Sărut mâna"de duminica trecută, spre disperarea profesorilor de gimnastică care de geaba încercaseră se ne insufle etica jocului. Mai ales Trincă, profesorul nostru de gimnastică şi care de obicei şi arbitra meciurile, (prilej pentru a justifica seminariştii pierderea jocului că ne-a ţinut parte) care nefiind la curent cu răzbunările noastre, nu putea concepe cum de poţi da un şut unui adversar, când nici măcar nu ai mingea.

Abia după ani de zile, când deja eram realizaţi fiecare în direcţia alegerii noastre stând la o bere pe terasă şi venind nu ştiu cum vorba despre meciurile de footbal ale liceului şi explicându-i cum"devenea chestia"cu cotonogelile, a căzut o clipă pe gânduri, apoi a spus.

- Deci, căutaţi găina.Dar căutatul găinilor mărginindu-la la atât, căci nefiind emanciparea

moravurilor de azi, nu am auzit ca vre-unul dintre noi ar fi avut aventuri sentimentale care să depăşească oftaturi în clar de lună sau ochiade pe sub şepci în timpul plimbărilor pe bulevard.

Exceptînd vizitele celor mai mari la"fetele"de la hotelul Regina Maria sau cel de deasupra fotografului Mihălcescu, cea mai cunoscută şi constantă fiind Carmen (nu zâmbiţi în colţul mustăţii fraţilor) sper că n-aţi uitat când mergeaţi la nemţoaică şi o întrebaţi.

- Ne fu... Tanti Kati? (Nemţoaica având nişte anişori) iar ea răspundea:

- Com şi nu... Com si nu...!În orice caz era bine organizată din umbră protecţia sexuală a elevilor

căci nu am auzit să se îmbolnăvit vreunul de boli venerice.Îmi aduc aminte de directoratul lui Popa Rădoescu, dar care nu a durat

mult căci era bătrân şi a ieşit la pensie.Apoi al profesorului de matematică Ardeleanu, soţul Soficăi

Ardeleanu profesoară tot de matematică, dar la liceul de fete (şi directoratul lui avea să fie scurt căci a fost mobilizat şi a murit pe front în primele zile de război.)

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 237

Apoi directoratul ceva mai lung al profesorului de istorie Guşetoiu. Durând mai mult, ne-a lăsat şi mai multe amintiri. Înainte de a depăna amintirile în legătură cu Guşetoiu, pentrucă tot venise vorba de Sofica Ardeleanu, circula o poezie printre elevele de la liceul de fete, având şi ele podoabele lor care le terorizau.

În special directoarea.Sica se numea! (atât ştiam noi). O bătrânică scundacă, blondă dar

plină de energie.Safta, fosta soţie a"Şefului"profesorul nostru de română, ea fiind de

germană şiSofica.Toate trei fiind una mai severă ca alta, încât fetele spuneau:- Sica, Safta, şi Sofica- Au băgat în fete frica.Guşetoiu nu prin frică dirija liceul ci prin perseverenţă şi severitate,

fiind înainte de toate un bun gospodar. De altfel un şi eminent profesor de istorie.

După ani de zile aveam să aflu că avea şi talent în versificaţie.De obicei cam caustic, în primul rând cu el însuşi.Parcă îl văd înalt, drept ca un ofiţer (de fapt şi fusese ofiţer, făcuse

războiul din 1916 şi fusese şi prizonier) cu veşnicul baston în mână şi ţigarea de foi în gură.

Fiind prin clasa 7 (cârlani mari care nu prea mai eram duşi la biserică şi nu prea mai admiteam să fim călcaţi pe coadă) ne-am pomenit într-o recreaţie cu el întrând în clasă, cu trabucul în mână (fusese probabil atras de vacarmul făcut de noi) şi ne-a privit, trântindu-ne peste umăr:

- Aici e grajdul numărul 7? (Ceeace era cam adevărat, căci ne zbenguiam ca nişte cârlani.)

La care eu ţâfnos, dar cu o desăvârşită politeţă, i-am răspuns:- Da domne director, grajdul numărul 7ce cu onoare conduceţi!La care el a rămas o clipă surprins, (îl lovisem sub centură, cum avea

să-mi mărturisească peste câţva ani) apoi a ieşit glonţ din clasă muşcând din trabuc şi înjurându-mă pe jumătate amuzat, căci i-a plăcut replica, dar şi înciudat că am avut ultimul cuvânt. Neştiind ce să facă, dacă să mă elimine pentru obrăznicie, s-a sfătuit cu Şefu, ca diriginte, iar Zamfirescu i-a spus:

- Ai avut ce ai căutat. Cine te-a pus să-i insulţi? Nu realizezi că nu mai sunt mucoşi să nu mişte în front? Şi apoi, nu-ţi dai seama că o să te faci de râs în consiliul profesoral? Doar ştii cât de mult sunt iubiţi directorii indiferent în ce oraş şi în ce liceu îşi trăiesc efemerul directorat.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 238

Deşi aveam să stau mult de vorbă în anii ce au urmat cu Şeful, când eu însu-mi devenisem"Şef"(un şef cu multe ghilimele) niciodată nu mi-a povestit de acest episod.

Iarna (unde s-or fi dus iernile din anii de altădată când anotimpurile erau foarte bine delimitate, când inimosul Fundătureanu crease pe Capelă pârtie de bob şi de ski cu două trambuline, când îngheţa lacul din zăvoi timp de două luni iar Oltul îngheţa la maluri că se strângea ghiaţă în gheţării, pentru toată vara?

Cum liceul era încălzit cu lemne-încă nu fuseseră instalate calorifere-directorul liceului-Guşetoiu la momentul respectiv-cumpăra câteva vagoane de lemne căci era clădirea mare, multe săli. Apoi aducea două trei motoare de tăiat lemne (pentru a le termina repede, să nu deranjeze cursurile cu zgomotul motoarelor) iar Nicolae şi Ciovică, plus că mai angajau nişte muncitori, se chinuiau zile în şir să le bage în magazie. Guşetoiu, bun gospodar, practic şi cu iniţiativă, cât şi pentru a face economie de bani, a scos tot liceul la corvoadă (8oo de elevi, era ceva) urmând ca în decurs de două trei ore, să se termine treaba.

Normal aşa ar fi fost.Numai că a făcut imprudenţa să nu stea printre noi. Ne-a lăsat pe

mâna lui Piţurcă care şi el, de frig,-mai şi ninsese noaptea-şi-a făcut de lucru prin clase şi a zbughit-o Noi atât am aşteptat, am şi început lălăiala. Vorba aia, măcar să tragem chiulul o dimineaţă întreagă. Lucru care nu-i deranja de data asta nici pe profesori, având ocazia bă să corecteze extemporale, ba să-şi facă corespondenţa, ba să stea la taclale la o ţigare. (Nu se împământenise obiceiul cu cafelele ca azi). La modă era atunci cântecul:

- Iupai-dià dià-dià- Iupai-dià dià dàààà...Eu eram specialist în a face epigrame căci în fiecare recreaţiedupă o

oră în care se întâmplase ceva deosebit puneam mâna pe cretă şi asterneam pe tablă o epigramă.

Nu vorbim de calitatea artistică a lor, deşi uneori izbuteam să amuz colegii, mai ales când era vorba de mine, ceeace s-a întâmplat după o oră de matematică.

Doamne, cum de m-a trecut clasa atâţia ani Mănescu?Scoţându-mă la tablă şi dându-mi de rezolvat o problemă-dar ce

problemă, că se umpluseră amîndouă tablele (aveam table culisante) cu fracţii, paranteze, supra, înmulţit cu paranteză, fracţie supra fracţie, închis paranteza, scăzut iar fracţie cu paranteza la puterea doua, ce mai.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 239

Şi acum mă iau fiorii, deşi socoteala era simplă. Prin bifare şi tăiere ajungeai în doi timpi şi trei mişcări la rezultatul 1.

Numai că trebuia să ştii să te descurci.Şi eu de unde?Probabil că m-am uitat cu o mutră aşa de candidă la problemă, că

Mănescu (la data când scriu aceste rânduri trăieşte, are 95 de ani) de unde era înalt cât bradul, s-a ridicat în picioare de părea şi mai înalt s-a uitat la mine de parcă a vrut să mă înghită, apoi cu profund dispreţ şi compătimire, mi-a spus:

- Ce stai bă ca capra la ceas în faţa unui radical?- Nici n-am ce notă să-ţi dau.- Nici 1 nu meriţi.- Nici zero (câtă dreptate avea săracul)- Du-te în bancă şi să ieşi singur data viitoare la tablă la ascultat.Cum a plecat, am pus mâna pe cretă şi după ce am şters oroarea, am

scris:Atâta mi-a mai rămas.Să stau ca capra la ceasîn faţa unui radical.Iar Mănescu, ca un calsă îmi tot trântească-nas,C-atâta mi-a mai rămas.

Eu am pus punct şi aşteptam cu spatele la clasă să savurez plăcerea hohotelor de râs. Eram foarte mirat că opera mea nu stârneşte ca de obicei hazul, ba dimpotrivă că s-a aşternut o linişte mormântală. Intrigat, m-am întors să văd ce se întâmplă şi spre stupefacţia mea, toţi colegii stăteau în picioare cu ochii cât sarmaua urmărind pe Mănescu care în spatele meu citea foarte atent creaţia mea literară, căci se întorsese că-şi uitase pălăria cu care ocazie m-a văzut în plină creaţie:

- Ia uită-te bă, domnul candidat la secţia ştiinţifică face poezele. D-aia habar n-are de o ecuaţie.

- Uite ce e băiete, la mine nu mai ai ce căuta. Poţi nici să nu mai vii la ore.(mai erau două luni de şcoală) Şi dacă la sfârşitul anului nu treci la latină, (în acea perioadă, începând cu clasa 7 ne separam în ştiinţific şi literar, cei de la ştinţific făceau matematică iar cei de la literar latină şi greacă) te las corijent şi bineînţeles repetent aşa că o să ai destul timp de poezele.

Cum a plecat, tot eram la tablă cu creta în mână, am continuat:Virgile, Măria TaLa Mănescu, nu mai sta

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 240

şi-ascultă a lui povaţă!Cară-te cu-a ta mustaţă cât mai iute la latinăunde viaţa e mai linăFără X grec Ypsilondoar vr-un vers din Ciceron.

Şi nu e minciună, dar abia când pusesem punct, cine intră pe uşe? Mănescu cu Guşetoiu, să-i arate şi lui mârşăvia:

- Ia te uită fraţilor că măi făcu una!Asta a pus capac carierii mele ştiinţifice, căci din toamnă i-am căzut

plocon bietului Papadopol la latină.Dar să revin la talentele mele de versificaţie.Cum numai de trecut lemnele din mână în mână-eram pe trei rânduri

de la grămadă până la magazie-nu aveam chef, ne întreţineam unul cu altul să treacă timpul până ce şi-a vârât dracul codiţa şi am început să versific, căci de cântat, mai uşor:

Am venit şi noi la şcoalăCărticică să-nvăţăm,De trei luni de zile-ncoaceLemne-n magazii băgăm.Iupaidia-dià-diàIupaidia-iupaida.Iupaidia-dià-dià-Iupaidia, dià-da.!

N-aş putea spune că am rupt inima târgului, dar în lipsă de altceva mai bun, au început cei din jurul meu:

Am venit şi noi la şcoală, etc la care din ce în ce mai mulţi au intrat în horă (să te ferească Dumnezeu de psihologia maselor) încât în decurs de câteva minute, 800 sute de voci tinere şi bine hrănite au început să cânte în ritmul în care dădeau lemnele din mână în mână:

Am venit şi noi la şcoalăCărticică să-nvăţăm,

la care, fără dirijor (Să crape Burtică de necaz) s-a făcut un cor pe trei voci, unii cântând:

Am venit şi noi la şcoalăCărticică să-nvăţămAlţii, tenorii, răspunzând:De trei luni de zile-ncoaceLemne-n magazii băgăm,

Iar başii

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 241

Iupaidia. Iupaidia etcVă daţi seama că răsuna curtea liceului de Iupaidia, încât şi trecătorii

ce treceau pe stradă se opreau şi se uitau peste gard la minunea din curte. Bineînţeles că zumzetul a ajuns până în cancelarie de unde a ieşit un profesor să vadă ce se întâmplă ca apoi să vină toată cancelaria, stând la ferestre unul peste umărul altuia să vadă mai bine şi să se strice de râs până ce a auzit şi Guşetoiu din biroul lui scandalul.

Când a ieşit afară şi a realizat ce se întâmplă a crezut că turbează. A venit ca un uragan în faţa elevilor, şi a urlat:

- Cohortă, Drepţi.! (Era pe vremea străjeriei)La care toţi am înlemnit care cum ne găseam, cei mai mulţi cu

bucăţile de lemne în braţe.Era o poziţie de drepţi foarte originală, dar cum să dai drumul la

lemne jos? Ar fi căzut pe picioare.Numai ecoul continua, căci curtea fiind închisă era ecou,

Iupidia-iupaida...- Cine a făcut cântecul?O linişte de mormânt s-a aşternut ceeace l-a inervat şi mai tare pe

director, bănuind un"complot”.Şi nu din solidaritate nimeni nu a spus nimic, nu!Sunt convins că nimeni, în afară de împricinatul, nu mai ştia cine era

autorul.Ce vreţi, psihologia maselor.Trăgeam cu coada ochiului la vecinul din dreapta şi din stânga şi mi-

am dat sama că habar n-aveau de unde venise cântecul:- Cohortă, prin flanc câte unul pe trei linii adunarea (Erau mulţi)- De la unul la trei, număraţi!Şi a început numărătoarea.- Numărul unul şi trei un pas înainte.Zis şi făcut.- Numărul doi eliminaţi pe trei zile.Eu eram numărul unu, aşa că nu am fost eliminat.Când ne-am întâlnit la 20 de ani de la absolvenţă şi la masă a venit

vorba de Iupaidia – Iupaida şi i-am spus lui Guşetoiu (de care mă legase o caldă şi duioasă amiciţie cu toată diferenţa de vârstă, până la respectabila vârstă de 94 de ani când a decedat, cu care aveam să corespondez el la Râmnic eu la Paris chiar pe vremea dictatrii şi ştiţi ce riscuri îşi asumau cei ce corespondau) a căzut pe gânduri şi serios a spus;

- Cred că aş fi fost în stare să te strâng de gât dacă aş fi ştiut că tu erai...

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 242

- De fapt ar fi trebuit să mă aştept de la obrăznicia cu grajdul...- Şi când te gândeşti cât m-am luptat cu Mănescu să nu te lase

repetent...Şi a căzut pe gânduri, amintindu-şi de vremurile când era cineva.La data când povestesc abia ieşise din ani grei de temniţă pentrucă a

avut demnitate şi nu a colaborat.Îmi reamintesc de o epigramă pe care şi-a făcut-o singur. Mă întreb

cum a avut curajul să mi-o trimită la Paris. Era prin 1987, când din acel"cineva"ce fusese, căci toţi îi spuneau Domne Director sau Domne profesor, acum, zdrobit de tăvălugul istoriei, ajunsese.

"Nea Mitică.”!Nea Mitică, Nea MiticăAi ajuns monedă mică.Azi pe stradă toţi te strigă;Nea Mitică! Nea Mitică!Dar gândesc la o adică,Că mai bine Nea MiticăDecât Tov. sau Tovulică...

Şi chiar în anul când îşi serba cea de a 94 aniversare a avut satisfacţia dureroasă vă vadă prăbuşita în neant bicisnica dictatură.

Felicitându-l de la Paris (din diferite pricini nu am putut veni în ţară înainte de 1993,) şi urându-i să se ţină tare şi să atingă suta, mi-a răspuns amar în stihuri:

Geaba ai atins sutaDacă ai pierdut minuta.

Şi cine putea şti mai bine decât el care la vârsta când un om poate da tot ce a acumulat ca experienţă atâţia ani, a fost desfiinţat şi ca intelect şi ca entitate umană de aşa zisa democraţie populară.

Păstrez versurile lui, între care unele sunt de o reală valoare artistică, dar toate străbătute de un profund tragism aproape Sakaesperian.

Şi nu pentru persoana lui, ci pentru situaţia unui popor şi a unei ţări întregi.

Cu câtă demnitate şi patriotism lucid, nu fanfaron, încerca să ne facă să descifrăm tainele de nepătruns ale istoriei şi mai ales ale celor ce fac istoria.

Lucru pe care aveam să-l cunoaştem pe propria noasră piele şi experienţă.

Nu mă pot abţine să nu fac comparaţia-ajută-mă Doamne să fiu subiectiv-cu un alt profesor ce ne fusese catalputat de serviciile poliţiei secrete ruseşti.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 243

"Blândul şi domolul"Blaga.Cu voce mieroasă strecurată printre buzele subţiri, buze de om

nesincer şi ipocrit încerca, (deşi venise pe post de refugiat basarabean şi fusese primit cu braţele deschise, ca un frate în suferinţă,) încerca să ne strecoare otrava comunistă.

Vă aduceţi aminte cu câtă şiretenie a început să denigreze puterea regală?

Trebuie să recunosc, în ce mă priveşte, că nu am fost adeptul unei regalităţi sclave a legii Salice (dar asta e altă poveste).

Blaga nu din convingeri antiregaliste, ci pentru a pregăti printre tineri un curent antiregalist pentru început,"revoluţionar"cu trei rânduri de ghilimele ulterior ne strecura perfid otrava Marxist-Leninistă.

Întâlnindu-l după nu mulţi ani în fruntea nomenclaturii comuniste-ajunsese rectorul facultăţii de la Braşov-bineânţeles politic, căci nu avea nici-o contingenţă cu technica, în timp ce profesori de o reală valoare şi morală şi profesională zăceau în închisori ca Marin Trincă, Emil Ştefănescu, Apolzan sau Mitică Guşetoiu.

Nu ştiu cum a mai evoluat acest-cer scuze că redau expresia ce îi era adresată de elevi:

“VORBĂ DULCE, CUR VICLEANCARACTER BASARABEAN!",

eu părăsind ţara în 1980 când el era în vârful scării nomenclaturii comuniste.

Nici nu ştiu dacă mai trăieşte.Dar aş dori să trăiască!Să vadă cât rău a făcut celor ce l-au primit cu braţele deschise.Eu n-am avut niciodată nici-un conflict cu el. Dimpotrivă a fost o

perioadă când încerca pe cât îi permitea atitudinea noastră oltenească să mă facă adeptul ideilor lui(măcar dacă ar fi fost ale lui) dar nu pot să nu mă revolt când îmi dau seama cât de naivi am fost noi românii şi cât de ticăloşi mesagerii agenturii bolşevice.

Mă întreb dacă el a lăsat o cât de mică amintire de stimă şi respect în sufletele noastre.

Dar Nea Mitică supravieţuise atâtora altora care doar în amintirea celor vârstnici să mai dăinuiască.

Cine îşi mai aminteşte de farmacistul Pendifranga? (Cel ce avea 6 degete la mâna stângă degetul gros fiind despicat în două)

De ceasornicarul Ceh Paşek? Un tip înalt şi simpatic,De scundacul şi puţin adusul de spate ceasornicarul italian Marconi

(Unchiul colegului nostru Ţamblac, botezat aşa de Şefu)

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 244

De Griua din Piaţă,De pescarul Rădulescu (tatăl colegului nostru, botezat Bibanul tot de

Şefu-avea să ajungă ofiţer superior-frate cu marele actor de comedie Rădulescu Bibanu -care avea să-i fure pseudonimul fratelui lui, colegul nostru, căci el nu l-a avut profesor pe Zamfirescu să-l boteze)

De Violeta-firma magazinului de mercerie ţinut de tatăl colegului nostru Dorel Ştefănescu-avea să ajungă director în ministerul comerţului,-văr cu Bebe Ştefănescu, al cărui tată avea tot un magazin de mercerie, dar mai în centru, Ruleta.

Apropo de propietarul acestui magazin. Am să vă povestesc o istorie adevărată cu el.

În Râmnic era o colonie destul de puternică de evrei dovadă că aveau şi o sinagogă pe bulevard. Nu ştiu dacă mai există, căci marea majoritate a evreilor au plecat din oraş imigrând în cele patru puncte cardinale, numai să scape de paradisul comunist.

Printre magazinele lor, căci cu asta se ocupau în Râmnic, cu comerţul şi cu medicina (Cine nu l-a vizitat pe simpaticul bătrânel Rosental când avea dureri de măsela?) erau:

"La Doi lei", de confecţii, unul de fierărie şi obiecte casnice, Dermata de încălţăminte precum şi un"Magazin Universal"în special cu mercerie. Foarte bine plasat, la intrarea în piaţă, încât toţi ţăranii ce veneau la târg, treceau prin faţa lui şi dădeau câte o raită magazinul având vitrinele bine prezentate, că-ţi făceau cu ochiul. Ţăranii, ca toţi ţăranii practici, întâi dădeau o raită la -HORA ŢÂRĂNEASCĂ-magazinul cu pricina (dece horă şi de ce ţărănească când era ţinut de Şmilovici, nu prea înţeleg) apoi treceau şi pe la Violeta şi pe la Ruleta, şi luau de unde era mai ieftin. Diferenţa de preţ era foarte mică, adică de fapt nu prea era de loc, concurenţa fiind mare iar târgul mic. Însă,"Hora ţărănească"având"de toate"până la urmă ţăranii cam de aici cumpărau. Celelalte magazine, mai"elevate"erau apanajul Râmnicenilor. Între negustori-repet fiind târgul mic-era un consensus de a se respecta regulile jocului şi a nu se trişa unul pe altul., respectându-se un anumit barem al preţurilor.

Până într-o zi când, intrând la Ruleta ca de obicei într-o marţi, ţăranii au spus nemulţumiţi:

- Jupâne, nu luăm de la dumneata, că uite Hora ţărănească vinde america-pânza albă pentru cearceafuri, feţe de masă, etc.-cu 50 de bani mai ieftin metrul.

Ştefănescu, făcând mintal calculul, şi-a dat seama că nu se poate, căci la preţul ăsta ar fi însemnat să nu aibă nici-un beneficiu, furnizorul fiind pentru toţi acelaş, fabrica Şerg din Braşov.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 245

- Nu se poate Bade, nu se poate!- Ba se poate! Uite acum viu de la hora Ţărnănească. Dacă îl dai la

acelaş preţ, iau de la dumneata. Dacă nu, iau de la Iţic.(Pentru ţărani, toţi Jidanii erau Iţic)

- Nu pot să dau la preţul ăsta, căci aş vinde în pierdere.- Cum vrei, dar eu mă duc la Iţic.Şi cum au fost mai mulţi ţărani ce au trecut pragul magazinului lui în

ziua aceia, repetându-se de fiecare dată povestea, a început să-şi facă probleme.

Şi-a trimis şi el"oamenii lui"să se facă că cumpără să vadă dacă aşa era. Şi întra-devăr, aşa era.

Intrigat s-a dus la patronul merceriei (pe vremea aceia nu erau dotate cu telefoane toate magazinele, dacă nu mă înşeală memoria numai librăriile Anastasiu şi Petrescu şi Fundătureanu aveau telefon şi parcă şi Pendifranga) şi a stat de vorbă ca între"bandiţi"spunându-i că nu înţelege cum poate vinde la preţul ăsta, că înseamnă că vinde fără nici-un câştig, adică în pierdere.

La care patronul-"bandiţii"între ei fiind şi prieteni i-a spus:- Ascultă bă"Goi"tâmpit (sinonimul pentru evrei al Jidanului împuţit

pentru români) capul unui jidan a mai fost la un cur de babă (de fapt un proverb pur românesc, din părţile ardealului) Şi deşi nu sunt înalt ca bradul dar prost ca gardul (patronul era un tip scundac, cu o barbă slinoasă şi cu o conjuctivită biblică, iar Ştafănescu era într-adevăr înalt ca bradul, deşi nu era deloc prost ca gardul nici măcar în afaceri) am comandat la Şerg să-mi facă pentru mine materialul cu un centimetru mai îngust.

Exact diferenţa de 50 de bani.Căci ţăranul român, deştept nevoie mare, măsoară de 10 ori pânza, dar

numai în lung, niciodată pe lat.!A făcut şi Ştefănescu comandă la Şerg, dar degeaba. Nici-un ţăran nu

mai venea la el să cumpere că s -dus vestea că vinde scump...Cu librăria Anastasiu şi Petrescu-cine poate uita forfota de la

începerea anului şcolar, cu vândutul cărţilor, al hârtiei albastre pentru învelit coperţile, cu etichetele şi mirosul cernelei Pelican?-este o altă istorie.

Şi este şi aceasta adevărată.Librăria avea în afară de articole de papetărie şi articole de uz caznic-

nişte valize din piele de mare preţ-precum şi automobile şi era (cred) singurul reprezentant al loteriei Stănoiu-cred că nu mă înşeală memoria-care vindea lozuri la cetăţeni. În fiecare lună, a doua zi după tragere, se

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 246

înfăţişa o bătrânică, destul de simpatică, dar tare bizară-ca să nu zic sonată-şi întreba:

- Am câştigat ceva Maică?- Arată biletul, să vedem- Păi nu am bilet.- N-ai cumpărat bilet?N-am cumpărat Maică.- Păi atunci cum vrei să câştigi?- Dacă vrea Dumnezeu, câştig Maică.Şi asta în fiecare lună.Lună de lună.Încât ajunsese de poveste printre toţi vânzătorii librăriei (ştiu

întâmplarea de la un tânăr vânzător din Pietrari, Mentea. Un băiat tare drăguţ, brunet, cu nişte ochi mari dar care îşi trăgea mâna dreaptă, cred că avea o pareză, şi care mi-a spus amuzat ce s-a petrecut)

Într-o zi, unul dintre băieţii de prăvălie a avut ideia să pună mână de la mână şi să-i cumpere un bilet, bineînţeles cel mai ieftin, să-i facă o bucurie babei. A doua zi după tragera loteriei din luna respectivă băbuţa s-a prezentat ca de obicei cu întrebarea:

- Am câştigat ceva Maică?Băieţii, care încă nu verificaseră biletul, scot biletul, îl verifică şi spre

surprindera lor constată că ieşise câştigător. Destul de surprinşi, îi spun băbuţei:

- Ai căştigat, Măicuţă.- Vedeţi Maică, că dacă vrea Dumnezeu, câştigi şi fără să joci?Sau cine o poate uita pe Coana Miţa, cofetăreasa?Care dintre copii şi elevi, nu a stat minute întregi în faţa vitrinei ei,

pentru a admira imensul ou de ciocolată de Paşti, sau Moş Crăciunul de un metru, din ciocolată cu lapte?

Cine dintre elevi nu a"şutit"măcar odată o prăjitură de la ea? Căci ne duceam şi cumpăram câte un cremşnit dar mâncam două. Mai ţineţi minte ce mică era cofetăria ei? Câteva măsuţe. Dar ce rafturi pline cu savuroase prăjituri! Mai ales platourile cu ecleruri puse mai spre fundul cofetăriei.

Ne duceam câte trei patru, unul lua un cataif sau un cremşnit în farfurie în timp ce ceilalţi"ţineau tira"şi îl acopereau pe cel ce pe lângă prăjitura din farfurie înghiţea şi cel puţin un ecler-erau mai uşor de"şutit”-şi apoi făceam cu rândul.

Vă aduceţi aminte fraţilor, când cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la absolvenţă, ne-am dus amuzaţi, să-i plătim lui Coana Miţa prăjiturile furate?

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 247

Coana Miţa, la fel de dolofană-ba chiar mai dolofană, că mai trecuseră nişte ani-dar la fel de jovială şi cu acelaş zâmbet bonom pe faţă-ne-a primit plină de bucurie şi ne-a spus:

- Iar aţi venit în bandă să-mi furaţi eclerurile?- Nu Coană Miţo, de data asta am venit să ţi le plătim pe cele furate.- Bătu-v-ar norocul, că mereu tremuram de frică să nu vă înnecaţi.- Mai ales tu bondocule (era vorba de Gică Popescu-Gogoaşe) tu nu

te mulţumeai cu un ecler, şi doar de aia le pusesem acolo, ca să credeţi că nu vă văd, nu, tu înfulecai dintr-o înghiţitură un cremşnit.

- Sau lunganul ăla(era vorba de Frujină-băiatul popii) care se spurcase la cataif.

- Tu-venise rândul meu-luai eclerul şi roşeai tot până la urechi până ce îl mâncai.

Şi noi care credeam că furam neobservaţi.Şi în loc să ne ia banii, ne-a poftit:- Şi acum mâncaţi pe săturate şi la vezeală.- Da mai întâi să-mi spuneţi fiecare ce aţi ajuns în viaţă.După Coana Miţa, ne-am dus în corpore la Tanţu Dănicel, cel cu

cafeneaua.Eu intram pentru prima dată la el. Era cafeneaua la care elevii erau

toleraţi. (Era tare simpatic ţiganul burtos) Acum îmi dau seama că în orăşelul cu 10.000 de locuitori erau mulţi străini ce mâncau o pâine în ţara asta. Era o puternică colonie de germani (Aveau şi o biserică lutherană lângă liceul Lahovary) de Evrei am pomenit, erau Francezi, Italieni (Aveau şi ei o biserică Romano Catolică pe terasă) ba şi Greci şi Turci şi Albanezi. De ţigani să nu mai vorbim. Se găsea un cartier-dincolo de Hozoc, spre Călimăneştii – unde toate casele pe partea stângă erau ale ţiganilor. Se şi numea"În ţigănie".

Dar nu toţi ajunseseră să aibe cafenea în plin centru oraşului.Nici să fie spălaţi ca Dănicel.Care în plus făcea o cafea"Turcească"pe cinste.În timp ce ne sorbeam cafeluţa, băieţii au început să dea o bilă la

acelaş biliard vechi de peste 40 de ani.La foarte scurt timp avea să-i fie închisă cafeneaua.Apropo, care ştiţi ce s-a mai întâmplat cu bruneţica-poate prea

bruneţică-de durdulia fica lui?Câtă deosebire între cele două întâlniri de la absolvenţă la care am

participat eu: cea de 20 şi de 50 de ani.Poate unde eram încă tineri şi nu ni se risipise elanul şi entuziasmul pe

drumul spinos al societăţii multilateral desvoltate.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 248

Cum ne strângeam în braţele viguroase, cum ne spuneam realizările şi mai ales dorinţele de a realiza lucruri mari.

Iar acum nişte bătrânei, majoritatea ştirbi şi obosiţiTare obosiţi.Fără sclipirile de draci în ochi.Nişte bătrânei care căutam să mai legăm nişte fire rupte de o soartă

vitregă, exact ca în cântecul pe care îl interpretaseră în revista"Lahovarii"prezentată de noi prin 1945, în clasa 8, cred că regretatul Stancu Lascăr cu Puiu Cernăianu, parcă văzându-se la anii de acum:

Când eram flăcău odată(Şi acum mă trec fiori)Cum vedeam trecând vre-o fată,După ea prin vânt şi ploi. Târ-târ-târ..!Iar acum la bătrâneţeÎa mă ţiu că sunt bărbat.Viaţă viaţă, aţă, aţăIute te-ai mai depănat.Tăr-tăr-tăr!

*****

Am fost o clasă unită, solidară. Majoritatea dintre noi au avut cariere strălucite. Chiar şi eu mi -am avut sfertul meu de oră de glorie în lumea efemeră a artei, a acestei arte nemiloasă care cu timpul pe fiecare îl pune la locul lui.

Apropo, a fost vreunul care să clacheze pe ultima sută de metri?- Nu vorbesc de Gore Ştefănescu... Ce caracter dur sau mai bine dărz

avea Gore. Ce tărie de caracter. Poate de asta cum a terminat facultatea a fost arestat şi chinuit peste poate. Totuşi, ca toate realele valori, când a ieşit din puşcarie nu a plecat capul. Nu a capitulat! A ajuns jurist în Rm. Vâlcea. Dar, consecinţa anilor de temniţă -bănuiesceu- i-au apropriat grabnicul sfârşit..

- Nici de Dan Diaconeasa care a murit la câţva ani de la absolvenţă.- Nici de Popa Beştea care categoric datorită bătăilor din puşcărie a

murit foarte tânăr. Vă aduceţi aminte ce sfios devenise băiatul svăpăiat care ca o nevăstuică nu stătea o clipă locului? Cum l-a un moment dat a început să strige, arătând cu mâna în moalele capului;

- Uite-aici.!- Uite-aici.!- Uite-aici.!- Uitea-aici.!

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 249

Arăta cu mâna locul unde vroia să spună că a fost bătut. Şi nu putea ieşi din spaima vecină cu moartea, deşi trecuseră câţva ani de când fusese eliberat.

Nu de aceşti vinovaţi fără vină vorbesc.Toţi ceilalţi au făcut cariere strălucite.Din întâmplare (fericită întâmplare) nici-unul dintre noi nu a

fost"demn"să fie ministru sau prim secretar de partid.(Am subliniat intenţionat demn, ca să se înţeleagă de ce demnitate era vorba).

Nici în nomenclatura Comitetului Central al partidului Comunist Român nu au avut state de plată.

Ci au ajuns prin propriile puteri datorită eforturilor făcute. Uneori dure eforturi căci nu aveau sprijinul binevoitor al partidului care deschidea orice uşi.

Au ajuns să-şi croiască un drum în viaţă datorită dacălilor noştri care au dus adevărată muncă de apostolat cu noi. Altfel nu am fi avut aceste rezultate. Chiar dacă pe ici pe colo mai aveam dreptate când acuzam uni profesori că au metode învechite sau depăşite -şi uneori cam aşa era-dar erau cinstiţi în meseria lor.

Şi se străduiau cât puteau să facă din noi oameni.Deşi dacă ar fi fost să ne luăm după Creţu, profesorul de naturale,

eram toţi nişte"Mârlani".Nelu Creţu, fiul său şi colegul nostru pe parcursul a 8 ani, nefăcând

excepţie. Avea un langaj care intrase în folclor. Păcat că Nelu nu mai e printre noi să-şi amintească cum, solidar cu toată clasa, trebuia să ia atitudine împotriva tatălui său.

Dar ce nevinovate erau aceste mici farse care de atunci ne-au făcut să cunoaştem spiritul de solidaritate, într-adevăr toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Mai ales la orele de botanică şi anatomie.

- "Şi era acest Creţu om nu mare de stat,Negricios (chiar ţigănos) şi la vorbă spurcatMai ales de l-ai inervat"!Asta ca să pastişez cronicarul.Parcă îl văd cu ochelarii pe nas şi ţinând mai tot timpul capul pe spate

pentru a te putea vedea. Altfel privirea nu-i ajungea să te vadă decăt până la gât. De aceia în clasă avea catedra pusă pe un podium foarte înalt, pentru a fi aproape la înălţimea cârlanilor.

Avea un talent nemai pomenit de a desena pe tablă cu crete colorate planşele de anatomie, că tâmpit să fi fost, şi tot înţelegeai.

Fiind deja în clasa 7 (nu aveam voie nici să purtăm freză nici să fumăm tutun) când făcea"mişto"de noi, apăi făceam noi"mişto"de el.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 250

Era între ciocan şi nicovală deşi niciodată nu a avut de-aface nici cu ciocanul şi nici cu secera, nici el, nici fiul lui şi colegul nostru. De fapt nici nu avea nevoie să facă compromisuri, fiind un elev eminent, mereu premiul 1

Pentru a-l prezenta pe profesorul Creţu, închipuiţi-l cu o prăjină de alun în mână (avea câteva rezervă întotdeauna. Nu ştiu cine i le procura, Nelu fiul lui în nici-un caz, că nu avea nici-un interes, ba dimpotrivă) cu care arăta planşele agăţate pe pereţi şi apoi desvolta pe tablă câte o porţiune despre care trata în lecţia respectivă, desenând după cum am spus, nemaipomenit că ne întrebam de ce nu s-a făcut pictor. În acest timp nuiaua sau vergeaua, dar de fapt prăjina de alun, stătea rezemată de tablă. După ce termina de explicat tema respectivă lua nuiaua şi stând în mijlocul podiumului, ne interoga să vadă dacă am înţeles. Uneori era nevoit să se întrerupă observând pe câte unul care în loc să-l urmărească, stătea cu capul aplecat şi citea ţinând pe genunchi Doxurile sau romanele de 15 lei ce erau la modă pe atunci. Începând să învârtească nuiaua între degete se adresa vinovatului cu accentul lui pitoresc (Uite că nu ştiu din ce regiune era de vorbea buruienos şi cu ticul"Mâ". Ţigan nu era, cred mai de grabă că era dinspre Dunăre)

- Mâ mârlane mâ! Ce desenai io pe tablă?- Păiiiiii (îi trebuia timp să se desmeticească) o monocotiledonată.- Mono ce?- Coti...- Ia dă cartea ce o citeai pe genunchi.- Ştiind ce-l aşteaptă (de data asta era vorba da Gore Mateescu, văr

cu Gică Mateescu, băiatul unui învăţător din Govora Sat, -avea să ne părăsească prin clasa 7 murind stupid de o septicemie -a trecut cartea din mână în mână până a ajuns la Creţu, evitând să o aducă el căci ştia ce îl aşteaptă.

- Ia te uită ce citeşte mârlanul în ora de zoologie...l-a trimis ta-so la şcoală să înveţe carte, şi el citeşte Moartea În Vacanţă, roman de 15 lei, şi..

JAP cu prăjina pe spinare.Fiind deja despărţiţi în literar şi ştiinţific eram numai 17 elevi în clasă

şi cum băncile erau pe două rânduri nu era departe fundul clasei, aşa că nu era o problemă să rupă prăjina pe spinarea vinovatului.

Să nu fiu înţeles greşit, în liceu nu se bătea.Deşi mulţi profesori abia se abţineau să o facă.Drept este că şi noi întindeam prea mult coarda şi am fi meritat-o, dar

ce mici glume par"rebeliunile"noastre de atunci care nu depăşeau regulile jocului în comparaţie cu agresiunile huliganice, chiar criminale de astăzi.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 251

Când te asculta şi nu era mulţumit de răspunsul tău, mai ales dacă răspunsul era însoţit de o obrăsnicie, te mai înghiontea Creţu.

Dar se făcea carte şi învăţam cu plăcere. Ne explica în aşa fel că înţelegeam şi veneam cu plăcere la orele lui, poate numai metoda lui pedagogică-ca şi a lui Burtică şi a altor căţva-nu era pe gustul nostru.

Trebuie să recunosc că şi astăzi ştiu ce e şi cu monocotiledonatele şi cu bicotiledonatele. Acum câţva ani, fiind în Bretania şi stând de vorbă cu un medic veterinar, cu totul întâmplător spunea că are epidemie de tenie, iar eu firesc, am întrebat.

- Tenia bovina, sau tenia saginata?- La care medicul a căscat ochii mari şi a întrebat.- Sunteţi medic veterinar?Trebuie spus că dacă specialiştii sunt maeştri în specialitatea lor, în

ceeace priveşte cultura generală, mai ales după evenimentele din 1968 când au dat peste cap învăţământul, cunoştiinţele lor generale lasă foarte mult de dorit.

- Nu. Dar acum 5o de ani când mi-am făcut studiile liceale am învăţat asta la zoologie şi este un lucru normal că un om cu o cât de cât cultură generală să ştie aceste lucruri

- Păcat că n-ai fost cu mine domnule profesor, să-ţi crească inima de bucurie că"Mârlanul"nu te-a făcut de râs.

De fapt la acea dată nici nu puteai să fii în Franţa, fiind plecat la un consiliul profesoral cu Şefu, cu Papadopol şi cu atâţia alţii în grădinile Edenului.

Parcă îl aud când începea prelegerile de educaţie"a la Creţu".- Mâ mârlane mâ. Stai ca un bolovan şi aştepţi să treci iar un an..

Bolovanii clasei...Sau când într-o zi vine inervat la culme şi înainte de a începe lecţia,

spumegând de furie ne spune:- Mâ mârlanilor, ieri a venit la mine acasă tata lui Slătineanu...

(Noroc că nu era de la noi din clasă) cu un coş în care erau 5 fâţe de peşti ca să-i trec copilul clasa. Că ce sânteţi voi bolovani, dar ce e el.

- Auziţi, vine cu 5 fâţe să mă mituiască.Înţelegeam dacă venea cu un pahar de vin reprezentat printr-o

damigeană.Dar nu ca să-l trec, ci drept mulţumire că l-am învăţat bine carte! ...Şi a avut nevoie de timp până să reînceapă să predea normal.Drept consecinţă a intrat în folclorul clasei noastre expresia, căci

mereu spuneam:

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 252

- Mergem la Mântulescu să bem un ţap de bere, reprezentat prin 6 halbe?

Şi mai avea un sistem nostim de a ne asculta. Ne scotea la tablă-în general câte unul-şi ne punea o întrebare, la care victima o cam bâjbâia. Şi Creţu prompt:

- Treci la loc mârlane. Nu ştii lecţia. Nota trii.- Ba ştiu domne profesor.- Păi atunci zâi.- Dar ce să zici dacă nu aveai de unde?.- Odată mi-a venit şi mie rândul (vă aduceţi aminte ce bătaie

zdravănă aţi mâncat o bună parte dintre voi din cauza mea?-) şi m-a scos după tipic la tablă. Creţu, cunoscându-şi mârlanul stâtea pe catedră cu o mâna sub falcă şi cu alta mângâind prăjina.

Mi-a cerut să descriu inima.La care eu, luând un aer patetic am început:- Înima, lăcaşul tuturor sentimentelor omeneşti,(în clasă s-a făcut

linişte) Inima, de unde izvorăşte iubirea, pasiunea, ura, (clasa a început să pufnească iar Creţu să mă privească lung)

- Inimă, sentimente, pasiune... ură...treci la loc, nota trii.- Ştiu lecţia, domn-profesor.- Păi dacă ştii, zâ.- Inima este un fel de pompă (Creţu s-a întors cu faţa spre mine dând

aprobator din cap, ca şi: până acum e bine.) care împinge sângele în artere (Creţu, optimist, da aprobator din cap,) ce sunt un fel de pompiţe (Creţu a ridicat surprins din sprâncene) apoi în vene, care sunt un fel de pompuţe (Creţu a făcut ochii mari dar nu a avut timp să reacţioneze, că am continuat) şi în fine în vinişoare, care sunt un fel de pompuleţe.!

Am spus totul dintr-o răsuflare, oftând apoi uşurat.În clasă era o linişte mormântală, iar Creţu încă nu îşi revenea:- Inimă... pompă... pompiţe... pompuţe...pompuleţe... treci la loc

mârlane, trii... Şi în trecere a vrut să mă miluiască cu vergeaua, dar cum pe vremea aceia eram şi slab şi agil, l-am fentat.

Plictisit, dar şi amuzat, căci se şi vedea povestind în cancelarie cu humorul lui întâmplarea (căci avea humor când povestea, nu atât prin ce, cât cum povestea) a trecut peste asta şi pentru a salva aparenţele, a luat prăjina şi arătând spre tablă unde desenase magistral o inimă, cu arterele, cu ventricolul drept, cu auricolul, cu sângele ce circula, totul cu crete colorate, într-adevăr operă de artă a întrebat pe Bebe Ştefănescu (nu putea găsi altul)

- Ce culoare e asta, mâ?

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 253

Ce culoare putea să aibă inima cu sângele în ea, decât bineînţeles roşie?

Dar Creţu calculase greşit cam până unde poate merge solidaritatea noastră, ce friza de multe ori cu impertinenţa:

- Roz.! Răspunde prompt Bebe, băgându-şi deja precaut capul între umeri.

- Roz...- Inimă roz, spune surprins Creţu neânţelegând încă ce seîntâmplă...- Inimă roz...Şi jap cu prăjina.La care Ştefănescu se-ntoarce spre clasă făcând cu ochiul, ceeace era

semnalul de plecare.- Ce culoare e asta mâ? continuă Creţu, îndreptând ameninţător vărful

prăjinii spre Petrică Monea, care după ce că era scundac, se făcuse şi mai mic ştiind ce îl aşteaptă.

Petrică se ridică, în trecere uitându-se spre clasă, a: vai de pielea mea:- Grena, domne profesor.- Grena... inimă grena... şi japPetrică precaut, s-a aplecat sub bancă, încasând Vasilescu lovitura.Creţu, începînd să se inerveze de-abinele, îndreaptă nuiaua spre

Diaconu Vasile, un tip serios încă din liceu,(avea să ajungă director general în nu ştiu ce minister), întrebându-l:

- Ce culoare e asta mâ?Diaconu, serios serios, dar cum era să facă opinie separată

de"golanii"clasei? răspunde după o vagă ezitare:- Roşiatică, domne profesor.- La care Creţu a rămas deconcentrat, căci nu se aştepta şi de la

Diaconu la una ca asta, dar s-a mulţumit numai cu:- Roşiatică... inimă roşiatică...Dar cum cât de cât era mai aproape de

realitate decât grenaul, l-a iertat de ciomăgială.Dându-şi seama că a intrat pe un teren ce-i scăpa de sub picioare,

pentru a ieşi din această situaţie penibilă (va găsi el mijloacele să ne-o plătească) se adresează către fiul său Nelu, care de când începuse mascarada se foia în bancă de nu-şi mai găsea locul.

Creţu abia a putut rosti întrebarea căci începuse să-i joace bărbia de furie,

- Ce culoare e sta mâ?La care Nelu, s-a ridicat anevoie din bancă, s-a întors spre noi

trântindu-printre dinţi:- Luava-r Dracu.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 254

Apoi, cu mutra cea mai senină din lume, privindu-l drept în ochi pe taică-său, răspunde:

- Bej Pal.La care toată clasa am încremenit, căci nu ne aşteptam ca spiritul de

solidaritate să meargă până aici.Creţu a rămas ca trăznit cu leuca.La toate se putea aştepta, dar la asta nu.L-a privit lung pe fiu-său şi nu putea înţelege că şi el îi poate face una

ca asta.- Bej Pal...- Bej Pal...- Inimă Bej Pal...- Păi futu-ţi bej palul mătii, şi tu îţi baţi joc de mine, mă? Şi a rupt

două prăjini pe el...De altfel această scenă am trecut-o în revista"Bonsoir Lahovary".Vă mai aduceţi aminte?Revista la care ne-a ajutat Mircea Herford actorul care se pripăşise în

Râmnic pentru un mariaj cu o Vâlceancă. De fapt un bun actor.Aveam să-l distribui înt-o piesă de teatru mai târziu, când ajunsesem

Director de Scenă.Frumos din partea lui că a vrut să ne dea o mână de ajutor mai ales că

se pricepea foarte bine la scheciuri. Cred că cochetase la începuturile meseriei cu teatrul de revistă.

Deşi în spectacolul cu pricina erau destule momente vesele cu profesorii, nimeni nu s-a supărat şi nu ne-a purtat ranchiună. Îmi aduc aminte numai două strofe dintr-un cuplet scris de mine (de fapt revista fusese în cea mai mare parte scrisă de Dorel Ştefănescu, Liviu Cernăianu şi de mine, dar bine înţeles că nu am fi izbutit să ducem totul la bun sfârşit fără aportul lui Mircea Herford). Cupletul, bineînţeles se petrecea la naturale, era făcut pe melodia:

Toată ziua-n ascensorIar mă sui, iar mă coborAh simt, c-am să mor etc,

şi arăta cam aşa(păcat că nu s-au păstrat textele revistei, eu în orice caz nu le mai am)

Iar la finele de anStau şi eu ca un mârlanŞi-aştept ca un bolovanSă trec iar un an

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 255

Anatomie,Ce nebunieÎmi vine mieCa să te învăţ,

Şi-uite-aşa o duc mereuClasele le trec cu greuPân-scap de liceu, etc

Da, dar mai era mult şi greu până să ajungem să scăpăm de liceu şi să dăm bacalaureatul.

Îmi aminesc că la italiană, înainte de a -l avea pe Zineli, aveam pe domnişoara Puchiu, care avea un frate coleg cu noi. (Ne-am întîlnit la a 5o aniversare, rămăsese acelaş băiat modest, delicat ca o fetiţă şi cu veşnicul lui zâmbet bonom) fiind de fapt copia fidelă a surorii sale. O adevărată doamnă. Slăbuţă, fină, delicată, înăltuţă, cu o voce caldă, o femeie care nu cred că a ridicat vreodată tonul la cineva. Avea să se mărite cu Reiner, profesorul de germană, la fel un om fin şi delicat.

Noi în nici-un caz nu o puteam vedea pe domnişoara Puchiu făcând dragoste cu un bărbat, mângâindu-l şi îmbrăţişându-l cu tandreţe.

Şi tocmai lui biata domnişoară Puchiu liniştitul şi seriosul Gore Ştefănescu avea să-i facă pocinogul.

Şi asta numai din cauza glumelor noastre piperate, dar papara nu a înghiţit-o numai Gore, ci la toţi ne-a fost ruşine de noi înşine. Noroc că domnişoara Puchiu, fină şi delicată, a ieşit cu demnitate din o situaţie care se putea, dacă ar fi fost o altă profesoară ţâfnoasă, să se termine cu eliminare.

Aveam la italiană o lecţie care descria Roma şi lecţia începea cu."I mille curve chi andarono a Roma,"Adică cele o mie de curbe ce duc la Roma.Şi într-adevăr, cei ce aţi fost la Roma, mai ales dacă aţi luat-o pe

naţională, prin pasul Futa, ştiţi că aşa este.Numai că noi golanii, făceam mişto şi traduceam la maniera noastră,

adică:"Cele o mie de curve ce merg spre Roma,”Şi bietul Gore, când să traducă, l-a luat gura pe dinainte şi fără să-şi

dea seama, a preluat expresia golanilor, el nici măcar nefăcând parte din cei ce vorbau măscării, şi a tradus.

- "Cele o mie de curve ce veneau spre Roma,”.- Noi am îngheţat.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 256

Domnişoara Puchiu a roşit toată, cred că nici la prima sărutare nu a roşit aşa, şi stânjenită, a spus:

- "Bine domne Ştefănescu, tocmai dumneata, cum poţi să spui asta?La care Gore, galben ca turta de ceară, cu privirea fixă ca hipnotizat,

neputând realiza ce s-a întâmplat, nici măcar ce a spus, când şi-a dat seama, şi-a trântit o palmă peste obraz de a răsunat clasa şi asta a fost dovada nevinovăţiei lui căci încidentul s-a închis aici.

Sau doamna Papadopol, profesoara de sociologie, soţia profesorului de latină şi greacă Papadopol(Ce o mai fi cu Mira, fata lor, o fi făcut carieră muzicală, căci urmase clasa de pian la conservator) -o femeie firavă, scundacă, dar energică foc, spre deosebire de soţul ei care era un om molcom şi calm, mereu cu un zâmbet timid în colţul buzelor, parcă nevrând să deranjete cu prezenţa lui pe nimeni.-care abia răsărind din dosul catedrei, ne ţinea atractive cursuri de sociologie.

Îmi reamintesc cu ce clară viziune ne vorbea despre viitorul omenirii, noi crezând că sunt simple devagaţii, dar ale cărei preziceri, cel puţin în parte, aveau să se adeverească numai după 50 de ani, ceeace este o miime de fracţiune de secundă în evoluţia omenirii.

Ne vorbea, apropo de naţionalismul nostru exagerat:- Sper din toată inima ca nu numai generaţia voastră, ci şi generaţia

din-aintea voastră, să apuce Statele Unite le Europei, aşa cum există Statele Unite ale Americii.

Nu ştiu cum se va întâmpla, nici când se va întâmpla, dar ştiu că întâi vor fi Statele Unite ale Europei, apoi ale Asiei şi abia în cele din urmă ale Africii. Aceasta este evoluţia firească a istoriei şi a societăţii.

Era greu de crezut în plin război, în uriaşa încleştare a lumii împărţită două tabere, a unei Europe plină de ură, să poţi crede că într-o jumătate de scol se va ajunge la reconciliera Franco-Germană.

Că monstrul bolşevic va face anticameră să intre în Europa şi că uneori cu forcepsul, alteori mai conciliant, se va naşte totuşi Europa celor 7.

Apoi a celor 9.A celor 12 şi acum pe cale de a apărea întradevăr pe hartă, o ţară de la

Atlantic la Ural, după cum a prevăzut un alt vizionar, Charles de Gaules, care să se numească Statele Unite ale Europei.

Sau domnişoara Puchiu cu Beba. Deşi noi nu am avut-o ca profesoară pe Beba, (era la liceul de fete) le priveam plini de admiraţie când le vedeam împreună pe stradă. Una fină şi delicată ca un biblou de Sevre, alta frumoasă ca o pictură de Aman, adică Beba şi domnişoara Puchiu.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 257

Când le vedeai pe amândouă, vedeai întruchiparea candoarei şi a frumuseţii sublime.

Dacă şi astăzi eu ca şi ceilalţi colegi ai mei putem declama fragmente întregi din Divina Comedie a lui Dante sau versuri din Petrarca, este numai meritul lui Zinelli care a ştiut să ne insufle dragostea şi pasiunea pentru această limbă muzicală.

Păcat că nu am avut acelaş noroc şi la franceză, pentrucă în afară de mici excepţii, nu cred că mulţi dintre noi ştiu poezii întregi pe din afară, în afară de câteva fragmente din Lamartin sau Victor Hugo.

Şi nu numai ca profesori erau buni amândoi, dar timp de decenii cuplul Beba-Zinelli au fost animatorii echipei teatrale din Râmnicul Vâlcea condusă de inimosul doctor Georgescu. Era şi director de scenă şi pictor scenograf şi tot ceeace necesita realizarea artistică şi tehnică a unui spectacol.

Cine poate uita pe Zinelli în personagiul Mircea din Gaiţele lui Kiriţescu, precum a atâtor personagii la care a dat viaţă pe scena teatrului din Râmnicul Vâlcea?

Îmi reamintesc de obţinerea premiului întâi pe ţară la concursul de teatru ce a avut loc la teatrul din Lipscani, când împreună cu tot juriul-din care întâmplător făceam parte-ne-am dus în culise să felicităm interpreţii. Ne-am întâlnit cu Kiriţescu, autorul Gaiţelor, care venise destul de sceptic la spectacol şi l-am auzit spunându-i lui Zinelli:

- Aşa l-am imaginat eu pe Mircea, aşa cum l-ai creat dumneata. Te felicit şi sunt fericit.

Asta poate unde Gaiţele este într-o mare parte autobiografică şi cum Kiriţescu petrecuse o bună parte din viaţă la Roma ca ataşat cultural, poate se vedea pe el tânăr în Mircea lui Zinelli, la fel de distins şi aristocrat.

După ce au plecat toţi din cabină, Zinelli cu lacrimi în ochi, m-a întrebat.

- Oare am fost aşa de bun?...Sau Emil Ştefănescu, profesorul pictor care expunea aproape tot

timpul picturile în vitrina tipografiei lui Colţoş de pe bulevard. Colţoş încadra tablourile şi după ce le punea rame le punea în vitrine pentru reclama lui şi pentru satisfacţia noastră care veneam să ne spălăm ochii privind tablourile sale, fiind nu numai un bun portretist, dar şi un mare peisagist. Îmi aduc aminte că s-a străduit să ne insufle şi nouă această pasiune, dar în afară de Duci Pârvu şi Nelu Creţu care erau buni la toate, numai Petrică Predoiu avea cu adevărat talent la desen.

Toţi credeam că va face carieră în pictură.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 258

Din păcate, lipsa posibilităţilor financiare l-au obligat să între în armată.

Tot în legătură cu desenul, pentru hărţi militare.Ultima dată când l-am întâlnit pe stradă, era colonel. Mi-a spus cu un

oftat când l-am întrebat cum a putut să nu facă pictură.- Nu vremile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub vremiAvea talent în pictură şi Petrică Monea, cum de altfel şi scria frumos.

Peste ani de zile aveam să-i vizitez o expoziţie de pictură la Bucureşti când mi-a spus:

- Modelul meu a fost Emil Ştefănescu, păcat că nu am avut talentul lui.

Îmi aduc aminte de cum Emil ne-a povestit odată, (erau o plăcere orele de desen când după ce ne dădea o temă de desenat ne povestea lucruri interesante, mai ales pentru noi, tineri însetaţi de noutăţi) cum, când era student la Belle-Arte, a participat şi el cu o pictură la o expoziţie la vernisajul căreia a venit şi Regina Maria. Spre surprinderea lui cât şi a celor ce organizaseră expoziţia Regina s-a oprit în faţa tabloului lui şi a întrebat de cine e pictorul şi atunci organizatorul (Dacă nu mă înşeală memoria era Victor Ion Popa-cel care avea să înfiinţeze împreună cu Dimitrie Gusti Muzeul Satului din Bucureşti) l-a prezentat şi Regina l-a felicitat. După care, spunea cu veşnicul lui zâmbet în colţul gurii, că nu ştiai dacă este ironic sau nu, mi-am strîns singur mâinile pentru a mă felicita

Şi, pe lângă alte tragedii ce s-au abătut asupra vieţii lui, a mai fost una.

Într-o iarnă, în timpul unei recreaţii când ne băteam cu bulgări de zăpadă, ca toţi elevii din ţările cu ierni şi cu zăpadă, fiul lui, care era prin clasa 4-5, nu-mi reamintesc exact, a fost lovit în ochi de un bulgăre de zăpadă în care un inconştient pusese un cui, încât băiatul lui avea să piardă ochiul.

În plus avea şi talent la pictură.Inconştienţa tinereţii..De altfel a devenit pictor scenograf. Într-o vreme l-am întâlnit la

teatrul din Sibiu...Tot dintr-o recreaţie avea să mi se determine şi cariera mea.Eram în recreaţia mare şi era un obicei tâmpit, o modă idioată care ca

toate modele trece dar care este foarte virulentă când e în plin apogeu. Era obiceiul să se facă nişte mici fleşe de hârtie ca să zic aşa căci nu găsesc cel mai indicat mijloc să descriu. Adică o bucată de hârtie împăturită pe lung pe care o petreceai pe după un elastic şi făceai un fel de praştie cu care

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 259

aruncai glonţul de hârtie în ceafa altuia care nu numai că avea surpriza să fie luat pe neaşteptate, dar mai era şi dureros.

Într-o recreaţie a venit şi rândul meu să fiu ţinta unuia şi când m-am pomenit plesnit în ceafă -că te lovea pe la spate, ca să nu ştii cine e-mi-am pus mâna la ceafă la locul dureros şi întorcându-mă am trântit-o pe limba din satul meu

- Care pizda mă-ti dăduşi mă?Şi culmea e că m-am pomenit cu un vlăjgan de prin clasa 8 -eu eram

în clasa 1 şi mai eram şi slab şi arătam ca doamne-ajută-că mă ia de guler şi mă întreabă:

- De ce mă înjuri mă?Şi era gata să mă caftească.Atunci, turbat de furie şi de durere, speriat şi de namila care cu un

pumn m-ar fi făcut praf, instinctiv, căci nu am avut timp să meditez, i-am dat una cu capul în boaşe de a căzut jos cât era de vlăjgan.

Nici nu mă desmeticisem bine că m-am trezit din nou luat de guler şi am auzit:

- De ăsta am nevoie.- Nu sunt eu de vină, Nea Costică. El mă lovi cu pliciul şi mai vru să

mă şi bată.Luat prin surprindere nu am mai avut timp să-i spun domne profesor,

căci era profesorul de lucru manual Constantin Popian, ci l-am luat cu Nea Costică cum îi spunea toată lumea.

Constantin Popian era un adevărat rapsod organizând prin toate satele din Vâlcea spectacole cu piese de teatru, în special cu Iancu Jianu sau cu Haiduci. Odată a prezentat la mine în comună şi piesa"Zori de Zi"de Zaharia Bârsan. El locuia în Râmnic, pe strada Tăbăcari, dar cum soţia lui era din Bistriţa Vâlcii, chiar la poarta mânăstirii, cam pe acolo îşi făcea veacul şi de sărbători-în special de Crăciun-organiza cu învăţătorii din comune spectacole, fiind singurele mijloace de culturalizare a maselor pentru acele vremi, adică între 1930-1946.

Pe mine m-a luat gura pe dinainte şi l-am luat cu"Nea Costică"cum îi spunea toată lumea la care el mi-a spus:

- Lasă bă nepoate.-asta era vorba lui, nepoate-că nu pentru asta vreau să stau de vorbă cu tine.

Popian pregătea cu elevii liceului piesa Răzvan şi Vidra de Bogdan Petriceicu Hajdeu şi se descurcase cu distribuţia cum putuse printre elevii mai mari. Noroc că nu era decât un rol femenin, personajul Vidra, dar luase pe fata colonelului Fuks, care era în clasa 8 la liceul de fete.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 260

Doamne, ce frumoasă femeie. Poate puţin cam planturoasă, dar ce brunetă focoasă şi plină de draci era. Şi ce mariaj anapoda (după părerea noastră) avea să facă cu tânărul Simian, băiatul patronului Tăbăcăriei din Râmnic, care o fi el calităţile lui, dar ca fizic era departe de ea.

- Repetiţiile avansaseră bine încât ajunsese la momentul când în scenă vine un ţânc cu un blid cu grâu şi face o urare lui Răzvan care ajunsese domn, şi nu avea încă interpretul. De aceia venise în curte să caute un puşti mai înfipt şi din punctul ăsta de vedere găsise ce avea nevoie. Toţi ştiam de pregătirea spectacolului-era un eveniment-deci vă daţi seama că mi-a trecut şi usturime şi tot când am auzit. Prima socoteală pe care mi-am făcut-o, a fost că voi avea prilejul pentru o bună bucată de timp să trag chiulul de la şcoală şi încă oficial. Mai ales că şi eu, ca toţi copii ce participasem la piesele lui Nea Costcă, mă visam deseori Iancu Jianu sau Tudor Vladimirescu, eroii mei preferaţi.

Şi au început repetiţiile, eu find numai ochi şi mai ales urechi pe toţi interpreţii dar mai ales pe Nea Costică ce juca rolul lui Răzvan. Cum dacă cu alte daruri a fost zgârcit Dumnezeu cu mine, memorie mi-a dat din plin. Păcat că nu am ştiut să profit de ea. Dar memorie am avut. Şi încă am, căci pot recita şi acum, ceeace şi fac plimbându-mă pe malul mării, sute de versuri. Însă terorizat de a nu începe să vorbesc singur, semnul senilităţii, recit în gând. Dar asta e altă poveste.

Deci asistând la repetiţii şi sorbindu-l din ochi pe Răzvan după câteva repetiţii am ajuns să ştiu pe de rost nu numai replicile lui Răzvan, ci şi ale celor cu care el dialoga, lucru care avea să mă salveze la bacalaureat. Dar asta am să o povestesc peste câteva clipe.

Piesa a avut succes şi toată lumea a fost mulţumită, mai ales eu care am avut ocazia ca trei săptămâni pe scenă să-mi fac veacul. Dacă am pierdut destul de mult din cursuri, am câştigat învăţând aproape tot textul pe dinafară plus microbul scenii care îmi intrase în existenţă şi care nu avea să mă părăsească pe tot parcursul activităţii mele, adică până la pensie.

Poate că de aici, adică nu poate, ci precis, mi se trage cariera de actor şi regizor artistic.

Prin anii 1975-1976, fiind regizor artistic la televiziune şi realizând nişte emisiuni cu rapsozi mi-am adus aminte de Nea Costică. Ştiam că în afară de a interpreta piese de teatru cânta şi nişte balade haiduceşti acompaniinduse la vioară.

Adeseori dădea spectacole cu alt rapsod vestit, Gheorghe Bobei din Bărbăteşti. Aşa aveam să aud pentru prima dată Balada lui Ciprian Porumbescu sau serenada lui Tosseli, interpretate de Bobei iar poeziile

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 261

erau recitate de Popian. M-am interesat şi aflând că încă trăieşte, m-am dus la Bistriţa şi spre bucuria mea nu numai că era perfect lucid-avea 84 de ani-dar era tot drept şi înalt ca bradul (Nu pot să nu fac comparaţia între el şi Guşetoiu, amândoi drepţi ca bradul până la adânci bătrâneţe şi amândoi cu mintea sprinţară.)

L-am adus la Bucureşti la emisiune unde a făcut o remarcabilă impresie. Un bătrân în costum gorjenesc, care după ce a povestit nişte întâmplări cu haiduci-avea un talent deosebit de narator-el însuşi fiind nepotul haiducului Radu, a cântat printre altele balada"Trage Radu din Cimpoi".

Emisiunea a fost prezentată de muzicologul Vasile Donose, care după emisiune a spus.

- "Nea Costică nu am avut deseori cinstea să prezint o asemenea emisiune. Să ne trăieşti Nea Costică.

- Să ne trăieşti Nea Costică, îi strigau la poartă oameni din toate colţurile ţării care venea special la Bistriţa să-l vadă mai ales că puteau să viziteze şi mânăstirea.

- Am şi acum scrisoare de la Nea Costică în care îmi scrie ce fericit a fost într-o zi la câtva timp după emisiune când a fost strigat la poartă de un Bucovinean care i-a spus:

- Am venit special să te cunoaştem că ne-ai plăcut tare mult. Să ne trăieşti Nea Costică!.

Şi a încheiat scrisoarea:- Nu mi-aş fi închipuit niciodată ca eu să-ţi încep cariera, iar tu să mi-

o închei.Păstrez cu duioşie scrisoarea şi recunosc cu emoţie că este una dintre

cele mai frumoase amintiri din viaţa mea.Mai ales că nu numai că"mi-a început cariera"dar datorită lui am şi

luat bacalaureatul.Cu chiu cu vai am ajuns în clasa 8. Cred că dacă aş fi fost în locul

profesorilor, nu aş fi promovat în clasele următoare un elev aşa de superficial pregătit ca mine Poate de aceia eu însumi ajungând cadru universitar-într-adevăr în domeniul artistic-am căutat să fiu înţelegător cu studenţii mei.

Şi a venit bacalaureatul în 1946. Nu mai aveam şansa (vai de şansa lor, căci cei mai mulţi aveau să moară pe front) pe care au avut-o candidaţii la bacalaureat prin anii 1943-1944 cărora prima întrebare ce li se punea era:

- Ce vreţi să faceţi în viitor?

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 262

- Ofiţer! Răspundeau aproape în unanimitate candidaţii Şi asta era sinonim cu trecerea bacalaureatului.

Noi, fiind în anul de graţie 1946, nu mai mergea figura. Ba începuseră profesorii să ia în serios bacalaureatul.

Pe vremea aceia comisia de examinare era formată din profesori din alte oraşe pentru a se evita favoritismul, iar preşedintele comisiei era în general un inspector şcolar dar care şi examina la materia lui de specialitate.

Era pentru prima dată când luam cu toţii lucrurile în serios. Mai ales că aveau voie să participe la examen şi profesorii pe care i-am avut în cursul liceului, cât şi, ceeace era şi mai grav, şi părinţii.

Deci asta mai lipsea.În privinţa părinţilor, mama, mai mult de emoţia ei decât de a mea. a

pretestat că nu vrea să mă emoţionez eu aşa că nu vine. Dar a delegat-o pe fosta ei colegă doamna profesoară Elena Călinescu, profesoară la liceul de fete, să vină.

Doamna Călinescu avea două surori. Virginica, tot profesoară de Ştiinţele Naturale căsătorită cu profesorul de fizico-matematici Bălan-un om calm, domol, avea să ne predea pentru o scurtă perioadă în timpul războiului, şi Rica, învăţătoare în comuna Păuşeşti Măglaşi. O comună în drum sprea Olăneşti, la 14 kilometri de Râmnic. Ştiu pentrucă am fost pe acolo şi cu această ocazie doamna Rica mi-a povestit o întâmplare din copilăria lor de fete, întâmplare confirmată de doama Călinescu. Virginica nemaiputând confirma, find răpusă de un cancer spre sfârşitul războiului.

Tatăl lor, tot învăţător în aceiaş comună, dar de fapt mama lor, avea în colivie o gaiţă care vorbea.

Lucru obişnuit prin părţile noastre.Şi eu fiind copil am văzut la nişte vecini gaiţe care vorbeau, dar cea a

familiei Rădulescu a întrecut orice măsură. Nu numai că vorbea, dar le şi pâra mamei lor când făceau prostii. Eu nu am prea crezut dar doamna Rica, cu vocea ei blândă mi-a spus:

- Zău Vali că aşa e. Uite să spună şi Lenuţa.Când mama lor era plecată cu treburi în sat fetele, ca toţi copii,

umblau la gavanoasele cu dulceaţă din sobă. Vara stăteau la curent şi reveneală. Când venea acasă, mama lor vedea că e umblat la sobă şi întreba:

- Care aţi umblat la gavanoasele cu dulceaţă?- Gaiţa din colivie, cu glas piţigăiat şi repezit striga;- Gica-Rica! Gica-Rica!-Gica Rica!

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 263

Şi într adevăr că ele, ca mai mari, umblaseră. Bineînţeles că îşi luau papara, după care fetele-copii de câţva anişori-băteau gaiţa ca să se răzbune care începea să ţipe ca în gură de şarpe până când apărea mama lor.

Gaiţa prompt:- Gica –Rica, tuuuuut, Gica-Rica tuuut...(Bătut)- Ce-aţi avut mă cu gaiţa de aţi bătut-o? Şi altă papară.Nu am întrebat ce s-a întâmplat cu gaiţa vrând să rămân cu această

amintire, neconcepând să aflu că a fost mâncată de pisică sau că a murit...Dar să revin la bacalaureat.Stăteam afară pe culoar şi aşteptam să fim chemaţi. Eram introduşi

câte 5 elevi şi de frică să fim strigaţi, nici la toaletă nu ne-am repezit. Deşi tare am fi avut nevoie şi de data asta pe bune, nu ca să chiulim cum făceam în timpul liceului. Nu e nevoie să vă descriu emoţiile, e uşor de imaginat. Când m-am auzit strigat, mi-am zis în gând.

- Curaj găină că te tai!Uitând să-mi mai fac cruce cu limba în cerul gurii, am intrat mai rău

ca o vită la abator. Nici nu am văzut cine era în sală-cine mai avea curaj să se uite-? dar ştiam că era şi Şefu şi doamna Călinescu. M-am uitat la comisia ce era pe podiumul catedrei. Catedra fusese scoasă şi fuseseră puse 5 scaune; pentru profesorul de română, de franceză, de istorie, de geografie şi nu mai ştiu pentru cine era al cincilea.

S-a aşternut o linişte mormântală, că ni se auzeau respiraţiile repezite, având cred 160 pulsul pe minut. Când în fine am avut curajul să mă uit la comisie mi-am dat seama că nu era nimeni cunoscut. Preşedintele comisiei, care era şi profesor de română, ne-a strigat pe rând-eu eram al patrulea-şi ne-a dat subiectele pe câte o bucăţică de hârtie. Prima materie la care urma să fim chestionaţi fiind româna. Ulterior urma să ni se dea şi celelalte subiecte. Nici nu ştiu cum nu mi-a căzut bileţelul din mână până să-l despăduresc şi să-l citesc...

Pe măsură ce citeam mă destindeam şi un zâmbet larg mi s-a aşternut pe gură, de cred că ajunsese până la urechi. Ba am şi răsuflat uşurat, cceace îmi aduc aminte că a stârnit râsete în sală.

Mi-am aruncat ochii să văd cine era şi primul pe care l-am am văzut era Şefu care mă privea cu ochii mari.

Nu ştiu dacă de emoţie sau de frică pentru mine.Văzându-mi mutra fericită a ridicat din sprincene a semn de întrebare,

iar eu obraznicul i-am făcut cu ochiul, ceeace a stârnit alte râsete în sală şi nedumerire la comisie.

După o scurtă pauză-aveam timp de gândire-preşedintele a întrebat.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 264

- Este cineva gata să răspundă? Nu se respecta ordinea alfabetică, cel ce era gata cu răspunsul, putea începe.

- Eu! Am sărit ca din puşcă, ceeace a stârnit alte râsete. Preşedintele comisiei a intervenit, rugând să se păstreze linişte căci altfel va fi nevoit să evacuaze sala.

- Ce subiect ai?- Drama istorică a lui Bogdan Petriceicu Hajdeu.(Unde eşti Nea

Costică, pupa-ţaş tălpile, gândeam în sinea mea.) Sigur de mine am început:

- În drama istorică Răzvan şi Vidra, Hajdeu nu tratează numai un subiect istoric ci şi realitatea socială din acea vreme, precum şi situaţia de robie a ţiganilor. Astfel, când Răzvan găseşte punga pierdută de Sbierea, scoate galbenii şi ţinându-i în mână, spune cu amar.(Vă jur că redau totul din memorie. Aici în Franţa unde scriu aceste amintiri nu am piesa de teatru. Versurile ce le redau mi-au rămas întipărite în minte din timpul repetiţilor, nu mi s-au şters din amintire. Ce vreţi, aveam numai 11 ani,)

Douăzeci, şi toţi cu găuri. Parc-ar fi să povesteascăCum se odihneau sărmanii pe-o salbă sărbătorească,Pe-un grumaj de ţărăncuţă grăsuliu şi răsfăţatPân’ ce ghiara ciocoimii, din care i-a înhăţat.De-ar avea banii o limbă, lucrurile ce ne-ar spunePe mulţi albi i-ar face negri, ca cel mai negru tăciune.Nu! nu vreau această pungă!Şi chiar foame de mi-ar fiPâinea astfel cumpărată, mi-e teamă că m-ar otrăvi

Apoi, adresându-se moşului cerşetor-ce vreţi, aveam în minte tot spectacolul de pe vremea când stând în culise să-mi vină rândul, sorbeam toate replicile-spune.

- Moşule, jupânul nu ţi-a dat leţcaie frântă,- Iată, eu îţi dau o pungă, scoală moşule şi cântă.!- De la un ţigan pomană?- Dec, şi totuşi pe boier,- De-ţi da o scărbă de-aramă, tu l-ai fi-nălţat în cer.

Trăgeam cu coada ochiului în timp ce recitam cu emfază replicile -eram pe cai -la comisie şi nu a fost greu să-mi dau seama că erau toţi plăcut surprinşi, neavând de unde să ştie cum de cunosc atâtea versuri pe dinafară. Mă uitam şi la Şefu, care zâmbea fericit ţinând tira cu mine, căci el cunoştea toată tărăşenia.

- E Român oricum.- Jupânul e român?Vai moşule ce ocară.El e lup, strigoi sau fiară

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 265

Dar numai Român nu este că mult mai Român sunt eu.Nu căta că este sarbăd şi părlit obrazul meuCă şi pâinea de secară, este neagră, dar hrăneşte.Că nici noaptea nu e albă, dar pământul odihneşte.Şi-apoi moşule mai află că eu nu sunt orişicum.Măiculiţa fu Româncă.- Moldoveancă?- Se-ţelege.- Ce-aud Doamne. Unde s-a aflatCă s-a -mpreunatCorbi cu turtureleSerpi cu floricele?- Taci măiCă simţesc cum intră-n mine zeci de mii de năbădăi.N-atinge ţărâna mamii, că nu mai ştiu ce-o să fie.Mi se-ntâmplă multe pozne când sunt cuprins de mânie,Mai pe scurt na! Ţine punga. Du-te dracului de-aci.

Apoi am dat-o pe proză dându-mi seama că aveau nevoie de un respiro.

Când Sbierea revine în scenă şi Răzvan cu curaj şi demnitate ia apărarea asupriţilor, Sbierea îi spune cu furie, cu dispreţ şi ură:

- Ţigan...Cioară...Faraoane- Fie toate cum ai vreaDar pe bietul om jupâne, iartă-l, nu-l mai spânzura.

El nu-i faraon. Nu-i cioară. E Român şi-ţi este frate.(Iar mulţimea)

- Are dreptate ţiganul,- Ţiganul are dreptate.- Vrei să treci mai departe? Intervine preşedintele.

Şi am început în proză să descriu acţiunea. Dar demonul din mine nu s-a lăsat şi am continuat.

- Dor de ţară... dor de ţară.Rândunicile când pleacă se gândesc la primăvarăPentru ca să se întoarcă, mai voioase în cuibul lorŞi numai omul sărmanul, să nu simtă-al ţării dor?

Dor de ţară...dor de ţară... Măi Răzeşule...Vulpoi..- Ce vrei?- Fie pace între noi.

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 266

- Destul, spune plin de admiraţie preşedintele, şi-mi dă un pahar cu apă de pe catedră. Probabil că-şi dăduse seama că nu mai aveam salivă. Dar nu de la recitare, ci din cauza emoţiilor dinainte, că de mers la toaletă uitasem de-abinelea. Profitând de acest moment, Şeful se ridică în picioare şi spune:

- Domnule preşedinte şi onorată comisie. Aveţi în faţa dumneavoastră un fenomen. Vă solicit o excepţie ca să faceţi o experienţă. Iată aici un volum cu versurile lui Eminescu. S-a îndreptat spre comisie şi a depus pe catedră în faţa preşedintelui volumul. Desfăceţi carte la întâmplare îndiferent la ce pagină. Puneţi degetul pe un vers, îndiferent dacă la începutul poeziei sau la mijloc, spuneţi versul şi să vedeţi consecinţa. Preşedintele a schimbat o privire cu membri şi neântâlnind nici-o obiecţie, a luat cartea şi a deschis spunând:

- Biserica-n ruină...Iar eu

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrânăŞi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul.Se pare că vrăjeşte, şi că-i auzi cuvântul- Lună tu stăpâna lumii-desface cartea un alt profesor-- Ce pe-a lumii boltă luneciŞi gândirilor dînd viaţă suferinţele întuneci

Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveştiŞi prin câte mii de case, lin pătruns-ai prin fereştri...Vezi un rege ce la masa-i face planuri pentru-n veacCând la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac.

- De din vale de Rovine-intervine un al treilea-- Grăim Doamnă către tine- Nu din gură, ci din carte- Că ne eşti aşa departe...

- Domnule profesor, la fel de prodigios este şi cu alţi poeţi?- Nu vreau să vă reţin din examinare, şi aşa mai aveţi mulţi elevi, dar

pot să vă spun că la fel poate recita din Coşbuc, St. O. Iosif, Blaga sau Macedonski.

- Mulţumesc domnule profesor şi felicitări.Colegii mei nu au prea avut probleme cu răspunsurile. Nu numai

pentrucă erau bine pregătiţi, dar se crease o atmosferă favorabilă nouă. Îmi aduc aminte că a doua materie a fost istoria dar nu ni s-au mai dat subiecte. Profesorii au îndeplinit o simplă formalitate. Pe mine m-a întrebat râzând dacă ştiu unde s-a petrecut acţiunea din pădure în Răzvan şi Vidra, şi"În codrul Cosminului"a venit răspunsul promp.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 267

Deşi nici astăzi nu ştiu dacă aşa e, dar am răspuns cu atâta tupeu (Codrul Cosminului mi-a venit în minte, probabil de la Dumbrava Roşie,) că toţi au luat-o de bună.

Când la franceză ne-a dat profesorul subiectele am băgat-o pe mânecă când am văzut: Arta Poetică a lui Boileau. Am răspuns tot ce ştiam, ceeace nu era mare lucru. Că în arta poetică Boileau susţine regula clasicilor Greci, adică a timpului, a spaţiului şi a locului. Mai mult neştiind nici astăzi.

Bineînţeles era clar că luasem bacalaureatul şi cum am ieşit afară, direct la...Coana Miţa.

- De Şefu mai mă leagă încă o amintire.Prin 1965 când Vâlcea nu mai exista ca judeţ căci în jocul de-a vaţi-

ascunselea al inconştienţei politice din acele vremuri ajunsese remorca regiunii Argeş, lucrând pentru un timp ca regizor artistic la Teatrul Al. Davila din Piteşti am fost trimis de comitetul de cultură şi artă judeţean (Prof. Radu era preşedinte: un băiat de treabă dealtfel care avea să urce pe treapta ierarhică ajungând director în ministerul învăţământului) ca preşedintele juriului ce avea să decidă soarta participanţilor la al nu ştiu câtelea festival artistic. În afară de recitări şi piese de teatru, erau şi coruri şi mai ales formaţii folclorice şi tarafe populare. Concursul dura trei zile nonstop(vai de bieţii culturnici-inimosul Diaconu la Casa de Creaţie şi Roman preşedintele de cultură-cât aveau de alergat). A treia zi s-a prezentat şi formaţia artistică a profesorilor şi pensionarilor din Râmnic dar cum membrii juriului cam aveu lehamite de atâta concurs îşi făceau de lucru şi dispăreau, apărând numai când venea rândul unei echipe favorite. Eu ca biet preşedinte nu puteam părăsi sala. Mare mi-a fost surprinderea când, ridicându-se cortina, am văzut că în formaţie era şi Şefu.

Şi nu oricum.Era pe post de concert maistru.Nedumerirea mea era cu atât mai mare cu cât nu îi cunoşteam şi

asemenea înclinări artistice şi muzicale.După primele fraze muzicale nu ştiu cum Şefu şi-a aruncat ochii spre

sală, bineînţeles spre juriu dar a trecut repede nerealizând cine erau membri juriului. După două trei trăsături de arcuş a realizat.

A luat ochii de la dirijor şi s-a uitat iar insistent spre juriu.Văzându-mă, a căscat ochii ca un viţel înjunghiat holbându-se pur şi

simplu la mine şi strâmbând din buze a"Piei drace".Priveşte din nou la dirijor dar nici după un minut se întoarce iarăş spre

sală. mă priveşte din nou insistent. Ia aceiaşi mutră de"Piei drace", ridică din umărul stâng de era să-i scape vioara apoi pur şi simplu lasă arcuşul cu

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 268

vioara pe genunchi şi îşi face semnul crucii clătinînd din cap cu amărăciune, a

- "Uite cine ajunsă să mă judece pe mine", gestul fiind o surpriză nu numai pentru dirijor şi juriu, ci şi pentru toată sala.

Numai eu abia îmi puteam ţine râsul...După câţva ani, întâlnind la televiziune pe nepotul lui Zamfirescu,

talentatul şi plinul de sensibilitate actor Florin Zamfirescu, l-am întrebat:- Ce face Şefu?- Moare, domnule Sacerdoţeanu...După slujba de la episcopie pentru parastasul colegilor plecaţi la loc

de hodină, la loc de verdeaţă, până la întâlnirea de seară organizată la colegul Guriţă Lazăr, m-am dus să mă plimb pe Capela.

- Îţi mai aduci aminte Guriţă de figura pe care i-ai făcut-o lui Kaţ? Şi de fapt nu tu ai fost tartorul, ci dracul de Bebe Ştefănescu. Tu Guriţă făceai parte din favorizaţii soartei de a avea părinţii în Râmnic şi nu ştiu cum făcea mama ta dar în fiecare zi îţi dădea câte o bucată de plăcintă pe care o mâncai în recreaţia mare.

Când apucai, căci de obicei îţi dispărea.Până ce Bebe Ştefănescu pentru a prinde făptaşul (avea înclinaţii

băiatul, căci înainte de a muri stupid de un cancer la ochi, ajunsese să lucreze la serviciul de contrainformaţii al armatei) a avut ideia năstruşnică de a pune rahat de la V. C în mijlocul plăcintei.

Bineînţeles tu ai fost avertizat, dar numai tu, pentru a nu deconspira acţiunea.

Când a sunat de recreaţia mare primul care ai plecat din clasă ai fost tu Guriţă, uitând ca din întâmplare să-ţi iei plăcinta.

Noi ceilalţi, habar neavând de nimic, ne vedeam de ale noastre până ce tu ai intrat în clasă cu mutra cea mai nevinovată.

Popescu Alecu din Pesceana, căci Şefu îl botezase Popescu Pesceana înainte de a fi botezat de noi toţi de"kaţ,"cu plăcinta în mână, îţi spune.

- Mersi Guriţă pentru plăcintă.În ziua aceia întârziase, adică uitase să se servească şi când şi-a adus

aminte, se termina recreaţia. Cum tu l-ai surprins chiar când cotrobăia în geantă, a bravat şi triumfător a muşcat o gură plină.

După o secundă a început să urle ca din gură de şarpe:- Futu-ţi Dumnezeul mă-ti Guriţă!Şi s-a îndreptat spre uşe unde s-a izbit cu (tot cu ea săraca)

domnişoara Puchiu care tocmai intra pe uşe căci aveam oră de italiană. Alecu, înnebunit, cât pe-aci să o trântească, alerga înnebunit să-şi spele gura la chiuveta de pe culoar.

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 269

- Ce e domnule Popescu, ce ai?La care Alecu, bagă degetul în gură şi scoate o bucată de plăcintă

plină de rahat.- Căcat domnişoară Puchiu. Căcat...Şi de atunci i-a rămas numele"Kaţ,"ca să nu ştie lumea că"Kaţ"era

diminutivul lui CĂCAŢI.Am urcat pe Capela pe drumul de lângă episcopie.Vechia pârtie de schi era acum asfaltată. Pe locul unde era platforma

cu şoproane unde vara se instalau bufete era acum un motel cu restaurant.Aş fi vrut să urc măcar până la trambulina mică să văd dacă a mai

rămas ceva din scheletul de odinioară, dar vârsta nemiloasă şi-a spus cuvântul.

Cu un oftat am luat-o pe vechea potecuţă atât de bine cunoscută din timpul chiulurilor mele şi am ajuns unde trebuia să fie foişorul de foc de unde era o privire de ansamblu asupra Râmnicului şi unde până prin anii 1939 era întotdeauna un militar pompier cu un binoclu ce scurta zarea şi care în caz de foc, punea în mişcare o sirenă cu manivelă să alerteze pompierii...

Nici urmă de foişor...Nici măcar temelia de ciment. ...Numai iarbă şi buruieni...M-am aşezat pe un bolovan şi m-au cuprins amintirile...Ca prin vis am desfăcut sârma cu care era legată uşa foişorului... De

când pompierii fuseseră modernizaţi nu se mai folosea foişorul... Am urcat scările de lemn, lucru total interzis. Dar ce, era pentru prima dată când urcam în vârful foişorului deşi era interzis? Scările scârţăiau sub paşii mei ... Când am ajuns în vârful foişorului am ieşit pe balcon şi am privit Râmnicul... Spre stânga, pe podul peste râul Olăneşti, era lume multă. Probabil că a început bătaia peştelui... Spre piaţă era un zumzet surd...bineînţeles e marţi, zi de târg... Am coborât pe strada Tăbăcari până spre fabrică de pielărie a lui Simian de unde se auzea sirena... Ia te uită, e deja prânzul de sună sirena de pauza de prânz... Am luat-o pe malul Oltului şi parcă l-am văzut pe Emil Ştefănescu cu undiţa lui de trestie pe malul Oltului la pescuit... A nu... M-am înşelat. Nu era undiţa. Era trepiedul pe umăr, îşi căuta un loc pentru a picta... Am revenit pe bulevard unde era forfotă mare: pe partea stângă mergeau elevii cu seminariştii iar pe parte dreaptă fetele de la liceu...Dar cum se face că se plimbă? Doar nu e Duminică...

Ori e o închipuire? ...Bineînţeles că e oînchipuire ...

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY 270

Şi câte nu se întâmplă în închipuiri...Am luat-o pe strada Traian... Am trecut pe lângă liceu unde parcă

auzeam un cor de sute de voci care cânta"Iupaidia-Iupaida... Am ajuns la Cetăţuia... Am urcat la biserica lui Radu de la Afumaţi ... mi-a fost frică să mai cobor prin tunelul care se spunea că ducea pe sub Olt până la Malul Alb... Pe parcursul anilor se surupase căci nimeni nu l-a mai întreţinut, deşi inimosul Popa Grigore a vrut să înceapă săpături să vadă dacă e adevărată legenda. (Apropo, or mai fi marcate cu vopsea verde sau roşie potecile de pe Capela, marcate de ecologistul, fără să o ştie, popa Grigore?)... Atenţia mi-a fost atrasă de o muzică militară. Mi-am îndreptat pivirea spre Zăvoi crezând că era muzica militară ce cânta în chioşcul din parc în fiecare Duminică sau în zilele de sărbatoare.

Dar nu.Nu e muzica militară în parc.E muzica militară, cu dirijorul Sandu în frunte, ce merge în faţa

carului mortuar şi cântă un marş funebru... În spate este o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi în doliu şi cu lumânări mari albe în mână... Ce nostimă imagine... lumea îmbrăcată în negru dar cu lumânări albe în mână... În spatele carului este Popa Beştea în odăjdii... Merge cădelniţând şi murmură ceva, probabil cântă stâlpii... Apoi Guşetoiu şi Popian...tot drepţi ca bradul... Guşetoiu este îmbrăcat în smokul lui pe care îl îmbrăca la mari festivităţi iar Popian, e singurul care face excepţie, e în costum gorjenesc... Şi Papadopol... Şi Creţu...Dar nu e singur. Alături de el e Nelu, băiatul lui, în uniformă de liceean şi cu numărul pe braţul stâng... Şi Popa Creţu, cu barba lui a la"Iorga"şi cu veşnica lavalieră neagră la gât... Dar fără cunoscuta lui pălărie cu borurile largi pe cap...O are sub subţioara dreaptă, în stânga având lumânarea... Şi Papadopol...Şi Piţurcă... Şi Gore Ştefănesc, la fel de trist ca de obicei,...Şi Şefu... uite că Şefu nici nu-mi răspunde când îi fac cu ochiul, parcă nici nu m-ar vedea... Şi profesoarele, domnişoara Puchiu ca de obicei cu Beba, (Dar unde e Zinelli) ...Şi Safta ...şi Sica ...şi Sofica de au băgat în fete frica... Şi Uite-l şi pe Pendifranga. Dar ce caută Pendifranga printre profesori? Credeam că e înmormântarea unui cadru didactic... Ba uite şi pe Mântulescu...şi pe Mărunţelu...Asta-i bună, uite şi pe Ibrahim cu căruţul lui...

Dar ce e fraţilor, pe cine îngropaţi de v-aţi adunat tot oraşul?Cine e în coşciug? Că nu văd bine.Şi în coada convoiului, uite-l pe Firuţă...- Da ce e Gică cu tine? Când ai avut timp să te îmbraci în negru, că

adineaori te-am lăsat în curtea episcopiei cu băieţii. Tu urma să pleci cu -

LICEUL ALEXANDR LAHOVARY 271

Guriţă la el acasă să puneţi la punct ultimele pregătiri pentru agapa de diseară. Spune-mi măcar tu frăţioare, pe cine îngropaţi, cine e în coşciug?

- Ah, da! Acum înţeleg.- În coşciug era,

RÂMNICUL adolescenţei mele,RÂMNICUL MEU DE ODINIOARĂ.

P. S. Gică Firuţă avea, peste puţin timp de la aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului Alexandru Lahovari, să fie într-adevăr în convoiul umbrelor ce colindă prin amintiri...

NARBONNE Martie 1999

La data când revăd aceste amintiri -Februarie 2002 -au mai plecat dintre noi şi profesorul Zinelli şi Tică Perovici ş Dorel Vişan.,şi Duci Pârvu,ba până şi Guriţă

Câţi vor supravieţui până la 60 de ani de la absolvirea liceului Alexandru Lahovary din Râmnicul-Vâlcea în 2006.?

2006???????

NARBONNE Februarie 2002

MOŞ CIOTU

MOŞ CIOTU 275

Papa rudă-ruuuuudăIeşi afar-şi uuuuudă,Cu găleata-leaaaaataPeste toată ceataaaaaCu ulcior-ulciooooooorulPeste tot popoooooorul.Să curgă şiroaieleSă vină puhoaielee!Adă Doamne ploileCă ne-au prins nevoile...

Din poartă în poartă, fetiţele, în pielea goală, numai cu frunze de brusture înnodate peste mijloc atât numai cât să le acopere goliciunea, stropesc bătăturile şi casele cu crengi de busuioc muiate în căldăruşa cu aghiasm..

Căldăruşa cu care Popa Viluţă face sfeştanii de Bobotează şi pe care cantorul Ilie al Turcului a scos-o din altar şi a dat-o fetelor să cânte Paparuda.

Doar-doar s-o milostivi Dumnezeu s-aducă ploaie c-aşa urgie nu s-a mai pomenit.

Iaca, vine Sfânta Mărie şi de la Sfântu Constantin şi Elena n-a căzut strop de ploaie!

Oamenii s-au adunat de pe la amiază pe puntea de la Dumitru lui Dincă şi se uită cu jale la albia râului secat de nu pot vitele să soarbă o înghiţitură de apă, măcar că au săpat ţâncii gâldaie din loc în loc să s-adune o brumă de udătură. Dar degeaba, că nisipul suge ca cenuşa firicelul de izvor ce iese din zăvoiul lui Ionete şi se scurge în Otăsău. De când se ştie izvorul ăsta era plin de moace şi popeţii ce se trăgeau la răcoare pe zăpuşală dar acum şi mătasea broaştei s-a uscat de nici raţele n-o mai scurmă cu ciocul!...

Aşezaţi pe punte cu picioarele atârnate în gol, bălăbănindu-le încoace şi-încolo, oamenii nu mai ştiu ce să creadă şi ascultă pe Moş Ciotu şi pe Ilie al lui Mangu care spun că de când se ştiu nu s-a auzit să ţie seceta trei luni de zile.

Trei luni de zile fără strop de ploaie!Şi au amândoi peste 90 de ani, Moş Ciotu la Crăciun face suta. Mai

bătrân ca ei nu e decât Ion al lui Deleanu da el săracu n-a putut veni că e prăbuşit şi stă beteag în pat. Abia de iese din când în când pe laviţa de la poartă, ca să mai vază şi el lume.

MOŞ CIOTU 276

Da e greu, cu câtă-mai boaşele pe afară din izmene.Că e boşit rău de tot...Au mai păţit odată după războiul din '16 tot aşa o secetă păcătoasă de

secaseră fântânile din Şuia şi de pe uliţa noastră, că venea Ghiaur tocmai din Spinete până în Pleşe să ia două garniţe cu apă de le ducea pe cobiliţă, ca Oltenii la Bucureşti.

- Dar ca acuma să sece şi Otăsăul şi Glăvociul, ba şi cişmeaua de la Gore al lui Tache nu s-a pomenit, oftează Pâcu lui Deleanu.

- Onică-al mieu, murmură cu glas stins Ioana Nastii, n-a apucat să bată coasa anul ăsta că iarba e uscată ca cucuta şi tare ca răchita, că nici capra lui Dumitru lui Moangăr nu o poate roade...

- Ce ne-om face la iarnă de nutreţ nu ştiu că la vremea asta fânarele erau pline, başca lucerna pe prepeleci şi otava în clăi cu ulcica în vârful prajinii. Ba ne pregăteam să dăm a două oară pologul la otavă... Acum am dat la vite şi ogrinjul ce rămăsese de la cai că mugeau vacile seara de foame şi n-aveau ce suge viţeii, măcar că le scot ăi mici la păscut din viul zilei şi vin cu ele acasă după scăpătatul soarelui. Da vin cu ele mai flămânde de cum au plecat...

- Darie, dacă te duci mâine la Bodeşti să macini la moara cu motor a lui Onică al lui Cravă, -(moara noastră din Spinete era oprită de mult că nu mai avea apă pe scoc) ia-mi şi mie un sac cu porumb că a stat nevastă-mea toată noaptea la moara din Chicirlă, da a stat degeaba, că nu s-a strâns atâta apă pe iaz ca să-nvârtească ciutura. (Ion al lui Brabete s-a întors de la vale cu caii stătuţi de-i ridica de jos cu parul)!

- Îţi iau Ioane că tot merg cu căruţa aproape goală. Da vezi că de când cu urgia de secetă, păcătosul de Cravă ia doi căpeţi de mălai uium la băniciorul de porumb.

- Am scos ieri cinci cuiburi de cartofi să-i fierb cu sare, da ce să vezi Varvaro? Crumpele cât nuca, seci, sbârcite şi cu miezul verde, că nici porcii nu s-au apropiat de ele şi tu ştii că locul meu din Valea Marginii era numai smârc şi apă, că omul meu şi spunea că degeaba semănăm acolo, că numai de gura mea se lasă, da o să putrezească sămânţa în pământ. Şi-acuma locul e tare de se rupe coada sapii...

- Da eu nu fusei ieri de încercai porumbul meu din Feţie? Geaba am dus 8 căruţe cu bălegar astă iarnă şi m-am spetit să car cu baniţa din hududoi până pe mirişte că ştuleţii sunt uscaţi de n-au nici-un bob. Nici viezurii nu au ce să apuce de pă covrag!

- Uite, să spuie Tonică că-i aci de faţă, fusăram azi de dimineaţă de tăiarăm un anine din Zăvoi că era mejdină cu cârcotaşul de Nicu Floarii (că de când e jandarm se făcu al IACACUI şi-aveam mereu bucluc că ne

MOŞ CIOTU 277

caută pricină, că ce era ta-so zgârâie brânză, da ce e ăsta) şi fu uscat,-auzi dumneata, anine care să nu mustească-fu uscat de sărea rumeguşul din fierăstrau ca la joagarul lui Popa Burtan.

- Machea zău!- Zău lui Dumnezău!- Să n-ai tu apă în topilă să putrezeşti cânepa şi inul!- Aoleo Paraschivo şi tu aveai nuntă, că parcă însurai băiatul când se

elibera din armată, de Cârlegi, cu Anica lui Didă.- Ce nuntă cumnate? Cu ce să fac nunta? Porcii sunt slabi de se

clatină pe picioare iar juncanul e cât capra. Başca c-am semănat două pogoane de grâu şi n-am scos nici sămânţa.!

- Ce-ţă mă Codine, care sămânţă? Că nu ne-a ieşit nici de-o colivă. Păcat de munculiţă că ne-am deşelat la seceră.

- Şi pământul tău era gras de să-l întinzi pe pâine, ca untul...- Era...- Nu tu un măr...- Nu tu o prună...- La iarnă de Crăciun o să bem doar poşircă de dude...- Butiile mele n-au văzut anul ăsta beţive...- Ale mele s-au scorojit că bagi deştul printre doage...- Şi gutuii n-au avut flori multe, semn că toamna-i scurtă.- Că numai ierni de nu se mai sfărşau am avut în ăşti-ani...- Stupii mei dădeau pe puţin 18 kile de miere unul peste altul, şi-

acum trebuie să le pun zahăr ca să-i scot în primăvară...- Ce-oi da la scroafă să mănânce nu ştiu, c-a bătut-o nevoia de a mai

fătat şi 12 godaci de au supt-o ca o blană. Şi eu mă gândeam să o tai de Crăciun...

- Măcar tu tot ai ce tăia că jugăneşti purceii... Da a mea n-a fătat decât o purcică... Şi-aia cât şobolanul. Se otrăveşte Gaga Vătafului!

- N-ai avut vier bun în casă! Trânteşte moş Ion al Paicului!- Lasă-mă şi dumneata Neică, nu te mai râde de mine, că-s eu destul

de necăjită!- Măi tăceţi fă odată! Parcă n-aveţi destul timp să vorbiţi în biserică!Îi sare ţandăra lui Andrei al Marcului!Şi-n liniştea apăsătoare ce se lasă scoate pacul de tutun, îşi răsuceşte

moleşit o ţigare şi cât scapără amnarul îi dă şi lui Onică al lui Fleaşcă să răsucească una...

Înşiraţi pe punte, cu privirile rătăcind în susul râului, numai pietre şi nisip, (că stau gâştele cu ciocurile băgate sub aripi, a pagubă) bărbaţii şi

MOŞ CIOTU 278

muierile de pe uliţă şi-au împreunat mâinile în poală, a disperare şi neputinţă...

- Bine dă-i de s-au dus, că de nimic nu le mai pasă, oftează Gănţoaia, cu mâna stângă sub subţioara dreaptă şi cu palma dreaptă bătându-se peste gură de prostia spusă.

Ce ne facem Neicăăăă, ce ne facem? Spune dumneata că eşti bătrân şi multe ai văzut şi ai pătimit la viaţa dumitale iar noi nu mai ştim încotro să o luăm. Geaba am sleit fântânile şi am văruit ghizdele şi geaba drămuim apa ca împărtăşania, că mămăliga e neagră şi scârţâie între dinţi nisipul când mănânci, că n-apucă găleata să ia numai apă, ia şi noroi,"grijania mamii ei de viaţă".

Că vorba Leliţii, mai bine d-ăi de la cimitir.Doamne iartă-mă, că nici nu mai ştiu ce zic...(între sprâncenele lui

Neciu lui Foartă era atâta mânie că n-aveai curajul să i te uiţi în faţă)!Mos Ciotu, îndesat la trup dar limpede -n privire, cată blând de jur

împrejur cu ochii lui albaştri ca cerul.Un zâmbet cald se odihneşte în barba lui de Dac uitat de vreme şi

rătăcit în sătucul de moşneni de pe plaiurile munţilor Parâng.Îi ştie pe toţi, încă de când moaşa Nasta i-a adus pe lume, pe fiecare la

vremea lui.I-a văzut jucându-se cu puţa în tărână...Apoi cântând Paparuda...Mergând cu sorcova...Le-a auzit cântând piţigoiul ca să se ducă la învăţătorul Borcan, leatul

lui, să-nveţe carte... I-a petrecut cu privirea până luau colţul şuşelii când plecau la oaste...

Le-a jucat bradul la nuntă şi le-a rupt colacul la boteze ...Le-a cinstit casele...A stat în fruntea meselor la praznice şi la ospeţe, în mijlocul lor la

necaz şi la bucurie...- Apăi, eu ziceam... s-aducem SFÂNTUL!"Capetele tuturor cată spre bătrân, roată unul la altul de jur împrejur,

apoi iaraşi toţi la Moşu. Un suspin de uşurare străbate toate piepturile. Bărbaţii se-ndreaptă de şale iar muierile îşi aranjează năframele mai bine pe cap, scoţând cu o nevinovată şi inconstientă cochetarie câte o suviţă de păr pe frunte sau la ureche.

Noroc că nu e de faţă Moş Deleanu ca aşa boşit cum e, tot nu şi-ar fi ţinut gura pocită şi ar fi trântit una de-ale lui...

- Ţara arde în foc şi... baba se pieaptănă.!...

MOŞ CIOTU 279

În ochii până adineaori abătuţi mijeşte nădejdea şi glasurile prind putere de parcă vraja rea care-i cuprinsese pe toţi, cu amorţeală în trup şi suflet, se spulberase în bătaia unui vânticel de seară...

- Că bine zici Neică, să-ţi dea Dumnezeu sănătate,!S-aducem SFÂNTUL de la mânastirea Bistriţa, că nici la Costeşti,

nici la Negruleşti, nici la noi şi nici la amărâţii din Pietrari şi Păuseşti n-a căzut picătură de ploaie de atâta amar de vreme!

- Da ce putere are Sfântu, Neică? Se bagă-n vorbă ca musca-n curu calului Trică al lui Bucioi, fierarul. Ţânc de 5 ani care încă nu a aflat povestea Sfântului, că ta-so, mai bine şi-ar învăţa copilul cu ce trebuie, în loc să-njure de mamă între doua bătăi de baros pe nicovală!

- Ăhă puţâcă, are! Că el ne-a scăpat de foamete şi ne-a apărat de nevoi, de Turci, de Muscali, de ciumă, de molimă şi de câte şi mai câte...

- Când e secetă mare, ca acuma, îl scoatem din mânăstire într-un car tras de patru boi şi-l plimbăm prin sate. Un sobor de 5 popi şi 7 călugări merg în frunte. Popii sunt îmbrăcaţi în odăjdiile de sărbatoare pe care le îmbracă doar de Paşti, de Crăciun, de praznicile împărăteşti şi când vine Episcopul. Au cruci de argint în mână şi se opresc la toate răscrucile să facă rugăciuni, iar norodul, că se adună puhoi de lume din toate satele, bate metanii şi se roagă la Dumnezeu să aducă ploaie. Toată suflarea satului se adună, chiar şi cei betegi sunt duşi pe braţe şi merg după sfânt cât trece prin comună. Ba sunt unii care merg câte două trei sate... De când iese Sfântul din mânăstire şi până se-ntoarce iară la locul lui de sub icoana Sfintei Mării, bat clopotele în dungă la toate bisericile şi se aprind lumânări la iconostase!

- Şi plouă?- Plouă, dacă se-ndură Maica Domnului de noi şi ne iartă păcatele!- Da de unde vine Sfântul Neică? Intreabă Fănica lui Niţă-al

Preotesei.- Taci mă mamă din gură că se supără Neica. Te găsişi şi tu să te bagi

în vorbă tocmai acuma şi altminteri trebuie să-ţi scoată omul vorba cu cleştele din gură!

Moş Ciotu ia din braţele Petriei copila şi o asează pe genunchii lui. O mângâie pe părul bălai cu palmele lui bătătorite de muncă şi ani... priveşte lung, lung, undeva departe... departe de tot... cine ştie ce vede printre genele între-deschise... şi glasul lui domol răsună ca un ecou în liniştea mormântală ce s-a lăsat, că nu se mai aud decât prigorii din în-naltul cerului:...

- Cică odată, de mult de tot, când erau Turcii în ţară şi mânastirea era închinată muntelui Athos, (c-aşa ne-a fost nouă lăsat de la Dumnezeu să

MOŞ CIOTU 280

ispăşim păcate şi să fim supţi când de Turci, când de Greci, când de Muscali,) s-a aflat că peste mări şi ţări, departe, departe, în ţară creştină da turcită se află moaştele Sfântului Grigore Decapolitul.

- Deca-cum?- Decapolitul! Adică cu capul tăiat. Că Turcii, ca nişte păgâni ce erau,

auzind că bietul Grigore era creştin cu frica lui Dumnezeu, schimnic la un schit din Buila, i-au zis să se lepede de legea lui şi să treacă la legea lor. Da Grigore nici n-a vrut să audă. Atunci Turcii i-au tăiat capul şi l-au dus într-o ţară de sub jugul lor, da ţară creştină şi l-au aruncat într-o fântână părăsită să i se piarză urma şi să nu mai ştie nimeni de el. Da creştinii cu frica lui Dumnezeu au păstrat taina din tată în fiu şi au spus creştinilor din ţara noastră unde e sfântul.

Au strâns oamenii bani mână de la mână şi i-au dat călugărilor să se ducă să aducă sfântul.

S-au dus călugării la Turci să-l cumpere cu aur şi să-l aduca în ţara lui, să-şi găsească hodina.

Turcii s-au lăsat anevoie, da lacomi de aur, până la urmă au scos din fântână moaştele care erau într-un sac.

Da ce să vedeţi dumneavoastră?Moaştele atârnau greu, mai greu ca pietrele de moară, că se opinteau

opt Turci să ridice moaştele din fântână- De ce Neică?- D-aia, c-aşa a vrut Dumnezeu!Şi văzând Turcii asta s-au tocmit să-l vânză la cântar; ei să puie pe

tipsie moaştele, iar pe ailaltă tipsie, creştinii să puie atâţia galbeni până s-o cumpăni balanţa.

Şi-aşa au făcut!Da să vedeţi minunea de pe lume, că se şi spune că asta a fost prima

minune a Decapolitului;- Au mai fost şi altele?"(N-a apucat să termine vorba, că Veta lui

Luţă a şi astupat cu palma stângă gura lui fi-so Costică, băgându-i capul sub braţul drept, cum îşi bagă găina ciocul sub aripă când doarme).

- Au fost şi-o să mai fie!- Stai să vezi nepoate; De sub subţioare mă-sii, Costică scotea prin

cusătura ii doi ochi de nevăstuică, răsuflând iute printre deştele ce-i astupau gura ca zăbala la cai, da nu mai zicea nici mârc

- Stăi să vezi. Cum au pus Turcii moaştele pe tipsie, s-nclinat furca cântarulu de au mai sărit patru Harapi să o sprijine, să nu se răstoarne, că se scărpinau în barbă de bucurie Zarafii, mai dihai ca Iţic în dosul tarabii

MOŞ CIOTU 281

când îi merg bine afacerile marţea la Râmnic.(că e zi de târg şi toţi creştinii cumpără la HoraŢărănească, firma de la prăvălia ovreiască!)

Rumânii săracii au desfăcut baerile disagilor şi oftând, au scos o căciulă de galbini de aur să înceapă cântăreala. Da cum au pus pe tipsia ailaltă primul galben, s-a cumpănit balanţa de mai-mai s-o ia în partea ailaltă.

Şi-au făcut creştinii semnul crucii şi au murmurat în bărbi sudalme Turci, că le părea rău că n-au cerut de la început tot sacul de aur, fără cântăreală.

Da n-au avut ce face, învoiala era învoială.Că vedeţi dumneavoastră, deşi era hapsân Turcu, îşi ţinea vorba.Şi asta de când lumea şi pământul.Nu era ca Muscalul care una zice da alta face. Că-ţi râde mieros şi te

strânge în braţe drăgăstos, da-ţi bagă cuţitul pe la spate frumos, măcar că se zice că-s creştini ca noi şi poartă cruce de-o schioapă pe sub rubaşcă.

Că d-aia şi Ştefan Cel Mare, de scârbă pentru viclenia Muscălească, a lăsat cu limbă de moarte ca urmaşii lui să-nchine ţara Turcilor.

Nu Leşilor.Nici Muscalilor.Nici Papistaşilor, că nu-şi ţin vorba!Aşa că Turcii l-au dat pe Sfânt pe un galben şi au plecat la treburile

lor, iar ai noştri l-au pus pe Sfânt în raclă, racla într-un car îmbrăcat în vâlnice înflorate şi au plecat spre Dunăre, să vie acasă. Pe Dunăre de trei zile şi trei nopţi cică era vijelie mare de se-nvolburau apele în stihii cu bulboane, de nici pescarii bătrâni nu se-ncumetau să se dea la apă, măcar că aveau ditamai Mahune, de 62 de crevace, de luau 20 de care încărcătură.

Da să vedeţi dumneavoastră.Cum s-a apropiat carul cu Sfântul de podul plutitor, că vai de mama

lor ce au păţit cărăuşii, că era hulă de nu vedeai la doi paşi şi-şi intra praful în ochi de te orbea, da cum au atins podul, (c-aşa era p-atunci, pod plutitor cum e pe Olt la Ostroveni,) s-a limpezit cerul ca sticla, Sfântul Ilie şi-a mânat caii pe cer în alte părţi iar Dunărea s-a făcut ca oglinda de au trecut podarii dincoace fluierând!

- Maică Precistă!- Păi nu vă spui? MinunileSfântului. Că-i părea şi lui bine că vine în

ţară de creştini după atâta amar de vreme printre străini.- Că nici mort, dară mi-te viu nu e bine în străinătate.- Când au ajuns la Bucureşti, c-au ajuns iute, c-au luat-o pe drept, pe

drumul Untului...

MOŞ CIOTU 282

- Pe drumul cui, Neică?l- Aşa-i că uitai să vă spui, uita-m-ar nevoia, şi voi n-aveţi de unde să

ştiţi că astea nu se învaţă din cărţi la şcoală deşi leatul Borcan putea să vă spuie, că le ştie şi el ca şi mine de la ăi bătrâni.

- Pe vremea Turcilor era mare jale la căşile oamenilor că veneau pezevenchii, adică ăi de strângeau birurile, şi luau cu japca. Că nu luau numai cât era învoiala, luau şi pe de-asupra să-şi umple şi ei chimirul pe spinarea rumânilor săracii.

Luau tot ce găseau... Şi vite... şi lână... şi brânză.. şi miere... şi ceară, de nu ne mai rămânea nici de făcut lumânări s-aprindem în cimitire de Vinerea Mare, c-ajunseseră oamenii să facă feştile din său.

Luau pezevenchii şi unt şi sare, (că nici sare n-aveau prăpădiţii, ne-o luau pe a noastră de la Ocnele Mari, da ne puneau tot pe noi să le-o ducem) luau şi pielea de pe noi că smulgeau până şi pruncii de la ţâţa mumelor (muierile îşi trăgeau mai aproape şi-şi strângeau la piept copii) ca să-i crească în legea lor, să-i facă cătanele lor şi-apăi să-i puie să se răzbioască cu noi, fraţii lor.

Că se spune că ai Turcului s-ar trage din alde Lică Turcitu, care de fapt se chema Ilie da fusese luat de mic de Turci şi botezat în legea lor Ali, adică Turcit.

Da vezi că pe el l-a apucat dorul de ai lui, că nu-i pedeapsă mai mare lăsată de Dumnezeu pe pământ, ca dorul de ţară şi de casă şi de ai tăi.

Aşa că el şi-luat lumea în cap şi într-o noapte întunecoasă a fugit din tabăra lor şi a venit acasă să moară în legea creştinească.

D-aia i-a rămas numele"Al Turcului".Acum toţi urmaşii lui se cheama aşa!.Şi cum carele pline cu tot ce jăcmăneau ăi de strângeau birurile se-

ncurcau unul pe altul pe drum, că p-atunci nu erau drumuri pietruite ca acum, erau desfundate, pline de noroi şi de colb că erau înjugaţi câte 6 sau 8 perechi de boi la un car ca să o scoată la capat şi d-aia se încurcau carele şi pierdeau Vizirii socoteala agoniselii furate.

Şi-atunci o căpetenie de a lor de a Turcilor, mai cu scaun la cap, c-au avut şi ei oameni cu glagorie, a dat poruncă ca toate carele cu unt, şi numai ele cu unt, să coboare spre Dunare pe un anumit drum.

Cele cu lână, şi numai cele cu lână, pe altul.Cele cu sare aşişderea, şi-aşa nu mai pierdea răbojul.D-aia de atunci le-a rămas numele de Drumul Sării, pe unde treceau

carele cu sare, de Drumul Untului pe unde treceau carele cu unt şi pe unde treceau carele cu lână, de Drumul Flocilor (Costică a dat să hlizească sub subţioara mă-sii, dar ea l-a strâns de nu s-a mai auzit decât un icnet)

MOŞ CIOTU 283

- C-aşa e Neică zău. Uite, eu când am fost la Vale m-am rătăcit într-o noapte şi am apucat-o pe Drumul Sării, prin comuna Arsachii, da habar n-am avut cum vine chestia cu numele...

- Şi eu pe drumul Untului, la Dăbuleni!- Păi p-acolo, pe la Dăbuleni au luat-o până la Bucureşti.- Apoi au ajuns la Cernica la mânăstire ca să-i facă slujbe Vlădici şi

Stareţi de mânăstiri.- După slujbă un boier bogat care avea multe moşii şi mulţi robi, că s-

aciuseră mulţi venetici pe la noi de au făcut avere, a vrut să-l ducă la mânăstirea Dealului, că era pe una din moşiile lui şi vroia să aibă şi un sfânt ca să se laude la rudele lui din Stambul când veneau la el să benchetuiască.

- Da vedeţi dumneavoastră altă minune.- Moaştele s-au făcut iar grele, mai grele ca data trecută, că nici 8

perechi de boi n-au putut urni carul din loc.- Da dreptu-i că şi boii au pus bâhă că degeaba plesneau harapnicele

şi pistoalele.- Atunci Vlădicii i-au spus Grecului că n-au ce-i face, că oricât o fi el

de boier nu i se pot împotrivi vrerii Sfântului.- Şi ce şi-au zis ei? Să strige pe rând toate mânăstirile din ţară şi unde

va vroi Sfântul să-şi aleagă sălaşul, acolo să-l ducă.- Stăteau creştinii în genunchi cu capetele descoperite, că şi boierii îşi

scoseseră ditamai caftane de pe cap şi ascultau cu sufletul la gură cum înşirau Vlădicii mânăstirile pe rând.

Dar boii nu se mişcau din loc;- CĂLDĂRUŞANI, PASĂREA, CURTEA DE ARGEŞ,

PLUMBUITA, TISMANA, nimic!.- Au mai citit o Evanghelie pentru odihna osemintelor şi iertarea

păcătoşilor, şi-au început iar;- FRĂSINETU, ŢIGĂNEŞTI, COZIA, DINTR-UN LEMN,

STÂNIŞOARA, CORNETU, SURUPATELE, POLOVRAGI, LAINICI, HUREZUL, ARNOTA, nimic.

- Ba boi se culcaseră în jug şi rumegau...- Au citit feţele bisericeşti toţi stâlpii şi au înşirat aproape toate

schiturile şi mânăstirile din ţară, dar când au strigat"BISTRIŢA"minune fraţilor.

- Boii s-au ridicat şi s-au aşezat singuri în resteu, Sfântul s-a făcut uşor ca fulgul şi-n cer cântau cetele de Heruvimi.

Aşa a ajuns mânăstirea Bistriţa să aibă moaşte de sfânt, să le pomenească la toate liturghiile şi să le pazească ca ochii din cap.

MOŞ CIOTU 284

- Da cum a fost moşule când au venit Turcii cu sabia să-l ia îndărăt?- Auzând păgânii de asemenea minuni,(c-aveau iscoade peste tot

spurcaţii de trăgeau de limbă şi pe copii nevinovaţi şi-apoi le băgau părinţii în furci. Ori răstălmăceau vorbele spuse în folosul lor şi băgau în ocnă ori tăiau capul ălor de vroiau să le ia avutul, de-şi luau oamenii lumea în cap şi luau calea codrului sau luau calea lungă şi amară a pribegii...) prin iscoadele plătite cu arginţii spurcaţi ai lui Iuda, au aflat de minunile Sfântului şi au venit să strice tocmeala şi să-l ia îndărăt ca să le facă lor minuni.

Că se dusese vestea peste mări şi ţări de câţi bolnavi se lecuiseră după ce se rugau în mânăstire şi sărutau moaştele, de cum Sfântu abătea seceta, aducea ploi, alunga Crivăţul ori stingea molimile!

- Da a dat Dumnezeu un semn în vis Stareţului şi aşa au prins călugării de veste.

- Stareţul a cerut ajutorul unui haiduc vestit dar cu frica lui Dumnezeu, unul Sandu Alisandu, care cu ceata lui de haiduci a ţinut piept poterii Turceşti până ce călugării au ascuns racla cu sfintele moaşte în peştera din muntele Arnota.

Peşteră adâncă şi întunecoasă plină de lilieci şi cu intrare strâmtă că numai de-abuşilea poţi pătrunde.

Aşa de strâmtă că şi un singur ins poate să s-aţină la o puzderie de Turci.

Doar ştiţi şi dumneavoastră, că toţi aţi fost de aţi aprins lumânări în peşteră pe locul unde a fost ascuns Sfântul până a trecut urgia şi aţi văzut ce portiţa ferecată în fier e la intrare, că poate doar cu tunul să o spargi.

- Dar cum să urci tunul până acolo pe poteca strâmtă şi la vezeală, că te poate lua uşor la ochi ăl de păzeşte peştera?

- Cu timpul au făcut oamenii şi o biserică în peşteră, de au cărat varul şi cărămida cu spinarea, că poteca e îngustă şi pieptiş că nici calul nici măgarul nu poate urca.

- Da acum a dat Dumnezeu că nu mai trebuie ascuns Sfântul. E scos numai când e secetă să-l plimbe oamenii prin satele bătute de năpastă ca acuma să aducă ploaie.

Cât timp a răsuflat oleacă, de; ostenise moşul de atâta vorbă, oamenii înfricoşaţi se băgau unul în altul cutremuraţi de câte urgii au trecut peste moşii şi strămoşii lor iar copii se uitau la bătrân ca pisoii ce abia au făcut ochi la nouă zile după fătare şi privesc miraţi, pentru prima oară lumea.

- Eu ziceam aşa: Ilie al lui Ciopleală cu Gore al lui Luţă, cu Dumitru lui Ţevelei şi Petrică-al Pearcului să meargă mâine cu mine la Popa Viluţă

MOŞ CIOTU 285

să-l rugăm să vorbească cu Maica Gologan, stareţa mânăstirii, să ne dea slobozenie să scoatem Sfântul.

- Pe urmă tu Nicule,- Nu tu mă, că ţie ţi-e gândul numai la fustă, de Nicu Cănicioii

vrbesc.- Te duci cu bilet de la părintele nostru la Popa Mitică la Bodeşti,

aşişderea tu Codine la Popa Brutus la Pietrari, tu Dincă la Popa Burtan la Costeşti, ca să ştie toţi că e treabă serioasă, că popa nostru e de partea noastră şi să fie gata şi ei, că altă scăpare nu mai avem. Că uite, cad prigorii ca trăsniţi din înaltul cerului, de geaba ţipă ei de atâta amar de vreme după ploaie, că ei se adapă numai din zbor, cu stropi de ploaie, şi dacă nu plouă mult timp, le crapă inima de sete, că o să ajungem şi noi şi vitele noastre să crăpăm de sete ca prigorii...

S-au aranjat în seara aceia toate după gândul lui iar a doua zi, îmbrăcat în cioareci de sărbătoare şi cămaşe cu altiţă, alături de părintele Viluţă a plecat cu docarul la Bistriţa de au pregătit cele de trebuinţă, că sunt multe de pus la cale. Să ungă cu păcură osiile carului, că de-atâta secetă şi căldură până şi păcura s-a scorojit pe osii, să ţesele boii, să pregatească trăsura pentru popi,(că mergeau ei pe jos prin comune să slujească pe la răscruci, da între comune se urcau în trăsură şi de osteneală da şi că mai lăsa vizitiul coşul trăsurii să mai fie o ţâră umbră,) să se pregatească călugării că nu pot ieşi în lume fie-cum, să pună vâlnice pe car, să puie flori, ce mai, să se pregătească cum trebuie!

Intra Moş Ciotu cu căciula în mână pe uşa mânăstirii şi poate în clipa aceia se ruga lui Dumnezeu să-l ierte pe el, smeritul, pentru păcatele străbunicului său, care cu ani şi ani în urmă l-a tras pe sfoară pe bietul călugăr Nicodim...

În nopţile lungi de iarnă, la clacă sau la gura sobii răscolind tăciunii în vatră ca să nu se stingă focul, bătrânii povestesc nepoţilor cu glas potolit şi cu zâmbet de sagă în dosul mustăţilor stufoase, povestea neamului lui Ciotu.

Că prin partea locului aşa e; fiecare spiţă îşi are numele ei şi fiecare nume povestea lui, de unde i se trage şi porecla;

Ciopleală, din tată în fiu cioplitori.Ai lui Lemnaru, ce să mai vorbim, aşişderea lemnari.Zugravu, neam de zugravi.Dulgeru, de dulgheriFieraru de fierari.Ba mucaliţii, (că slavă Domnului, nu ducem lipsă) au poreclit-o pe

Veta lui Luţă"Suceava", nu pentrucă ar fi fost din Suceava, ci pentrucă-şi

MOŞ CIOTU 286

suceşte curu când merge pe uliţă ca un cal în buiestru, de e de mirare că nu varsă vadra cu apa pe ea, că aşa i-a rămas numele; Suceava.

Numai poştaşul o mai ştie pe numele ei adevărat că-i aduce scrisorile de la fecior din armată altfel, până şi copii o ştiu de Suceava.

Da ea nu se supără că s-anvăţat cu porecla, ca ţiganul cu scânteia.Se spune că odată, (Da de mult de tot când în sat nu era biserica de

acum, nici cea părăsită de la Monea, ci una mică de tot pe vârful Pleşii, în groapa Huiducilor, că erau un pumn de suflete în Bârzeşti pe atunci,) un boier bogat care avea în stăpânire toate satele dintre Râmnic şi Polovragi, ar fi făcut danie mânăstirii Bistriţa o sfoară de moşie, ca să-l pomenească în slujbele lor călugarii şi să-i ierte Dumnezeu păcatele lui fără de număr.

A luat un ghem de lână tors de muierea lui iarna trecută şi l-a dat stareţului mânastirii (că-ntâi a fost mânăstire de călugări, nu de maici ca acum), şi i-a zis;

- Uite Părinte ghemul ăsta. Cât s-o deşira pe moşia mea, până la capătul firului, toate satele să fie ale mânăstirii, cu suflete cu tot, întru pomenirea mea şi a neamului meu, în vecii vecilor amin!

A luat stareţul cu mare bucurie ghemul, că lăcomia tot lăcomie rămâne, fie la mireni, fie la feţe bisericeşti şi l-a dat călugărului Nicodim, că era vrednic şi credincios supus poruncilor sale.

Chiar prea vrednic şi prea credincios ca să nu fi fost ceva necurat la mijloc.

L-a blagoslovit şi pe el şi ghemul de sfoară dându-i sfatul să-l deşire cât l-o ţine aţa lărgind astfel moşia mânăstirii.

Da să aibă grije să legumească aţa, să nu o încurce prin tufişuri.A scos călugărul Nicodim potcapul şi a pus ghemul în el da abia

încăpea-aşa era de gros, deşi era tors subţire.Subţire ca firul de păr.A înnodat capătul firului de poarta mânăstirii, a trecut firul peste umăr

şi a luat-o drept înainte ţinând potcapul în braţe.Era a doua zi după Sf. Nicolae şi căzuse un pui de ger de se făcuse

promoroacă pe crengile copacilor, da Nicodim nu simţea, că-l luase cu năduşală urcând şi coborând pripoare. A deşirat ghemul peste Pietreni, a trecut prin Ferigi, a luat în piept dealul Costeştilor, a coborât în Mlăci prin Negruleşti şi a ajuns în Bârzesti.

Vedeau Rumânii cum trece călugarul ca o arătare cu capul gol şi bărba în vânt pe frigul ăsta şi-n braţe cu potcapul din care se deşira aţa şi se-ntrebau ce poate fi? Dar negăsind răspuns îşi făceau semnul crucii murmurând:

- Doamne apără şi păzeşte!

MOŞ CIOTU 287

Şi-şi vedeau de ale lor.Că erau sate de moşneni, sate de oameni liberi, care după ce-şi plăteau

daraua ori claca la boier, (din patru părţi, trei baniţe lua boierul, una Rumânu) legumeau ce le-a mai rămas să aibe până dau urzicile şi ştevia să iasă din iarnă fară să-şi vândă pentru un ciur de mălai sufletele lor, ale muierilor şi copiilor.

La Bârzeşti călugărul Nicodim a privit în urmă gândind că va fi mulţumit părintele stareţ de munculiţa lui şi-i va face loc în strană la ţinut isonul. Doar a ţinut cât a putut de-dreptul să nu strice din sfoară pe ocolişuri şi să aducă mânăstirii cât mai multe suflete în robie deşi, după cum e de ciufut părintele Stareţ, te poţi aştepta la orice de la el.

Dar aici în Bârzeşti, pentrucă mai avea o leacă de sfoaraă (ghemul, de unde când plecase din poarta mânăstirii era cât dovleacul turcesc, rămăsese cât mărul) s-a gândit că dacă trece drept peste Otăsău, prin dreptul morii lui Petrache, poate apucă să ia cu japca şi Bârzeştii, să puie par de hotar vârful Şuii, cu satul Stoeneşti.

Otăsăul era mare că plouase mult în toamna aceia aşa că după ce a blagoslovit făcând semnul crucii cu mâna deasupra capului unui moş ce trecea pe potecă, i-a zis să-i sprijine potcapul (mereu mergea cu potcapul în braţe şi cu ghemul în potcap) până se descalţă, să nu-şi ude cismele cât trece râul. Şi-apoi, după ce şi-o băga obielele în cisme şi şi-o atârna cismele pe după gât, să-şi ia iar potcapul şi să treacă cu aţă cu tot dincolo.

Lui Ciotu, c-aşa se numea moşul (poate unde tot neamul lor era îndesat ca un ciot) nu i s-a părut lucru curat cu călugărul.

Măcar că-l blagoslovise.Aşa că, până să-şi scoată cismele Nicodim, că i se umflaseră

picioarele de-atâta alergătură, Ciotu, în loc să-i dea o mâna de ajutor ca orice bun creştin, s-a-ntors cu spatele la călugar şi a deşirat bruma de ghem ce mai rămăsese.

Auzi, să furi o faţă bisericească!Şi ca să nu dea loc la pricină, a-nfăşurat aţa pe după cot până a lăsat

ghemul cât nuca ca să nu se prinză dintr-odată descălţatul.Încât când a început Nicodim să calce ca-n străchini prin pietroaiele

din râul rece de te tăia la ficaţi, n-a ajuns decât până la mijlocul râului ca s-a terminat aţa.

S-a uitat Nicodim a mirare după Ciotu da moşul o şi cotise pe după colţul potecii şi fugea moşu mai dihai ca-n tinereţe când sărea pârleazul la vădane, aşa că:

- Prinde orbul, scoate-i ochii-!

MOŞ CIOTU 288

Mai ales că Ciotu avusese grije să înnoade aţa la ruptură şi tot ce deşirase băgase în mâneca cojocului şi o luase cu el.

A scăpat în barbă o înjurătură de grijanie călugarul, că nici nu-l întrebase cum îl cheamă, dar n-a mai avut ce face. A-nghiţit papara şi s-a întors la mânăstire fără să-i spună stareţului ce ruşine a păţit decât numai la spovedania de Paşti.

Da nu-i vorbă ca nici stareţul nu şi-a ţinut vorba cu strana, că pe timpul cât fusese plecat cu sfoara, stareţul sburase pe altă cracă...

Aşa au rămas Bârzeştenii datorită lui Ciotu doar ei, mai departe moşneni.

Că Negruleştenii, (şi de ciudă că ei au căzut robi la mânăstire, da şi de-ai dracului, c-aşa au fost dintotdeauna cârcotaşi că d-aia n-au avut parte nici de biserică, nici de cimitir, nici de şcoală ca sunt sgârâie brânză şi puşi să scoată vorbe, că doar nu din întâmplare, Deleanu cu gura pocită se trage dinspre mumă din Negruleşti,) Negruleştenii spuneau ca Bârzeştenii au scăpat de robie fiindcă Nicodim s-a-mpiedicat de un-"Ciot-"la malul rîului şi a pierdut sfoara.

Tot de atunci se vede treaba ca a rămas şi vorba"Sfoară de moşie"!Da şi Nicodim s-a răzbunat.A blestemat patruzeci de slujbe cât bătea metanii (că stareţul când a

aflat la spovedit de prostia făcută l-a pedepsit să bată 300 de metanii când se citea cazania, başca"adio paraschiţul"locul stranei).

Batea metanii şi blestema să n-aiba parte Bârzeştenii de biserică până ce trei spiţe din urmaşii moşului şiret nu vor reface trei biserici şi nu vor părăsi trei cimitire.

Că afurisitul de călugar, doamne iartă-mă, a vrut să rămâie morţii fără lumânare de Vinera Mare şi fără colivă la Sâmbata Morţilor.

Şi s-a împlinit blestemul.Că vezi, şi dacă e cu obidă, mirenii nu trebuie să se puie cu feţele

bisericeşti.Aşa că Bârzeştenii au părăsit biserica şi cimitirul din groapa

Huiducilor, di-colo, din vârful Pleşii. A ars lovită de trăsnet într-un Sfânt Ilie da noroc că era după slujbă.

Da lasă că şi era departe.C-au vrut ei bătrânii să aibă biserică în vârful dealului să se vază de

departe, că era frumoasă şi aveai cu ce te făli, da-ţi ieşea sufletul până să urci la slujbă. Iar cu morţii doar cu patru boi la car urcau.

Popa de-atunci, că era beteag de un picior, urca doar călare.Aşa că au zis bogdaproste-babele mai ales au aprins şi lumânări, -şi au

făcut alta mai frumoasă, da mai la vale, la Monea.

MOŞ CIOTU 289

Moşu lui Dumitru Lemnaru a făcut-o.- N-au făcut-o ai lui Zidaru?- Nu, că era din lemn, c-aşa se făceau pe vremea aia bisericile, din

lemn..- L-ai mai apucat pe moşu-tu, Dumitre?- Nu Neică. Da spunea tata că tâmplar ca el să dea cu barda de 7 ori

în aceiaşi tăietură, nici mai adânc, nici mai acătări, nu s-a pomenit!- Ehei, erau altfel de oameni pe atunci. Acuma meşterii dau rasoleală

să termine repede. Uite, să vorbim numai de cruci. Cine mai face azi cruci de piatră ca Gheorghe al lui Din? Că el scotea piatra din Feţie, lespezi mari, cât statul de om!

Acum nu se ştie de ce popa al bătrân, Popa Gheorghe, tata lui Popa Viluţă, a stat de vorbă cu oamenii la un hram al bisericii şi a zis că ar fi bine să intre şi ei în rândul oamenilor gospodari, să facă o biserică din cărămidă cu acoperiş din tablă.

Şi mai la şosea, să s-abată şi drumeţii credincioşi să aprindă o lumânare.

Mai de ruşine, mai de vorbă bună, s-au înhămat la căruţă cu mic cu mare, care cu ce a putut.

Lice-al lui Ţipar, Dumnezeu să-l ierte, s-a legat că el dă ţuica pe de geaba la salahori până va fi gata biserica-şi uite că au făcut biserica de acum.

Şi când a luat foc biserica din lemn de la Costeşti şi a murit toată suflarea că din îmbulzeală s-au închis uşile pe din-năuntru şi n-a mai scăpat nimeni, n-a rămas întreagă decât Sfânta Evanghelie că era închisă, abia atunci au văzut oamenii că părintele gândise bine să facă biserica din cărămidă.

Da eu mă socot că de fapt s-a împlinit blestemul lui Nicodim cu trei rânduri de cimitire. Şi acum uite, avem biserică frumoasă, de-ncape tot satul. Şi are hramul Sfântul Nicolae, să ierte călugărul Nicodim păcatul lui Moş Ciotu, măcar că strănepotul lui, Moşu de azi, e epitrop. Are dreptul să intre în altar să aprindă cadelniţa şi are locul lui în strană, locul atât de râvnit de Nicodim!

*****

S-o fi gândit sau nu la toate astea Moş Ciotu când intra cu căciula în mână, smerit, pe uşa amvonului mânăstirii nu se ştie.

Dar când a aprins o lumânare la icoana Sfântului Nicolae, chipul lui era la fel de senin ca cel din icoană.

Aveau părul şi barba la fel.

MOŞ CIOTU 290

Ba privirea Moşului parcă era mai caldă ca a Sfântului, poate unde meşterul zugrav se gândea la cele lumeşti când l-a înfăţişat pe Sfânt.

PARIS 12 Sept 1981

P-. S. Ultima dată când am fost în ţară, în 1996, mai trăia Mitru, nepotul lui Moş Ciotu.

Era el însuşi bătrân şi din flăcăul falnic pe care îl cunoscusem în copilăria mea, a rămas o umbră.

Când am vorbit de Moş Ciotu, o flacără i s-a aprins în ochi, amintindu-şi cu nostalgie şi cu multă veneraţie de bătrân.

Acum, când îmi dau seama că mi s-a apropiat şi mie funia de par, realizez cât de stupid am lăsat să mi se scurgă timpul printre degete...

Mai erau atâţi oameni din satul meu ce meritau câteva rânduri aştenute pe hârtie chiar neândemânatic cum am făcut-o cu Moş Ciotu---

Ce destin de tragedie antică a avut Popa Mitică Ionescu, care la data când scriu are peste 90 de ani şi este încă în depline capacităţi intelectuale şi fizice...

Sau ai lui Neciu, bătrânul Ion şi fiul său Dumitru din Vârful Şuii...Vecinul lor Mitru BârzescuPavel al Dogarului de pe Vâlcea...Gore al lui Luţă ori Gore Iana, de pe uliţa noastră, un bonom care a

fost de câteva ori primar şi de care nimeni nu a vorbit de rău nici cât a fost în viaţă, nici după

Şi cei de la Şuşea, Unchiul Mielu, Sofian, bătrânul Bocioantă, Gore al lui Tache,

Şi atâţia alţi ce s-au născut pe malul Otăsăului, au trăit în pajiştea Bârzeştilor şi chiar dacă orizontul lor a fost închis de dealurile Feţiei, ale Şuii, ale Chicirlei şi ale Pleşei, dealuri ce străjuiesc şi înconjoară satul, şi-au trăit micile lor mari poveşti fără să se vaite, trăind ân ritmul anotimpurilor dar trăind, iubind, sperând, poate şi urând, dar TRĂIND adevărat.

Barcares 4 Iulie 2002

MOAŞA NASTA

MOAŞA NASTA 293

Toată lumea îi spunea"Moaşe"deşi mai era în sat o moaşe cu diplomă, moaşa Marina.

Nu ştiu şi nici nu cred că Moaşa Nasta avea altă diplomă decât experienţa vieţii dar mai toate femeile din sat pe ea o chemau când le venea sorocul.

Drept este că nici eu nici alţi copii de seama mea nu ne puneam problema dece era aşa.

Aşa era că aşa s-a pomenit!Şi gata!Când am deschis ochii în lume am cunoscut-o pe Moaşa când venea

acasă să o"tragă"pe mama, căci aşa se numea masajul pe vremea aceia. Apoi când păştea pe zoana şuşelii vaca cu purcica şi cu cele două

trei găini când se ducea la bucăţica ei de pământ la hotarul Negruleştilor. Odată am trecut şi eu pe acolo, habar n-am ce căutam că nu era la şuşea, era pe o uliţă, şi am văzut-o pe Moaşa în faţa unei coşere strângând nişte fân. Dar avea puţin fân că era locul mic. Se vede că îl strângea pentru iarnă.

Acum m-am prins eu dece păştea vaca pe zoană, că nu avea păşune. Şi de la Bârzeşti până la Negruleşti la locul ei facea vaca tobă de cât păştea.

Stătea Moaşa în cur pe malul şuşelii şi torcea.Eu aşa o ştiu.Ba păscând vaca, ba mergând pe drum numai cu furca în brâu şi

torcând ba lână (da mai rar) ba fuioare de cânepă. Şi acasă la ea când stătea pe laviţă în faţa casei, tot torcând o ştiu.

Acuma casă e un fel de a zice că nu avea decât o odaie.E drept că destul de mare şi curată lună, dar o singură odaie.Afară, pe sub streşini, avea făcute din baniţe sparte cuibare de ouă şi

în curticică (un fel de a spune curte) un gard aproape lipit de casă că nu avea loc. Abia o polată sub care ţinea vaca şi purcica. Peste drum de ea era casa lui nea Costică al Nastii -copilul ei-care de fapt se numea Petrescu dar toată lumea îl ştia de"Al Nastii”şi care era gospodar socotit, cu casă mare, cu acareturi şi cu pământ mult. Ştiu că avea o bucată mare chiar în Şuia, lipită de ograda noastră, plus alte bucăţi pe Fierbea, pe Pleşe şi nu mai ştiu pe unde.

Şi era Costică un munte de om că şi oamenii înalţi din sat când stăteau de vorbă se uitau de jos în sus la el.

Nu-i vorbă că nici cu nenea Onică al Nastei (fratele lui nea Costică) nu mi-era ruşine, că şi el era înalt ca bradul deşi am auzit spunându-se de el că e înalt ca bradul şi prost ca gardul.

De unde o fi văzut Genică al Cozmei că era prost nea Onică nu ştiu.

MOAŞA NASTA 294

Poate spunea aşa de necaz că nea Onică era cel mai bun cositor din sat.

E drept că lui Nea Onică nu-i mergeau toate din plin ca lui Nea Costică, dar avea şi mulţi copii. Când începui să povestesc avea deja pe Fănica (leat cu mine) pe Mitu şi pe Nuţa şi pe urmă încă doi, başca trei-patru care au murit mici fie la naştere fie după aia. Zic şi eu trei-patru dar cine ştie, poate i-au murit mai mulţi că nu le-am ţinut socoteală.

Acuma nu ştiu de ce dar n-am văzut-o niciodată pe moaşa ducându-se pe la Costică. În schimb pe la Onică venea mereu. Ştiu că m-am pomenit de multe ori pe acolo că mă jucam cu Fănica şi chiar când nu eram acolo, când o auzeam pe Fănica miorlăind, ştiam că le-a luat pe cocoaşe de la moaşa. Că era tare neastâmpărată, degeaba îi spunea şi mumă-sa ţaţa Ioana şi moaşa: -

- Stăi mă Fănică mamă mereu!Dar ea nu stătea neam şi le încasa una-două.De fapt mai bine spuneam că atunci nu ştiam, că pe urmă am aflat

toată tărăşenia.Moaşa Nasta a fost o femeie cu stare la viaţa ei. A avut bărbat socotit

cu pământ mult, başca ce a adus ea zestre, da n-a avut parte de el săracu că a murit pe front în răzbelul din 16 şi a lăsat-o cu doi copii mici. După război a început paragina şi degeaba a avut pământ că nu se putea încropi. De măritat nu s-a mai măritat ca să nu-şi bage copii slugă la om străin care să vină la de-a gata în casă aranjată cu tot dichisul. Stăteau în casa în care stă nea Onică acum, peste drum de casa noastră. Casă mare cu două odăi jos plus pivniţă, magazie şi acareturi şi cu încă două odăi sus pe scară, că nu erau decât câteva case în sat cu odăi deasupra.

Dar nu stătea nimeni.Numai de Crăciun şi de Paşti intrau în ele dacă veneau ceva rude ori

cumetri.Când şi-a făcut casă nea Costică (făcut un fel de a spune că moaşa

Nasta a vândut o curea de pământ în Fierbea de i-a făcut-o) moaşa s-a mutat la el, că Onică se înmulţise. Avea deja pe Fănica şi Mitu şi începuse să fie locul strâmt aşa că a făcut casă mare lui Costică şi au stat împreună.

De ce, de ne ce,(eu nu ştiu că eram mic pe atunci şi erau lucruri ce se vorbeau în şoaptă şi ăi mari ne fereau pe noi ăi mici de afla lucruri grele) când Costică (când s-a însurat) a dat-o afară pe maică-sa din casă şi n-a mai vrut să ştie de ea, deşi moaşa începuse să mai câştige câte ceva cu moşitul,(adică nu era la mâna lui,) dar -cel puţin aşa zicea lumea-că era un zgripţuroi şi el şi nevastă-sa.

MOAŞA NASTA 295

Biata moaşa s-a văzut dintr-odată pe drumuri căci dăduse tot pământul copiilor.

La Onică nu se putea duce căci se mai născuseră doi copii şi Onică o ducea greu, nu-i mergea în plin ca lui Costică, de aceia a şi plecat la munte la tăiat păduri.

Gurile rele ziceau că de fapt Costică fiind prâslea era slăbiciunea moaşei-inimă de mamă-şi că l-a părtinit la împărţeală dându-i lui bucăţile cele mai mari şi mai bune.

Ce o fi adevărat din toate astea nu ştiu că nu am stat să cercetez, dar eu nu cred că e aşa că şi Nea Onică avea bucaţi mari şi bune. Şi fâneţe pe piscul morii din Spinete şi ogradă în Pleşe şi pădure în Chicirlă başca casa cu loc mare care ducea din uliţă până în albia Otăsăului.

Ori poate şi-o fi zis că a păţit-o odată că a dat-o afară nora din casă şi n-a mai vrut să înghită încăodată ruşinea.

Eu nu cred că ţaţa Ioana avea suflet rău dar până nu stai cu omul laolaltă nu ştii la ce te poţi aştepta.

Şi a început moaşa să-şi facă casă. Noroc că era vară şi cum avea mulţi copii moşiţi în sat s-au adunat bărbaţii şi femeile şi-au pus umăr la umăr şi în două săptămâni i-au ridicat casa.

Casă!O odaie!Dar a fost bună şi asta că avea moaşa rostul ei şi avea unde să pună

capul şi să stea la adăpost.Ce cuţit înfipt până la plăsea în inima ei o fi avut când îşi vedea

feciorul şi nora lăfăindu-se în dita-mai casă făcută pe sama ei şi ea stând într-o coşmelie, numai sufletul ei o fi ştiut.

Dar cu timpul s-a învăţat ca ţiganul cu scânteia şi trăia liniştită fără să aibă zi de zi viaţa otrăvită.

Se pare că tare a suferit în ea săraca fără să spună la nimeni că a murit fără să-l ierte.

Deşi nici nu avea cum să o facă deoarece Costică nu a venit la căpătâiul ei când era pe moarte.

*****

Eu m-am pomenit cu moaşa păscând vaca pe zoană cu purcica şi găinile şi n-o să credeţi (că nici nu e de crezut) dar zău lui Dumnezeu că nu spun minciuni; vorbea moaşa cu vitele de când pleca de acasă până se întorcea. Stătea pe zoana şuşelii şi torcea, iar cu talpa piciorului drept scărpina pe burtă purcica care sforăia de plăcere şi se întorcea pe toate părţile grohăind dacă moaşa se oprea. Vaca, după ce păştea tot în jurul ei

MOAŞA NASTA 296

începea să rumege şi se uita lung la moaşa ca să se ridice să schimbe locul iar moaşa se ridica cu greu-amorţea săraca-striga găina care căuta râme prin fân şi se muta mai încolo.

Ce făcea cu vaca când se ducea la moşit nu ştiu că nu aveam timp să mă gândesc la aşa ceva, eu aveam treburile mele. (Acum la bătrâneţe când am mult timp liber-chiar prea mult-şi când nopţile sunt infiorător de lungi mă gândesc în trecut şi despic firul de păr în patru.)

Noroc că după câte am auzit cam noaptea năşteau femeile că îmi aduc aminte că odată am auzit femeile spunând că stătuse moaşa toată noaptea la Ghiorghiţa lui Gheorghe al lui Din când a născut-o pe Lina că a păţit rău că a pus-o de câteva ori în troaca cu apă fierbinte că nu putea naşte.

De ce a făcut aşa nu ştiu-adică nu ştiam atunci-dar tot mi-am pus întrebarea cum au făcut că era şi noapte şi frig că era iarnă şi nu aveau decât o odaie-ştiu că am fost pe la ei că eram de o seamă cu Codin-.

Nu ştiam eu ce şi cum dar tot ştiam că e ceva mai acătării cu naşterea.Unde or fi stat şi nea Gheorghe şi Codin şi Ilie şi Măria nu ştiu că nu

aveau decât o odaie. E drept că atunci când intrai în casă dădeai într-o săliţă în care avea plita de gătit, dar era locul îngust că nu aveam loc nici Codin cu mine când mă duceam pe acolo dar mi-te atâta lume.

Dar ce, era singura casă în cătun cu o singură odaie?Şi ce, nu năşteau femeile şi aşa?Şi ce, a murit cineva din asta?Şi la moaşa Nasta, deşi avea tot numai o odaie, nu se adunau şi câte

15-16 inşi de Sf. Vasile, să rupă moaşa colacul pe capul copilului moşit de ea în anul ăla?

Că şi cu ruptul colacului e o poveste.Şi ce povestesc e adevărat că m-am pomenit de multe ori la moaşa de

Sf. Vasile ba să-i duc câte ceva din bunătăţile pregătite de mama pentru sărbători -că deşi mă mărisem şi -mi tăiase colacul la vremea mea, mama continua să-i trimită întotdeauna de Crăciun, de Sf. Vasile şi de Paşti cozonac, tort şi alte bunătăţi -ba mă duceam şi numai aşa, să văd cum rupea colacii.Moaşa se aşeza pe un scaun fără spătar,-un taburet cum îi zicea mama-ori pe un scăunel cu trei picioare şi lua în braţe pruncul ţinându-l strâns între picioare să nu cadă dea-berbeleacul. Îi punea pe cap un colac împletit în şase având grije ca gaura colacului să intre bine pe căpşorul ţâncului (e drept că şi muma copilului -ori tas-o-îl ţineau pe după umeri.) Pe urmă moaşa rupea colacul în două drept pe locul unde era pus un ban de 100 de lei de argint (erau bani mulţi pe vremea aceia) şi-l dădea mamei copilului care la rândul ei îl dădea bărbatului şi el îl băga în chimir.

MOAŞA NASTA 297

Acuma nu ştiu de unde avea moaşa atâţia bani de argint că era femeie sărmană Cred mai curând că aduceau părinţii banii, dar ce să spun, nu ştiu.

După aia se ridica moaşa de pe scăunel cu pruncul în braţe şi îl dădea de trei ori cu capul în tavan.

Uite că uitai (uita -m -ar moartea cum ar fi zis Dina) că mi se pare că întâi îl dădea cu capul în tavan şi pe urmă îi rupea colacul.

Dar oricum era tare frumos şi toată lumea râdea şi era o veselie adevărat ca la cumetrie, mai ales când erau mai mulţi copii de tăiat colacii.

După ce rupea colacul şi lua banul moaşa tăia câte un codru şi îl împărţea.

Întâi dădea la bunici-(dacă erau, dar mai de fiecare dată veneau şi bătrânii) pe urmă mamei (uite că pentru odată mai era şi femeia înaintea bărbatului) după aia tatălui -care era mândru şi fălos ca un cocoş ţanţoş -şi pe urmă la toată suflarea. După ce muiau în sare pâinea şi gustau câte o gură două, se aşezau la masă şi începea ospăţul.

De ce făceau aşa nu ştiu, dar aşa făceau!Muiau pâinea în sare şi gustau.Acum, la trei mii de kilometri distanţă şi la aproape 70 de ani de când

se petreceau aceste datini, mă întreb dacă acest obicei era pe toată suprafaţa ţării. În Bucureşti ştiu că exista (eu însumi participând amuzat la ruperea colacilor copiilor mei) dar în restul ţării nu ştiu. Poate obiceiul era numai în Oltenia şi Muntenia, în vechiul Regat cum se spunea. După ani de zile când aveam să lucrez la televiziune am fost de multe ori să înregistrez pe peliculă datini de Crăciun-Obiceiuri de Iarnă cum se numau pe acele timpuri. Şi deşi m-am aflat şi de Crăciun şi de Anul Nou şi în Maramureş şi în Moldova şi Bucovina, nu am văzut şi nu am auzit de tăierea colacilor pe capul copiilor.

Şi spre ruşinea mea, deşi făceam parte din specialiştii în folclor, nu am căutat să aflu originea sau semnificaţia acestui obicei.

Ba şi mai grav nici măcar nu mi-a mai revenit în memorie spectacolul care îmi încântase copilăria.

Acum, depănând amintirile, am încercat să găsesc o explicaţie dar din multele supoziţii ce mi-au trecut prin minte, nu am găsit nici-una valabilă. Mai ales că aveam o tristă experienţă din anii căutărilor din tinereţea mea, că fără excepţie supoziţiile sau presupunerile asupra multor lucruri s-au dovedit sterpe.

Tot explicaţia celor ce practicau obiceiul era valabilă.Mă întreb dacă se mai practică şi azi acest obicei(deşi nu văd dece nu)

chiar dacă a trebuit să fie adaptat la condiţiile vremurilor de acum. Adică moneda să fie înlocuită cu o bancnotă iar colacul cu o pâine.

MOAŞA NASTA 298

Nu -mi aduc aminte ca măcar o singură dată să fi văzut că se rupea o pâine pe capul copilului.

Nici cozonac sau alt înlocuitor.Probabil că făcea parte din explicaţia pe care nu am cunoscut-o

niciodată ca să fie un colac impletit în şase.Fiind copil am văzut şi Pluguşor şi Vicleemuri şi Irozi şi colinde, ba

îmi amintesc şi de o Vasâlcă, dar care a dispărut din folclor.Nici de Vasâlcă nu ştiu dacă se mai practica prin alte părţi sau numai

în partea de sus a Olteniei, adică în zona Vâlcii.Cred că acest obicei a dispărut fiind practicat numai de ţigani.Îmi reamintesc de un Sf. Vasile(eram copil) când seara târziu (eu mă

şi culcasem) a apărut o ceată de ţigani tineri care au intrat în casă într-o hărmălaie de nedescris şi într-un lătrat de câini de credeai că a venit ursul.

Niciodată nu mi-am explicat dece când treceau ţiganii pe uliţă (dar ce zic ţigani, chiar unul singur dacă era) lătrau câinii de nu-i mai puteai potoli.)

Au intrat în casă şi stăteau înghesuiţi unul în altul ca oile la strungă când îşi aşteaptă rândul la muls. Unul mustăcios şi cu mulţi nasturi strălucitori pe şubă ţinea pe o tavă o căpăţână de porc cu busuioc în gură iar ceilalţi au început să cânte. Nu-mi mai aduc bine aminte tot cântecul, dar o parte din el suna cam aşa:

Sus la munte m-am suitVasâlica moJir şi ghindă am halit,Vasâlica mo.Toată toamna am mâncatVasâlica moŞi frumos m-am îngrăşat,Vasâlica mo.La munte mi s-a urâtVasâlica moŞi -n Bârzeşti am coborâtVasâlica mo.Gagiii când m-au văzutVasâlica moPe mine au tăbărâtVasâlica mo-Cu cuţâtu au săritVasâlica moŞi pe loc m-au jugănit

MOAŞA NASTA 299

Vasâlica mo.Rumânii luară slăninaVasâlica moŞi ţâgani căpăţânaVasâlica mo.La anul şi la mulţi aniSă ne daţi şi nouă bani.

Dar mă luai cu vorba şi mă depărtai de povestea moaşei.Toată lumea cunoştea povestea oului clocit subţioară. Asta s-a

petrecut chiar în primul an când îşi făcuse căsuţa şi nu se încropise cum trebuie, se descurca cum da Dumnezeu. În primăvară căzuse cloşcă o găină primită plocon de la părinţii unui copil căreia moaşa îi tăiase colacul. Cum nu avea coteţ a bătut un piron în zidul de sub straşina casei şi a agăţat cu o sfoară o baniţă spartă în care a pus fân şi a încropit un cuibar de clocea cloţa. Acum nimeni nu ştie cum s-a făcut dar spre sfârşitul postului mare, tocmai cu câteva zile înainte de a ieşi puii din găoace (că se şi auzeau ciripind, că moaşa de două trei ori pe zi se ducea şi scotea câte un ou de sub cloţă şi îl punea la ureche să vadă dacă sunt vii-şi să vedeţi minunea după lume, că cloţa nu o ciupea, o lăsa) a venit vulpea şi a luat cloţa.

Şi dacă ar fi luat numai cloţa treacă meargă că ar fi venit moaşa la mama sau la alte femei din sat şi ar fi împrumutat o cloţă că multe găini cădeau cloşte primăvara şi multă lume le punea la desclocit sub o baniţă până le treceau căldurile clocitului ca să înceapă să ouă că doar ştiţi şi dumneavoastră că atunci când găinile cad cloşte nu mai ouă.

Cum o fi făcut şireata de a luat cloşca nu se ştie că era în cuibar chiar sub straşină.

Că până şi moaşa păţea rău când umbla la cuibar. Trebuia să se ridice în vârful picioarelor.

Nenea Sofian care era vânător vestit şi ştia multe din năravurile dihăniilor spunea că vulpile au un obicei de fac să cadă jos până şi curcile şi doar se ştie că curcile dorm pe crăci aproape de vârful copacilor.

Deci nu poate fi vorba ca să se urce vulpea după ele ca pisicile ori ca râşii. Cică vine vulpea tiptil tiptil noaptea ca să nu o audă stăpânii sau să o simtă câinii -moaşa nici nu avea câine că cine şi ce să-i fure-se aşează la rădăcina copacului şi dacă curcile ori găinile dorm, că sunt şi găini care dorm noaptea în copaci, râgîie cu ghiarele scoarţa copacului până se trezesc orătăniile.

Vulpea atât aşteaptă.

MOAŞA NASTA 300

Cum simte că orătăniile s-au desmeticit şi se uită la rădăcina copacului să vadă ce e, se întoarce cu capul la coadă, apucă coada între dinţi şi începe să se învîrtească în cerc ca un spârnel pănă ce orătăniile ameţesc uitându-se şi cad jos zăpăcite.

Vulpea atât aşeaptă. Hap şi pe-aci ţi-e drumul la vizuină. Că nu mănâncă niciodată măcăitoarele unde le prinde, le duce la vizuină. Dacă eretele căsăpeşte un cocoş mare şi neputând zbura cu el îl hărtăneşte în mijlocul ceairului printre celelalte găini până se satură, vulpea şi dihorul nu!

. Se duc în vizuinile lor.Cum o fi făcut păcătoasa de vulpe nu se ştie. Da după tărăşenia asta şi

nenea Sofian şi nenea Dumitru lui Neciu şi moş Ion al Paicului (vânătorii noştri din sat) au dat iama în vulpi că n-au mai ţinut seama că nu mai era iarnă şi că blănurile vulpilor nu mai erau bune de nimic, au făcut prăpăd printre vulpi. Toţi copii ne rugam la Dumnezeu să fi fost împuşcată şi şireata care i-a luat cloţa moaşei.

Partea proastă e că atunci când a căzut cloţa zăpăcită de morişca vulpii s-a răsturnat şi baniţa şi s-au prăvălit pe jos ouole de s-au spart. Când a auzit moaşa gălăgie şi a ieşit afară să vadă ce e (vulpea sărea gardul cu găina în gură) şi a văzut în lumina lunii(că era lună plină de lumina ca vara) ouole sparte pe jos s-a luat cu mâinile de cap. Dar ce era să mai facă? A încercat să adune ouole de prin curte dar toate erau sparte că se mai auzeau puii ciripind în găoci, că nu avuseseră timp să se răcească.

- Bătute-ar Dumnezeu de jivină, că asta îmi mai trebuia! Şi-a zis în gând moaşa că nu avea obiceiul să vorbească singură ca Beşeldoaia ori ca Gaga din vârful Şuii.

Adică de vorbit vorbea mai tot timpul, da numai cu purcica cu vaca ori cu găina, dar acum de unde găină!..

A adunat găocile de la ouole sparte şi le-a aruncat în garniţa cu lături pentru purcică punând la loc fundul de lemn peste garniţă şi peste fund lespedea de piatră ca să nu ia vântul capacul ori să nu vină vr-un câine. Pe urmă a încercat să agaţe iar baniţa în cui, că se răsturnase când căzuse şi ce să vedeţi dumneavoastră?

Pe fundul baniţei mai rămăsese un ou.L-a luat moaşa şi l-a pus iute la ureche să vadă dacă mai trăieşte puiul

că nu avusese timp să se răcească şi minunea după lume, puiul ciripea vesel habar neavând de ce se petrecuse cu cloţa şi cu ceilalţi pui. Moaşa l-a luat în podul palmei şi a întrat repede în casă:

Ce să facă?

MOAŞA NASTA 301

Ştia ea că atunci când ies primii pui îi iei de sub cloşcă ca să nu calce cumva peste ei ori să nu iese de sub ea şi să moară de frig şi îi pui într-o căciulă veche într-un coş două trei zile până ies şi ceilalţi pui. Dacă nu ies timp de două trei zile toţi puii, atunci muţi ouole din care nu au ieşit puii sub o altă cloşcă. Dacă ai mai multe ouă, pui în căciula în are îi ţii la căldură nişte mălai ori scoţi puii pe o tavă şi le tai mărunt nişte brânză de vaci nesărată ori gălbenuş de ou fiert tare şi dai cu degetul lângă ciocurile lor în grămada cu mâncare. E râsul după lume când încep şi puii să dea cu ciocul până dau de gustul brânzei şi pe urmă nu mai e nevoie să baţi cu degetul că ciugulesc singuri.

Asta ştia şi moaşa că doar făcuse de multe ori aşa când era la casa ei cu rosturile ei, dar erau puii ieşiţi din găoace.

Acum ce să facă?S-a gândit să spargă găoacea, dar dacă puiul nu era destul de crescut

avea să moară şi păcat de Dumnezeu.Auzise ea la cucoana preoteasă că s-a făcut un fel de cuptor cam ca

cuptorul de uscat prune în care pui ouole după ce le cauţi la lumânare să vezi dacă găinile au fost călcate şi le ţii la căldură timp de trei săptămâni întorcînd dimineaţa şi seara ouole pe toate părţile şi după trei săptămâni ies puii ca de sub cloşcă. Dar de unde să aibă moaşa cuptor de-i zice-după cum zicea cucoana-parcă incubator?.

Stătea moaşa pe marginea patului cu oul în mână şi nu ştia ce să facă.Mâine-se gândea ea-o să-l ducă la cineva care are cloşte (la vremea

asta toată lumea are) şi o să-l pună sub o cloşcă până o ieşii puiul...dar ce fac până mâine?

Tot gândindu-se aşa, nu ştiu cum i-a trecut prin minte gândul ăl bun şi a pus oul sub subţioara de la braţul stâng(dece de la braţul stâng, numai Dumnezeu ştie, dar a căzut bine) zicându-şi că dacă doarme cu grije şi nu se întoarce pe partea ailaltă nu-l va sparge că omul nu ştie ce face când doarme. Răsturnată pe spate stătea şi nu putea să adoarmă gândindu-se cu ce a greşit la Dumnezeu să cadă pe capul ei atâtea belele... şi tocmai începuse să picotească când a auzit puiul ciripind subţioara ei.

- Dăduşi de căldură, puiul mamei? Îţi e bine, hai? Lasă cu mama că o să te faci un cocoş voinic de ai să baţi toate vulpile ce o să vină la găinile tele...

Şi a început moaşa să-i povestească toată tărăşenia.Moaşa vorbea şi puiul ciripea subţioara ei.Au stat aşa de vorbă până spre ziua când a furat-o somnul dar de unde

era cătrănită şi amărâtă, tot vorbind cu puiul s-a înseninat la faţă ba şi un

MOAŞA NASTA 302

zâmbet i-a mijit în colţul gurii, ea care de atât amar de vreme uitase să mai zâmbească.

Şi aşa a clocit moaşa Nasta puiul subţioară timp de patru zile până a ieşit din ghioace.

Mergea moaşa pe zoană cu vaca şi cu purcica, mergea şi torcea cu puiul subţioară.

Noroc că învăţându-se să-l ţină subţioara stângă, putea ţine şi furca având mâna dreaptă liberă să învârtească fusul ori să facă toate cele ce trebuiesc făcute pe lângă casă.

Aşa că nu e de mirare că puiul o asculta mai dihai ca un copil.Ba când se făcuse cocoş falnic şi voinic, îmediat se sburlea şi sărea să

o apere de i se părea că cineva se dă la ea. O ştiu pe propria mea piele căci am vrut să-l încerc(ştiam toată lumea povestea) şi m-am făcut că dau în moaşa dar nici n-am apucat să ridic bine mâna că m-am trezit cu cocoşul în spinare că de nu sărea moaşa, mă gherănea bine.

Parcă o văd pe moaşa când pleca de acasă: ieşea întâi vaca rumegând şi abia mişcându-se de parcă nu stătuse culcată toată noaptea. E drept că mai avea două luni până să fete şi avea burta mare de mergea legănat pe drum de parcă era Lica lui Ţipar care de căte ori era cu burta la gură abia mergea pe drum la vale.

După vacă ieşea purcica care nu ştiu cum făcea dar mereu se încurca între picioarele vacii când să iese pe poartă. Uneori mai lua câte un ghiont de la moaşa ori dacă se obrăznicea că parcă făcea dinadins în ciudă ca să încurce vaca, mai lua şi un picior în burtă.

Cocoşelul nu era nevoie să iasă pe poartă că se făcea că ciugule fârâmiturile de mămăligă din curte până ieşea toată suflarea şi atunci cu un scurt fâlfâit de aripi sărea peste ulucă drept în mijlocul drumului. Moaşa înnoda cu o sfoară portiţa de pălimar şi aproape întotdeauna -nu ştiu dacă începuse să uite ori că de multe griji ce avea pe cap uita dacă închisese uşa la casă-se întorcea să vadă dacă a închis bine uşa să nu o deschidă vântul şi să intre vr-un câine, că de încuiat nici pomeneală. Acuma nici nu ştiu dacă avea cheie la uşe că îi dăduse un român uşa cu toc cu tot când şi-a făcut casa că el îşi făcuse casă nouă şi pusese şi giurgiuvele şi ferestre şi uşi noi că tăiase un nuc bătrân din care a făcut scânduri.

Dar chiar dacă ar fi avut cheie, de ce să încuie?Că vorba Dinii, nu există broaşte ferecate pentru hoţi că ei au iarba

fiarelor cu care pot desface cea mai meşterită încuietoare, deşi până şi noi copii ştiam că aşa zisa iarba fiarelor, era o sârmă îndoită de-i zicea şperaclu dar cu care şmecherii izbuteau să deschidă lacăte şi uşi. Dar pe la noi nu s-au pomenit hoţi de drumul mare ca unul Coroiu ce ataca prin

MOAŞA NASTA 303

Moldova sau Berilă ce era prin bălţile Brăilei şi care fura fete de bogătaşi şi fugea cu ele în stufărişul din delta Dunării şi nu dădea fata îndărăt decât pentru o mare sumă de bani.

Lumea se ferea de noi copii când vorbeau de isprăvile lor şi spuneau că nici-o fată nu s-a mai întors aşa cum a plecat, că scria şi la Universul de chestia asta..

Da ce, poţi să ştii ce a fost dacă nu ai fost acolo să vezi cu ochii tăi?Pe la noi a fost un singur hoţ de drumul mare, unul Nicu Munteanu

care ajunsese vestit pe trei judeţe de cum îi păcălea pe chiaburii şi moşierii pe care îi fura. Se zicea că lua de la bogaţi şi da la săraci. Aşa o fi fost, numai că am auzit de mulţi bogaţi pe care i-a jecmănit dar n-am auzit de nici-un sărac căruia să-i fi dat bani să-l scape de nevoi. Şontorogul de Bărţă zicea că nu vor oamenii să spună că i-a ajutat ca să nu vină păgubaşii să le ia îndărăt banii şi să nu-i bage la pârnaie jandarii că au fost înţeleşi cu el ori că şi mai rău,(Doamne iartă-mă,) l-au tăinuit pe la ei prin case când era căutat de potere.

Era o poveste cu Nicu Munteanu care era de prin părţile Horezului.Se zice că atunci când era mumă-sa borţoasă cu el prin luna cincea a

început copilul să ţipe în burta măsii de se auzea pe uliţă şi nu tăcea neam. Atunci au zis babele că ăsta e un semn de la ursitoarele care nu au avut timp să-i hotărască viitorul când a rămas borţoasă şi că trebuie să îl întrebe ce vrea să fie în viaţă. Şi a început mumă-sa să-l întrebe;

- Vrei să fii popă?Copilul ţipa ca în gură de şarpe.- Vrei să fii învăţător?Nimic.- Vrei să te faci morar? A sărit cu gura o babă, se vede că visul ei era

să aibe moară.- De unde.Şi a coninuat mumă-sa să-i zică toate meseriile din lume, dar degeaba.

Deodată a sărit cu gura o babă cu gura pocită că mai bine îi lua Dumnezeu graiul şi s-a băgat în vorbă ca musca în curul calului:

- Vrei să te faci hoţ de drumul mare?Şi copilul pe loc a tăcut.Şi hoţ s-a făcut când a ajuns mare.Ce o fi fost adevărat din toate estea nu ştiu că Dina avea o

vorbă:"Foaie verde lobodă, gura lumii-i slobodă"şi nu o astupă decât pământul.

Toţi bătrânii ziceau pufăind din pacul de tutun că s-a înrăit lumea de nu mai e de trăit în zia de azi. Că s-au înmulţit hoţii şi zarafii si perceptorii

MOAŞA NASTA 304

de numai în cimitir mai are omul linişte, dar liniştea de veci. că pe pământ nu mai e de trăit.

Cum o fi fost altădată nu ştiu, dar trebuie să fi fost tare bine, trebuie să fi fost raiul pe pământ dacă azi poţi lăsa casa descuiată-şi nu numai moaşa o lăsa descuiată, (dar şi bunicul de la Bărbăteşti şi de la el ar fi avut hoţii ce să fure). da până şi ăi care se văitau că nu mai e de trăit, făceau la fel. Ba ca să nu piardă cheia dacă o ia cu el, ba că dacă vine nevasta înainte nu are pe unde intra în casă, mă rog găseau ei pricini să nu încuie şi slavă domnului că nimeni nu intra în casă în lipsa lor.

Până şi ţiganii care toată lumea ştie că fură nu intrau în casă. Ei ciordeau găini ori alte orătănii de pe uliţă pe care le băgau ţigăncile pe sub fuste (ba şi de prin curţi dacă stăpânii nu erau acasă,) dar în case îşi cunoşteau lungul nasului şi nu intrau.

Ce-ar zice bătrânii de atunci dacă ar vedea ce se întâmplă azi?...

*****

Ce ne plăcea nouă copiilor la moaşa e că ne primea întotdeauna când aveam vr-un necaz ori când vream să o întrebăm câte ceva şi care copil nu are mereu câte ceva de întrebat?

Ăi mari nu aveau niciodată timp de noi.Ba ne şi vorbeau răstit când ne duceam la ei şi uneori, dacă erau

necăjiţi,(şi mereu erau necăjiţi şi încruntaţi,) ne ziceau ceva de mamă şi ne mai dădeau şi câteva opinci la fund dar moaşa găsea mereu timp pentru noi; ba că aveam trântitură, ba că aveam gâlci, ba că am găsit bureţi şi nu ştiam dacă erau otrăviţi,(şerpeşti cum li se spunea,) ba câte şi mai câte.

Când aveam trântitură,(adică dacă ni se aduna sânge roşu-da ce zic roşu, negru-la degetele de la picioare ori şi mai rău în talpă), iute la moaşa. Noi aşa ştiam că faci bubă rea dacă ai călcat pe locul unde s-a trântit un cal de căldură vara, ca aşa am auzit din bătrâni.

Aşa o fi, nu o fi aşa, Dumnezeu ştie dar ne pomeneam din senin cu o roşaţă pe talpă care se mărea şi începea să ne mănânce de nici cu briceagul de te scărpinai nu alinai mâncărimea. După o zi două mâncărimea se schimba în usturime de ne scăpărau ochii şi ştiam că altă scăpare nu e decât moaşa.

Nu ştiu dece copii ăilalţi nu se duceau la mumele lor, că trebuie să fi ştiut şi ele ce să facă.

Eu ştiu dece nu mă duceam la mama că le-aş mai fi încasat pe spinare deoarece când plecam cu vacile ori la scăldat la râu, nu aveam voie să plec desculţ să nu mă înţep în mărăcini şi să fac bubatul negru-asta ştiam toţi ce

MOAŞA NASTA 305

înseamnă că am văzut-o pe Truica bătrână moartă de dalac sau bubat negru că era umflată şi neagră ca tăciunele.

Dar cum să stai tu încălţat când toţi copii erau desculţi şi mai ales că prin zăvoi ori pe iaz unde ne duceam la scăldat trăgea şi reveneală?

Nu puteam eu să fiu printre copii ca oaia neagră printre ţurcanele albe.Aşa că atunci când făceam trântitură, iute la moaşa.Câteodată ne era aşa de rău că nu mai puteam merge pe picioare şi ori

încălecam pe câte un cal până la moaşa, ori ne duceam mai mulţi copii şi ne sprijineam unul pe altul. Moaşa cum ne vedea lăsa furca din brâu şi scotea din tulpan acul de siguranţă că-l avea mereu pregătit dar nu numai pentru trântiturile noastre ci pentru câte helea.

De fapt ăsta era norocul nostru că dacă nu era acasă, ştiam unde o găseam, pe zoană.

Şi dacă nu ar fi fost pregătită, ce ne făceam? Că ne usturau ochii de durere şi mâncărime. Nu ştiu cum da nu ni s-a întâmplat niciodată să nu dăm de ea, că nu a fost niciodată la moşit când făceam noi trântitură. Şi scotea moaşa acul apoi se aşeza pe marginea şanţului şoselii şi ne răsturna alături de ea luându-ne piciorul în poală. Pipăia încet talpa să găsească locul că de roşie era ea roşie talpa sau degetul, da moaşa trebuia să găsească moţul care era ca un vîrf de ac şi galben că făcuse şi puroi de nici nu se vedea de roşaţă.

Noi am fi ţipat ca în gură de şarpe dar de ruşine ne ţineam.Când găsea locul scuipa pe deşt şi cu scuipatul curăţa locul de noroi

ori de baligă şi pe urmă băga acul în moţ.Dar nu cu încetineală.Îl băga dintr-odată.Şi ieşea un sânge negru şi gros de ai fi zis că era închegat.Cum storcea oţâră locul ne lua mâncărimea cu mâna.Dar nu scăpam cu una cu două.Rupea de pe fusul cu lână toarsă un fir subţire ca aţa şi ne strângea

bine deştul de se scurgea tot sângele negru. Mai rău păţea dacă era trântitura în talpă că nu ne putea lega aşa că se chinuia să stoarcă buboiul dar nu ne lăsa până nu era ea mulţumită. Îmi aduc aminte că odată am găsit-o pe zoană dar nu torcea, pe semne că nu mai avea lână ori cânepă de tors aşa că nu a mai avut aţă să ne lege. Da moaşa s-a descurcat. A despletit o bucăţică din frânghia din coarnele vacii, a tăiat-o cu dinţii că nu avea foarfecă cu ea iar nouă parcă ne-a luat Dumnezeu minţile că aveam bricege la noi, dar am uitat de ele.

Şi până seara nici gând de trântitură, parcă nu avusesem niciodată nimic.

MOAŞA NASTA 306

Ca să nu mai vorbim de sughiţat.Da sughiţat-sughiţat, nu d-ăla de te apucă după ce prânzeşti şi ai

mâncat hupit de te ia sughiţul care după ce bei o cană cu apă rece şi te baţi de două trei ori pe burtă trece, rămânând doar cu ruşinea că tot n-ai învăţat să mănânci omeneşte, dar scapi uşor.

Nu, eu vorbesc de sughiţul păcatos care te ia din senin pe nepusă masă şi nu mai trece orice ai face. Poţi să bei şi un pahar cu apă rece în înghiţituri mici în timp ce spui rar TATĂL NOSTRU, ori să bei o carafă cu apă îndulcită cu miere dacă ai dacă nu şi cu zahăr, şi tot de geaba. Ba poţi să încerci (asta mai merge câteodată) să te apleci cu capul cât poţi de jos, până la podea dacă se poate cu capul între picioarele desfăcute şi să bei un pahar mare cu apă rece neâncepută, da să-l bei rar, în înghiţituri mici. Şi dacă nici aşa nu se opreşte sughiţul, iute înhamă caii la căruţă şi la moaşa pentrucă după două trei ceasuri de sughiţat este fleaşcă ca o baligă de vacă în ploaie de nici nu te mai poţi ţine pe picioare.

A fost odată o întâmplare cu Vasile Vulpoi notarul primăriei că l-a apucat un sughiţ păcătos tocmai când venise în inspecţie Pretorul Plasei Horezului şi după vre-o trei ceasuri de sughiţat, că nici nu a fost în stare să explice daraverile pentru care venise Pretorul, acesta, om cu carte, ştia că poţi să şi mori din sughiţat şi se pare că nici Vasile nu era departe aşa că l-a luat în maşină şi glonţ la Râmnic la spital. Ce i-au făcut acolo numai Dumnezeu ştie, că Vasile prăpădit cum era nu a fost în stare să povestească nimic, dar tot a spus că s-au strâns toţi doctorii din spital, şi Negoiescu, si Georgescu ba şi Vlădescu de face operaţi. Se uitau unii la alţii şi îşi dădeau cu presupusul că e plexul, ba că e pancreasul ba cine mai ştie ce ziceau pe limba lor. Până la urmă i-au dat nişte nasturi de dormit şi au zis să aştepte până dimineaţa pentrucă cu somniferul tare pe care i l-au dat o să se liniştească.

De unde.Dimineaţa, mai mult mort decât viu, văzând că nu a putut închide

ochii cu tot somniferul şi a sughiţat mereu, a trimis pe frati-său Costică ce venise cu el să se ducă la şoferul Trică să vină cu taxiul să-l ducă la moaşa.

Cum a ajuns la Bârzeşti, moaşa abia mulsese vaca, norocul lui că nu plecase cu ea pe zoană la păscut ori că nu era plecată la moşit prin sat, moaşa l-a aşezat pe un scăunel, i-a pus mâna stângă pe frunte iar cu degetul gros de la mâna dreaptă la apăsat pe ceafă, unde e despicătura între cap şi gât, la creierul mic, de.!

Da a apăsat vânjos, bărbăteşte.L-a ţinut aşa preţ de a număra până la treizeci după care a început să

mişte rotund deştul în gaura de sub creerul mic şi de unde Vasile parcă

MOAŞA NASTA 307

leşinase sau adormise, a oftat odată lung, a deschis ochii mari, şi... ăla a fost sughiţul.

Moaşa i-a dat o ulcică cu laptele cald că abia îl mulsese ca să îşi măi vie în fire că bietul Vasile nu mâncase nimic de ieri şi nu se oprise neam din sughiţ.

Am mai asistat de câteva ori când moaşa Nasta lua sughiţul cu mâna, dar nu mi-am închipuit niciodată ca la un interval de cincizeci de ani şi la trei mii de kilometrii distanţă aveam să încerc cu succes să opresc şi eu sughiţul cuiva şi încă cui, chiar ficei patronului pentru care filmam.

Într-o pauză de filmare m-am dus să discut cu patronul o problemă de protocol şi când am intrat în birou, era agitaţie mare. Fica patronului-o tânără de 28 de ani care abia îşi terminase studiile şi venise să preia afacerile tatălui, era într-o criză acută de sughiţ care dura de la miezul nopţii. Era prăbuşită pe un fotoliu şi înconjurată de doi medici care îi facuseră injecţii calmante fără nici-un rezultat.

Nu ştiu ce demon a vorbit în locul meu şi m-a făcut să zic:- Îmi permiteţi şi mie să încerc?La care toate capetele s-au întors spre mine deoarece eram cunoscut

ca regizor artistic şi cameraman, nu medic.- Sunteţi magnetizor?- Neştiind cam cu ce se mănâncă magnetizarea, am clătinat din cap şi

în stânga şi în dreapta, în aşa fel că putea fi intrepretat şi da şi nu, aşa că fiecare putea alege ce îi convenea.

- Sunteţi Gherisor? (Vindecător)- Sunteţi Maribu?(Vrăjitor!)- Lăsaţi-l să încerce căci în tot cazul nu mai am nimic de pierdut.Şi am încercat, căutând să-mi aduc aminte cam cum făcuse moaşa şi

cum mai făcusem şi eu cu mulţi ani în urmă când tânăr teribilos am avut norocul să opresc la câţva colegi de facultate sughiţul.

Dar asta era în Bucureşti, cu 30 de ani în urmă.Acum eram la Paris.Şi cine îmi era pacienta!Fata patronului!.M-am apropiat de Limor (Limor se numea) i-am îndreptat capul căci

îi căzuse în faţă de eforturile sughiţului, i-am sprijinit fruntea cu mâna stângă (cum făcea moaşa) iar cu degetul gros de la mâna dreaptă am încerput să-i masez uşor cerebelul. După câteva pase am simţit că era pe cale să adoarmă (ca Vulpoi) şi atunci am apăsat puternic chiar în despicătură şi exact ca Vasile Vulpoi Limor a oftat adânc, a deschis ochii şi a spus zâmbind.

MOAŞA NASTA 308

- Mi-a luat cu mâna.Şi într-un elan care nu îi prea era în obicei, s-a ridicat şi m-a sărutat în

râsetele întregii asistente.Asta a fost singura plată pe care am primit-o în viaţa mea pentru

aportul meu ştiinţific în ale medicinei, deşi sincer să fiu aş fi preferat să fi primit un cec.

Cel mai intrigaţi erai cei doi medici care nu puteau înţelege cum am procedat şi insistau să le dau reţeta.

- Este un truc pe care l-am învăţat acum cinzeci de ani de la Moaşa Nasta.

- Moaşe, vraci, megnetizor şi tot ce vreţi în micul meu sătuc de munte cu 142 de case şi 430 de suflete

Un sătuc la trei mii de kilometri de Parisul Oraş Lumină, Parisul care are tot ce ştiinţa şi tehnica a realizat dar care nu conoaşte

"VRĂJILE LUI MOAŞA NASTA.”Ori cu bureţii!Marea noastră plăcere era să căutăm şi să culegem bureţi dar

dandanaua era că nu-i cunoşteam pe toţi. Când era vorba de"STRIGĂ"care creştea pe nuci ori din cei ce creşteau pe fagi şi care erau buni de murături, nu aveam treabă. Dar ce te făceai dacă găseai"SPURCACI"care erau amestecaţi cu bureţii"ŞERPEŞTI"şi semănau ca două picături de apa uni cu alţii? Că dacă te punea necuratul să greşeşti şi să iei chiar şi numai unul şerpesc, adio mamă. Cimitirul te mănâncă. Nu mai are cine ce să-ţi facă. Mai ales dacă mănânci seara şi te ia otrava în somn. Până să te desmeticeşti, te ia sughiţul şi mori în chinuri şi urli de s-aude în tot satul.

Ştiu că aşa a păţit Varvara lui Fărcaşu de a murit ca un câine până dimineaţa.

Când ne duceam la moaşa să ni-i aleagă, ne punea să răsturnăm giacurile pe masă iar ăi care nu aveau traistă să le scoată din sân şi ea îi alegea. Nu ştiu cum se face dar eu niciodată nu am ajuns să culeg bureţi fără să iau şi otrăvitori deşi moaşa Nasta spunea mereu:

- Vali mamă, tale (niciodată moaşa nu zicea nimănui pe nume, fie bărbat, femeie ori copil zicea"tale"adică pe scurt de la matale, sau dumneatale) nu vezi că spurcacii sunt albi cu cinci puncte roşii iar şerpeştii sunt roşii cu cinci puncte albe?

Aşa o fi.Dar de bucurie că găseşte bureţi, mai stai să numeri petele roşii sau

albe?Şi mai sunt şi amestecaţi; ba spurcacii printre şerpeşti, ba şerpeştii

printre spurcaci.

MOAŞA NASTA 309

Că parcă fac dinadins să ne amărască viaţa.Păcătoşii de Codin al lui Foartă ori Nicu Tătaru nu greşeau niciodată,

că de multe ori îmi era necaz că mereu ăilalţi copii erau mai buni ca mine.Ba călăreau mai bine, ba împiedicau caii cât ai zice peşte, ba prindeau

fâţele cu mâna de parcă le luau din oală ba şi la şcoală desenau mai frumos ca mine.

Ori cântau de ai fi tot stat să-i asculţi.Ori câte şi mai câte că eu mereu eram de coada căruţii.Şi râsul de pe lume e că atunci când mă duceam acasă cu bureţii

mama nu avea încredere în mine(de unde să ştie că fusesem cu ei la moaşa) şi îi punea într-un lighian peste care punea apă şi arunca un ban de argint şi dacă nu coclea banul, erau bureţii buni. Bineînţeles că banul nu coclea niciodată deşi de multe ori îmi venea să pun şi un burete şerpesc să văd eu dacă cocleşte banul dar îmi părea rău să stric bunătatea de bureţi după care mă zgârâiasem prin mărăcini pe coastă până să-i culeg.

Ori când aveam gâlci(amigdalită cum spunea mama) tot la moaşa veneau mumele cu pruncii că erau roşii în gât şi nici nu mai puteau răsufla ori vorbi, başca că aveau fierbinţeli mari.

Ştiu că au adus-o şi la mine odată iarna că năduşisem dându-mă cu sania şi răcisem dar nu am venit acasă să mă schimb am stat cu rufele ude până s-au uscat pe mine şi gata gâlcile. Cum era zăpadă mare nu puteau să mă ducă cu sania la Râmnic la doctor. Moaşa a venit, şi-a scos broboada că iarna umbla cu broboabă, -o broboabă mare de lână albă de se lega cu ea la cap dar era mare că pe urmă o petrecea pe după umeri şi o încheia la spate de n-avea treabă nici pe gerul Bobotezii -şi s-a pus pe treabă.

S-a spălat pe mâini cu ţuică şi pe urmă aşa udă de ţuică cum era a venit la mine şi mi-a deschis gura de s-a uitat în gâtul meu de m-am înecat de mirosul ţuicii şi am început să strănut.

Moaşa s-a speriat de ce galben eram în gât că se umflaseră gâlcile şi erau pline de puroi.

A cerut Dinii sare şi Dina i-a adus solniţa.Dar nu era bună că era pisată mărunt. Moaşa avea nevoie de sare

mare, ca pentru murături ori de pus pe slănină înainte de a o afuma. Cum nu avea decât bolovani, până a spart Dina un bolovan cu toporul şi l-a pus în piuă de a început să-l piseze, mama s-a aşezat la taclale cu moaşa să mai afle ce mai e nou prin sat iar eu mă făcusem ghem de frică că nu ştiam ce face cu sarea dar ce, aveam curaj să zic ceva? Doar mama îmi spusese să vin acasă dacă năduşesc să mă schimb. Aşa de frică mi-era că habar n-am ce-au vorbit, de parcă nu aş fi fost acolo.

MOAŞA NASTA 310

Odată sarea pisată moaşa s-a mai spălat odată pe mâini apoi a băgat deştul mare în sare, a venit la mine şi m-a pus să deschid gura, da ţinea degetul cu sare la spate. Neştiind ce mă aşteaptă am deschis gura, dar numai pe jumătate.

- Mai mare! A zis moaşa.Dar eu şi de frică şi că nu puteam să o deschid, am mai deschis-o

numai puţin.- Mai mare mamă, să văd ce e înăuntru.La care mama a intervenit autoritară ca de obicei.- Lasă moaşe că o să deschidă el acum o gură cât o şurăŞi şi-a suflecat mânecile de la jerseu. Cum ştiam ce înseamnă asta, am

deschis larg gura.Moaşa atât a aşteptat.A băgat degetul în gâtul meu iar cu mâna stângă îmi sprijinea capul că

nici nu puteam mişca şi a început să-mi frece gâlcile de pârâiau când le spărgea cu sarea. Eu n-am putut nici să mă mişc nici să ţip. Am rămas ca trăznit cu gura căscată şi ochii holbaţi până ce şi-a scos moaşa degetul din gâtul meu şi pe urmă am auzit-o pe moaşa:

- Gata Vali mamă, scăpaşi de greu. Acum scuipă tot veninul în lighian.

Uşor de spus, dar ce să scuip? Că -mi era gura bocnă de sare şi de durere era să-mi iasă ochii din cap. M-am ţinut cu mâinile de gât şi uşor uşor am început să scuip.

Avea dreptate moaşa că numai venin scuipam.Până să pună Dina masa că au oprit-o şi pe moaşa să mănânce

împreună-mai ales că venise şi tata de la biserică-eu am adormit şi nu mai ştiu nimic.

Şi tot la moaşa veneau mumele cu plozii cărora le venise vremea să meargă la şcoală că le cântase piţigoiul şi tot se mai slobozeau noaptea în pat

Era cât pe-aci să o cheme pe moaşa şi la mine-înţelegeţi de ce-dar ştiind ce mă aştepta mă duceam înainte de culcare la W. C. şi nici nu mai beam apă seara.

Aşa că nu a mai fost nevoie să mă doftoricească.Acuma despre ce fel de doftoriceală e vorba ar putea să spună şi Titu

şi Codin şi Tăchină şi Culice şi mai toţi copii din sat (Uite că nu ştiu cum era cu fetele că nu am auzit să fi fost doftoricite şi fete. Ori or fi fost la moaşa în sicret să nu ştim noi băieţii.). Deşi eu am scăpat de doftoriceală, ştiam şi eu ca toţi copii ceilalţi ce te aşteaptă dacă ostenit de joaca de peste

MOAŞA NASTA 311

zi te visezi noaptea că eşti la privată ori că te iei la întrecere pe zăvoi care face mai departe şi te slobozeşti în pat.

Dar moaşa avea leac şi pentru asta şi foarte rar a trebuit să mai facă încă odată doftoriceala.

Venea muma cu ţâncul care de ruşine stătea cu capul în jos şi se uita pieziş iar moaşa nici nu era nevoie să întrebe ce nevoie îi aduce că se prindea iute de ce era vorba. Lua un ciot de mătură ce era agăţată de un cui sub straşină alături de cuibare şi îl punea pe foc pe pirostrii. Dacă nu era focul făcut, punea ţâncul să aprindă focul şi până se aţâţa, muierile stăteau de vorbă. Odată vâlvâtăile crescute, punea mătura pe foc şi când luau foc bine firele de la mătură, lua ţâncul pe după gât, îl băga cu capul între picioare şi începea să-i dea la cur cu mătura aprinsă..

Nu pot să spun ce ţipa pruncul de sperietură.Păi era puţin lucru să simţi că-ţi ia fundul foc?Acuma nu ştiu dacă de sperietură, de ruşine ori de frică să nu mai

aprindă odată mătura pentru tine, dar din ziua aia s-a terminat cu slobozitul în pat.

Mitu lui Tache a zis că el n-a dormit trei nopţi de frică să nu se scape în aşternut..

Şi tot la moaşa ne duceam să întrebăm dacă e adevărat că viezurii se reped la om de-i mănîncă boaşele iar la femei ţâţele. Că ne speriasem rău când a venit prăpăstiosul de Mărin al lui Liţă să ne spună că la Stoeneşti a sărit un viezure în pieptul unei femei să-i mânce ţâţele da noroc că a trecut un om cu căruţa cu fân şi a sărit cu furca de a apărat femeia.

Ori să o întrebăm dacă e adevărat că vara în nopţile fără lună joacă flăcările pe Fierbea şi că e adevărat ce se spune că ar fi galbeni de aur îngropaţi de haiduci. Că haiducii au uitat unde i-au ascuns ori au fost omor âţi de potere şi au rămas banii îngropaţi şi din când în când ies flăcări din ei. Moaşa ne asculta şi de fiecare dată ne spunea ce ştia. Nu făcea că ăilalţi pe care când îi întrebam ne răspundea la toate întrebările una şi bună:

- Aşa a vrut Dumnezeu!Da până la urmă ne-am prins că spuneau aşa ori că nu ştiau ce să

spună ori ca să scape de noi.Îmi aduc aminte că odată ne-am dus o şleahtă întreagă (că am lăsat

vacile singure pe zăvoi de au dat buzna în lucerna lui Nae Şchiopu) să ne spună cum se caută apă cu o creangă de alun. Că venise tot palavragiul de Marin al lui Liţă să ne povestească că văzuse el prin părţile Maglavitului unde fusese la vale cu taică-său cu nuci de Păresimi că era unul care căuta apă cu o creangă de alun. Dar nu a fost în stare să ne povestească ce şi cum. Acum lasă că nici nu prea era ceva de capul lui că dacă vedea ceva

MOAŞA NASTA 312

rămânea cu gura căscată ca proasta în târg când s-a văzut în oglindă şi nu ştia nimic să spună ce şi cum.

A încercat ea moaşa Nasta să ne povestească dar era atâta hărmălaie că fiecare sărea cu gura în loc să stea să asculte aşa că moaşa a pus sfoara la poartă şi a plecat cu noi să ne arate.

Acuma nu ştiu ce a fost şi în mintea ei să se pună la mintea noastră dar a mers cu noi până în Chicirlă că acolo erau tufe de aluni tineri şi a ales o cracă de avea ramurile ca braţele unui plug, adică una mai lungă din care se porneau două mai tinere şi a tăiat-o cu custura, că moaşa avea întotdeauna la brâu, sub bete, o custură. Noi toţi cu bricegile pe tufele de alun. Bine înţeles eu am rămas tot de coada căruţei că am ales cea mai prăpădită cracă. Am făcut ca moaşa adică am tăiat crăcile de le ţineam în mâini exact ca coarnele plugului. Am coborit Chicirla -mergea moaşa de parcă era fată de măritat, nu muiere bătrână-şi cum am ajuns în zăvoi a domolit pasul şi a întins craca înaintea ei exact ca plugul. Mergea-încet, ca melcul. Făcea câte un pas, rămânând cu piciorul ridicat ca Rex, câinele de vânătoare al lui nenea Sofian când era la vânat fazani.

De ce făcea aşa nu ştiu! Noi, grămadă după moaşa şi de unde nu ne stătea guriţa toată ziua, acum puteai asculta musca, aşa ne luase Dumnezeu graiul. Eram numai ochi şi urechi la ce făcea ea. Dacă ne-ar fi văzut cineva s-ar fi stricat de râs cum mergeam toţi într-un picior şi ne uitam ţintă la alunul din mâna ei să vedem când o să se aplece craca cu vârful până aproape de pământ-aşa ne spusese Mărin că văzuse la Maglavid-semn că e apă. De câteva ori s-a oprit moaşa cu piciorul ridicat că noi luaţi pe nepregătite cât pe-aci să cădem grămadă.

Până la urmă am văzut că vârful crăcii a început să se mişte în mâna moaşei, semn că era apă.

Moaşa s-a oprit, s-a îndreptat de şale-cred şi eu de cât mersese ca berzele într-un picior-şi a zis:

- Uite ici trebuie să fie apă!- Noi ne uitam unul la altul că la noi nu mişcase craca, dar dintr-odată

au început să ne bâţâie la toţi crăcile în mână că a început moaşa să râdă că şi-a dat seama că ne făceam că ne tremură crăile ca să ne dăm mari că am găsit şi noi apă.

Toate bune şi frumoase, dar de unde sapă şi lopată ca să săpăm să dăm de apă?

Că a zis ea moaşa că e apă, da nu ştie la ce adâncime.Trică al lui Bucioi cu Nicu lui Fleaşcă şi Codin al Paicului au început

să scarmene pământul cu ghiarele şi la nici o palmă s-a umezit pământul de am început toţi să ţipăm:

MOAŞA NASTA 313

- Apă bă fraţilor, apă!Acuma drept e că eram în zăvoi la câţva paşi de glăvociul ce venea

dela Negruleşti dar pentru noi era sfânt:Moaşa găsise cu craca de alun apă.Ne-am jurat ca a doua zi când veneam cu vacile la păscut să aducem

lopeţi şi casmale ca să săpăm mai adânc să facem o fântână. Pozna asta se întâmplase într-o Duminică spre norocul nostru şi al Moaşei că altfel ne-ar fi văzut lumea cum ţopăiam într-un picior şi am fi ajuns de povestea satului.

Nici până azi nu ştiu dacă vreunul dintre noi a venit a doua zi cu sapa ca să sape să dea de izvor că ne-am luat cu alte poveşti.

Dar chiar dacă vreunul a venit şi nu a găsit nimic a tăcut chitic.Îmi aduc aminte că zvăpăiaţi de copii ce eram, când ne duceam cu

vacile în loc să stăm lângă ele să nu scape în lucernă ori să-şi bage boturile în porumb, noi ne ţineam de drăcii. Nu ştiu care deştept a venit într-o zi să ne spună că dacă băgăm furnici roşii în găurile făcute de greieri ca să stea ascunşi ziua, că numai de seara până dimineaţa cântau şi ziua dormeau, ies greeri chiauni din găurile lor.

Gata taică.Fiecare să caute găuri de greeri.

Nu era greu că era câmpul plin de găuri numai să ştii să le cauţi. La început mi-a fost greu dar trăgând cu coada ochiului la fârtaţii mei,m-am prins şi eu. După ce am găsit găurile, hai la căutat un muşuroi de furnici roşii. Nici asta nu era greu că era câmpul plin de muşuroaie, mai ales pe sub anini. Luam fiecare câte o furnică-două în mână şi iute la gaură.

Dacă aveai bafta să te pişte furnica, era norocul tău..Odată ajunşi la găurile greerilor, băgam furnicile şi până a număra la

trei ieşeau greeri căpii de cap şi umblau ca besmeticii prin iarbă.N-am înţeles niciodată (de fapt nici nu ne puneam atunci întrebarea)

dece nu se duceau furnicile singure peste greeri şi trebuia să le ducem noi?Când am întrebat-o pe moaşa a rămas o clipă pe gânduri-se vede

treaba că nu prea ştia nici ea ce să spună-şi pentru prima dată când am auzit-o zicând ca Dina când vrea să scape de mine că o tot pisam la cap ori poate că nu ştia nici ea:

- Aşa o fi lăsat Dumnezeu!.Tot din năzbâtâie noastre de copii era când aduceam pe Maica

Domnului.- Nu râdeţi că nu e de râs.Vara când începea să se coacă fânul dar când paiele încă nu erau

uscate, găseam câte un fir de barba ursului (din ăla din care când îl rupi

MOAŞA NASTA 314

iese o zamă albă groasă, cam ca laptele) apoi rupeam un pai potrivit de copt şi făceam o buclă din el, ca un laţ de prins iepuri sau şi mai bine ca un şbilţ de prins câinii, da nu mare, atât cât să o băgăm în gură şi să facem din scuipat un fel de pojghiţă ca un geam. Băgam paiul în gură cu mâna stângă şi după ce îl scoteam, cu mâna dreaptă puneam o picătură de zamă pe scuipatul din pai, dar cu grije ca să nu spargem scuipatul şi pe loc se colora scuipatul în toate felurile că îl ţineam în soare. De fapt dacă nu era soare nu mergea treaba, dar vare era mereu soare. Şi dacă dădea Dumnezeu ca să se formeze nişte desene care aduceau cu o icoană din biserică, începeam să strigăm:

- Fraţilor, date norocul peste mine, apăru Maica Domnului.Uneori ne duceam cu firul de barba ursului şi cu paiul să arătăm şi

moaşei pe Maica Domnului şi tare se bucura că ne-am gândit la ea.Dar ce, ea nu se gândea la noi când desfăcea un jurnal în care avea

împăturită halva şi ne dădea şi nouă câte un drob? Ba uneori ne duceam câte doi trei, după cum se nimerea, să ne lăudăm şi să-i arătăm cum făceam cârstei ori mătăuze ori morişti din răgaci.

Uite mă prind că habar n-aveţi ce e aia.Primăvara după ce se alegeau florile pe copaci şi rămâneau fructele

mititele, se găseau pe pruni (Nu ştiu de ce numai pe pruni, dar aşa era. Poate că"Aşa a vrut Dumnezeu"să fie numai pe pruni. Ori poate or mai fi fost şi pe alţi copaci dar nu ştiam noi.) nişte gândaci mari, cafenii, cam de două ori cât viespile. Cam odată şi jumătate cât bondarii. Noi îi prindeam că nici nu era greu. Scuturam prunii şi cădeau cu grămada. Dar trebuia să-i scuturăm dimineaţa până să încălzească soarele, că pe urmă dacă se încălzea, zburau. Luam gândacii de le zicea răgăci şi le rupeam un picior din spate apoi înfigeam un ac cu gămălie (cu asta eu aprovizionam toată suflarea că luam de la mama din maşina de cusut unde le ţinea când cosea să însăileze vr-un tiv şi cum avea o grămadă, nu se cunoştea) şi capătul celălalt al acului îl legam cu o sforicică subţire de un băţ la care îi făceam o măciulie ca la biciuşcă să nu fugă aţa. Apoi învărteam băţul ca pe mătăuz de câteva ori până începea să zboare răgacea şi pe urmă se învârtea singură ca morişca ori ca titirezul. Noi ne întreceam care are cea mai voinică răgace să se învârtească cel mai mult şi mai repede şi ne duceam şi la moaşa şi ca să ne fălim cât de grozavi eram noi dar şi ca să-i facem o bucurie că dacă ne adunam patru cinci copii, când se învârteau răgăcile era un zumzet mai mare dragul.

Acuma nu ştiu de ce dar moaşa nu ne certa dece facem aşa, ea care se supăra rău pe noi dacă legam o tinichea de coada vr-unui câine ori dacă prindeam vre-o păsărică.

MOAŞA NASTA 315

Nu mai vorbesc dacă ne afla că am prins o rândunică nu mai aveam ce căuta pe la ea până uita.

Poate nu se supăra fiindcă răgăcile astea făceau rău la pruni că mâncau prunele care abia se alesăseră din flori. Numai că unii dintre noi nu ne mulţumeam să scuturăm prunii, ne mai şi urcam în ei dacă nu cădeau răgăcile şi ne alegeam cu nişte jupuituri sau zgârâituri de mama focului. Şi dacă ar fi fost numai cu răgăcile ar fi fost bine dar ne zgârâiam şi când culegeam mure sau smeură ori când ne tăiam în custură şi atunci iute la moaşa. Cum stătea într-un smârc de zăvoi şi cum zăvoiul ţinea umezeală, avea în jurul casei numai tufe de boz ori de rostopastă iar dacă se terminau tufele de rostopastă trimetea împricinaţii să culeagă de sub punte că era plin tot malul râului.

Acuma nu ştiu dacă şi dumneavoastră ştiţi ce e rostopasta. E o buruiană care creşte după cum spusei la umezeală, dar nu peste tot. Pe câmpie ori unde e cald rău nu creşte, nici unde e prea frig. Are frunzele cam ca de spânj şi tufa e cam cât o tufă de căpşuni. Chiar şi tijele sunt ca ale căpşunii.

Dar toată socoteala este în ce e în tije.Tija trebuie ruptă cât mai de la rădăcină că acolo are cea mai multă

zeamă. O zeamă galbenă care după puţin timp devine roşie şi miroase tare. Nu ştiam noi a ce miroase, dar ne muta nasul din loc. Pe urmă am aflat că miroase a iod, aşa cum miroase şi coaja de pe nucă când e verde şi încă nu se ghioace. Ori cum miroase când întri în Govora şi te apropii de băi că băile sunt cu iod, bune pentru reumatism. Moaşa lua câteva tiji de rostopastă şi după ce ne trimetea să ne spălăm la râu că trecea prin spatele casei, rupea tija şi o strângea cu buricele deştelor până începea să muştească bine zama galbenă şi o punea pe zgârâitură. Când atingea gălbitura zgârâitura te ustura de-ţi ieşeau ochii din cap. Da nu dura mult, că până rupea altă tije nici nu mai simţeai nimic şi deşi mai punea moaşa de câteva ori zamă pe zgârâitură nu mai aveai treabă. Nici n-ai fi avut timp să spui Tatăl Nostru că gălbitura se schimba în roşu da un roşu aprins ca sângele şi se şi făcea zgaibă de ai fi zis că era de trei zile zgârâitura.

- Gata mamă, dar aveţi grije să nu zgâmâiţi locul să rupeţi zgaiba până piomâine că dacă veniţi iar la mine o să pun sare pe bubă înainte de a pune rostopastă că mai am şi altele de făcut nu stau numai de curul vostru.

Zicea ea aşa moaşa ca să ne sperie, dar nu avea inima aia.Tare mă întrebam cum de era totul lună la moaşa în casă şi toate

rufele albe ca laptele că parcă consuma doi codri de săpun pe săptămână.

MOAŞA NASTA 316

Mă luă gura pe dinainte şi zisăi codrii cum se zice pe la noi la călupul de săpun că nu am văzut-o niciodată să pună cazanul de aramă de făcut săpun.

De fapt nici nu mai avea cazan că unul îl dăduse lui Nea Onică iar celălalt rămăsese la Costică

Şi ca să faci săpun ai nevoie de sodă caustică-şi e scumpă şi se găseşte greu, numai la Gruia în piaţă la Râmnic-şi de multă grăsime râncedă şi mai ales de multe lemne.

Şi moaşa de unde lemne? Că şi pentru iarnă aducea cu căpătâiul de pe Chicirlă ori de pe Valea Moşului din crăcile rupte din copaci de furtună.

Că la noi acasă deşi aveam de toate era o poveste întreagă cu făcutul săpunului.

În primul rând nu te puteai apuca de făcut săpun dacă nu aveai destulă grăsime.

La noi se găsea că tot zgăul ce rămânea de la fripturi şi jumările de porc ce râncezeau, ba şi slănina dacă se râncezea, se puneau în căldarea de aramă care era costorită în fiecare an ca să nu coclească.

Ba îmi aduc aminte că odată uitaseră pielea unui viţel sub şopru şi cum nu o preparaseră -adică să o bată în cuie pe scânduri şi să o săreze până se svânta ca să o dea la cojocar -a făcut viermi şi ca să nu o arunce că era păcat de dumnezeu de bunătate de blană, au pus-o la săpun.

Mare tevatură era şi cu săpunul ăsta că numai la făcut bulionul sau magiunul era atâta muncă.

Trebuia să ai un cazan mare, da mare de tot de aramă, unul făcut dintr-un cazan de ţuică de 5-6 vedre dar care se subţiase de atâta stat pe foc şi nu mai era bun de făcut ţuică.

Puneai cazanul pe pirostrii (vă daţi seama ce pirostrii mari trebuia să ai că mulţi vecini veneau la noi să împrumute când aveau nevoie) şi răsturnai cam două garniţe de apă în cazan după care aduceai căldarea cu grăsime şi o puneai peste apă.

Apoi aţâţai focul.După o bună bucată de timp când începea să fiarbă apa începeai să

mesteci cu o lopată cât toate zilele, că trebuia să stai departe de cazan că te opăreai mai ales când puneai soda. Focul trebuia să fie întreţinut mereu şi partea proastă e că mama nu ne lăsa să punem lemne groase, le ţinea pentru iarnă, trebuia să punem pe foc numai vreascuri.

Şi vreascurile se treceau repede.Făceau vâlvâtaie mare dar se treceau una două.Deci trebuia mereu să vii cu braţul de surcele de după magazie căci

mama nu punea niciodată cazanul de făcut săpun sub magazie şi nici

MOAŞA NASTA 317

măcar sub şopru că spunea că atunci când se pune soda se fac nişte aburi care te înneacă şi mori dacă e închis locul unde lucrezi. De aceia se punea cazanul vara când era secetă dar partea proastă e că vara era cald şi trebuia să stai de dimineaţa până la scăpătatul soarelui lângă cazan că era migălos de făcut săpunul.

Ce ştiţi dumneavoastră azi când vă duceţi la magazin şi cumpăraţi săpun de diferite culori şi cu diferite parfumuri ce greu se face săpunul?

Păi şi noi, fiindcă veni vorba de culori şi de miros, şi noi puneam după ce aruncam sodă în cazan mătreci (nişte buruieni ce creşteau pe pisc ca să coloreze săpunul în verde că altfel ieşea alb) ori busuioc şi mentă ca să miroase frumos.

Da, dar până atunci te prăjeai pe toate părţile mestecând în cazan.Şi nu ştiu cum necuratului se făcea că fumul venea tot în partea în

care mestecai.De geaba dădeai ocol cazanului.Dacă puneai surcele pe foc-şi trebuiau puse mereu ca să fiarbă

grăsimea-şi stăteai în partea asta că dincolo erau flăcări mai şi te prăjeau, până să ia foc vâlvătăile te afumai ca slănina în pod de te înneca tusea şi-ţi dădeau lacrimile. Nici nu apucai să răsufli că se puneau vâlvătăile de te ardeau ca pe jar şi fuga în partea ailaltă dar acolo trebuiau puse alte surcele şi tot aşa mereu până după amiază.

Dar abia acuma începea dăndănaia că odată fiartă bine grăsimea-dar fiartă în clocot nu glumă că dacă sărea un strop pe tine gata băşica, başca usturimea-trebuia pusă soda caustică. Înainte însă se punea mătreciul cu busuiocul şi cu menta şi după ce fierbeau şi ele bine că se colora în verde totul se scoteau ca să nu rămână frunze prin săpun.

Apoi soda.Nu avea nimeni voie să o pună în afară de mama.Scotea soda cu un cauc de lemn din sac(nu se putea lua cu făraşul că

era de fier şi îl mânca soda) şi punea cam trei kile-depinde de câtă grăsime avea-într-o baniţă veche. Venea lângă cazan şi arunca cu caucul câte puţină sodă şi cum punea cum se umfla toată fiertura gata gata să dea pe afară.

Cum se umfla Dina arunca o cană cu apă rece -că era pregătită garniţa alături-până se potolea şi în acelaş timp trebuia mestecat mereu plus că focul trebuia întreţinut şi mama striga:

- Aveţi grije să nu vă sară în ochi că orbiţi. Şi ţineţi-vă capul într-o parte să nu respiraţi aerul de la sodă că e toxic.

Uşor de zis, dar mai greu de făcut.

MOAŞA NASTA 318

Şi asta cu soda dura vreme de o jumătate de ceas după care se mai mesteca încă până ţi se ura dar cu focul mai mic.

Abia ziceai că s-a terminat că venea mama să vadă dacă a început să se aleagă leşia.

Unde vedea că se alege nu ştiu, dar şi Dina ştia când începea să se lege că o striga pe mama să vină să vadă.

. Necazul mare era că nu întotdeauna era cum trebuie şi asta însemna iar luat totul de la început.

Iar focul mare.Iar mestecat.Iar mai pus sodă.Iar ferit să nu te arzi, iar pus apă că dă clocoteala pe afară, iar şi iar.Dar să nu credeţi că întotdeauna mai trebuia sodă.Nu!Uneori era prea multă sodă-de unde ştia şi mama şi Dina nu ştiu, dar

ştiau-şi atunci mai trebuia pusă apă şi continuată fierberea pănă se subţia zeama. Am întrebat şi eu odată ce e dacă e prea multă soda şi mama a spus că iese săpunul numai cu broboane când se usuca şi nu se mai poate folosi decât la spălat rufe. Pe faţă nu te mai poţi spăla că te arde şi vai de cine spală rufele cu săpun din ăsta că iese cu mâinile băşicate când termină treaba.

Acum drept e că odată a greşit şi mama.Nu ştiu cine venise la poartă tocmai atunci şi cum a stat mult de

vorbă-nu-i putea da papucii că s-ar fi supărat -n-a mai avut ce să repare şi a ieşit săpunul numai broboane.

Iar leşie numai pe fundul cazanului.Când cazanul a fiert cum trebuie se stinge focul şi se lasă de seara

până dimineaţa pe pirostrii să se aleagă săpunul de leşie. Şi ca nu cumva să plouă peste noapte-ştiţi cum e vara, plouă când nici nu te aştepţi-pui deasupra cazanului o tinichea ruginită că dacă pui una nouă, până dimineaţa e oxidată de nu mai e bună de nimic.

A doua zi (dacă s-a răcit, că dacă a fost cald noaptea nu se răceşte) când iei capacul mai mare dragul cum s-a ales săpunul.

E ca un mălai ce pluteşte în leşie.Bagi o lopăţică pe la margine şi ridici în sus săpunul dar nu e treaba

uşoară că poate avea şi 20 de kile şi dacă e destul de închegat şi s-a întărit mai bagi o lopăţică şi în partea ceailaltă până poţi apuca cu mâna şi doi-trei inşi îl scot afară şi îl pun pe nişte scânduri. Cu faţa în jos ca să se svânte şi pe partea asta. Cu un cuţit mare-aveam un cuţit făcut de nea Sofian dintr-o baionetă care era şi mare şi mai şi tăia ca briciul de

MOAŞA NASTA 319

bărbierit-tăiai calupuri mari de săpun şi le răsfirai pe scândură se se usuce bine iar după trei-patru zile le urcai în pod.

Dacă nu-l puteai scoate din cazan începea tărăşenia că trebuia tăiat în cazan şi nu era lucru uşor, dar cu caznă şi cu ajutorul lui Dumnezeu ieşeai şi din încurcătura asta.

După ce se scotea săpunul din cazan se răsturna leşia în căldarea în care fusese grăsimea şi se ducea în beci, urmând ca mai tărziu să o treacă în nişte damigene de sticlă pentru a lăsa căldarea liberă să se adune altă grăsime.

Leşia era bună la orice.Mai ales la adus la lumină crătiţele ori tuciurile prea năclăite de

grăsime.De asta mă întrebam cum făcea moaşa de ţinea totul curat ca lacrima

că ea nu avea nici cu ce nici cum să facă săpun, că un singur om nu poate, trebuie să fie cel puţin doi.

Şi uite că s-a descurcat şi fără să facă săpun.Da ce tot încerc să povestesc de moaşa că dacă m-aş apuca să spun tot

ce-mi aduc aminte mi-ar trebui două zile şi două nopţi şi tot n-aş mai isprăvi

Cam la 30 de ani de când povesteam cele de mai sus-mă întreb ce vârstă o fi avut că de când eram copil o ştiam bătrână-mi-a scris mama la Bucureşti unde mă stabilisem că moaşa a murit de un cancer,"rac"cum se numea la ţară

După încă treizeci de ani când am revenit în satul natal de prin peregrinările mele ieşisem din cimitir unde mă dusesem să stau de vorbă cu cei ce mi-au fost cândva dragi şi fără să-mi dau seama am luat-o spre Negruleşti, pe sub Pleşe pe unde păştea moaşa Nasta vaca...

Soarele se ridicase de trei suliţe pe cer şi o căldură molcomă făcea să vezi totul ca prin ceaţă, deşi era senin.

Parcă te uitai pe deasupra unui cazan ce fierbea în clocot şi nu te poţi dumiri prea bine ce se vede...

Prin pâclă am văzut-o de departe pe moaşa stând pe zoana şuşelii cu veşnica ei furcă în brâu...

Am fugit spre moaşa atât cât mi-au îngăduit paşii osteniţi de ani şi atâta alergătură prin viaţă şi când m-am apropiat de ea am văzut-o scărpinind cu talpa piciorului purcica pe burtă şi certându-se cu găina care era să fie călcată de o maşină că în loc să pască în fân se dusese în mijlocul şuşelii să ciugulească nişte grăunţe căzute din vr-un sac spart al unui român ce se ducea la moară la măcinat...

MOAŞA NASTA 320

Vaca rumega şi se uita lung la moaşa aşteptând să se mute mai încolo că terminase de mâncat aci...

Am strigat-o cu răsuflarea tăiată că fugisem dar moaşa nu m-a auzit...Certa mai departe găina care stătea smerită cu capul în jos şi nici nu

cârâia...Am vrut să o ajut să se ridice de jos că am văzut că-şi scosese furca de

la brâu semn că se ducea să mute vaca dar s-a ridicat vioaie ca niciodată...A luat vaca de funie şi urmată de purcică şi găină a dispărut ca într-un

nor lăsându-mă singur cu amintirile mele...

NARBONNE 6 decembrie 1999

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 323

Coborând Culice al Ţolii de la stâna lui din muntele Piatra pentru bâlciul de Sf. Ilie de la Jilava Pietrarilor şi întâlnindu-se cu părinţii mei care tocmai mă urcaseră în tiribombă s-au dat în vorbă de una, de alta, până ce m-am învârtit preţ de doi lei!.

Când m-a văzut Nea Culice, (că el m-a prins în braţe din scaunul tiribombei) şi-a fäcut semnul crucii şi a prins a zice;

- Doamne Părinte, că tare firav şi galben e copilul!Că eram slab din fire e adevărat, dar galben eram mai mult din cauza

învârtitului în lanţuri, că era cald şi-un soare de te trăsnea în moalele capului iar Vuvarul tiribombei trăsese la măsea trăscău de Dobriceni de intraseră dracii în vuvă. Că ce-l mai înjurau salahorii ce învârteau tiribomba, dar n-aveau ce face, trebuiau să se ţie după tobă. Iar cei din lanţuri, chiar şi flăcăii nu numai copii aveau ameţeli, gata-gata să verse gogoşile lui Cravă şi limonada lui Vârtopeanu!

Mamă-mamă, ce mai gogoşi înfuriate şi ce mai limonadă cu damf se găseau pe atunci la bâlci.

- Apoi Culice, nu mai ştim ce să ne mai facem cu el că nu mănâncă să-l pici cu ceară. Mi-e şi ruşine să mai ies cu el în lume că e sfrijit ca un copil de bogdaproste, de parcă n-ar avea ce mânca...

Ce-au mai vorbit cât s-au tras în umbra şoprului lui Nenea Costică, cizmarul din Horez, (că avea şoprul lui la bâlci, ca şi Nedescu, ca şi Creţa Pârvulescu) că vroia tata să-i cumpere lui bunicu nişte bocanci şi era lume multă nu prea ştiu că se-nvârtea pământul cu mine (lanţuri mi-au trebuit) dar ştiu că mi-a trecut şi ameţeală şi tot când l-am auzit pe Nea Culice:

- Păi atunci Părinte, mâine când s-o crăpa de ziuă viu să-l iau cu mine la munte. Da să nu mă întârzâi că vreau să fiu trecut de Strâmtori până să răsară soarele. Şi să-mi zici ce-ai vrea de nu ţi-o plăcea cum o arăta când ţi l-oi trimite îndărăt de Sânta Mărie, că tot vine Leana mea la Hramul mânăstirii. Că anul ăsta aşa ne-am tocmit; eu la bâlci la Jilava, ea la Bistriţa la Hram. Că vedeţi dumneavoastră, eu mai am câte o boală de vândut la târgul de vite, d-aia eu viu la bâlci la Jilava şi Leana la Bistriţa. După ce pupă mâna Sfântului, se duce cu muierile la peşteră şi pe urmă pe defileu la mâncare şi taclale.

Doamne, că tare bine erau rânduite toate pe atunci...

*****

Şi-aşa, m-am trezit că plec la munte!Acum intram şi eu în rândul oamenilor, că pe la noi, pe Valea

Otăsăului, ca să fii cineva, trebuia să treci trei praguri;l) Să fi fost"La Vale"cu căruţa,

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 324

2) Să fi urcat la munte, şi3) Să bei tutun!

Deci începutul îl făcusem, urcam la munte!!!

*****

De când mă ştiu mă trezeam uşor, dar în dimineaţa aceia, de când au început câinii să latre"a om"pe uliţă, încă de la punte de la Dumitru lui Dincă, am şi sărit din cămaşa de noapte în pantaloni. Iar când se dădea la ulucă căţeaua lui Onică al Nastii, vecinul nostru de peste drum, mă şi spălasem pe ochi la lighian. Cu felinarul aprins, că-l lăsasem pregătit de cu seară, tata m-a dus de mână până la poartă şi m-a dat în primire lui Culice care m-a urcat binişor pe cal. A ridicat scările pe măsura picioarelor mele, că nu ajungeam la carâmbi, şi a potrivit disagii legându-i cu nojiţă pe după urechile şeii. Urma să o luăm pe la Stroilete, pe drept, nu mai trecea pe la el pe acasă ca să nu mai piarză timp. Aşa că îşi luase omul tot ce avea nevoie înainte de a trece să mă ia.

Eu, drept să spui, şi azi mă întreb dacă în locul lui m-aşi fi legat la cap fără să mă doară.

După un ultim sfat al mamei pe fereastră- Ai grije Culice că răceşte uşor. Şi spune-i Leanii să nu-i dea lapte

nefiert!Culice a zis;- Săru-mâna Părinte şi sănătate cucoană preoteasă!Apoi a luat calul de dârlogi, şi-a fluierat pe Osman care se mirosea la

poartă cu Vidra noastră şi a apucat pe drum la vale...Până în Zăvoaie am mers tot una, el cu grijile lui, eu cu ale mele. În

dreptul casei lui Delejanu a strigat să iasă Catrina, că alaltăieri, când scobora prin dreptul Văcăriei (venea la bâlci, de) l-a rugat Domnica s-o ia şi pe fie-sa la bâlci, că nu mai scapă de gura ei. Da să o şi aducă îndărăt, că noaptea, de! e ca noaptea

. Griji de mumă pentru fată mare!Odată cu Catrina, care era pregătită şi ne aştepta, a ieşit şi Nea Sâvu

Delejanu scoţând roibu lui din grajd şi punându-i zbală-că muşcă pe nepusă masă afurisitul!

Legând frâul căpăstrului de coada Murgului nostru l-a bătut pe crupă semn că totu-i gata de drum. A mai mişcat totuşi odată de şa să vadă dacă ţine bine cureaua, dacă e destul de strânsă pe sub burta calului şi dacă sunt cumpăniţi bine disagii, că slavă domnului erau burduşiţi bine, apoi şi-a dat căciula pe ceafă urând un.

- Drum bun Culice şi ai grije la Strâmtori.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 325

De parcă Catrina şi cu mine nici nu eram pe lume Când ne-am abătut din şuşea, pe potecă, la Strâmtori, nea Culice m-a

luat în braţe de pe cal.- Că e locul strâmt, Vali taică, şi să nu se poticnească gloaba.. Că are

obiceiul de se coseşte, parcă e adormită..Apoi a deslegat frâul căpastrului lui Roibu de coada Murgului nostru.- Că dacă alunecă unul, să nu-i mănânce hududoiul pe-amândoi! Prima a pornit Catrina cu baniţa pe cap şi ultimul Osman dând din

coadă. Cum era înainte de răsăritul soarelui se lăsase răcoare că nu numai pe nările cailor, da şi din gurile noastre ieşau aburii ca iarna pe ger.

Da cui îi mai ardea de aşa ceva prin Strâmtori?Că nici nu mai ştiu de câte ori mi-am făcut cruce cu limba în cerul

gurii, de câtă-măi hududoiul era şi-n stânga şi -n dreapta.Şi poteca strâmtă de-mi venea nu ştiu cum văzând disagii de pe cai

bălăbănindu-se peste muchia prăpastiei.Şi prăpastia adâncă, că dacă se prăvălea o piatră de sub copitele cailor,

ţi se ura până să atingă fundul.Da nici cu Catrina şi cu Neica nu mi-a fost ruşine, că amândoi au

răsuflat usuraţi când s-au văzut dincolo, de parcă zău, treceau ca mine, pentru prima dată prin Strâmtori!

Am încălecat iar şi până la Scărişoara mă pui că am adormit, că mi-aduc aminte doar că fluierau mierlele şi Neica şuiera. M-am desmeticit în troiţa lui Popa Boboacă stând pe lespedea de la cişmea cu caii bând apă din jghiab, cu Catrina mâncând zarzăne din baniţa aşezată lângă ea, (glavia o avea tot pe cap) cu Osman scărpinându-se de purici şi cu Neica Culice crestând flori cu briceagul pe ciumag.

N-a înjurat niciodată, aşa că atunci când se hodinea ori când era într-o încurcătură, scotea custura şi împistra pe bâtă.-

D-aia şi schimba câte 2-3 ciumege pe an, că le termina iute!Dumnezeu să mă ierte, da nu ştiu care de la care a învăţat.Osman de la NeicaCulice, ori Neica Culice de la Osman, că amândoi

fäceau la fel când nu le convenea ceva.Unul se scărpina de purici la coadă, iar ălălalt cresta cu custura pe

ciumag şi până nu se schimba vorba, nici că-i puteai urni din ale lor...De la Scărişoara, fiind priporul greu, caii sunt lăsaţi să urce slobozi

să-şi caute singuri drumul mai puţin pieptiş. Osman e primul şi când o ia prea înainte, se opreşte în coadă şi se uită îndărăt spre noi, cu capul înr-o parte, parcă să-mi facă în ciudă. Nea Culice saltă din piatră în piatră proptindu-se într-o rână în ciumag şi strigând la cai-

- Păzea! Păzea!

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 326

Dar numai aşa de ochii lumii.Ori să nu-şi piardă obiceiul (el, nu caii), că privirea îi era numai la

picioare, să vadă unde pune opinca.Catrina, cu baniţa în cap, nici nu-i păsa (şi baniţa grea, că-i ajuta

Neica s-o puie jos) iar eu, mai mult de-abuşilea, mă gândeam că Şuia şi Chicirla noastră, sunt nimic pe lângă Scărişoara vere!

Vai de mama noasträ ce-am păţit până la grajduri. Da pe urmă a dat Dumnezeu de s-a lăsat poiană şi până la Văcărie, unde a rămas Catrina, mi-am mai tras sufletul.

Da şi lui Osman îi ieşise limba de-un cot.Ba şi Catrina se roşise la faţä şi până şi Neica duhnea de năduşală!Cât s-a mai dat în vorbă Domnica să afla cine a mai fost pe la bâlci,

cum a mai mers târgul de vite, ce a mai zis Iosif, Catrina a dat jos disagii de pe Roibu, i-a scos şaua, l-a tras zdravăn de urechi şi cu un şomoiag de costreie l-a buşit bine pe sub burtă şi pe spinare (cä era lac de sudoare).

Apoi cu o palmă pe crupă l-a trimis la păscut.Calul, a dat de câteva ori din cap, a fornait de două ori, şi p-aci ţi-e

drumul!Când să luăm în piept Buila, i s-a fäcut milă lui Neica de mine (se

vede cä arătam tare prăpădit) şi a vrut să mă urce pe cal, da şi mie mi-era milă de cum fornăia Murgu, şi, drept să spui, mi-era şi ruşine oleacă, asa că m-am ţinut tare şi am luat-o înainte după câine. Da şi Neica nu trebuia să se puie la mintea mea, că ce e drept nu e păcat. Atunci când a dat Dumnezeu şi am ajuns la stână, nu mi-a mai trebuit nimic. M-am trântit pe bunda de pe laviţă şi ăla am fost.

Ca prin vis parcă l-am simţit pe Neica că mă trăgea cu untură de urs pe picioare, că erau pline de noduri şi cârcei de la urcuş.

Da nu ştiu dacă mi s-a părut, ori am visat.Împuşcase Sofian al lui Bocioantă un urs care se nărăvise la oi, şi din

slănina lui au făcut ciobanii unsoare, care e bună la orice...Când m-am desfăcut din oboseală, în stână era forfotă mare (bag sama

cä am tras bine la aghioase). Pe ţaţa Leana, care învârtea cu făcăleţul colarezul mămăligii, o ştiam. Da pă-ilalţi, habar n-aveam cine erau. Până să-mi sorb gălbenuşul şi să-mi viu în fire (că parcă nu mai aveam picioare, aşa erau de amorţite şi umflate bocnă), priveam printre gene la focul din vatră şi la copii care se aşezaseră fie pe pragul uşii, fie pe scăunele de lemn mici cu trei picioare.

A doua zi Neica Culice avea să-mi facă şi mie unul. Da nu s-a chinuit mult, l-a făcut cât ai zice peşte...

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 327

Un miros de răşină de brad amestecat cu iz de terci de mămăligă şi de ouă jumări prăjite-n tigaie m-a trezit de-abinelea. Adusese ouă şi Neica din vale, da ţaţa avea gănile ei aduse de as-primăvară care şi clociseră şi avea şi pui. Da vorba aia, nu strică să fie, că nu ştii cu cine te pomeneşti că picä la stână.

Ţaţa Leana, care s-a ridicat o leacă de de-asupra pirostriei, a luat o lingură de lemn, a băgat-o în vadra cu apă să se ude bine şi apoi a luat mămăliga prinsă pe făcăleţ, a bătucit-o bine peste cea din ceaun, a dat jos ceaunul de pe pirostrii, a mai muiat odată lingura (da acuma nu în vadra cu apă ci în hârdăul cu zär de la brânza de oi) a nivelat bine mămaliga, apoi a pus îndărăt tuciul pe pirostrii până ce a început să se umfle mămăliga văzând cu ochii. Când a răsuflat pe la margini, (că are şi mămăliga legile ei, şi dacă nu le cunoşti, mai bine îţi vezi de treabă) a apucat ceaunul de toartă cu mâna stângă, l-a legănat de douä trei ori înainte şi înapoi, apoi a luat o treanţă în mâna dreaptă, a sprijinit-o de fundul ceaunului şi binişor, să nu alunece, l-a răsturnat pe cărpătorul din mijlocul mesei. A lăsat ceaunul peste mămăligă cât s-a îndreptat oleacă de şale, ţinându-se cu mâna dreaptă de mijloc şi aplecându-se pe spate până i-au pârâit oasele-stătuse mult aplecată săraca-apoi a ridicat cu treanţa ceaunul. Dedesubt, mămăliga (s-o mănânci cu ochii) avea forma ceaunului.

Rămăsese tare.Nu se pleostişe ca la Tanti Măriuca, care atunci când greşeşte

mămăliga, zice că a făcut-o pripită.Apoi s-a aşezat pe pragul uşii, a pus ceaunul între picioare, l-a sprijinit

cu opincile să nu se mişte şi cu lingura muiată în zăr, a adunat mămăliga ce mai rămăsese pe marginile ceaunului, făcând trei cocoloaşe pe care le-a pus alături de mămăligă, pe cărpător, învelind-o cu un ştergar de in, să nu se întoarcă!

Asezând străchini şi linguri pe masă, ţaţa Leana avea acum timp şi de mine:

- Făcuşi ochi, Vali mamă? Hai la masä că uite termină şi Culice de strecurat brânza în sădilă. Mai are numai să dea zărul la scroafă şi mâncăm cu toţii.

Am încercat să mă ridic de pe laviţă dar nu mă ţineau picioarele, mai rău ca pe mânzul proaspăt fătat care încearcă să ajungă la ţâţa iepii da-i tremură picioarele. Văzându-mă aşa Ţaţa Leana jumate speriată, jumate râzând, m-a ajutat să mă ridic, m-a învăţat să pui mâinile la ochi strângând coatele pe piept, m-a cuprins pe la spate peste mâini, m-a ridicat în sus de nu mai atingeam pământul cu picioarele şi m-a scuturat de două trei ori de

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 328

mi-au trosnit toate oasele, mai rău de cum îi trosneau seara, după cositură, lui Gorunel când îi făcea aşa Ilie al lui Mogoşanu!

- Ţi-e mai bine mamă?- Păi cum să nu-mi fie Ţaţă, că parcă-mi luaşi cu mâna!De fapt eram mândru că încet, încet, intram în rândul oamenilor.- Dă-te Neluţule mai încolo să stea şi Vali lângă tine, că e loc.- Uite mamă, ia scaunul lui Culice că şi-aşa lui îi place să stea la

masă pe pragul uşii, s-arunce ochii la strungă cât îmbucă- Dino, dă-i o lingură nouă, d-aia făcută de Petrică din teiul de la

Pişuri că e uşoară şi are scobitura mai mare.- Dă strachina Petrică mai la mijloc, s-apuce toţi.Se umpluse stâna că se adunaseră toţi copii la masă.Când am venit eu erau cu oile.Până şi Neluţul care era leat cu mine.Era el copil. dar trebuia să-şi câştige îmbucătura!Ne-am rânduit care cum a putut mai bine şi nu ştiu dacă foamea sau

Ţaţa Leana a făcut să nu ne fie la niciunul sfială deşi acum mă vedeam întâia oara cu copii. Că ei erau din alt cătun, din Mierleşti, iar eu din Bârzeşti, la două ceasuri de drum depărtare. Nu-mi era mie că-i ştiam, doar toţi de pe valea aia îi cunoşteau şi cumpărau brânză de la ei când treceau prin sate după ce coborau de la stână. Treceau cu târlele pe cai. Într-o târla aveau telemea, în alta urdă, în alta brânză de burduf şi-n alta lapte stârcit. Veneau cu doi cai. Doi cai cu patru târle, să ajungă la toţi. Şi dacă nu ajungea la iuţală încărcau alte târle, că doar nu erau peste lume Mierleştii.

Şi se băteau oamenii să ia de la ei.Că până şi cârpănosul de Bârţă recunoştea că brânză nesmântânită ca

la Culice al Ţoli nu mai găseşti la nimeni. Că s-au făcut hoţi ai dracu ungurenii, smântânesc laptele după ce s-a închegat în vadră şi vând şi untul pe de-asupra, de-a başca, de iese brânza uscată şi fărămicioasă.

De laptele stârcit, (în alte părţi îi zice covăsit, dar tot aia e) ce să mai vorbim!

Că fac şi ai lui Ghebaur şi ai lui Bărbuci, dar ca Culice, nici Vaideenii nu-l nimeresc. Că de-abia acuma, la stână, m-am prins eu cum îl potriveşte Ţaţa de iese aşa de bun. Pot să spui că degeaba şi de-ar şti ăilalţi, tot nu-l pot face. Că Neica are taina lui.

Boticele de brad în care pregăteşte Ţaţa laptele le ia Neica de la Guşaţii din Gurguiata. Da făcute dintr-un brad anume, de-i zice"de Tisa". Şi numai ei ştiu să îmbuce doagele boticelor de pot să stea trei veri neumplute şi tot nu se scorojesc ca dup-aia să le bagi în crăpătură papură.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 329

Şi papură de unde să iei? Că nu creşte pe la noi. Trebuie să-i ceri lui Caiur dogarul din Pietrari, că el, având nevoie la dogit, are puse de-oparte, la cinci deşte. Da costa scump. Ori să rogi pe vr-unul care pleacă la vale să-ţi taie un snop de papură din baltă şi să-l lege pe covâltir până acasă.

Neica zicea pe şoptite că de fapt numai guşatii ştiu unde creşte bradul ăla"de Tisa".

Că nu creşte peste tot.Creşte numai pe anumite ţancuri.Şi nu se deosebeşte de ăilalţi brazi la prima vedere. Da guşaţii îl

încearcă cu barda şi îl cunosc după sunet!Dumnezeu mai ştie cum o fi!Boticele odată aduse (că veneau cam odată la trei săptămâni cu ele

când terminau şi ei brânza. Ori când li se facea dor de pastramă de capră, că Neica întotdeauna îi omenea. Ba le băga şi în traistă, başca gologanii,) Ţata Leana le ţinea două trei zile în isvorul de sub piatra din Dos.

Doamne, că şi-acum mă mir cum nu s-atingea nimeni de ele, că slavă Domnului, trecea multă suflare să-şi stâmpere setea sau să-şi adape caii, că era potecă bătătorită lângă izvor. Şi era izvorul bogat, deşi era în vârful muntelui. D-aia trecea pe lângă el poteca ce ducea în munţii Scânteia, Lespezi, Iezerul şi Govora. Ce mai, era multă alergătură, dar nimeni nu punea mâna. Şi era un isvor cu apă rece de-ţi crăpau dinţii când beai. Dacă aveai măsele găunoase şi-apucai să bei apă, apăi ţineai minte. Că până nu te duceai la Dumitru Lemnaru să ţi le scoată, nici că te mai lăsa durerea. Măcar de-ai fi băut o vadră de ceai fierbinte, tot degeaba.

Aşa a păţit Nenea Ion fierarul.A băut apă din isvor când se întorcea de la vânătoare şi cum era tare

însetat a băut câţva pumni pe nerăsuflate. Că de unde ulcică? S-a aşezat în genunchi, a făcut palmele cauc şi a început să bea.

Aşa o durere l-a apucat dintr-odată că atunci când a ajuns acasă a făcut singur un cleşte de scos dinţi, cum văzuse el odată la Govora la dentistul Rosenthal şi s-a dus la Nea Dumitru Lemnaru că era vânjos şi l-a pus să-i scoată măseaua.

Neica Dumitru s-a lăsat greu, că;- Bă Ioane, nu mă băga în bucluc. Eu n-am scos în viaţa mea măsele.- Uite că ai să scoţi acum!Că hâr, că mâr, până la urmă i-a scos găunoasa şi de atunci, care avea

dureri de măsele, hop la Dumitru! E drept că pe vremea aia nu era ca acum să fie dispensare peste tot, dar asta e altă poveste!

Uite că mă luai cu vorba şi uitai de Ţaţa Leana...

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 330

In boticele pritocite bine la izvor Ţaţa Leana-la treaba asta nu o lasă pe Dina-punea dimineaţa, după mulsoare, un rând de lapte de oaie nefiert şi îl lăsa să se închege o zi, două.

Depinde de cum era de frig.Apoi turna peste el un rând de lapte fiert în clocot cu smântână şi cu

spumă cu tot.Da uşurel, să nu-l sgândăre pe cel prins, ca să nu se amestece.Îl lăsa şi pe ăsta să se prindă, da ceva mai mult, cam patru cinci zile.După vreme.Şi tot aşa mereu până se umplea boticul.Pe urmă îi punea capacul şi-l lăsa în isvor o săptămână.Da acum lega de-un brădui lângă isvor pe Osman. Nu mai lasa

boticele singure.Da numai noaptea, ziua nu!Fie din răcoarea isvorului, fie din laptele amestecat cu zama bradului

din botice, din ce, din ne ce, laptele odată dospit, n-aveai treabă. Ţineai boticul pe pământ în beci până în postul Paştelui.

C-atunci se mănâncă laptele covăsit, în săptămâna"lăsata secului de brânză".

Nu-i vorbă, poţi să-l mănânci când vrei, da atunci e cel mai bun. Îţi închipui matale. Laptele pus în botice în luna lui cuptor şi desfăcut

după opt luni în luna lui Martie. Când îi scoţi capacul laptele e aşa de închegat că poţi să-l tai cu cuţitul şi să iei bucata cu furculiţa. Ca untul

Şi"ţin-te Neică"!Cine n-a avut parte să mănânce, măcar odată la viaţa lui lapte covăsit

cu mămăligă caldă, nu ştie ce-i bun pe lume!Nici n-am apucat bine să –nvăţ de la Petrică cum să ţiu deştele pe

găurile fluierului şi cum să suflu ca să cânte, că intră Neica în stână. Îşi svântă mâinile cu ştergarul de in -scârţâia când se ştergea-îl agăţă în cui după uşe, şi scoasă de la chimir o cârpă cu care se ştergea de năduşală când mulgea oile să nu-i cază sudoarea în laptele din vadră.

Că şi cu mulsul ăsta e o poveste.Câte-odată, parcă în ciudă, scăpa câte-o bearcă o căcăreză în vadra cu

lapte.Doar se ştie că:"Doar laptele de vaci se mulge printre craci,Laptele de oi se mulge pe din-apoi"Şi-atunci Neica căta într-o parte chiorâş, trântea un;- Firea-i a narti de boală, mi-o făcuşi. Nici nu mai trebuie să pui

chiag în brânză!

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 331

Apoi cu buricele deştelor apuca căcăreaza, (că uneori îi venea şi ăştia strechea şi se plimba prin toată vadra) o scotea binişor să nu se sdrucească şi o arunca scârbit în strungă ştergându-şi mâna pe floacele oii. Apoi prinzând ţâţa între arătător şi degetul gros, îndoit cu unghia în jos, ca să strângă sfârcul, îşi vedea mai departe de treabă!...

Cârpa de care spusei că o avea la brâu o pusă pe prag ca să nu-şi murdărească cioarecii că erau albi ca spuma laptelui.

Mulţi ciobani am mai întâlnit la viaţa mea dar pe nici-unul nu am văzut cioareci aşa de albi, fie în zi de sărbătoare, fie în zi de lucru, cum îi ţinea Tata Leana pe ai lui Nea Culice.

Apoi se aşeză uşurel pe prag-îl tăiau şi pe el picioarele de la genunchi, tot ca pe mine, dela urcuş,-trasă masa cu tot ce era pe ea lângă prag (noi, cu scaunele lipite de tur, ţinându-le cu mâna, mergeam ciuciş după masă,) şi întinsă mâna stângă până la drugul ce încuia pe din-ăuntru stâna. De drug era înnodată aţa mămăligii. Desfăcu nodul trăgând d-un capăt al aţii, întinsă aţa peste mijlocul mămăligii şi dintr-un foc o împărţi în două, dar fără să se desfacă, rămasă tot lipită. Se ridică o ţâră de pe prag, se-ntoarse spre râna dreaptă si o mai tăie odată în cruce. Pe urmă mai făcu de trei ori tot aşa, de mămăliga era tăiată ca spiţele roţii în părţi egale. (Ştiam de ce se taie cu aţa, ca să nu se decălească cuţitul de fierbinţeală şi să se întoarcă fiertura, aşa că n-am mai întrebat.) Pusă aţa la locul ei, ca să ştie toţi de unde să o ia, se aşeză pe prag şi după ce-şi făcu semnul crucii, ne zise;

- Poftă bună şi poftiţi la masă!M-am mirat eu de ce n-a tăiat Ţaţa Leana mămăliga şi l-a aşteptat pe

Nea Culice, da n-am zis nimic.Şi bine am făcut.Că abia pe urmă, după ani şi ani când m-am perindat prin lume am

înţeles că tăiatul pâinii sau mămăligii e dreptul sfânt al stăpânului casii.E drept că de câte ori am şezut la masă şi am împărţit bucătura cu

gazdele, stăpânul casei făcea întâi semnul crucii pe pâine şi pe urmă o tăia.Da ori că nu se face la mămăligă, ori că o fi uitat Neica de foame!Intindeam fiecare cu lingura în strachina din mijlocul mesii şi luam

câte o înghiţitură de jumări, iar cu stânga rupeam din felia de mămăligă pusă în dreptul fiecăruia câte un dumicat şi -nbucam pe nerăsuflate. Tare m-aşi fi repezit să bag mai des lingura în strachina cu jumări rumenite, dar când l-am auzit pe Neica cum i-a zis lui Nelu;

- Neluţule tată, nu fi hupit, că e ruşine! mi-a trecut pofta să fiu mai iute de mână ca ceilalţi...

Să fi fost tata după uşe să mă privească cum înfulecam, ar fi zâmbit cald, cum numai tata ştia să zâmbească.

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 332

Eu mă gândeam în mine.- Ce-ar zice mama dacă ar vedea cum mănânc cu toţi de-avalma, din

aceiaşi strachină, ca oamenii la lucru?. (Acasă, de; fiecare cu farfuria lui, cu lingura, furculiţa, cuţitul şi paharul lui...)

Taţa Leana săraca n-a apucat să se puie la masă.A luat din cîrlig tingirea (deasupra vetrei avea agăţate în cârlige, la

înălţimea ei, sita, ceaunul, oale şi tingiri, că pirostiile, deşi aveau crăcanele lor înfipte între scândurile stânii, stăteau tot timpul pe vatră; cea mare pentru făcut zărul, cea potriviăa de mestecat mămăliga şi cea mică de fiert crumpele.) Cum începui să spui, a luat din cîrlig o tingire din tuci, din aia cu coadă şi cu trei picioare, a pus-o drept pe jar (că având picioare stătea mai sus şi focul trăgea ca pe sub pirostrii) a scos din boticul pitit sub scara de te urci la pod două polonice bune de unt de oaie, le-a răsturnat în tingire, a ieşit într-o rână pe uşe pe lângă Neica, (era locul strâmt) de a luat de pe poliţa din coşere o bucată sdravănă de caş de oaie, cu găuri şi îngălbenită de fum, şi când a început să sfârâie untul în tigaie, a strâns în pumnul drept caşul de se sfărâma şi cădeau droburile printre deşte direct în tingire!

Până să se topească bine balmuşul, că se întindea cum se întinde coca cozonacului bătut în trochiţă de Crăciun sau de Paşte, a băgat mâna până la cot (mereu avea mâneca cămăşii suflecată până la cot, să nu o încurce la treabă) sub o baniţă cu fundul în sus-cum se pune peste găinile ce cad cloşte şi vrei să le descloceşti ca să oua-şi a scos o ploscă cu ţuică. A luat din resteul de sub sticla cu aghiasmă astupată cu cocean de porumb şi legată cu busuioc de la Bobotează o ceaşcă de pământ cumpărată de la ai lui Ogrezeanu la bâlci la Jilava, a turnat în ea atât cât să nu se verse şi i-a dat-o omului de mânuşe. Neica a apucat-o cu mâna stângă, a lăsat lingura pe masă cu scobitura în jos, a băgat deştul gros de la mâna dreaptă sub mâneca cămăşii-că ciobanii au mâneca largă la camaşi (să nu mă întrebaţi de ce că nu ştiu)-a-ntors capul spre dreapta, s-a aplecat de s-a sters pe buze cu mâneca-ca să simtă gustul ţuicii-apoi a dat drumul mânecii, a luat cu deştele de la mâna dreaptă ceaşca din stânga, a ridicat-o până în dreptul frunţii şi a ciocnit cu nevasta.

Dar ea nu a băut. A zis numai aşa:- Noroc Culice. Şi când ne-o fi mai rău, ca acum să ne fie!

Privind lung la copii ei şi nu ştiu cum la mine.Apoi a pus dopul la ploscă, a clătinat-o uşurel în dreptul urechii să

vadă cam cât mai e şi a ascuns-o îndărăt sub baniţă. A luat tingirea de pe foc, ca sfârâia de mama focului, a sprijinit-o cu zavelca că ardea coada şi a pus-o pe masă în locul strachinii cu jumări.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 333

Strachina era lună de nici câinii nu ar fi mai avut ce să lingă!Un tăciune din jar se agăţase de tuci si Nelu, neastâmparat, a vrut să-l

ia cu degetele. Ţaţa l-a pocnit cu lingura mămăligii, zicând;- Stăi mă mamă mereu că te frigi la mâna cu tăciune din brad cu

răşină şi te-apucă frigurile de nici Dumnezeu din cer nu-ţi ia durerea trei zile.

Ultima dată l-am întâlnit pe Nelu Ţolea pe Valea Frumoasei din munţii Sebeşului.

Era inginer silvic.Petrică va rămâne să facă mai departe telemea.Dar nu la stâna lui, ci la a unei Gospodarii Colective din Drăgăşani.Mai mâncasem eu şi acasă brânză topită în tigaie, peste ani şi ani

aveam să mănânc în marile restaurante ale Europei şi caşcaval la capac sau Parmegiano, dar nimic, niciodată, nu a egalat balmuşul lui Ţaţa Leana lui Culice al Ţolii...

Poate unde nu aveam ca ambianţă mirosul focului din bradul îmbibat cu răşină..

... A fumului din stână...A lătratului câinilor şi behăitul oilor...Sau senzaţia aceia... de a te afla undeva... nelocalizat în timp şi

spatiu...undeva...La stâna lui Nea Culice din muntele Piatra.

*****

Până să dam gata balmuşul, laptele de capră pus la fiert în ceaunul din care răsturnase mămăliga cât p-aci să dea p-afară. Da se prinse Neica şi sări iute de pe prag, apucă ceaunul de urechi-mă mir cum de nu-l ardea, da vezi, avea buricele deştelor bătătorite de mulsul oilor-şi sprijini laptele în străchini (câte doi inşi la strachină, ca să nu se verse laptele din linguri pe masă, că e păcat de Dumnezeu)! Ceaunul, deşi era partea lui, mi l-a dat mie că de-abia venisem la stână.

Gustul laptelui de capră, o târă afumat (mâncam prima dată) m-a uns la suflet... A mai pus Ţaţa pe masă şi o ulcică de pământ, aşa ca de două kile, cu lapte prins, tare de să-l tai cu cuţitul. Da cui i-a mai trebuit! Aşa că l-a astupat iar cu frunza de brusture, s-a ridicat în vârful picioarelor şi l-a pus la locul lui, sus, la căpriorii stânii, unde e reveneală.

După ce ne-am ridicat în picioare m-am şters la gură cu dosul palmei cum am văzut că fac ceilalţi (lasă că nici nu aveam şervet că nu ştiu dacă mi-l pusese mama lângă celelalte ţoale în disagă sau îl uitasem acasă) şi

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 334

tare mi-a fost ciudă că n-am putut şi eu, oricât m-am căznit, să sughit ca Dina şi Petrică.

S-arăt cât mi-a plăcut la masă!Dina a pus lingurile şi străchinile în ceaunul peste care a răsturnat

două cauce cu apă din vadră ca să se moaie cojile până dimineaţă. Ţaţa a adunat fărămiturile şi le-a aruncat la găini iar Neica a luat fundul cu mămăligă şi l-a pus pe dulap. A făcut trei bulgări din mămăliga ce mai rămăsese rotunjindu-i în pumnii palmelor şi i-a tăvălit pe fiecare în unsoarea rămasă de la balmuş şi i-a aruncat pe rând; unul lui Grivei, unul lui Osman şi cel mai mare şi mai bine uns, lui Molda, că are căţei...

Odată potolită toată lumea noi copii ne-am dat la strungă lângă foc spre spatele stânii. Eu căscând ochii mari la toate aceste rânduieli noi şi necunoscute pentru mine, ei văzându-şi fiecare de ale lor, firesc şi dela sine!

Rânduind totul în stână Ţaţa Leana vine lângă noi să răsufle oleacă cu Neica si copii...

Ziua se îngâna cu noaptea... soarele tocmai scăpătase, mai era ca o ideie pe cer...

Pierdut s-auzeau clopotele de la mânastirea Arnota, semn că o să plouă mâine de dimineaţă că numai înainte de ploaie se aude trenul cănd trece prin defileul Bistriţei, ori clopotele mânăstirii... Din cauza zăpuşelii de peste zi printre munţi se vedeau ca atunci când priveşti peste o căldare ce fierbe în clocot.)

Parca ar fi o abureală ce tremură peste fire...Departe... departe de tot... prin pâcla şi întunericul ce prind să cadă se

văd ca o părere nişte lumini tremurând ca stelele... nici nu ştii ce poate să fie... parcă ar fi nişte licurici în nopţile cu lună plină...

Toţi privesc tăcuţi cu ochi pătrunzători, ca muntenii... parcă au împietrit deodată ca stâncile din preajmă...

Ţaţa Leana a pus mâna streaşină la ochi şi se uită lung, strângând din pleoape, fără să clipească. Nu ştiu dacă încercă să pătrundă văzduhul şi să vadă ce e acolo... Sau poate, printre genele întredeschise, întindea o punte pe care gândul o purta în sbor lin, ca pe o zână, până acolo departe...

Câte nu se întâmplă în închipuiri...Şi Doamne, că tare frumoasă era... ca o închipuire!Daca aş fi sculptor, aşa aş înfăţişa imaginea ţării mume...Frumoasă ca Ţaţa Leana...Stâncă de piatră, cu mâna streaşină la ochi,Privind de pe vârful munţilor, roată peste toată ţaraŞi Dina, fica-sa, peste ani si ani, la anii ei, era frumoasă.

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 335

Dar parcă nu ca ea.Sau poate unde eu nu am mai avut ocazia să o văd privind departe în

zări, stâncă de piatra.Sau poate că atunci când am revăzut-o, Dina, cu copii de mână îşi

aştepta în poartă bărbatul să vină de la fabrică. Şi el venea cu turismul lui, pe asfaltul care a îmbrăcat şuşeaua pe care odată plecasem să descopăr lumea munţilor călare pe Murgu. Satul are acum lumină electrică şi canalizare, şi-i bine că are... Uriaş salt în puţini ani, salt cu care Neica Bobei, rapsodul Văii Otăsăului, nu s-a putut acomoda până în ziua în care s-a dus în lumea baladelor cântate de el.

- Ce se vede acolo, aşa frumos, Neică?- E Râmnicu."... răspunde cu o voce de departe Leana... Apoi, după

un oftat, revine iar printre noi. Aruncă o surcea după Osman, strigând:- La oi, ce stai şi caşti ochii la mine ca proasta în târg când s-a văzut

în oglindă?Vraja odată ruptă, (De multe ori dupa aceia am rupt vălul vrăjilor, cu

ştiinţă sau nu, dar niciodată nu mi s-a strâns inima de părere de rău ca atunci). Dina cu Petrică intră în stână, iar Neica cu Neluţu rămân în cojoace, lângă foc, să păzească toată noaptea oile în strungă.(Toată noaptea, vorba vine, că în viul nopţii, până să se întoarcă Carul Mare cu oiştea în jos începe mulsul oilor, dar asta e altă vorbă.) (N-am aflat niciodată cum ştiau când e vremea mulsului, pe ploaie sau pe nor, fără ceasornic, căci în fugarul meu popas la stână, n-am putut să le aflu pe toate).

Ca să am cu ce mă lăuda acasă, îl rog pe Neica să mâi şi eu noaptea cu ei afară şi Ţaţa mă lasă, da-mi dă un cojoc peste jerseul de lână, mi-aşterne lângă vatra focului cetină de brad să-mi fie cald şi moale, peste cetină întinde o pătură îmblănită să nu mă tragă şi peste pătură mă înveleşte în cojoc şi, mai mare ruşinea, mă leagă cu tulpan la cap, ca pe Dina, în loc să mă lase cu căciula, ca pe Neluţu, da să-i dea Dumnezeu sănătate, că spre dimineaţă, când a căzut roua, măcar că nu aveam decât nasul afară, mă luase cu tremuriciul!

*****

Cerul s-a umplut de puzderie de stele... luminile Râmnicului fiind înghiţite de balaurul nopţii; oile abia s-au mai liniştit după zarva făcută de bearca ceacâră căreia i se năzărise nu ştiu ce. (Nea Culice s-a jurat că o face pastramă pentru guşaţii din Gurguiata, că e în stare să s-arunce şi-n prăpastie, cu toată turma după ea) iar Nelu a aruncat două răgălii de gorun pe foc, să ţie până dimineaţa... Neica s-a culcat pe spate, punându-şi

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 336

mâinile cauc, căpătâi, şi privea dus la stele... o tăcere grea tăbărâse peste fire... nu se auzea decât pocnetul vr-unui tăciune în spuză, ori din când în când icnetul vre-unui ţap în somn... Nici brazii nu mai foşneau, neadiind nici-o pală de vânt printre piscuri... Somnul ne învăluia domol ca întunericul, când deodată o toacă prinde să bată mărunt dinspre Casa de Piatră, sunetele rostogolindu-se în liniştea nopţii, ca Otăsăul la Jghiaburi.

- Ce fu asta Neica?- Călugarul Pahomnie bate toaca la schit la Pătrunsa!După ce toaca s-a stins, clpotul, bătut în dungă, răsuna adânc şi ecoul

lui, urca de la schit, se isbea de vârful Piatra, se-ntorcea până în stânca din Albu, ocolea căldarea Govorii, îşi găsea cale pe Buciniş de cobora iar la Pătrunsa, unde se-ntâlnea cu alt sunet de clopot şi urcau iar în sus, de parcă erau o sumedenie de clopote pe toţi muntii Builei, că nici la mânăstirea Hurezul, de zile mari, când slujeşte episcopul Vartolomei şi trage clopotele de frânghii călugarul Anania (numai el putea să bată odată toate cele cinci clopote, de cântau: VAR-TO-LO-ME I I I I I I I I I I I!) nu se auzeau atâtea sunete...

Câinii îşi ciuleau urechile ridicându-şi capul dintre labele din faţă iar vacile s-au oprit din rumegat întorcându-şi coarnele spre vale, ascultând cu toţii, înfioraţi, clopotul, până la ultima bătaie, mai groasă şi mai lungă... (N-am mai văzut niciodată atâta suflare, ascultând cu atâta smerenie, în atâta linişte, clopotele de vecernie)...

Jos, la poalele muntelui, peste pădurea de fagi, s-a aprins o luminiţă;- Părintele Pahomnie legumeşte lumânările, face slujba doar la o

feştilă!- În fiecare noapte slujeşte?- De trei ori pe zi; dimineaţa de utrenie, la asfinţit (ca acum) de

vecernie şi noaptea, de mezonoptică!- Slujeşte singur?- Singur, că fratele Averica, care face pe cantorul, din Cârlegi s-a

mutat la schitul Iezărul!- Şi nu-i e urât?- Nu-i e, că are o capră şi şase găini, aşa că mai are cu cine schimba o

vorbă; şi-acum, între Sfântu Ilie şi Sânta Mărie, vin Dobricenii şi Costeştii care au drepturi de obşte pe Plai, să cosască fânul şi stau la taclale la conace: să vezi ce frumos s-aude mâine, la prânz şi amiază, când bat coasele cositorii.

- Şi schitul e mare?- Nu taică, că e făcut dintr-un singur gorun, da se vede c-a fost mare

gorunul, că tot încap preţ de 30-40 de inşi înăuntru, de pildă de hramul

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 337

schitului, când s-adună puhoi de lume, de nici nu încap înăuntru; e frumuseţea după lume; după slujbă, întind muierile feţe de masa pe iarbă, care cu pecie de porc friptă, care cu păstrăvi prăjiţi, cu telemea, cu brânză de burduf, cu mămăligi cât roata carului, cu mălai dospit de să-l manânci cu ochii, şi mirenii trec de la o muiere la alta şi gustă din bunătăţile întinse pe iarbă ori pe dosul baniţelor, că trebuie cinstite toate casele!

- Şi schitul e făcut de mult?- De mult taică, de mult de tot!- Şi cine l-a făcut?- Păi spunea Neica Ghiţă Tomescu-are peste suta de ani-că a apucat

când era copil pe Varvara lui Barbuci-sărise şi ea de mult suta când povestea-care spunea că un moş al ei, când era flăcău, a ajutat lui Pătru la tăiat şindrila pentru acoperişul schitului.

- Cine era Pătru?- Ăl de a făcut schitul.- Şi de ce l-a făcut?- Păi asta e lungă poveste: cu opinca Neica a împins trupina mai pe

jar şi s-a întors într-o râna spre mine;- Cică odată, de mult de tot, când pe valea Otăsăului nu erau decât 2-

3 cătune, (nu ca acuma că s-au înmulţit de nu-i mai încape lumea şi s-au înrăit de mă mir cum de-i mai rabdă pământul) în Bărbăteşti era un cioban, care avea o nevastă frumoasă de se dusese vestea.

- Mai frumoasă ca Ţaţa Leana?Neica, a rămas ca trăsnit, de parcă-l pocnise cineva cu leuca la mir;- Nu ştiu, că nu eram pe atunci. (Şi-a tras dintr-o smucitură cojocul

mai pe umăr şi în fugă mi-a aruncat o privire pe sub sprâncene şi mi s-a părut că a prins a zâmbi o târă, da poate mi s-a părut, deoarece el îşi arunca aşa cojocul numai când era în încurcătură.)

- Cum spusei, s-a dus vestea pâna la Paşa de la Vidin, că p-atunci erau Turcii în ţară,-c-aşa ne-a fost nouă norocul, să ne treacă prin foc şi sabie şi să ne asuprească, când Turcii, când Tătarii sau Muscalii-şi dacă a auzit Paşa, a trimis o ceată de Zurbagii

- O ceată de ce?- De Zurbagii... nişte afurisiţi cu care nu te puteai înţelege, că una

ştiau, aia făceau, d-aia a rămas vorba de unul zărghit că e zurbagiu-! O ceată de Zurbagii şi de Harapi să puie mâna pe ea cum or şti şi s-o aducă la el, s-o încuie în temniţă şi în harem (aş fi vrut să-l întreb ce e aia harem, că nu ştiam, da mi-a fost frică să nu se supere Neica că-l zgândăr mereu)! Când au trecut prin Bârzeşti (că veneau ţipând şi urlând şi plesnind din bice-ce vrei, Zurbagii-da ei făceau dinnadins, ca să bage frica în oameni)

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 338

era cam pe vremea asta, pe timpul coasei, cică unul Păpărează a început să tragă clopotul în dungă, semn de bejanie, de primejdie că dau Turcii, să fugă care unde o vedea cu ochii. Ajungând Hapsânii în Bărbăteşti, au început să întrebe în dreapta şi în stânga unde stă Pătru Insu (c-aşa îi zicea, Pătru lui Insu) cu nevasta frumoasă ca Maica Domnului: oamenii s-au prins şi i-au abătut pe altă uliţă, ca să aibă timp Pătru să fugă cu muierea, că abia scoborâseră din munte cu fânul cosit; au lăsat oile cu un cumătru şi au fugit de au uitat săracii pe prispă, în trochiţă, pruncul de ţâţă; au încălecat amândoi pe cal, că nu erau procopsiţi, n-aveau decât un ciopor de oi, un cal şi o curea de pământ, fâneţe pentru vite, şi au luat-o spre munte să se ascundă în pădure până trece urgia: da au prins buzaţii de veste, ardei-ar focul ghenii unde le-or putrezi oasele şi s-au luat după ei. A fugit Pătru săracu cu muierea cât a fugit, da îi era greu calului, că erau doi şi calul era ostenit, că abia coborâse din Dolii cu fânul cosit, aşa că lângă Casa de Piatră l-au ajuns din urmă Turcii şi l-au încolţit cum încolţesc câinii mistreţul; a descălecat Voichiţa uitându-se în ochii lui Pătru ca ciuta înjunghiată, şi-ngenunchind, prinse a se ruga facându-şi semnul crucii:

- Omoară-mă Pătrule, nu mă lasa roabă la Turci să mă necinstească în harem, omoară-mă dacă aşa mi-a fost scris de Dumnezeu, omoară-mă Pătrule, că ţi-am fost muiere credincioasă şi vreau să mor tot aşa...

Stătea bietul Pătru ca trăsnit scrâşnind din dinţi cum scrâşneşte cremenea sub amnar, neştiind ce să facă; din vârful unui brădui o veveriţă privea printre lăbuţe cum se năpusteau Turcii rânjind peste Voichiţa îngenunchiată. Atunci Pătru, a scos jungherul de la chimir, a fulgerat odată şi a pătruns-o drept în coşul pieptului, de se amesteca sângele gâlgâind cu laptele ce curgea din ţâţele nesupte... S-au cutremurat până şi spurcaţii de au plecat ca apucaţii care încotro să-şi poarte păcatele şi blestemele prin lumea largă...

Pătru a pus pe cal muierea răpusă şi-a coborât-o în sat, să-i cânte popa Stâlpii, c-a murit de moarte grea, nespovedită şi ne-mpărtăşită şi fără lumânare... N-a avut hodină săracul până ce pe locul unde şi-a omorât nevasta n-a ridicat schitul ăsta!

- Şi de ce-i zice Pătrunsa?- Pai d-aia, că e scris şi în Pisania de de-asupra uşii de la intrarea la

Amvon, da scrie în limba de atunci, de numai popii mai ştiu să citeasca, scrie ca pe locul unde PĂTRU INSU şi-a PĂTRUNS nevasta cu jungherul să nu cada roabă la Turci, s-a ridicat schitul Pătrunsa!

- Şi ce-a mai fost dup-aia?

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 339

- Cică din mândreţea de bărbat, că şi Pătru fusese falnic şi vesel flăcău, n-a mai rămas decât o umbră, că n-a mai râs în viaţa lui şi că rămăsese cu fălcile încleştate de cum scrâşnise din dinţi.

- Şi copilul ce-a păţit?- L-a luat de suflet una, Frăsina lui Gorunel, că-i murise copilul la

naştere şi l-a alăptat până la înţărcare, apoi a crescut pe lângă Pătru, cum a dat Dumnezeu, ca pruncul fără mamă, că nu s-a putut rupe Pătru de el să-l lase Frăsinei. Când s-a făcut mare, a ajuns faţă bisericească, s-a călugărit, numindu-se KALINIC.! A ridicat şi el o mânăstire, FRĂSINETU, peste munţii ăştia, spre Călimaneşti, dincolo de Muereasca, mânastire mare, cu heleşteu, cu moară, cu Metoc, cu pivă şi joagăr. Acum cică moaştele lui sunt la mânăstirea Cernica, lângă Bucureşti, c-a intrat în rândul sfinţilor: da-ntreabă mai bine pe Părintele Viluţă, că el ştie mai bine, c-a citit din cărţi, mai ales că sunteţi un fel de rude, prin preoteasa bătrână, din spre spiţa lui Popa Pietraru, cu alde Pătru Insu: eu atât ştiu, atât spui, din ce am auzit din batrîni...

*****

Jos la schit, lumânarea s-a stins, semn că Părintele Pahomnie sfârşise slujba... peste fire nu mai erau decât luminile stelelor şi flăcările focului... pleoapele mi-au căzut grele şi-n dosul lor vedeam înfricoşat cum galopau Turcii pe Valea Otăsăului s-o prinză pe Voichiţa... cum PĂTRUINSU... a PĂTRUNS-O... la PĂTRUNSA... PĂTRUNSAAAA... PĂTRUNSA. AAAA... PĂTRUNSAAAAAAAAAAAA...

Paris, August 1981

EPILOG

Am revenit în Bărbăteşti după 60 de ani, dintre care o bună parte s-au scurs departe de locurile natale, departe de ţară!

Cu emoţie străbăteam drumul pe care mersesem cu Nea Culice cu atât amar de vreme în urmă... pe atunci ne salutam cu cei ce ne întâlneam:

- Bună dimineaţa Dumitre!- Mulţam dumitale, Culice!ori,- Bună dimineaţa Culice!- Bună să-ţi fie inima, Lele Marie!

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 340

Acum, nu mai era nimeni pe drum din cei cunoscuţi; Auzeam în urma mea, bărbaţi şi femei, după ce ne dădeam bineţe, întrebându-se:-Cine o fi? -Îl cunoşti?...

M-am oprit înfiorat în dreptul casei lui Nea Culice... Inima îmi bătea, cum nu mai bătuse de ani şi ani... în curte, la intrare, aceiaşi cuhnie de vară şi alături ţarcul de oi... în spate, aceiaşi casă bătrânească cu prispa, cu scări din pietre de moară ce urcă pe cerdac... dar alături, casă nouă şi două garaje... O fi a lui Nelu?... a lui Dina?... a lui Petrică?...

- Domnule, dacă nu vă e cu supărare, (m-a întrerupt din visare,) căutaţi pe cineva?, m-a întrebat o bătrânică de la uluca de peste drum!

Să mă fi schimbat aşa de mult că nu mai mă cunoaşte Olguţa?- Mă întrebam dacă sunt acasă Ţaţa Leana ori Nenea Culice... Se

vede că i s-a părut curios ca un om în toata firea, ba chiar bătrân de-abinelea, le zice Nenea si Ţaţa, dar cu bunul simţ al tăranului, n-a zis nimic;

Păi dumneata, se vede treaba ca n-ai venit de mult pe aici de nu ştii... Leana e la copil, la Nelu, pe Valea Frumoasei, că după moartea lui Culice, Nelu a luat-o la el!

- Deci Nea Culice s-a dus...- Păi avea 96 de ani, da se ţinea bine... până acum doi ani urca la

stâna vara... da anul trecut, în postul Crăciunului, a căzut la pat, şi până seara, ăla a fost... Da minunea după lume cu înmormântarea, că s-a dus vestea peste şapte sate... Vezi dumneata ţarcul oilor? Eh!, când l-au scos pe umeri pe Culice din casă, şi-au pus cosciugul în căruţă să-l ducă la cimitir, au început oile să behăie şi să se înghesuie la poarta ţarcului: Când a iesit căruţa în drum, cu popa şi cântareţul înaintea cailor şi cu Leana, copii, rudele, vecinii şi lumea adunată în spatele căruţii, oile au dărâmat gardul ţarcului şi au dat buzna, behăind, în spatele căruţii Auzi dumneata, mergea popa în fruntea cetei cântând, iar după căruţă oile behăind de ţi se rupea inima... şi erau 80 de oi, că toate s-au luat după baciul lor... si n-au putut nici Leana, nici copii, nici vecinii să să le facă nimic, oricât au încercat să le dea la o parte... spune şi dumneata, s-a mai văzut aşa ceva?... Au mers oile după Culice tot drumul până la cimitir şi doar e cale nu glumă... S-a dus vestea ca fulgerul, de prin dreptul dispensarului se adunase puzderie de lume, tot satul, ce mai! A avut parte Culice de înmormântare boierească, cu tot satul după el, da în spatele oilor... Auzi dumneata, când se oprea popa să cânte stâlpii. se opreau şi oile şi încetau să behaie, da când se pornea ceata, se puneau şi oile pe behăit, de ai fi zis-Doamne iartă-mă-că ţineau isonul popii... Aşa a fost până la cimitir... mare

DIN BĂTRÂNI-SCHITUL PĂTRUNSA 341

minune domnule... mare minune... aşa ceva nu s-a mai întâmplat prin parţile noastre... şi nu cred că nici prin alte parţi...

*****

Parcă-l văd pe Nea Culice întins în cosciug... cu cavalul la chimir... cu ciumagul pe piept, cu mâinile împreunate pe ciumag, cum avea obiceiul să se reazime când stătea la taclale ori când se hodinea... ciumagul lui, împistrat de sus până jos... începând cu numele Lenii... apoi cu numele copiilor... Dina... Neluţu... Petrică (că avea ciumagul lui de sărbătoare, başca ciumagele de zi cu zi) cu floarea reginii... cu numele Murgului... ba şi al Moldei... Ce-o fi zis Nea Culice când a văzut că se ţin oile după el? O fi prins a zâmbi o ţâră, le-o fi zis"-fira-ţa-le noartii, mi-o făcurăţi!... ori şi-o fi tras pe umăr cojocul, cum făcea când era în încurcătură...

Paris, Nov.1993

SPOVEDANII

SPOVEDANII 345

În spatele magaziei, sub polata acoperită cu şindrilă, se înşirau lipite de magazie butiile pentru boască. Butii de te urcai cu scara (şi urcai 5-6 fuştei -după cum erai de înaltă-până la buza butiei) fie ca să arunci găleata cu prune, fie să iei spuma din fiertul prunelor pentru dospit pâinea, fie să scoţi poşircă, fie să scoţi boască pentru cazan când se facea ţuica, fie să alungi beţivele)

Că şi cu beţivele astea e o chestie şi nimeni n -a ştiut să -mi spună cum şi de ce Pe cine întrebam, se uita lung la mine, se scărpina după ureche şi -mi spunea;

- Aşa a vrut Dumnezeu!Ba moş Paicu îmi spunea mereu:- Ai să îmbătrâneşti repede taică, că prea vrei să le ştii pe toate!Că beţivele nu sunt muşte.Sunt un fel de ţânţari.Da nu sunt ţânţari.Apar când fierbe boasca ori când putrezeşte un măr şi se -nmulţesc ca

roiul de albine de nu mai vezi în butie.Da nu se depărtează de butii. Nici nu trec de la o butie la alta.Şi când s -a terminat boasca, s -au dus cu DumnazeuUnde, Necuratul ştie.!Butiile, ca să nu putrezească doagele, stăteau sus pe bulvani, nu

stăteau pe pământ. Şi era aşa de reveneală că acolo îi plăcea lui Molda să fete vara, că nu se supăra nimeni că până şi noi copii când ne jucam"de -a vaţi -ascunselea"ne băgam sub butii să ne ascundem că era loc berechet, slavă domnului. Da dacă Molda avea căţei, nu ne apropiam de butia ei. Pisicile nu fătau sub butii. Aveau alt loc, sub magazie. Că şi magazia era tot sus, ba mult mai sus ca butiile, ridicată fie pe bulvani de gorun, fie pe pietre de moară. Că bunicul, Popa Gheorghe, avusese moară şi după ce pietrele se subţiau (fie din măcinat, fie din ferecat) de nu mai măcinau bine porumbul, de ieşea păsat, nu mai ieşea mălai, le punea fie sub magazie, fie trepte la scară ca să urci în casă. Scara de la casă a fost înlocuită cu una din ciment abia când plecasem la liceu. Da parcă tot mai bună era cea veche. Nici nu alunecai când ploua nici nu-ţi păsa dacă vreai să ascuţi custura că dădeai de două trei ori cu buza briceagului pe buza pietrei şi tăia ca briciul de bărbierit. Acum trebuie să-ţi ascuţi briceagul pe gresie ori cu pila, că nu mai e piatra de moară.

Pietrile de moară de sub colţurile magaziei au ţinut până la cutremurul din"77", când magazia din lemne a fost înlocuită cu un garaj şi dependinţe din beton. N-am prea înţeles eu -de fapt nici nu prea mi -am bătut capul

SPOVEDANII 346

cu"chestii de -astea"de ce magazia era aşa de înaltă. Abia acum când sunt atât de departe, când nu ştiu cât voi mai avea răgaz să -mi deapăn amintirile şi când nopţile sunt atât de lungi că mă -ntorc mereu în trecutul îndepărtat -abia acum am priceput de ce curentul de aer ce se forma pe sub duşumeaua magaziei făcea să fie totul uscat, să nu fie nici -un pic de umezeală.

Aici, în oraşul lumină, la 90 de ani distanţă de când Popa Gheorghe ridicase magazia, toate pivniţele sunt umede că nu poţi ţine nimic, deoarece după 3 săptămâni totul e plin de mucegai!

Şi ţineau în magazie şi hambarele cu mălai şi cu făină de grâu şi cu porumb şi cu ovăz şi cu boabe şi nimic nu mucezea! E drept că toate aveau capac şi ca să nu intre şoarecii şi ca să nu dea buzna vre -o găină rătăcită în magazie. Şi e drept că mama, în hambarul cu făină ori în cel cu mălai, punea cuie ca să nu se facă molii. De şoareci nu aveam frică, că pisica ştia ce are de făcut!

Pe poliţe, -că de jur -împrejurul magaziei erau poliţe -erau pe o parte sculele pentru potcovit caii, potcoavele, ciocane, cleşte, cuie, tot ce trebuie la casa omului. Tot pe poliţe, la îndemână, oalele cu fasole. Nişte oale mari cât toate zilele, ca cele în care se fierbeau câte 2000 sarmale la nunţi, de intra şi câte o traistă de două bănicioare de fasole în fiecare oală.

Şi era fasole după sămânţă.Fie fasole albă, lunguiaţă, pentru fiert cu costiţă afumată.Fie roşie, cu bobul aproape rotund, pentru făcut iahnie cu ceapă

prăjită.Fie de -a galbenă de făcut mâncare cu pătrunjel şi mărar în zilele de

post.Fie din cea mare, (sămânţă din Bosancii Bucovinei), mare cât nuca

costelivă. Da turtită, nu rotundă.Fasolea ţucără, bună de fiert iarna în post, -mai ales amestecată în

ghiveci călugaresc -după ce fusese fiartă, era înşirată pe sfoară şi atârnată la uscat pe plimbă pe sala magaziei. Alături, şirurile cu mere tăiate felii puse la uscat pentru compot iarna, funiile de ceapă şi de usturoi sau drugile de porumb de pe care se desfăceau foile şi se înnodau în jurul plimbei.

Tot pe sală -că era lungă cât toată magazia şi lată berechet -era piua de pisat sarea, piua de pisat grâu pentru colivă, daracul pentru cânepă sau lână, vârtelniţa, şi câte şi mai câte că nu -mi mai aduc prea bine aminte. Dintr -o ladă cu capacul cu belciuge erau cărţi bisericeşti legate în piele, rămase de la bunicul. Dar cum erau scrise în cirilic, nu m -au interesat niciodată.(Oare ce s -o fi întâmplat ce ele?)

SPOVEDANII 347

Atârnate pe peretele din spre poliţe erau hamurile noi din piele cumpărate de la bâlciul de la Râureni, cu căpestrele şi hăţurile şi şleaurile de luceau lună. Tata nu înhăma caii cu hamurile astea decât numai când se ducea la Horez sau la Râmnic. Sau când era invitat la vre-o onomastică la cineva, ori în zile de sărbătoare. Altfel folosea hamurile care erau atârnate lângă uşe, spre sală, adică la îndemână. Şi astea erau din piele, dar probabil că erau cumpărate mai de mult că erau pătate de năduşală şi îmbibate de sare şi nici nu erau aşa de groase şi netede ca cele noi, dar erau zdravene că ţineau când aduceau caii căruţa plină cu prune din Şuia. Şi doar prunele atârnă greu şi e şi priporul drept. Ce e drept nu e păcat că şleaurile erau din lanţuri de fier, nu din piele ca cele de la Râureni. Da poate unde docarul sau gabrioleta nu erau grele mergea şi aşa, fără lanţuri.

Alături de aceste hamuri erau căpestrele din funie de in de le puneau la cai zi cu zi, fie că îi duceau la iarbă fie la adăpat (că la început nu aveam fântână în grădină, duceam caii la adăpat în vale, la râu) sau îi legau la ieselea din curtea fânarului pentru potcovit. Aceste căpestre însă nu aveau nici ochelari, nici zăbală, nici două frâie ca la hamuri, ci numai o singură frângie pe care, cel ce mergea călare sau ducea calul de căpăstru, o ţinea fie pe stânga fie pe dreapta, după cum omul era stângaci sau dreptaci.

Cel mai bine era să-l ţii pe dreapta, caii fiind învăţaţi pe dreapta de la căruţă.

De fapt la noi nu prea erau stângaci că mumele, de cum vedeau că pruncul da să apuce cu stânga, îl pocnea cu ce apuca peste mână şi -l învăţa să apuce cu dreapta.

Poate d -aia prin părţile noastre stângacii erau socotiţi ca"însemnaţi"!Tot pe pereţi erau agăţate de câte un piron înfipt între scândurile

magaziei, la îndemână, balanţa şi mai spre fund, în dreapta, cântarul, că nu se folosea mereu, doar cine ştie când. Când cântăreau sacii cu porumb ori porcul tăiat de Crăciun, să vadă cine ţine rămăşagul, că puneau rămăşag oamenii de-l tăiau şi-l pârleau. Încă de când îl răsturnau pe bulvani ca să -l pârlească bine la flăcările de la paiele de grâu şi de secară ca să se ia uşor părul şi să se rumenească bine şoricul (înainte de a -l pârli, smulgeau părul de pe şira spinării şi de sub barbă, ca să facă bidinele) oamenii puneau rămăşag:

- Pe patru ceşti de ţuică că are 150 de ocale. Cu bătaie!- Ba eu mă pui pe şase ceşti, că atinge 200.Taie Părinte pe rămăşag pe zece ceşti de 32 (adica de 32de grade

tărie) că are 180 de chile pe muchie!- Oamenii îşi strângeau mâinile ca şi când ar fi dat buna ziua iar cel

ce tăia făcea semnul crucii, că adică ţine făgăduiala.

SPOVEDANII 348

Părintele tăia.Da tot el dădea ţuica, indiferent care câştiga ori pierdea, căci toţi se

prindeau în această viclenie nevinovată! După ce doi oameni atârnau câte o jumătate de porc în cârligul cântarului al treilea căuta să mişte greutatea până se cumpănea cântarul l

Aşa, pe ţuica altuia să tot faci rămăşag.După ce cântăreau, puneau la loc cântarul şi în timp ce mama cu Dina

şi cu Moaşa Nasta luau în primire jumătăţile de porc şi începeau să împartă carnea în grăsime pentru slănină, carne macră pentru cârnaţi, costiţa pentru afumat, pentru untură, pentru jumări, şi pentru muşchi afumat. Eu îmi luam băşica porcului, o umflam şi băgam câteva boabe de porumb înăuntru (nici acum nu ştiu de ce) înainte de a o atârna de tavanul magaziei.

Oamenii se îndreptau spre cele 6 butoaie de ţuică din fundul magaziei, butoaie puse şi ele pe tâlvani, ca butiile,(deşi aici, în magazie nu stăteau pe pământ să putrezească,) da ca să nu se rostogolească. Şi mai ales să fie înalte ca să intre ulcica sub cana că şi butoaiele cu tuică aveau cana ca şi putina cu varză din beci. Deşi canaua de la butoaiele cu ţuică nu se prea folosea, oamenilor plăcându -le să bea"cu spânzurata"iar nouă să scoatem cu tâlvul. Mai ales că dacă canaua nu se închidea bine se pierdea multă ţuică. De aceia întotdeauna sub cana era o strachină ca să se adune ultimul strop.

Odată, cu toată strachina, când a scos Nenea Anania ţuică prin cana, fiind deja afumat (ori s -a făcut în timp ce umplea plosca) n -a închis bine robinetul la cana că atunci când s -a dus Dina în magazie să ia de pe plimbă un cârnat afumat să -l facă cu ouă în tigaie, a găsit o baltă cât toate zilele sub butoaie, de a tras un chiot de am crezut că s -a speriat de vr -un şoarece.

Dar asta e altă poveste!Neica Ţevelei umplea tâlvul, (mamă ce mai bojogi avea că umplea

ditamai tâlvul de două sticle de -un litru dintr -o răsuflare) punea un deşt, de obicei deştul arătător de la mâna stângă la gaura pe unde trăsese cu gura (ca să nu curgă ţuica pe partea ceailaltă) trăgea binişor tâlvul din butoi şi când ieşea cu totul afară, astupa cu deştul arătător de la mâna dreaptă cucuta din capul tâlvului.

Întotdeauna se punea o ţavă de cucută -sau de soc -din care se scotea măduva cu o vergea de fier, iar dacă nodurile de pe ţavă erau prea uscate, se străpungeau cu vergeaua înroşită în foc ca să se lungeasca tâlvul. Că tâlvul nu era lung. Ăl mai lung pe care l -am văzut eu era de două şchioape de la umflătură în jos.

SPOVEDANII 349

După ce-l astupa bine, vărsa tâlvul în ulcică ridicînd uşurel înâi deştul de pe cucută, apoi pe cel de pe tâlv, având grije că dacă se umplea ulcica de pământ, să astupe întâi gaura de sus pe urmă pe cea de jos şi cu inima îndoită să o pună iar în butoi. Ştiau ei că nu mai aveau nas să mai ceară iar un tâlv înnainte de a se pune la masă

Era o vreme când oamenii ştiau de ruşine, chiar şi la un pahar de ţuică!

Că şi cu tâlvul era o poveste.Pe la noi nu aveau mulţi, că nu se făcea. A încercat şi mama să pună

în fundul grădinii, lângă gard, alături de soc, dar au ieşit nişte helea pipernicite că mi le-a dat mie să mă joc. Aşa ca oamenii aduceau de la vale când se duceau cu căruţele cu mere, ori cu var, ori cu prune afumate să le vândă pe la Corabia, la Maglavit, la Dăbuleni, că numai pe acolo creşteau tâlvuri mari, de -ncăpeau şi câte trei litri în umflătură. Umflătură ziceam noi, că nu ştiam cum se zice, da poate că la mama lui avea un nume. Spuneau oamenii că creşte aşa în copaci, un fel de soc (de fapt am văzut şi eu stârpiturile mele). E ca un fel de dovleac din care, din burta lui creşte un fel de ţeavă lungă cam de doua palme. Când e copt se îngălbeneşte şi e uşor. Îl iei de pe cracă cum culegi mărul apoi îi dai o gaură cu vârful briceagului şi în vârful ţevii şi în mijlocul umflăturii apoi scuturi să iasă seminţele şi tâlvul e gata. Spuneau ăi de se duceau la vale (de fapt am văzut şi eu la Neica Darie al lui Didă) că pe acolo, dacă aveau mult, tăiau tâlvul pe jumătate şi puneau în el sare, usturoi, boia, piper, tot ce aveau nevoie.

Dar cum la noi tâlvul era scump, îl ţineau pentru ţuică.Pe urmă la noi era lemn berechet, aşa că oamenii făceau din lemn fie

trochiţe, fie baniţe mici în care puneau ce aveau nevoie.Pe două butoaie erau puse două bote în care cazangii aduceau ţuica de

la cazan şi o răsturnau în butoi. Cazanul de ţuica fiind pus sub polata din spatele magaziei, lângă butii. Între putina cu apă de răcit ţevile ce ieşeau din cazan şi butii, era poteca pentru adus lemne, căci toată polata de sus până jos era plină cu lemne pentru făcut focul iarna. Lemne aranjate după ce butucii au fost tăiati pe capră şi despicaţi cu toporul, unul după altul, ca să se ia uşor cu braţul iarna. Dar aranjate cu grije să nu se răstoarne, doamne fereşte, peste tine. În fund de tot erau scândurile de brad pentru aprins focul (mai rămâneau ele şi tăpligi ori talaş de la făcut şindrila, care luau foc uşor, da se terminau repede.) În faţă, între butii şi fânar, erau şarampoii pentru sprijinit gardul din ulucă, de obicei din lemn de corn sau de prun, că nu putrezeau uşor. Alături, pe două ori trei rânduri, lemnele de stejar pentru când era ger mare, că dădeau multă căldură. Erau două

SPOVEDANII 350

rânduri şi cu lemne din prun, dar din astea nu se lua decât când avea nevoie mama de făcut cărbuni pentru călcat rufele sau pantalonii sau când veneau ţiganii să costorească cazanul de făcut ţuică, bulion ori magiun. Incolo, rânduri de lemn de fag pentru focurile din sobe pe timpul iernii că dădeau căldură şi în acelaş timp un fel de umezeală în cărămida sobelor, de nu era aerul uscat în odăi şi nici nu scoteau mult"bioxid de carbon"cum vorbea mama cu tata! Lemnele tăiate erau lungi cam cât ţinea vatra sobii, de la grătarul din faţa uşiţii, până unde trăgeau fumurile.

Cum sobele erau duble (adică treceau prin zid şi în cealaltă odaie) dacă aveai nevoie să încălzeşti amândouă camerele, împingeai lemnele mai în fund, având grije ca totuşi să rămână un colţ de lemn şi deasupra grătarului, ca să aibă"tragere"(mama cu tata ziceau"tiraj")Tirajul se făcea dacă deschideai mai mult sau mai puţin uşiţa de sub foc unde se scurgea cenuşa prin grătar. Când aprindeai focul, închideai bine uşa pe unde băgai lemnele ca să nu iasă fum şi o deschideai larg pe cea de jos,"să tragă bine fumurile". Dacă hornurile erau bine curăţite de cu toamnă de funingine şi de cuibul vr -unei cucuvele ce clocise în timpul verii (că se -ntâmpla destul de des) cât ai zice peşte focul duduia în sobă. Apoi lăsai uşiţa întredeschisă ca să nu se ducă câldura pe horn în sus ci să se răspândească în cărămizile din sobă. Când soba era plină de jar, atunci închideai amândouă uşile şi focul ardea mocnit de aveai căldură toată noaptea, oricât ar fi fost gerul de mare. A doua zi, după ce scoteai cu lopăţica de fier cenuşa ce se scurgea prin grătar în despărţitura de jos, mai găseai cărbuni aprinşi să faci focul iară, fără să mai foloseşti cenuşe cu gaz.

Îmi amintesc că am încasat câteva scatoalce de la mama când, gură cască, nu scoteam cu grije cenuşa cu lopeţica şi până să o pun în făraş, mai dădeam pe covor.

La noi mergea uşor, că făceam focul cu chibritul şi lua foc talaşul imediat. La nevoie, dacă erau lemnele umede, luam o lingură din cenuşa îmbibată cu gaz (avea mama, pregătit într -o cutie de conserve goală cenuşe peste care turnase gaz, că la noi se găsea) şi o presăram peste lemne şi când dădeam foc cu chibritul, cât ai zice peşte duduia soba.

Da săraca Ioana Nastii se chinuia rău dimineaţa să aprinză focul.M -am nimerit şi eu de câteva ori la ea şi am văzut.De cu seară, după ce cinau, învălea taciunii aprinşi în cenuşe de făcea

un muşuroi, iar dimineaţa dădea la o parte cenuşa şi scotea bruma de tăciuni ce mai pâlpâiau o leacă. Punea deasupra în cruce câteva surcele, pe urmă se apleca în genunchi şi începea să sufle până se aprindeau tăciunii. Ce putea să facă? Chibriturile erau scumpe. Se chinuia rău că -i sărea cenuşa în ochi.

SPOVEDANII 351

Ori îi ieşea câte o suviţă de păr de sub tulpan.Ori se mai băga câte un pisoi pe sub zăvelcă şi o gâdila.Da până la urmă tot aprindea focul ca să fiarbă laptele şi să facă

mămăligă ca să mănânce cu toţii. că erau mulţi, 6 guri flămânde în jurul măsuţii cu trei picioare. Dacă tăciunii erau stinşi de tot,-că surcelele cu care făcea focul nu dădeau mult jar, (am văzut odată) îl striga pe Nea Onică. Mitu, fi -s-o, era prea mărunţel, nu ştia să scapere cu amnarul. Nea Onică nepurtând niciodată chimir scotea amnarul din sân, o bucăţică de iască uscată şi cremenea (o găsise pe râu, da a păţit rău până să dea de ea) punea fitilul de iască pe buza cremenii pe care o ţinea între deştul gros şi arătătorul dela mâna stângă, iar cu amnarul din mîna dreaptă scăpăra pe cremene până ieşeau scântei. Greutatea era că trebuia să ştii cum să stai în dreptul uşii ca să îndrepţi scânteile spre iască. După câteva scăpărături (depindea şi de cremene şi de cât de uscată era iasca) un firicel de fum ieşea din iască. Nea Onica lua iute iasca, o punea pe vatră sub surcelele uscate şi începea să sufle de mama focului, nu ca Ţaţa Ioana.

Să-l ferească Necuratul însă pe pisoi ori pe căţel să se benguiască între picioarele lui ca la Ţaţa Ioana, că cu Nea Onica nu le mergea. Le dădea un picior de fugeau mieunînd ori schelălăind cu coada între picioare până în fundul curţii.

Din firicelul de fum din iască, încet încet se făcea fum în cuhnie de să-l tai cu cuţitul. Apoi dintr -odată pâlpâiau flăcările. Nea Onica se ridica şi îi trântea nevestii ieşind pe uşe;

- Ţi -am spus de aseară că n -ai învelit tăciunii cu destulă cenuşe;Acum văzuşi?

Oameni săraci şi necăjiţi!Acum o să ziceţi că nu e mare scofală să tai nişte lemne.Apoi să mă credeţi pe mine că este.Că una e să tai pe capră cu fierăstrăul şi apoi să crapi pe buturugă

lemne pentru tine, pentru două focuri amărâte unul în odaie şi altul în bucătărie pentru gătit (dacă nu cumva aveai jumătate din soba cu plită cu patru ochiuri şi cu cuptor în bucătărie iar jumătatea cealaltă în odaia de dormit. Aşa chiverniseai lemnele că iarna făceai totodată şi mămăligă cu fiertură şi cădură, că vara găteai în cuhnia din curte, da mai mult cu surcele şi cu crăci, nu cu lemne) şi cu totul alta să tai patru -cinci telegi cu trunchiuri de fag ori de gorun. Şi telegi lungi că abia puteau coti să intre în curte. Intrau caii cu partea din faţă în curte, da partea din spate făcea"câş"de cuprindea toată uliţa. Oricât se căzneau oamenii cu ţapinele teleaga tot răzbea de rupea uluca de peste drum. Aşa că dacă nu puteau cărăuşii să mişte fundul telegii pe braţe ca să intre în curte, atunci dădeau

SPOVEDANII 352

caii îndărăt – ţuruc! -ţuruc!-, îi deshămau de le teleagă, dădeau jos cu sapinele pe-o rână trunchii, băteau cu muchia toporului nişte piroane cât toate zilele în mijlocul capului trunchiului şi prin capul pironului găurit, treceau belciugul de care agăţau şleaurile de la cal şi trăgeau târâş trupina până după magazie. Apoi puneau trupina peste lemn, totdeauna pe bulvani să nu putrezească până le venea rândul la tăiat!

Vai de bieţii cai ce păţeau până să tragă pe pământ lemnele că era şi urcuş din drum până după casă. Dacă lemnele erau aduse din iarnă, din"hăl -an", sau dacă plouase, mai mergea, că alunecau. Dar dacă lemnele erau aduse între Sfintele Mării şi era pământul uscat, ca întotdeauna la sfârşitul verii, se opinteau bieţii cai, mai -mai să se deşele. Încercau ei cărăuşii, odată intraţi în curte să o ia prin iarbă, că alunecau trupinile, da nu le prea mergea, că sărea mama cu gura pe ei că -i strivesc iarba de nu mai răsare la primavară şi -i obliga să meargă pe pietrişul pus ca să nu se faca noroi când intrau şi ieseau docarul, gabrioleta sau căruţa!

Nu -i vorbă că la noi în sat oamenii erau pricepuţi la lemne, cea mai mare parte fiind tăietori de păduri la munte, la Italieni la Brezoi. Da şi printre ei erau tăietori şi meşteri.

Printre cei mai pricepuţi erau Neica Dumitru Ţevelei, Niculaie al lui Moangăr şi Onică al lui Fleaşcă. Da ăsta, de când căzuse de pe funicular de la 15 metri înalţime rămăsese beteag (că l-a pus dracu să se agaţe de un căruţ cu trupini ce aluneca pe cablu şi unde era văzduhul mai mare a alunecat pe coaja cu bureţi a unui fag şi a rămas o săptămâna între viaţă şi moarte).

L -a ajutat Dumnezeu de a scăpat cu viaţă, că avea muiere şi doi copii.Da nu mai era bun nici de coasă, nici de cazma. Numai de treburi pe

lângă casă.Da tot era mai bine decât la cimitirul de sub Pleşe!Că nu numai de tăiat lemne pe capră era vorba. Trebuia să te pricepi

să alegi din ochi brazii drepţi ca lumânarea din care să despici cu grije plaşii de scări. (De când mă ştiu, între butii şi magazie, erau agăţate şi puse la uscat câte 4-5 perechi de braţe de scară, de diferite lungimi, după cum fusese bradul de mare.)

Apoi din tei, dacă se nimerea să fie tăiat vr-un tei, să ştii să scoţi doage pentru butoaie, că ţuica pusă în butoaie din tei, cu timpul se făcea galbenă ca untdelemnul.

Din fag ori din gorun să scoţi bulvani pentru pus sub butii.Din lemn de corn osii de căruţă (nu pentru noi, că noi aveam la căruţă

osii de fier) ci pentru oamenii săraci, care nu aveau bani, că banii erau scumpi.

SPOVEDANII 353

Din plute alegea Neica Ţevelei partea cea mai bună de veneau ţiganii după Rusalii şi făceau troci.

Din sălcii, (că la cazan mergeau pentru început şi trunchiuri de sălcii până se încingea boasca. Pe urmă numai fagul era bun că dădea căldură) alegea partea de sus pentru linguri şi fuse. Că acum 50 -60 de ani nu era ca acum să găseşti toate minunile din plastic sau aluminiu. Atunci trebuia să te descurci cum puteai.

Abia pe urmă luau grosul la tăvăleala, adică la pus pe capră. (da capre zdravene, să nu se rupă sub greutatea trunchiului de fag, că fagul e greu, ca şi gorunul!) la tăiat cu fierăstrăul (câte doi la capră) şi apoi la spart.

De aceia era împământenit obiceiul ca la făcutul gardului (că şi făcutul gardului are dăndănelile lui) şi la tăiatul lemnelor să nu se angajeze oamenii cu ziua.

Ci cu"ruptul".Adică stabileai cu omul de la început.- Uite neică, am 2, ori 3, ori 5 telegi de lemne, cât îmi ceri să le tai, să

spargi şi să mi le şi aranjezi sub polată?Şi omul, după ce le cântărea din ochi, (da n-am prea auzit ca vreunul

să se înşele) zicea:- Apăi după socoteala mea sunt 8 metri cubi.Şi intră şi curăţitul de coaje.Că întâi curăţau scoarţa cu barda, că altfel făcea carii şi în doi ani

lemnul era burduşit de rumeguş de carii că degeaba îl mai puneai pe foc.Asta la fag şi la stejar.Teiul nu intra la socoteală că oamenii îi scoteau coaja -îl beleau, cum

ziceau ei –în fâşâi lungi cât tot teiul.Doamne, că frumos mai mirosea lemnul de tei când îl tăiau.

Fâşâile le puneau fie în putini, fie în gâldău ori în gârlă, în"topila" unde topeau femeile cânepa ori inul şi le lăsau câteva zile -uite că nu ştiu să vă spui câte zile, că n -am ţinut socoteala (abia acum la bătrâneţe îmi dau seama cât de multe nu ştiu) apoi desfăceau uşor carnea după coaja tare. Din carnea asta, după ce o puneau la svântat la soare scoteau -că se desfăcea fâşii -fâşii -un fel de rafie (că rafia era scumpă şi nici nu se prea găsea) cu care legau viţa de vie, pătlăgelele pe arac ori pomii altoiţi de par, ca să nu -i rupă vântul.

Mama avea un loc anume pentru araci sub şopron. Oamenii alegeau aracii din crengile mari, drepte. Din patru lovituri de bardă tăiau craca cât mai lângă trunchi, îi făceau un vârf ascuţit să intre uşor în pământ, îi tăiau toţi lujeri şi gata la maldăr, legate cu un curpene căpătâi şi pus la uscat sub şopron până la primavară-că uscat ţine mai mult ca cel verde!

SPOVEDANII 354

Dar mă luai cu vorba şi cât pe ce să uit ce vroiam să spun.Omul făcea socoteala.8 metri cubi, curăţatul de coaje, tăiatul pe capră după măsură,

crăpatul, -aranjatul... asta face...- Salahorii mi -i dai, ori mă priveşte tot pe mine?- Păi să socotim cu totul. (de fapt, oamenii ţineau să -şi aducă ei

ajutoarele, ca să nu tragă de timp, să -i întârzâie) că dacă erau angajaţi de Rumân, nu le păsa de ce -i zicea meşterul, că nu el îi plătea, aşa că munceau -azi -mâine, să aibă cât mai multe zile de plată!

- Uite Părinte, toată treaba face 400 de lei!- Nu e mult Dumitre?- Nu e mult Părinte, că uite ce noduroşi sunt fagii şi vai de zilele mele

ce o să pat la crăpat. Apăi cireşii, uite ce uscată au coaja, trebuie să pui doi salahori să o scoată. ştii şi Sfânţia-ta, că cireşul ţine toată căaldura sub coaje, nu o dă sobii şi e păcat de Dumnezeu, că altfel e lemn bun de foc (noi copii abia aşteptam să facem rost de coaje de cireşi sau vişin, că nu oricine avea cireşi şi ăl de avea cine ştie din ce pricini îi tăia, că cireşul creşte greu şi trebuie să -l altoieşti pe zarzăn ca să ai cireşe pietroase. Tata tăiase cireşii din Şuia că făceau cireşe amare, (a lăsat numai doi pentru mama, ca să facă dulceaţă de cireşe amare) şi în locul lor a plantat pruni că făceau prune vinete (în Ardeal le spune"Bistra") care dau cea mai bună ţuică şi sunt şi cele mai bune pentru magiun sau de dulceaţă. Eu aveam baftă anul ăsta, că după ce vor scoate coaja, eu am să o fac fâşii -fâşii şi să le pun la uscat în podul magaziei -să nu mi le şterpelească cineva -şi când vor fi bine scorojite, o să le fac câteva mătăuze pentru noaptea Sfântului Vasile, cu"Aolică Măre". Din ce rămâne, o să mai pun de -o parte pentru la anul -că nu se ştie când o să mai taie tata cireşi -şi din rest, cum a dat norocul peste mine, o să dau de două mătăuze lui Mitu Mogoşanu pe două smeie că numai el, afurisitul, nimereşte niste smeie de se ridică până în înaltul cerului. O să -i dau un mătăuz lui Vasile al lui Fleaşcă pe un cârstei, ca el le face cele mai bune, lui Mielu Barbului pe un spârnel şi lui Pică al lui Nenea Mielu pe două limonade. Eu socotelile astea le făceam în timp ce tata cu Neica Ţevelei făceau altă tocmeală:

- Şi Părinte, câte trei ceşti de ţuică la conac!De când se ştie, la coasă şi la tăiat lemne se dădea ţuică la masă.Tata le dădea câte o ceaşcă şi muierilor la săpat, la prăşit ori copăit, ca

d–aia şi cam veneau oamenii la noi la lucru, că altfel se aranjau între ei, -pe împrumut -fiind siguri că vor putea munci la timp cureaua lor de pământ.

SPOVEDANII 355

Că şi cu găsitul oamenilor era o poveste. Dacă aveai nevoie, poimâine să zicem, să bagi oameni la coasă, trebuia să faci ocolul satului de astăseară ca să prinzi omul acasă.

Dar când?Că dacă te duceai prea devreme, nu venise de la muncă.Treceai a doua oară, erau la masă. Şi poate să vină şi Vodă, când

Rumânul e la masă, nici măcar nu -ţi răspunde.Treceai prea târziu, omul, deşelat de muncă, se -ntindea pe rogojină şi

ăla era.Aşa că încearcă să -l scoli.Ori îţi trântea un:- Care grijania mă -ti eşti mă, de mă scoli din somn?Ori trimitea muierea care ieşea zburlită, cu cămaşa descinsă de bete şi

atârnând până la călcâie şi -ţi spune căscând, înainte de a -i zice ce vrei:- Vasile nu poate săptămâna asta!Trebuia să pândeşti omul când venea acasă şi să -l agăţi înainte de a

intra în curte şi a pune zăvorul la poartă că dacă apuca să -şi atârne coasa de căpriorii fânarului şi să -şi descingă tocul cu gresia de ascuţit coasa, l -ai pierdut. Nu mai are timp de tine că trebuie să -şi potolească vitele.

Aşa că dacă l -ai prins când trebuie, începe tocmeala;- Când ziceai că vrei să bagi la coasă?Preţul nu se discuta, că aşa cum plăteau alţii, plăteai şi tu. Mai puţin

nu puteai, că nu venea omul, iar mai mult, dacă te punea nevoia sau necuratul să dai, îţi puneai tot satul în cap, că spărgeai"târgul"!

- Păi de! de! Poimâine nu ştiu dacă poci, că zicea vărul Petrache că vrea să cosască în Mlăci, şi -i sunt dator două conace pe împrumut;

- Păi dacă nu ţi -a spus până acum, înseamnă că nu cosăşte poimâine...

- De! De! Ştiu eu ce să zic?...Aranjându -şi mai bine coasa pe umăr continuă;Şi unde vrei să cosăşti? (Când auzeau cositorii de Şuia se fereau ca

dracul de tămâie că era numai pieptiş şi plin de lăstari de prun, de rupeau gura coasei de trebuiau să bată coasa de 4 -5 ori pe zi!)

- În Valea Marginii!- De! De! Şi cine mai vine?Aici era aici... Că dacă îi spuneai că vrei să mai iei pe cutare şi cutare,

începea să strâmbe din nas; Că Pricină e cârcotaş... Că nevastă -sa Lina s -a certat cu Nicu Pearcului...Că el nu vorbeşte de la un tăiat de anine cu Mălai Mare... Că...

SPOVEDANII 356

- Aranjai cu Gorică, cu Andrei al Marcului, cu Sofian al lui Bocioantă, cu Dumitru Barbului şi cu Onică al Nasti, numai de dumneata mai am nevoie!

- Da să nu fie Onică fruntas!Onică al Nastii era printre cei mai buni şi mai iuţi cosaşi aşa că dacă

era în frunte, îi spetea pe ceilalţi. El era în capul pologului cântând ca cocoşul din firul de iarbă, iar ceilalţi erau însiraţi ca nişte copii de bogdaproste abia pe la mijlocul pologului. Nici ultimul nu era bine, că -i zorea, şi oamenii de frică să nu le ia cu coasa picioarele, făceau morişcă mânile. Aşa că Onică era pus la mijloc şi era bine că dacă nu putea da iute din mâini, se rezema în copălia coasei şi povestea din vremea lui Constantin Brâncoveanu, a lui Tudor Vladimirescu şi a lui Iancu Jianu.

- Nu, nu, că am vorbit cu toţi, îl băgăm la mijloc!- Aşa da!- Uite un pol arvună!- Păi se poate? Pă încredere!- Atunci sară bună şi pe poimâine dimineaţă!- Dacă n -o trece astă seară vărul Petrache, cum spusei, îsi rezerva

ultimul cuvânt şmecherul, intrând pe poartă!- Şi tot aşa până faceai roata satului iar când veneai acasă, discuţii cu

mama;- Câţi găsişi?- 6!- Sigur?- Probabil, ca de obicei!- Mai treci şi mâine seară, să fim siguri, să nu fac degeaba mălai ca să

-l dau la porci. De dat la porci, nu se da, că mălaiul sau turta ţineau şi trei zile dacă era învelit în ştergar de in, dar aşa era vorba!...

Şi mâine seară, de la capăt:- De! De! Nu ştiu dacă mai poci să viu, că nepricopsitul de Trică

scăpă vaca în trifoiul lui Moaşa Mărina şi mi -e teamă să nu se sângere... şi dacă nu sunt acasă... cine ştie...

- Păi ia şi vaca, că n -o fi foc dacă paşte după cositură.- Păi vedeţi dumneavoastră că e o încurcătură. Dându -şi pălăria pe

ceafă se scarpină după ureche. Am două pârdalnice de oi care nu se despart de vacă că au crescut împreună de când era viţică...

- Păi ia şi oile!Şi ieşi iute pe poartă gândind că tot e bine că are numai două oi, iar

omul aruncă pălăria de ciudă că n -a avut timp să aducă vorba şi de capră, că te -a simţit la strâmtoare...

SPOVEDANII 357

Apoi după ce, cu chiu cu vai eşti aproape sigur că mâine ai cei 6 cositori, te scoli de 5 -6 ori noaptea. Nu numai să te duci la privată, da să te uiţi pe cer dacă sunt semne de ploaie. Că dacă plouă, ce faci cu oamenii? La ce -i pui la treabă? Păi n -am dreptate eu când spun că cei de la oraş au raiul pe pământ? Vin acasă după 8 ore de muncă şi nici capul nu -i doare. Se uită pe cer doar să vadă apusul de soare, altfel, dacă plouă ori ninge iau umbrela şi ţâşti în autobuz... că şi Dumnezeu, rău a mai rânduit lumea...

*****Şi masa la cositori nu e ca la prăşit, unde le dai o ciorbă cu urme de

carne, o mâncare de cartofi cu murături, o salată de castraveţi cu ceapă, cu patlăgele şi cu mult oţet. Şi dacă le mai dai şi o ceaşcă de ţuică, esti sigur că mai vin şi altădată de mai ai nevoie. Iar de le mai dai la plecare, cum făcea mama, şi câte un codru de pâine uns cu miere îti mai zic şi săru -mâna, iar pâinea cu miere o duc acasă la copii...

La cositori trebuie mâncare zdravănă. Că nu pe degeaba s -o fi zicând că e cea mai deşelată muncă. Deşelată, adică te rupe de şale. Şi pe bune, că des am văzut, după ce mâncau de -amiază, că -şi trăgeau şalele unul la altul. Ori îşi pârâiau şira spinării. Şi zău că zdrăngăneau oasele de parcă pârâia cârsteiul.

La cositori în primul rând trebuia făcut mălai. Da bine dospit. Şi pus multă făină de grâu, să fie dulce. Pe urmă ciorbă de pui. Da cu bucăţi bune, nu cu ghiare, gâturi şi capete ca la săpători. Apoi prăjitură, adică ouă jumări bătute cu un pahar de lapte prins, cu un drobuleţ de brânză de oaie, presărată o idee de mălai ca să se lege bine, amestecat cu frunze de pătrunjel şi aruncat"în bătaie de joc"cum îi plăcea lui Dina să glumească, bucăţi de cârnat şi costiţă de porc sfârâind în untura încinsă din tingirea de pe pirostrie. Alături salată cu mult castravete şi ardei gras lângă copane de pui cu pătlăagele roşii scăzute la cuptor. Se puneau şi cartofi copţi în spuză da nu prea aveau căutare, decât mai mult în zilele de post. Numai că se cam codeau cositorii să vină la lucru în zilele de post, că era mâncarea slabă. La noi mai treacă meargă că mama le pregătea lucruri bune; mălaiul era înlocuit cu pâine, (mâncare boierească pe la noi, la Oltenii de la munte) plus ardei gras umplut cu orez. Cu orez, nu cu arpacaş. Iahnie de cartofi, fasole bătută cu ceapă prăjită, ghiveci călugăresc cu măsline şi cartofi copţi la cuptor cu usturoi, de -ţi amăgeai burta făcând-o să creadă că e pui la ceaun cu mujdei de usturoi... Înainte de a începe să mănânce, ceaşca cu ţuică făcea roată de jur împrejur. A două ceaşcă era după sorbitură iar a treia, după masă ca să se şteargă unsoarea de pe maţe. A patra ceaşcă rămânea în sticlă de frică să nu se taie când ascuţeau coasa. Da tot se băuse

SPOVEDANII 358

destul că după ce terminau de bătut coasele pe nicovala, puneau bila pe cinci şi trageau un puiuleţ de somn.

Odată, -a rămas de poveste în tot satul -Nenea Mielu, cum nu găsise, la el în Fierbea, destui oameni la coasă, a cosit şi el iar la masa de prânz, fie ca era prea ostenit, fie că -i cam plăcea ţuiculiţa, a turnat şi a patra ceaşcă, ba şi a cincea, că după aia, au zis cositorii că se trag o ţâră la umbră că e cald al dracului şi bat pe urmă coasele dar s -au tras aşa de bine, că dupa amiază, aproape de scăpătatul soarelui, când a venit tanti Lenuţa cu Vetuţa Marcului să ia baniţele în care fusese mâncare, i -a găsit trântiţi pe râna dreaptă şi sforăind de mama focului de muştele ce se adunaseră pe năduşala de la buze, ridicau picioarele dinnapoi şi bâzâiau din aripi când pufăiau printre sforăituri cositorii... A tras un chiot tanti Lenuţa de s -a auzit până în vârful Şuii, de au sărit cu toţi ca arşi direct în polog, nici nu le -a mai trebuit să bată coasele... Mergea pologul de parcă îi înţepaseră viespii în amândouă bucile, încât, deşi dormiseră un conac jumate, când răsărise Carul Mare terminaseră de cosit şi au coborât în vale pe vremea când flăcii începeau să sară pârleazul la vădane. Fiecare s -a tras pe la casa lui fără să scoată o vorbă şi cu capul în pământ. Nu le -a mai trebuit nici mâncare nici nimic. Numai apă. S -au oprit de au băut la cişmea, ca un cal ce a urcat în trap dealul Strâmbei... Tanti Lenuţa făcea haz de necaz, zicând mucalită că a văzut şi ea la viaţa ei 2 pogoane de fân cosite de 4 oameni şi jumate,(jumate era bietu bărbatu -său) într -un conac şi un răsărit de de stele-Başca un tâlv de ţuică rămas pentru coasa viitoare...

Tot de pârdalnica de ţuica era vorba şi între Neica Ţevelei şi tata:- Şi câte trei ceşti de ţuică de fiecare căciulă, la masă, părinte.- Nu Dumitre! 2 la prânz, 2 la amiază (ştia şi tata povestea lui Nenea

Mielu) şi seara pe săturate, şi 5 şi 6 ceşti!- Nu Părinte, mai bine ne dai seara numai 2 ceşti, că ne matolim şi

suntem mahmuri dimineaţa. Da Sâmbăta, la terminare, ne dai la fiecare câte două sticle să le ducem în traistă!

- Dar aduceţi fiecare sticle că am tot dat de am rămas fără nici -o sticlă!

Toamna, şi ăi de fac vin şi ăi de fac ţuică îţi dau mai uşor dacă ai în ce să pui băutura, că toţi duc lipsă mare de sticle!

Odată înţelegerea încheiată urcau în magazie să -l cinstească cu o ţuică şi luni, Neica Ţevelei, cu salahorii lui, striga disdedimineaţă la poartă, că nimeni n -avea curaj să intre în curte de frica lui Osman care alerga furios zdrăngănind sârma pe care alunecă lanţul de care era legat.

SPOVEDANII 359

Unii duceau sapini, alţi topoare, alţi scoabe şi pene de fier iar Neica Ţevelei avea băgată la brâu toporişca, iar atârnată pe umăr barda.

De cu seara, deşi abia trecuse Sf. Gavril şi Mihail, se lăsase un geruleţ de îţi ieşea răsuflarea abur din gură, iar pe iarbă şi pe casă căzuse o brumă groasă de credeai că ninsese.

Copacii rămăseseră fără frunze doar ici colo câte una îngălbenită şi răsucită tremura neputincioasă aşteptând prima suflare de vânt ca să zboare să se întâlnească cu suratele la rădăcina copacului...

Aracii, prin ogradă, cu piroanele putrezite de ploile de toamnă se mai ţineau în picioare numai pentrucă lujerii pătlăgelelor ori ai făsuiului se încolaciseră de jur împrejur şi îl sprijineau să nu cadă. Azi mâine muierile au să-i adune cu braţele şi o să -i pună lângă cuptor, de făcut focul, că numai de atât mai sunt buni. Nu mai merg de araci la anul, fie că au rămas mici după ce le-a putrezit pironul în pământ, fie că s -au scorojit şi au crăpat de ploaie, de soare şi de vânt.

Lujerele de pătlăgele de fasole ori de mazăre o să fie adunate maldăre -maldăre prin ogradă laolaltă cu frunzele de nuc şi de piersic (că sunt otrăvite şi omoară copacii dacă rămân la rădăcină, nu sunt bune de îngrăşământ ca celelalte frunze) şi la primăvară, dacă o să fie primejdie de îngheţ târziu, o să le dea foc ca să risipească ceaţa care omoară florile de măr şi prun.

Prin ogradă numai gutuile, galbene ca lumânarea, mai erau prin gutui. Încolo, vr -un măr putred, vre -o prună scofâlcită ori vre -o nucă, pe vârful nucului unde nu ajunsese prăjina., mai tremurau pe crăci.

Nucile, dacă o să scape de scuturăturile ori pietrile noastre când vom încerca să le doborâm, vor rămâne pe grija veveriţelor.

Prunele şi merele, nici măcar viespile nu le mai caută!Păsări, doar vrăbiile, sticleţii, ciorile şi ciocănitoarele au rămas, da

abia de le mai auzi ciripitul.Ciorile cârâie când se aduna în stoluri şi zboară ca zănaticile de colo

până colo când se porneşte vântul dinspre muntele Piatra. Ciocănitoarele bat toaca toată ziua în plutele din pisc.

Prin curte, doar dăliile şi crizantamele ce mai sunt înflorite. Încolo, trandafirii au fost îngropaţi ca şi viţa de vie, iar bujorii, regina nopţii, narcisele, zambilele şi toate celelalte flori (ca n -am ştiut niciodată cum le cheamă, că prea erau multe, maica -mea având pasiunea florilor,) rămăseseră ca nişte ţepuşe ori ca paiele de grâu după secerat, Numai câte una ici colo mai avea cap, ca o măciulie, floarea fiind uscată şi de mult trecută... Liliacul şi iasomia, aşteptau triste, dar cu lujerii drepţi, iarna!

SPOVEDANII 360

Oamenii însă nu aveau timp să caşte ochii la toate nimicurile astea care erau în grija muierilor.

Odată câinele legat s -au dat pe după casă să se apuce de lucru, dar când au ajuns sub polată, moş Ion al Paicului, cu ochii cârpiţi de somn, scotea capacul de la cazanul de ţuică:

- Bună dimineaţa Dumitre, şi Dumnezeu te adusă mai devreme să -mi dai o mâna de ajutor, că mi se lipesc ochii de somn. Ca să fiu gata cu cazanul să nu vă încurc la lucru ca să aveţi loc să treceţi cu lemnele şi să nu vă petreceţi cu mine cu căldarea de boască, am ars focul fără hodină şi uite că de vineri dimineaţa, de când te -ai înţeles cu Părintele, am închis ochii pe furate, între două fierturi şi parcă a trecut o lună de vineri până azi.

- Stai aşa Neică, du -te şi te spală pe ochi!Moş Paicu era plin pe mâini, până la coate, de boască şi pe faţă de

funingine, decum se aplecase pe marginea cazanului să scoată boasca fiartă.

- Lasă Neică, că acuş limpezim locul!- Ia vino Neică să -ţi torn, că văz că apa e curată.- Ce faci mă Codine, nu vezi că e apa fiartă? Vrei să -l opărăşti pe

Neica?Codin umpluse o ulcică cu apă din butia prin care treceau ţevile de

aramă ca să răcească aburii ce ieşeau din cazan, aburi ce se schimbau în lacrimi de ţuică!

- Nu Neică, c -o potrivesc cu apă proaspată din căldare!Până să se spele Moş Paicu flăcăii au şi răsturnat butia cu apă de s -a

scurs fiertura pe lângă zid în şanţ. (Se făcuse o abureală pe uliţă din apa fierbinte şi gerul de afară, de ai fi zis că eşti pe malul Oltului când e ceaţă) Apoi au dus butia de -a dura pe muchie, ca să alunece uşor până în faţa magaziei, au răsturnat -o cu gura în jos pe nisip ca să se scurgă bine apa, dar să nu pârjolească iarba, au scos bruma de jar ce mai rămăsese sub cazan şi -au stâmpărat totul cu apă.

- Codine, pune deoparte cărbunii stinşi, că -i trebuie cucoanii pentru maşina de călcat!

- Gata Neică!Vasile aruncă găleata cu apă în putină ca să o spele de urmele de

boască -că moş Paicu era prea ostenit săracu -. Petrică o mătură bine cu o mătură de nuiele de alun ca să nu mai rămâna nici -un sămbure pe doage, apoi, cu toţii au răsturnat butia de au sprijinit spălătura în găleata pentru boască. Dina, cu un ţol, şterse bine putina. Intră în putină de -abuşelea, da avu grije să -şi strângă fusta între picioare, să nu spurce flăcăii de

SPOVEDANII 361

dimineaţă, că numai fundul mişcându -se încoace şi -ncolo, de cum ştergea cu ţolul, se vedea.

Odată putina pusă la locul ei pe bulvani, nu avea decât să se svânte până la vară când va încăpea pe mâna lui Caiur să -i bage papură între doage dacă se va usca prea rău..

Locul limpezit, cazanul rămânea pe locul lui, pe soclul de cărămizi, că nu încurca cine ştie ce şi n -avea rost să-i schimbe locul că la anul, cazangiul, cine s-o nimeri să fie, îl găsea gata făcut, da de rânduială era Moş Paicu deşi de fiecare dată zicea;

Dac -oi mai trăi până la anul, Părinte, că de! S-a apropiat funia de par.Când am plecat departe, peste amar de ani de atunci, încă mai făcea

garduri pe Şuia, deşi avea 96 de ani, iar Părintele, care era tânăr când povesesc, era mort de 40 de ani.

După ce Vasile a măturat cât vede soacra cu mătura de nuiele, Moş Paicu le -a zis:

- Acum, hai să vă cinstesc cu o ţuică, că încă nu am deşertat bota în butoiul din magazie.

- Mulţam Neică, da nu prea merge pe burta goală.- Păi uite niste fâţe fripte de ieri. Moaiele -n poşircă că -s bune cu

turtă şi cum sunt sărate, cer ţuică dup -aia...Cinstea făcută, Vasile duce bota lui Moş Paicu în magazie, iar Moş

Paicu iese pe poartă strigându -i tatei care ieşise la geam să -i spună să aştepte să -l plătească.

- Lasă Părinte, că nu dau Turcii, trec eu mâine, poimâine să -ncheiem socotelile...

Îmi plăcea mie să -mi fac de joacă şi când oamenii tăiau lemne, mai ales dacă era vorba şi de cojit cireşii, dar cel mai mult îmi plăcea la cazanul de ţuică.

Când mă cautai, lângă cazan mă găseai.Dacă avea nevoie mama de mine, ştia unde mă găsea. Striga după

mine pentru una sau alta. Mai ales să mă duc peste drum să culeg pătrunjel.

Şi Doamne, că tare nu -mi plăcea.Mai bine stăteam în genunchi pe coji de nucă, decât să culeg

pătrunjel.Dacă erau oameni la lucru trebuia să culeg o strachină şi tare era

mărunt. Şi nu numai că -ţi puţau mâinile o zi întreagă a pătrunjel, da mai era şi năpădit de o afurisită de cucută. Eu mai ciupeam din fugă şi două trei frunze de cucută, că semănau cu pătrunjelul, şi mama, dumnezeu s -o ierte, nu ştiu ce ochi avea. Din toata strachina cu mii şi mii de frunze de

SPOVEDANII 362

pătrunjel, numai cele două -trei frunze pricăjite de cucută le vedea. Şi parcă o aud;

- Păi bine mă mamă, eu te trimit cu încredere să culegi pătrunjel şi tu vrei să–mi otrăveşti oamenii cu cucută, ca pe Socrate? (Cine o fi mai fost şi Socrate ăsta şi ce se amesteca în pătrunjelul meu, abia peste ani şi ani aveam să ştiu).

- Şi jap! câte o palmă ori un făcăleţ, dacă se nimerea să facă mămăligă Dina, că -i zbura făcăleţul din mâna Dinei şi nu aveam timp să mă feresc şi să o şterg.

Şi câte o palmă sau un făcăleţ era plata pentru fiecare frunză de cucută din strachină.

Când mă chema de la cazan ca să mă duc în vale la magazinul lui Nea Mielu să cumpăr fie chibrituri, fie sare, fie gaz, fie vr -un pac de tutun la vr -un muncitor ce termina mahorca, mai mergea, că mai luam seama prin cârciumă.

Dar cu pătrunjelul, să nu mai vorbim!Când mă mărisem de mergeam la şcoală, cum ajungeam acasă

rasoleam lecţiile de a doua zi, luam câte o carte cu mine şi zbughe-o la cazan. Luam cartea mai mult ca să -i închid gura mamei care numai cu ochii pe mine stătea -ştia ea ce podoabă de copil avea, după cum spunea tatei, că altfel, de ruşine, la lumea străină mă acoperea şi mă lăuda, de -ncepusem şi eu să cred minunile ce le spunea despre mine -Luam cartea de mântuială, că, aşa cum o puneam pe o trupină când veneam, aşa o uita Dumnezeu până plecam în casă. Şi asta când mai aveam puterea să plec, că nu odată m -am trezit dimineaţa în pat, în camera mea, fără să am habar cine m -a dus în braţe. Cred că biata Dina o facea şi nu ştiu cum putea, că atunci când eram mic mai mergea, dar când eram prin clasa a treia a patra primară, eram înalt cât ea şi nu cred că era mai grea ca mine.

Când ieşeam dimineaţa la privată mă striga cazangiul.- Vali tată, ia -ţi cartea că o să te certe învăţătorul la şcoală!Când aduceau putina pentru răcit apa nu prea mă interesa, mai ales că

mama îmi spunea;- Poţi să te duci şi tu să aduci dela fântână nişte apă în stropitoare, că

nu – ţi cade mâna, ca să umplem putina mai repede.Dar când începea să facă lăcaşul pentru cazan, când lua măsura Moş

Paicu cu latul palmii după cazan şi însemna locul pe pământ şi începea să pună cărămidă peste cărămidă lipindu-le cu humă, nu-mi mai venea să plec nicăieri.

Huma o lua din vale, din buza Piscului, că acolo era huma cea mai bună pentru făcut sobe.

SPOVEDANII 363

Ori de astupat găurile între scânduri la grajd iarna, să rămână căldura de la vaci înnăuntru.

Ori de lipit pe fundul butoaielor cu boască.Ori pe la doage dacă Caiur nu îmbucase bine doagele cu papură.Ori ca acum la cazan.Când lăcaşul cuptorului era gata, Moş Paicu punea deasupra cazanul

de aramă care strălucea ca aurul, că abia îl costoriseră ţiganii.Cazanul cădea tocmai pe tocmai.Adică pe de o parte nu rămânea nici -o ţâră pe dinafară ca să nu fiarbă

boasca, pe de altă parte nici nu cădea pe jar, că se sprijinea tocmai cât trebuia pe cărămizi. În faţă era destul loc să intre butucii ori rădăcinile pentru foc şi era tocmai cât trebuia de înalt ca găurile pentru ţevile de aramă de la capacul cazanului, să fie tocmai pe tocmai cu găurile de la botic.

Odată lămurit că pica bine, Moş Paicu începea să bage ţevile. Arunca câte o oală cu apă pe fiecare ţeavă să fie sigur că nu e nimic pe dinăuntru apoi începea să le bage dinspre partea putinii dinspre cazan cu partea subţire, că ţevile erau pe jumătate groase unde curgea ţuica în botă, da cădeau cam câş, că spre cazan erau cam la trei sferturi din putină (ca sa fie acoperite de apă) iar spre botă, ieşeau cam la o jumătate de palmă de -asupra botei.

După ce le băga pe amândouă punea capacul de lemn deasupra cazanului. Noi aveam şi capac de aramă, ca şi cazanul, dar Moş Paicu aşa apucase de când se ştia cu capac de lemn şi cu din ăsta făcea. Zicea că nu ştie să potrivească boasca din fiert cu ăl de aramă şi mai zicea că şi ţuica e mai bună aşa.

C -o fi zis -o pe -a dreaptă ori nu, nu ştiu, dar ştiu că tata făcea întotdeauna cum zicea el.

După ce punea capacul lua măsură ca ţevile să se îmbuce bine în capac, nici prea -prea, nici foarte – foarte. Apoi înfăşura cu sfoară de tei ţevile unde se îmbucau în putină, că găurile erau ceva mai largi şi după ce încerca să nu alunece, nici să se învârtească ţevile, le lipea de putină şi pe dinăuntru şi pe dinafară cu huma muiată în apă, ca să nu curgă nici -un strop de apă că altfel ar trebui să plăteşti un om toată ziua să tot care apă.

Ăi care aveau norocul să pună cazanul pe marginea râului, dacă aveau o polată pe -acolo, n -aveau treabă, că luau cu găleata apa direct din râu şi o răsturnau în putină. De asta era bine pentru ei că putea chiar numai cazangiul să pună apă şi aveau noroc că tot primenind mereu apa, putina era aproape rece, aşa că ei câştigau două cazane în plus, cu zi cu noapte, faţă de noi.

SPOVEDANII 364

Da ce să-i faci, făceam şi noi ce puteam, fiecare cu norocul lui, cum zicea Moş Paicu. Noi aveam casa pe uliţă în sus şi era ceva cale până la fântână. Primeneam noi 80 -100 de găleţi cu apă pe zi, dar din fierbinţeala cazanului apa se -ncălzea iute, d-aia la noi ţuica se făcea mai încet.

Odată lipite ţevile cu humă, trebuia repede de tot umplută putina cu apă că să nu se usuce huma că altfel s -alegea praful de munca lui Moş Paicu.

Şi ce mai du -te vino, cu mic cu mare de la fântână la cazan!Moş Paicu îşi făcea semnul crucii şi aprindea focul.Dar nu iute, ci aşa molcom.Apoi urca pe scară şi aplecându -se peste butia cu boască, mesteca cu

o prăjină de scuturat prune până la fund, ca să nu rămâie boasca la fund şi zama deasupra

Spumă nu mai era, că încetase de peste o săptămâna fiertul. Ăsta şi era semnul că boasca e gata de făcut ţuica.

Mama, timp de peste o lună, de două ori pe săptămână aduna spuma şi o punea la uscat, să facă"maia". Adică făcea nişte turtoaie, un fel de pâini mici, întinse ca lipia din spuma amastecată cu făină de grâu şi le punea la uscat, la soare şi vânt. Când erau uscate bine, le învelea în ştergare de in şi le punea în sobă ca să stea la curent şi la uscătură. Slănina şi cârnaţii afumaţi se cam terminaseră, aşa că două sobe din odăile în care nu se făcea foc iarna erau goale. În celelalte pusese mama gavanoasele cu dulceaţă de zarzăne, de fragi, de trandafiri, de cireşe amare, de smeură, de afine, de prune şi de câte şi mai câte şi cred eu că de aceia nu se zahariseau, că nu stateau la umezeală.

Din zama din prunele ce fierbeau, mama umpluse deja două damigene cu poşircă ca să aibă oţet până la anul, că se consuma mult şi la mâncare, şi de făcut murături de bureţi, şi de pus castraveţi, gogonele, conopidă ori ardei cornul caprei la murat!

*****

După ce Moş Paicu amesteca bine, băga găleata şi o umplea cu boască apoi cobora scara şi răsturna găleata în cazan. Şi tot aşa mereu, 8 -10 găleţi, că era cazanul mare, de patru botice, adică 25 de litri de ţuică. D -aia tata i -a schimbat găleata cu o garniţă, că era mai uşoară. Răsturna găleţile până ce cazanul se umplea până în dreptul mânerelor de care se ridica cazanul. Ăsta era semnul că până acolo trebuie pusă boască, ca să rămâie loc de aburul din fiertură.

Focul mergea mereu, dar acum mai pusese şi câteva buturugi mai groase.

SPOVEDANII 365

Apoi lua capacul, îl potrivea să fie găurile în dreptul ţevilor, băga ţevile înnăuntru şi începea lipitul cu humă. Întâi în îmbucătura ţevilor cu capacul, apoi în îmbucătura capacului cu cazanul.

Când huma era lipită de părea dată cu mistria aşa lucea şi era netedă, Neica se spăla pe mâini şi făcea zdrăvan focul!

De atât amar de vreme ştiam că până nu iese primul cazan, nu venise vremea mea, aşa că încercam să nu le trec mereu printre picioare.

Dina şi mama îsi făceau mereu cale pe la cazan, parcă mai des de cum se duceau să vadă dacă scroafa începuse să fete ori să vadă câţi purcei a facut. Tata măcar spunea pe faţă,(dar nu prea era acasă, ca era plecat mai toata ziua, fie la şcoală, fie la biserică)

- Ce zici, Nea Paicule, anul ăsta iese bună ţuica?- Apăi cum o vrea Dumnezeu Părinte, da nu văd de ce să nu iasă. Mai

ales că anul ăsta am avut primăvară târzâie. N-a căzut îngheţ în postul mare, până după Florii au dat ploi tocmai când trebuia, omizi şi viespi n -au prea fost iar vara a fost călduroasă, aşa ca nu văz de ce să nu iasa ţuica bună. Ai văzut şi Sânţâia Ta, prunele au fost dulci, grase şi frumoase. Numai că ce nu -mi place e că aveţi prea multe prune albe şi călugăreşti şi estea, deşi sunt una cât doua prune vinete, nu dau ţuică tare.

- Păi potriveşte şi dumneata din fiert, -ori ia jumate de botă la cazan.- Ba nu Părinte, iau bota întreagă, da o pui deoparte că e bună când

bagi la săpat muieri, că ele şi -aşa nu ţin la băutură!Primul cazan nici nu cade în botă. Moş Paicu pune sub ţevi un borcan

mare de sticlă, de zece litri, dar nu gustă din ţuica ce se prelinge picătură cu picătură. O miroase numai, mişcă din mustaţă de parcă ar mirosi nu ştiu ce, ceva ce nu -i place, şi o aruncă cu scârbă în borcan:

- Asta e otrăvită taică!- De ce moşule?- Păi curăţă toată cocleala de pe ţevi, că ţiganii nu pot cositori ţevile

pe din -auntru, aşa că toată cocleala, -aia verzuie de ai văzut -o pe ţevi, -se răzuieşte cu ţuica din primul cazan!

- Păi de ce n -o arunci atunci?- Nu taică, că e bună şi asta la ceva. Că aşa a rânduit Dumnezeu

lucrurile, să nu arunci nimic, numai cap să ai şi să chiverniseşti. Uite de pilda cu oaia. Ştii de ce se spune că oaia e bună şi vie şi moartă şi că nu s -aruncă nimic din ia?

- Zău lui Dumnezau că nu ştiu!- Păi oaia când e vie, iei de la ia lână, lapte, brânză iar când o tai, iei

carnea de mâncat, de făcut cârnaţi,- N -am auzit!

SPOVEDANII 366

- Ba se fac nişte cârnaţi foarte buni, ardeiaţi şi puşi la svântat. Da se fac mai mult prin părţile Buzăului. Pe la noi nu se obişnuieşte, că zice lumea că miroase carnea de oaie.

- Şi la Buzău nu miroase?- Nu, că în Bărăgan iarba e sărată. Aduce vântul sarea din apa marii,

că marea nu e departe, şi când mânca oile, nu le mai miroase carnea. Din blană faci cojoace, din maţe faci ori cârnaţi cum spusei, ori paciale, din prapure faci drob iar din rânză chiag pentru făcut brânza.

- Deci nu arunci nimic.- La fel e şi cu boasca. Prima viitură de ţuică, o adună cucoana

preoteasă în sticle şi la iarnă când ai răci că te dai cu sania, îţi face frecţii pe spate ori te înfăşoară în cearceafuri muiate în ţuică din asta ca să -ţi ia răceala cu mâna până dimineaţa!

Când au venit părinţii mei am auzit -o pe mama când îi spunea tatii că ţuica asta e plină de ALDEHIDE.

N -am înţeles ce a vrut să spună cu limba asta păsărească, da noroc că -mi explicase Moş Paicu cum trebuie...

Abia de la al doilea, al treilea cazan venea şi rândul meu.După un timp nici nu -mi mai făceam cale pe după polată. Dis -de -

dimineaţă dădeam fuga în grădina de peste drum şi căutam drugi de porumb întărzâiate, desfăceam cu unghiile de la degetele mari să văd dacă boabele erau întărite ori pline de lapte şi drugile care erau zămoase şi cu mătasea încă neagră -verde, ale mele erau. Umpleam braţele şi ţuşti la cazan. Le curăţam de foi, (le puneam deoparte pentru vacă) şi le puneam la gura cazanului pe jar. Nerăbdător, nici n -aşteptam să se coacă pe toate părţile că le şi scoteam să le mănânc, dar nu mă lăsa Moş Paicu, că zicea că mă apucă frigurile, aşa că le punea iar pe jar ca să se frigă bine. Cum mi le dădea Moşu, luam un pumn de sare din doniţa cu sare, le săram şi dă-i bătaie.(Întotdeauna, în timpul făcutului ţuicii, erau atârnate în cuie de magazie o doniţă cu sare, una cu ciuşcă, un tâlv cu oţet şi un cărpător cu turtă ori mămăligă). Moş Paicu m -a învăţat că e mai bine să topeşti sare într -o strachină cu apa şi aşa porumbul e pătruns de sare pe toate părţile şi nici nu mai pârjoleşte să -ţi ardă mâinile şi zău că aşa a fost.

Nici nu terminam bine porumbul de mâncat că şi dam fuga cu druga în mână în grădina de peste drum să scot un cuib de cartofi. Din repezeală uitam să iau un coşuleţ în ce să pun cartofii. Aş fi vrut eu să -i bag în buzunar sau în sân, dar îmi dădeam seama ce urma dup -aia când vedea mama cămaşa murdară aşa că, cu inima îndoită aruncam în teiul lui Onică al Nastii coceanul gol şi mă duceam acasă să iau un coşuleţ. Odată m -a văzut mama şi mi -a spus râzând;

SPOVEDANII 367

- Dacă tot scoţi cartofi să -i coci în spuza de la cazan, ia un coş mai mare şi scoate 5-6 cuiburi de cartofi să fac mâine o mâncare de cartofi, că e post şi am băgat femei la cules porumb.

Na -ţi -o frântă că ţi -am dres-o! mi -am zis în gând, luând coşul cel mare şi o sapă, că un cuib merge să -l scoţi cu degetele, dar 6 cuiburi nu...

- Şi ai grije cum dai cu sapa. Începe de la marginea cuibului, să nu tai cartofii ca de obicei!

- Şi mai ce încă, scrâşneam printre dinţi!Începe cu scosul vrejului.- Da... Da... da... Bine... Bine... Bine...

*****

Când am ajuns la Moş Paicu cu lacrimi în ochi de ciudă şi cu cosuleţul plin de cartofi, am auzit o bufnitură înfundată şi am văzut cum sarea jarul de sub cazan. Moş Paicu, râzând, răscolea cenuşa cu o bâtă scoţând 6 ouă care crăpaseră şi scoseseră ca un neg peste coaje, semn că ouăle erau răscoapte, numai bune de mâncat! Am uitat de ruşinea cu cartofii şi am început să îmbuc la mămăliga rece cu oul scos din coaje şi muiat întâi în oţet, pe urmă în sarea pisată în piuă. Moş Paicu întindea şi -n doniţa cu ardei iute pisat, da mie nu -mi trebuia...

După ce mi -am pus burta la cale m -am întins pe ţolul din faţa cazanului, că aveam burta umflată ca un pepene şi mă luase cu moleşală... mă uitam lung la coşul cu cartofi, dar nu mai aveam putere să ajung la coş...

- Lasă taică, nu te mai gândi la crumpe, că ai mâncat prea iute şi ouăle răscoapte în cenuşe, cad greu la stomac. Ai mai băut şi multă apă după porumb aşa că o să se umfle în burtă... şi -aşa mă -ntreb dacă n -o să se umfle prea tare să -ţi spargă maţele...

Dac -ar şti Moşul că am băut şi o cană cu lapte bătut din beci că era rece şi -mi era tare sete după saramură!

- Ia să -ţi pui mai bine vesta mea sub cap, să tragi un pui de somn.Da n -a mai avut cu cine sta de vorbă că eram deja dus...După vre -o două zile, stând ca de obicei la cazan, am auzit zarvă pe

uliţă. Am dat fuga la zid şi am văzut o groază de lume că o luau grăbiţi pe uliţă la vale.

- Ce e bă Titule? L -am întrebat pe Titu lui Didă, ca n -am avut curajul să -i întreb p -ăi bătrâni.

- A venit Ioniţă al lui Nete cu căruţa plină de peşte de la vale.- Hait! Şi tata nu e acasă.!

SPOVEDANII 368

Întotdeauna, înainte de lăsata secului, fie de Paşti, fie de Crăciun ca acum, Ioniţă al lui Nete se ducea cu căruţa cu cai la Dunăre, la Corabia şi aducea de la pescarii din bălţile Corabiei butoaie pline cu peşte sărat şi şiruri întregi de plătică, somotei ori ştiucă sărată, ori crap afumat, de -i zicea mama"batog". Şi luau oamenii pentru lăsata de peşte. Cum sărătura ţinea, nu se strica, aveau şi pentru zilele de"harţi"!

Pentru obrazurile mai alese aducea şi câţva crapi şi şalăi nesăraţi, înveliţi în urzici ca să tie proaspeţi. Le scotea maţele şi urechile şi le dădea un praf de sare, da numai aşa o idee ca să nu se împută. Cum ajungea acasă se şi ducea svonul în tot satul de veneau toţi să ia peşte şi primii luau fruntea. La prospătură de crap şi şalău nu prea se băgau că era mai scump şi era şi mai acătări de gătit!

Tocmai mă repezeam alergând să-i spun mamei vestea când l -am văzut pe tata intrând pe poartă urmat de Fănica Nastii cu un coş pe cap.

Mi -m dat seama că tata şi trecuse pe la Ionete şi mi -a venit inima la loc.

A intrat pe sală şi Fănica a pus coşul pe masă şi în coş ce să vezi?Dita -mai crapul cu ochii bulbucaţi.Dita -mai salăul cu solzi argintii.Şi puzderie de obleţi şi alte fâţe înşirate pe aţă.Ştiam că din şalău mama avea să facă rasol cu cartofi fierţi şi zeamă

de sare de lămâie.Mijlocul crapului îl va face la cuptor cu roşii.Burta saramură pe jar.Iar din cap şi coadă, ciorbă.Plachie făcea numai dacă venea bunicul că îi plăcea plachia cu ceapă,

da cum întotdeauna tata cumpăra şi pentru bunicul peşte pe care îl trimitea cu Dina la Bărbăteşti, nu venea întotdeauna.

Pe mine însă nu mă interesau minunile estea. Eu puneam ochii pe un şirag de fâţe sărate. Înfăşcam un şir şi ţuşti cu el la Moş Paicu care se prinsese că venise tata aşa că şi aranjase jarul ca să pună grătarul.

Ştia el Moşu cu cine avea de a face.A desfăcut nodul de la şiragul cu peşte şi a scos atâtea fâţe câte

încăpeau pe grătar. Sfoara era petrecută prin ochii peştilor. A înnodat şirul la loc, l -a atârnat de un cui înfipt într -o scândură din magazie (alături de sare şi mujdei -), da mai sus ca să nu ajungă pisica şi a pus peştele pe grătar şi grătarul pe jar.

După cum se zorea, aş fi zis că şi lui îi lăsa gura apă după saramură!Până să se frigă peştele a tăiat pe o trupină 4-5 căţei de usturoi că avea

atârnate şi o funie cu ceapă şi una cu usturoi la îndemână.

SPOVEDANII 369

Îi adusese Dina, ca să aibă când o avea trebuinţă.I -a tăiat mărunt de tot. Pe urmă a pus un strop de ulei (îi dăduse

mama nişte ulei într -o sticlă, deşi uleiul e scump, da -i dăduse să -şi pună cât vrea peste fasolea slăită în post) şi a început să -l frece cu o lingură de lemn de s -a albit mujdeiul ca laptele bătut.

Da mamă, ce bun era.După ce a întors peştele, că se făcuse pe o parte, a tăiat mămăliga rece

în felii potrivite şi le -a pus una lângă alta direct pe jar şi când a venit mama cu tata, deşi zău că nimeni nu -i chemase, peştii erau înşiraţi pe şindrilă, mămăliga prăjită pe cărpător şi strachina cu mujdei pe masa cu trei picioare;

- Poftim la masă Părinte şi Cucoană preoteasă.Şi a adus patru butuci punându -i în picioare drept scaune.Tata a rămas în picioare, numai mama cu mine şi cu Moş Paicu ne -

am aşezat, da Moş Paicu lângă gura cazanului, că împingea din când în când cu opinca ţăndările sub cazan, că era cazanul în plin fiert. Am mâncat de se băteau turcii la gura mea dar mama, ca de obicei, ori ca să -mi strice cheful, îmi spune;

- Fii atent să nu te -neci cu vr -un os.- De unde, păcatele mele, oase în fâţe, că şi -aşa erau fripte de

trosneau între dinţi.- Uite Moş Paicu, am adus şi nişte ţâri!Moş Paicu a căscat ochii mari şi i -a zâmbit mustaţa de bucurie. Că

ţârii nu se găsesc pe toate drumurile şi sunt şi scumpi ai focului.- Apăi Părinte, ăştia trebuie să -i pregătim!A scos Moş Paicu ţârii de pe aţă cum făcuse şi cu fâţele, da ţârii erau

mai mari, cât două laturi de palmă de -ale mele, (ce le -o fi plăcând ţârii nu ştiu, că puţau urât de -ţi mutau nasul din loc. Da n -am plecat, am stat să văz şi eu cum îi pregăteşte,) A luat unul câte unul şi i -a bătut cu muchia bardei pe o trupină, că erau uscaţi nu glumă, apoi i -a pus pe grătar, strigând la Dina;

- Codino, ad -o o lingură de mărar! (În grădină mai era numai pătrunjel (arde l-ar focul) că mărarul se trecuse, da îl culesese Dina când era verde şi l -a pus mama într -o oală mare de pământ, amestecat cu multă sare şi legată oala la gură cu celofan, ca să nu se usuce. Avea şi pus la uscat, pe foi de jurnal, sus pe garderob, da asta e bun numai la ciorbă..

Când a adus Dina mărarul, Moş Paicu l -a tăiat mărunt cu briciul, (nu i -a mai pus sare, că avea destulă) şi l -a aruncat într-o strachină în care pusese oţet şi ardei iute, cât încape între buricele deştelor. Apoi a luat ţârii de pe jar, a dat jos tăciunii ce se agăţaseră de peşti, că nu -i pusese pe

SPOVEDANII 370

grătar, i -a pus pe masă şi când îi apuca de coadă şi trăgea de cap, scotea dintr -odată şira spinării cu toate oasele, de rămânea numai carnea.

Acum s -a aşezat şi tata şi au început să mănânce, muind peştele în oţetul cu mujdei şi cu ciuşcă şi mâncând cu mămăligă

Am încercat şi eu să mânânc, fără să -i moi în oţet că mă ardeia ciuşca, da nu mi -a plăcut că era carnea tare şi miroseau urât, dar lor le plăcea, aşa că eu am rămas la fâţele mele.

Era prima dată când vedeam pa mama şi pe tata mâncând la cazan, fără cuţite, fără furculiţe ci aşa ca Moş Paicu şi ca mine, cu mâna.

I -am mai văzut dup -aia de câteva ori, da numai când se prăjau fâţe pe jar.

Ba, ca să nu mint, pe tata l -am mai văzut odată când venind de la Pietrari pe Spinete a mai găsit (Dumnezeu ştie cum, că doar ciucioii cresc numai primăvara,) nişte ciucioi la rădăcina unei sălcii. I -a cules şi i -a pus în batistă să nu se rupă (ce -o fi păţit cu mama că a murdărit batista, numai el ştie) şi drept după magazie la Moş Paicu cu ei. I -a scos din batistă,(ciucioii, ca şi spurcacii, nu se spală) i -a dat lui Moş Paicu care i -a presărat cu sare (pentru tata şi mama a pus şi nişte piper că a strigat -o tata pe mama să aducă) da moşului şi mie nu ne -a pus că nu eram învăţaţi cu piper. Când au fost prăjiţi i -am mâncat aşa, fără nimic pe lângă ei.

Mamă, că tare erau frumoşi şi gustoşi.Tata şi mama au luat aşa de gust, restul mi i -au lăsat mie, că ştiau că -

mi plac

*****

- Acum se terminase cu cazanul, aşa că Neica Ţevelei cu salahorii n -au avut parte de bunătăţile astea.

Au pus caprele -două capre -şi au început să taie cu fierăstrăul, câte doi la fierăstrău. Doi luau cu sapinul trunchiurile din gramadă şi tot ei şi spărgeau. De tăiat nu era mare scofală că Neica Ţevelei cresta cu barda un semn pe lemn în dreptul unde urma să taie (avea tipar după lungimea sobii) şi salahorii începeau să taie.

Necazul era când dădeau peste un nod ascuns, că până să se prindă, se şi duceau dinţii fierăstrăului şi Neica se supăra, că trebuia musai să ascută fierăstrăul şi era greu şi mult timp pierdut.

D -aia el nici nu tăia nici nu crăpa, că trebuia să aiba grije de toate.Să aleagă lemnul de şarampoi (că trebuie lemn zdravăn şi drept, ca să

stea 10 ani în pământ fără să putrezească), lemnul de scări, de bulvani, de araci ba să şi ascută de trei ori pe zi fierăstraiele. Asta dacă nu dădea

SPOVEDANII 371

necazul peste ei să dea de un nod. Dacă un trunchi avea multe noduri şi nu -l puteau tăia pe măsură, dădea căciula pe ceafă, scotea o înjurătură de

- Anafura mamii lui de nod!Şi -l dădea jos de pe capră spărgându -l de -alungul pentru araci.Dar şi aici era o bubă, că numai el ştia cum să bage pana de fier ca să

răzbată nodul. Nu ştiu să va spui cum făcea că n -am prea luat seama, da ştiu că păţa greu, că de multe ori l -am văzut năduşind până să -i vină de hac câte unui afurisit de trunchi noduros.

Într -una din zile, zăbăuc cum eram şi furios că mă certase, ba mă şi altoise mama, am lăsat totul baltă şi mă -ndreptam spre sală să urc în casă să fac cine ştie ce. Nu ştiu ce m -a apucat că am început să -mi vărs paraponul pe bieţii oameni şi ţâfnos cum eram din fire, şi cum am rămas că nici acum nu mi -a trecut de tot, le -am trântit;

- Numai prăpăditul ăla de fag l -aţi tăiat de azidimineaţă?Oamenii au rămas împietriţi cu gura căscată uitându -se lung unul la

altul... Toţi erau încurcaţi, că aveau copii mai mari ca mine, ba Neica Ţevelei avea copilul în armată. Nu ştiu cum de mi -am amintit, chiar în clipa aceia de Mircea al Vătafului (un flăcău mândru de mureau fetele dupa el şi voinic de -l pizmuiat toţi oamenii), care, furios pe Pâcu lui Deleanu că-i luase înainte la hora la brâul pe şase, l -a ridicat de piept şi i -a spus;

- Ce te bagi bă ca musca -n curu calului? Că -ţi dau un pumn de peste trei zile te bagă popa în pungă.

Tare mi -a plăcut mie vorba asta, aşa că tam -nesam, le -am spus, aşa din senin:

- Hai! Hai! Nu mai holbaţi ochii! Daţi mai repede că dacă nu, vă bagă tata în pungă!

Toţi au rămas muţi. Neica Ţevelei m -a privit lung şi mi -a zis domol:- Nu e bine să vorbeşti aşa băiatul tatii, că sunt om bătrân şi lumea e

mică... se -ntâlneşte munte cu munte, dar -mite om cu om!- Parcă o să am eu nevoie vreodată de dumneata.Şi le -am întors fundul, intrând în casă şi trântind uşa după mine.Dar tot mi -am dat seama că am făcut -o prea de oaie şi mi s -a făcut

frică, de n -am mai coborât jos până seara când au plecat oamenii.Cum n -am luat nici -o bătaie, am înţeles că oamenii au ţinut în ei

ocara, n -au spus nimic mamei nici tatei, aşa că liniştit m -am luat cu ale mele şi am uitat aproape povestea.

Dar am avut grije să nu mai trec pe la polată.

SPOVEDANII 372

Nici să nu apar când erau la masă, mai ales că de luni mergeam la şcoală, că -mi cântase piţigoiul, având şase ani, în anul de graţii 1934, şi nu -i mai vedeam!

*****

Primele convoaie cu răniţi din Basarabia le -am văzut spre toamna lui 1941, iar începând cu primăvara lui 1942, liceul din Râmnicul Vâlcea, unde eram elev, a fost împărţit în două. Jumătate liceu, (din cauza asta făceam cursuri şi dimineaţa şi după amiază) iar jumătate spital de campanie pentru răniţii mai uşor, cel puţin pentru început, pentru convalescenţi.

Cum lipsurile, inerente războiului, se făceau din ce în ce mai simtite, noi cei ce stăteam la internat o duceam din ce în ce mai greu. Cât trăise tata am stat la gazdă, dar după moartea lui, în Iulie 1940, văzând că mama o ducea din ce în ce mai greu, am cerut eu singur ca să mă mut la internat, sub pretext că nu sunt singur, că sunt cu colegi, că facem meditaţii, etc, dar de fapt pentrucă era mult mai ieftin ca la gazdă. Mâncarea lipsea din ce în ce mai mult încât nouă la internat, ne dădeau săptămâni în şir ciorbă de linte cu gărgăriţe. Asta pentrucă erau lintele vechi, din rezervele de război, încât noi elevii spuneam că mâncăm nu ciorbă de linte cu gărgăriţe, ci ciorbă de gărgăriţe cu linte. Felul doi, nelipsita ciulama de praz; (de atunci să nu mai aud de praz.) Dimineaţa mai mergea, că la ceai ne dădea o feliuţă de pâine, dar pe la ora 11, în recreaţia mare, când veneau din curte mirosuri de ciorbă sau de carne prajită, ne lua cu moleşală. Spitalul organizase în curtea şcolii o bucătărie de campanie unde bucătarii găteau în nişte marmite enorme mâncare.

Cine, din cei ce au făcut armata, n -a apreciat ciorba de fasole cu costiţă afumată fiartă în marmită?

Îmi amintesc cu milă de copilul de atunci.De câte ori mă trezeam plin de ciudă de -mi venea să plâng, că tocmai

când visam că eram la mama acasă şi luam din cămară tava cu cartofi prajiţi şi pui fripţi, şi chiar când luam în furculiţă primul cartof, mă trezeam.

De ce Doamne n -am mai dormit până terminam de mâncat, să mă fi sculat sătul?

Şi asta nu odată, ci aproape noapte de noapte, acelaş leit -motiv; Tava cu cartofi şi pui fripţi şi hop! trezirea.

Mi s-a întâmplat, student fiind, pe timpul foametei din 1947, să -mi dea lacrimile de foame, de fapt de durerile, de crampele din stomac din

SPOVEDANII 373

cauza foamei, dar povestea cu visul cu cartofii prajiţi, n -am mai retrăit -o niciodată.!

Într -una din zile, în recreaţia mare, deci la ora 11, încercam să ne alungăm foamea şi să uitam de spaima fizicei cu Jitaru (de la 11 şi un sfert la 12) pălăvragind între noi, separaţi pe clase. Eram deja în clasa doua de liceu, la anul începeam latina iar peste doi ani dădeam capacitatea şi puneam tresa la şapcă, când mă aud strigat:

- Dumneata eşti, Domnule Vali?Cu"Domnule Vali"începusem să mă obişnuiesc, căci începând cu

bătrânii din sat şi cu muierile, cam toţi îmi ziceau"Domnule Vali"de când intrasem la liceu.

Când eram student, până şi colegii din clasele primare cu care mă jucasem în ţărână, şi vecinii, ba până şi Dina, îmi ziceau"Domnule Vali"şi tare mă bucuram la început, căci mă simţeam cineva.

Abia mai tîrziu am înţeles că de fapt, simţindu -mă înstrăinat de ei, puseseră o barieră între ei şi mine!

O barieră care se numea"Domnule"!O barieră care din ce în ce mai mult mă îndepărta inexorabil de ei!- Eu sunt Nene!- Şi am pălit!Era Neica Ţevelei.Neica Ţevelei pe care nu -l mai văzusem de când cu povestea pe care

o credeam uitată, dar care mi-a străfulgerat în minte.- Da ce faci aici, că am auzit în sat, în vacanţa mare, că eşti pe front?- Păi am fost rănit la picior, şi până mă lecuiesc de tot, le dau o mâna

de ajutor la bucătărie, că ori fi ştiind ei să tragă cu mitraliera, da nu ştiu să spargă lemne.

- Iar povestea cu spartul lemnelor!!Noroc că soneria de începera orei m -a scos din încurcătură.Toată ora profesorul vorbea despre corelaţia dintre sprijin şi

rezistenţă, iar eu îl aveam în faţa ochilor, nu pe soldatul în uniformă pricajită şi cu boneta anapoda pe cap, ci pe Neica Ţevelei, cu toporşca la brâu şi barda pe umăr intrând falnic cu salahorii pe poartă.

La ora 13 (n -am mai ieşit afară în recreaţia de la 12, că nu mă tragea inima), când coboram scările, m -am auzit strigat:

- Domnule Vali, vrei să vii puţin? Că vreau să -ţi spui ceva Neica Ţevelei, lângă. scară, avea ceva învelit într -o cârpă.

- Domnule Vali, ăştia m -au făcut ajutor bucătar că au lipsă de oameni. Te rog frumos să guşti din fasolea asta, eu am gătit -o, şi să -mi

SPOVEDANII 374

spui dumneata cam ce -i mai lipseşte, că dumneata este învăţat cu lucruri bune, iar eu, după cum ştii, am stat tot prin păduri, nu prin bucătării.

Roşu de ruşine am luat maşinal legătura şi am plecat fără să -i zic nici măcar bună ziua, fără să mai vorbesc să -i mulţumesc.

Nu ştiu dacă mi -era ruşine de colegi, de Neica Ţevelei, sau poate de mine însumi!

Internatul era la doi paşi, în spatele liceului, aşa că am ajuns repede. Dar am trecut pe partea cealaltă a străzii, să fiu singur. Simţeam prin cârpă ca era ceva cald şi tare, dar nu realizam ce e. Credeam că e o cutie goala de conserve în care pusese fasolea.

Când am ajuns la internat, nici nu mi -am dus geanta cu cărţi în camera de meditaţii, m -am dus direct în fundul curţii, am intrat într -un w-c-eu (erau mai multe înşirate, din lemn) am închis uşa şi am desfăşurat cârpa.

Era o gamelă militară plină cu fasole şi cu patru hălci de costiţă afumată, iar sub gamelă, o bucată de pâine militară.

Am pus geanta cu cărţi jos şi am început să fac din coaja de pâine lingură să bag în gură fasolea. Apoi am început să sorb pe la colţul gamelii zama, deşi fasolea era tare scăzută. Am mâncat una dupa alta costiţele, aruncând oscioarele în privată, iar cu restul de pâine am lins gamela...

Tare flămând trebuie să fi fost de am mâncat ca spartul, că era pentru trei inşi în gamelă...

A doua zi când am venit la şcoală l -am văzut pe Neica făcând focul sub cazan. I-am dat gamela, mulţumindu -i de data asta, şi n -a fost nevoie să -i spun ce -i mai lipseşte, căci tacit, ştiam şi eu şi el, că era un pretext. Când să plec, mi -a zis;

- Domnule Vali, eu am în primire magazia de lemne, s -au prins şi ăştia mă pricep la lemne. Nu intră nimeni în magazie afară de mine. În recreaţia mare o să găseşti acolo gamela plină, intră şi tale fără să te vadă ăilalţi, că n -am să le dau la toţi, şi poftă bună!

- Şi a plecat să vorbească cu bucătarul de la marmita alăturată, fără să -mi lase timp să zic ceva.

Ţâfna oltenească mi s -a urcat la cap şi am intrat în clasă înjurând de mama focului;

- Da ce mama Dracului crede el, că sunt la pomană, la praznicul bisericii?... Să -şi mănânce singur fasolea cu afumătura lui... Ce crede c -am ajuns pomanagiu de bogdaproste?...

Dar foamea!Dumnezeule, foamea!Foamea în pântecele unui copil...

SPOVEDANII 375

Ştiţi voi, cei ce n -aţi avut niciodată foame, ce -nseamnă foamea? Nu foamea de a întârzâia 1/2 de oră de la obişnuitul prânz sau cină, ci

FOAMEA... Vai vouă flamânzilor...Ce foamete năpraznică o fi fost în uitatul de dumnezeu sătuc de s -a

numit"FLĂMÂNZI"?Foamea... Pe la 10 au început să -mi ghiorăie maţele, iar în recreaţia

mare, făcându -mă că mă duc la closet, am intrat în magazie...6 luni de zile, până ce spitalul a fost evacut din Râmnicu Vâlcea, în

fiecare recreaţie mare treceam pe la gamela mea din magazia de lemne... că numai Duminica, când nu aveam şcoală, mâncam şi eu la cantină... încolo, norocul lui Frujină colegul meu, că la fiecare prânz lua jumătate din porţia mea de pâine şi toată ciulamaua de praz!

*****

- Iartă -mă Neică Ţevelei pentru vorbele proaste.Ai avut dreptate că lumea e mică şi că nu ştii când se întâlneşte om cu

om...Să -ţi răsplatească Dumnezeu pentru foamea ce mi -ai alungat -o timp

de 6 luni şi că niciodată nu mi -ai amintit de obrăznicia unui copil fără minte...

Dar dacă,"Neică Ţevelei", ai făcut -o"expre"să mă pedepseşti, apăi să-ţi stea în gât fasolea cu afumătură cu tot, cum îmi stă şi mie de câte ori mănânc.

Că mănânc des, că tare -mi place.Dar de fiecare dată îmi aduc aminte şi -ţi cer iertare şi mă rog la

Dumnezeu ca nici copii dumitale, nici copii copiilor dumitale să nu cunoască foamea pe care mi -ai potolit -o cu gamela militară plină cu fasole şi afumătură, atâtea luni de zile...

Paris, 31 Aug. 1989

STRIGOAICA

STRIGOAICA 379

Povestea strigoaicei s-a petrecut prin 1910 iar eu am aflat-o pe la vârsta de 7-8 ani, adică prin anii 1935-1936.

Am aflat-o cu totul întâmplător.Nu ştiu cum venise vorba despre această poveste în timpul unei discuţii între bunicul şi un vecin cam de aceiaşi vârstă cu el, adică în jur de 8o de ani.

Chiar şi după atâţia ani de când se petrecuseră faptele, se vorbea în şoaptă şi tot timpul oamenii se uitau în stânga şi în dreapta de parcă le era frică să nu-i asculte cineva.

Vecinul îl întreba pe bunicul dacă s-a mai răscolit povestea cu strigoaica iar bunicul a răspuns că venise săptămâna trecută pretorul de la plasă (din Horezul, căci la epoca respectivă judeţele erau împărţite în plase) şi i-a spus primarului că s-a închis dosarul trecând peste 20 de ani de la petrecerea faptelor şi a fost prescris delictul de pângărirea mormintelor.

Deodată am sărit şi eu întrebând de ce strigoaică e vorba şi abia atunci au realizat că eram de faţă. S-au uitat lung unul la altul ridicând din sprâncene a semn de întrebare şi se vedea de departe că erau stânjeniţi neştiind ce să facă.

Până la urmă bunicul a intervenit spunând:- Lasă că am să-ţi spun mai târziu, acum mai am oleacă treabă cu

Tudose.Şi au plecat amândoi spre magazie.

Ştiind ce înseamnă asta-adică îl invita la"trei spânzurate"cu brânză de burduf, cu mălai dospit şi cârnaţi afumaţi – mi-am văzut de ale mele şi până seara am şi uitat de strigoaică şi nici bunicul nu a mai adus vorba.

Numai că abia începusem să aţipesc că mi-am adus deodată aminte de ce vorbiseră.. Cum bunicul stinsese lampa că se făcuse noapte, razele lunii străbăteau printre frunzele plutei din curte ce se mişcau de un molcom vânticel încât pe pereţi jucau umbrele mai mare dragul.

- Şi cum e cu strigoaica Tată Mare?- Lasă Tatule că e noapte şi visezi urât!Şi s-a întors cu faţa la perete.Umbrele lunii jucau pe pereţi în fel şi chip şi deodată parcă a apărut o

arătare, parcă un chip de femeie despletită cu părul lung şi încârlionţat ca nişte fuioare şi cu o gură mare larg deschisă prin care se vedeau gingiile roşii fără dinţi şi cu ochii adânciţi în orbite că nici nu ştiai dacă e oarbă sau nu. M-a cuprins o frică de nu mai ştiam de mine şi sbughi-o în pat lângă bunicul clănţănind din dinţi de spaimă. Bunicul a izbucnit în râs şi s-a dat mai la margine ca să mă lase să trec la perete, luându-mă în braţe.

STRIGOAICA 380

- Vezi Tatule, nici nu începui să-ţi povestesc de strigoaică şi te speriaşi.

- Văzui strigoaica Tată Mare.- Unde o văzuşi Tatule?- Pe perete Tată Mare. Era o babă despletită cu câlţi în loc de păr şi

ştirbă şi cu ordori la ochi de parcă era chioară şi şchioapă.- Era şchioapă? M-a întrebat bunicul ridicându-se într-o rână.Păi n-avea un picior, avea un picior de lemn.- Stângul sau dreptul?- Nu ştiu Tată Mare, că era ca o umbră. Ba stăi, dreptul că avea un

ciumag in mâna dreaptă, da un ciumag cu mânerul încârligat şi cu o mare măciulie în cap.

Tata Mare a sărit repede din pat, a aprins lampa şi a ieşit iute pe cerdac, aşa cum era în cămaşa de noapte începând să strige:

- Tudoseeeeee! Tudoseeeeee. Bă Tudose băăăăăăăăăă.După un timp l-am auzit pe nea Tudose.- Ce e Ghiţă?- Tudose, vino iute că apăru Varvara.- Cineeeee?- Varvara! Varvara strigoaica.- Vino iute şi ad-o şi nişte tămâe că nu mai am decât un drob.A reintrat în casă tremurând ca vergeaua de nici nu mai putea să-şi

pună nădragii: a luat de după icoană nişte tămâie pe care a pus-o într-o străchinuţă mică apoi i-a dat foc tămâind prin toată odaia, pe la fereastră, pe la uşe, pe sub pat şi mai ales pe pereţi.

Eu n-am zis nimic dar mă făcusem ghem în pat şi frica mi se amesteca cu nedumerirea de ce făcea bunicul.

Pe uşa lăsată deschisă de bunicul a apărut şi Tudose, dar el nici nu-şi mai pusese nădragii, era în izmene, luase pe umeri numai surtucul. În urma lui era noru-sa cu un copil adormit în braţe care venise să nu-l lase singur pe bătrân noaptea să nu se împiedice să cadă.

Dar şi ea venise iute că nu avea nici zăvelcă pe ea nici măcar un şorţ, era în cămaşa descinsă care îi atârna până la pământ.

- Ce e Ghiţă? Întrbă nea Tudose dându-i un bulgăre de tămâie pe care bunicul îl azvârli în străchinuţă peste tămâia lui.

- Veni Varvara.!- Stăi bă Ghiţă la un loc. Cum să vină Varvara?- Veni Tudosă, veni strigoaica.- Bă Ghiţă, visaşi urât.- Ce să visezi Tudosă, că nici nu adormii.

STRIGOAICA 381

- Cum să vie bă?- Spune Tatule!- Mi se adresă bunicul întorcându-se spre mine.Ce să spun Tată Mare?- Ce văzuşi pe perete.- Încă speriat m-am ridicat în capul oaselor în pat şi am început să

povestesc:- Văzui o babă urâtă ca o arătare ce începu să ţopăie pe peretele ăsta.

Mergea şchipătând că avea un picior de lemn.(Tudose luă ochii de la mine şi se uită iute la bunicul care îi făcu un semn cu degetul arătător de la mânaa stângă ca şi cum i-ar fi zis;

- Stai să vezi.)- Eu, văzând că toată suflarea era cu ochii ţintă la mine, am sărit din

pat în mijlocul odăii şi ţanţoş ca un cocoş am început să arăt pe perete cum se mişca baba şi pe măsură ce vorbeam uitam şi de frică şi de tot.

Mă dădeam mare.- Mergea şontâc şontâc bâţâind din cap în toate părţile.Nici acum nu ştiu dacă într-adevăr bâţâia din cap sau era imaginaţia

mea care amplifica lucrurile văzute sau inchipuite.Dar ce, mai stătea cineva să se întrebe ce şi cum?- Cum avea părul? Întrebă bunicul.- Ca nişte fuioare de câlţi, despletită şi cu şuviţele în toate părţile.Care poveste cu strigoii nu începe aşa?Şi eu auzisem destule poveşti cu strigoii.Nora lui nea Tudose a început să se închine de era să-i scape copilul

din braţe iar bunicul se uita ţintă la vecin care inmărmurise.- Da ochii cum îi avea? Interveni bunicul.- Păi erau plini de ordori, dar parcă era chioară de un ochi.- De care taică? Întrebă nea Tudose.- Nu văzui bine, da parcă de dreptul.(Zisei la nimereală)La care nea Tudose făcu semnul crucii aşezându-se pe scaun şi cerând

lui bunicu o cană cu apă.Eu cuprins de un elan nemaipomenit am început să spun, bineânţeles

de la mine, că strigoaica se uita la mine de parcă zicea că...Dar nimeni nu mai mă asculta că nea Tudose se lăsase moale de era să

cadă de pe scaun de a sărit bunicul şi noru-sa să-l frece cu oţet pe la nas şi la tâmple.

S-a lăsat o linişte de mormânt şi toţi au rămas cu ochii pironiţi pe peretele pe care văzusem umbrele.

STRIGOAICA 382

Noroc că s-a trezit copilul, unde n-a mai simţit căldura din braţele maică-si că-l pusese pe pat ca să-l frece cu oţet pe nea Tudose şi a început să ţipe. Ţaţa Domnica-că aşa o chema pe nora lui neica-a luat copilul în braţe dându-i să sugă când deodată a început cocoşul să cânte de miezul nopţii.

Bunicul s-a uitat ţintă la nea Tudose, nea Tudose ţintă la bunicul, ţaţa Domnica la copilul ei şi toţi ca la un semn au început să-şi facă semnul crucii până ce a încetat cocoşul să mai cânte.

Parcă dintr-odată s-a rupt vraja care ne cuprinsese pe toţi de ai fi zis că nu se petrecuse nimic în odaie.

Nea Tudose s-a ridicat vioi de pe scaun de parcă nu era să-şi dea sufletul adineaori şi a ieşit pe uşe urmat de noru-sa.

Bunicul a aprins un felinar şi a vrut să-i conducă până acasă dar n-au vrut, au luat numai felinarul urmând să-l aducă îndărăt dimineaţă.

- Hai Tatule să ne culcăm că e târziu, trecu de miezul nopţii a zis bunicul scoţându-şi nădragii şi băgându-se în pat lângă mine că m-a lăsat să dorm în patul lui.

Eu aş fi vrut să mai aduc vorba de strigoaică dar bunicul s-a întors cu spatele la mine şi a început să sforăie, semn că a adormit

Eu m-am prins că se făcea numai să nu mai aducă vorba de Varvara, dar eram destul de mulţumit de ce grozav fusesem în seara aceia şi am adormit fără să visez urât.

Ba am dormit până târziu dimineaţa deşi deobicei mă sculam din viul zilei odată cu bunicul ca să-l ajut să caute găinile de ou.

A doua zi eu şi uitasem de povestea din noaptea trecută luându-mă cu ale mele că nici nu venise prânzul mic când ne-am pomenit cu ţaţa Veta lui Bărbuci, vecina cu casa de sub râpă venind să ceară un hârleţ lui bunicul să sape nu ştiu ce groapă. Până să-i aducă bunicul hârleţul din magazie, baba-că era babă bine nu glumă-veni lângă mine şi mă întrebă şoptit, uitându-se după bunicul ca să nu o audă ce vorbeşte, da era limpede că se ferea de el şi nu ştiu de ce.

- Şi zi veni azi noapte strigoaica hai?- Nici n-am avut timp să-i răspund că drept să spun eu eram gata să

încep povestea că a şi ieşit bunicul cu mustaţa zburlită semn că era furios şi i-a zis răstit:

- Uite hârleţul şi du-te acasă la tine că de când te ştiu numai gura e de tine.

- Ce vrei să ştii de vrei să tragi copilul de limbă?- Păi mă întâlnii cu Domnica şi-mi zisă ca a venit iar strigoaica de

Varvara azi noapte.

STRIGOAICA 383

- A venit... Şi d-aia nu mai poţi tu!- Nu, da oricum... după atâţia ani...- Ori te pomeneşti că veni la copil?- Veni la ... că era să zic una acuma...- Ce-ţi veni cu copilul?Şi l-am văzut făcând cu ochiul la Veta care nu prea înţelegea dar când

bunicul şi-a zburlit tare mustaţa s-a speriat şi şi-a dat cu mâna peste gură dând din cap că a priceput şi a plecat prin grădină spre casa ei clătinând mereu din cap şi bolborosind singură ceva.

Dar nu am putut auzi ce spunea că vorbea încet.Eu am priceput că era o taină pe care bunicul nu vroia să o ştiu eu şi cum drăcuşorul din mine nu-mi dădea pace abia am aşteptat ca bunicul să se ducă la moară (avea moară peste drum) că venise o femeia cu un bănicior de porumb pe cap să macine că am şi sărit pârleazul din grădina şi întins la ţaţa Veta.

Că şi cu ţăţia asta e o poveste că de multe ori nici nu ştii cum să faci ca să nu o dai în bară cum zicea Trică al lui Bucioi.

Cu Nenia e uşor că ştii că Neică spui numai unei rude bătrâne.Că şi în neamul nostru aveam pe fratele cel mare al tatei care se

numea Năiţă.Dela Niculae.Niculae, Niculăiţă, Năiţă.Dar pentrucă toate rudele îi spuneau cu smerenie Neica când vorbeau

de el, Neica i-a rămas numele.Că noi ăi mici, şi Pică şi Costel şi Nuţa şi Elvira numai de Neica

ştiam, nici nu ştiam că îl mai chema şi Năiţă.Eu n-am auzit să-i fi spus cuiva Neică.Spuneai Nenea fie că era Nenea Dumitru ori Nenea Oncică ori Nenea

Nicu, ori Nenea Onică.Ba ca să nu vorbesc cu păcat, lui Nenea Onică îi ziceam Nea Onică că

eram vecini şi eram învăţaţi cu elDa cu unul cu care nu aveam dea-face toată ziua îi ziceam Nene.Că dacă am fi îndrăznit să-i zicem lui Nenea Costică al Nastii-care era

frate cu Nea Onică-Nea Costică ori ne-ar fi dat două labe de ne -ar fi trosnit urechile ori ne-ar fi zis:

- Da ce bă, ne bătem pe burtă amândoi de-mi zici"Nea Costică"?- Asta e prin părţile noastre.Cum o fi prin alte părţi nu ştiu dar am auzit că înspre Ardeal se spune

Bade iar spre Moldova Bădie. Ba ca să-i alinte chiar Bădiţă.Dar nu ştiu şi nu cred ca şi pe acolo să fie oameni ţâfnoşi ca pe la noi.

STRIGOAICA 384

Noroc că femeile nu se supără dacă le zicem în toate felurile deşi şi aici e o regulă.

Leliţă spui unei femei bătrâne pe dinaintea căreia nu poţi trece cu una cu două ci îi zici bună ziua şi te uiţi sfios la ea dar fără să-ţi propteşti ochii cu neobrăzare în ochii ei ci numai atât cât se cade.

Şi nu te bagi în vorbă neântrebat.Îi vorbeşti numai dacă îţi vorbeşte.Nu prea ştiu eu cum să vă spui dar e ca un fel de a zice"Cucoan㔪i după cum bine ştiţi nu-i spui oricui"Cucoană".Lele poţi să-i spui oricui că nimeni nu se supără.Numai că trebuie să fie femeie măritată, la casa ei, cu bărbatul ei şi cu

rosturile ei. Că chiar dacă e fată bătrână îi spui pe nume cum toţi îi ziceam pe nume lui Giulea deşi era aproape bătrână. Dar drept e că Giulea era cam într-o dungă că d-aia a rămas nemăritată.

Acuma cum să vă spun că se cam încurca treaba dacă pe o fetişcană începea să o gâdile cum spunea moaşa Nasta şi se mărita de tânără de trebuiau părinţii ori socri să ia dispensă de la episcopie că era minoră.

Atunci chiar după ce se mărita tot pe nume îi ziceam că aşa eram învăţaţi.

Abia după ce se mai dospea începeau copii să îi zică lele.Ţaţă e cam ca Neica la bărbaţi că mai mult la rudele bătrâne li se

spunea"Ţaţă”Îmi aduc aminte că aveam o mătuşe la Romani (un sat al comunii

Bistriţa-) pe care când am cunoscut-o eu era deja bătrână şi toate neamurile îi ziceam"Ţaţa Dumitra".

Şi"Ţaţa Dumitra"a rămas pentru toată lumea deşi mai aveam mătuşi la fel de bătrâne ca ea dar la care le spuneam Tanti. Ca Tanti Aurica, Tanti Boaţa Tanti Creţa.

Acuma drept e că Ţaţa Dumitra nu şi-a schimbat niciodată straiele ca celelalte mătuşi!

A purtat toată viaţa ii.Dar ce ii: de borangic şi împistrate că îi stătea aşa de frumos cu iia, cu

marama tot de borangic şi cu fotele înfoiate!.Mă şi întreb cum ar fi arătat Ţaţa Dumitra în rochie, cu părul frizat şi

cu pălărie pe cap!.Dar nu era totdeauna şi peste tot la fel.Uite la Doamna Niculescu de la Bărbăteşti!Şi ea era bătrână şi ea umbla numai în costume ţărăneşti dar nimeni nu

îi zicea"Ţaţă".

STRIGOAICA 385

Şi nici bărbatului ei care şi el umbla numai în costume ţărăneşti-dar ce costume, numai pantaloni de aba şi cămaşe încreţită ca fustiţa-nimeni nu îi zicea Neică.

Toată lumea îi zicea lui"Boierule"iar nevestii"Cucoană"Poate unde ei erau bogaţi şi moşii şi strămoşii lor fuseseră boieri.Dar şi Ţaţa Dumitra era bogată însă nimănui nu i-ar fi trecut prin gând

să-i zică Cucoană.Noroc că fiind copil nu mă gândeam la lucrurile astea.Aşa ne-am pomenit, aşa era şi gata.Ce să-mi bat eu capul cu chestiile astea dacă aşa a vrut Dumnezeu!

Cum zicea mereu Dina.Aşa că fără să mă gândesc prea mult i-am zis ţaţă lui ţaţa Veta dar ea

nu s-a supărat sau cel puţin nu a lăsat să se vadă.O fi zis în sinea ei că ce să-şi pună mintea cu un râzgâiat de bâzdoacă

că ce e drept e drept, de râzgâiat eram râzgâiat slavă domnului deşi băzdoacă nu ştiu dacă eram că nici nu ştiam ce e aia.

Cum de altfel nici până astăzi nu ştiu dar mi se spunea des"Bâzdoacă"însă cum nu simţeam asprime sau răutate în glasul celui ce îmi zicea aşa, eu credeam că glumeau cu mine şi nu mă supăram.

În schimb mă supăram foc când mi se zicea"Căcărează"chiar dacă mi se zicea în glumă că doar ştiam şi eu atâta lucru ce e aia căcăreaza de capră.

Ca să ajungi la ţaţa Veta trebuia să o iei prin grădina din spatele casei, să treci pârleazul să o iei pe potecă pe lângă gardul lui Zarin Opriţoiul până dai de livada ţaţei şi luând-o în sus prin livadă ajungi la casa ei de sub râpa din Măgură.

A fost casă mare la vremea ei Dar acum e o depărătură de te întrebi cum de mai stă în picioare

Dar vezi dumnatale, meşterii pe vremuri făceau casele cum se cade ca să ţie şi o sută de ani chiar dacă sunt făcute din lemn. Acuma nu e vorba că pe la noi putea oricine să-şi facă casă din piatră că e piatră berechet slavă Domnului şi Nea Gheorghe al lui Din nu face altceva decât să scoată pietre din râpă.

Dar mulţi gospodari o fac mai bine din lemne că Bărbăteştiul fiind sub munte e frig rău iarna.

Oamenii cu glagorie la cap fac temelia din piatră şi mai ridică şi jumate din zid tot din lespezi de piatră-ori de cărămidă dacă au-şi pe urmă scânduri de lemn de stejar până la acoperiş.

Aşa a avut casa şi ţaţa Veta.

STRIGOAICA 386

Da acum pe şindrila de pe acoperiş crescuseră flori de ghiaţă semn că de mult timp nu mai urcase nimeni să dea cu smoală pe şindrilă ca să nu putrezească de ploi şi de zăpadă şi pe alocuri sindrila se încovoiase şi se răsucise că ploua pe tavan iar zidul din jurul casei se scorojise de tot.

Tencuiala era aproape peste tot căzută că se vedea de departe că de ani de zile nu mai trecuse peste zid o bidinea cu var să o spoiască.

Sub polata din stânga casei se vedeau nişte butii mari, da butii nu glumă, nu nişte elea de putini cum aveau sărăntocii, semn că pe vremuri ţaţa avea multe prune şi făcea ţuică. De fapt încă mai erau pirostriile puse pe cărămizile pentru pus cazanul de ţuică dar de mult nu se mai făcuse foc că nici nu se mai vedeau tăciunii ori scrumul că-l râgâiseră găinile.

Din carul de boi-şi car mare, cu osii de fier, încă un semn de bună stare,-nu mai rămăsese întreg decât resteul boilor. Încolo se alesese praful de parcă veniseră Turcii şi dăduseră iama peste tot că te întrebai ce se întâmplase de ţaţa se lăsase aşa şi nu mai rămăsese nimic din o mândreţe de gospodărie.

Atunci nu am ştiut dar după câtva timp întorcându-mă cu Dina de la Bărbăteşti că fusesem la bunicul să-i ducă primeneli şi trecând prin dreptul casei lui Din Bărbuci, băiatul ţaţei, am aflat povestea.

Din era singurul copil şi deşi ţaţa rămăsese văduvă în răzbelul din 16 l-a crescut cum se cade şi a făcut om din el. Ia făcut casă la drum-o casă frumoasă din cărămidă-şi i-a dat pământ.

Pământ mult.Cum numai pe el îl avea, ea şi-a oprit două curele pe măgură şi

grădina din jurul casei să aibă de pus nişte răzoare, nişte araci de fasole şi nişte cartofi că napii creşteau singuri fără să fie nevoie să-i semeni, creşteau de la Dumnezeu.

Încolo ce nevoie avea?Era singură şi atât îi era de ajuns.Doamne că buni mai erau napii.Păcat că li s-a pierdut sămânţa.Eu n-am mai mâncat napi de 60 de ani dar încă simt în gură gustul

dulceag că fiind copil ne duceam la cules napi,(bineînţeles pe furiş,) de pe unde ştiau copii că se găsesc şi cum se mâncau cruzi, nu era nevoie să-i fierbi ori să-i coci îi mâncam cum îi scoteam din pământ că nici nu ştiu dacă se manâncă şi fierţi.

Venind în Franţa unde se găsesc de toate am căutat şi napi-Navete le zice în franceză-dar erau pe departe.

Ba nici nu aduceau cu bunătatea de napi din copilăria mea.Dar mă luai cu vorba şi uitai de ţaţa Veta.

STRIGOAICA 387

Şi s-a însurat Din şi intrase bine în rândul oamenilor, era chiar epitrop la biserică, adică era cineva. Şi mai era şi îndemânatic se pricepea la orice că pe tot ce punea mâna îi mergea din plin.

În afară de gospodăria de care se ocupa nu glumă mai repara şi ceasornice.

Cine îl învăţase Dumnezeu ştie că nu fusese ucenic la nici-un ceasornicar.

Da era bine că aşa oamenii care aveau ceasuri dacă li se strica ceva-şi mereu se strica câte ceva-ce să se mai ducă la ceasornicarul Ceapă la Horez sau la Marconi la Râmnic, veneau la Din

Şi Din nu se ştie cum, dar se descurca.Rămăsese de poveste că a reparat chiar ceasul cu cuc al Pleşorenii că

toţi îşi făceau drum pe la Pleşoreanca să audă cum cântă cucul din ceas. Bineînţeles că Martie din post nu putea să lipsească, aşa că mi-am făcut drum şi eu şi mă uitase Dumnezeu acolo că aş fi tot stat să aud cum cânta cucul când ieşea din colivie. Norocul meu e ca am fost dimineaţa aşa că tot l-am auzit cântând de zece ori că era ceasul zece.

Şi nu numai la ceasuri se pricepea, dar ştia să şi tundă.Dar tuns cum se cade, nu scara măgarului.Şi pe bunicul tot el îl tundea şi îl bărbierea.Da la bunicul venea el acasă să îl tundă că bunicul nu era oricine, de.Acuma nu se ştie de ce dar de la o vreme Din se schimbase, nu mai

era el ca de obicei. Gura lumii zicea-(bine spunea Dina că gura lumii doar pământul o astupă) că se cam scrântise la cap.

Ba unii ziceau că-şi prinsese nevastă că se ţinea cu unul şi-şi pierduse minţile că nevastă-sa era frumoasă ca Ileana Consânzeana.

Eu nu ştiu cum arăta Ileana Consânzeana, dar dacă era ca nevasta lui Din Bărbuci-că am văzut-o şi eu deşi mai îmbătrânise când am cunoscut-o – înseamnă că era tare frumoasă.

Ce s-a petrecut nimeni nu poate şti dar într-o duminică dimineaţă în loc să se ducă la biserică să ajute cântăreţul la aprins lumânările şi la pregătit cele ce trebuiau pregătite pentru începerea slujbei-că doar d-aia era epitrop-Din, după ce s-a bărbierit şi şi-a pus straie curate, a băgat ţava puştii în gură-că era vânător şi avea puşcă-ş-a descălţat la piciorul drept şi cu deştul gros de la piciorul drept a apăsat pe trăgaci de şi-a sburat creerii.

De atunci biata ţaţa Veta n-a mai ştiut ce e viaţa şi nu a mai zâmbit nici odată.

S-a gândit să-şi pună şi ea capăt zilelor da până la urmă a zis că dacă asta a fost voia lui Dumnezeu, facă-se voia lui

Şi nu s-a mai omorât.

STRIGOAICA 388

Da nici n-a mai interesat-o nimic pe lumea asta.Noroc că până la Bărzeşti nu ne-am întâlnit cu nimeni că nici nu cred

că aş fi văzut pe cineva şi m-aş fi făcut de râs să nu dau bineţe, dar eu nu-l vedeam decât pe bietul Din cu ţeava puştii în gură şi cu creerii zburaţi pe pereţi.

Dar cum nu ştiam povestea asta când m-am dus la ţaţa Veta, nu ştiam cum să intru în vorbă ca să o fac să-mi spună ceeace bunicul nu a lăsat-o să spună. Dar nu a fost nevoie că ţaţa cum m-a văzut mi-a spus să mă aşez pe laviţă lângă ea şi să mănânc nişte cireşe, că avea într-o strachină nişte cireşi pietroase de să le mănânci cu ochii. Eu m-am aşezat lângă ea, am luat o mână de cireşe-bineânţeles alegându-le pe cele mai mari şi mai coapte – şi trăgeam cu coada ochiului la ţaţa aşteptând să aducă vorba de strigoaică. Tot trăgând cuochiul la ea era cât p-aci să mă pufnească râsul când am prins-o că şi ea trăgea cu coada ochiului la mine.

Până la urmă n-a mai putut îndura şi m-a întrebat;- Şi cum fu cu Varvara?- Îţi spun dacă şi dumneata îmi spui- Ce să spui maică?- Toată tărăşenia, cum a fost atunci.- Dacă îmi spui, îţi spui.- Am vrut eu să-i zic ca să spuie ea întâi că mi-era frică că după ce-i

spun eu să nu mai vrea să-mi spună dar mi-a fost nu ştiu cum, că era femeie bătrână, mi-a fost ruşine... Dar deodată mi-a venit gândul ăl bun şi am sărit în picioare în faţa ei.

- Bine, da batem palma.Pe la noi era obiceiul că dacă doi oameni făceau o afacere nu aveau

nevoie de martori sau de ceva scris.Dacă băteau palma, era lucru sfânt, nimeni nu călca învoiala.Şi nu am auzit ca cineva, nici cei mai cârcotaşi, să fi călcat învoiala

bătutului palmei.- Batem! A zis ţaţa şi a întins mâna.Dacă ne-ar fi văzut cineva s-ar fi stricat de râs. Ţaţa Veta, femeie în

toată firea să-şi pună mintea cu un mucos care avea încă caş la gură şi să bata palma cu prichindelul care stătea înfipt ţanţoş ca un cocoş în faţa ei cu mâna întinsă.

Şi am reânceput povestirea bineînţeles adăugând tot ceeace credeam că îi face plăcere numai şi numai să o fac să-mi povesească ceeace după câtva timp a început:

- Uite, îmi aduc aminte ca acum: abia se întorseseră din răzbelul cu Bulgarii...era prin primăvara lui 13

STRIGOAICA 389

- Da ce, a fost un război cu Bulgarii?- A fost.- Ţaţă Veto eu n-am auzit decât de războiul din 77 cu Turcii la

Griviţa şi de războiul dela Mărăşeşti.- Păi eşti mic maică, da când ai să te duci la şcoală ai să auzi şi ai să

înveţi.Că au fost şi morţi; şi Mitu lu Murgoci şi Constantin al lui Cravă.Da nu erau din Bărbăteşti, erau din Mlăcii Bodeştilor.D-aia ţin minte când a fost.Varvara era o femeie rea şi tare pocită că poate că d-aia era şi aşa de

rea şi lumea zicea de ea că făcea şi vrăji. Da cum stătea singură într-un bordei sub râpa de sub plai n-aveai de unde să ştii ce făcea singură acolo.

- Păi cum de era singură? Nu era şi ea măritată? Nu avea copii ca toată lumea?

- Cine să stea cu pocitania aia?- Păi ştii cum arăta?- Că numai de te întâlneai cu ea pe uliţă te speriai de visai urât

noaptea. Că era şchioapă nu era nimic că mai erau şi mai sunt şi bărbaţi şi femei şchioape, da asta nu avea un picior şi nimeni nu ştie cum de rămăsese fără el. Avea un picior de lemn şi se tocise de cât mersese de rămăsese şi mai scurt încât când mergea mai mult ţopăia.

De pieptănat nici nu ştia ce e aia că poate de ani de zile nu mai trecuse cu pieptenul prin păr.

Şi nici nu umbla legată la cap aşa că părul îi stădea ca o claie de câlţi, aşa cum ai văzut-o tale pe perete. Nici vara nici iarna nu umbla cu nimic pe cap, nici tu tulpan, nici tu broboadă nici măcar un batic.

Şi a mai bătut-o Dumnezeu de mai era şi chioară.Da nu chioară ca toţi chiorii.Avea gălbează la ochi şi tot timpul îi curgeau numai ordori.

Până să rămână ştirbă de tot numai cu mâncarea între dinţi o vedeai şi nu ştiu cum dar numai resturi de mămăligă şi de ouă jumări avea de parcă nu mânca nimic altceva iar de când rămăsese ştirbă i se vedeau gingiile roşii printre buzele cărnoase.

Ce mai, o pocitanie.Şi asta nu ar fi fost nimic, dar era rea. Nimeni niciodată nu îi intra în

voie. Când mergea pe uliţă-mergea un fel de zice, că mai mult ţopăia-tot timpul mormăia de una singură iar dacă se întâlnea cu cineva, să te ţii.

Dacă n-aveai de lucru şi te punea necuratu să-i dai bună ziua numai că o auzeai:

- Hai hai, vezi-ţi de drum ce te legi de lume.

STRIGOAICA 390

- Vezi-ţi de ale tele.Şi începea să ocărască şi să blesteme de ai fi zis că cine ştie ce vorbe

urâte îi spusese cinevaIar dacă se întâlnea cu copii, apoi atunci începea circul de pe lume.Incepea să zbiere la copii ca apucataSă urle şi să blesteme.- Mai ales cu Ionica nu ştiu ce avea.- Cu cine?- Cu Ionica.- Care Ionica?- Păi nu ţi-a spus Neica Ghiţă? (Deşi erau de aceiaş vârstă -sau

aproape-că nu mi-a spus niciodată câţi ani are, dar păreau cam de acelaş leat) îi spunea Neică lui bunicul.

Şi nu numai ţaţa Veta, ci toată lumea.Numai vecinul-Nea Tudose-îi zicea pe nume.Când am întrebat-o pe ţaţa dece îi zice neică, mi-a spus:- Cum o să îi zic pe nume?- Păi neica Ghiţă a fost cineva la viaţa lui.- Nu vezi că în afară de popa Pietraru care e la fel de bătrân ca neica-

că au fost leat, că amândoi au fost la şcoală deodată-şi de Tudose nimeni nu-i zice pe nume?

- Cum să-i zic eu? Mai mare ruşinea.- Bine, las-o p-asta, da care Ionica?- S-a uitat la mine peste umăr şi s-a aşezat mai bine pe bancă

trăgându-şi zăvelca sub ea şi băgându-şi sub batic nişte şuviţe de păr ce-i ieşiseră de sub basma.

- Se vedea de departe că e încurcată şi nu prea ştia ce să spună.- Păi era o fată una Ionica, da o fată tare cuminte şi sfioasă că nu era

fiinţă de la Dumnezeu care să treacă pe uliţă şi ea să nu zică"bună dimineaţa"ori"bună ziua"ori"bună seara”, depinde de cum era timpul. Şi asta că aşa o învăţase mumă-sa, că nu era la şcoală că nu-i cântase încă piţigoiul nu avea încă 7 ani aşa că nu o învăţase dascălul cum se cade să se poarte în lume.

Şi nu ştiu ce-i căşunase Varvarei pe biata fată că parcă să o mănânce de vie, nu alta.

Cum o vedea pe uliţă şi Ionica îi dădea"bună ziua"Varvara se repezea ţopăind ca un ţap şchiop să dea în biata fată şi cum copila fugea speriată arunca cu cărja după ea blestemând şi scuipând numai venin.

Şi cum nu putea merge fără cârje, cădea în mijlocul uliţei urlând la Ionica să-i aducă cârja.

STRIGOAICA 391

Bietul copil, fie de milă fie de frică de scorpie se întorcea si îi aducea cârja.

Dar cadâna în loc să-i mulţumească, după ce se sprijinea de ea să se ridice în picioare, o apuca de păr şi o plesnea cu cârja pe unde apuca că biata Ionica numai când o vedea se speria de nu mai ştia de ea.

Au încercat şi vecinii până şi neica Ghiţă să potolească nebuna, dar nu aveai cu cine vorbi.

Îi căşunase pe sufletul nevinovat că nici nu mai avea curaj fata să iasă pe uliţă mai ales că Varvara mereu îşi făcea drum prin dreptul casei ca să chinuiască sărmanul copil.

Tot satul ştia povestea dar nu aveai ce face cu nebuna.Începuse biata Ionica să viseze urât noaptea şi să se sperie în somn că

se trezea în miezul nopţii şi nu mai putea adormi până dimineaţa.Până la urmă s-a îndurat Dumnezeu şi i-a luat zilele scăpând-o şi pe ea

de chinuri şi mai ales pe sărmana Ionica.A murit cam după anul nou şi cum nu avea pe nimeni, nici-o rudă

nimic-că poate şi d-aia se înrăise aşa-a fost găsită moartă când a venit popa cu botezul de Bobotează că altfel ar fi zăcut moartă până cine ştie când, că nimeni nu venea la ea că se punea cu ciomagul pe cei ce îi băteau la poartă.

A fost îngropată din mila oamenilor dar cum murise de cine ştie când, începuse să se umfle şi să miroase cu tot gerul Bobotezii. Că îmi aduc aminte-că am fost şi eu la înmormântare-da fapt a fost tot satul-că îi crescuseră unghiile de te speriai când îi vedeai mâinile pe piept cum avea unghiile negre şi răsucite ca frunzele de gutui iarna.

După trei nopţi, că oamenii şi uitasera de Varvara, fiecare având grijile lor, a început biata Ionica să viseze urât.

Se făcea că venea Varvara la ea să-i scoată ochii şi să-i smulgă dinţii.Se scula biata fata leoarcă de sudoare şi nu mai adormea până

dimineaţa, că o ţinea mumă-sa în braţa şi o legăna ca pe un copil mic.Da degeaba, nu se putea opri din plâns. Trebuia să stea mumă-sa cu

lampa aprinsă până dimineaţa şi să o ţină strâns în braţe. Ajunsese biata fată de nu se mai putea ţine pe picioare şi îngălbenise ca lumânarea, de s-au luat de grije toţi vecinii.

Da ce zic vecinii, tot satul mai ales că după miezul nopţii începeau să trosnească uşile la oameni din senin.

Ba au început să moară găinile în coteţ, semn că au început să vină strigoii.

Acuma nu prea ştiu prea bine cum a fost, că lucrurile s-au făcut în mare taină, dar într-o noapte, cam la trei săptămâni de când murise, s-au

STRIGOAICA 392

adunat nişte bărbaţi mai cu curaj şi au desgropat moarta. Se zice-ştiu că a fost şi bărbatu-mieu, dar abia după ani de zile mi-a spus cum a fost tărăşenia-că atunci când au ajuns la coşciug, aşa se umflase moarta că sărise capacul, deşi toată lumea ştie că capacul coşciugului se prinde cu multe cuie. Cică îi crescuseră unghiile de o palmă şi părul îi crescuse de ajunsese la călcâie.

Abia atunci oamenii au priceput că Varvara se făcuse strigoi.Au tăiat-o pe burtă şi i-au scos ficatul şi bojogii, au venit iute acasă la

Neica Ghiţă şi le-au aruncat în cazanul de aramă care era pus pe foc cu apă clocotită. Aşa se umflaseră ficatul şi bojogii ca abia au intrat în cazanul de aramă, şi cazan mare, de 20 de vedre.

- Da ce la Tata Mare? (Abia după ani şi ani aveam să fac legătura, că Ionica era nepoata bunicului, şi mama mea.)

- Ţaţa Veta a rămas cu gura căscată uitându-se speriată la mine. S-a apucat să-şi aranjeze baticul pe cap şi să-şi bage părul sub batic, deşi nu-i ieşise nici-un fir de păr de sub batic.

- Păi de unde să ştiu eu? Nu ţi-am spus că eu nu am fost de faţă? Şi vrei să-ţi mai spui, ori îmi văd de ale mele?. Că uite se apropie amiaza şi mă luai cu vorba de nu făcui nimic de ale gurii, se sborşeşte Ţaţa la mine.

Am tăcut tichit, dar Ţaţa a început să dea rasoleală, semn că era supărată.

Şi doar de atâtea ori, şi mama şi Dina mi-au spus că nu e frumos să tai omului vorba din gură, mai ales când tu un mucos, stai de vorbă cu un om în toată firea.

- Şi ce au mai făcut?- Au fiert până a dat în clocot cazanul şi pe urmă au scos apa de au

pus-o într-o troacă de au scăldat fata.- Cine, oamenii?- Nu, muma fetii.- Şi cum au scos fata din troacă, deşi era abia trecut de miezul nopţii,

adică atunci când venea strigoaica la fată, a adormit Ionica cum nu mai dormise de săptămâni de zile şi de atunci s-a zis cu spaima fetii.

- Şi ce au făcut cu bojogii, i-au dat la câini?- Nu maică, i-au dus îndărăt la mormânt.- Da numai că au întârzâiat, că până să se spele, până să bea ceaşca

de ţuică -vezi matale, Neica Ghiţă i-a omenit omeneşte-s-a făcut târziu şi când s-au întors la cimitir să pună în coşciug fiertura şi să astupe groapa, i-a văzut un om ce stătea lângă cimitir şi ieşise să-şi facă nevoile şi nu i s-a părut lucru curat ca să vadă nişte umbre intrând noaptea în cimitir şi a strigat:

STRIGOAICA 393

- Cine e acolo?Oamenii s-au speriat şi au fugit lăsând mormântul desfăcut.Ce mai, a ieşit mare tevatură, că bietul român s-a dus la primărie şi a

spus că mormântul Varvarei e desfăcut.Varvara cu burta tăiată şi cu măruntaiele pe afară, ce mai, urgia de pe

lume.Bietul om nu a ştiut ce se petrecuse, că dacă ar fi ştiut, ar fi tăcut

molcom, că tot satul ştia povestea cu biata Ionica, şi tot satul o iubea.Primarul a trebuit să anunţe jandarmul, jandarmul a anunţat Plasa şi a

venit pretorul, cu o groază de oameni la cercetare.Noroc că bietul român când a auzit de ce e vorba, a tăcut tichit şi nu i-

a dat de gol pe oameni, oricât s-au căznit să-l tragă de limbă.A luat pe- Nu ştiu, că era întuneric beznă, şi nu am văzut bine.Şi noroc că nu a vorbit, altfel bieţii oameni ar fi fost băgaţi la ocnă, că

nu e voie să desgropi morţi, iar orăşenii nu se pricep la chestii din eştea.Da de atunci, Varvara nu a mai apărut şi Ionica nu a mai avut chinuri.Au mai venit în mai multe rânduri ăi de la plasă să-l mai descoasă pe

român ori să mai afle câte ceva.Se pare că au pus şi iscoade, da degeaba.Eu cred că şi Jandarul ştia, da a tăcut, că vezi dumneata, el trăia

printre noi şi cu noi îşi mânca pâinea.- Na, că uitai să dau la raţe, auzi-le cum măcăie, că eştea nesătule o

să moară.- Şi vezi, nu cumva să-i spui ce ţi-am spus lui Neica Ghiţă, că mi-am

găsit beleaua, mai ales că eu nu am fost de faţă, am spus ce mi-a spus bărbatu-mieu şi ce am mai auzit de la femei.

*****

Povestea strigoaicei a rămas ascunsă printre amintirile copilăriei mele şi abia aici, la Paris, după 65 de ani de când imaginaţia înflăcărată a unui copil care nu poate face deosebirea dintre fabulaţie şi adevăr a răscolit o poveste de mult voit uitată de Bunicul, Tudose şi Ţaţa Veta.

Abia aici, în lungile nopţi ale unui bătrân pensionar, aceste amintire s-au aşternut pe hârtie.

Fără comentarii.Şi fără fabulaţiile de odinioară, ci aşa cum într-adevăr am auzit că s-a

petrecut acest"FAPT DIVERS"

BARCARES 01 noiembrie 2001

VISE

VISE 397

VISUL MISTERSuperstiţios?Nu!Categoric nu!Nici Marţi, nici 13, nici pisică neagră, nici trecut pe sub scară, nici să

ies din casă cu dreptul, nici să nu intru cu umbrela desfăcută, nici, nici, nici-un fel de superstiţie din cele ce aş putea umple pagini, superstiţii care amărăsc viaţa unui număr incomensurabil de oameni zilnic pe mapamond.

N-am fost niciodată la ghicitori, altă (nu vreau să lezez sensibilitatea celor-a cohortelor ce cred,-de aceia nu spun excrocherie sau furt banditesc prin exploatarea naivităţii-numai eu ştiu ce efort fac să nu nu folosesc alt termen) – altă formă de a jăcmăni milioane de fiinţe, indiferent pe ce nivel al scării sociale se află.)

Fără să pomenesc de ghicitul în cărţi, în cafea, sau în intrerepetarea viselor...

VISELE.!?!?!Cred în vise?Nu.!Deşi am fost uneori o bună parte turburat dimineaţa în care mă

trezeam având încă în memorie un vis deosebit.Analizând mai atent cele visate, am găsit o explicaţie a coşmarelor

avute ca o consecinţă a unei mese prea îmbelşugate seara sau a unei stări de tensiune mai accentuate...

Şi totuşi, VISELE.!Repet, nu cred în vise.La cele trei vise ce le voi povesti în rândurile ce urmează, am căutat

îndelungPentru liniştea mea de om raţional, am găsit o explicaţie (pentru două

din ele) prin transmisiunea telepatică a două creiere ce sunt mai dotate cu o sensibilitate pe care ştiinţa nu a analizat-o îndeajuns.

Dar totuşi, acum spre sfârşitul vieţii, trebuie să recunosc că pentru al treilea nu am găsit o explicaţie valabilă.

E drept că la ţară, mai ales în satele de munte unde sunt păduri şi tăcerile capătă proporţii înfricoşătoare iar cea mai mică mişcare în miez de noapte poate da spaime înfiorătoare rătăcitului drumeţ, visele capătă nişte valori deosebite.

Dar...Dar mai bine să redau aceste vise...

VISE 398

Menţiomez că nu intenţionez să le redau ca un lucru palpabil, ştiinţific ca să zic aşa. Nici măcar dacă vor fi luate ca fantasmagorie publicitară nu mă deranjază, mai ales că dintre toţi cei ce au ştiut la momentul oportun de aceste vise, un singur martor mai există.

Adică exista acum doi ani când am fost în ţară, Tonică.Şi el a fost martor numai la visul-ca să-i dau un nume-HOŢII...Restul, fie că au trecut de mult în lumea viselor, având posibilitatea să

verifice verosimilul, fie că (În special procesele verbale încheiate cu vecinii, noaptea, după vise) s-au pierdut.

Sau mai bine zis au fost distruse de mama de frica unor percheziţii, care de fapt au şi avut loc, când era riscul de a fi luate drept superstiţii periculoase unei societăţii Ştinţifico-Marxist-Leniniste.

Cred că aveam patru-cinci ani... încă nu mi se dăduse camera mea, (sora mea nu venise încă pe lume, avea să vină când aveam şase ani), aveam un pătuţ în camera părinţilor şi cred că s-au orientat bine când, deşi mă simţeam tare bine cu ei împreună, mi-au mutat repede singur într-o altă cameră.

Repede pentru obiceiul din satele de munte, unde e frig iarna şi pentru motivul economiei de lemne, toată familia, mai ales iarna, dormea într-o singură odaie, claie peste grămadă.

Căci nu-mi amintesc de nici-o scenă intimă şi doar copii sunt perspicaci de la vârstă precoce (Imi era chiar ciudă când păscând vacile cu alţi copii de vârsta mea, aceştia povesteau şi încă cu lux de amănunte, dar ca un lucru firesc, ce văzuseră. Sau mai bine zis ce auziseră, noaptea când se făceau că dorm).

Am insistat asupra acestui lucru, pentrucă am asistat la următoarea scenă.

Era o noapte de început de vară, îmi amintesc că atunci când m-am trezit, cântau privighetorile în teiul lui Onică al Nastii, de peste drum, ... era târziu, în miezul nopţii... de-odată am simţit rumoare... când m-am desmeticit, tata aprinsese lampa cu petrol şi aşezat pe un taburat îi povestea mamei care stătea în cămaşe de noapte pe marginea patului...

- Ionico, n-a fost vis... a fost aici lângă mine...- Cine Viluţă?- Taica...(După un vechi obicei oltenesc, tatăl, mai ales dacă e bătrân,

e cu multă afecţiune numit"Taica", aşa cum un unchi bătrân, sau chiar o persoană respectabilă, este numit."Neica", încât, cu timpul, diminutivul devine nume propriu, cel puţin pentru cei din anturaj. Căci se numeşte"Neica", nu i se mai spune"Neica Ghiţă, sau Neica Dumitru”, iar tatălui nu i se mai spune –Tata-ci Taica sau Tătuţu.)...

VISE 399

- Era îmbrăcat în odăjdii, dar parcă era în ceaţă... sau în nori...(După ani de zile, intrând în lumea teatrului şi văzând filmul Hamlet cu Laurance Olivier, în scena cu apariţia fantomei tatălui său învelită în ceaţă, mi-am reamintit de visul tatei şi mi-am zis în sinea mea.

- Probabil că aşa i-a apărut bunicul în vis tatei –- Şi mi-a sus cu vocea tremurată, şoptită parcă:- Viluţă, (Era diminutivul numelui tatei, care se numea Gavril, dar

fiind ultimul copil din cei 16 câţi a avut bunicul, era alintat ca toţi prâslea; Din Gavril, Gavriluţă! Apoi Viluţă. Şi Viluţă i-a rămas numele, nu numai în familie, ci toată lumea, până şi enoriaşii îi spuneau Popa Viluţă), am trei pomelnice pe care n-am mai apucat să le slujesc...

- Şi oamenii mi-au plătit...- Pomeneşte-i tu...- E Mentea şiNu-mi mai amintesc celelalte nume poate şi de emoţia momentului

căci şi mie mi se făcuse piele de găină, sau poate şi din deficienţă a memoriei Sunt totuşi 65 de ani de atunci-

- Vezi că în Proscomidia din altar (Proscomidie este o mică firidă-nişe-în altar, unde se păstrează odăjdiile vechi şi alte obiecte de cult pentru a nu fi aruncate la gunoi, fiind sfinţite) sub un patrafir vechi, e un caiet de franceză al tău, îmbrăcat în coperţi albastre, de când erai în clasa patra la seminar...

- Slujeşte-le tu că n-am linişte că au rămas morţii fără pomelnice...Tranfigurat, era aşa de emoţionat că-i tremura vocea...Dacă eu aveam patru-cinci ani, şi dacă bunicul a murit când eu aveam

câteva luni căci înainte de a muri m-a cerut de m-a ţinut în braţe...înseamnă că erau 5-6 ani de când murise... plus aproape un an de când nu mai slujea căci făcuse o paralizie, înseamnă că lucrurile se petrecuseră cel puţin cu 6-7 ani înainte

Dacă nu cumva mai de mult, de când era tata la seminar...Mama încerca să-l liniştească...- Vise...- Nu Ionico... nu-i numai vis...Mă duc să-l scol pe Mielu şi sămergem

la biserică. (Mielu fiind fratele lui, care era cantorul – ţârcovnicul-bisericii)

- Lasă Viluţă până mâine (Biserica la care slujise bunicul se afla la Pietrari, la trei kilometri distanţă)

- Nu pot Ionico...S-a îmbrăcat şi a plecat...mie mi s-a făcut cred frică, căci mama a

venit lângă mine, m-a luat în braţe şi m-a aşezat alături de dânsa în pat...

VISE 400

Căldura corpului dânsei cred că m-a liniştit pentrucă am adormit şi nu ştiu când a venit tata, dar m-am trezit dimineaţa în pătuţul meu...

A doua zi am aflat ce s-a întâmplat în noaptea aceia, căci, unchiul Mielu a venit cu Tanti Lenuţa, soţia lui, să discute aupra visului...

. Când s-a dus tata în miezul nopţii de l-a sculat spunându-i pentru ce a venit, la început, şi buimăcit de somn şi neâncrezător, a refuzat să meargă dar apoi, deşi el era mai mare touşi era subalternul tatei, a acceptat. Şi mai mult adormit au ajuns cu gabrioleta la Pietrari, au aprins o lumânare şi au intrat în biserică îndreptându-se spre proscomidie unde, neumblându-se de ani de zile, era un praf de s-a făcut nor când tata a început să răscolească printre obiectele de cult, căutând caietul.

Mielu, neâncrezător, aştepta să termine de căutat, gândind în sinea lui că om serios, frati-său s-a luat după vise şi a venit în miezul nopţii la căutat fantasme. Auzi, caiet de frnceză îmbrăcat în coperţi albastre pus în proscomidie acum cine ştie câţi ani!

Şi dacă o fi fost pus!Şi dacă o mai fi rămas ceva de la şoareci, mai ales că el parcă a

umblat acum câţiva ani în firidă să caute o căldăruşe pentru aghiasmă la un umblat de bobotează că nu o găsea pe a bisericii şi credea că o pusese din greşală acolo. Dar nu-şi aducea aminte de nici-un caiet cu coperţi albastre, bine că numai la caiet nu se gândea aunci...

. Apropo, ştiaţi că în biserică nu sunt şoareci?Acum, scriind, mă întreb de ce oare, căci doar sunt fărămituri de pâine

şi grâu de la colivele de parastas?Poate-iarăşi demonul realismului din mine ce caută întotdeauna o

explicaţie logică-poate că vibraţile sonore ale bătăii clopotelor sau ale toacei, nu sunt suportate de şoareci?

- N-aveţi decât să râdeţi, dar e o ipoteză.)Când tata. tranfigurat şi lac de sudoare scoate din fundul proscomidiei

caetul care din cauza prafului numai albastru nu mai era, Mielu a căzut în genunchi şi a început să plângă în hohote strigând:

- Iartă-mă Taică... Iartă-mă Taică.Cu mişcări halucinante tata a desfăcut coperta care s-a fărămiţat de

uscată ce era.Pe coperta caetului, scrise cu cerneală, erau cele trei nume, primul

fiind Mentea...Tata şi-a pus odăjdiile şi cu vocea sugrumată iar Mielu printre

sughiţuri de plâns, au făcut prima slujbă.!Timp de şase săptămâni, la fiecare slujbă de Duminica, pomenea şi

numele celor trei.

VISE 401

Şi, dacă este o viaţă după moarte, (deşi sper din toate fibrele făpturii mele să nu mai fie, căci ar fi groaznic să dăm socoteală pentru toate faptele făcute ce n-ar fi trebuit să fie făcute) dacă este o viaţă după moarte, jur pe această viaţă că după câtva timp (dacă nu aş fi trăit evenimentul, aş crede că e fructul unei imaginaţii bolnăvicioase) tata s-a trezit din nou într-o noapte.

Dar de data asta nu mai era înfiorat... avea un zâmbet cald şi o privire enină...

- L-am vista din nou pe Taica... mi-a mulţumit!. Era vesel şi era înconjurat de mai mulţi, dar n-am recunoscut pe nimeni, şi mi-a zis:

- Îţi mulţumesc, acum am linişte...

VISE 402

VISUL-JURĂMÂNT.Era într-o noapte de August din anul 1946 când mama l-a visat pe tata

(care era mort din Iulie 1940).Era îmbrăcat în odăjdiile în care fusese ingropat (Oare de aceia mama

nu s-a mai recăsătorit, căci legile bisericeşti interzic recăsătoria unei văduve de preot, dacă aceasta a dorit să-l îngroape în odăjdii?) şi a pus-o să jure pe crucea cu care fusese îngropat şi pe care o avea în mână, că o să mă lase să-mi urmez cariera pe care o doresc eu, că dacă nu mă ia la el, chiar în noaptea aceia.

Eu fiind plecat la Bucureşti pentru a mă înscrie la examenul de admitere la facultate avusesem aprige discuţii cu mama înainte de plecare.

Mama ar fi dorit să urmez medicina militară, nu numai pentrucă aveam un exemplu în familie cu unchiul meu, Fenelon Sacerdoţeanu care ajunsese colonel medic militar, comandantul spitalului militar din Bucureşti, ci şi din motive practice.

Căci odată intrat la medicină secţia militară, erai scutit de taxe, aveai cămin asigurat plus plasament odată terminate studiile.

Mai ales că după moartea tatei îmi făcusem un legământ să urmez medicina pentru a lecui bolnavii, fiindu-mi greu să accept ca tata să moară la 40 de ani de o laringită T. B. C.

Ca o paranteză, tata a contractat această boală cu 8 luni înainte când, într-o noapte de Decembrie, înainte de Crăciun, o iarnă câinoasă cu multă zăpadă şi ger mere, a venit în miezul nopţii un vecin, Dumitru lui Dincă, ce locuia trei case mai jos de noi, să-l solicite să vină repede căci"BĂTRÂNA"lui, adică bunica, ce avea 80 de ani, e pe moarte, îşi dă sufletul.

Şi să vină repede să o grijască, să nu moară ne’mpărtăşită. Că de spovedit, nici vorbă.

Tata şi-a luat peste cămaşa de noapte (pe atunci încă nu se împământenise obiceiul – mai ales la ţară-de a dormi noaptea în pijama) o bundă (palton îmblănit cu blană de oaie ce se purta în satele de sub munte în timpul iernii din cauza frigului) şi a plecat, dar fiind transpirat.

Trecând brusc de la căldură în ger, a răcit.Şi cum au urmat sărbătorile Crăciunului, ale Bobotezii, Sf. Ion, a

solicitat mult vocea şi a făcut o laringită TBC.Şi cum avea o constituţie fragilă organismul nu a avut puterea să

lupte, murind de Sf. Ilie.

VISE 403

Ironia soartei a fost că bătrâna s-a făcut bine şi a mai trait 12 ani după ce tata murise.

Dar, din păcate, (din păcate pentru năzuinţele mamei) în mine intrase microbul artei şi nu vroiam nimic altceva decăt să devin actor, mai ales că mai aveam un exemplu în familie pe verişoara mea Ileana Sacerdoţeanu care intrase la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică – şi care de altfel a avut o strălucită carieră, atât ea cât şi soţul ei, actorul Ion Focşa.

Deci eu eram plecat la Bucureşti să mă înscriu la examenul de admitere la medicină, şi trebuie să recunosc, spre ruşinea mea, că nici n-am trecut pe la facultatea de medicină.

M-am înscris la Conservator (unde am şi luat proba preliminară, căci altfel nu te primea la admitere-se mai înşeală şi profesorii-) şi prevăzând scandalul ce mă aştepta acasă, m-am înscris şi la Litere şi Filozofie. Ba şi la Drept, deşi ştiam că nu am nici-o şansă, la Drept punându-se accentul pe Latină.

Iar eu fiind nul la Latină, că mă întreb prin ce miracol am terminat liceul secţia literară, când în afară de nişte proverbe-pe care le ştiu şi azi şi pe care le debitez cu mândrie oricând am ocazia pentru a-mi arăta vasta mea cultură generală, nu ştiam nici măcar declinarea.

De scandat, în afară de"Inova fert animus, mutatis dicere formas”, stârneam ilaritate în calsă când mă scotea Papadopol, profesorul de latină la tablă, căci, mai"clei"ca mine la latină, nu era decât Petrică Frujină.

Şi el săracu, din clasa treia de când am început latina până în clasa opta, numai corijent, ba până şi în clasa opta a fost corijent, că a trebuit să dea bacalaureatul toamna, după corijenţă încât mă privea chiorâş.

Dar eu aveam noroc cu româna de mă trecea profesorul Zamfirescu care ne-a fost şi dirigintele clasei pe tot parcursul celor opt ani şi care avea un cuvânt greu de spus în sedinţa profesorilor de sfârşit de an când fiecare profesor îşi apăra simpatiile.

Şi Zamfirescu tare trebuie să mă fi simpatizat de m-a scăpat de corijenţă şi la latină şi la matematică, unde eram la fel de strălucit.

Dar asta face parte din cadrul unei alte povestiri.Apropo de Frujină.La doi ani după ce intrasem la facultate m-am întâlnit în holul

facultăţii de litere cu el şi discutând de una de alta, l-am întrebat ce facultate urmează şi am rămas cu gura căscată când mi-a spus râzând:

- Latina!- Latina? Tu?Şi mi-a explicat toată tărăşenia.

VISE 404

Din cauza corijenţei din toamnă nu a avut timp să se pregătească pentru facultatea la care vroia să intre, dacă nu mă înşel Arhitectura şi numai facultatea de Litere secţia Latină mai primea chiar fără examen de admitere studenţi, neavînd candidaţi şi fiind în pericol de a se desfiinţa din lipsă de studenţi.Şi aşa a ajuns Petrică al meu student la latină şi comicul situaţiei este că a ajuns un eminent profesor de latină.Deci, crezând că voi scăpa totuşi cu faţa curată faţă de mama deoarece nu făceam numai studii de circar-cum era considerată pe vremea aceia, mai ales la ţară, meseria de actor,-mă întorceam spre casă bineînţeles hotărând în mine însumi să nu-i spun deocamdată mamei ce am făcut ci să o las să creadă că m-am înscris la medicină.Cum condiţiile de călătorie erau mai mult decât mizerabile în acel moment-un singur tren pe săptămână între Rm. Vâlcea şi Bucureşti-fiecare se descurca cum putea. În general cu trenurile de marfă cu care ştiai când pleci dar niciodată când ajungi la destinaţie. Sau, dacă aveai fericirea să găseşti o ocazie, cu un camion, căci maşinile mici fuseseră confiscate de Ruşi din 1944.Eu am avut şansa (sistemul svonului din gură în gură funcţiona perfect) stând de vorbă întâmplător cu doctorul Cioroianu-o rudă îndepărtată-că în seara aceia este un camion al spitalului din Rm. Vâlcea ce a fost la Bucureşti pentru a lua medicamente pentru spital şi cu care se va întoarce şi el cu soţia lui Naticuţa şi cu fetiţa de trei ani şi că mă poate lua şi pe mine, nemaifiind nimeni în camion. Va merge în cabină soţia lui cu fetiţa şi şoferul iar la spate el şi cu mine şi cum e August şi nu e frig, nu va fi nici-o problemă.Zis şi făcut şi cum Cioroianu era director adjunc la spital, nici n-am fost nevoit să dau ciubuc şoferului.

Dar, luându-mă cu vorba (Tot nu m-am dezbărat de prostul obicei de a vorbi mereu mai mult decât trebuie) m-am apucat de vechea boală de a vorbi în lungi paranteze.

Căci, ce altceva pot face?De fumat, nu fumez.Jocul de cărţi nu m -a tentat şi nu l-am practicat.Şah (dacă se poate numi şah ceeace cunosc eu) nu am cu cine juca iar

la crâşmă nu mi-a plăcut niciodată să mă duc neavând nici măcar acest dar al beţiei.

La cafenele aici în Franţa nu se joacă table şi cu atât mai puţin Giulbahar (Oi mai fi ştiind, trecând peste 25 de ani de când nu am mai pus mâna pe puluri?) aşa încât, (având şansa pe care mi-au oferit-o copii mei

VISE 405

de a-mi cumpăra un apartament pe malul Mediteranei) după ce-mi fac plimbarea pe malul mării, mă aşez la computer-încă un cadou oferit de fiul meu cu ocazia aniversării a 70 de primăveri-şi scriu...

Deci, luându-mă cu aşternutul amintirilor pe hârtie (din fericire, încă nu am început să vorbesc singur, semnul singurătăţii, iar eu după decesul soţiei acum patru ani am fost foarte singur) am pierdut firul...

Deci mama s-a trezit îngrozită, a aprins o lumânare şi a strigat disperată la vecinii care s-au speriat la rândul lor auzind-o ţipând în miezul nopţii crezând că au venit hoţii (Asta avea să se întâmple exact peste o lună dar face parte din al treilea vis.).

Au venit la mama femeile vecine, căci bărbaţii erau plecaţi la tăiatul pădurilor la munte, cărora, înfrigurată, le-a povestit visul.)

- Ai apucat să juri, Cucoană Preoteasă?- Da!- Pe cruce?- Da!- Atunci să-ţi ţii jurământul...Era 12 şi jumătate noaptea, deci visul avusese loc în jur de miezul

nopţii.Mama, aproape mecanic, a luat tocul cu cerneală şi a scris pe o coală

de hârtie atât visul cât şi cum a chemat vecinii noaptea. Apoi a pus pe Ioana lui Tiţă şi pe Ioana Nastii să semneze, deşi cred că săracile de ele nu mai puseseră mâna pe toc de când semnaseră la primărie actul de căsătorie.

După ani de zile, discutând cu mama şi întrebând-o pentru ce a făcut acel proces verbal (Încercam să găsesc o explicaţie logică, atât a visului cât şi a celor ce au urmat) mi-a răspuns că a mai continuat discuţia cu tata dar nu-şi mai aducea bine aminte (Mă întreb dacă spunea adevărul) şi a vrut să rămână pe hârtie visul.

- Poate ai să crezi şi tu păcătosule că mereu mă ironizezi când mă vezi că mă uit în cartea de vise dimineaţa, după ce visez ceva deosebit. Dar ştiu că n-am să te schimb eu, că tu te mândreşti că nu ai nici-o superstiţie şi că nu crezi în semne şi în vise, dar o să vină o vreme când ai să crezi şi tu!

- Iartă-mă măicuţă dragă, dar uite că a trecut atâta vreme de atunci şi tot nu am nici-o superstiţie şi negăsind nici-o explicaţie valabilă la cele trei vise, tot nu cred!

Drumul spre Râmnic era pe vremea aceia prin Găeşti-Topoloveni-Piteşti şi Dealul Negru.

Dealul Negru fiind spaima şoferilor

VISE 406

Mai ales într-o curbă pe dealul Zamfireştilor, unde se spunea că atunci când urcai trebuia să ai motorul ambalat şi în nici-un caz să nu te opreşti, fiind un gol de aer. (Mai târziu aveam să ştiu că nici măcar în aer, la altitudine, unde se mai foloseşte în aviaţie expresia, nu există"Gol de aer”) dar atunci toată lumea avea groază de acel gol de aer şi n -aş putea spune că atât Tibi Cioroianu (care era materialist, chiar Marxist de-abinelea) cât şi eu făceam excepţie.

Aşa că de la Bucureşti până la locul cu pricina am tot palavragit în spatele camionului ca să nu ne manifestăm reciproc precuparea. Tibi stătea pe o ladă imensă cu instrumente medicale iar eu alături îmi încropisem o saltea din zeci de saci cu vată între ladă şi scândurile ce marcau marginea camionului. Stăteam cât mai departe posibil de cele câteva damigene de 50 de litri cu eter, care deşi erau bine capsate cu dopuri de plută, se simţea bine mirosul. Deşi era vară, fiind la înălţime pe deal, m-a luat cu frig aşa că m-am ghemuit bine între sacii de vată şi am adormit.

M-am trezit în nişte hurducături şi zdruncinături formidabile şi în ţipetele lui Tibi care urla:

- Clavicula, mi-am rupt clavicula...Am realizat că ne răsturnasem în prăpastie şi la lumina lunii am văzut

de jur împrejur toate lucrurile din camion împrăştiate peste tot.Maşina, după ce se rosrogolise de câteva ori, se fixase pe roţi normal

şi cu motorul mergând.Instinctiv m-am dus la cabină şi am închis contactul gândindu-mă să

nu ia foc eterul, căci mirosea tare a eter, spărgânduse în rostogolire căteva damigene.

Când m-am dat jos de pe scara maşinii de la cabină, am văzut fetiţa (uite că nu-mi mai aduc aminte cum o chema deşi am continuat relaţiile cu familia Cioroianu) care era cu picioruşele desfăcute în jurul cauciucului unei roţi.

Ar fi fost suficient ca maşina să mai alunece câţva centimetri ca să o zdrobească.

Am scos-o de acolo (ce minuni face tinereţea, ce forţe, ce resurse găseşte în cele mai dificile momente) şi am strigat:-

- Unde eşti Naticuţa?Era la câţiva metri mai încolo complect buimăcită şi încă nerealizând

ce se întâmplase, probabil adormise şi ea. I-am spus că fata nu are nimic, (de fapt nici nu se trezise) şi că Tibi e rănit, dar trăieşte.

Între timp am văzut şi şoferul (repet, noroc că era lună) care stătea prostit trântit pe iarbă la câţva metri de maşină.(În rostogolir, fuseseră toţi

VISE 407

ejectaţi din cabină) şi în aceiaş poziţie l-am lăsat şi după 15-20 de minute când am plecat la Râmnic după salvare.

Accidentul avusese loc pe dealul Deduleştilor, la câţva kilometri de Râmnic, dar dacă acum când s-a creat o variantă odată cu asfaltarea drumului, dacă acum este destul de accentuată panta, vă daţi seama cum era când dealul negru, era"DEALUL NEGRU".

Ne-am dus la Tibi care spunea mereu-- Mi-am rupt clavicula.Era medic, deci şi-a putut pune singur diagnosticul, deşi a fost mult

mai grav.A avut omoplatul, sternul, clavicula şi două coaste fracturateA cerut să nu-l mişcăm numai a pus-o pe Naticuţa să-i pipăie

picioarele să vadă dacă le simte ca să-şi dea seama dacă are coloana vertebrală fracturată.

Ceeace avea însă, era o sete diabolică şi cum nu aveam nici-un fel de apă, mi-a cerut să-i dau să bea benzină (ştia că erau câteva ganistre cu benzină în camion)

Dacă aş fi avut experienţa anilor de acum i-aş fi scos apă din radiator, fierbinte cum era, tot era mai bună decât benzina pe care a băut-o.

Discutând după aceia cu el asupra accidentului l-am întrabat dacă n-ar fi fost mai bine să-i fi dat în loc de apă eter să adoarmă şi mi-a spus că şi aşa era atât de mult eter vărsat pe jos că somniferul, chiar dacă nu şi-a făcut pe de-ntregul efectul, în orice caz i-a ameliorat mult durerea.

A doua zi după accident am primit felicitări de la toată lumea pentru prezenţa de spirit de a opri motorul, fiind un mare pericol de explozie al vaporilor eterului şi scânteile motorului.

Dar să revin la accident.Am urcat panta care era abruptă, peste 20 de metri de prăpastie (nici

nu a fost posibil să scoată epava maşinii decât trasă de două tractoare) şi am avut norocul să treacă un camion cu peşte după care am fugit căci nu a vrut să oprească văzându-mă în halul în care eram.

Cum eram în mijlocul drumului, pentru a evita să mă calce, şoferul a pus frâna şi m-a ocolit dar am avut timp să mă urc prin spate şi să ajung, peste lăzile de peşte, să bat cu pumnii în capota camionului. A scos capul pe geam însoţitorul şoferului şi când i-am spus ce s-a întâmplat, s-a sfătuit cu şoferul ce să facă şi cum parcurseseră o bună bucată de drum de la locul accidentului şi cum nu era posibil să întoarcă camionul, au decis să mă ducă cât mai repede posibil direct la spital.

VISE 408

La spital vestea s-a răspândit ca fulgerul şi deşi era încă noapte, s-au format imediat două echipe de medici şi cu trei salvări am plecat la locul cu pricina.

Am simţit din schimbul de priviri dintre medici că nu prea era în regulă nici cu mine dar cum nu eram accidentat,(Nici Tibi, nici eu şi nimeni din cei ce au anchetat accidentul nu şi-au putut explica cum de am scăpat întreg) m-au luat să le arăt locul, fiind întuneric şi scăpătând şi luna.

Deşi erau numai câţva kilometri abia am reuşit cu mari eforturi să nu adorm aşa mă cuprinsese şi oboseala şi relaxarea după cele întâmplate.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi acceptat să-mi facă un calmant după cum mi-a propus medicul de gardă.

Am ajuns tocmai când se crăpa de ziuă şi medicii, după un sumar consult l-au pus pe o brancardă şi bine înţeles i-au făcut respectivele morfine şi au început să-l urce sus pe pantă, în timp ce a doua echipă de medici se ocupa de şofer, care era tot în stare de prostaţie.

Eu am adormit în timp ce mă chestionau cum s-a petrecut accidentul şi am dormit până am ajuns la spital unde au vrut să mă interneze pentru a mă reface, dar am refuzat, vrând să mă duc acasă.

Administratorul spitalului, un anume Dăescu mi-a dat o salvare să mă ducă acasă şi vă închipuiţi ce efect a avut apariţia salvării la poartă.

Mama era cu câteva femei pe pisc la scos cartofii şi când a văzut salvarea i s-a făcut rău încât femeile au început să o stropească cu apă din ulcior, mai ales că povestea cu visul din noaptea precedentă făcuse ocolul satului.

Când m-au văzut coborând din salvare, femeile au început să ţipe:- Trăieşte cucoană, Domnul Vali trăieşte.Şi au căzut toate în genunchi, bătând metanii..Martorii din noaptea cu pricina, s-au dus de mult, poate să mai

trăiască vreuna din femeile de la lucru, dar nu ştiu cine era şi cum nu scriu cu dorinţa de a face propagandă superstiţiilor, nici nu mă interesează dacă mai traiesc sau nu deşi, cum în satele de sub munte lucrurile deosebite nu se uită uşor, poate vre-o babă, în nopţile lungi de iarnă, va povesti nepoţilor, la gura sobei, visul Cucoanei Preotese.!

VISE 409

VISUL HOŢII.

Era în noaptea de Vineri spre Sâmbătă când abia refăcut după peripeţiile accidentului de maşină al cărui erou principal ajunsesem fără voia mea, am adormit încercând să găsesc o explicaţie, o corelaţie între visul mamei şi cele întâmplate.

Am adormit gândindu-mă la tata şi dorind să-l visez şi eu căci de la moartea lui nu-l visasem.

Dau aceste relaţii pentru a fi complect corect în relatarea celor ce urmează şi pentru a găsi o explicaţie logică.

Nu ştiu cât timp a trecut de când am adormit gândind la tata şi nici nu pot preciza (cum nu am putut niciodată) dacă a fost continuarea stării de veghe sau a fost vis cu adevărat, dar a apărut tata, a apărut real:

S-a aşezat pe marginea patului, era îmbrăcat normal, ca şi când venise din sat, şi cu voce calmă, dar gravă, fără surâsul lui cald de obicei, mi-a spus

- Vali, eşti băiat mare, eşti"Pater familias"cum se spunea în latină, acum tu ai responsabilitatea familiei.

- Fii atent la cele ce-ţi spun.- Marţi noaptea veţi fi atacaţi de hoţi, spre două dimineaţa.- Nu te speria căci am să fiu cu tine şi nu ţi se va întâmpla nimic rău.- Du-te la Darie al lui Didă şi cere-i pistoulul.- Deasemeni la Costică al lui Neciu, are un parabelum şi să stai cu

Tonică la pândă sub tufa de iasomie de lângă poartă ca să poţi trage prin surprindere

- Spune-i şi lui Ionica (Mamei)să nu se sperie şi să ştii că totul se va termina cu bine...

M-am trezit calm în aparenţă (eram Pater familias") dar tare mândru că în aşa de scurt timp aveam să fiu din nou erou.

- Ce vreţi, eram tânăr, exuberant, romantic, şi care tânăr la 18 ani nu este exuberant şi romantic?

- Şi care nu e dispus să-şi rişte şi viaţa pentru acţiuni umanitare, mai ales dacă sunt învăluite în purpura eroismului?

Am trezt-o pe mama şi i-am spus cu cea mai calmă voce ce s-a petrecut

Cred că nu era simulat calmul, cred că eram calm, mai ales că cele ce îi povesteam erau împotriva convingerilor mele.

Ceeace m-a frapat a fost că mama a reacţionat la fel de calm ca mine.

VISE 410

Acum abia, privind retrospectiv şi obiectiv după atâţia ani, mă întreb dacă nu cumva ezitarea mamei de a-mi povest toată discuţia din visul cu tata cu o săptămână înainte, se datora poate faptului că tata îi spusese şi ceva în legătură cu visul meu.

Specific, sunt numai supoziţii şi încă de om bătrân căci niciodată nu am discutat în profunzime în amănunţime aceste vise cu mama

Erau un subiect tabu.Problema era că nu aveam cum spune oamenilor;- Daţi-mi revolverele că mi-a spus tata în vis că voi fi atacat de hoţi.Dar până la urmă, sfătuindu-mă cu mama, am găsit soluţia (puerilă,

dar a mers)Le-am spus că am aflat contra unei sume de bani că o bandă de ţigani

ne vor ataca crezând că avem aur. (În acea perioadă erau nişte bande de ţigani care nu numai că jefuiau, dar chiar omorau, cum se petrecuse la Orleşti unde fusese jefuit şi omorât un medic radiolog tot de o bandă de ţigani.)

Fuseseră prinşi, dar numai una din bande.Deşi noi aveam necazuri cu lopata-tata mort, războiul cu toată cohorta

lui de lipsuri, mama singură, deci greutăţi cu carul.Aur nici măcar un grăunte cât o fărâmă de nisip.Numai că ţiganii, la ţară, atacau pe chiaburii şi preoţii.Bizar este că atât Darie al lui Didă cât şi Costică al lui Neciu mi-au

dat armele fără nici-un fel de problemă, deşi îşi asumau un mare risc.Dar riscurile au cu totul alte valenţe la orăşeni, la intelectuali şi la

ţărani.Cu Tonică, fiind de-al casei, puteam avea încredere să-i spunem,

ceeace am şi făcut, făcându-l atent să nu spună nimănui.Dar a fost"Secretul uli Polichnell"din poveste, căci până seara tot satul

ştia că iar a venit popa Viluţă în vis şi le-a spus că vor fi atacaţi de hoţi.Noroc că am pierdut din vedere să-i spun şi data, căci altfel tot satul ar

fi stat toată noaptea treaz şi dacă era să fie numai vis fără să vină ţiganii, vă daţi seama ce circul după lume ar fi fost să fie.

Tonică(Acum doi ani trăia) era un flăcău frumos (Şi acum, bărbat în toată firea, pensionar, arăta foarte bine, tot drept, tot falnic) cu nişte ochi albaştri care te priveau tot timpul drept în faţă, dar cu un semn de întrebare, de îndoială ca să nu zic de suspiciune şi cu buzele puţin strânse în colţul din stânga gurii, ca şi cum gândea:

- Oare aşa să fie, cum spune el?Şi avea dreptate Tonică să se comporte aşa, odată ce viaţa i-a fost

foarte darnică în nenorociri. (Cel puţin la început)

VISE 411

Era dintr-o comună vecină, din Dobriceni, unde părinţii erau oameni cu ceva stare, dar tatăl lui a murit când abia împlinise patru ani iar după doi ani avea să-i moară şi mama lăsândul singur, fără fraţi, fără surori. Numai un unchi dinspre partea tatei dar care avea şi el şase copii şi nici nu era înstărit. L-a luat la el pentru început dar a început să dea sfoară în ţară dacă vrea să-l ia cineva de suflet, că de slugă era pea crud.

Aşa a aflat şi mama şi a cerut să-l vadă, eu fiind deja plecat la liceu şi apoi urmând să plec şi mai departe, la Bucureşti la facultate. Spera să-l ia pe lângă casă, la început să pască vacile şi apoi văzând şi făcând. Când a venit Tonică cu unchiul lui, era un pui de om timid, dar cu un firicel de zâmbet în colţul gurii (acest zâmbet nu l-a părăsit toată viaţa) şi cu aceiaşi privire întrebătoare, neştiind prea bine nici ce se va întâmpla cu el, nici măcar ce se întâmplă.

Învoiala a survenit repede, pe cuvânt, fără nimic scris, (a fost o vreme când cele mai grave şi importante lururi se stabileau intre oameni, pe cuvânt.)

E drept însă că pentru bietul om a fost o şurare mai ales că, cel puţin după cele ce auzise de la unul, de la altul, şi mai ales după ce văzuse şi el în puţinul timp cât stătuse de vorbă, cel puţin ştia că copilul nu o să sufere de foame chiar dacă nu o să aibă o viaţă uşoară.

Cum poate fi o viaţă uşoară viaţa de slugă?Dar cine are viaţă uşoară în ziua de azi?Măcar dacă un sfert din cele ce spune preoteasa s-ar adeveri, tot i-ar fi

mai bine copilului decât acum.Căci e greu de crezut că va fi considerat ca d-al casei, că va fi ca un

frate cu copii ei, că atunci când va veni din armată îi va face o casă pe bucata din sus de casă, la uliţă, că... câte şi mai câte, că prea ar fi bine să fie adevărate, dar văzând şi făcând.

Ei Tonică, eu nu spun că a fost pe roze toată viaţa ta trăită alături de noi, dar când ai venit din armată,-ai făcut armata la grăniceri şi ai ajuns sergent, bravo ţie, -ţi s-a făcut casă şi ţi s-a dat o curea de pământ în jurul casei!

E drept, nu un palat, dar o casă cu două camere şi bucătărie unde te-ai putut căsători şi face copii şi o bucată de pământ pe care ai putut să pui un răzor şi nişte porumb.

Apoi, mama te-a dat la şcoala de şoferi, de unde, prin meritele tele, ai ajuns un bun şofer pe camioane de transportat lemne la munte, de unde ai şi ieşit la pensie.

Şi tot mama ţi-a fost naşe la căsătorie şi ţi-a botezat copii.

VISE 412

E drept că nu a mai apucat să le fie şi naşe la căsătoria lor, dar a preluat steagul sora mea, nu?

Nu pun aceste semne de întrebare ca şi cum Tonică nu ar fi fost recunoscător.

Dimpotrivă, tot timpul a fost respectos şi recunoscător (deşi tot timpul şi-a păstrat atât zâmbetul cât şi privirea neâncrezătoare) mai alea că eu nu am avut nici-o contribuţie, sau aproape nici-una, căci în afară de a contribui cu nişte bani, mama a dus tot greul la îndeplinirea angajamentului luat când ţâncul de atunci, după învoială, când mama l-ntrebat:-

- Tu ce ştii să faci Tonică,? El a răspuns mândru:- Ştiu să cânt din fluier.Şi şi-a scos de la brâu un fluier începând să cânte, încât totul s-a

terminat în râs şi veselie. ...Dar, ca toţi tinerii, nici nu a ştiut, nici nu a putut să-şi ţină gura şi să

păstreze secretul, aşa că toată lumea ştia că vom fi atacaţi de hoţi, numai că nu ştiau când, căci nu putea fi pus la îndoială prezicerea unui vis...

Şi a venit şi faimoasa noapte de Luni spre Marţi când, de cum s-a întunecat, eram prezent cu Tonică sub tufa noastră de lămâiţă.

Totul a mers bine până după miezul nopţi când tot elanul şi entuziasmul meu a început să se răcească, cald fiind numai revolverul Parabelum pe care îl încălzisem de cât îl strânsesem în mână.

Nu prea văzusem eu filme Western până atunci, dar cam aşa cred că arătam: cu pistolul cu butie la brâu (Un colt care cred că era prima perfecţiune după învenţie) cu Parabelumul în mână şi cu încărcătorul de rezervă în buzunarul cămăşii.

Trecuse de miezul nopţii şi nimic...M-am făcut de râs faţă de oameni!La un moment dat, vecinul Ion al Stancăi s-a trezit mai devreme

probabil şi a dat grăunţe la cai.Fie că nervii mei erau încordaţi la maximum, fie că era noapte şi

noaptea fiecare zgomot se aude nemaifiind zumzăitul a toată suflarea de peste zi, fie că eu noaptea dormeam tun şi nu ştiam ce se întâmplă în jurul meu, dar am auzit clar nu numai zgomotul grăunţelor turnate din garniţă în traista ce se lega de capul cailor, dar am auzit şi fornăitul de satisfacţie al cailor.

Ciucit sub tufă, plictisit de atâta aşteptare ba şi amorţit de-abinelea, m-am sculat să mă desmorţesc şi ca să fiu sincer să şi urinez cănd, nu ştiu cum mi-am aruncat privirea în curtea casei vecinului Ion al lui Tiţă unde la

VISE 413

lumina lunii am văzut vaca ce era culcată şi rumega dar alături se profila o umbră.

Uitându-mă mai bine am văzut un om culcat în dosul vacii (vaca era ca o pavăză) care se uita în toate părţile.

Nu ştiu ce raţionament am făcut (în momentele de frică, de spaimă, nu ai timp să raţionez, acţionez din instinct, sau din obişnuinţă dacă eşti antrenat, ceeace nu era cazul me) dar am strigat:

- Hoţii, Tonică.Şi am început să trag.Nu ştiu în ce direcţie, în nici-uncaz nu spre hoţ, căci aş fi omorât vacaŞi azi mă întreb cum nu s-a întâmplat un accident.Puteam să fi tras în Tonică, sau în mine însumi, căci acum pot spune

adevărul.În afară de cartuşul pe care l-am tras de probă la Costică al lui Neciu

ca să se convingă că ştiu să trag, era prima dată când trăgeam efectiv cu o armă.(Doamne, ce inconştientă e tinereţea)

- Trage Domnu Vali, Dumnezeii mamii lui de hoţ. Dă cu grenada. Dă şi trage cu mitraliera, striga ca turbat Tonică (Grenada fiind o petardă pe care o aveam de nu ştiu unde).

Probabil că hoţul s-a speriat că a început să urle:- M-a împuşcat, Teteoooooo. M-a omorât teteoooooo.Era clar că erau ţigani, dar probabil că hoţului îi era mai frică de cât

mie, căci nici gând să-l fi împuşcat, nici măcar să-l fi rănit, căci s-ar fi văzut sânge a doua zi.

Dar probabil că a intrat panica în toată banda căci la orice se aşteptau dar numai să fie primiţi cu focuri de armă şi cu aşa zisa grenadă nu, că au început să tragă spre casă (a doua zi se vedeau impactele gloanţelor pe zid, mă întreb cum de nu au nimerit în geamuri).

Trăgeau dinspre piesc, de peste drum şi de pe acoperişul casei vecinului, deci erau bine organizaţi, dar ei trăgeau profesional, cu pistoale mitralieră, nu cu Colturi antice şi de demult ca mine.

Nu ştiu cum s-ar fi terminat toată povestea, în orice caz nu bine pentru mine, dacă nu ar fi început să se tragă din tot satul.

Şi încă şi mai profesionist, că era cerul plin de gloanţe trasoare, de rachete albastre şi roşii şi verzi că părea că au început tragerile de noapte când căpitanul dădea ordin:

- Foc de voie.Acum îmi convine să tratez cu humor întâmplarea dar abia a doua zi

am realizat gravitatea situaţiei, când copii au adunat de pe jos peste 80 de

VISE 414

cartuşe, eu netrăgând decât un încărcător cu Parabelumul căci pe al doilea am uitat să-l mai încarc iar Coltul n-a mers, era blocat, probabil ruginit.

Focul susţinut din sat, care a continuat încă o bună bucată de timp când sporadic, când intens, (probabil până îşi încarcau carabinele sau pistoalele mitralieră) i-a speriat pe hoţi.

Crezându-se încercuiţi, căci intradevăr se trăgea din tot satul, la un moment dat s-a auzit un puternic şuierat printre dinţi şi s-a făcut linişte din partea atacanţilor, probabil era semnalul de retragere

Frumuseţea este că a doua zi toţi sătenii făceau pe miraţii de ce tămbălău a fost azi noapte.

Ba unii mai şmecheri ziceau că ei n-au auzit nimic, că au dormit duşi.Probabil erau cei ce trăseseră mai vârtos.Dar eroul eram eu.Nu mai spun ce ţanţoş mă plimbam prin curte cu Parabelumul la

cingătoare şi adunam cartuşele de pe jos şi povesteam cu falsă modestie, cum m-am luptat cu ţiganii, luându-l martor pe Tonică, care de data asta era părtaş cu mine, nu mă mai privea pe sub sprâncene a semn de întrebare şi cu veşnicul lui zâmbet şăgalnic în colţul buzelor.

Tragi-comicul situaţiei a fost când a doua zi a venit Seful de post, plutonierul de jandarmi, să afle ce s-a întâmplat.

Era un om matur, cred că mai avea câţva ani până la pensie, dar un om blajin cu o privire caldă şi o voce domoală.

Un om care-şi greşise meseria, căci nu era în stare să facă rău nici-unei muşte.

Cred că era singurul, sau printre puţinii care în timpul războiului nu arestase nici-un aşa zis dezertor, căci nu rar, ba chhiar foarte des, când se vedea în permisea acasă un militar, nu prea mai avea chef să se întoarcă la unitate, sau în orice caz mai tragea de timp, şi atunci venea telegrama la post, al cărei conţinut îl cunoşteam cu toţii:

- Urmăriţi şi arestaţi,- Sub escortă-naintaţi.. pe dezertorul cutare cutărăscu.Plutonierul lua telegrama şi până să-şi termine treburile şi să vină să

aresteze împricinatul, nevasta lui venea fuga acasă la om şi îl punea în gardă de ce-l aşteaptă.

Aşa încât, când venea jandarmul, muierea sau muma Rumânului, cu cea mai nevinovată mutră din lume spunea:

- Nu domne plotonier, nu e acasă, a plecat de mult, trebuia să fie de ieri alaltăieri la unitate, da poate n-o fi avut cu ce ajunge.

Şi toată lumea era mulţumită.

VISE 415

Dumnezeule, ce mâini frumoase avea nevasta plutonierului. Era înaltă, dreaptă ca trestia (cred că era Gorjancă) mai tânără decât el, destul de frumoasă, dar ce te frapa la ea, erau mâinile.

Avea nişte mâini vrednice de a fi pictate de Leonardo da Vinci, căci am discutat deseori cu mama şi până şi mama care era femeie şi o femeie numai când este ceva ieşit din comun la altă femeie recunoaşte, spunea că are nişte mâini Dumnezeieşti de frumoase.

Dar avea nu numai mâini frumoase, ci şi un suflet Dumnezeiesc de bun.

De două ori a venit în miezul nopţii la mama să o prevină că a doua zi vor veni securiştii să-i facă perchiziţie.

Şi pe la câte case nu o fi făcut acelaş lucruDar nici bărbatul ei nu era mai prejos, mai ales că ea nu ar fi putut

acţiona fără ştirea şi îndemnul lui.De aceia sunt convins că în ştatele lui de activitate, nu era nici-o

decoraţie de exces de zel.A doua zi când a venit la noi acasă să vadă ce s-a întâmplat şi să

încheie respectivul proces verbal, primul lucru ce a făcut după ce a dat bună ziua, a fost să-mi ia Parablumul (mândria mea) de la brâu şi să-l pună delicat sub pat.

Apoi să asculte relatarea mea care insista exagerat de mult asupra eroismului cu care am descărcat revolverul în hoţ iar apoi, când a scris procesul verbal m-am simţit foarte ofensat că nu a pomenit nimic de eroismul meu.

Nici că mi-am riscat viaţa luptându-mă cu hoţii.Nici de solidaritatea sătenilor care au tras în draci toată noaptea.A spus numai că o bandă de hoţi ne-au atacat trăgând focuri de armă

spre casă, dar că noi nu am ieşit din casă până ce au plecat hoţii.Apoi ne-a pus să semnăm procesul verbal spunând în timp ce-şi

strângea hârtiile:Noroc că nu aţi avut armă să fi tras, căci trebuia să vă arestez deoarece

începând de ieri s-a introdus pedeapsa cu moartea, pentru cei ce deţin ilegal arme de foc, băgând cu vărful cismei pistolul mai adânc sub pat...

Acum privind retrospectiv cu calm şi hai să zic un dram de înţelepciune cele întâmplate încerc să găsesc o explicaţie la visul meu:

Având o sensibilitate mai accentuată, probabil că s-a făcut o transmisiune telepatică între grupul de hoţi şi mine.

De ce nu?În orice caz este singura explicaţie plauzibilă, neputând crede în

comunicare din lumea de dincolo prin intermediul viselor.

VISE 416

Asta în ce mă priveşte pe mine, visul meu.În ceeace priveşte visele mamei şi ale tatei...Cu ce drept, cine îmi dă permisiunea să caut o interpretare a sfintelor

amintiri ce-mi încălzesc sufletul când îmi colindă pe sub pleoape, în lungile nopţi de veghe?

În ceeace priveşte visul finului Mihalcea, vă las să gândiţi singuri.Acum doi ani, adică în 1997, ducându-mă în ţară la sora mea în

comuna Bărbăteşti-sat Bârzeşti din jud Vâlcea, stăteam de vorbă în timpul mesei de prânz cu finul Mihalcea care venise să facă un gard.

Şi cu ocazia asta am văzut că nu e deloc simplu să faci un gard din ulucă. Căci nu e vorba numai de băgat şarampoii în pământ, ci să-i şi potriveşti cu partea lată spre ulucă deoarece altfel nu se îmbucă bine scândura. Ca să nu mai vorbesc de potrivitul ulucilor sus, să fie la acelaş nivel. Sau potrivitul celor de jos, unde trebuie să fie la nivelul pământului ca să nu iese puii când sânt mici. Dar nici prea jos că nu se scurge apa de la ploi.

Ce mai, complicaţii.Că mă întreb dacă eu aş fi în stare să fac vreodată aşa ceva, dar să

arate ca lumeaDe fapt mă întreb dacă aş fi în stare să fac ceva cumsecade, că parcă

m-a făcut Dumnezeu să am viaţa numai în trăsură şi pe bulevardEra tare îndemânatec finul.Cu doi ani înainte îşi construise singur o căruţă.Singur.Fără tâmplar, fără dulgher, fără fierar.Acum lucra pe undeva pe la Horezu şi îi mergea bine căci depăşise

faza căruţei la care înhăma calul, acum avea maşină.Este un om serios, la 4o-45 de ani, credincios fără să fie mistic şi spre

deosebire de ceilalţi ţărani consăteni, nici nu e prea superstiţios.Cea mai bună dovadă că venise să facă gardul într-o sâmbătă când era

liber de la fabrică dar când era o sărbătoare laică şi ceilalţi ţărani-mai ales femeile-nu lucrau să-i pici cu ceară, că e rău de trăznet şi de fulger fiind Precupul.

Dar el nu credea în"Chestii băbeşti pentru leneşe şi puturoşi"Stând de vorbă, vroia să ştie cum e viaţa prin alte locuri şi prin alte

ţări-la un moment dat mi-a spus:- Domne Vali, vreau să vă povestesc ceva, dar să nu râdeţi de mine:- Acum trei ani eram cu calul noaptea la păscut -încă nu lucra în

fabrică – în Şuia, că am o bucată de pământ în vârful Şuii, alături de a dumneavoastră şi după ce am înpăivănat calul m-am culcat pe iebâncă.

VISE 417

Mă simt dator să dau nişte explicaţii.În primul rând iebâncă se numeşte pătura ce se pune pe cal când

călăreşti fără şa pentru a nu te glodi şi se mai foloseşte şi când plouă că să se pună pe spinarea cailor să nu răcească iar la nevoie, ca în cazul de faţă, se aşterne pe pământ pentru a se putea dormi pe ea ca să nu tragă pământul.

Apoi sunt mai multe feluri de a lega vitele, de fapt numai caii şi vacile:

1)Priponit.Adică se ataşează la căpăstru calului sau de coarnele vacii o frângie lungă ce se leagă de un copac sau de un ţăruş şi astfel animalul nu poate pleca departe în timpul nopţii când dormi sau în timpul zilei când nu eşti lângă el. Pentru vaci e recomandabil să înlocuieşti frânghia cu un lanţ, deoarece dacă calul când simte că nu mai poate avansa se întoarce şi paşte roată în jurul ţăruşului.Vaca, mai ales dacă vede că e iarbă bună mai departe, se zbate să ajungă unde îi place şi există riscul de a rupe frânghia

2)Împiedicat.Adică se trece o frânghie mai subţire în jurul copitei din faţă, şi apoi se împleteşte în două cam cât este distanţa între copite apoi se leagă de partea celeilalte copite, astfel împiedicând animalul să meargă repede prin iarbă sau fân şi să îl tăvălească de geaba, de acolo vine şi expresia"Împiedicat".Acest procedeu se mai foloseşte, în afară de vaci şi cai, şi la capre

3)Împăivănat.Acest procedeu este ca după ce ai împiedicat animalul, să-l ataşezi şi de căpăstru sau de frângia din coarnele vacii şi să obligi animalul să stea cu capul plecat, aproape lipit de copite. Atât pentru a nu se putea deplasa repede, cât mai ales, în ceeace priveşte vacile, să nu poată să -şi ridice capul ca să mănânce frunzele copacilor sau ceeace e şi mai grav, să mănânce merele ce le poate aduna de pe poalele mărului şi astfel să se înnece.

Deci finu Mihalcea alesese acest procedeu pentru a putea dormi liniştit, ştiind că astfel calul nu se poate depărta prea mult de lângă el.

Dealtfel caii sunt atât de ataşaţi de stăpânii lor după câtva timp de convieţuire, că nu se depărtează ei singuri pea mult, ba mai mult, dacă se apropie cineva străin, calul nechează pentru a atrage atenţia stăpânului.

- Fiind ostenit de peste zi-fusesem la coasă-m-am trântit pe iebâncă şi am adormit cu capul pe palmele puse sub ceafă privind la stele, gândindu-mă că doua zi avea să vină gineri-meu cu ceva mâncare şi să ne apucăm de

VISE 418

săpat nişte cartofi, urmând ca să vină nevast-mea la prinz cu mâncare mai acătării.

- Dormind m-am trezi în nechezatul calului şi m-am pomenit că au venit lângă mine doi orăşeni, dar îmbrăcaţi ciudat, în negru. Unul era scund şi gras iar celălalt era slab şi înalt şi aveau nişte pălări caragioase, parcă erau nişte tuciuri pe cap, că parcă nici nu aveau margini pălăriile.

- Ştiţi cum erau?Cum are poliţistul Steed de joacă cu fata aia în filmele englezeşti-Are şi televizor finul meu şi este la curent cu serialele transmise-- Melon se numeşte.- De asta se numeşte filmul Melon negru şi nu mai ştiu cum?- Eu am crezut că aşa îl chema pe el.- Ăl slab şi înalt m-a împins cu piciorul pe umărul drept până ce m-

am trezit că nu mă desmeticisem şi încă buimac de somn, i-am întrebat:- Bună dimineaţa-luceafărul de ziua răsărise deja, da era încă noapte

şi se lăsase răcoare.- Da ce faceţi dumneavoastră aici?- Scoală-te şi hai cu noi, că am venit să te luăm.- A zis ăl mic, care parcă era şeful.- Unde să mă luaţi?- Lasă că ai să vezi tu unde, hai mai repede că nu avem timp de

pierdut.- Nu pot să merg că trebuie să vină gineri-meu să săpăm şi se sperie

dacă nu mă găseşte.- Bă da limbut mai eşti. S-a zborşit la mine ăl înalt.- Hai mă omule, că ţi-a venit ceasul, nu înţelegi? A zis ăl mic.- Da ce aveţi cu mine, ce v-am făcut eu? Că eu nu am făcut rău

nimănui pe lumea asta şi am nevastă şi copii.- Ce aveţi cu mine?S-au depărtat doi paşi de mine şi au început să şoşotească, ăl slab

uitându-se mereu spre mine, de parcă îmi lua apărarea.- Pe urmă l-am auzit pe ăl mic:- Bine, hai atunci să-l luăm pe Tăchină, ca e om rău, e omul dracu.Şi au dispărut cum au apărut fără să-mi mai zică nimic.Numai înainte de a dispărea ăl înalt s-a mai întors odată spre mine

privindu-mă lung.M-am trezit tremurând de frig-luceafărul de ziuă strălucea bine pe cer

şi zorile se pregăteau să răsară.

VISE 419

- Şi i-am spus aseară Auricăi să nu-mi dea cârnaţi din untură în tigaie şi ouă tari că e mâncare grea şi uite că dacă nu m-a scultat, am visat prostii.

- Şi am mai şi dormit pe spate.Mi-am făcut nevoia-mă că luase cu frig-şi am adormit mai departe.Calul, nu ştiu de ce fornăia de mama focului.Dimineaţa m-a trezit gineri-meu care venise devreme de tot, abia se

luminase de ziuă.- Da ce e cu tine Costică de ai venit aşa devreme?- Uite ce e taică, azi noapte a murit...- Să nu-mi spui că a murit Tăchină, am strigat eu speriat.Răspunsul l-a dat clopotul care începuse să bată într-o dungă, a mort.- Tăchină a murit azinoapte.- Dizdedimineaţă când a vrut nevastă-sa să-l scoale ca să plece la

Horez că are un proces, era mort, da nu murise de mult că era cald.Spuneţi-mi dumneavoastră domnule Vali că sânteţi om care aţi umblat

mult prin lume,- CE SĂ FIE ASTA?- Spuneţi-mi dumnavoastră, eventuali cititori ai acestor rânduri,- CE SĂ FIE ASTA?

Barcares 1999

TEXTUL PENTRU ULTIMA PAGINA DACA NECESAR

Virgil s-a nascut pe 12 mai 1928 într-o frumoasa zona subcarpata, în comuna Barbatesti, judetul Vâlcea -România. Copilaria l-a leganat într-o atmosfera populata de personaje fantastice dar si reale, cele vazute zi cu zi, Dina, Ioana a lui Tita, nea Sâvu, Ioana Nastei, Ioana din vale, Nastoiu, mos Ciotu. Scoala primară a urmat-o în satul natal iar liceul, Al. Lahovary, la Râmnicu-Vâlcea. Prima etapa din viata se sfârseste în anul 1946.

Pleaca la Bucuresti unde absolvează cursurile facultatilor de Litere si

Filozofie si ale Institutului de Teatru terminate în 1950 şi cursurile sectiei de regie ale Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica în 1951

În 1949 cunoaste pe Beatrice Stanescu cu care se casatoreste iar apoi, firesc, apar copiii Crin, Luana si Dandu.

Devine asistent universitar în 1950 la IATC catedra de Istoria Teatrului si catedra de Limba si Literatura româna. În acelas timp preda si la Conservator la catedra de Tehnica vorbirii scenice.

Adevarata vocatie si-o gaseste la Teatrul National din Bucuresti, ca actor si director de scena, pâna în 1954. Apoi regizor artistic principal la teatrele din Braila, Galati, Pitesti.

Spiritul de dascal înnascut îi permite, încadrul activitatilor culturale de la Casa Studentilor din Bucuresti, să descopere talente muzicale devenite mai târziu vedete nationale, Dan Spataru, Pompilia Stoian, Gheorghe Zamfir, Elena Merisoreanu, Angela Buciu...

Din 1956 regizor artistic, jurnalist si realizator la Televiziunea Romana pană in 1980, o perioada mai putin benefica culturii si talentului sau, fiind suspus unei presiuni continue din partea sistemului.

În 1980 paraseste tara si se stabileste în Franta unde a lucrat ca inginer de sunet si cameraman pâna în 1993. Imediat pleaca împreuna cu sotia în sudul Frantei. Fericirea n-a fost foarte lunga; în 1994 o pierde pe Bebe (Beatrice).

Locuieste de atunci în”sihastria”sudului...