Author
anglade469866943
View
251
Download
3
Embed Size (px)
Valorificarea timpului extratereapeutic prin intermediul
temelor pentru acasă
Definiţia şi istoria temei pentru acasă în psihoterapie
În urmă cu peste 70 de ani, specialiştii în psihoterapie comportamentală
au recunoscut importanţa şi eficacitatea utilizării timpului din afara şedinţelor de
terapie, în scopul îmbunătăţirii rezultatelor acestora.
Termenul “temă pentru acasă” se referă la orice sarcină încredinţată
pacientului pentru a fi efectuată în intervalul dintre şedinţele de terapie. Sarcina
poate fi comportamentală, automonitorizare, exerciţiu fizic, observaţie,
înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru acasă
a devenit baza terapiilor cognitiv-comportamentale, în conformitate cu accentul
pus de aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi singuri soluţii
pentru problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei pentru acasă este adesea
utilizată de numeroşi psihoterapeuţi de orientări teoretice diferite. Formele scurte
de terapie psihodinamică (Badgio, Halperin şi Barber, 1999), de terapie familială
şi de cuplu (Dattilo, 2002) şi de abordare centrată pe soluţie (Beyebach, Morejon,
Palenzuela şi Rodriguez-Arias, 1996) folosesc frecvent metoda temei pentru
acasă. Astfel, tema pentru acasă este considerată de majoritatea
psihoterapeuţilor ca o parte integrantă a procesului de schimbare.
Tema pentru acasă nu este numai o tehnică frecvent folosită, dar, aşa
cum a demonstrat o metaanaliză a 32 studii, ea îmbunătăţeşte semnificativ
rezultatele terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan, 2000). Tema pentru acasă poate
ajuta pacienţii să se restabilească mai rapid şi să se menţină astfel timp mai
îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această formă de tratament este un
factor predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei. Cu alte cuvinte,
psihoterapeuţii care reuşesc să elaboreze şi să pună în practică o temă, precum
şi să motiveze pacienţii pentru efectuarea acesteia, vor avea mai mult succes
decât cei care nu apelează la teme pentru acasă.
Următoarea problemă pentru un practician este să hotărască ce tip de
temă să prescrie. Pentru început, este recomandabil ca terapeutul să se
familiarizeze cu diverse ghiduri ce indică anumite tipuri de teme, în funcţie de
tulburările prezentate de pacient. În orice caz, complianţa pacientului la
realizarea sarcinii poate fi crescută prin cunoaşterea impactului variabilelor care
ţin de pacient, dar şi a unor factori comuni asupra terapiei. În plus, terapeutul
este preocupat de stabilierea unei bune alianţe terapeutice, precum şi de
estimarea capacităţii pacientului de a realiza o temă dată, selectând tema cea
mai adecvată şi adaptată fiecărui caz. Discuţia de faţă se referă la modul în care
ar trebui elaborate, implementate şi urmărite temele pentru acasă, cu scopul de a
potenţa rezultatele terapiei.
Teorie şi conceptualizare: scopurile temei pentru acasă
Utilizarea timpului extraterapeutic, prin teme pentru acasă, poate influenţa
favorabil rezultatele terapiei, într-o multitudine de moduri (Kamins, 2006):
Posibilitatea de exersare a abilităţilor proprii
În cursul unei şedinţe de terapie, pacientul şi psihoterapeutul pot discuta şi
clarifica anumite aspecte, dar tema pentru acasă favorizează învăţarea pe plan
experimental şi permite extrapolara cunoştinţelor din terapie, la viaţa reală. De
pildă, pacientul poate învăţa prin terapie despre relaţiile dintre cogniţie şi
sentimente, dar practica confruntării gândirii disfuncţionale cu o situaţie dificilă
permite realizarea mai rapidă a schimbării.
Extinderea rolului terapiei
Tema pentru acasă poate să consolideze cunoştinţele pacientului
dobândite în cursul unei şedinte şi să le menţină vii în memoria sa. Cu alte
cuvinte, aceste sarcini extraterapeutice îi permit să continue terapia la domiciliu.
Estimarea nivelului de motivaţie a pacientului şi a dorinţei sale de
schimbare
Un pacient poate să spună ceva în faţa psihoterapeutului, dar să se
comporte total diferit în afara şedinţelor de terapie. Temele pentru acasă pot
servi terapeutului la înţelegerea dorinţei reale de schimbare a pacientului. De
exemplu, un pacient îşi poate declara dorinţa de schimbare, dar, când i se cere
să exerseze această schimbare prin teme pentru acasă, este posibil să nu fie
dispus să o facă. Dacă acest lucru este sesizat în cursul şedinţei următoare,
terapeutul poate ajusta intervenţiile pe baza comportamentului pacientului,
optimizând astfel folosirea timpului terapeutic.
Contribuţia la prevenirea recăderilor
Experienţa clinică ne demonstrează că pacienţii care utilizează cu succes
temele pentru acasă pentru a-şi depăşi problemele, vor reduce riscul apariţiei
recăderilor după încheierea terapiei.
Implicarea partenerilor de viaţă
Implicarea partenerilor de viaţă în terapie poate contribui adesea la
ameliorarea rezultatelor. Teme pentru acasă, precum cititul psihoeducaţional, pot
ajuta membrii familiei să cunoască anumite aspecte ale tulburării pacientului sau
strategii eficiente de susţinere. De asemenea, participarea partenerilor de viaţă
permite terapeutului să evalueze susţinerea socială a pacientului şi să determine
dacă aceste persoane colaborează cu adevărat în vederea atingerii obiectivelor
propuse.
Forţa proprie
Prescrierea unei teme pentru acasă este un mesaj de colaborare, ce
comunică pacienţilor rolul lor crucial în procesul schimbării. În cele din urmă,
tema pentru acasă este elementul esenţial care transmite pacienţilor convingerea
că sunt cu adevărat colaboratori la propriul lor tratament. Terapeutul poate
instrui, dar pacienţii înţeleg că trebuie să pună în practică. După încheierea
terapiei, pacientul va fi înclinat să atribuie succesul în mai mare măsură
eforturilor proprii, nu numai psihoterapeutului.
Strategii clinice utilizate
Importanţa alianţei terapeutice
Deşi psihoterapia, în ansamblu, este dovedită ca fiind eficientă, unii
psihoterapeuţi sunt mai eficienţi decât alţii. Diferenţele dintre terapeuţi depind
într-o măsură minimă sau redusă de specialitatea, vârsta, orientarea teoretică
sau experienţa terapeutului (Beutler, Malik, 2004). Pe de altă parte, s-a
demonstrat că alianţa terapeutică joacă un rol esenţial pentru reuşita terapiei
(Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996).
După Bordin (1979), alianţa terapeutică reprezintă un parteneriat, un
acord între pacient şi specialist referitor la obiectivele terapiei şi la sarcinile pe
care aceastea le implică. Terapeuţii ştiu că o temă pentru acasă nu poate fi
elaborată şi prescrisă decât după ce a fost realizat acordul respectiv.
Nerespectarea acestei condiţii are adesea drept consecinţă noncomplianţa
pacientului la sarcina propusă. Cele mai „bune” intervenţii sunt lipsite de valoare
dacă nu sunt acceptate de pacient. De aceea, terapeutul trebuie să urmărească
realizarea acestei alianţe, înainte de a proceda la prescrierea temelor pentru
acasă.
Burns şi Nolen-Hoekseman (1992) au studiat o serie terapeuţi care au
utilizat o abordare cognitiv-comportamentală în tratamentul depresiei. Terapeuţii
percepuţi ca fiind cei mai empatici au avut cele mai mari succese, atât în privinţa
îndeplinirii temelor pentru acasă, cât şi în privinţa rezultatelor finale ale terapiei.
La ora actuală, empatia este acceptată şi practicată de o largă varietate
de abordări terapeutice contemporane (A. J. Clark, 2007; A.C. Bohart, L.S.
Greenberg, 2011). Conduita empatică este văzută ca o combinaţie între
asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei de
substituire emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o
interpretare multidimensională a fenomenului empatic, prin combinarea direcţiei
cognitive şi a celei emoţionale.
O temă pentru acasă nu trebuie administrată înainte de stabilirea alianţei
terapeut-pacient. Dacă alianţa nu este suficient de bine închegată, terapeutul
trebuie să încerce să găsească explicaţia (de pildă, pacientul nu s-a simţit
susţinut ori suficient de bine înţeles) şi să întărească colaborarea. Numai după
consolidarea acestei relaţii, terapeutul poate lua în considerare prescrierea unei
teme pentru acasă.
Stabilirea obiectivelor şi realizarea acordului
După instituirea alianţei, vor fi stabilite obiectivele terapeutice importante.
În continuare, se poate trece la introducerea temelor pentru acasă în programul
terapeutic. Odată stabilite obiectivele, prescrierea temelor specifice este intim
legată de acestea, fixate de comun acord. Având în vedere că temele se
bazează pe obiective, cu cât obiectivele sunt mai relevante pentru terapie, cu
atât temele respective vor fi mai utile (R. Kamins, 2006).
Obiectivele pot fi fundamentate pe orice orientare teoretică, dar ele trebuie
să fie legate direct de problemele pentru care pacientul urmează terapia, să facă
posibilă evaluarea rezultatelor obţinute şi, ca urmare, să permită terapeutului şi
pacientului să decidă asupra momentului în care terapia va fi încheiată.
Obiectivele utile trebuie să fie semnificative pentru pacient, concrete şi specifice,
de asemenea, comportamentale, realiste şi realizabile.
Obiectivele semnificative asigură implicarea efectivă a pacienţilor în
realizarea lor. Pacienţii vor fi mai predispuşi să-şi facă temele atunci când
terapeutul indică teme adecvate în raport cu viziunea proprie a pacientului
asupra problemelor sale.
Obiectivele concrete, specifice şi comportamentale sunt măsurabile.
Pacientul şi terapeutul trebuie să lucreze ca o echipă, pentru a face operaţionale
anumite scopuri generale, imprecise sau subiective, precum creşterea autostimei
sau ameliorarea depresiei. De pildă, ameliorarea depresiei este definită practic
prin următoarele elemente: a dormi pe tot cursul nopţii, a lua în greutate două-trei
kilograme, a participa la activităţi distractive sau prin alţi indicatori măsurabili ai
unei evoluţii favorabile.
În sfârşit, obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile. Doi pacienţi pot
avea aceeaşi problemă, dar, date fiind diferenţele dintre punctele lor tari şi slabe,
ţelurile adecvate ale terapiei vor fi şi ele diferite. Mai mult, obiectivele mari trebuie
abordate în trepte. Dacă pacientul doreşte să ajungă din punctul „A” în punctul
„D”, terapeutul trebuie să-l ajute să se concentreze întâi asupra punctelor „B” şi
„C”. Dacă un pacient propune obiective utopice, terapeutul trebuie să negocieze
cu acesta în vederea stabilirii unor obiective mai realiste.
Sarcinile stabilite de comun acord
Există numeroase tipuri de teme posibile, în funcţie de obiectivele terapiei.
Aceste tipuri de teme trebuie fixate de comun acord de terapeut şi pacient.
În continuare, vom prezenta trei modele menite să evidenţieze factorii pe
care îi luăm în considerare în elaborarea unei teme pentru acasă.
1. Modelul euristic de complianţă
Detweiler şi Whisman (1999) au sugerat că trăsăturile specifice ale temei
pentru acasă, ale terapeutului, ale pacientului, precum şi interrelaţiile dintre
aceste elemente, influenţează realizarea sarcinii de către pacient.
Conform acestui model, variabilele care ţin de tema pentru acasă, de
terapeut şi de pacient, pot avea un efect important asupra complianţei
pacientului. Chiar dacă terapeutul alege o temă „adecvată terapeutic”, elemente
precum dificultatea sarcinii sau timpul aferent îndeplinirii sarcinii, vor influenţa
acceptarea de către pacient a acesteia. În mod similar, calităţile terapeutului,
precum modul de adresare, încrederea, respectul faţă de pacient, au impact
asupra complianţei acestuia. În fine, factorii care ţin de pacient, precum motivaţia
sa de însănătoşire sau coeficientul său de inteligenţă, trebuie luaţi în considerare
atunci când se alege o anumită temă. Temele cele mai eficiente sunt cele care
ţin cont de toate aceste trei elemente.
Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler şi M.A. Whisman
(1999)
2. Stadiile modelului schimbării
Un element cheie în alegerea unei teme eficiente este armonizarea
acesteia cu nivelul de motivaţie a pacientului pentru schimbare. Prochaska,
DiClemente şi Norcross (1992) au identificat cinci stadii ale motivaţiei în cursul
terapiei: precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea, menţinerea şi
recăderea. Într-un subcapitol separat legat de interviul motivaţional, vom
prezenta în detaliu acest demers terapeutic.
Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul motivaţiei. Temele
comportamentale au efect asupra pacienţilor aflaţi în stadiul de acţiune, dar, de
regulă, eşuează la cei care se găsesc în etapele de precontemplaţie şi de
contemplaţie. Pe de altă parte, pacienţii precontemplativi răspund bine la
strategiile interviului motivaţional, precum ascultarea reflexivă sau sintetizarea
(DiClemente şi Velasquez, 2002). De asemenea, pentru pacienţii ambivalenţi,
aflaţi în stadiul de contemplaţie, automonitorizarea sau sarcinile observaţionale
sunt probabil mai eficiente decât cele comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele comportamentale
sunt potrivite cu nivelul de motivaţie pentru schimbare a pacientului. Aprecierea
corectă a acestuia şi elaborarea împreună cu pacientul a unor teme
corespunzătoare, va creşte complianţa pacientului la planul de tratament. În plus,
va reduce probabilitatea de abandonare a programului psihoterapeutic. Alegerea
unui tip adecvat de sarcină va ajuta pacientul să progreseze către stadiul
următor de motivaţie.
În continuare, prezentăm următorul caz referitor la modul în care tema
pentru acasă trebuie să fie în conformitate cu nivelul de motivaţie a pacientului
pentru schimbare.
Este vorba despre o femeie singură, în vârstă de 50 de ani, care suferea
de o stare accentuată de depresie, după moartea subită a mamei sale în urmă
cu doi ani. Tatăl său, decedat de opt ani, fusese un alcoolic abuziv. Doi fraţi ai
pacientei părăsiseră familia, dar mama sa locuia împreună cu ea. În seara morţii
mamei, pacienta a auzit un zgomot venind din camera acesteia, dar nu a mers
imediat în cameră. Atunci când a făcut acest lucru, şi-a găsit mama deja
decedată. Pacienta s-a simţit vinovată în legătură cu moartea mamei, deşi a fost
asigurată de prieteni şi de medicul său de familie că nu avea nici o vină. Deşi
depresia a devenit de nesuportat, pacienta a rămas cu convingerea că merita să
sufere. Terapeutul a apreciat că, în acest moment, pacienta nu era pregătită să
renunţe la sentimentul de vinovăţie (aflându-se, deci, în stadiul de contemplaţie,
exprimat printr-o puternică ambivalenţă faţă de ideea schimbării). El a considerat
că, dacă i-ar fi dat pacientei teme cognitiv-comportamentale, de contestare a
gândurilor iraţionale, ori alte teme adecvate pacienţilor din stadii de pregătire sau
de acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai mult prizoniera remuşcărilor.
Dimpotrivă, terapeutul a sesizat sentimentele de culpabilitate ale pacientei şi
dorinţa ei de a se autopedepsi. Ca urmare, drept temă pentru acasă, terapeutul i-
a cerut pacientei să aprecieze care ar trebui să fie durata „pedepsei” pentru
„crima” comisă, pe baza estimării gradului propriu de vină, precum şi de gradele
atribuite celorlalţi. Pacienta a revenit săptămâna următoare, declarând că ea se
simte responsabilă în proporţie de 20%. Ea a atribuit 50% din vină tatălui ei, care
a maltratat-o în permanenţă pe mama ei, 20% mamei, care a tolerat aceste
abuzuri, şi 10% fraţilor ei, care nu s-au implicat în îngrijirea mamei. Pacienta a
decis, de asemenea, că doi ani au reprezentat o pedeapsă suficientă şi că acum
era pregătită să-şi reia viaţa normală. Faptul că terapeutul a aprobat
sentimentele de vinovăţie ale pacientei şi a admis dreptul ei de a suferi, în loc să-
i recomande schimbarea, i-a permis pacientei să-şi evalueze obiectiv rolul şi
răspunsul. În loc de a presupune că pacienta era în faza de pregătire ori de
acţiune şi de a încuraja prematur schimbarea, terapeutul a sesizat nivelul de
motivaţie al pacientei şi i-a prescris acesteia o temă adecvată.
3. Prezentarea problemei de către pacient
Ultimul model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei pentru acasă
la stilul pacientului de prezentare a problemei cu care se confruntă. Brown-
Stanbridge (1989, cit. din R. Kamins, 2006) descrie o matrice 2 x 2 x 2 care
poate fi folosită în scopul formulării unei teme pentru acasă adecvate pentru
pacient. Cele trei dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect,
comportamental versus noncomportamental, paradoxal versus nonparadoxal.
Determinarea poziţiei pacientului în funcţie de fiecare dimensiune, prin
interpretarea modului în care îşi expune problema, devine utilă terapeutului
pentru a concepe sarcina, astfel încât să crească şansele acesteia de a fi
acceptată de pacient. Pot fi formulate mai multe tipuri de teme pentru acasă, în
funcţie de modul în care pacientul se situează pe fiecare dimensiune. De
exemplu, un cuplu care are dificultăţi în discutarea unor probleme maritale
(indirect), care din punct de vedere emoţional suferă suficient de intens pentru a
trece la acţiune (comportamental) şi care are o atitudine cooperantă cu privire la
tratament, va beneficia probabil de o sarcină metaforică sau de sugestii indirecte.
O paradigmă pentru construirea sarcinilor în terapia de familie
(Brown-Stanbridge, 1989)
Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care sarcina pentru
acasă poate fi adaptată optim la necesităţile pacientului. Atribuirea unor teme
doar pe baza diagnosticului ar presupune că o “singură măsură se potriveşte
tuturor” (R. Kamins, 2006), că pacienţii se află deja în stadiul de pregătire ori de
acţiune şi că sunt capabili pentru schimbare. Ideal ar fi să identificăm toate
particularităţile pacientului, astfel încât fiecare temă propusă să fie pe măsura
pacientului respectiv, ţinând cont nu numai de nivelul său de motivaţie, dar şi de
nivelul său educaţional şi social, apartenenţa etnică şi religioasă, gânduri cu
privire la simptomele sale, suportul familial, forţele proprii etc. În plus, I. Holdevici
(2009) consideră că sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia în care
terapeutul aplică acele strategii care sunt congruente cu stilul de învăţare al
pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a desemna
sarcinile din afara şedinţelor de terapie, trebuie evitată în faţa unui pacient care a
avut o imagine negativă cu privire la şcoală. În astfel de cazuri, este de preferat
ca terapeutul să utilizeze termeni precum sarcină ori exerciţiu, mai acceptabili
pentru pacient.
Elaborarea temei pentru acasă
Deşi implementarea cu succes a temelor pentru acasă presupune un mod
de abordare specific pentru fiecare pacient, există şi anumite caracteristici
comune. R. Kamins (2006, cit. din Tompkins, 2002) a evidenţiat următoarele
elementele esenţiale care pot optimiza complianţa pacientului la sarcinile pentru
acasă:
Semnificaţia
Pacienţii sunt mai predispuşi să accepte temele care sunt relevante pentru
obiectivele principale ale terapiei, semnificative pentru tema şedinţei, agreabile
pentru pacient şi pentru terapeut şi adecvate contextului socio-cultural al
pacientului.
Fezabilitatea
Sarcinile trebuie să fie concrete, specifice şi potrivite cu abilităţile practice
reale ale pacientului. Sarcinile concrete şi specifice sunt cu mai mare
probabilitate duse la îndeplinire decât cele evazive şi generale (Shelton şi Levy,
1981). De asemenea, sarcinile care folosesc calităţile personale ale pacientului
sunt mai frecvent realizate. O temă fezabilă trebuie să cuprindă indicaţii precise
referitoare la timpul, locul, modul, durata şi persoanele implicate în efectuarea
acesteia (când, unde, cum, cât timp, cu cine).
De pildă, o temă corect formulată pentru un pacient care învaţă să se
relaxeze, ar trebui enunţată astfel: „Ascultaţi prima parte a înregistrării, timp de
15 minute, o dată la două zile, seara, în pat, înainte de culcare şi utilizaţi fişa de
răspunsuri pentru a nota experienţele dvs. din timpul şedinţei de relaxare”.
O recomandare vagă şi puţin folositoare ar fi: „Când aveţi timp, practicaţi
câteva dintre exerciţiile de relaxare.”
Implementarea progresivă
Ca regulă generală, este bine să se înceapă cu sarcini mai mici. Acest
lucru măreşte şansele de reuşită, ceea ce, la rândul său, sporeşte încrederea
pacientului în terapie, în terapeut şi în sine însuşi. În acelaşi timp, sarcinile
trebuie să fie provocatoare, stimulative, oferindu-i pacientului un sentiment de
satisfacţie.
Prezentarea clară a scopului urmărit
Pacienţii care înţeleg scopul temelor pentru acasă au o probabilitate mai
mare de a progresa şi de a încheia cu succes terapia (Addis şi Jacobson, 2000).
Psihoterapeutul trebuie să încerce să elaboreze sarcini care să fie conforme cu
viziunea pacientului cu privire la problema sa şi la soluţia pe care el o
întrezăreşte. Atâta timp cât terapeutul nu este sigur că pacientul este de acord cu
motivele pentru care o sarcină este prescrisă, el poate formula următoarea
întrebare : „Înţelegeţi motivul pentru care vă recomand această temă?”
Planul de rezervă
Terapeutul trebuie să discute cu pacientul posibilele dificultăţi în realizarea
sarcinii şi să propună un plan de a face faţă acestora. La nevoie, terapeutul şi
pacientul pot exersa, în timpul şedinţelor de terapie, diferite metode de depăşire
a obstacolelor anticipate.
Introducerea temei pentru acasă în programul psihoterapeutic
După ce terapeutul a conceput tema pentru acasă, ţinând cont de
caracteristicile menţionate anterior, aceasta va fi prezentată pacientului.
Elaborarea detaliilor temei
Înainte de a încredinţa pacientului prima temă (în discuţia directă, se pot
folosi şi alţi termeni similari, acceptabili pentru pacient), terapeutul trebuie să-i
explice acestuia importanţa terapeutică a metodei. Unui absolvent de liceu, care
s-a descurcat bine la şcoală, terapeutul îi poate spune: „Având în vedere că
succesul dv. ca elev s-a datorat faptului că aţi studiat acasă ceea ce vi s-a predat
în clasă, mă întreb ce aţi spune dacă v-aş recomanda anumite activităţi pe care
să le exersaţi acasă, pe baza a ceea ce am discutat noi aici?”
În schimb, unui pacient care a avut probleme şcolare, propunerea unei
sarcini se poate face prin analogie cu un anumit aspect al vieţii în care pacientul
a avut succes. Cu un sportiv de performanţă, de exemplu, terapeutul poate
discuta despre faptul că exersarea loviturilor libere la antrenamente este
esenţială pentru a şuta bine în cursul unui meci.
Dacă pacientul are o atitudine pozitivă şi înţelege scopul temelor pentru
acasă, terapeutul va proceda la atribuirea primei sarcini.
Prezentarea temei
După ce s-a asigurat că pacientul apreciază importanţa temei pentru
acasă, terapeutul poate trece la explicarea detaliilor pe care le implică sarcina
respectivă. Pentru început, terapeutul şi pacientul trebuie să confirme că sunt de
acord cu obiectivele principale ale terapiei. Apoi, terapeutul trebuie să-i explice
pacientului în ce fel tema pentru acasă se subordonează acestor obiective. O
temă dată trebuie să fie în concordanţă atât cu nivelul motivaţiei, cât şi cu
preferinţele pacientului. Astfel, cuiva căruia nu îi place cititul, nu trebuie să i se
ceară să citească. Dimpotrivă, unui pacient care iubeşte gimnastica aerobică, i
se pot recomanda exerciţii fizice de acest gen. Având în vedere că pacienţii
preferă să aleagă, trebuie să li se prezinte mai multe variante ale unei teme.
De asemenea, după descrierea temei, terapeutul poate întreba pacientul
dacă o apreciază drept potrivită pentru el şi dacă doreşte să sugereze vreo
modificare. O metodă eficientă de a estima dacă pacientul este dispus să
realizeze sarcina este de a-i solicita chiar acestuia să evalueze personal, pe o
scală de la 1 la 100, probabilitatea de a duce la bun sfârşit sarcina respectivă.
Dacă pacientul indică o probabilitate redusă, terapeutul îl poate întreba care sunt
obstacolele pe care le întrevede şi îl poate ajuta să găsească metode de a le
depăşi. Ca alternativă, în loc de a încerca depăşirea obstacolelor, terapeutul
poate modifica sarcina, până când pacientul va deveni încrezător în ducerea la
bun sfârşit a sarcinii.
Terapeutul este dator, din mai multe motive, să expună în scris
prezentarea temei şi să înmâneze pacientului o copie a acestei prezentări (R.
Kamins, 2006). Ca urmare, va exista, în primul rând, un risc mai mic ca pacientul
să uite ori să nu înţeleagă elementele specifice ale temei pe care o va avea de
realizat. În al doilea rând, prin prezentarea scrisă, terapeutul îi comunică indirect
pacientului seriozitatea şi importanţa sarcinii încredinţate. În acest fel, pacientul
nu va mai risca să uite, pur şi simplu, că are de făcut o temă. Studiile au
demonstrat că probabilitatea realizării temei este mai mare dacă aceasta este
prezentată în scris, în loc de a fi prezentată doar verbal (Cox, Tisdelle şi Culbert,
1988). Pentru pacienţii mai în vârstă poate fi necesar, de asemenea, să li se
reamintească sarcina, printr-un apel telefonic în cursul săptămânii. Dacă doreşte,
terapeutul poate oferi pacientului posibilitatea de a-l contacta în cazul în care are
anumite nelămuriri cu privire la temă.
După ce pacientul a realizat cu succes câteva sarcini mai uşoare,
terapeutul poate avea în vedere prescrierea unor sarcini mai complexe. Ca
regulă esenţială, sarcina încredinţată trebuie să fie suficient de dificilă pentru ca
realizarea ei să creeze pacientului un sentiment de mândrie, dar nu atât de grea
încât pacientul să nu o poată duce, cu suficient de mare probabilitate, la bun
sfârşit. Dacă o temă este complexă prin natura sa, terapeutul trebuie să ia serios
în considerare opţiunea exersării ei de către pacient în timpul şedinţei de terapie.
În acest mod, clinicianul se poată asigura de capacitatea pacientului de a efectua
sarcina respectivă.
Momentul prezentării temei
De regulă, temele pentru acasă sunt date către sfârşitul şedinţelor de
terapie. Trebuie însă lăsat suficient timp, pentru ca pacientul să poată să pună
întrebări şi să înţeleagă clar ce are de făcut.
În continuare, prezentăm un scurt dialog terapeutic menit să ilustreze
prezentarea şi selecţia unei teme în prima şedintă de terapie (R. Kamins, 2006).
Un bărbat de vârstă medie, om de ştiinţă, se prezintă la terapeut acuzând
o irascibilitate manifestată din ce în ce mai frecvent. După o evaluare
diagnostică, terapeutul ajunge la părerea că izbucnirile nervoase ale pacientului
sunt legate de un abuz progresiv de alcool. Când terapeutul îl întreabă dacă
întrezăreşte vreo relaţie între crizele sale de furie şi consumul de băuturi
alcoolice, pacientul nu o neagă a priori, dar se arată extrem de ambivalent cu
privire la o asemenea legătură. La sfârşitul primei şedinţe, după stabilirea unui
bun contact cu pacientul, terapeutul îi propune acestuia o temă pentru acasă.
Terapeutul: Deci, în esenţă, dvs. consideraţi că aveţi o problemă legată de
aceste accese de furie care tind să se agraveze.
Pacientul: Da, aşa este. Mă enervez ca din senin, iar apoi spun sau fac
lucruri pe care ulterior le regret.
Terapeutul: Şi se pare că nu puteţi identifica motivul pentru care vă
enervaţi astfel, dar simţiţi nevoia să cunoaşteţi acest motiv, înainte de a învăţa
cum să-l controlaţi.
Pacientul: Da, exact.
Terapeutul: Aţi menţionat că sunteţi meteorolog. Mă întrebam dacă aţi
accepta să faceţi un experiment.
Pacientul: Sigur (râzând), dacă este de folos.
Terapeutul: Bine, în regulă. Lăsaţi-mă să vă explic despre ce este vorba,
iar dv. îmi veţi spune dacă credeţi că poate fi util. De fiecare dată când vă
enervaţi, aş vrea să scrieţi pe o bucată de hârtie ce anume se petrece în acele
momente. Este imposibil să fiţi conştient de tot ce se întâmplă, de aceea vă rog
să notaţi în mod special data, ora, cu cine şi unde vă aflaţi, ce anume beţi sau
mâncaţi (dacă este cazul), precum şi presiunea atmosferică. Sper că, după
câteva săptămâni, veţi fi capabil să sesizaţi anumite legături.
Pacientul: Da, până acum nu m-am gândit să urmăresc ce anume ar
putea fi asociat cu izbucnirile mele, dar aş dori să mai adaug ceva. Când aţi
menţionat presiunea atmosferică, mi-am amintit că s-ar putea să fiu sensibil şi la
alte aspecte climatice, precum vremea închisă sau însorită, aşa încât voi nota şi
aceste lucruri.
Terapeutul: Mi se pare logic. De asemenea, vă rog să notaţi orice altceva
consideraţi dvs. relevant.
În această discuţie terapeutică, terapeutul introduce o temă pentru acasă
adaptată obiectivului terapiei (respectiv, identificarea motivului irascibilităţii) şi
trasează o sarcină, în acord cu convingerile pacientului. Terapeutul nu încearcă
să-şi impună părerea că accesele de furie ale pacientului sunt asociate abuzului
de alcool, ceea ce ar putea fi interpretat drept o atitudine inadecvată şi lipsită de
respect din partea terapeutului. În plus, această atitudine ar fi condus la
abandonarea terapiei de către pacient.
Dimpotrivă, terapeutul propune un experiment adaptat profilului
profesional al subiectului, menţinând astfel colaborarea şi diminând rezistenţa
acestuia. Intervenţia este în conformitate cu nivelul de motivaţie al pacientului
(aflat în stadiul contemplaţiei), fiind o sarcină observaţională şi nu una
comportamentală. În fine, terapeutul nu prescrie tema înainte de a stabili o bună
alianţă terapeutică cu pacientul. Doar în acest moment, terapeutul poate
desemna o temă pentru acasă centrată pe scopul pacientului de a înţelege sursa
irascibilităţii sale, o premisă esenţială a schimbării. Terapeutul reuşeşte să
propună o sarcină agreabilă pacientului, care să-i permită acestuia să descopere
anumite conexiuni cu cauzele acceselor sale de furie.
Verificarea efectuării temei
În general, temele prescrise la încheierea unei şedinţe trebuie întotdeauna
verificate la începutul şedinţei următoare. Acest lucru demonstrează pacientului
că terapeutul ia în serios sarcina şi o consideră importantă pentru succesul
tratamentului. Terapeutul recapitulează pe scurt tema propusă şi se interesează
cum a decurs efectuarea ei. Există mai multe răspunsuri posibile: pacientul a
realizat-o fie complet, fie parţial sau deloc, fie a modificat-o.
În cazul în care pacientul a îndeplinit sarcina, terapeutul nu trebuie să dea
o notă pacientului, ci mai degrabă să-şi exprime susţinerea şi curiozitatea,
punând întrebări de genul: Cum a mers? Ce aţi învăţat? Pacienţii trebuie, de
asemenea, apreciaţi pentru faptul că au realizat sarcina respectivă. Dacă
pacientul consideră că tema a fost utilă, următoarea temă va trebui construită
pornind de la succesul obţinut. Dacă, dimpotrivă, pacientul crede că sarcina nu a
fost folositoare, terapeutul va trebui să-i ofere acestuia argumente suplimentare.
În cele din urmă, specialistul trebuie să privească tema pentru acasă ca pe un
experiment din care se obţin informaţii valoroase, indiferent dacă sarcina a fost
dusă la bun sfârşit sau nu. Ce anume nu a fost folositor? Ce se poate face pentru
ca tema să devină mai folositoare?
Când pacientul realizează doar parţial sarcina, terapeutul trebuie să
capete informaţii în legătură cu acest aspect. Pacientul nu a exersat atât de mult
pe cât i se ceruse? A efectuat pacientul doar o parte a sarcinii şi cealaltă deloc?
Dar, înainte de a afla de ce sarcina a fost realizată doar parţial, terapeutul trebuie
să felicite pacientul pentru ceea ce a făcut (R. Kamins, 2006). Tema pentru
acasă nu trebuie să devină o sursă de controverse între terapeut şi pacient, ci o
modalitate de a obţine schimbarea pacientului.
Numai după ce terapeutul a dat încurajări pacientului, cei doi vor analiza
motivele pentru care activitatea nu a fost finalizată. Aceste motive pot fi
reprezentate de impedimente de ordin practic (absenţa mijloacelor de transport),
bariere atitudinale (perfecţionism) sau alegerea unei teme inadecvate. Sau, ar
putea fi posibil ca pacientul să fi realizat doar o parte a sarcinii şi să fi modificat
cealaltă parte, dar să se limiteze la a declara doar partea care a fost realizată.
Cunoscând cauzele modificării, terapeutul şi pacientul pot discuta despre
dificultăţile întâmpinate de pacient, precum şi despre modul în care poate fi
pregătită mai bine următoarea sarcină.
Atunci când pacientul modifică tema încredinţată, ceea ce se întâmplă
destul de frecvent, aceasta poate fi din cauză că nu a înţeles-o. În acest caz,
terapeutul trebuie să explice de ce s-a produs această neînţelegere. Nu a expus
terapeutul tema în scris? A fost aceasta prea complicată pentru pacient? Cel mai
adesea, însă, pacientul modifică deliberat instrucţiunile. Dacă există o bună
alianţă terapeutică, atunci modificarea este, de regulă, în bine, pacientul
realizând că poate învăţa mai multe dacă face această modificare. Terapeutul
trebuie să urmărească mai mult obiectivele şi scopul sarcinii decât detalii
specifice.
În fine, este posibil ca pacientul să nu-şi fi făcut deloc tema pentru acasă.
După R. Kamins (2006), noncomplianţa parţială sau totală a pacientului ar putea
fi determinată de o insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei comunicări
empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei pacientului la obiectivele
tratamentului sau de respingerea de către pacient a modului în care a fost
concepută respectiva sarcină. De asemenea, este posibil ca terapeutul să fi
evaluat greşit nivelul motivaţiei pentru schimbare a pacientului.
A.A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii eficiente constă în
capacitatea terapeutului de a-l determina pe pacient să se angajeze în activităţi
noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de psihoterapie. Măsura în care pacientul
se angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre succes şi eşec în
terapie. “Fără sarcini specifice pentru acasă (activităţi in vivo) este puţin probabil
să se producă modificări semnificative în tulburările fobice, obsesivo-compulsive
sau în disfuncţiile sexuale” (G. T. Wilson, C. M. Franks, K. D. Brownell şi P. C.
Kendall, 1984).
În finalul prezentării noastre, vom reda un fragment de dialog menit să
ilustreze modul în care sunt prescrise temele pentru acasă în programul
terapeutic.
Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul tău
în legătură cu incidentul legat de fosta lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu mai
lucrează acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa,
istoria se va repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din regulile de
bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar am
amânat această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva de genul
ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei
spune soţului tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi această
problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân
discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău lucru
care s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de
faptul că eşti năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti
îndreptăţită să ai asemenea sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul tău
despre această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga
încrederea colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu maşina ta
de la şcoală pe copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste
servicii se pot transforma într-un interludiu romantic? Obiecţia ta majoră este
faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că Bill încearcă din
răsputeri să fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat dintr-o
conferinţă ca să conducă pe nu ştiu cine cu maşina la gară …
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre
secretară, ci vei aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că încearcă
prea mult să facă celorlaţi pe plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca rolul
soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi mă anunţi că vrei să discuţi ceva
important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că vom
lua masa cu nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă tem să nu se
transforme într-o discuţie mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că Bill va înţelege ce vreau să-i spun
şi nu vreau să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda). Poţi
să-mi dai un telefon joi între orele 13 şi 14 ca să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu Bill datorită
faptului că eu sunt cea care te presează şi te împinge de la spate. Vreau să faci
acest lucru pentru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi, am
tendinţa să amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte imbolduri.
Rezumat
Următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru conceperea şi implementarea
unei teme pentru acasă eficiente:
Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea eficientă
a ascultării reflexive, empatiei, respectului şi autenticităţii;
Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a pacientului pentru
schimbare şi ajustarea intervenţiilor în funcţie de acest aspect;
Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile pacientului;
Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor pacientului;
Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de încrezător
pentru a realiza sarcinile respective;
Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi prezentarea în
scris a detaliilor.