Omul scufundat

de câte ori bag capul în apă mă sărut cu omul scufundat locuieşte submers printre corali încercând să înţeleagă legile refracţiei de pildă piciorul meu vine din cer se frânge şi plezneşte valul peştii habar nu au unde duce e ca o scară spre paradis ei cred şi unii mă ciupesc ca să creadă la fel şi tu închisă în camera ta ermetică între cărţi necitite, fotografii pipăite te întrebi cine te aşteaptă pe câmpul cu suflete într-o vitrină plină cu emoţii şi speranţe au pus flori uscate, statui decapitate mâna cezarului crispată pe cupa cu otravă nimic misterios, nimic romantic renaştere scufundată, tu spui am rămas singuri acum la bătrâneţe ne facem ceaiuri şi privim des la ceas e tăcere, ca după ploaia de noapte încă nu e lumină, nici poezie dar va veni..

Omul de cretă

omul de cretă

proptit de un zid

fascinat de mirajul de a trece podul

agăţat de scara de frânghie

sub el aşteaptă calm abisul

şi caprele ce zboară când le cauţi

visul

omul de cretă are o nevastă discretă

îşi notează pe mânecă: să-i aducă flori !

dar uită, se întoarce la podul de cretă

măsoară, cântăreşte

metafore cu trecere prin dor

copilul lor de cretă, creşte imaginar

desenează oraşul cu negru, în buzunare adus

uneori pune tente roz cu magnolii

copilăria-i trece, devine ursuz

familia decretă: suntem pescari ai clipei

oameni normali dar trecători

vecinii mei, în clipe disperate

dau cu buretele, apoi dispar în nori..

omul introvers (la doctor)

omul introvers (la doctor)

cu un singur vers

poetic în mers

psihologic tranzacţionat

omul de gumă

e ca o glumă în pat

traumatic şi nud

pe cântar, sub duşul cel ud

măsurat vestibular

cu termometrul maxilar

doctore, de ce mă doare

în regiunea asta tare?

de ce mă supără dorul

cum stau cu albele celule, norul

şi ce injecţie în artera sud

mă face bine, vreau s-aud

nimic nu te poate salva

ai boala înfiptă în inima ta

nu ai iubit, n-ai suferit

ai vegetat, tu n-ai trăit..

next !

Omul Ciudat

Omul ciudat

Omul ciudat nu-i ciudat de loc

în ciuda întâmplărilor care-l poartă peste nori

este un Chagall cu eşarfă roşie

un produs social, monden şi eclectic eficient

Ciudat este şi oceanul

care conţine fier şi corăbii

părul tău dimineaţa

o cascadă de ţipete peste farul alb

plin de cuiburi de berze

cu puii la sâni

zbori înalt

Ciudate lunci, puzderie de mori

moarte de vânt, uscate de soartă

mişc scaunul ca să mă fac auzit

sunt căpitanul acestei nave

conduc scufundarea cu prestanţă

spre nunta noastră

plin de scoici în abisul inimii

Ciudat e cum îţi scriu pe nisip

fac semne nedescifrate, mă strâmb

şi mă găsesc înotând înapoi în stil retro

mă fascinează copilăria

când totul e marţipan şi întrebările au răspuns..

**

Omul furios

omul furios

omul furios

îşi verifică starea adrenalinei

pe peria de dinţi a pus clei

cu care gâtuie răsuflarea

în lupta cu îngerul

de la mezanin

două studente răsfoiesc revista Domus

vor să fie dominate în mod intelectual

de arhitectura netă, perversă

crime se petrec în dormitoare

unii citesc infamii

poveşti cu anorexii şi reţete de slăbit

vecina mea umbla goală peste mine

ne separă o podea subţire

şi lipsa chiloţilor, daţi la spălat

omul furios îşi roade unghiile

modul direct de a comunica cu soarta

gustă din amintirile zilei

apoi îşi hrăneşte vulpile cu sunete de luptă

în infrasec, le asmute cu poeme de vânătoare

ca el să doarmă trântit pe spate

naufragiat, setos de secrete

de forme incerte, de unghiuri care nu există

el pipăie subtilul gândurilor

ca un delir de împrumut.

Omul Sobru

Omul Sobru

omul sobru a ieşit în lume

intrigat de seceta mentală

de lipsa ploilor metaforice

îşi aprinde o ţigară

şi zice:

**

nu curg fluvii aici

în locul în care nu întâlnim ape

vântul nu coboară de la munte

şi nimic nu alunecă pe şinele de tren

lumina caselor e simplă

nu au mori, lipsite-s de mansarde

în ele sunt descântece

şi binecuvântări

lărgim dormitoarele

pentru vise şi înţepături

cu picioarele desfăcute

pentru mai comod

sub haine nu-s grămezi de aur

prin jaluzele intra sabia unei luni albite

şi nu-i zăpadă

nici vis romantic nu-i.

**

omul sobru omul sobru

bărbierit, ferchezuit

bastonul sau de lac cioplit

mustaţa şi binoclu

academic stivuit

se delectează filosofic:

**

negarea e o virtute

a spune da e inversul lui nu

ce contează direcţia din care vin norii?

automobilul nostru rulează în tăcere

parcă nu are roţi şi nici prezenţă

tu spui glume delicate

coborâm un deal, tăceri şi secetă

nu-s flori

trag cu ochiul la genunchii tăi

cum despică aerul dimineţii

nici n-ai nevoie de fard

brazii te fac frumoasă

când aluneci pe o rază de soare

oprim la toate staţiile de benzină chiar şi la cele închise

e o şmecherie ca să prelungim drumul

radioul cântă Pavarotti

ademenesc vrăbiile din crâng

întins pe şosea

citesc poezii despre partizani,

se pierd bicicliştii în goană

spun melcii cu pălărie de blană

AG

***

omul sobru

omul sobru

amator de literatură eternă

are acasă o bibliotecă modernă

împrumută cărţi la domnişoare

se uită languros la cele lungi picioare..

***

La plecare-ţi se sparg cerurile

din generoasă ziua devine haos întunecat

şi eu turnată în trupul tău

cu limba ta ce linge stele excitate din bazinul meu

fluturii încă polenizând florile mele interne

pe când pielea-mi umezită

devine aer crud

la plecare-ţi orele se întorc

se duc şi trec şi dispar

amintirea ta face universul un teren bizar

amintirea ta mă lasă descărnată mireasă..

Liat Kaplan

1956 Israel

traducere AG

**

omul sobru tuşeşte vexat

unde a greşit, ce vulcani

(nedescoperiţi de vulturi pleşuvi

în rotirea sobră peste Vezuv)

i-au mai rămas de cercetat?

câţi ani de viaţă are, cât timp de epuizat?

**

tot el răspunde surd şi plat

aranjându-şi cravata de mătase şi fum

sprâncenele lipite, nasul fin, seducător nebun

al clipelor de namceface

al zilelor denumăplace

în care nuseintâmplă ce?

nici domnişoara ABECE

la întâlnire n-a venit

aşa-i subtilul azi subit,

introversat şi dezinvolt

el părăsit extemporal

ca un tablou fauvist într-o grotă goală

ca un delir cu febră, misterioasă boală

strigând în megafonul lui afon

în gură cu un gust amar ,

un corb orbit în groapa zilelor de var.

AG

sept 2011

Tristele Eucalyei

Tristă, plânsă , Eucalya

nu face nimic.

Nu ştie să facă deşi i se impune o temă strictă

să deseneze o frunză verde sau o ciupercă verde sau un păun verde.

Eucalya rămâne în faţa şevaletului nemişcată

privind prin pânză, prin pereţi şi coridoare până la zidul coşmar.

Urcă ochii şi-i coboară ca o vietate care se plimba pe tine

dus întors, iar tu eşti un zid înalt între aer şi străveziul gândurilor.

Eucalya strânge pumnii şi alungă şopârlele ce îi rod genunchii

dar vin altele mai mari, cât casa, distrug pereţii şi acoperişul până la

rădăcinile înghiţite de bivoli furioşi.

Eucalya pune capcane, vrea să prindă timpul şi universul.

Stă cu mâna întinsă spre stele dar ele nu-i cad în palma deschisă.

Se joacă cu umbre de var pe un perete proaspăt desenat. Apoi prăbuşit cu negru.

Trec oameni dar ei nu văd şevaletul, culorile stoarse la epuizare

şi nici piticii care se strecoară afară din tablou, pe poteci fără flori

doar frunze galbene ca obrajii bunicii seara.

Eucalya aşteaptă să crească, să vină dragostea, să

capete sâni şi lapte, apoi să picteze când are ea chef, nu la comandă.

Dar timpul stă pe loc, de fapt timpul nu face nimic.

Timpul a dispărut.