Vânzarea internaţională de mărfuri

Domeniul de aplicare al Convenţiei

1. Domeniul temporal de aplicare al CV ONU asupra contractului de vânzare

internaţională de mărfuri

CV a fost adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, ca act final al Conferinţei ONU,

organizată în acest scop, în conformitate cu Rezoluţia 33/93 din 16.12.1978 a Adunării

Generale a ONU.

CV are 4 părţi:

- prima parte: Domeniul de aplicare şi dispoziţiile generale

- a II-a parte: Formarea contractului

- a III-a parte: Vânzarea mărfurilor

- a IV-a parte: Dispoziţii finale

Conform art. 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă la

CV, să declare că nu aderă la partea a II-a şi a III-a a CV.

Prevederile CV au caracter supletiv, dedus din textul art. 6, conform căruia părţile

la un contract de vânzare internaţională pot exclude aplicarea CV, chiar dacă statul al

căror persoane juridice sunt este stat contractant.

CV a intrat în vigoare la 1.01.1988, prin aplicarea prevederilor art. 99, paragraful

1. Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol, paragraful 3, CV de la Viena înlocuieşte legea

uniformă asupra formării contractului de vânzare internaţională de obiecte mobile

corporale, ambele adoptate la Haga în 1964 şi la care România nu a fost parte.

România a aderat la CV prin Legea 24/1991, iar prevederile CV i-au devenit

aplicabile începând cu 1.06.1992. Aderarea s-a făcut la întreaga CV, iar România nu a

făcut nicio rezervă sau declaraţie, chiar dacă unele din prevederile CV sunt contrare

dispoziţiilor din legislaţia internă.

CV se aplică, în ceea ce priveşte partea a II-a, care vizează formarea contractului,

numai ofertelor, respectiv propunerilor de a contracta, intervenite după intrarea sa în

vigoare în statele contractante. Partea a III-a din CV, care vizează executarea contractului

de vânzare internaţională, se aplică exclusiv contractelor încheiate după intrarea în

vigoare a CV în statele contractante, prin aplicarea prevederilor art. 100.

2. Domeniul de aplicare personal

Ratione personae, CV se aplică în oricare dintre cele 2 cazuri enumerate

alternativ în art. 1, para. 1, lit. a şi b.

a. CV se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite. Ea nu

defineşte noţiunea de sediu, astfel încât sediul se determină conform dispoziţiilor

sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. În cazul în care

sistemul de drept este dreptul român, noţiunea este definită în art. 40 din Legea 105/1992

cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

State contractante sunt toate statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la CV,

conform prevederilor art. 91.

Din dispoziţiile art. 1 paragraful 1, lit. a, rezultă că primul criteriu de aplicabilitate

este acela al internaţionalităţii contractului de vânzare-cumpărare. Alte criterii menţionate

în paragraful 3 al art. 1, cum ar fi naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al

părţii nu prezintă relevanţă pentru aplicarea CV. De asemenea, nu prezintă relevanţă nici

alte criterii, cum ar fi faptul că marfa e în tranzit internaţional, sau că locul încheierii sau

executării contractului este în state diferite, sau oferta ori acceptarea parvin din state

diferite.

Pentru a funcţiona criteriul internaţionalităţii contractului, este necesar ca sediul

părţilor, aflat în state contractante diferite, să fie cunoscut până în momentul încheierii

contractului.

Situaţiile speciale în care o parte are mai multe sedii, sau nu are niciun sediu, sunt

reglementate în art. 10 lit. a şi b. Conform textelor, dacă o parte are mai multe sedii, se ia

în considerare sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul şi cu executarea sa,

ţinând cont de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de părţi în orice moment

anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are sediu,

criteriul este înlocuit cu cel al reşedinţei sale obişnuite.

b. CV se aplică când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea

legii unui stat contractant. Dispoziţiile art. 1, paragraful 1, lit. b lărgesc, în mod

considerabil, sfera de incidenţă a CV. Astfel, CV este aplicabilă şi în situaţia în care, deşi

nicio parte, sau numai una din părţi, îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant,

norma de drept internaţional privat trimite, prin punctul său de legătură, la legea unui stat

contractant.

Pentru argumentul că CV nu distinge, e admisibilă orice legătură a normei

conflictuale, atât subiectivă, cât şi obiectivă, cum ar fi, de exemplu, locul încheierii sau

executării contractului în state diferite.

Acest criteriu are un regim juridic special, în sensul că, prin aplicarea art. 95 din

CV, orice stat poate declara, în momentul în care devine parte la CV, că nu aderă la acest

criteriu. Într-o asemenea ipoteză, pentru statul care a făcut rezerva la aderare, rămâne

incident exclusiv criteriul prevăzut în art. 1, para. 1, lit. a.

3. Domeniul de aplicare material / Obiectul Convenţiei

Ratione materiae, CV se aplică exclusiv contractului de vânzare de mărfuri.

Textul legii uniforme nu defineşte noţiunea de contract de vânzare, dar trăsăturile

esenţiale ale acestuia rezultă din reglementarea obligaţiilor părţilor contractante prin

articolele 30 şi 53.

De asemenea, CV nu defineşte noţiunea de marfă. Din reglementarea CV, în

ansamblul său, rezultă că prevederile sale vizează vânzarea de bunuri mobile corporale.

Această concluzie rezultă implicit din faptul că înlocuieşte legile uniforme adoptate la

Haga în 1964 şi care se refereau, prin titulatura lor, la vânzarea de bunuri, respectiv

obiecte mobile corporale.

Reglementând domeniul material de aplicare a CV, art. 2-4 acoperă două categorii

de situaţii juridice:

a. Se enumără tipurile speciale de contracte, în raport cu obiectul lor;

b. Se precizează aspectele privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu

intră sub incidenţa prevederilor CV.

a. Tipurile speciale de contracte, în raport cu obiectul lor

Sunt considerate vânzări şi, în consecinţă, supuse prevederilor CV, contractele de

furnizare de mărfuri care urmează a fi fabricate sau produse. Conform art. 3, în sfera de

reglementare intră contractele de vânzare având ca obiect bunuri viitoare.

Totuşi, nu sunt considerate vânzări contractele care au ca obiect bunuri viitoare,

dacă partea care le comandă furnizează, în mod esenţial, elementele materiale necesare

fabricării sau producerii lor.

Conform dispoziţiilor art. 2 din CV, aceasta nu guvernează următoarele tipuri

speciale de vânzări:

- Vânzarea de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică.

Sunt exceptate situaţiile în care vânzătorul, în orice moment, înainte de încheierea

sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie

împrejurarea că mărfurile sunt cumpărate pentru această folosinţă specială.

Excepţia este justificată în considerarea faptului că aceste operaţiuni, în

majoritatea sistemelor de drept, nu constituie acte de comerţ şi sunt, în general,

supuse reglementărilor privind protecţia consumatorului.

- Vânzarea la licitaţii. Această excepţie rezidă în faptul că vânzările la licitaţie sunt

supuse, de regulă, unor reglementări speciale, de drept intern, cu caracter

imperativ. Pe de altă parte, într-un asemenea tip de vânzare, cumpărătorul nu

poate fi identificat decât în momentul adjudecării, şi deci nu se poate cunoaşte

dacă operaţiunea prezintă sau nu un caracter comercial.

- Vânzarea de sub sechestru sau efectuată în orice alt mod, de către autorităţile

judiciare, supuse unor reguli cu caracter imperativ, în majoritatea sistemelor de

drept.

- Vânzarea de valori mobiliare, de efecte de comerţ şi monede. Noţiunea de „valori

mobiliare” diferă în multe sisteme de drept, respectiv în această categorie unele

sisteme de drept includ şi creanţele, iar cesiunea de creanţă este exceptată expres

de la aplicarea CV.

- Vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare, aeronave. Excepţia se bazează pe

argumentul că, în numeroase sisteme de drept, aceste bunuri sunt asimilate unor

bunuri imobile şi sunt supuse unor formalităţi de înregistrare, care le conferă un

regim juridic special de circulaţie.

- Vânzarea de electricitate.

Excepţiile prevăzute de art. 2 din CV sunt interpretate restrictiv, conferindu-se

prioritate prezumţiei de aplicare a CV.

b. Aspecte privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu intră sub incidenţa

prevederilor CV

CV nu guvernează toate elementele contractului de vânzare-cumpărare, ci

exclusiv aspecte legate de forma contractului şi drepturile şi obligaţiile părţilor. Per a

contrario, CV nu reglementează nici validitatea contractelor, ori vreuna din clauzele sale,

respectiv nu reglementează problema uzanţelor comerciale aplicabile contractelor

comerciale.

De asemenea, CV nu guvernează nici efectele pe care contractul le generează

asupra proprietăţii mărfii vândute. Problema juridică a transferului de proprietate asupra

mărfii va fi guvernată de dispoziţiile dreptului intern, determinat conform normei

conflictuale a forului.

Conform dispoziţiilor art. 5, CV nu se aplică nici răspunderii vânzătorului pentru

decese sau leziuni corporale, cauzate cumpărătorului persoană fizică, prin fapta mărfii

aflate în proprietatea sa.

Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba

contractului

I. Interpretarea contractului

CV instituie mai multe reguli de interpretare a contractului de vânzare

internaţională de mărfuri:

1. Conform prevederilor art. 7, para. 1, la interpretarea contractului se va lua în

considerare caracterul său internaţional şi necesitatea de a promova respectul bunei-

credinţe în comerţul internaţional.

Problemele juridice privind domeniile guvernate de CV, dar care nu sunt

rezolvate în mod expres în conţinutul său, vor fi interpretate în conformitate cu principiile

generale din care CV se inspiră, sau în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea

aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat.

2. Contractul se interpretează conform indicaţiilor şi celorlalte manifestări de voinţă, care

denotă intenţia unei părţi, cu sublinierea că cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore

această intenţie.

Consacrarea acestei norme de interpretare este o expresie a influenţei sistemului

de drept romanist, pentru că se regăseşte explicit în toate codurile civile de inspiraţie

franceză.

În cazul în care intenţia unei părţi contractante nu poate fi stabilită, indicaţiile şi

celelalte manifestări de voinţă trebuie interpretate conform cu semnificaţia pe care le-ar fi

abordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire profesională şi aflată într-o situaţie

asemănătoare.

Criteriul comparaţiei cu o persoană rezonabilă constituie o influenţă a sistemului

de drept anglo-saxon.

Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau a intenţiei unei persoane

rezonabile, se ţine cont de circumstanţele pertinente şi, în special, de negocierile

prealabile între părţi, de obişnuinţele comerciale stabilite între ele, de uzanţele comerciale

aplicabile şi de întregul comportament ulterior al părţilor.

3. Art. 9 din CV prevede că părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de

obişnuinţele stabilite între ele.

Referitor la uzanţe, cu excepţia unei stipulaţii contrare, părţile sunt considerate că

s-au referit în mod tacit în contract la orice uzanţă pe care o cunoşteau, sau pe care ar fi

trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod

regulat respectată de părţi la contracte de acelaşi tip şi în aceeaşi ramură comercială.

Textul art. 9 permite deci posibilitatea aplicării uzanţelor comerciale şi în temeiul

voinţei tacite, sau chiar prezumate a părţilor.

II. Forma şi proba contractului

Conform art. 11 din CV, forma contractului de vânzare nu este supusă niciunei

rigori procedurale. Convenţia prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie încheiat

şi nici constatat în scris şi nu este supus niciunei condiţii de formă.

CV respectă principiul simetriei juridice, în sensul că, prin art. 29, dispune că un

contract poate fi modificat sau reziliat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără o

condiţie specială de formă a unui act juridic. În cazul în care un contract încheiat în formă

scrisă conţine o clauză care stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie

efectuată tot în formă scrisă, modificarea sau rezilierea produce efecte juridice numai

dacă este constatată printr-un înscris.

Cu privire la proba contractului, CV consacră principiul libertăţii absolute a

probei, în sensul că un contract de vânzare internaţională poate fi dovedit prin orice

mijloace, inclusiv prin martori.

Conform art. 12 şi 96 din CV, un stat contractant al cărui legislaţie cere ca acest

tip de contract de vânzare să fie încheiat sau constatat în scris, poate oricând să declare că

dispoziţiile art. 11 şi 29 nu sunt aplicabile, dacă una dintre părţi îşi are sediul în acel stat.

Suplimentar, prin art. 12 se prevede că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile acestui

articol, nici să-i modifice efectele, prevedere care conferă art. 12 un caracter imperativ,

fiind singurul articol din CV cu acest caracter.

Formarea contractului de vânzare internaţională de mărfuri

Sub aspect terminologic, CV utilizează noţiunea de „formarea contractului, care

constituie şi titlul părţii a II-a, pentru întregul proces de realizare a consimţământului.

I. Oferta de a contracta

Oferta de a contracta este definită în art. 14 ca fiind propunerea de încheiere a

unui contract, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie adresată uneia sa mai multor persoane determinate;

- să fie suficient de precisă; (în literatură, o propunere a fost considerată suficient de

precisă dacă: denumeşte mărfurile şi expres sau implicit stabileşte cantitatea şi preţul, sau

oferă indicaţii care permit ca acestea să fie determinate)

- să demonstreze voinţa autorului ofertei de a se angaja juridic, în caz de acceptare.

Conform art. 15, oferta îşi produce efectele în momentul în care ajunge la

destinatar.

O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la

destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta.

CV utilizează noţiunea de „retractare” distinct de noţiunea de „revocare”. Pe fond,

cele două noţiuni exprimă aceeaşi instituţie juridică, şi anume aceea de renunţare a

ofertantului la ofertă. Deosebirea constă în sfera lor de aplicare în timp, în raport cu

momentul ajungerii ofertei la destinatar.

- retractarea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai

târziu în acelaşi timp cu oferta;

- revocarea devine operantă după momentul ajungerii ofertei la destinatar, respectiv până

la încheierea contractului.

CV adoptă principiul revocabilităţii ofertei şi stabileşte doar cazurile de excepţie

în care aceasta nu poate fi revocată. O ofertă poate fi revocată, până la încheierea

contractului, dacă revocarea ajunge la destinaţie înainte ca destinatarul să fi expediat

acceptarea sa. Prevederile art. 16 necesită două precizări:

- momentul încheierii contractului se determină în conformitate cu prevederile art. 23,

coroborate cu art. 18, paragrafele 2,3;

- CV instituie o condiţie suplimentară pentru ca oferta să poată fi revocată, şi anume

ajungerea la destinatar înainte de expedierea acceptării.

Observăm deci că se abandonează teoria recepţiei în favoarea unui element din

sistemul expedierii, care face ca, practic, revocarea să nu poată avea loc decât până la un

moment anterior încheierii contractului. Condiţia suplimentară este aplicabilă numai în

cazul acceptării exprese.

Această soluţie constituie o influenţă a sistemului de drept anglo-saxon, în cadrul

căruia teoria expediţiei acceptării guvernează momentul încheierii contractului.

Conform art. 16, cele două cazuri în care oferta nu poate fi revocată sunt:

1. dacă se prevede că oferta este irevocabilă, prin fixarea unui termen determinat pentru

acceptare, sau într-o altă modalitate;

2. dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă, şi dacă a

acţionat în consecinţă.

Pentru determinarea intenţiei acceptantului, va fi luată în considerare noţiunea de

persoană rezonabilă, aflată într-o situaţie similară.

Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa a ajuns la

ofertant.

22.03.2007

II. Acceptarea ofertei

Conform art. 18 din CV, acceptarea ofertei este definită ca fiind o declaraţie sau o

altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care exprimă consimţământul acestuia

cu privire la ofertă. Definiţia cuprinde atât acceptarea expresă cât şi acceptarea tacită.

Inacţiunea, respectiv tăcerea, nu echivalează acceptare. Remarcăm deci că prin CV se

adoptă o regulă similară celei din dreptul român.

În practica arbitrală s-a considerat însă că exclusiv inacţiunea nu produce efecte

juridice, fiind excluse excepţiile întemeiate pe lege, voinţa părţilor, uzanţe, sau

obişnuinţele stabilite anterior între părţi.

În cazul acceptării exprese, textul CV distinge între formarea contractului între

absenţi sau între persoane prezente. Prima situaţie, în cazul contractului între absenţi,

acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine

ofertantului, respectiv ajunge la destinatarul său. Se observă împrejurarea că CV adoptă

sistemul recepţiunii. Prin excepţie, acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o

conţine nu parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat, sau în

absenţa unei clauze exprese într-un termen rezonabil, ţinând cont de împrejurările

tranzacţiei şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant.

Pentru ipoteza contractului între persoane prezente CV prevede că o ofertă

verbală trebuie acceptată instantaneu.

Acceptarea tacită este reglementată prin paragraful 3 al art. 18 şi constă în

îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care acesta poate dovedi că

acceptă oferta, fără însă a comunica actul de acceptare ofertantului. Actul de acceptare

tacită poate viza expedierea mărfurilor, sau plata preţului.

Momentul producerii efectelor acceptării tacite coincide cu momentul în care

actul este îndeplinit. Textul prevede şi o condiţie simetrică cu cea de la acceptarea

expresă, şi anume ca actul de acceptare tacită să fie efectuat în termenul de acceptare

indicat de ofertant, sau, în absenţa unui termen expres, într-un termen rezonabil, care se

calculează ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi rapiditatea mijloacelor de

comunicare utilizate de către ofertant.

Cu privire la conţinutul acceptării, CV instituie o regulă, o excepţie de la regulă,

şi o excepţie la excepţie, care are drept consecinţă revenirea la regulă.

Regula: un răspuns care tinde să constituie acceptarea unei oferte, dar care conţine

completări, limitări, sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei reprezintă o respingere a

ofertei şi constituie o nouă ofertă. Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă.

Excepţie: constituie acceptare şi un răspuns care tinde să fie acceptarea unei

oferte, dar conţine elemente adiţionale sau diferite faţă de conţinutul acesteia, care însă

nu alterează, în mod substanţial, termenii ofertei.

CV consideră ca fiind elemente complementare sau diferite preţul, plata,

cantitatea şi calitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii

unei părţi faţă de cealaltă parte şi rezolvarea litigiilor.

Prin excepţie la excepţie: un răspuns care, deşi nu alterează substanţial termenii

ofertei, nu va vi echivalat ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere

nejustificată, a relevat verbal diferenţele, sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în

acest scop (art. 19 CV).

Modalitatea de calcul a termenelor de acceptare

Dacă ofertantul a stabilit un termen de acceptare, acesta se calculează diferit, în

raport cu mijlocul de comunicare utilizat de ofertant, conform distincţiilor menţionate în

art. 20.

Dacă termenul de acceptare a fost stabilit prin telegramă sau scrisoare, acesta

începe să curgă din momentul în care telegrama este predată pentru expediere sau de la

data menţionată pe plicul scrisorii.

Dacă termenul de acceptare este stabilit de ofertant prin telefon, telex, sau alte

mijloace de comunicare instantanee, termenul curge din momentul în care oferta parvine

destinatarului.

CV nu stabileşte modul de calcul al termenelor, acest aspect fiind reglementat de

sistemul de drept care constituie lex causae în speţă.

Acceptarea tardivă

Acceptarea tardivă nu este definită expres în CV, dar este unanim acceptat că

aceasta constituie o acceptare ce parvine destinatarului, după expirarea termenului

menţionat de ofertant, sau a termenului rezonabil.

Cu privire la efectele acceptării tardive, CV distinge între două situaţii:

1. Dacă acceptarea tardivă este datorată unei culpe a acceptantului, ea produce totuşi

efectele unei acceptări, dacă ofertantul îl informează de îndată pe acceptant că este de

acord, fie verbal, fie printr-un aviz sau o notificare pe care i-o adresează.

2. În cazul în care scrisoarea sau alt înscris echivalent conţinând o acceptare tardivă

demonstrează că aceasta a fost expediată în condiţii în care, dacă transmiterea ar fi fost

corectă, ar fi parvenit în timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efectele unei

acceptări regulate, cu excepţia cazului în care ofertantul îl informează pe destinatarul

ofertei că el consideră oferta caducă. Conform textului art. 21, în acest caz, este

reglementată situaţia în care acceptantul a expediat acceptarea în termen şi ea ar fi

parvenit ofertantului în termen, dacă nu ar fi intervenit un viciu de transmitere.

Acceptarea poate fi retractată, dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care

a produs efecte juridice, sau chiar în acel moment. Cu alte cuvinte, întrucât efectul

acceptării este încheierea contractului, rezultă că retractarea acceptării poate avea loc cel

mai târziu până în momentul încheierii contractului.

Conform art. 23 din CV, contractul se consideră încheiat în momentul în care

acceptarea ofertei produce efecte juridice. Coroborând textele CV, rezultă că:

1. în cazul acceptării exprese, între persoane absente, momentul este acela în care

acceptarea parvine ofertantului (sistemul recepţiei);

2. în cazul acceptării exprese, între persoane prezente, momentul este cel al realizării

acordului de voinţă;

3. în cazul acceptării tacite, momentul în care acceptarea tacită a fost îndeplinită.

Cu privire la modificarea, respectiv rezoluţiunea contractului, respectând

principiul simetriei juridice, CV statuează printr-o stipulaţie inserată în art. 29 că un

contract încheiat prin acordul de voinţă al părţilor poate fi modificat sau reziliat de

asemenea prin acordul amiabil al părţilor. Cu alte cuvinte, sub aspectul formei şi probei

actului de modificare sau reziliere se aplică aceleaşi reguli juridice cu cele ale modalităţii

de încheiere a contractului.

Efectele juridice ale contractului de vânzare internaţională –

obligaţiile părţilor

I. Obligaţiile vânzătorului

Obligaţiile vânzătorului sunt reglementate în art. 30 din CV. Conform textului,

vânzătorul se obligă, în condiţiile stabilite prin contract şi prevăzute în CV să predea

mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele

referitoare la marfă.

Obligaţia de transfer a proprietăţii asupra mărfii, deşi este menţionată în CV, nu

este reglementată în conţinutul său. În consecinţă, cu privire la acest aspect, se va aplica

dreptul material stabilit cu titlul de lex causae.

I. Obligaţia de predare a mărfurilor.

i. Locul şi momentul predării

Conform art. 31 obligaţia de predare a mărfurilor constă:

1. În predarea mărfurilor, în locul special determinat prin contract.

2. În absenţa unei asemenea menţiuni, locul predării coincide cu remiterea

mărfurilor către primul transportator pentru a le trimite cumpărătorului, în situaţia

în care contractul implică transportul mărfurilor.

3. În situaţiile care nu sunt vizate de paragraful 1 şi 2 al textului (situaţiile de mai

sus), şi contractul se referă la un bun individual determinat, sau la un bun

determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată,

sau care trebuie fabricat ori produs (bunuri viitoare) şi când, în momentul

încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găsesc sau trebuiau fabricate

ori produse într-un loc special, obligaţia de predare se realizează prin punerea

mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului, în acel loc special.

4. În toate celelalte cazuri, obligaţia de predare constă în punerea mărfurilor la

dispoziţia cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său, la momentul

încheierii contractului. Cu alte cuvinte, în cazul vânzătorului, plata este cherabilă.

ii. Obligaţii adiacente, speciale, ale vânzătorului şi complementare predării mărfurilor

Obligaţia de predare este însoţită şi de anumite posibile obligaţii adiacente ale

vânzătorului:

- în cazul în care, în conformitate cu contractul sau CV, vânzătorul remite mărfurile

unui transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate prin aplicarea unui

semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport, sau prin orice alte

mijloace, vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului un aviz de expediţie, care să

specifice mărfurile.

- Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie

să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul

menţionat contractual cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în

condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.

- Dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe durata

transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la solicitarea acestuia, toate

informaţiile de care dispune şi care îi sunt necesare încheierii asigurării.

iii. Momentul predării mărfurilor

Prin art. 33 CV face o distincţie după cum momentul predării îl constituie o dată

fixă, sau o perioadă de timp.

1. Dacă momentul predării este fixat prin contract sau prin referire la contract,

predarea se efectuează la data specificată.

2. Dacă o perioadă de timp este fixată prin contract, sau determinată prin referire

la contract, predarea se efectuează în orice moment, în cursul perioadei determinate, cu

excepţia situaţiei în care, din împrejurări, nu rezultă că alegerea datei îi revine

cumpărătorului. Astfel, dreptul de a stabili data exactă a predării aparţine, de regulă,

vânzătorului.

3. Într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului, în toate

celelalte cazuri care exced primelor două ipoteze.

2. Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă

În cazul în care vânzătorul este obligat să remită documente care se referă la

mărfuri, el trebuie să execute această obligaţie în momentul, locul şi forma prevăzute în

contract. În caz de remitere anticipată, vânzătorul păstrează, până în momentul determinat

contractual, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor sub

condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, şi

nici cheltuieli care să nu fie rezonabile.

3. Obligaţia de conformitate a mărfurilor (nereglementată de art. 30)

Obligaţia Are ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii, precum şi ambalajul

sau condiţionarea acesteia. Referindu-se la calitate, art. 35 include, în cadrul obligaţiei de

conformitate, şi obligaţia de garanţie pentru vicii.

Obligaţia de conformitate se consideră îndeplinită, cu următoarele particularităţi:

1. dacă calitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzute

în contract, obligaţia de conformitate de consideră îndeplinită atunci când toate

aceste elemente corespund stipulaţiilor contractuale.

2. În absenţa unor prevederi exprese, mărfurile se consideră conforme cu contractul

în următoarele ipoteze:

a. Mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit

mărfuri de acelaşi tip;

b. Mărfurile sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale, care a fost adusă

expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului de către cumpărătător în

momentul încheierii contractului. Se exceptează situaţia în care

cumpărătorul a lăsat elementele de conformitate la competenţa sau

aprecierea vânzătorului, sau se consideră că era rezonabil din partea sa să

procedeze în această modalitate.

c. Posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o

cumpărătorului drept eşantion sau model.

d. Sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de

acelaşi tip, sau în absenţa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată

pentru a le conserva sau a le proteja.

CV reglementează şi anumite aspecte speciale privind răspunderea vânzătorului

pentru lipsa de conformitate. Ca un aspect principal, CV precizează că, dacă elementele

conformităţii mărfii nu au fost prevăzute în contract, vânzătorul nu este răspunzător

pentru o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu putea să o ignore

la momentul încheierii contractului.

Sub aspect temporal, textul (art. 35, 36) instituie 2 ipoteze cu privire la

răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate:

1. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în

momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă apare ulterior.

2. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după

momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, însă cu condiţia ca această să fie

imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligaţiile sale, inclusiv a unei obligaţii de

garanţie, prin care vânzătorul s-a angajat ca, pe durata unei anumite perioade de timp,

mărfurile să rămână adecvate oricărei întrebuinţări speciale, sau întrebuinţărilor normale.

Dacă are loc o predare anticipată, iar marfa nu este conformă, vânzătorul are

dreptul ca, până la data prevăzută pentru predare, fie să livreze partea sau cantitatea lipsă,

fie să livreze mărfuri noi, care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, sub

condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente sau

cheltuieli nerezonabile.

Pentru a realiza un echilibru obligaţional, CV stabileşte şi în sarcina

cumpărătorului anumite obligaţii legate de conformitatea mărfurilor (art. 38, 39).

1. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-

un termen cât mai scurt, ţinând cont de împrejurări. În cazul în care contractul implică un

transport al mărfurilor, examenul de conformitate poate fi amânat, până când acestea

ajung la destinaţie. Dacă mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător, fără ca

acesta să fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să le examineze şi dacă în momentul

încheierii contractului vânzătorul cunoştea posibilitatea reexpedierii sau redirijării,

examenul de conformitate poate fi amânat până în momentul ajungerii mărfurilor la noua

lor destinaţie.

2. Cumpărătorul trebuie să denunţe lipsa de conformitate precizând natura

defectului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

CV instituie 2 termene de decădere:

- denunţarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, calculat din

momentul în care cumpărătorul a constatat, sau trebuia să constate defectul de

conformitate;

- cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de

conformitate, dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data

la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen

este incompatibil cu durata unei garanţii contractuale.

Vânzătorul nu se poate prevala de împrejurarea că cealaltă parte nu a procedat la

examinarea mărfurilor, sau nu a denunţat lipsa de conformitate, dacă aceasta se referă la

fapte pe care le cunoştea, sau nu putea să le ignore şi pe care nu le-a relevat

cumpărătorului.

(nu trebuie să ştim pt. examen comparaţia cu alte sisteme de drept)

4. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este reglementată în art. 41 din CV în

sensul că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui

terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în asemenea

condiţii. Excepţia prevăzută de text are o particularitate în cazul în care dreptul invocat de

către terţ este un drept de proprietate. Această particularitate derivă din faptul că CV

admite şi posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile şi în ipoteza în care cunoaşte

invocarea unui drept sau pretenţii a unei terţe persoane. Astfel, în lumina CV, vânzarea

este valabilă chiar dacă lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane, sub rezerva ca

cumpărătorul să fi cunoscut şi acceptat această situaţie juridică.

Soluţia diferă de cea prevăzută în dreptul intern al României, şi este preluată din

dreptul german. Dar este de remarcat faptul că România nu a făcut nicio rezervă la acest

aspect al CV.

O particularitate o reprezintă şi conţinutul acestei obligaţii în cazul în care

evicţiunea este bazată pe dreptul proprietăţii intelectuale. Reglementarea particulară a

acestei situaţii se esplică prin locul important al dr. proprietăţii intelectuale pe plan

internaţional.

Conform CV vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau

pretenţie a unui terţ întemeiat pe proprietatea industrială, sau altă proprietate intelectuală

pe care o cunoştea sau nu putea să o ignore în momentul încheierii contractului, sub

condiţie ca acest drept sau pretenţie a terţului să fie întemeiată pe proprietatea industrială

sau altă proprietate intelectuală în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie

vândute sau utilizate dacă părţile au avut în vedere, în momentul încheierii contractului,

faptul că mărfurile vor fi vândute sau utilizate în acel stat, sau în toate celelalte cazuri,în

temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediu. (art. 42)

29.03.2007

II. Obligaţiile cumpărătorului

Enumerare:

- să plătească preţul

- să preia mărfurile predate

- obligaţia de conservare a mărfurilor

conform CV Viena 1980

1. Obligaţia de a plăti preţul. Întinderea obligaţiei

În zilele noastre, noţiunea de plată a preţului depăşeşte cu mult un simplu transfer de

monedă de la cumpărător la vânzător şi ca atare, CV de la Viena dă o definiţie modernă

acestei noţiuni. Se precizează faptul că obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o

cuprinde şi pe aceea de a lua măsurile şi de a face formalităţile necesare pentru ca să

permită plata preţului în funcţie de prevederile contractuale, de legislaţia aplicabilă sau de

alte reglementări.

Determinarea preţului

Art. 55 din CV care reglementează acest aspect, instituie o regulă şi o situaţie

specială supusă unei condiţii. Regula este în sensul că preţul mărfurilor vândute trebuie să

fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziţie care să

permită determinarea preţului. Această prevedere este în concordanţă cu cea din art. 14

para. 1 din CV, conform căruia oferta de a contracta este considerată suficient de precisă,

şi deci valabilă, printre altele, în cazul în care stabileşte preţul, sau dă indicaţii care să

permită determinarea acestuia.

Situaţia specială supusă unei condiţii constă în aceea că, dacă vânzarea este

valabil încheiată, fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil, atunci CV instituie

o prezumţie privind modul de determinare a preţului, care are valoarea unei determinări

legale a acestuia. Aşadar, această situaţie specială este supusă condiţiei valabilităţii

contractului cu preţ nedeterminat, sau chiar nedeterminabil. În CV însă, nu se precizează

în mod direct dacă o asemenea situaţie este valabilă sau nu. Această reticenţă a CV este

în concordanţă cu prevederile art. 4 lit. b, conform căruia această CV nu cârmuieşte

valabilitatea contractului, sau a vreuneia din clauzele acestuia. În această situaţie,

valabilitatea unui contract fără preţ determinat sau determinabil rămâne supusă sistemului

de drept care constituie lex causae în speţă. Numai în cazul în care lex causae aplicabilă

admite valabilitatea unui contract cu preţ nedeterminat sau nedeterminabil se aplică

determinarea legală a preţului, în baza CV. Această determinare, de valoarea unei

prezumţii legale relative, constă în aceea că părţile sunt considerate, în lipsa unor

dispoziţii contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în mod obişnuit, în

momentul încheierii contractului, în respectiva ramură comercială, pentru aceleaşi

mărfuri, vândute în împrejurări comparabile.

În cazul în care lex causae este dreptul român (art. 1303, 1304 C.civ), preţul poate

să fie determinat sau determinabil, ca o condiţie de validitate a obiectului acestui

contract. Se poate discuta, în legătură cu această prevedere, care este – în mod

incontestabil – de ordine publică în dreptul intern, sancţiunea fiind nulitatea absolută a

contractului, dacă este sau nu de ordine publică în dreptul internaţional privat, adică în

raporturile juridice cu element de extraneitate, care fac obiectul acestei ramuri. În acest

sens, unii autori sunt de părere că vânzarea internaţională de mărfuri, supusă dreptului

român, cu titlu de lex causae, nu cere o asemenea condiţie pentru validitate şi, ca atare,

pentru vânzările internaţionale reglementate de CV este admisibilă determinarea legală a

preţului. Ca o remarcă, dacă preţul este stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, el va fi

determinat, în caz de îndoială asupra sa, în funcţie de greutatea netă.

Locul plăţii

Preţul va fi plătit vânzătorului în unul dintre următoarele locuri:

- în locul anume precizat în contract;

- la sediul vânzătorului (plata portabilă şi nu cherabilă). Justificarea unei asemenea

soluţii se găseşte în faptul că, în zilele noastre, plata se face, în majoritatea

cazurilor, prin decontare bancară şi, ca atare, preţul poate fi considerat ca fiind

plătit atunci când banii au intrat în contul vânzătorului.

- în locul remiterii mărfurilor sau a documentelor, în măsura în care s-a prevăzut că

plata trebuie să fie făcută contra unei asemenea remiteri.

Există deci o regulă – locul precizat în contract – şi două excepţii, alternative şi

subsidiare, faţă de această regulă.

Dacă vânzătorul îşi schimbă sediul („domiciliul”) după încheierea contractului, el

va trebui să suporte orice sporire a preţului sau a cheltuielilor accesorii plăţii preţului,

generate de această schimbare.

Momentul plăţii preţului

a. Momentul determinat prin contract

b. Dacă o determinare convenţională nu există, preţul va fi plătit în momentul în

care, conform contractului şi convenţiei, vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie

mărfurile, fie documentele reprezentative ale acestora. Această soluţie consacră principiul

simultaneităţii.

c. Vânzătorul poate face din plată o condiţie a predării mărfurilor sau a remiterii

documentelor. Aceasta înseamnă că o asemenea predare sau remitere va fi ulterioară

plăţii preţului. Dacă contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face

expedierea sub condiţia ca mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora să fie

remise cumpărătorului numai contra plăţii preţului, deci clauza stipulaţiei contractului va

fi – în acest caz – „plată contra documente”.

Cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea de a

examina mărfurile, în principal, conform art. 38 din CV, în afară de cazul în care

modalităţile de predare sau de plată convenite de către părţi nu îi lasă această posibilitate.

Conform art. 59, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data convenită,

rezultând din contract ori din convenţie, fără a fi necesară vreo cerere sau vreo

formalitate din partea vânzătorului. Se instituie, deci, principiul dies interpellat pro

hominem (punerea de drept în întârziere a cumpărătorului cu privire la plata preţului), în

ceea ce priveşte obligaţia cumpărătorului de plată a preţului.

2. Obligaţia de preluare a mărfii predate

Această obligaţie include, în primul rând, îndeplinirea oricărui act care este de

aşteptat, în mod rezonabil, din partea lui, pentru a permite vânzătorului să efectueze

predarea, iar în al doilea rând, cuprinde preluarea propriu-zisă a mărfurilor.

3. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor

Cumpărătorul poate fi obligat prin contract să specifice forma, măsura sau alte

caracteristici ale mărfurilor. Această obligaţie este precizată în art. 65 numai sub aspect

sancţionator, şi deci această problemă face parte din răspunderea cumpărătorului.

Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la

contract din partea cumpărătorului

– răspunderea contractuală a cumpărătorului –

Este necesar întâi să enumerăm mijloacele. În principal, interdicţia acordării unui

termen de graţie şi posibilitatea acordării unui termen suplimentar de către vânzător.

Conform art. 61 para. 1, în cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile

ce îi revin din contract sau din convenţie, vânzătorul va putea să îşi exercite drepturile

prevăzute la art. 62-65 din CV, sau să ceară daunele interese prevăzute la art. 74-77.

Dacă recurge la un alt mijloc decât daunele interese, vânzătorul nu va pierde

dreptul la aceste daune interese, element prevăzut de art. 61 para. 2 din CV.

Prevederile CV privind interdicţia acordării unui termen de graţie pentru

cumpărător, cele privind posibilitatea pentru vânzător de a acorda cumpărătorului un

termen suplimentar pentru executare şi cele conform cărora vânzătorul nu poate, înainte

de terminarea acelui termen suplimentar, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de

care dispune în caz de încălcare a contractului de către cumpărător, sunt simetrice cu

dispoziţiile stabilite în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiilor sale contractuale

(art. 45 para. 3, art. 47, para 1, 2).

Trebuie analizate mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la

contract din partea cumpărătorului. În cadrul acestei analize, discuţia se va duce numai pe

tărâmul art. 62-65. Regimul daunelor interese va fi tratat cu altă ocazie. Acest regim este,

de altfel, comun cu cel aplicabil în cazul încălcării obligaţiilor contractuale de către

cealaltă parte.

Exercitarea drepturilor prevăzute de aceste articole implică, simetric cu cele

acordate cumpărătorului vizavi de cumpărător, două posibilităţi puse la dispoziţia

vânzătorului de către CV:

- să ceară executarea obligaţiilor de către cumpărător (art. 62)

- să declare rezoluţiunea contractului (art. 64)

Art. 65 reglementează mijloacele speciale de care beneficiază vânzătorul în cazul

în care cumpărătorul nu şi-a executat obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale

mărfurilor:

1. posibilitatea vânzătorului de a cere executarea obligaţiei de către cumpărător

Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate, sau

executarea altor obligaţii, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc

incompatibil cu această cerere.

În principal, aceasta este regula şi i se dă prioritate de textul CV.

2. posibilitatea vânzătorului de a declara rezoluţiunea contractului

Este un mijloc de excepţie, şi, ca atare, rezoluţiunea poate fi declarată numai sub

condiţie:

a. dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă pentru el, din

contract sau din CV, constituie o contravenţie esenţială la contract.

b. în cazul în care cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului, sau de preluare

a mărfurilor, în termenul suplimentar acordat de către vânzător, sau dacă declară că nu o

va face în termenul astfel acordat

Caracterul de excepţie a acestei posibilităţi rezultă şi din art. 64 para. 2, simetric

cu art. 49 para. 2, care precizează că vânzătorul este decăzut din dreptul de a declarat

contractul rezolvit dacă cumpărătorul a plătit preţul, cu 2 excepţii:

- când cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a obligaţiilor sale, iar vânzătorul

a declarat rezoluţiunea înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc;

- când cumpărătorul a săvârşit o altă contravenţie la contract decât executarea

tardivă, iar vânzătorul a cerut rezoluţiunea într-un termen rezonabil, calculat după

cum urmează:

o din momentul în care vânzătorul a cunoscut sau a trebuit să cunoască

această contravenţie, ori

o după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de către vânzător,

conform art. 63 para. 1, sau

o după ce cumpărătorul a declarat că nu îşi va executa obligaţiile nici în

acest termen suplimentar.

CV consideră obligaţia de plată ca fiind primordială, în sensul că încălcarea

acesteia constituie, de plano, o încălcare esenţială a contractului, element prevăzut de art.

64 para. 1, iar în cazul în care este executată, rezoluţiunea contractului poate opera numai

în condiţii restrictive.

Regimul juridic al rezoluţiunii pentru neexecutarea contractului de către

cumpărător, în cea mai mare parte, este identic cu cel aplicabil în cazul vânzătorului, şi

anume:

a. rezoluţiunea nu este judiciară ci se declară de către vânzător;

b. declaraţia de rezoluţiune a contractului are efect numai după momentul notificării

către cumpărător (art. 26);

c. instanţa nu poate acorda cumpărătorului un termen de graţie,iar chiar în baza CV,

cumpărătorul este de drept în întârziere, în cazul neplăţii la scadenţă.

Mijloacele speciale ale vânzătorului în cazul în care cumpărătorul nu îşi

execută obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale mărfurilor

În cazul în care contractul prevede obligaţia pentru cumpărător de a face

asemenea specificaţii, forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor – şi nu face

această specificaţie la data convenită, sau într-un termen rezonabil, calculat de la primirea

unei cereri din partea vânzătorului în acest sens, acesta din urmă poate să efectueze

singur specificarea, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care, eventual, i-ar putea fi

cunoscute. Această posibilitate acordată de CV pentru vânzător nu prejudiciază în nici un

fel celelalte drepturi pe care acesta le are,în cazul încălcării contractului de către

cumpărător.

În cazul în care vânzătorul a efectual el specificarea, aceasta trebuie să îi fie

comunicată cumpărătorului, şi să îi acorde un termen rezonabil pentru o specificare

diferită. Dacă, după primirea notificării, cumpărătorul nu se foloseşte de această

posibilitate în termenul astfel acordat, specificarea făcută de către vânzător devine

definitivă.

Dispoziţii comune privind obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului

Efectele specifice ale contractului de vânzare, ca un contract

sinalagmatic

CV reglementează trei efecte specifice:

1. exceptio non adimpleti contractus

2. rezoluţiunea/ rezilierea

3. riscurile contractului

1. Excepţia de neexecutare contractului (art. 71)

Conform textului CV, o parte poate să amâne executarea obligaţiilor care îi revin,

când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură

esenţială a obligaţiilor sale, din cauza unei grave insuficienţe a acesteia din urmă părţi de

a îşi executa obligaţiile, a insolvabilităţii sale, ori a modului în care se pregăteşte să

execute sau execută contractul (art. 71, para. 1).

În cazul în care vânzătorul a expediat deja mărfurile, însă relevă motivele pe care

le menţionează textul, el se poate opune la remiterea mărfurilor compărătorului, chiar

dacă acesta din urmă deţine un document care îi permite să le obţină. Această posibilitate

pe care CV o acordă vânzătorului se aplică numai în relaţiile sale cu cumpărătorul, adică

priveşte numai drepturile vânzătorului şi respectiv ale cumpărătorului asupra mărfurilor,

însă se subînţelege că nu are efect în cazul în care marfa se află în mâinile unui terţ.

Partea care amână executarea obligaţiilor sale pentru aceste motive, indiferent

dacă o face înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze imediat o

notificare în acest scop celeilalte părţi, fiind însă obligată să procedeze la executare, dacă

cealaltă parte dă garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor (art. 71 para. 3).

2. Rezoluţiunea / rezilierea

CV conţine, în legătură cu acest efect, 2 categorii de dispoziţii, unele speciale –

aplicabile încălcării obligaţiilor de către vânzător, respectiv de cumpărător, în baza art. 49

şi 64 din CV,şi altele generale – dispoziţii comune, aplicabile ambelor părţi.

Din prevederile CV cu privire la rezoluţiune de desprind mai multe caracteristici

care definesc regimul juridic general al acesteia:

a. în ceea ce priveşte formele sale, după modul în care operează, rezoluţiunea poate

fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată, sau poate rezulta din

acordul părţilor; din articolele care reglementează această materie, în principal,

26, 49, 64, 72, 73, rezultă că în accepţiunea CV, rezoluţiunea nu este judiciară, în

opoziţie cu cea din dreptul românesc. Dreptul părţii de a declara unilateral

rezoluţiunea izvorăşte din CV de la Viena şi nu din contract. Pe de altă parte,

contractul poate fi rezolvit prin acordul părţilor, conform art. 29 para. 1. Acesta

este cazul în care rezoluţiunea este convenţională, clauza contractuală care o

prevede îmbrăcând forma unui pact comisoriu, şi în acest caz rezoluţiunea ca

trebui să fie declarată de partea interesată.

b. Declaraţia de rezoluţiune a contractului are efect numai dacă a fost făcută prin

notificare comunicată celeilalte părţi. Printr-o dispoziţie generală, aplicabilă şi

notificării prin rezoluţiune, art. 27 prevede că, dacă o notificare, cerere sau

comunicare este făcută de o parte contractantă în conformitate cu CV şi prin

mijloace adecvate împrejurărilor, o întârziere sau o eroare în transmiterea

comunicării, sau faptul că ea nu a ajuns la destinaţie nu privează pe cealaltă parte

contractantă de dreptul de a se prevala de ea, cu excepţia unor dispoziţii

contrare,exprese (vezi partea a III-a a CV).

c. Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda un termen de graţie. Atunci când una din

părţi de prevalează de oricare din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a

contractului, termenul nu se poate acorda nici atunci când se declară sau se

convine rezoluţiunea contractului.

d. În ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului, aceasta operează de drept

numai în cazul neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului la

scadenţă, în celelalte cazuri, fiind aplicabilă soluţia prevăzută de legea

contractului.

Având în vedere aceste caracteristici ale regimului rezoluţiunii, rezultă că, dacă

părţile au inserat în contract un pact comisoriu, acesta va produce efecte fără termen de

graţie, şi eventual fără punere în întârziere, dar cu notificare.

Dat fiind caracterul dispozitiv al prevederilor CV, prevăzut de art. 6 din aceasta,

părţile sunt libere să deroge şi de la dispoziţiile art. 26 (obligaţia notificării), caz în care

pactul comisoriu va îmbrăca forma sa cea mai energică.

Rezoluţiunea în cazul încălcării anticipate a contractului

Pentru această situaţie specifică, reglementarea este cuprinsă în art. 72. Conform

textului, dacă înainte de data executării contractului este manifest că o parte va săvârşi o

contravenţie esenţială la contract, cealaltă parte îl poate declara rezolvit. Aşadar, deşi

încălcarea nu a fost încă săvârşită, dar este iminentă, există dreptul declarării contractului

ca rezlovit, în scop preventiv (art. 72, para.1) Cu toate acestea, dacă dispune de timpul

necesar, partea care are intenţia să declare contractul rezolvit trebuie să o notifice

celeilalte părţi, în condiţii rezonabile, pentru a-i permite să dea garanţii suficiente de bună

executare a obligaţiilor sale (art. 72, para. 2). Această notificare nu este necesară dacă

cealaltă parte declară că oricum nu îşi va executa obligaţiile (para. 3).

Rezoluţiunea contractelor cu predări succesive (rezilierea)

Art. 73 reglementează această situaţie. În aceste contracte, dacă neexecutarea de

către o parte a unei obligaţii referitoare la o anumită predare constituie o contravenţie

esenţială la contract în ce priveşte acea predare, cealaltă parte poate declara contractul

rezolvit pentru acea predare. Dacă însă neexecutarea de către o parte a unei obligaţii

referitoare la o predare dă celeilalte părţi motive serioase pentru a crede că se va produce

o contravenţie esenţială la contract şi cu privire la viitoarele predări, atunci acesta din

urmă va putea declara contractul rezolvit pentru viitor, ex nunc, cu condiţia dea o face

într-un termen rezonabil, de la data neexecutării. Cumpărătorul care declară contractul

rezolvit pentru o predare poate să îl considere rezolvit pentru predări deja primite, cu

efect ex tunc, sau pentru predări viitoare, dacă, din raţiuni de conexitate, aceste predări nu

pot fi utilizate în scopurile avute în vedere de părţi la încheierea contractului.

Prevederile art. 73 impun două remarci:

- sub aspectul întinderii sale asupra contractelor cu predare succesivă, regula este

rezoluţiunea parţială, excepţia fiind rezoluţiunea totală;

- sub aspectul întinderii în timp a efectelor, rezoluţiunea poate produce efecte

numai pentru viitor (ex nunc), îmbrăcând haina juridică a rezilierii, şi/sau pentru

trecut (ex tunc), în condiţiile prevăzute de text.

5.04.2007

Efectele rezoluţiunii

CV reglementează, în art. 81, două efecte ale rezoluţiunii:

I. Un efect general, care este aplicabil în toate situaţiile, indiferent dacă contractul a fost

sau nu executat, şi care liberează cele două părţi de obligaţiile asumate, cu 3 excepţii:

1. partea rămâne, în continuare, obligată pentru eventualele daune-interese pe

care le-ar datora;

2. sancţiunea rezoluţiunii nu are efect asupra clauzei referitoare la modalitatea

de rezolvare a litigiilor, respectiv cu privire la clauzele atributive de

jurisdicţie sau de arbitraj;

3. nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor, care sunt prevăzute în

CV sau în contractul încheiat, pentru situaţia particulară a rezoluţiunii

contractului în caz de neexecutare culpabilă a acestuia.

II. Un efect special, care vizează numai situaţia în care contractul a fost executat.

În această ipoteză, partea care a executat contractul total sau parţial poate solicita

celeilalte părţi restituirea a ceea ce a dobândit în executarea contractului. Dacă ambele

părţi contractante sunt obligate să efectueze restituiri ale prestaţiilor de care au beneficiat,

conform principiului simultaneităţii, restituirea prestaţiilor trebuie efectuată în mod

simultan.

Dispoziţiile art. 82-84 din CV prevăd trei consecinţe specifice ale restituirii

prestaţiilor de către părţile contractante:

1. Cumpărătorul care este în imposibilitate de a restitui mărfurile într-o stare sensibil

identică celei în care le-a primit pierde dreptul de a declara contractul rezolvit, sau

de a solicita predarea unor mărfuri de înlocuire. Această decădere nu operează în

următoarele situaţii specifice:

a. Imposibilitatea de restituire a mărfurilor, sau de restituire într-o stare

sensibil identică celei în care au fost primite nu este datorată unui act sau

unei omisiuni din partea cumpărătorului;

b. Mărfurile au pierit, sau sunt deteriorate în tot sau în parte, ca urmare a

examenului de verificare a conformităţii acestora cu contractul;

c. Cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să

constate lipsa de conformitate, a vândut, în tot sau în parte, mărfuri în

cadrul unei operaţiuni comerciale normale (nu speculative), sau a

consumat sau transformat mărfurile integral sau parţial, în conformitate cu

folosinţa lor normală.

2. Consecinţa specifică restituirii prestaţiilor: vânzătorul care este obligat să restituie

preţul trebuie să plătească, de asemenea, dobândă asupra valorii preţului, calculată

din ziua plăţii preţului.

3. Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit pe care l-a

dobândit din folosinţa mărfurilor, în cazul în care este îndatorat să le restituie , sau

în ipoteza în care, deşi este în imposibilitate să le restituie integral sau parţial, a

declarat totuşi contractul ca fiind rezolvit şi a solicitat vânzătorului predarea unor

mărfuri de înlocuire.

Riscul contractului

Momentul transferării riscurilor

Cu privire la momentul transferării riscurilor, CV instituie mai multe reguli, care

au ca trăsătură comună faptul că leagă acest moment de cel al predării mărfurilor. Aceste

reguli se clasifică, la o primă analiză, în raport cu împrejurarea dacă mărfurile formează

sau nu obiectul unui transport.

1. Pentru cazul în care contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, CV face

următoarea distincţie:

a. dacă vânzătorul este obligat prin contract să remită mărfurile transportatorului într-un

loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i

le-a remis în acel loc;

b. dacă vânzătorul nu este obligat contractual să remită mărfurile într-un loc determinat,

riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii primului transportator,

pentru a fi remise cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. Faptul că

vânzătorul este autorizat contractual să păstreze documentele reprezentative ale

mărfurilor nu se repercutează asupra transferului riscurilor.

În ambele cazuri, riscurile sunt transferate cumpărătorului numai dacă mărfurile

au fost clar identificare în conformitate cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv,

prin documentele de transport, sau prin avizul dat cumpărătorului prin orice alt mijloc.

CV reglementează şi momentul transferului riscurilor în situaţia specială în care

mărfurile sunt vândute în cursul transportului.

Ca regulă, momentul transferului coincide cu cel al încheierii contractului. Prin

excepţie, dacă circumstanţele o implică, riscurile trec în sarcina cumpărătorului din

momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis documentele

constatatoare ale contractului de transport. Totuşi, dacă în momentul încheierii

contractului de vânzare, vânzătorul ştia, sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit, sau

erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în

sarcina vânzătorului.

În toate situaţiile care nu sunt vizate de regula expusă, riscurile sunt transferate de

la vânzător la cumpărător, cu următoarele distincţii:

1. Dacă cumpărătorul este obligat să preia mărfurile în alt loc decât la sediul

vânzătorului, riscurile sunt transferate când predarea este efectivă, iar

cumpărătorul ştie că mărfurile au fost puse la dispoziţia sa în acel loc.

2. În alte ipoteze, riscurile sunt transferate:

a. în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, care coincide practic (în

principiu) cu momentul predării lor;

b. în momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, dar

el săvârşeşte o contravenţie la contract, prin faptul nepreluării lor în

termenul stipulat în contract.

Din formularea textului art. 69 din CV rezultă că ultima situaţie expusă constituie

regula generală în materie, aplicabilă oricând situaţiile enumerate în articolele precedente

nu se realizează. Ca o condiţie aplicabilă pentru toate regulile expuse, ultimul paragraf al

art. 69 prevede că dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, acestea sunt

considerate a fi puse la dispoziţia cumpărătorului când s-a făcut identificarea mărfurilor.

Se impun două precizări:

- ca un principiu, aceste reguli leagă transferul riscurilor de momentul predării

mărfurilor. Soluţia este o consecinţă a influenţei dreptului anglo-saxon şi

germanic, şi derogă de la regula sistemelor romaniste.

- CV nu leagă transferul riscurilor de transmiterea proprietăţii asupra mărfurilor.

Mai mult, acest aspect nici nu este reglementat. Procedând în această manieră, CV

derogă de la sistemul dominant în sistemele de drept romaniste, conform căruia

transferul riscurilor operează odată cu transferul proprietăţii.

Transferul riscurilor către cumpărător are drept consecinţă faptul că pierderea sau

deteriorarea mărfurilor survenită după transferul nu îl eliberează pe cumpărător. Ca

excepţie, consecinţa transferului riscurilor nu operează dacă pierderea sau deteriorarea

mărfurilor este datorată unui fapt culpabil al vânzătorului.

12.04.2007