шшш P R O P R I E T A R : SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPEŞCU înscrisă sub No. 163 Trib. Шоѵ

A B O N A M E N T E :

autorităţi ţi instituţii 1000 lei de onoare 500 „ particulare 250

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA

B0COREŞTI I Str. Brezoianu 23-25

TELEFON 3.30,10

A P A R E S Ă P T Ă M Â N A L

P R E Ţ U L 5 L E I

A N U L L • Nr. 32

S Â M B Ă T A 2 August 1941

Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU

Rustică Amurgu'şi revărsa făurăria Pe arama câmpeneştilor avuturi Şi cinci corcle, din fluide ciuturi Picam n lan, sporindu-i măreţia.

Dar când s ă le culeg, vrăjitoria Luminei din petale făcu fluturi: Silii beţi cri mieroaselor săruturi, Ce-şi poleiau în soare reveria.

Şi cum stăteam cu holda până'n brâu. Uimit în faţa spicului de grâu. Şopti un mistic g las . cu simplitate:

— Boierule, te miră? Cei din târg Le-ar zice, poate, flori înaripate. Eu, spun ca-s visul spicului în pârg.

I. GR. PERÏETEANU

B O R G E S E i ІпіШпАгеа m e a ou Giuseppe

Antonii» Borgese s 'a f ă c u t cu m u l ţ i a n i î n u r m ă . i a o c o n f e r i n ţ ă a aces tu i "admi­rab i l e s t e t i c i an t o t o d a t ă , îm oa re scr i i torul , c r i t icu l şi c h i a r z ia r i s tu l îşi î m p r e u n a u mâ in i l e , în aceiaşi v i sa re şi a d o r a r e dep l ină a de săvâ r ş i ­te lor bucur i i a le a r t e i .

E r a vorba de o t e m ă e s t e ­tică, î n c a r e p r o f u n z i m e a cunoş t in ţ e lo r şi lumin i le a-r u n c a t e p e s t e poezia şi p u m a i t a l i a n ă se î m b i n a u îm ace laş t i m p cu o ş t i i n ţ ă p u ţ i n obi­c i n u i t ă a l i t e r a tu r i i şi m u z i ­cii g e r m a n e . O u n d ă d e m u ­zică, p r i n u r m a r e , s t r ă b ă t e a ecouri le deş t ep ta t» d i n ver ­sul lui D a n t e s a u d i n acor ­dur i le lu i Wagne r , evocând î n d e p ă r t a t e a m i n t i r i d i n e-poca medieva lă , d in legen­dele umor eroi c a r i î n f ă ţ i ­şează d o u ă t r ad i ţ i i : t r a d i ţ i a ' l a t i n ă şi c e a g e r m a n ă . ..

R a f i n a m e n t u l ş i s u a v i t a ­t e a t ipur i lo r l i t e ra re a le lu i Borgese, d i n r o m a n e l e s ă u nuve le le sale, îşi a u obârş ie , pe semne , tocmai în a s e m e ­n e a p r eocupă r i şi ch ipu r i e s ­te t ice , t r ă i t e a d â n c , m e r e u re lnoi te , m e r e u puse î n l egă­t u r ă cu v i a ţ a de as tăz i , c a r e n u es te n ic i m a i u r â t ă , d a r n i c i m a i f r u m o a s ă decâ t cea veche .

R o m a n u l R U B È , socot i t m e r e u cel m a i b u n r o m a n de răsbo iu al l i t e r a tu r i i i t a l i ene , aduce , aşa c u m s'a r e c u n o s ­cu t , ,,o i n t e r p r e t a r e u m a n ă a aces tu i ter ib i l f enomen , l ips i tă de or ice re to r ică , fie pa t r io t i că , fie amtamil i tarâ" .

S â n e g â n d i m că a fost scr is a c u m douăzeci de an i , c â n d valul de pacif ism i n t e ­r e s a t şi de u m a n i t a r i s m p ă ­t r u n s e s e în t o a t e l i t e ra tur i l e , d u p ă p răbuş i r i l e m a t e r i a l e şi suf le teş t i ale omulu i .

R u b è es t e u n fost l up tă to r , c a r e a f ăcu t r ă sbo iu l f ă r ă idea l i sm şi t o t f ă r ă ideal s 'a r e în to r s în viaţa, pe c a r e ax voi to tuş i s'o cucerească . D a r şi d u p ă succesele ce a a v u t î n t r ' o î n t r e p r i n d e r e i n d u s ­t r i a lă , şi î n căsnic ie , l in i ş t ea şi mulţumirieia t o t n u le p o a t e afla. R u b è a fost şi r ă ­m â n e u n om sfârş i t . El r e ­p e t ă eeiiace o g e n e r a ţ i e î n ­t r e a g ă a î n f r u n t a t ; g e n e r a ­ţ ie i l u s t r a t ă n u n u m a i de l i ­t e r a t u r ă , d a r şi de g â n d i r e a a n i l o r s fâş ie tor i de d u p ă r ă s ­boiul t r e c u t Es t e prin. u r ­m a r e , romanul une i epoci, u n d e î n t â l n i m în să ş i d r a m a omulu i de. totdeauna şi de p r e t u t i n d e n i . O c a r t e ca re înch ide î n pag in i l e e i c ron ica spcirituală a vremii , d a r şi c a r a c t e r e l e e t e r n e a le suf le ­tu lu i omenesc .

Ca să în ţe leg i pe dep l in p u n c t u l d e vedere ă l lui Bor ­gese, t r e b u e n e a p ă r a t s ă ci­t eş t i şi r o m a n u l s ă u is tor ic „T raged i a de là Maye r l t ag" , u n d e a p a r figurile s t r a n i i prun s fâ r ş i tu l lor, — Rudolf de H a b s b u r g şi Maria. Ve-cera . — u r m ă r i t e d e ide ia mor ţ i i , a c ă r e i implinäire ele ş i -o grăbesc .

Borgese eiste î n s ă şi u n nuvel is t , a le c ă r u i subile&te culese d i n v i a ţ a Siciliei ( a u ­to ru l e mer id iona l ) î m p ă r t ă ­şesc aceiaş i viziune m o d e r n ă şi aceiaş i a s c u ţ i m e de spi r i t i n observaţ i i p r e c u m şi ace ­laşi r a f i n a m e n t despre ca re an i p o m e n i t l a î ncepu tu l r â n d u r i l o r de fa ţă . U n scr i i ­to r i t a l ian , a că ru i operă , p r i n t r aduce r i l e în a l t e l imbi , a p ă t r u n s şi în cele la l te l i t e ra ­t u r i eu ropene .

MARIA CHELSOI-ORISTEA Biserică din Iaşi

C. N. NEGOIŢA

Scrisul săptămâna!.. ...Este înainte de orice, o muncă; o muncă nici mai nobilă nici mai istovitoare decât oricare alta. Motivele ei eficiente şi rezulta, tele.i sunt de-opotrivă prilej de hulă şi binecuvântare. Numai cine s'a trudit — săptămânal sau silnic — să'nsemne gânduri ne. băgate'n seamă de privilegiata scrisului premeditat (această cla­i a aristocrată de scriitori, care nu se, dau în spectacol oricând şi oricum, şi care pentru nimic în lume nu şi-ar lepăda fracul de solemnitate, ea să se prezinte în salopetă, cititorilor), numai cine a trăit generozitatea imensă in­clusă în actul acesta simplu, de a te destăinui periodic, la inter­vale care să aibă regularitatea unui ritm obligator, ca ritmul cosmic ori ca ritmul inimii, nu­mai cine a simţit ce avariţie ne-bănuită se deşteaptă în suflet, oridecâteori deschizi sipeturile bătrâne, tăinuite şi gelos încleiate, ale experienţei proprii — clin care, în ultima analiză ne ali­mentăm toţi cei câţi nu facem din mijloace scop şi din bibliote­că tribunale, numai acela ştie ce'nsemnează scrisul.

Nu poemele ţinute avar în ser­tare, sau răspândite discret prin­tre amici, nu gândurile notate zi cu zi la masa de lucru, pen­tru a fi adunate, cândva, după linii de forţă străine elaborării

de ION FRUNZETTI

lor, într'o arhitectură de idei pe care n'au râvnit-o ele, nu pagi­nile construite, refăcute şi re­grupate la infinit, ale unei nu­vele ori drame, pot aduce auto­rului lor satisfacţia scrisului. In­tre operă şi articol, cel ce a ela­borat şi de unele şi de celelalte va alege cu greu, după criterii valorificatoare. Dar nu va ezita să aleagă articolul, cuvântul ţâş­nit spontan şi capricios, gândul devenit autonom prea deureme, cu toată sglobia aură de eman­cipare, care-i dă un tempo ado­lescent acestui Fă-t-Frumos al ge­nurilor scriitoriceşti, ce spune într'o clipă cât altele 'ntr'un ceas, nu va ezita să aleagă articolul, dacă se conduce după criteriile sentimentale, ale satisfacţiei per­sonale, oricât, de puţin durabilă ar fi ea.

(Urmare în pag. 2-a)

D A N T E de prof. Alexandru Marcu

In evoluţia Literaturii italiene, fdjö de celelalte a le Europei me­dievale, franceză, germană şi spaniolă, s e constatase o întârziere preocupantă, explicată numai prin rezistenţa ma i mare a formelor latine în centrul Lcmnităţii însăş, adică în Italia.

Pe când Literatura franceză de Nord se realizase prin Cântecele epice ..de geste"; c e a de Sud prin neîntrecutele poezii lirice a le Trubadurilor; c e a germană prin Ciclul Niebelungic, iar c e a spaniolă prin epopeea CiduluL în formaţie; Italia se mulţumea ce l mult s ă asimileze palidele reflexe literare ale celorlalte şi s ă e e complacă într'o umilitoare imitaţie. Până ce a venit Dante, pentru ca, în câ­teva decenii, delà începuturite LaferënMi naţionale italiene, eă-î ri­dice prestigiul atâta de sus, încât toate celelalte Literaturi a le Eu­ropei s ă n'o mai poată e g a l a până astăzi.

Dante şi prin numele său înseamnă „ofrandă", înseamnă „dă­ruire". Căci el şi-a oferit conştiinţa celor mai sfâşietoare mărturisiri de credinţă, pentru ca tot ce era în trapul lui c a m e simţitoare la suferinţele fizice, să se chinuiască cu damnaţii în Infern, să-şi aline suferinţele pe Muntele Ispăşirii, să se înalţe apoL în raza unei pri­viri de înger şi Madonă, pe care el şi l-a întruchipab până la Dum­nezeu.

Pe acest drum, pe care a umblat singur şi pe care nu l-a mai urmat nimsni în toată Istoria sufleSulul omenesc, l-au purtat două conştiinţe superioare de oameni spiritualizaţi prin Moarte: conştiinţa lui Virgiiiu, drepi întruchipare a Lumii antice, dar păgâne şi, ca a-tare, menit să simbolizeze în Poemă numed Raţiunea umană; şi con­ştiinţa beatricei, drept întruchipare a Lumii noi, deci creştină şi, ca atare, menită să simbolizeze în Divina Co mmed ia însăş Raţiunea divină.

Poema aceasta este cartea renaşterii Omului din adâncul de jos al sufletului său, înspre adâncul de sus al Dumnezeirii.

Dar deşi Divina Caeamedia este epopeea Omului, e a nu este trăită obiectiv, din afară, printr'un erou protagonist, c a în toate e p o . peile. De a c e e a Dante creatorul literar, s e identifică, din propria sa iniţiativă, cu Danie omul, erou şi protagonist.

Pentru aceasta s e cerea însă o condiţie de neînlămrat: ca el să fie un om într'adevăr apt s ă trăiască într'o emoţionantă sinceri­tate, toată viaţa omului, de pretutindeni şi de totdeauna.

Din viaţa lui Dante s e pot desprinde aspectele celor mai variate experienţe: el a fost, rând pe rând, sau deodată, trubadur, savant, militar, om politic, edil, diplomat, scrib, profesor, condamnat la moarte, exi lat quasi-delapidator de bani publici, quasi-călugăr, as­trolog, vagabond şi cerşetor, om de încredere al împăratului german şi al mai multor Seniori din Italia, părinte al unei familii numeroa­se, moralist al lumii, judecător neînduplecat al Suveranilor şi a l Pa­pilor vremurilor sale , profet, divinator al destinelor orânduirilor po­litice din Patria s a pentru opt secole; cu un cuvânt tot c e poate fi în­treaga omenire cât trăeşte într'un singur om.

Născut la Florenţa acum 676 de ani, din viaţa sa , cu toate stră­duinţele excesive ale biografilor, fiind vorba de cel mai mare poet al timpurilor moderne, nu se ştie totuş mai nimic sigur, afară de ceea­ce ne povesteşte însuş, în opera sa . ,

Sigur este că prin el a ajuns celebru (pe cât de enigmatic, ase­meni), numele Beatricei, o Florentină pe care a iubit-o, s e pare, din primai copilărie şi al cărui destin tragic — a murit la 25 de ani — a creat în poezia dantescă dualitatea Iubirii şi a Morţii.

Confundată în conştiinţa Poetului cu însăş Filozofia, epre a de­nota astfel marea-i putere de abstractizare a realităţilor, prezenţa Beatricei în viaţa şi sufletul său, nu l-au împiedecat pe Dante să-şi aibă familia proprie, cu soţie şi ce l puţin cinci copiL

Această concomitentă, care nu este singura, d ă o notă puter­nic omenească existenţei autorului Divinei Comedii, care, tocmed de aceea , va fi o operă de-o sfâşietoare sinceritate.

Cealaltă faptă cu adevărat hotărîtoare din viaţa lui Dante, a fost exilarea s a perpetua din Patrie, întâmplată în anul 1302. IdeaL această dată trebue însă fixată cu doi ani mai înainte, pentru ca e a să corespundă cu anul perfect 1300, care pentru Dante-om însemna jumătatea vieţii sa le pământene (,„nel mezzo del camrnin di nostra vita"), fiind născut cu 35 de ani mai devreme (căci viaţa „perfectă", după credinţa s a şi a vremii, dura exact 70 de ani). Pentru Dante-credincibsul, 1300 însemna însă şi Anul Sfânt al Jubileului Bisericii Catolice şi, totodată, o nouă primăvară de renaştere din Păcatul o-menesc, ispăşit de Isus pe Cruce tot într'o primăvară.

(Urmare în pag. 3-a)

Contra negativismului Solidarizarea Europei contra

Rusiei dă războiului din Est un caracter ce depăşeşte planul politic, militar sau ideologic pe care se desfăşoară acest răz-boiu. Căci mai mult decât de o alianţă continentală — este vor­ba de o unitate spirituală, pe care bătrânul nostru continent o realizeaaă întru apărarea tre cutului său cultural, deasupra tuturor divergenţelor sau ego-centrismelor naţionale.

Caracterul pe carej capătă războiul este acela al unui front contra negativismului absurd şi ineficient al Rusiei contempo­rane. Mă gândesc că acest ca­lificativ depăşeşte totuşi în sui­şuri puţinătatea spirituală a U. R. S. S.-ului. Negativismul el în­suşi este o atitudine, o poziţie— caire chiar dacă m a i puţin ris­cantă decât aceea a afirmări­lor, nu comporta însă mai puţin un complex dialectic. Identic a-desea. cu tumultul sfârâmâtor al tinereţii, el implică toate splendidele calităţi ale acestei nebunii iuvenile, Isbuenind dim potrivă dintr'un ancestral demo­nism sufletesc — i-a fost dat alteori să ilustreze haosul su­fletesc al atâtor creatori.

Nu despre aşa ceva poate fi vorba când ne referim la nega­tivismul comunist, unde nu mai este vorba decât de o deplora­bilă incapacitate comprehensivă.

.Literatura" şi întreaga „cul­tură" comunistă reprezintă o negaţie, n« însă într'un presta­bilit cadru intelectual. Este însă o negare a înseşi acestor noţinni, este un salt înapoi către pri­mitivism. Şi nu din rafinament sau spleen spiritual — cum atâ­ţia critici ai culturii occidentale au gândit, ci din analfabetism.

Omenirea n'a înregistrat din epoca migraţiunii popoarelor, un atentat mai organizat con­tra istorici ei, ca acela comu­nist. Aici nu m a î poate fi vor­ba de o luptă contra vijelioasei afirmaţii a unei credinţe (cum bunăoară ar putea fi socotite luptele seculare contra invaziei musulmane) ; este a cruciadă contra cataclismului spiritual şi intelectul

Europa poate avea ridicole curiozităţi culturale sub povara Istoriei ei, poate avea jalnice clipe de sterilitate creatoare sau narcisice înmlăştinări în piropriu-i trecut. Totul se pe­trece sub zodia eclipselor şi a revenirilor la sensul adevărat al creaţiei.

Rusia Sovietică reprezintă insă mai mult decât un păcat trecă­tor; reprezintă incendierea tu­turor valorilor europene.

In faţa acestui orizont unic al cenuşii — solidarizarea spiri­tuală a continentului, într'unul din momentele lui grea ne­hotărâre, solidarizare realizată mai mult prin instinct, reprezin­tă unul din cale mai convingă­toare argumente întru demon­strarea viabilităţii culturii.

Dacă Rusia Sovietică n'a dat nimic şi dispariţia ci înseamnă numai alungarea unui perma­nent pericol — lupta contra co­munismului dă însă prilej bă­nuitorilor să constate sub som­nolenţa aparentă a acestui mo­ment intelectuali cât de adânc este ancorat continentul în tra­diţia creaţiei şi vigoarea cu care thwreţea-і înfăptuitoare aşteaptă eă-ş4 continue reali­zarea

COSTIN I. MURGESCU

R usia este ţa ra contraste­lor. Descoperirea ei nu s ' a făcut de mult : desco­

perirea p r in l i te ra tură şi gân­dire, bineînţeles. De un veac şi ceva, Europa de apus are ştiin­ţă despre fenomenul acesta, mai mul t asiatic decât al con­t inentului nostru. Dar câte sur­prize şi ma i ales dezamăgiri nu & însemnat descoperirea Rusiei. Cele mai bune intenţii , zăcămintele d e igenerozi ta te, de

înfrângere a bestiei din om au fost însă ucise de regimul care s'a ferit să aibă o spir i tual i­tate.

Lenin, odinioară, vizitând o asociaţie de munci tor i şi fiind în tâmpinat cu u n cor, cu m u ­zică, a exclamat însoţitorilor: „Spune-le să înceteze cântecul! Muzica mă face să devin bun"... Dar, fără bunăta te , mai putea fi vorba de salvarea o-mului , d e preschimbarea soar-tei sale mater ia le şi sufle­teşti ?

C onvertirea individului se s ă v â r ş e ş t e printr'o schimbare, pare-se, în

mersul firesc pentru el de pâ­nă atunci al lucrurilor. Când Don Abbondio, erou al roma­nului „hogo\dmxM.'' de Alessan-dro Manzoni, erou mai ales al principiului răului pe lume, îşi înmoae inima şi se preface deodată, ascultând predica u-niui bătrân arhiereu, i se întâm­plă să zărească un nou univers moral. Descoperă, adică, o lu­me de a cărei existenţă nu a-vuisese cunoştinţă. Fericit omul care cuprinde delà început le­gile morale în fiinţa sa! Cu nu­mai câţiva oameni de acest fel, faţa pământului ar putea & schimbată.

P entru Eminescu, t recutul cu toate umbrele lui era o real i tate, nu un vis

născocit, o amăgire, u n joc al fanteziei sale bogate. Cu o pu­tere neobişnuită de întoarcere în acest t recut românesc, da r mai ales cu o minuna tă t ră i re a legilor cari ne-au condus şi a veacuri lor d e t rudă a înain­taşilor, el a fost in multe pr i­vinţe u n vizionar, a ră tând cai­le spir i tuale ce ni se cuvin. In toate domenii le: nu numai in gândirea istorică şi în politică-..

Miracolul eminescian t rebue căutat şi în a'cetst geniu al poe­tului, în facultatea de a trăi deodată toa te fazele înăl ţăr i ­lor, d a r şi prăbuşir i lor noas-ire.

P reocuparea de l imba, d e pur i ta tea şi autent ic i ­tatea ei nu este sino-ti-

rul drum şi singura artă a creatorului. Inphvpuiţi-vă pe Creangă, fără imboldurile sale lăuntrice, căutând sa culeagă numai idiomml popular , des-brăcânduHl de ceeiace i se pă­rea neşlefuit, alegând şi cule­gând pe urmă materialul a-nuntir i lor si povestirilor mie. Ar fi rămas doar un folklo-rist, un străngător oarecare de motive şi producţiuni popu­lare.

O artă nouă trebue sh ne iniroldufcă în spirituali­tatea lumii, cu tot ceea­

ce avem mai bun, mai frumos, propriu sufletului românesc, şi care nu se poate întâlni In altă parte.

Nu vi se pare că abia în "tim­pul nostru, noţiune» îşi împli­neşte rosturile ei, la care abia au inidrăsniit să se gândească bătrânii noştri cronicari sau poeţii şi visătorii mai apro­piaţi vremii de astăzi ? Tăgă­duirea unei ere mari şi strălu­cite, i& spiritului românesc, ni se pare nefirească.

FAVONIUS

UNIVERSUL* UTERAR 2 August 1941

Cronica dramatica TEATRU ŞI

CINEMATOGRAF

Cu m u l t ă a m ă r ă c i u n e îmi vorbea, î n t r ' u n a d i n zilele a s ­tea, p r i e t e n u l m e u . ac to ru l .

— „ I n f iecare zi j u c ă m în f a ţ a u n o r săli ap roape goale. N e - a u i t a t publ icul . D o a r Dumin ic i l e îşi m a i aduce a-m i n t e de noi. Atunci a v e m spec ta to r i î n r â n d u r i l e din faţă. . . ba lconu l e şi el a p r o a ­p e p l in ; şi m a i vin şi cei cu b i le te de favoare. P u t e m spu­n e şi no i că avem D u m i n i c a spectator i . . . " .

I n res tu l s ă p t ă m â n i i , însă, săl i le de t e a t r u p r e z i n t ă a s ­pec te ap roape j a ln i ce .

U n n u m ă r de spec ta to r i e-ga l cu acel al actor i lor u r m ă ­reş te , cu u ş o a r a p l ic t i sea lă ce ţ i -o insp i ră o s a l ă goală, a c ­ţ i u n e a ce se des făşoară d in ­colo de r a m p ă .

Actorii n u sun t revol ta ţ i . Ei în ţe leg p r e a bine v r e m u ­ri le grele p r i n car i t r e cem. Spec ta to to ru l , obişnui t sâ se ducă la t e a t r u la o r a 9 seara , obişnui t de a s e m e n e a s ă asiste, în t i m p u l verii, la spectacole în g r ă d i n ă cu greu p o a t e fi convins să se deplaseseze în t r ' o sa lă î n c h i ­să la o r a 5, d u p ă amiază . Are şi el a t â t e a scuze : a re ore la b iu rou !... n u p o a t e sâ l ip­sească.. . şi p e u r m ă m a i m u l t şi ca idur i le astea. . .

...Auzi, d u m n e a t a !... Vara , spectacole la ora 5... E de n e ­înch ipu i t .

Dar... Exis tă î n t o t d e a u n a u n dar !...

P e c â n d în t r ' o sa lă de t ea ­t ru , ac tor i i îi n u m ă r ă cu e-moţ i e p e spec ta to r i — 5... 12.. 27... Azi au veni t mulţ i . . . 31... — lumea se înghesue în săli le de c inematograf . C u v â n t u l n u e exage ra t : se înghesue .

S ă p t ă m â n a aceas ta , pe e-craraui c inema tog ra fu lu i Ca­pi tol , au r â n j i t ch ipur i le s e ­m i t e ale fraţ i lor Marx . Şi se p a r e că n ' a fost spectacol la c a r e l umea să n u s tea în pi­cioare.

Şi de ce m ă rog ?... O sa lă de c inema togra f e m a i r ă c o ­roasă ca u n a de t e a t r u ?... Nu £ăsim.. . Şi apoi, spectacolele au loc la c inema tog ra f to t a-t â t de devreme ca şi la t e a ­t r u .

Să n u ni se a d u c ă obiecţ ia bi letelor de tea t ru , m a i s c u m p e oa cele de c i n e m a t o ­graf.

C u n o a ş t e m u n t e a t r u u n d e se p r e z i n t ă o piesă exce len tă j u c a t ă de doui b u n i şi t a l e n ­t a ţ i ac tor i . Biletele cele m a i s c u m p e cos tă la aces t t e a t r u 80 de lei. La c inematogra fe le d in c e n t r u p re ţu l un i c al b i ­le telor este to t de 80 de lei.

Şi to tuş i ap roape n imen i n u se duce să vadă piesa „A-d a m şi Eva" la T e a t r u l T u d o r Muşa tescu .

I n sch imb, în f iecare după amiază , pot să fie n u m ă r a ţ i su te de spec ta to r i în săli le de c inematograf .

F u n c ţ i o n a r u l găseş te două ceasur i l ibere p e n t r u ca să - i p o a t ă vedea pe f ra ţ i i Marx .

E acelaş func ţ iona r care cunoaş t e p r e a b ine sacrif ici i ­le făcu te de ac to r i — aceşt i sclavi ai publ icului — p e n t r u ca să p o a t ă j u c a şi în aceas t ă s t a g i u n e ; şi to tuş i m a r e l e a d ­m i r a t o r al spectacolelor ci­nema tog ra f i ce n u în ţe lege să sacrifice o mică s u m ă de b a n i p e n t r u a-1 r ă s p l ă t i p e t e m e ­r a r u l ac tor . El, dacă se duce la t ea t ru , în ţe lege s ă a ibă b i ­let de favoare . Aşa s'a î n v ă ­ţ a t . II î n t â l n e ş t e pe s t r a d ă pe u n actor , îl b a t e p e umeri . . . ,,Ce faci, şefule?". . . îi s p u n e c â t e v a cuv in t e amabile . . . şi pe u r m ă : „At inge -mă cu u n bi let de favoare. . . ."

Actorul se execu tă cu toa te că, m a i cu d r a g ă in ima . I a r a t i n g e cu doua p a l m e .

Şi a doua zi, spec t a to ru l îi

d ă bi letul servi toarei . . . Să se d u c ă şi ea la t e a t r u , s ă r aca .

M ' a m î n t â l n i t a l a t ă e r i cu u n astfel de spec ta to r . L ' am î n t r e b a t :

— „Te-a i m a i dus la t ea ­t r u ?"

— „Ce ? Crezi că a m îne -b u n i t ?"

— „Unde merg i a c u m ?" — „La c inema tog ra f !" — „De ce, m ă rog" . — „ P e n t r u ca să vad j u r ­

na lu l de a c t u a l i t ă ţ i " . P o a t e că avea d r e p t a t e . I n

v remur i l e aces t ea apr ige , ce ­t ă ţ e a n u l e dornic s â asis te la ul t imele e v e n i m e n t e de p e front . Şi aces tea îi s u n t ofe­r i t e de jou rna le l e d e ac tua l i ­t a t e .

S 'ar p u t e a ca î n t i ' o zi, u n d i rec tor de t e a t r u ingenios s ă a ibă ideea să p rez in te la s f â r ­ş i tu l piesei, as t fe l de Jou rna le de a c t u a l i t a t e .

A m impres ia că a t u n c i sa ­la lui de t e a t r u va fi m a i p u ­ţ i n goală .

Şi p r i e t e n u l meu , ac toru l , va avea o f igură m a i p u ţ i n t r ag ică . J o u r n a l u l de ac tua l i ­t a t e va salva piesa de t e a t r u .

TRAIAN LALESCU

Azi te-aplaudam pe Dumneata !

...Să ne gândim puţin şi la jurnalele de irăsboiu care com­pletează în ultimul timp pro. gramele cinematografice.

Din fotoliul în care suntem comod instalaţi, urmărim cu e-moţie avalanşa de sr-ene în ca^e sângele şi bombele adevărate nu lipsesc.

E drept că operele cu reacţii dureroase ne apar mai com­plete.

Durerea ne cucereşte mai u-şor.

...Aplaudăm ...o bucurie, un o. magiu?

...Aplaudăm ...o destindere, un entusiasm şi un salut.

O bombă, un tank în aer.. trăim... şi iarăşi povestea se schimbă, iarăşi ne înfiorează ; un mort, o sută, o victorie pen­tru Dumneata, domnule din stal, care ai cheltuit optzeci de lei.

...Şi din nou scena se schim­bă. Ştim că aşa trebue să fie; dar oare te-ai gândit vreodată că poate s'a întrerupt o scenă — foarte pasionantă, cum o nu­meşti dumneata — pentru viaţa omului de lângă aparatul de il-mat, care a uitat .şi de primej­dii pentru bucuria pozelor d-tale.

Cine se mai gândeşte la toţi oamenii aceştia, operatorii jur­nalelor de răsboi, oare-şi riscă viaţa pentru câţiva metrii de film.

Curajoşi, aleargă, privesc, as­

cund capul o clipă în închina­rea morţii, trăesc şi-ţi mai dau încă o clipă de desfătare.

Aşa dar, v'a plăcut! Şi-acum coniţe dragi cu un­

ghii trandafirii şi voi, Domnii mei cu mâinile albe precum nu­ferii, mai aplaudaţi odată cu mâinile voastre frumoase, l a în­ceput sau ia sfârşit şi pentru „ei", operatorii cinematografici.

închina ţi-vă odată cu visurile voastre şi pentru ei. Vor şti, vor simţi şi viaţa ii-se va părea mai de preţ, se vor apăra mai bine, poveştile lor vă vor minuna mai mult.

O Şi acum, te rog frumos să mă

ierţi dacă am îndrăsnit să a-mintesc ceva de Dumneata, O-peratorul.

M'ai învăţat odată să nu mă mai gândesc, atunci când sunt la cinema, la oamenii de lângă aparatul de filmat; şi te rog să crezi că aşa am făcut.

Doar o clipă nu te-am ascultat şi mi-am a d u s aminte de Dum­neata.

Acum pot să vorbesc? Nu-i aşa că vaporul acesta

care se scufundă nu mai e de carton? Nu-i aşa că astăzi e chiar adevărat tunul acela mare?

Ai fost în pădure? Ai văzut lupul? Şi nu ţi-a fost frică? Da!... ai oehii frumoşi şi cu.

minţi; atunci e adevărat că eşti foarte viteaz.

Dar acum, nu-i aşa că ne dai voe să ne gândim şi la Dum­neata?

De ce nu apleci puţin capul, aşa, numai puţin, să te vedem şi noi pe ecran.

Ne-am obişnuit cu poveşti ş' chiar Dumneata ne.ai învăţat să nu ne mai gândim că exişti.

Dar noi tot ştim că vrei să ne păcăleşti şi te rugăm să ne laşi să-ţi trimitem toţi macii înflo­riţi pe care gândul tău, alergând spre frumos, îi caută prin lanu­rile de grâu întâlnite în cale, să-ţi mângâie mâinile vrednice şi obosite de truda desenelor pentru albumul nostru cu ve­deri.

C. ARDELEANU

Cronica muzicală E c r a n u l i j m 11 II j i j ; i JJ JHfiîîKfiH!!

O SUTA ŞAPTE ZECI ŞI CINCI DE ORCHESTRE

SIMFONICE

Exact de a tâ tea formaţiuni s imfonice permanente dis­pune astăzi Germania. S e m ­nif icaţ ia acestui record de pur domeniu a l ar te i şi cul­turii este extraordinară.

Evoluţia spirituală care a putut d icta a semenea nece­sităţi este o cinste pentru umani täte. Capacitatea de înfăptuire care a putut răs­punde acestor înălţătoare cerinţi, încă o ilustrare a rolului act iv l a oare forţele artei germane sunt chemate , In armonia măreaţă a s truc­turii totale a vieţi i germaine.

Dar ce mai înseamnă cele o sută şapte zeci ş i cinci de orchestre?

Inepuizabile resurse p e n ­tru creaţia muzicală germa­nă. Imense isvoare de cunoa­ştere a gândirii şa directive­lor muzicale de pretutindeni . Câmp uriaş de acţ iune p e n ­tru dirijorii Germaniei , p e n ­tru interpreţii ei, pentru mari le schimburi de artistái

Totuşi, aces te date, oricât ar părea de impresionante, n u sunt propriu zis comple­te . Este vorba, în totalul pe care îl c i tăm, de grupări, precum a m mai arătat , per­manente .

Mai există insă In Germa­nia, până in local ităţ i de cea mai modestă categoric, n e ­numărate înjghebări c u c a ­racter particular, diverse iniţ iat ive muzicale ce tăţe ­neşti , cane adaogă şi ele roa­de holdelor a t â t de fertile a le muzici i germaine.

Admiraţia pe care o me­rită o viaţă muzicală a t â t de îna intată şi u n cult a t â t de larg pătruns in suflet, a l frumosului, n u este deaj uns. Trebue să se ia şi drept pi l ­dă, a t â t de . minunate real i­tăţi înfăţ işate r de marele şi înaintatul popor german.

PRUDENŢA IN FAGA-DLELI. Este ceeace i -a lip­s i t cu anuală regularitate „Operei Române" în ceeace priveşte repertoriul premie­relor.

In fiecare a n „Opera" t i ­păreşte o serie de programe tip, la începutul cărora, se anunţă viitoarele premiere.

Este bine ş i interesant să se facă astfel şi şt iut este că in teatrele lirice cele mai cunoscute, se merge foarte departe c u pregătirile unei stagiuni şi se poate în con­sec inţă anunţa fără greş premiere, reluări, oaspeţi , date, pentru manea m u l ţ u ­mire a publicului şi a tutu­ror.

Opera Română este ma i avară în mdicaţ iuni s tag io -nale de viitor, vest ind strict titlurile şi autorii premiere­lor. N e - a m mulţumi, la ri­goare ş i c u atât , dar c u s im-

pîa şi cuvenita condiiţiune c a aceste antedocumentăr i să corespundă practicului şi să n u r ă m â n ă la starea de Mteră de... program.

Este drept că anul trecut a fost vitregit de vremi. Dar, n u e vorba numai de anul trecut. Iată die alt fe l şi do­vezi precise, o parte din e l e :

Stagiunea 1937—1938 ne a n u n ţ a u n „Agamemnon" de Cuclin şi , Făcl ia de Paşti" de Ztara. Stagiunea următoare făgăduia nic i ma i mult , nici mai puţ in decât „Siegfried" Cosi famtutte, Boccacio, A-morul Mascat. Ul t ima s ta ­giune a n u n ţ ă la rândul ei, /că ne va oferi o jerbă de noutăţi 1 d in care făceau par • t e vechile premiere... nere-prezenitate, din stagiuni le trecute „Agamemnon" „Kii lainulea" şi „Amorul Mas­cat" cărora adăogau copios „Aurul Rinului" şi „Freis­chütz".

D-voastră aţ i asistat Ia vreunul din a) ces te specta­cole? Nici no i !

Ar fi bine, de aceea, să se procedeze cu mai multă punctualitaite şi precauţiunc, î n aceas tă direcţie.

Să se măsoare bine forţele teatrului şi anului şi sä se anunţe numai ce e s t e cu a-devărat sigur, oriunde ar funcţ iona sărmanul chiriaş pe drumuri ce este „Opera Română". La nevoe, prefe­răm să cit im ant ic ipat u n titlu mai puţ in decât ceeace se va c â n t a efectiv ş l să n u ne îmbătăm cu perspective de famtesie şi opt imism prea entuziast .

Este în joc buna organi­zare şi seriozitatea Operei Române precum şi prestigiul el fa ţă de public.

R. AL.

CINEMA CAPITOL : Fraţii Marx la circ.

Prisma americană prin care trebuesc văzute de obiceiu fil­mele „Fraţilor Marx" nu mai ne este atăt de necesară ca în fil­mele anterioare acestui „Circ" al reprezentanţilor humorului a-merican.

Amatorii de „hott" şi cei de jazz se declară mulţumiţi, tre. când cu vederea unele situaţii a căror repetire tinde spre şarjă.

Complicaţiile acţiunii par a fi menite să prilejuiască celor trei comici lansarea sau reluarea „bancurilor" Marx.

Având în vedere că înaintea filmului, admirăm în „Jurnalul O. N. C." admirabila comportare a soldaţilor noştri, atmosfera din sală este mai mult decât priel­nică unui film vesel.

Aşa se explica dece se face a-tâta haz şi la scenele care în al­te împrejurări n'ar fi izbutit să ne lumineze faţa decât cu un zâmbet anemic.

CINEMA AKO: O noapte hotar! toare

Dacă filmul prezentat de Ci­nema Aro, \ar fi fost jucat cu aceiaşi distribuţie, acum zece ani, ar fi avut desigur succes.

Azi însă, Poia Negri şi Ivan Petrovitch nu mai sunt decât doi dintre atiştvi a căror fotografii aveau lac de cinste în albumele „cu artişti" ale mamitelor noas­tre, alături de Hary Liedtke. Ro­nald Coiman şi Vilma Bancki.

Deşi atunci, ca şi acum, era valabil acest subiect, creat de soţii cari, deşi-şi iubesc „teribil de mult" consoarta, o lasă destul de des ,singură" din cauza abun­denţei afacerilor.

Din păcate, auzim în fiecare zi aproape, de acest cântec cu va­riantele „afacerilor veritabile" sau numai a supei, care, mâncată în fiecare zi, devine indigestă.

Dacă organizaţia feministă, va avea vreodată o casă de filme, regisoarea va turna desigur, a-cest subiect, cu rolurile invers, bineînţeles.

Dece nu şi filme, cu soţi, „ne­glijaţi oficial" ? ?

ADRIANA NICOARA

PENTRU ŞEZATORILE OSTĂŞEŞTI

Din gândul hun şi diin oste­neala urnii oştean cărturar, au ie­şit la iveală până azi, cinici volu­me doldora de glume, cântece, jocuri şi ínftelepöiuine românea­scă.

Din aceste cărţi], căpeteniile oş­tirii noastre, pot ouilege oricând un material de preţ pentru edu­carea şi desfătarea sufletească a celor chemaţi în serviciul tării.

Şi suntem bucuroşi să consem­năm aci lângă numele d-lui ma­ior Alexandru Marin, care a în­tocmit volumele pomenite, ini­moasa contribuţie a profesorului /. E. Torouţiu, care a tipărit pe propria sa cheltuială 25.000 de exemplare, făgăduind să desăvâr­şească opera începută sub aus-

Scrisul săptămânal (Urmar* din pag. 1-*)

Muncă şi el, ca toate muncile, scrisul are nevoie de repaosul reconfortant al jocului. „Artico­lul" тш_і decât munca-joc. Cine­va se plângea nu ştiu unde, că tinerii îşi istovesc ideile care-ar putea fi exploatate serios, în mici esseuri fă/ră greutate şi prin ur­mare volatile curând.

Acela avea dreptate, şi n'avea. Pentrucă — pe de o parte, nimic nu împiedecă pe esseistul din mintea căruia a scânteiat o idee, s'o reia mai târziu cu toata se-

IN CURÂND A P A R E

a »

C O L E C Ţ I A „ A N E C D O T A " VA FI O REVELAŢIE

&> ol л

LA TEATRU Regisorul : — Doamnei or şi domnilor. Spectacolul ca re trebuia să înceapă acum trei ore, s'a jucat. Dintr'o regreta­bilă eroare însă, s'a omis să se ridice cortina.

rioasa aparatură critică cerută de spiritul academic, şi s'o des­făşoare proptită'n cârjile erudi­ţiei, de-alungul unei mii sau mai multora, de pagini. Dar esseul instantaneu preţios şi labil, este mai plin de seva originară a sen­sului intuitiv de experienţa trăi­tă, de autenticitate, oricât de su­perior i-ar fi studku sau tratatul ulterior şi îndelung meditat.

Gândirea este uneori reflecţie pură şi simplă — reflex — alte­ori gândire formulată — răsfrân­gere interioară a propriei con­ştiinţe. Tratatul este faţă de es­seu, ea psihotehnica faţă de ac­tul psihic : măsurători, formule algebrice şi quantumuri vin să încadreze un fapt a cărui Incan­descentă sclipire rămâne totuşi momentană şi inefabilă, altfel decât metaforic. Esseul este un procedeu metaforic al gândirii logice. Scrisul obligate* perio­dic duce neapărat la el : spicui­rea lumii de trăiri a sensurilor, înfloreşte uneori formulări spon­tane si scânteietoare ventru o clipită. Nesilogistieat încă, esseul este mai gândire decât logica strânsă a studiului sau sistemu­lui, care este în schimb mai co­municare.

Intre gândire şi comunicare este acelaş raport ca între poem şi exegeză, ca între act şi cadru, ca între, însfârşit, scrisul franc şi scristd cu manşete scorţoase şi bezeţ la ghetele de lac.

Muncitor, muncitor, de sigur. Dar încă nu învederat în âbitu-dini formale, încât neanchilozat, esseistul boicotat invită fracurile goale de conţinut ale răsunătoa­relor asteriscuri şi bibliografii, pe terenul autenticităţii la căl­dura căreia adevăratele organis­me nu mai pot suporta veşmin­te. Ce se vor face fracurile cele lipsite de organisme, când vor rămâne să îmbrace, în nudismul general, aceleaşi viduri ambu­lante ?

ION FRUNZETTI

picii iftât de feritíte, până când se vor aduna în toate bibliotecile ostăşeşti lângă cele 5 ѵоіішпе a-păroite până azi, încă 25 de vo­lume penltru care nu aşteaptă decât manuscrisele.

IN ŢINUTURILE DEZROBITE

Odată cu întemeierea unei vieţi curat româneşti, se vesteşte re­deschiderea Teatrelor Naţionale, pe care o politică nechibzuită le desfiinţase cu mult înainte de ocupaţia bolse-uică.

Să nădăjduim că cei aleşi să statornicească graiul românesc — intre hotarele vecinice ale nea­mului nostru — nu vor fi şi de data aceasta aceiaşi ciocli culturali din trecut, deprinşi să vagabon­deze între reşedinţa permanenta din Capitală şi între chivernise­lile întâmplătoare dm ţinuturile unde aceste expediţii s'ar dovedi mai rentabile.

Cine nu e hotărît să prindă ră­dăcini, acolo unde e trimis să în­veţe pe alţii statornicia, să lase altora cinstea aceasta.

DRAMATURGIA GERMANA CONTEMPORANA

In marş cu marile idealuri în­noitoare, pe cari elanul şi vi­goarea popoarelor înfrăţite azi în luptă, le va înfăptui curând — pune la îndemâna teatrelor noa­stre, în preajma stagiunei ce se pregăteşte, câteva piese remar­cabile.

Vom nota, deocamdată: „Profeţii" şi „Schlageter" de

Hans Johst, un scriitor care ilu­strează prin operele sale spiri­tul Germaniei noui.

Şi o dramă turburătoare de Herman Burte: „Christo3 în faţa judecăţii", în care deşi nu-I se vede niciodată chipul, duhul ma­relui învăţător predomină tot timpul pasionanta acţiune a pie­sei.

OPERA ROMANA

îsi va continua anul acesta activitatea tot în sala Teatrului Regina Maria. Se pare că aceasta a fost unica soluţie posibilă.

Ne întrebăm însă dacă în ac­tualele împrejurări, teatrul ro­mânesc se poate dispensa de ser­viciile unor actori străluciţi ca soţii Bulandra şi ca d-nii Maxi­milian şi Storin?

Poate că cei în drept se gân­desc la o soluţie care să îngăduie activitatea companiei „Regina Maria", în Capitală.

lin indiciu în acest sens e fap­tul că ziarele vestesc angajarea d-nei Mya Steriade în ansam­blul teatrului depe cheiu.

Dar unde va juca acest an­samblu?

S. D.

2 August 1 9 4 1 UNIVERSUL LITERAR 3

N o t e germane NIETZSCHE

Puţină lume delà noi cunoaşte activitatea lirică a lui Nietzsche. Totuşi, îneguratul, solitarul filo­sof al supra-omului a scris cu­tremurătoare poeme. Redăm, in

Fr. Nietzsche

româneşte, una din ele: „Cel mai singuratic" :

„Acuma, întrucât ziua A devenit obosită de-atâta zi,

[şi isvoarele Tuturor nostalgiilor susură de

[nouă mângâiere, Toate cerurile, atârnate în pă­

ienjenişuri de aur, Vorbesc către fiecare obosit :

[„Odihneşte-te acuma!" Dece nu te odihneşti, tu, în­

tunecată inimă... ?"

GEORG TRAKL

Destinul lui Georg Trakl a fost unul din cele mai sbudu-mate. Halucinat de zeul răsbo-iu'lui, marele poet austriac s'a prăbuşit sub viziunea morţii. O educaţie greşită, decadentistă, l-a coborît înainte de vreme în ini/eroul care-i era drag.

Din cântecele lui blestemate, •desprindem unul din cete mai tragk-e („Sebastian în vis") : „Mama ducea copilaşul în lună albă, în umbra nucului, a stră­vechiului soc, ameţită de sucul macului, tânguirea sturzului ; şi liniştit se pleca în compătimire peste dânsa un chip bărbos, tăcti-t în întunericul ferestrei; şi bătrâ­nele mobile ale părinţilor zăceau în ruină; dragoste şi.auturunală visare.Deci întunecată zi a anului, tristă copilărie, când băiatul cobo­ra încet la răcoroase ape, ar­gintii peşti, pace şi chip; când el se-arunca de piatră în faţa cailor negri, steaua sa venea în noap­tea cenuşie asupra lui; sau dacă el mergea de mâna îngheţată a •mimei, seara, peste cimitirul întomnat al sfântului Petru, un gingaş trup fără viaţă zăcea li­niştit în întunericul camerei şi--acela ridica asupra lui recile pleoape. Dânsul, însă, era o mied pasăre în golaş rămuret, lung clopotul în seară de Noembrie, liniştea tatălui, când el cobora în vis amurgind scară 'n spirală.

O, cât de liniştit se ridică 'n întunecatul suflet crucea. Dra­

goste; când în negre-unghere se topea zăpada, o albastră adiere se prindea sglobiu în bătrânul soc, în bolta de umbră a nucu­lui şi băiatului îi apărea încet un înger roz. Bucurie; când în răcoroase odăi suna o sonată de seară, în stacojiul grindiş de lemn ieşea un fluture-albastru din pupa de-argxnt.

O, apropierea morţii. In zid de piatră se pleca un cap galben, tăcând copilul, când în acel Martie luna scădea.

Clopot roz de Paşte în bolta cie mormânt a nopţii şi vocile de-ur-gmt ale stelelor, că. în groază cădea o 'ntunecată nebunie de pe fruntea celui ce dormea.

O, cât de tăcut un mers pe fluviul albastru la vale, medi­tând lucruri uitate, când în ver­dele rămuret sturzul chema ceva străin la pieire. Sau dacă el mergea de mâna bătrânului, sea­ra, înaintea zidurilor dărămate-ale-oraşului şi-acela ducea în mantaua neagră un copilaş roz, în umbra nucului apărea spiritul celui rău. Atingere peste trepte­le verzi ale verii. O, cât de tăcut putrezea grădina în stacojia li­nişte-a toamnei, parfum şi me­lancolie-a socului bătrân, când vocea de.argint a îngerului a murit în umbra lui Sebastian".

lucrare tratează, între altele, despre: „Premisele nouii politici agrare germane", aportul tine­retului în munca agricolă, con­trastul dintre oraş şi sat (con-irast care, în Germania de azi, e netezit), etc. Menţionăm acest pasagiu semnificativ:

„Şi după răsboiu, ţărănimea germană va rămâne pilonul Reichului, chiar dacă în noua organizare a spaţiului european schimbul dintre economia in­dustrială a Germaniei şi cea a-grară a Europei s ud-es ti ce va mai spori extraordinar, ţărăni­mea fiind după concepţia naţio-nal-sociaJistă temelia orişicărei organizări de stat".

OSKAR WALTER CISEK

Editurile noastre nu sunt tot­deauna eclectice. Multe lucrării fără nici o valoare literară, nă­vălesc zilnic în vitrine. Tradu­ceri făcute fără nici o noimă sfidează bunul gust. Din litera­tura contemporană germană s'a tradus prea puţin. In afară de cronicele din „Gândirea" şi câteva fragmentarii, cititorii no­ştri nu cunosc aproape nimic dintr'un mare scriitor german care trăieşte în România : Oskar Walter Cisek.

Volumul său „Die Tatarin", încununat cu premiul Kleist, e una din cele mai bune cărţi de proză germană.

Traducerea acestei lucrări ar pune publicul românesc în con­tact cu o carte din cele mai vii ale literaturii germane.

MIRCEA STREINUL

C Â N T E C E N O U I

CULTURA POETULUI

Note italiene CARTEA ITALIANA

(Critica)

Georg Trakl s'a născut în 1887 la Salzburg. A murit în cursul

Georg Trakl

răsboiu'lui mondial; după o viaţă plină de sbucium, s'a sinucis.

RĂSBOIUL Şl LITERATURA GERMANĂ

Scriitorii germani nu şi-au În­cetat nici o cUp& activitatea de când a început marele răsboiu. Paralel cu activitatea teatrală şi cea muzicală, activitatea literară continuă cu însufleţire, ceeace constitue încă o dovadă de ex­traordinara vitalitate a poporu­lui german.

„ŢĂRANUL IN GERMANIA DE AZI"

se numeşte o broşură de Hans Dittmer (în româneşte de Ema-noü Tr. Simtion), apărută în edi­tura „Cugetarea-Georgescu De-lafras" această foarte utilă

Cititorul cel mai puţin iniţiat în tainele istoriei literaturii îşi aminteşte desigur de celebra controversă delà sfârşitul se­colului trecut, asupra originii cunoscutelor „ehansons de ges­te" controversă care-a preocu­pat gloriile filologiei de atunci, ca Gaston Paris, Becher, Gri­mm, Lot şi alţii. Bogată în des­coperiri, instructiva în cea ce priveşte rezultatele, această po­lemică a preocupat muf.t timp pe Itaio Siciliano, care a dat de curând la iveală roadele unei munci migăloase ; „Le origini delle eanzonî di gesta", temi e discussioni, Padova, Cedam, 1940.

Ori, a face istoria polemicei asupra originii „cântecelor de fapte măreţe" înseamnă a face istoria filologiei romanice, noua ştiinţă născută odată şi deter­minată de cercetările amintite.

Italo Siciliano a ştiut să se strecoare printr'un material a-tât de vast $ să culeagă esen­ţialul pentru a facilita urmări­rea de către cititori, a variate­lor faze ale polemicii, izolând în acelaş timp pe fiecare dintre filologi cu cercul lui de idei.

Fără a rămâne un relatator pasiv, Siciliano face aprecieri critice asupra tuturor argumen­telor evocate de polemişti, dând precădere „scepticismului me­todic" al lui Bedier, elevul şi

adversarul „optimismului meto­dic" al lui Gaston Paris. Conclu­ziile icercetării lui Siciliano sunt oarecum concluziile lui Bédier, desăvârşite oarecum şi acelea că, nu se poate ajunge la defi­nirea originii „cântecelor de fapte măreţe", pentrucă aceste cântece n'au avut origini, ele fiind produsul spontan al seco­lului lor şi al autorilor lor.

GIUSEPPE DE ROBERTIS

cunoscut prin vilumul său de es-seuri asupra principalilor scriitori ai secolului trecut, a tipărit de curând un volum de culegeri cri­tice, de data aceasta ocupăndu-se de contemporani; Scrittori del Novecento — Firenze — Le Mon nier — 1940.

Primul volum interesant prin unele „apercu".uri neaşteptate printr'o fineţe de interpretare şi originalitate în a categorisi unele opere ,e depăşit de acesta din ur­mă prin aceea, că aduce în plus o bogăţie de date biografice şi bi­bliografice, o încercare de ierarhi­

zare şi izolare a valorilor litera­turii italiene de azi, negâsită în alte cercetări, cu atât mai pre­ţioasă pentru cei îndepărtaţi prin loc de climatul literar al Italiei.

O carte în care sufletul autoru­lui vibrează mai puternic.

De Robertis fiind contemporan cu scriitorii pe care-i prezintă, cunoscând fără intermediul isto­riei literare oamenii şi opera lor. De aici poate şi un inevitabl su­biectivism, aproape de neobservat de altfel, criticul având păreri definitive şi nesusceptibile turbu-rărilor.

Cartea se deschide cu un stu­diu amplu asupra lui D'Qnnun-gio; D Annunzio singur, ca şi cum întreaga generaţie de scriitori posteriori lui, ar fi umbrită de lu­minoasa sa umbră. Vin împreună Palazzeschi, Saba, Ungaretti, Montate scritorii străini acelei „la Ronda", urmaţi de cei ce compun ,,la Ronda"; Cardarelli Ceechi, Baldini. Scriitori izolaţi, neînru­diţi prin artă şi crez poetic cu niciun contemporan ca Aiuo-letti, Bartolini şi alţii, prozotari solitari ca Cigognani; încheiat şi­rul cu poeţii noui, ajunşi abea să-şi tipărească mănunchiul cel dintâi de poeme ca Betti, Solmi, Sinisgalli, urmaţi de reprezen­tanţii prozei recente ; Moravia, Franchi, Quadda, Nannetti.

O carte instructivă, bogată în sugestii, o adevărată călăuză pen­tru înţelegerea şi aprecierea justă a originalei literaturi italiene de azi.

SOCRATES

Problema pe care ne luăm îndrăsneala s'o discutăm as­tăzi, este pe cât de delicată, pe-atâta de importantă — şi nu pentru întâia dată este des-bătută de noi. Ceeace este im­portant şi semnificativ din ca­pul locului, ni se pare a fi l ip­sa de obiectivitate cu care ea a fost cercetată întotdeauna. Căci, fie că se lua o poziţie sau alta, patima şi interesul a-veau întâietatea. Şi nu numai că lucrul acesta nu e drept — dar cu asemenea metode de „cercetare", nu se va putea ajunge niciodată la un rezultat pozitiv, satisfăcător; cu atât mai regretabil, cu cât soluţio­narea (teoretică, daca nu prac­tică) a acestui ciudat fenomen, ar fi trebuit să fie de mult iir> fapt împlinit-

Va trebui să ne punem din­tru început următoarea între­bare : există sau nu există ceeace noi am numit „cultura poetului" — în specie a poe­tului tânăr ? Şi, dând un răs­puns de ordin general, cu con­ştiinţa împăcată, dar cu tris­teţe şi fără a supăra pe ci­neva, vom spune că în majo­ritatea cazurilor, ea este ca şi inexistentă. -Despre onora ЬіЫе şi lăudabilele excepţii pe care le cunoaştem, nu avem de gând să scriem în însemnarea de faţă. Ne vom mărgini deci, să vorbim puţin despre lipsa de cultură a poetului tânăr, care de atâtea ori a fost pusă la ordinea zilei, nu numai de critici şi recenzenţi. N'oi vom privi problema dintr'un punct de vedere mai frăţesc, deci şi mai sentimental-

Mulţi dintre tinerii poeţi nu citesc, mândrindu-se cu acea­stă lacună ca şi cu o strălucită calitate. In versurile lor, în confesiunile lor zilnice, mărtu­risirea aceasta se va auzi ca un refren obsedant. ,,Eu n'am cetit", va spune unul şi va invoca argumentele cele mai copilăreşti, nu c a să S e apere, ci „ca să se explice". Unul nu are bani, altul nu vrea să-şi diformeze personalitatea (!), al treilea nu crede în nimic — în rezumat, fiecare îşi clădeşte o altă pledoarie pentru incultura lui evidentă. Şi când le vei explica, pe rând, că în lipsa banilor sunt biblioteci destule, că o „personalitate" poetică nu se pierde, ci se fecundează

prin lectură, sau , că inaderenţa este mai mult un snobism de­cât o realitate sufleteasca, tâ­nărul prieten te va privi cu milă şi nu te va mai saluta pe stradă. Pentrucă. în defi­nitiv, el se poate lipsi de „cul­tură", devreme ce creiază zi de zi. Iar în clipa în care ai să-i spui că poesia iui a înce­put să sune fad şi că miroase a formulă şi a repetare, vei fi un om pentru întotdeauna compromis în faţa iui.

Dar să ştii, tinere poet, că fragezii ani nu trebue să trea­că aşa ! Gândeşte-te la pilda lui Papini şi nu uita că Rilke, Baudelaire, Petrarca, ba chiar şi bătrânul Horaţiu pot şi tre­bue să rodească şi în tine. La oparte cu formulele despre „personalitate" şi mai ales la oparte cu lenea. Tu însuţi îţi dai seama că tot ceeaco va mai trebui să clădeşti, nu va putea creşte decât pe-o solidă teme­

lie, te cunosc şi deaceea ţi-o spun...

...Pentrucă nu cred să existe mai deplină bucurie a inimii şi a minţii, decât aceea când în faţa unui om cult sau a unei cărţi pline de miez, nu te simţi frunză în vânt, ci copac cu ra­muri bogate şi adânci rădăcini în pământ-

Ceeace meşteşugul tău aspru şi minunat îţi cere, aceasta este ! Iar vorba cu ^personali­tatea" e numai o vorbă, pen­trucă tu nu vei fi niciodată un ins livresc — substanţa ta nu-ţi va permite ! — ci un om cult ceeace poate însemna în­totdeauna mai mult decât sim­plele cuvinte : un poet !

ŞTEFAN BACIU N i . — Manuscrisele se trimit

pe adresa : Ştefan Baciut Bra­şov, Str. Dr. Baiulescu 9.'— Şi câteva cuvinte de răspuns: Şte­fan Aug. Doinaş : Da. Florin Lucescu : Da. Mulţumiri. Rodi-ca N. V. Suhaia : Nu. Apostol Ioan : Deocamdată nu.

ЯЗаІас/а temătorului Moartea de prin plante, a tăcut o clipă, Pentru temătorul care 'n drum se frânge. Şerpii azi îi fură visul din aripă Şi îl spală 'n cupa lutului cu sânge.

Plămădiţi în alba cocă de alviţă I-au cântat în apa dulce toţi cocoşii...

Nu i-au frânt în coastă fulgere de criţă, Ci i-au prins cerceii 'n creasta morţii roşii.

Temătorul fuse c'a vâzut o fată Despletită 'n moartea plantelor şi-a lui. Cumpăna privirii i-a fost blestemată Să vrăjească fetii unda trupului.

Şi-au fugit prin unde. Cutelor mărgele Le-au jucat la nunta, ursitorii lor. Când din plante, moartea s'a ascuns în stele, Fata despletită l-a furat din sbor.

NANU MÄINESCU

Vorbesc salcâmii... Jalea mea e lungă cât un plop, Astăzi văd Cam fost un Bergerac, Am iubit al oamenilor potop Şi m'am simţit strivit de-al zilelor tic-tac.

Vorbesc salcâmii mei pe margină de nopţi, — încete spovedanii poţi să auzi, — Că tinereţea mea e în toţi cireşii copţi,

Iar râsul meu în vârfurile de duzi.

Nicio mireasă nu m'a strâns la piept, Iubirea mea e un alb letopiseţ, Ades mă credeam bun : eram nedrept, Ades nebun şi mă vedeam isteţ.

De azi vreau tinereţea s'o acord, Să-mi sorb durerea ca pe o cafea, Să mă ascund în mine ca într'un fiord, Dyar inima s'o las să cânte, numai ea.

Vorbesc salcâmii a jale de imaş, Ca un sărut de rouă matinal, O şoaptă clandestină de clăcaş, Un junghiu al băltăreţului natal.

SERGIU MATEI NICA

Divina C o m m e d i a este Dante şi Dante este Divintr Commed ia . Spre a puiea fi citită si înţeleasa, cartea trebue considerata mea intai drept ce este cu adevărat: una din marile cărţi ale lumu; una dm marile cărţi vechi ale lumii. Căci este o deosebire totala intre ceea­ce se numeşte astăzi curent o carte şi ceeace erau cărţile pe atunci, când nu existau încă mijloacele mecanice de multiplicare a gându­lui si a sufletului prin tipar. A fi avut acum şapte veacuri c ineva o carte în biblioteca sa, însemna mai întâi s ă şi-o copieze, c u ma-na-i proprie, sau a ţine pe cheltuială, a c a s ă la ei, o s e a m ă de copişti anume. De aceea: numai bogătaşii a v e a u cărţi pe a c e a vreme, iar biblioteca lor, în orice caz, număra cel mult trei până la zece opere. Dar acestea îi puteau ajunge o viaţă întreagă, citindu-le şi rasatm-du-le. Invenţia tiparului, întâmplată un secol med târziu, a v e a s a in­fluenţeze, fundamental, şi creaţia literară, schimbându-i cu totul ros­tul si structura. De aceea , pe vremea lui Dante, cărţile se păstrau; nimeni nu le schimba de două ori; iar ele erau opere de artă şi ca înfăţişare exterioară. încondeiate încet, cu mare migală, ele s e ci­teau tot aşa , pe îndelete, vorbă de vorbă, cu răgazul meditaţiei şi al bucuriei sufleteşti; cu smerenia învăţăturii.

Cadrul Poemei lui Dante este o viziune, neoriginală, dacă este vorba s'o confruntăm, ca punct de plecare, cu alte opere didactice anterioare, din Italia, sau din celelalte Literaturi medievale.

Ea înfăţişează progresiv peripeţiile unei călătorii imaginare prin l u m e a Morţilor, începută în s eara de 8 April 1300,înSăptămâncţ Mare

Dante v a sta în Infern două nopţi şi o zi, străbătând, prin ne­gura tot mai d e a s ă a craterului răsturnat, sfredelit în inima Pămân­tului de Lucifer, când a căzut din Cer şi când Uscatul, îngrozit de atingerea Iui, s'a tras în celălalt emisfer şi s'a înălţat, tot pe atâta, în Muntele Purgatoriului, sau al Ispăşirii.'. De arunci a rămas Lucifer înţepenit În inima de ghiaţă a Pământului, iar în gropile din pereţii prăpastie 5, infernale, stau ascunşL în a c e a besnă, făptuitorii de pă­cate, împărţiţi într'o adevărată ierarhie, în felurite categorii şi cer­curi, printre care îşi preling apele negre, trei râuri infernale, strânse din lăcrămile Moşneagului din Creta. Printre larvele de damnaţi, mişună Centauri, Giganţi, Furii, Balauri, Diavoli. Luntraşi, sau Har­pii. In mijlocul unui atare vă lmăşag , Dante, om şi Creştin, se lasă condus de Virgiliu păgânul, socotit însă de vremurile de atunci, drept simbolul înţelepciunii de pe Pământ.

In fiecare cerc. Poetul recunoaşte câte un păcătos celebru, care îi oferă prilejul unui episod de mare poezie: Francesca da Rimini. Pier delle Vigne, Contele Ugolino.

Şi apoi, înălţarea pe Muntele Purgatoriului, între apele nestră­bătute de corăbiile pământului, a le unei mări necunoscute decât de îngeri. Pe culmea Muntelui, înfloreşte grădina Paradisului pămân­tesc. Dar p â n ă acolo, printre stâncile de pe coasta abruptă a Mun­telui, umbrele de pocăiţi, împăcaţi prea târziu cu Domnul, cântă im­nuri de laudă şi de pocăinţă, rugându-se de cei rămaşi în viaţă s ă le scurteze răstimpul neprimirii în Paradis, prin ofranda unor rugăciuni primite.

In pădurea de sus, curg două ape: Letè, râul uitării păcatelor; şi Eunoè, râul care dă conştiinţa Binelui.

D A N T E (Urmare din pag. I-a)

Atunci când se împlineşte răstimpul hărăzit purificării şi câte un suflet, uneori după o ispăşire de câteva mii de ani, îşi ia zborul la Ceruri, se cutremură Muntele şi un cântec de s lavă răsună pesie marea pe care se zăreşte iar îngerul, cu corabia lui plină de suflete, adunate la gura TibruluL în Cetatea Sfântului Petru.

Şi acolo, în Purgatoriu, sunt pedepse: rugăciunea, meditaţia, cântarea imnurilor care laudă Binele împotriva Răului.

In Paradisul pământesc, se va desfăşura apoi, în toată splen­doarea ei, procesiunea mistică a aducerii Beatricei în triumf în faţa poetului şi a penitentului Danie, om mântuit, prin ea şi prin pocăin­ţă, de marele păcat. Artistul Dante îrdătişează cu acest prilej una din cele mai grandioase viziuni din câte cunosc Artele plastice şi toate Literaturile la un loc. Botticelli, vădit inspirat de lectura Divinei Comedii în compoziţiile sale — şi mai a les în celebra P r imăva ră — rămâne mult prejos, faţă cu posibilităţile marelui s ă u model.

Paradisul, după concepţiile creştine şi astronomice ale vremii, este alcătuit din nouă Ceruri, dintre care cel mai depărtat de Pă­mânt, se învârteşte cel mai ameţitor. Deasupra, neclintit, stă Empi­reu], Şi Dumnezeu.

Dacă în Purgatoriu l-au împresurat calmul şi p a c e a crepuscu­lară, prielnică reculegerii ş i meditaţiei, acum Dante s e vede învă­luit, din Planetă în Planetă, în lumină. Iar în lumină, ochii i se întă­resc, spre a distinge luminile mai mici şi mai aprinse: în ele înflo­resc, albe ca lumina Lunei, roşii c a lumina din Morte, aurii ca lumina din Soare, toate sufletele Drept-Fericiţilor, care cdcătuesc împreună flori, cununi, cruci, scări, litere, acvile şi trandafiri, mari cât bolta Cerului Mare.

Transhumanat, Poetul urcă din Planetă în Planetă, privind-o în ochi pe Beatrice. Cu puterea gândului şi cu temeritatea geniului, el se auto-sanctifică. Simte în el tăria sufletească de-a s e înfăţişa, înainte de moarte. Maicii Domnului, Mântuitorului, tuturor Sfinţilor şi lui Dumnezeu însuş.

Apoi: o străfulgerare. Şi viziunea ia sfârşit la timp, cu o nouă invocaţie la stele.

Intransigent, dar mărinimos ; duşman al oricăror compro­misuri, Dante a fost un mare precursor al Puritanismului mo­dern, care-1 înfrăţeşte de-a-dreptul cu Savonarola şi cu Reformatorii. A fost nu numai poetul cel mai genial al Literaturilor moderne, dar şi cel mai mare învăţat c i timpurilor scûe; nu a fost, fireşte decât'

un auto-didact. A realizat totul singur, simţind o adevărată voluptate a celor mai grele cuceriri prin sine. De aici semnificaţia eroică a personalităţii sa le .

Dante a fost un mare erou al autonomiei sufleteşti. Ca atare îl revendică printre marii înaintaşi Renaşterea şi, national, întreaga Istorie italiană.

Este în destinul Omului s â nu se definească în toata fiinţa lui sufletească, decât o singură dată întreg, în decursul unei existenţe. Din biografia marilor creatori de valori umane, se ştie c ă aceştia au căzut victima unei inexorabile legi a nedefinitului. Cristofor Columb a lăsat nedefinită cucerirea lui. Michelangelo n'a realizat Mormin­tele. Leonardo da Vinci a rămas prototipul cel mai dramatic al ne-definirii; Goethe nu şi-a terminat opera. Marile Catedrale ale Evului Mediu au rămas fără faţade, sau neterminate până azi. Dante însuş a părăsit ce l puţin trei sau patru opere începute.

Şi iotuş: Cristofor Columb a lărgit spaţiul geografic, pentru ne­voia de orizont a noului Om al Renaşterii : Michelangelo a pictat Sixtina şi Leonardo Cina. Dante a terminat Divina C o m e d i e .

El a scris-o în versuri, pentru ca marea lui lecţie, s ă poată fi mai uşor ţinuta minte pe dinafară. Iar ca sâ nu pară o predică în deşert, între existenţa literară şi cea spirituală a acestei „lecţii" fără prece­dent, a interpus propria-i existenţă.

El însuş a vrut să-şi definească Poema, drept „opera la care a pus mâna şi cerul, şi pământul". Mărturisirea îi poate fi întregită cu a celui mai de s e a m ă contemporan al său, adică Francesco Pe­trarca. Venind odată la acesta un cărturar şi întrebându-I dacă a v e a la îndemână opera lui Dante, Petrarca i-a întins De Monarchia , adică una din operele minore ale Florentinului. Iar când celălalt a protestat, spunând că dorea Divina Comedia , Petrarca i-a răspuns: „Divina C o m m e d i a nu este opera lui Dante Alighieri, ci a Duhului Sfânt". Ceeace dovedeşte şi aureola divină d e care s'a înconjurat delà început Poema (de aici calificativul ei postum), cât şi adevăratul cult pentru Dante, care n'a mai încetat de atunci şi p â n ă azi în Italia.

„Magia" artei lui stă în marea putere de armonizare a celor mai disparate contraste, din fundul Pământului, în Empireu. Omenirea şi Arta ei n'au cunoscut alt arhitect mai temerar c a proporţii si mai perfect ca simetrie, decât acesta. Prin simţul armoniilor arhitecturale, Dante este cu adevărat cel ma i genial premergător al Renaşterii; cu atât mai mult, cu cât, în cadrul perfect armonizat al acestor simetrii formale, s e desfăşoară un conţinut sufletesc identic cu întregul pro­gram spiritual al Renaşterii umaniste: emanciparea Omului, până la Dumnezeu.

Divina C o m m e d i a este Italia, a ş a după cum Italia se recunoaşte în Poemă : cu idealurile şi decepţiile ei ; cu oamenii şi locunle dîn-tr'însa ; cu religiozitatea şi profanul ; cu genialitatea şi avântul de care se simte în stare; cu îndrăzneala concepţiilor şi cu arta cuprin­derii lor într'o compoziţie perfect definită; p â n ă şi cu profeţia făcută acum şase veacuri, a unui Duce mântuitor al Destinului italic, a ş a cum apare Ducele Italiei de azi, ca îndrumătorul Destinelor Patriei sale, spre cea de a Patra Renaştere, după Imperiu, după Renaşterea ѵли pistă şi după ultima Renaştere politică a recentului Risorgiment.

Italienii citesc Civina C o m m e d i a în fiecare Duminecă, în public, cu cartea în mână, vers cu vers, oraş după oraş.

Ea este cartea lor naţională prin excelenţă. In e a trăeste tot sufletul Italiei, cu ce este în e l Politică, Dramă, Epopee şi Lirism.

ALEXANDRU MARCU

4 UNIVERSUL LITERAR 2 August 1 9 4 1

Câteva ceasuri cu Paul Constantinescu

NU NE CUNOAŞTEM COM­POZITORII

N'aţi întâlnit încă pe ni­meni care să vă fi spus că la Palermo, Cairo, sau Capu Nord este ca la el acasă, deşi la o indiscretă întrebare, a trebuit să admită că n'a fost încă la Sibiu şi că n'a văzut Iaşii sau Clujul ?

Dacă nu, probabil că n'aţi prea stat de vorbă cu nimeni despre călătorii. Şi poate că nici despre muzică şi muzi­canţi. Şi, atunci, vă rog să nu credeţi că nu sunt mai puţini nici călătorii în ţara... muzi­cii, care cunosc in amănunte microscopice păduri întregi de arbori genealogici ai rudelor, editorilor, bucătarilor, ai cine ştie căror compozitori de pe unde, dar te întreabă mirat : „care Pau l Constantinescu ?"

Şi, pe lângă că e nefiresc şi inadmisibil, să răstorni ordi­nea normală a cunoaşterii, mai este şi păgubitor pentru... cel ce o face, deoarece se lipseşte de iniţieri care i-ar putea de­schide o caldă rezonanţă pen­tru o spir i tual i tate artistica pe care suntem d-atori s'o trăim cea dintâi pe-ratrucâ e a noa­stră, e pentru noi creată şi pentrucă ne exprimă pe noi.

De sigur nu cu câteva răs-leţe documentări, cu un com­pozitor despre care aflăm câte ceva, toate se vor îndrepta dintr'o dată. Un articol nu poate avea această pretenţie. Dar, dacă va putea stârni şi pe alţii să se intereseze de mersml, zestrea şi năzuinţele muzicii româneşti dacă ar pu­tea insinua şi altora pornirea de a se îndrepta mai curând şi către muzica şi muzicanţii noştri, ţelul acestor coloane va fi atins şi îi va justifica tre­cerea pe sub tipar.

RÂNDURILE DE FAŢA NU SUNT UN REPORTAJ

Deşi era poate mai bine să vă las să constataţ i s inguri că ceeace citiţi în acest moment nu este u n repor ta j după toate plăcutele obicimiinrţi ale ge­nului, până la constatare, pa ­gina având perspect ive mai mul te să fie citită pe când, de pe u r m a acestui avert isment , risc să pierd din cititori pe... drum, este totuşi mai bine să se ştie din v reme ce va fi şi ce n u va fi în acest pseudo re ­porta j .

Nu intenţionez, ca să vă spun drept, nici să descriu ca­m e r a de lucru a compozitoru­lui, cu mobilele, covoarele şi obiectele ei de familie, nici să zugrăvesc u n tablou v ibrant şi romantic, în care compozito­ru l să se cufunde în t ransele unei inspiraţi i febrile şi cotro­pitoare, nici mai ales să vă prezint u n Pau l Constant ine­scu în „hala t şi papuci" .

Nu că aş dispreţui în bloc aceste procedee, sau le-aş con­sidera absolut inut i le . Multe din ele sunt ingenioase „mo­mel i" către muzică. Astăzi a-flând ce dulceaţă îi place mai mul t autorului , mâine ce cu­lori de cravate , poimâine care sport, vă găsiţi pe nesimţi te interesaţ i de u n muzicant şi dela muzicant până la muzică, nu e departe .

P e urmă, nu poate fi negat nici interesul de a s i tua un compozitor în cadrul pe care şi l-a ales, de a cunoaşte şi omul p r in t re elementele în­conjurătoare, în climatul p ro­pr iu al vieţii lui, ceeace nu se referă numai la paragraful „Curiozităţi şi indiscreţii bio-brafice" dar pot contribui la cunoaşterea pe plan direct a

compozitorului şi deci la o po­sibili tate de apropiere de el care îl poate face dacă nu numaidecât mai înţeles, este-ticeşte, dar mai accesibil ome­neşte, mai viu, mai atacant.

Fracul învechit şi solemn al lui Verdi, din muzeul dela „Scala" bagheitele cu care a dirijat una sau alta din ope­rele lui, pot nu numai să a-tragă curiozitatea, dar chiar să emoţioneze, să lase impresii neşterse.

Dar, oricât, t rebue să-i cu­noaştem şi muzica. Şi, mai ales, să-i cunoaştem în primul rând muzica.

Şi încă orice astfel de piese de muzeu reprezintă mai ales viaţa pur artistică a compozi­torului . Cât despre secţia „ha­lat şi papuci" cred că e cea din urmă care t rebue să in­tereseze, ca o completare cu totul facultativă, ca o diver­siune.

Când documentare;! începe de acolo, riscă să arate, necu-noscătoriior, şi opera pr in prisma... papucilor ceeace pare mai curând de evitat.

O ALTA MĂRTURISIRE

Cu oate cele de mai sus, aş fi notat poate şi aspecte necom-pozitoireişti ale întrevederi i ce-am solicitat lui Pau l Con­stantinescu în scopul celor de faţă.

Dar, ceva m'a împiedicat cu desăvârşire şi pe nesimţite de la orice intenţie în acest sens. Lipsa de vreme.

Lipsa, de vreme) deşi acest fals imterviub sau, mai bine, acest in terviu asemănător unor romanţe, „fără cuvinte", a durat pa t ru ore.

Ore însă în care Pau l Con­stantinescu, per indând pe su­portul pianinei câteva, foarte puţine, din par t i tur i le lui des­prinse d i n t r u n «teanc" impre­sionant de stufos de lucrări revărsase în fel şichip r i tmuri , melodii şi sugestii de culoare, împle t i se sau pulverizase/ î n cascade o muzică pe care aşi fi ascultat-o probabil şi până în clipa de faţă, dacă s'ar fi putut .

Una câte una, întrebări le p lănui te se topeau. Aveam de ales în t re cel mai interesant şi mai inedit răspuns scontat şi această muzică. Nu era greu de

poziţii în repertoriul „Operei Române" : „O noapte furtu­noasă", după Carageaie şi „Nunta în Carpaţi", balet, a cărei muzică a găsit un rar ecou şi în Germania, deşi ar putea părea, la prima vedere, în afara hotarelor, prea im­pregnat de „exotismus". Dar, muzica adevărată e una sin­gură şi de aceea a putut să placă şi va putea să plică în orice parte „muzicală" a lumii, iar Germania, şi din acest punct de vedere, reprezintă imens de mult.

Executată în întreg turneul din Germania al Filarmonicii, conduse de maestrul George Georgescu, muzica „Nunţii" va fi cântată zilele acestea chiar de Filarmonica din Berlin, sub bagheta lui Ionel Pevlea.

O suită „cătănească", altă suită, o simfoniettă, variaţii pe o temă bizantină pentru violoncel şi orchestră, melodii colinde pentru pian, o sonati-nă interpretată şi de maestrul George Eneseu, delicatul „trio de coarde bizantin", de care autorul nu mai vrea să audă, (din fericire părere exclusivă) înseamnă de sigur pentru un creator care acum 12 ani îşi lua abia bacalaureatul la li­ceul Petru şi Pavel din Ploeşti, o producţie puţin comună.

Dar, mai ales, puţin comu­nă este toată această fecun­ditate calificativ.

încă dela primele pagini date în vileag, Paul Constan­tinescu îşi jalonase, printre compozitorii noştri, o zale de două ori însemnată : odată pentrucă era proprie. Şi, tot pe atât pentru că era croită exclusiv prin ogor băştinaş, pentrucă parcurgea locuri sur­prinzător de încărcate de spe­cific al isvoarelor şi tradiţiilor proprii ale românescului, în muzică.

De aceea, aşi fi dorit să cu­nosc expuse chiar de compo­zitor treptele evoluţiei lui şi explicate, pregătirea tehnică şi spirituală care l-a ajutat pre­cum şi chipul în care îşi pri­meşte şi enunţă estetica per­sonală.

O serie de întrebări „respec­tive", emu gata.

Răspunsul le-a venit insă înainte de a fi puse.

S'au desprins din însăşi mu­zica în „prima audiţie" pe care am ascultat-o şi pe care, din

Scenă din „O noapte furtunoasă"

ales. Şi, pe semne că şi egois­mul apăsa acelaş ta ler al ba­lanţei-

P e scurt şi în consecinţă) ia tă-mă redus iarăşi la vechea mea ipostază de auditor „pro­fesionist", în t r ' un fotoliu de concert, cu diferenţă că sala era de data aceasta o cameră de lucru, un şantier de tonuri... Şi ia tă-mă cu mater ia l de re­cenzie ma i mul t de cât de re­portaj .

Dar, mă veţi crede sper cu uşurinţă, cu cât t impul înainta, cu atât mai la adăpost de orice umbră de regret .

O PARTE DIN CHESTIONAR SE REZOLVA PRIN MUZICA

Paul Constantinescu, deşi abia trecut de treizeci de ani, este, precum cred că se ştie, singurul muzician român tâ­năr care a înscris două com-

nic, o trăsătură caracteristică, prinsă pe viu.

...Iar mi-am dat în peteci" (E vorba de o disonanţă „ar-deiată" într'o temă de şcoală).

„N'o contez pr in t re compo­ziţii"... (Ceva care nu-l mul­ţumeşte şi, nu tmnsacţionează).

„Aici, la fiecare moment , se punea o problemă !"

„Majorul e mul t mai rigid în stilul ce urmăresc. Tot ini-

Uneori nu se poate opri de a remarca, şi, într'adevăr, re­marca se impune :

„Cât de frumoasă şi de pură e tema asta. Cât e de greu de si tuat în ambianţa ei".

In aceste cazuri, nu e nici­odată vorba de o temă pro­prie. E vreo temă bizantină, element autentic, descifrat din străvechi hrisoave de părintele Petrescu, în care Paiul Con-

de R O M E O A L E X A N D R E S C U

Iată, pentru cine vrea să ci- DOMNILOR ŞEFI DE OR-teaseă bine aceste indicaţii în CHESTRA, ISARLÎC Şl RIGA aparenţă fugare, câteva puncte CRYPTO SUNT INE-de orientare care lămuresc multe. NARABILE !

Dansul zestrei, din „Nunta în Carpaţi".

norul îmi convine mai bine; e mai bogat, mai maleabil".

„Totul este să nu cazi în Bach, să te fereşti de polifonişti şi de Ruşi. Cum vei avea ceva comun cu ei, to tul e compro­mis !"

„O singură „senzibilă" şi eşti pierdut".

„Selecţia modulaţi i lor e o o chestiune capitală".

st a ruines cu are un colaborator de mare preţ.

„Aici, suntem în plină psal-tichie".

„Modulaţiile de secundă sunt cele mai bune" .

„Am renunţa t la orice fi­guraţ ie . Am căutat var ia ţ ia în linia cea mai simplă şi mijloa­cele de a evita monotonia fără apel la inutil"...

gaciunect ostasufui român

loc în loc, auditorul o punc­tează cu câte o scurtă lămu­rire plină de francheţe şi de luciditate.

Stă înaintea pianului uu faţa şi corpul uşor către dreapta şi cu o îndemânare cu atât mai extraordinară cu cât e un pia­nist autodidact, descurcă pe­remptoriu caerul celor mai o-riginale îndrăsneţe şi compli­cate combinări devoci, ritmuri şi sonoritate.

Figura nu-i exprimă nici auto-admiraţia, nici cea mai slabă urmă de emfază, de or­goliu. Nu este nici falsă mo­destie.

Paul Constantinescu rămâne în faţa operelor sale un jude­cător am spune imparţial, dacă, mai de grabă n'ar fi, sever.

E arhitectul care a construit după legile artei în care cre­de şi care îşi prezintă opera lui cu totală obiectivitate, gata să lămurească un detaliu teh-

D o a m n e ,sub zodii de si lnicie, t rudnic şi astăzi dreptatea se 'nvaţă . Moartea mi-e ta in ic v e ş m â n t şi povaţă . Par tea mea 'n lume, ca pe -o moşie , gândul , d in leagăn, o creşte şi-o ştie.. .

P a z a p ă m â n t u l u i g r e u m e ş t e ş u g , s tă chezăşie p e n t r u be l şug şi p e n t r u zorii Ţării de mâine . . . E u Vetrei Neamulu i , s fâş iat trup, fac l e g ă m â n t să-i s lujesc, c u m u n c â i n e s tâna - ş i păzeş te de lup.

Fraţ i i me i g e m , î n străini, umilire. Ca să le duc în tr isteţ i îndulc ire şi ca să 'nfrâng cerbicia d u ş m a n ă , n'o să m ă doară prea m u l t nic io rană.

L u n g ă nu-i n ic io grea depărtare, crud n ic iun fulger, c â n d vrem, a n u m e , fraţilor bun i să le d ă m ascultare. . . Statornic indu-le locul î n l u m e şi î n s t rămoşeasca vrednică stare, P l â n s u l s c h i m b à - v o m în bucurie !

D o a m n e , dă braţu lu i n o s t r u tărie blând nc păzeşte c u scutul divin şi ne-oţeleşte' i i credinţa cea trează !

Fă 'nv ingă toare oastea vi tează peste potrivnici , — ca'n ceasul sen in , — Ţara*ntregită din n o u să dea Ţie şi Rege lu i său, pururea Slavă, a m i n !

ŞTEFAN STANE SCU

fPecefi ooeuodafe Peceţ i de s â n g e purtaţ i , a ş t ire Că brazda voastră e t a i n i c scrin Ce s t r â n g e 'n s â n u - i drept moş ten ire Voevodalul etern Dest in. . .

Descălecare î Ruptur i de nour ! Vârtej eroic ! P o p a s şi H a t !... Străjer ş i s imbol, vânjosu l B o u r Pe s t e m a voastră s tă ne'nfricat. . .

î n g e m ă n a t e surori de-o s e a m ă ! Cu-aceleaşi tâ lcuri voi v'aţi n ă s c u t , Şi-aceleaşi trâmbiţ i s t răvech i v ă c h e a m ă Să fiţi u n reazăm ş i - u n s i n g u r scut. . .

D e a c u m , căderea vi-i răsbunată. . . D a r ochi i 'n lacrămi ce vor spre-Apus ?... Durerea voastră nu-i î m p ă c a t ă ? Peceţ i d e sânge , m a i s u n t de p u s ?...

Iul ie 1941. ION PAJURA

CÂNTAREA BASARABIEI O COMPOZIŢIE „FULGER"

Este un poem pent ru orche­stră la care compozitorul a lu­crat în t impul din urmă. Dar, acest „t imp din urmă are ne­voie de o explicaţie. A fost schiţat într 'o zi şi o noapte şi orchestrat în trei zile, dintr 'o singură respiraţie.

E de o s t ructură şi aparte, vorbind larg, şi fundamental deosebită de stilul caracteristic al autorului .

„Mite şi cadenţe" zâmbeşte el, prăvăl ind acorduri care prin excepţie, se încadrează uneori în t repte cadenţiale, deşi ruptur i vehernenet asvarl elanul dintr 'o dată în cele mai neaşteptate tonuri .

Cred ca lucrarea este actual­mente în repertor iul „orche­strei simfonice a armatei" .

Construcţia ei e ingenioasă şi plină de tâlc. O blândă şi evocatoare melodie populară o deschide. O tr isteţe se măr ­turiseşte din undir i le sunete­lor. Şi, deodată, ca un vis blând şi cut remurător , se s t re ­coară, reptil ian, în schimono­siri bine venite ca să expr ime tot subst ra tul şi tot simbolul, internaţionala IH-a. E slută şi rânjitoare, dar viaţa curată şi credincioasă a românulu i co­tropit nu se tulbură. Basara­bia îşi t răeşte mai departe , in restrişte şi mâhni re dar în dârză hotărîre, viaţa sufletului ei românesc.

Dar, de undeva., ca un t u ­net depărtat , răzba te un ecou din imnul Regal român.

Se întoarce mai prelung, mai puternic . Cucereşte r ând pe rând toate vocile. Izbuc­neşte însfârşit în iureş t r ium­fător, în wagner iană măreţ ie , potopind falduri b i rui toare de armonii, spărgând valur i săr­bătoreşt i de muzică, bucurie şi jubi lare desrobitoare.

PATIMILE DOMNULUI ORA­TORIU IN STIL BIZANTIN

Este cea m a i vastă din com­poziţiile lui Pau l Constantine­scu, aproape terminată .

Este, fără nici o îndoială, cea mai înaintată investigaţie în

Pe versuri de Ion Barbu, Paul Constantinescu a scris pentru voce şi orchestră două scăpărări uimitoare de haz, de pitoresc autohton, de panta­gruelică fantasie şi savuros umor muzical.

Ospăţ princiar de imagini îşi risipeşte belşugul în ele, descriptivismul şi inventivita­tea cele mai năstruşnice şi mai dibace ţâşnesc în focuri de artificii neîntrerupte.

Sunt compuse de mai multă vreme, totuşi nu le-am ascul­tat încă în concertele noastre simfonice.

MICUL ACHIM E FOARTE INTRIGAT

De altfel, Paul Constanti­nescu furişa, chiar pr int re te­mele lui de şcolar, pe când, nu acum prea mulţ i ani, ..fă­cea" contrapunctul la „Acade­mia Regală" cu maestrul Jora, care a avut un rol excepţional în formarea aestui mare ta­lent românesc, „ieşirile" com­ponistice cele mai zurbagii şi mai n em a ip ornent e.

Odată, scrisese, p r in t re fugi şi corale aproape „cuminţi", o delicioasă ,Scamatorie - ' sono­ră, în care disonanţe sbârlite, şi irezistibile se precipitau în ropotul diabolic al celor mai năstruşnice jocuri de mâini şi sunete. O adevărată bătăl ie de pisici pe pian, dar, pisici mi­nuna t de muzicale.

Maestrul Jo ra care, în fond, de abia aştepta dela elevii ta­lentaţ i câte o „bombă", cu verva lui pianistică furtunoa­să, făcea să explodeze bomba pe claviatură îrwtr'un vârtej torenţial .

Deodată, cineva urcă scări­le lungi ale Academiei Rega­le, către clasa cu pricina, trei câte trei. E micul Achim, co­pilul unu i funcţionar al „Aca­demiei", care îşi prărăsise subit joaca din grădină şi alerga, cât putea, să vadă „ce s'a în­tâmplat" .

Soseşte la uşe, o deschide repede, şi îşi pet rece capul înăunt ru .

— „Şe cauţi, m ă i " îl apo­strofează sever dar grozav de amuzant, maestrul Jona ?

Micull Achim mai priveşte, tace şi fuge. S'a edificat.

O altă scenă din „Nunta în Carpaţi".

crearea pe dea 'ntregul , a unu i stil simfonic religios românesc, pe baze direct bizantine.

în t r ' adevăr , cu fiecare notă, se pune o problemă. Şi, Paul Constantinescu ştie ce vrea. Totul îi divulgă s tăpânirea cla­ră a ideilor, a tehnicei, a voin­ţei creatoare. El, care poate ter­mina în pat ru zile un poem simfonic, lucrează de mai mult de un an şi jumăta te la această expresie capitală a personali­tăţi i şi st i lului ce şi-a durat .

Speră să o poată auzi de Paşti . Melopee de ne ţărmur i tă expresivitate, o reculegere creştinească ne tu lbura t de a dâncă şi de curată, în t r 'o m u ­zică al cărei graiu e cu desă­vârşire nou şi se învălue cu expresia însăşi a verseturi lor evanghelice, o operă care va fixa în muzica românească şi în a r ta compozitorului un punct crucial, ia tă eeeace este ora­toriul lui Pau l Constantinescu.

Şi pleacă înapoi la jocurile lui sburdalnice, care probabil acum, i se pa r mul t prea bă­trâneşti şi amorţi te .

Afară a început să însereze. Minutul plecărei a devenit

inevitabil . Peste puţin sunt iarăşi în

s t răduţa molcomită din prea j ­ma gării , unde se petrec lucruri a tât de minunate .

Frumoasă ma i e, uneori, me­seria de repor ter ! Mulţumesc, Paul Constantinescu!

2 August 1 9 4 1 UNIVBRSM U T Ö Ä 8 5

Constantin Stelian: Mireasa lumii (versuri)

Căprii ochi cu nopţi s'au întune-[cat,

in besnă sufletul să mi-l întârzie.

După canonul clasic al îndră­gostiţilor socoteşte că : în orice parte, chipul tău iubit cu primăvara e stăpân pe toate'

Simţire necontrafăcută şi ne-eomplicată cu semnificaţii arttis. tice, îşi prevede totuşi duşmanul, în îmbătrânire şi moarte. Ce se poate spune femeii iubite, faţă de perspectiva aceasta inevitabi­lă ? Poetul ştie că dorul este ne­muritor şi că moartea nu va fi, de fapt, decât o logodnă cu mi­reasa lumii. Este gândul ultim, exprimat nu fără subtilitate, pen-

'•̂ < —

1

' 1 1 i, Й У IN E- «

"l

STRATEGIE

Micul, foarte micul comic al trupei Cărăbuş, Dan Demetrescu este renumit pentru răspunsurile neaşteptate cu cari intervine în cele mai serioase discuţii.

A rămas, de-o pildă, celebră, intervenţia lui Dan Demetrescu

GARANŢII

Şi fiindcă tot suntem în dome­niul discuţiilor politice, vom re-produce aici o convorbire care-a avut loc anul trecut între un fin­landez şi un englez.

Trecuse tocmai o săsptămână dela eroica şi dărza apărare a

tracă prin el afirmă fidelitatea într'o discuţie politică din cele micului şi viteazului popor fin. eternă & iubitei :

Versurile d-lui Constantin Ste- rioritatea liricei evoluate. Impre-lian» îndeamnă la revizuirea o- sia ce-o avem de manieră lirică piniei comode după care, în ge- veche, nu dovedeşte neapărat nere, producţia scriitorului ar lipsa de valoare în sine, a ver-proveni din allte surse, decât ale experienţei directe. Această opi­nie cu autoritate populară, acor­dând inspiraţiei un rol impor­tant, separă opera ide contingen­ţele cotidiane jar faţă de autor manifestă o ciudată lipsă de pre­ţuire. Ca şi când, neavând de cât meritul de transamţător ins­pirat, poetul trebue să-şi câştige stima societăţii, cu prestigiul altor însuşiri decât ale sensibili­tăţii artistice. Părerea că scriito­rul nu se califică prin înzestrarea sa, naşte efecte curioase asupra evoluţiei literare. In evoluţia poe­ziei, în special, constatăm mo­mente când interesul public se apropie sau se depărtează de ea. Momentul de îndepărtare a aten­ţiei, presupune în poezie un do­zaj de artificialitate ce se in­troduce ca urmare a nevalonocă-rii de către public a sensibilită­ţii poetului. Acesta încearcă să se răsbune, refuzând să exprime

surilor din „Mireasa lumii", ci prin ea, evidenţiem numai pri­mejdia ce pândeşte pe autori, în perioadele când publicul nu sim­te interes pentru poezie. Inifcr'un astfel de moment de separaţie

îngemănaţi iubirii'miutrdnim. Va trebui ca'n besna cea de veci, asemenea cu mine sâ petreci, Miresei lumii să ne logodim.

Dacă am căuta însă versurile în care autorul să concentreze toate sensurile „amorului", am

mai aprinse, care a avut loc a_ cum un an.

cese spontane, cărora fiinţa sen­sibilă nu se sustrage. înţelegem că literatura a compromis cu­vântul „amor", dar în viaţa fie­căruia acesta îşi păstrează auto­ritatea pe temeiul simţirii fireşti O astfel de simţire naturală răs- . ^ o r _ _ pândeşte nu ştiu ce farmec prie- alege următoareve, î n J ^ - J f L o s în paginile cărţii d-lui lângă candoareaconfesională ma-Stelian, si stârneşte la lectură nuestâ în cele de mai sus, «ur

ГІОСТЛГЛ ЛО№ AM NNMONIT NRINDEM în adaOSUl aUtOC indepentenţă a

când tendinţa poetului este ' să odihna despre care am pomenit, prindem în adaosul autocntifc, se răsbune şi să se izoleze, că- Generalizările noastre se pot zând în riscul artificialităţii, cine susţine ou versuri numeroase. In nu se asociază la atitudinea ge- ' ° "" nerală de înstreinare, şi păstrea­ză,, ca d. Stelian, contactul cu psihologia comună, cade în riscul contrar, al rămânerii la menta­litatea veche ! Repetăm, nu fa­cem aprecierii critice, ci expu­nem doar consecinţele unei men­talităţi nefavorabile scriitorilor.

Deaceea, să nu mire, dacă tre­când la examinarea poemelor, afirmăm, dinpotrivă, că ne plac, mai rnuJt decât multe din versi­ficările confraţilor evoluaţi.

D. Constantin Stelian simte direct realitatea de la care por-neşte, şi ca atare, ne cucereşte

poema .Prinos", „griji ce nu e-rare'n imagini se'nveşmântă", a-dunate ca un „rod al iubirii", au menirea ca, târziu, când poe­tul va „fi departe şi tot mai ne-'nţeles", să amintească iubitei despre el : „vei sf ărîina'ndoiala ce atâta m'a durut". Ce poate fi mai sinceră decât durerea poetu­lui pricinuită de neîncrederea iubitei £n teilentul iui? Cu rtai-

un început de artistului : Surâsul tău, o «ud "f*!*** din -necuprins, mi-e cucerU fiorul purtând solia celor de-aUâ dot*, ne-cm sărutat ?l-am proslaw«

[amorul Era tocmai pe vremea înain­

tării rapide şi glorioase a arma­telor germane în Norvegia. Nu

In zori, păli Natura de J^^"^ mai putea exista nici-o îndoială asupra viitorilor învingători. câ тш-s aievea cele reflectate

...capriciu vag de taină'nselătoare cum poate fi oricndd orice beţie...

înţelegem că după ce *p pros-vitate generoasă, iată-4 aducân- l ă v i t amorul", poetul nu-işi va du-i „prinos" dovada talentului ; trăda sensibilitatea, ceeace dealt-dar şi a „amorului" fidel : „îmi tei nu-i dorim, înfloresc în suflet simţiri doar Repetăm, ne bucură senisitoiii-pentru tine". întâlnim „declara- tabea d-sale nouă într'o y - - • oare riscă să pară veche. mane.

Mai mulţi actori, adunaţi în faţa unor tradiţionale schwartz-uri, discutau chestiunile politice „la ordinea zilei".

Toţi cei prezenţi îşi exprimau admiraţia In faţa vitezelor şl mereu victorioaselor armate ger-

landez împotriva hoardelor bol­şevice.

In tot timpul luptelor, Englezii le dăduseră Finlandezilor di­verse asißurari de apropiată aju­torare.

Toate acestea rămăseseră după cum era şi normal la En­glezi — simple vorbe în vânt.

Discuţia dintre finlandez şi en­glez avea loc în limba franceză. Vorbea mai mult englezul.

Finlandezul, amărît din cauza recentei înfrângeri, asculta.

— „Dece n'aţi mai rezistat?" spunea Englezul. „Într'o săptă. mână v'am fi trimes ajutoare şi i.aţi fi putut bate pe Ruşi".

Finlandezul îl priveşte, calm, de sus până jos, pe Englez, şi apoi îşi dă o palmă peste frunte-

Mirat, Englezul continuă: — „V'am fi trimes avioane". Finlandezul se bate din nou pe

frunte. — „V'am fl trimes tunuri!" O nouă palmă peste fruntea

finlendezulul. — „JVumai să mai fi rezistat

puţin".

Ne-am amintit, astfel, de un scriitor — negustor evreu, foarte la modă pe vremea unui trecut regim politic. Numele său er» Ira. Semne particulare: o foarte mare încredere în sine, şi, in aoelaş timp, o tot atât de mare incultură.

Dar domnul Ira nu părea de loc stingherit de Ups a ea de cul­tură. Cu o obrăznicie spécifie* unei anumite rase, se aventura în cele mai riscate şi savante discu­ţii.

Un cunoscut calamburghi care a remarcat iute ce se ascunde in dosul cuvintelor pompoase ale domnului Ira, nu s'a putut opri ră remarce :

— ,,Asta ии e „sin e ira et stu­dio ! E mai de grabă : ,,Ira eme studio".

NEBUNIE LA CÂNTAR

Caricaturistul şi actorul Geor­ge Voinescu, autor al volumului Balamuc Palace Hotel, molipsin-du_se dela desemnele sale cu ne­buni, caută să_i convingă pe toţi prietenii săi că a înnebunit.

prin sinceritatea confesională, experienţe în care contímpüranii'. j j s t e odihnitoare astăzi lectura s'ar oglindii, dar în acelaş timp ^rţ i d e v e r s u r i în care ur-

unul,

se răsbună şi anta devenind arti­ficială prin înstreinarea de via­ţă. Etapa actuală a liricei româ­neşti, pare că se caracterizea­ză printr'un astfel de divorţ

mărim cu uşurinţă itinerariul unor evenimente djn viaţa scrii­torului.

In acest sens, d. Constantin Stelian sugerează pare-se o în-

al sensibilităţii) a cărui realitate o toarcere spre lirica psihologică, verificăm în orice caz, prin ab- vădită bunăoară în modul de a senţa interesului publit faţă de concepe iubirea.

ţii" de iubire, după acebaş pro- rică în cedeu candid: Menţionăm insă că poezia cea _ „Germanii", spunea

mai reuşită din volum, se'ntam- > > a u cei mai bimi şi mai diecipli-Prin magica fereastră a suJUetu- p . a să nu trateze despre obiectul neţi soldaţi".

[lui tău principal ai inspiraţiei d-lui Con- _ ^ v ă z u t c e f u i g e r ă t o r în_ in care taina creşte mereu mai s t a n t i n Stelian... Un izolat pas-

[mom-itoare. i e \ de toamnă, conţine frumosul catren:

bni place mult privirea s'o las [rătăcitoare...

îndrăgostitul formulează oma­giul suprem cuvenit femeii, pen­tru darul ei de a anula timpul,

Buchete de

poezie. In ce măsură poeţii des­tul de numeroşi astăzi, cu toată indiferenţa ce-i înconjoară, sunt victima artificializării inerente, nu este locul să cercetăm acum. Subliniem în schimb necesitatea revizuirii critice a mentalităţii la care ne-am referit, şi care rămâ­ne responsabilă in. ultimă instan­ţă. Publicului trebue să i se facă educaţia ca să ajungă să înţelea­gă mportanţa sensibilităţii scrii­torului care solidarizează prin limbă şi unitate structurală, su­

fletul şi destinul neamului său. La aceste consideraţii ne-au

îndemnat versurile d-lui Constan­tin Stelian tocmai prin natura lor apropiată de experienţa co­mună. Autorul nu foloseşte ma­niera „abstractă" dominantă în lirica actuală. Caracterul psiho­logic al inspiraţiei sale, raportat la momentul evoluţiei de azi îl siluiază în schimb, pe d. Con­stantin Stelian după o logică normală a lucrurilor, pe o treap­tă depăşită^ fără ca această si­tuare în urmă, să însemne supe-

Autorul întrebuinţează terme­ne amor, neînso'vindu-1 însă de nicj o ironie artistică, prin care conţinutul noţiunii se abstracti­zează. Este vorba de „amorul" pur şi simplu. Femeia despre care scrie d. Constantin Stelian este iubită realmente, din pricina .frumuseţii. Ochii cântaţi de poet, sunt cei ce transmit fiori şi tur­bură, braţele evocate sunt con­crete, carnale.. E vorba de atrac­ţia naturală, de puterea vieţii, şi, în consecinţă, când poetul con­fesează admiraţia sau subjuga­rea sa, cuvintele se referă la pro-

Iwm'mă, privesc cu Rochii morţi,

spre undele în care, un negru /«ange cheamă,

concentrând în prezent, facultă- topirea unor frunze, cu glasuri ţiie vii :

Ca'n nici un loc fiorul nu-i mai [puţin temut

ca prin vecinătatea plăcerii pier-[zătoare,

în care, doar prezentul e /aptul [ce nu doare,

nu-i mincinosul vine, nici tristul [a trecut.

[de aramă,

naintează în Norvegia?" — „Precis că în câteva zile,

sunt victorioşi". In clipa aceea s'a putut auzi

vocea piţigăiată şi mal puţin op­timistă a comicului Dan:

— „Nu se ştie!" — „Cum nu se ştie, mă?" au

sărit toţi pe el. „N'ai văzut câte

Acelaş gest, la finlandez.

Ultima sa ispravă ar fi o vizită la un frizer, de unde s'a întors complet ras în cap. Dânsul pre­tinde că a făcut lucrul ăsta pen­tru a scăpa de femeile care nu_l dădeau pace. Alţii, însă, cred a şti că Voinescu s'a ras în cap, numai pentru a evita o even­tuală chelie.

Nu vom discuta aici motivele actelor excentrice ale lui Voi­nescu.

Zilele trecute, Vlaicu Bârna,

Ы offirrcdirea apei de'ncremenÁte tunuri au trimes germanii în porţi. Norvegia? Şi câte tanckurl?".

— „Bine, bine! Şi eu aş vrea Deaserneni, omagiul cel mai s § bata germanii. Dar nu sunt

fin. şi-l spune poetul sie-şi, în_ «GUR. т а gândiţi_vă că ar putea tr'un .̂ oQÜocv". După ce îşi măr- s ă t r i m e a t ă ş i Norvegienii câteva turiseşte „vanitas vanitatum

am năzuit ca ţara, 'ntreg [Pământul

D. Constantin Stelian cutează р г ^ scrisul meu, de mine s'aibă deci să apară cu confesiuni calde [ştire, de îndrăgostit. Pentru atracţia m c n e i * poema cu aceste versuri ce-o exercită esupră-i ochii, iubi- d e adânc ecou:

fiorduri de_ale lor. Ei! atunci, nu s'ar putea încurca lucrurile?"

Englezul nu mai poate rezista d i r e c t o r u l revistei „Arta", fiind şi intervine: î n v i z i t ă ] a redacţia noastră şi

— „Dar ce.ai, domnule, că te asistând la ultimele demonstraţii baţi mereu pe frunte?" d e n e bunie ale lui Voinescu, s'a

— „Sunt amărît că am uitat simţit dator să-i spună acestuia: cum se spune: „Du-te dracului!" — „Dumneata eşti gramul de pe englezeşte". nebunie al Universului Literar".

La care, caricaturistul, atins în amorul său propriu de 7*ebun, a replicat prompt:

— „Numai gramul?... Pardon!.. Eu sunt kilogramul...".

PE LATINEŞTE

Constat că în săptămâna a-ceasta, întâmplările din rubrica noastră aparţin mai mult trecu­tului PUNCT ŞI VIRGULA

tei, caută comparaţii iarăşi oma­gi ale :

La nesfârşita rază a cerului senin din ochii tăi, nădejdea-mi asteap-

[tâ'nsetosată. Aci-e inima deschisă ca un potir

[de crin

Plec capul umilit, citând în mine, micimea mea, mdrită'n Dumnexeu, Şi — uitând nemărginirea din

[tărie,

mu simt cu ea deopotrivă eu

D. Constantin Stelian ne este

î n v ă ţ ă t u r i

Nu-şi poate cerul parus» adâncirea din privirea ta. Iar elte ori, într'o romanţă

tristă", se tangue de stingerea acestei priviri:

ti vă e bună.

CONSTANTIN FÄNTANEKU

MARGARET MITCHELL: ARIPILE VÂNTULUI.

PE

Epoca de adânci frământări interne ce s'au produs în Ame­rica celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, avântul .uimitor de repede luat de industrie, în urma unor descoperiri epocale, şi-a găsit o înfăţişare dintre cele mai fidele în romanul „Pe ari­pile vântului".

Sudul, continuând viaţa liniş­tită şi puţin romantică pe care i-o permiteau bogatele sale plan­taţii de bumbac, din ce în ce mai căutat, îşi păstra intacte mândria de-a aparţine Confederaţiei şi dispreţul pentru Yankeii acapa­ratori de dolari. Tineretul Geor-giei îşi petrecea timpul între pic-nic-uri şi exerciţii militare, pri­lejuri la fel de căutate şi pre­ţuite. In mijlocul acestui dolce farniente cade fulgerul războiu­lui. Primită cu entuziasm şi pro­clamată „Cauză" naţională, lup­ta se deslănţuie cu furie, colec­tând toate energiile sudiştilor.

Acesta este cadrul în care se desfăşoară acţiunea romanului. Figura femenină centrală a căr­ţii, Scarlett O'Hara, întruchi­pează cum nu se poate mai bine o tânără pe lângă care eveni-

Note româneş t i

Scriam anul trecut în coloa- Şi minciuna şi-a dovedit vre- nüor, al cronicilor al balade-nele acestei reviste despre ne- meinic puterea, fiindcă noi lor şi al cântecelor noastre din voaa — dureros simţită —- a n'am ştiut să răspundem ,c iv i - bătrâni.

Când rareori am găsit în-noastre drăsneală destulă ca să ne a-

de veacuri pe crestele munţilor ratăm cu propria noastră Infă-şi pe plaiurile râvnite de voi, o ţişare, lauda străinilor şi fac mai bine decât orice hri- înţelegerea lor n'au mai cu-soave, graiul şi cântecele noa- noscut stavilă. s t r e - Aşa se întâmplă acum, când

Multe veacuri, .noi n'am evut multe minciuni se năruesc. Să răgaz să deprindem scrisul cu folosim învăţăturile câştigate condeiul, fiindcă a trebuit să c u atâtea jertfe.

Preţul plătit n'ar fi fost atât de mare, dacă ne-am fi înţeles

ce s e ' dovedeau pretutindeni s t r u » s t ă s c r i s c u slove de sân- datoria la vreme utile. 8« Şi de pară, că „civilizaţia" (Dacă „politica" noastră ar fi

Şi îndelungata noastră ab- voastră nu se putea ivi, nici nu fost mai puţin şovăelnică. senţă, acolo unde propaganda Putea creşte, nici nu putea dăi- Dacă „propaganda" noastră

cunoscut printr'o activitate lite- propagande cât mai acti- Uzaţilor" noştri defăimători-In altă poemă deasemeni de- м г а diversă, între altele şi prin w > а р а т а г е а drepturilor Dovezile stăpânirii

clară • лшШ critice. De exerciţiul crrbc n o a s t r e ( tăgăduite uneori — a- " ° ѵ € ! Ш в s tăpânim va profita şi simţul autocritic de- J ă t u r i d e d u £ ? m a n i _ ^ d e , a t ţ i

aceia nădăjduim in desvoltarea o a m e i l i i p e c a r i propagandiştii ^ i * 1 t**^' * o S r e l S U r * ă e m ° ~ interesaţi ştiuse să-i ridice îm­

potriva noastră Politica noastră de stat. care

In atâtea domenii se lăsa in­fluenţată de politica altor state, s'a arătat permanent osilă invi- . . . . . . taţiei de a adopta - în dome- m a n u j m d o a r s a b i a V « « A niu! propagandei — metodele ^ a r * n Carte 3 neamului no

romanul acesta una dintre lucră- mame de voevozL Nu odatt îne* etrdne decât ca o preţioasă sur- d u ; p n a n ă s e s t ă r u i t o r _ r e _ nui, fără îndârjita noastră pază ar fi fost mai activă-rile cele mai reprezentative din câte s'sta scris vreodată în litera­tura americană. Oglindind o e-pocă în plină efervescenţă, când culorile gloriei se întâlnesc des cu abisurile prăbuşirii, „Pe ari­pele vântului" îşi merită succe­sul mare obţinut în toate limbile în care a fost tradusă. Versiu­nea românească, într'o ţinută a-leasă. este datorită d-nei Mary Polihroniade.

alături de mâna puternică «1 bar. băţia Domnitorului a stat sufle­tul mare fl bun de creştină al unei Domniţe; cunoaştem, de alt. fel câteva cazuri in oare pe pri­

sa pentru viitoare opere. Dar reoitindu-le, a observat cu eur. zentă, n'a rămas fără urmări. aci — la hotarul unde am Dacă am fi renunţat la atâ-

C. G ANE: TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE.

Acum când mai mult decât ori

prinder« cu ele aveau o vlociune P ^ t e botare, def ăimătorii « W * * » а 'а1еа ori năvala bar- t e a ^ а Ш е а f a ţ 4 d e

pe care si-ar fi putui-o pterde n « * t a a u izbutit să-si sporeas- barilor „cultura" şi de „arta" străină. • — ' — — r - X _ . , L „ л- ...u D a c ă n e ^ a m ^ d n s t i t

mult cărturarii şi artiştii no­ştri.

Dacă n'am fi renunţat înfinfr, cu neghioabă uşurinţă — chiar mlăuntru hotarelor noastre — la serviciile Teatrului Româ­nesc, în timp ce îngăduiam în­mulţirea scenelor străine şi cir­culaţia nestingherită a duşma­nilor ţării.

Şi asta când Teatrul Româ­nesc putea împlini u n rost mi-

foarte uşor încercând să le pre- c& ^ cu an prietenii, iar în Cărple voastre ieşeau de sub lucreze în cadrul unor povestiri cuprinsul ţărdi s'au arătat, de teascuri şi se înmulţeau grab-

* *.* mai lunai. atâtea ori mustrătoare, efec- ni*, mul plan s'au impus, cu autoritate ^ Л а е т ф і tele îngăduitoarei noastre „os- A l e noastre ieşeau din mâi-nume de femei, conducătoare pri- ? i f a p t u | U i c á directorul unei re- pitalităţi" faţă de uneltele niie. pioase ale călugărilor, îm-cepute a se descurca în dlrigulrea viste-magrazin îi cerea pentru vrăjmaşilor. podobite cu migală şi scrise cu treburilor ţării publicaţia sa lucruri cât mai Pentnu cei ce se îndârjeau îndelungată caznă, în taina

Cele trei volume ilustrat* din scurte, Maugham s'a hotărît si şi se îndârjesc încă să ne în- mănăstirilor, opera d-lui C. Gane „Trecute Jf f*a publicităţii tn forma ini- făţişele lumii drept un popor C f a ţ i t e ^ етаи s c r i s e

vieţi de Doamne şl Damnftţe' ţială. Necesitatea de a nu depăşi înapoiat şi incult, n i d o oste un anumit spaţiu, — mărturi- neală şi nici o cheltuială n'a

apărute in editura ^Universul s e ? t e a u i o r v X _ 1тЛ determinat fost prea mare. se impun atenţiei cititorilor atât sa concentreze la maximum va- Şi în vreme ce cărţile şi pu-

când suntem datori să ne cunoa" p r i n о е е а с е с о п < і п °* document stui material de impresii adunat, BUICAŢULE străine, cu dibăcie în-stem trecutul in tot c« «1 are « « . eât şi prin forma desăvârşită 5* 1°*™* d i « această stringenţă tocmite, deschideau drumul ştem trecutul m tot c e el are * ' p r e z e n t a t e reiese şi mai bine calitatea scrii- propagandiştilor politici şi cul-mălţător Ş 1 bun, în ceeace poate «are sun t p r e z e n t . a d e v u n t i a c C e a d e . a ş t i ади s ă nia creştină a unor luptători chegarea unui grai unitar pe constitui râvnită piMă pentru ge- W. S. MAUGHAM: MINIATURI să se dispenseze uşor de balastul dovedească geniul poporului neînfricaţi, stau mărturie toate toată întinderea României în-neraţiile de azi şi de mâine, inutil al conducerii acţiunii pe din care obârşeau, noi ne mul- cărţile nonstr« — n ut ine e tregite.

cu cerneală. Ale noastre erau scrise cu

suflet şi cu needruncinată cre­dinţă.

Credinţa e aşa dar obârşia sionar în rândul populaţiei mi-culturii noastre. Şi de smere- noritare, înlesnind totodată în

munca întreprinsă de d. C. Gane în desprinderea încurcatelor şi ascunselor fire aîe trecutului din care răsar luminoase şi blânde

mentele trec fără să o turbure figurile unor Domniţe care-au şi dacă ele îşi găsesc un ecou în sufletu-i închis pentru tot ce nu este dragoste, aceasta se întâm­plă numai când tangenţial se re­găseşte în vâltoarea frământări­lor alături de un soldat ce_şi riscă viaţa pe câmpurile de lupta ale Virginiei şi odată cu ea şi echilibrul sufletului său.

Dar numărul mare de perso­nagii ce trăesc în paginile aces­tei cărţi, împletindu_şi acţiunea şi sbătându-se ca nişte valuri nestatornice în căutare de lima­nuri mai liniştite pe care viaţa tă ee prindă temeinic, fac din

Numele lui Maugham, ca ro­mancier şi nuvelist în special, îndeajuns de cunoscut la noi, îşi adaugă în prestiffiu cu fiecare nouă operă tradusă. Cu aceasta s'a însărcinat d. Jul. Ciurgea

căi lăturalnice, apelând la conci. zirnie şi simplificare, fără a dău­na efectului.

urzit istoria noastră, îşi găseşte un bin e mertaat răsunet în ini­mile tuturor iubitorilor de ce avem mai frumos dealungul exis­tenţei noastre ca stat.

Ies din umbra nedrepte! uitări cele mai de seamă figuri ce au veghiat la înfiriparea şi mai târ-

turi" rămân un prototip al ge-care a tradus o mare parte din п Ы и і р Ш г й d g t n c e r c a r e

opera scriitorului enjrlez. Ultimul volum apărut din

Maugham este „Miniaturi", con. ţinând peste treizeci de poves­tiri, încadrate în acelaş ciclu „malaez", de care am mai vorbit, însuşi titlul ne indică lungimea schiţelor ce sunt cuprinse în

pentru scriitori nu îndeajuns de

ziu la consolidarea şi înălţarea carte. într'adevăr, „Miniaturi"-le Principatelor noastre. Umile şi s u n t n u s c u t e din notele de cală-

. . . . . torie luate de autor cu ocazia tăcute, ele au trecut sfioase ртш . . . . . . .

voiajului întreprins în China. încrâncenarea vremurilor, pana consemnând ceeace îl interesa-cronioarului oprindu-se rareori se în deosebi, Maugham se pare asupra acestor soţii, fiice sau că nu considera materialul aütfeX

ţumeam să protestăm împotri- drept — dar grele de duh şi i n faţa atâtor semne de în-va tuturor uneltirilor prin d e mulţimea faptelor vitejeşti, dreptare pe care biruinţa oşti-glasuJ vreunui ambasador cu I a t ă Pentru ce cultura noa- i o r noastre fle înmulţeşte zi cu

Mici perle, strălucind fiecare c a p r i c i i ş i c u t r e n ă ^ ^ d e t ă s t r á > ^ ° n ö b J e t e ^ 0 trăini- z i > S e cuvine să ne întrebăm, în alt fel, povestirile din „Minia- internaţională. P e c-are ne putem întemeia care va fi întâia biruinţă a

U i t ê j x d c â t d e s u n t cele mai înalte năzuinţi spiritului românesc, după ce martorii acestor dueluri orato- 'Cu condiţia să o ferim de sufletul şi braţul oşteanului

- . . . . , . rice, unde nu se înfruntau atât orice deformări păgubitoare, român de totdeauna îi va des-stapam pe manmrea сопаешш. _ c â t protagoniştii Cu condiţia să o facem res- chide drum nou de afirmare?

C. P08TELNICU meselor verzi, orgolioşi să-şi pectată pentru adevărul şi fru- Nu putem răspunde, deocam-afirme iscusinţa verbală ,— noi museţea ce cuprinde, oriunde dată, decât atât: stam cu braţele încrucişate, a- începând prin a o preţui, înain- Biruinţa aceasta, n'o poate lături de cei cari zilnic îşi în- tea tuturor, chiar noi înşine. asigura niciunul dintre cei teţeau asaltul pentru cucerirea Fiindcă noi înşine, ispitiţi de c a r i p U ş i cândva la încercare, opiniei publice de pretutindeni, alte culturi, ne-am îndepărtat n > a u ş t j u t decât SJ culeagă» pe

Că noi ne simţeam tari pe de isvoarele vieţii şi puterii і о с и г і 1 е unde nu ei semănau, temeiul unui adevăr de ne- noastre. Aici ne stă vina- Numai aşa vom putea dovedi sdruncinat — asta nu era de Că nu ne-am înfăţişat lumii, c § încercările prin cari am ajuns pentnu a stăvili puhoiul cu chipul nostru adevărat şi trecut ne-au învăţat ceva-minciunilor desdănţuite să ne cu graiul adevărului nostru, clatine dreapta aşezare- care e una cu graiul rugăciu- SERGIU DUMITRESCU

UNIVERSUL LITERAR 2 August 1941

î n t u n e c a r e a M a g d a l é n e i ( u r m a r e şi s fârş i t >

— Eşti fericită, Magdalena ? Ea îşi mângâie mâinile, verigheta. Şopti

cu lacrămi în otohi : — Fericită, Luca. — fericită ! Dar noaptea se trezea nedumerită, aten­

tă la fiecare mişcare a perdelelor bătute de vâi'.t, la. fiecare svon al timpului. Aştepta sâ vadă prin odae — mişunând acele mii de tentacule care o înverşunau in somn,, să audă pe cineva deschizând uşa şi să intre fără să facă sgomot. Sau s'apară din necu­noscut văpaia aceea stranie care o cople­şise,, să prindă (formă şi să ве-agaţe din nou de tropul ei ca de o salcie tânără plângă­toare. In jur insă, mu era decât aceeaşi tă­cere adâncă, surprinzător de nemişcată. Totuşi parcă se mai bănuia şoapta, oftatul acela desnădăjduit (pe care îl mai simţea încă lângă gura, lângă inima ei), după care se prelinge apoi prin ferestre — afară în lume. Toate aceste treziri buimăcite îi lă­sau Magdalenei spaima că deacum se în­tâmplă ceva delfintiv, ceva cu neputinţă de a fi strivit prin rugi sau alte ritualuri. Se simţea trasă spre o lume nevăzută, parcă auzea necontenit glasul care o cheamă des-nădâjduit afară. Rămânea câteva clipe cu tâmplele în palme, se gândea Intens la Sextil Panu — şi adormea din nou, într'un fel de somn bolnav, nesfârşit aproape.

Aşa a durat câteva nopţi dearândul. Pâ­nă când într'o dimineaţă, gata să se îm­brace, văzu pe braţul gol — o pată cenuşie, întinse mâna, frecă locul acela crezând să poate dispare. Nicio durere nicio schismă— numai -pata apărea din nou, mai înegrită parcă. Magdalena ştia al cui este semnul. Semnul oare apăruse şi lui Sextil Panu şi celorlalţi dinaintea lui. Sta acolo nu ca o răbufnire a sângelui, nici ca o stare mor­bidă a cărnii — răsărea ca un o-;hiu vi­clean, diabolic — ca o gură nesăţioasă de şarpe, otrăvitoare. La început Magdalena nu putu orede, nu putu mai ales înlţelege dece tocmai acum, se iscase. .Sau poate nu e de­cât o manifestare abolică, o obsesie drama­tică.

Cu braţul desgolit, alergă in odaia d-nei Alice :

— Ce este asta, mamă ? întrebă ea stâ-pânindu-se.

Doamna Alice se apropie cu ochii ei miopi, pr-ivi mai întâiu braţul, avu o tresă­rire violentă, ochii i se înălţară peste toată înfăţişarea Magdalenei şi isbuicni deodată în lacrămi, cu, un hohot fierbinte, strân­gând-o în braţe — caşicuim ar fi vrut în ultima clipă s'o apere de primejdie.

— Nimic, Magdalena. Nimic fetiţo! Magdalena rămase inertă în braţele ei,

dreaptă, privind pe deasupra spre un punct nevăzut din depărtări. Din nou se găndi la Sextil Panu, dorind poate să-l cheme şi pe el în ajutor.

— Lasă, mamă, linişteşte-te ! Nu vezi că eu sunt calmă ?

Se desprinse din braţele ei, părăsind o-daia cu paşi împleticiţi. Auzi din nou plân­sul răbufnit al d nei Alice şi in fiecare clipă care trecea — îşi da seama, că totul e atât de firesa. Nul s'ar mai putea revolta, nici să blesteme, nici să fugă,. Osânda a prins-o şi-o ţine înlănţuită.

Chiar în ziua aceea, Magdalena îşi mută lucrurile în odaia lui Sextil Panu. Părea a-tât de liniştită, că un zâmbet uşor — involt ii înflori pe buze. Zâmbea cărţilor, oglin­zilor, lui Sextil Panu. Se simiţea uşurată ca de un lest, pe care fusess obligată să-l poarte 25 de ani dearândul. Dorea mai ales prezenţa concretă a iui Sextil Panu. înfier­bântată, stăpânită de aceleaşi farmece, îl privea ca, pe un om, ,ca pe un om v'u, care ţi-a intrat în sânge, pe care nu-1 mai poţi uita. Lua portretul din perete şi şi-1 apro­pia de sânii goi,, îl ţinea strâns lângă ini­mă — într'o îmbrăţişare trudnică, nevero­similă. De mult ©extil Panu nu mai era considerat în valoarea lui de „tată". Acum îndeosebi, îşi pierduse şi calitatea aceea de sursă a răului. Era un OM. Iubirea, acea u-nkâ iubire pe care n'o cunoscuse în volup­tăţile reale, se transforma acum într'o sim­patie organică lângă nefiinţa lui Sextil Panu. Ispita se adeverea naivă, dar trans­cendentă. Ar fi vrut astfel ca Sextil să ca­pete o viaţă, mută şi elixiriantă, dar să moară în braţele lui, să-i simtă sărutarea, să-i simtă mâinile încercuindu-i .coapsele şi umerii, iuircându-ise cu el — sus, acolo în veşniciile neturburate.

— |Dece ne-ai făcut să murim tineri, tată, atât de tineri ?

Nu era în întrebarea ei nici descurajare, nici milă, nici revoltă Ci o însufleţire oarbă pentru moarte. Pentrucă acum Magdalena o dorea, o cerşea mai repede şi mai intens, ştia că prin actul acesta, se purifică deplin, scapă de torturile lutului, de chinurile ia­dului. Se abandonase cu desăvârşire aces­tui legământ, aşteptând emoţionată să vină ceasul, transfigurată într'o infinită melan­colie — să pornească zâmbind, frenetică — spre intermediile lui! Sextil Panu.

Aşa se pregătea Magdalena de moarte. Sta ore întregi pe scaun lângă fereastră, privind afară. Vedea primăvara venind şi zâmbea. Vedea merii, liliecii înflorind şi zâmbea. Vedea perechi îndrăgostite trecând şi zâmbea O. zâmbetul acesta ca o ertare pentru toate păcatele oamenilor, zâmbetul acesta ca o nouă cununile cu cerul. Câteo­dată tresărea tremurând, umblând în ne­ştire de colo până colo, aruincându-şi ochii înspăimântată peste toate lucrurile din odae. Parcă misterul se încinsese din nou în veş­nicie, parcă fusese scoasă din condiţia ma­gică a familiei Panu. Părea atunci o exal­tată, împotrivindu-se gândului că nu va mai muri. Dar dorul după Sextil Panu de­venea haotic,, o pătrundea din nou cu atâta măreţie, că se lumina ea in preajma unei învieri adevărate.

Singurul care veni s'o vadă fu Sa?a. Ră­măsese in pragul uişii încurcat, mângâin-du-şi mâinile. Ochii îi erau arşi, turburaţi şi o privea pe Magdalena cu o fixitate ri­

gidă. In înfăţişarea lui palidă, părea un f-et înecat, lipit de zid.

— Ţi-e frică, Magdalena? o întrebă, trist. El însuşi făcea concentrări furioase să

fie calm, să pară nestingherit. Dar era atât de galben şi de înfricoşat, că trebui să se sprijine de uşă să nu cadă. Ştia bine că în­tr'o zi şi pe el il va trezi din somn oftatul acela dureras, şi el va аші chemarea din­tre vânturi, şi lui ii va apare pe braţ sem­nul cenuşiu.

— Nu mi-e frică, Saşa. îmi închipui că am murit de mullt şi acum nu aşteaptă de­cât duhul meu să plece. Durerile ar fi ale trupului, dar eu nu-mi mai simt carnea. Chiar când mă pipăi, degetele îmi trec pes­te materie, ajugând până la suflet.

— Cum este când mori aşa? — Fără suferinţă, Saşa. Fără nicio sufe­

rinţă. Ceeace mă doare mai mult e dorul după „Sextil". El înlocueşte acum toate iluziile noastre de aici depe pământ.

Saşa ar fi vrut să-i spună că lui i-a rămas dragă, că nu se poate împăca aşa cu moar­tea ei, că ar fi în stare să lupte pentru dă­râmarea blestenuuilui. Dar se simţia nepu­tincios sâ vorbească. Avea o răsuflare su­grumată, o răscolire lamentabilă în tot tru­pul. Din nou îşi mângâie mâinile, căutând sâ se reculeagă. Magdalena se apropie de el şi îi cuprinse umerii, sgâllţâindu-l :

— Trezeşte-te, Saşa! — Sunt treaz. — Nu), Salşa. Şi tu visezi la moartea ta.

Nici ţie muţi va fi frică. O ştiu bine. Pro-mite-mi că n'ai să plângi.

— N'am să plâng, Magdalena. — Aşa, Saşa. Nici eui n'am să pot plânge.

Nu suntem oare amândoi fiii lui Sextil Panu?

— Suntem, suntem..,, dar răsuflatul îl su­grumă, se întoarse şi fugi prinzându-şi ca­pul în mâini.

'Magdalena privi în urma lui, ca în urma unui sicriu care poartă înăuntru un om viu. Nu-1 mai strigă înapoi. închise uşa cu cheia, aprinse lampa, îşi trase scaunul lângă fe­reastră. In toată odaia era un aer pur de împăcăciune, o atmosferă de biserică în care n'a mai intrat nimeni de sute de ani. Şi peste toate, chipul Magdalenei zâmbea, ca o mare lumină. •

Se opri un moment din plimbarea aceea piezişă^ priivinidu-se atent în oglindă, apoi a-şezându-se în fotoliul din faţa căminului spuse mai mult pentru el:

— Trebue să scap de demenţa asta, de de­menţa ei mai alea.

Victor îl privi pe sub arcadele sprâncene­lor aiscunzându-şi zâmbetul ironic care. se iscase o clipă pe buze

— Tu îi spui demenţă, eu o consider o tra­gedie a bucuriei divine.

— Spune-i oriornn. Pe mine mă oboseşte, mă turbură, mă îngrozeşte. Ascultă-mă, Victore: Credeam c'a m să pot realiza o rr-"' ' nune, un mare miracol, dar acum mă sim't" învins. ! ' '

— Şi atunci cum a rămas ou logodna? în­trebă celălalt mirat.

— Parcă logodna mai interesează astăzi. După aceea s'a întâmplat ceva grav, ceva extraordinar între noi.

— Despre ce este vorba? Luca se răsuci în fotoliu, adunându-şi

gândurile, ferindu-se mai ales să întâlnea­scă privirile celuilalt.

— Doream o libertate, un repaos între mine şi Magdalena. Ştiam bine că după cununie, aveam să fiu un sclav, trebuia-să mă transform într'o anexă a ei. De aceea câ- • teva zile fulsei deadreptul bolnav, risipit în­tre ceasuri, sdrenţuit parcă de toate câte se petrecuseră între noi. încercam câteodată să mă duc la ea. E adevărat, niciodată- n'am trăit ore mai esenţiale, mai desăvârşite ca în apropierea ei. Stăteam s'o privesc, s'o as­cult — sau adesea mă emoţionau tăcerile acelea lungi care nouă ne садааи. o satisfac­ţie febrilă. Sunt femei care ştiu să iubea­scă un óm. numai privindu-1, numai ocro-tindu-1 cu surâsurile sau numai tăcând-Poate eram prea orgolios, începea să-mi fie frică de ceva neştiut. Sau în subconştient creştea demonia aceea desagregată, care în­cepea să mă. închircească. Cred că Sextil Panu mă oprea să mă cunun cu Magdalena. Asta e. Insfânşit, am alunecat prea mult. Era vorba despre libertatea mea. Dar închi-pue-ţi că n'am găsit cu putinţă alt sens al eliberării mele, decât .să-mi vulgarizez tru­pul, să mi-1 biciui. Nu acceptam nici o mo­rală — dar bănuiam că tot am să câştig o suferinţă, o suferinţă care să mă stoarcă, să mă umanizeze până la paradoxal. într'o noapte a fost asta. Suiam la mine cu o fe­mee, o femee oarecare luată depe stradă.

Pe scări însă m'am întâlnit cu Magdalena-Probabil se plictisise aşteptându-mă şi a-cuim se întorcea. N'am putut reacţiona în niciun fel. Strângeam numai cu brutalita­te braţul f emeiei care zâmbea' vopsit, alătu-rându-se toată de mine. Magdalena avu la început uin şoc tremurător, mă privi atât de îngrozită încâ n u i-am putut suporta privi­rile. Cu ochii închişi, (plecaţi în jos, vedeam scena asta foarte obscură şi destul de cara­ghioasă. Nu ştiu ce gest aş fi făcut mai târ­ziu, încercam să mă desmeticesc, să devin normal. Am simţit-o o clipă în urmă tre­când pe lângă mine, coborând treptele fu­gind, desigur scârbită, foarte des-amăgită. Aveam sentimentul confuz că mi se despică pieptul în două sau că în jurul meu totul e întunecat. Fireşte că eram jenat, emoţio­nat, dar nestăpân încă pe o logică oarecare. Ma bine aş fi urlcat sus cu femeea aceea, în-cuindu-mă în odae şi forţându-mă' să fiu un amant plăcut. Dar am părăsit-o acolope scări, întorcându-mă jos în stradă. Am gă­sit-o afară rezemată de zidul- casei, foarte istovită;, istovită ca de o oboseală care cu­prinde şi silă şi desgust şi mirare'. Parcă mă aştepta, eram convins c'o să viu în urma ei. N'aveam curajul să-i explic şi nici să-i vor­besc măcar. Mă simţeam stupid şi inferior

în faţa ei. Mă privea cu nişte ochi enormi, sclipitorii, îngheţaţii. Apoi spuse foarte calmă :

— Tu nu eşti vinovat, Luca. Nu eşti vino­vat cu nimic. . . .

. Atunci am -înţeles cât de mult mă dispre­ţuieşte, cât de sus stă iubirea ei nobilă, cât de frumoasă ar fi fost cununia noastră. In fond, era un fapt banal fără importanţă, ri-' dicol dacă vrei, dar cauzase între noi o sdruncinare definitivă, o ruptură irepara­bilă. Nu ştiam cum s'o conving că asta nu strică nimic din armonia dragostei noastre, că nu e bine să judecăm întâmplarea aceea ca pe o desagr.egare a sentimentelor noastre. Mă sileam, să fiiui calm;, dar n'am reuşit. Ea mă privea continuu înfiorată, tremurând. Cred Car fi plâns dacă suferinţa ei n'ar fi fost atât de adânc sdruncinată în suflet. Pornirăm pe străzi la întâmplare, desorien-taţi, tăcând..A fost cea mai lamentabilă noapte din viaţa.mea. Să mergi alături de un om care tace, să simţi cum totul în ju­rul tău se destramă, ,-sau- se scurge în tine ca un puhoiu murdar.-Şi auzeam numai răsu­fletul adânc, care o făcea să icnească ade­sea în tuse. Nu numai eram eu şi Magda­lena — ci 'două întunericuri plutitoare Parcă intrasem pe. neaşteptate într'o zonă de nebunie înceată, mă sbăteam să scap, să fug., Nu se mai putea face nimic. Până. în zori am -atât unul lângă altui. Nu ne puteam despărţi, pentrucă, trebuia să, aşteptăm- să se sfârşească noaptea aceea, ca să nu ne mai aparţină nimic din amintirea ei. Dar, ştiam bine, că'1 amândurora ne rămăsese în suflet o amărăcduine deşartă, o beznă cloco­titoare, un fel de şopârlă care te suge şi te-usucă. Ne-a prins dimineaţa, aproape de grădina Icoanei, şt iam că ne vom despărţi, că ne vom despărţi mai ales pentru totdeau­na. Şi în clipa aceea doream s'o îmbrăţişez sălbatec, mai pasionat, decât în orice altă noapte de extaz. S'o oblig să închidă ochii şi să uite, să uite definitiv tot ce văzuse şi se întâmplase' între- noi. Credeam că rătăcirea pe străzi îi ajutase să se limpezească, şi poa­te anume mă oprise alături de ea ca să sca­pe de demenţa aceea. Credeam că la sfâr­şitul nopţi! devenim puri, inefabili; căpă­tăm o certitudine cerească, fermă, fără con­strângerea amintirii de mai înainte. Cât de mult mă înşelam] Magdalena se opri deo­dată, privindu-mă tot atât de împăienjenită,. indiferentă,, tot dispreţuitoare mai ales. A-veam senzaţia că o otravă dulce mi se scur­ge in vine, că peste câteva clipe aveam să cad trăsnit într'o moarte fulgerătoare la picioarele e i Aş fi vrut chiar să mă spânzur acolo, să alerg înaintea unei maşini. Aş fi

birea cealaltă, serafică, veşnică — pe care totuşi sunt convins că i-o purtam. In noap­tea aceea mă privise ca pe omul care o în­şelase (nu în sensul unui adulter), ci care o trădează. în măreţia destinului ei. Credea că împlinind păcatul cu altă femee o pără­sesc, fug din semnificaţia cununiei, o las mereu în urmă agăţată de propriile ei dis­perări. Dar nu era aşa. M'aş fi întors tot la ea. Pentrucă Magdalena crează întotdeauna un climat preţios de iubire, crează o căldu­ră bună — amicală în jurul tău. Acum mi se pare monstruos ce am făcut. Păcatul meu ar fi fost de un ceas, de două — dar nici pă­cat, o plăcere îşi atât. Acum o văd parcă în­tr'o planetă pustie şi mi-e groază să mai mă gândesc la viatţa ei. Eu? Eu par ca un câine hulit, murdar şi îndepărtat de toate

Se opri, frecându-şi! tâmplele nervos. In odae plutea acum o linişte continuă, netur­burată.. Prin perdele, cădea, pe covor o lu­mină cenuşie, împărţind încăperea în două zone obscure. Se auzeau la răstimpuri egale, respiraţiile molcome. Se făcuse frig. Luca se ridică, sicuturându-şi. umerii şi vorbind cu altă voce:

— Am pe-aici un lichior tare. Să bem pu­ţin. Poate ne mai încălzim.

Turmă în cele două păhăruţe cu o înceti­neală atentă, întinzându-i apoi unul lui Vic­tor. Le băură amândoi, într'un şuer. Mai le umplu odată. Stăteau acum cu ele în mână, sortoindu-le uşor ca pe un parfum involt.

— într'un fel, avea dreptate Magdalena —. începu. Victor să vorbească. Celălalt tre­sări, î ş i lăsă paharul pe masa de alături, a-prinzându'-şi o ţigară.

— Desigur că pentru tine a fost un mare ghinion. Dar judecând prin calmul cu care se deslega de tine nedorind să mai partici­pe lai realizarea miracolului înseamnă că Magdalena şi-a dat seama că nu eşti tot atât de perfect icaşi ea. Doar ţu mi-ai spus că dorinţa ei curioasă oarecum era de a ră­mâne până la, sfârşit fecioară. Adică pură, adică nesdrobită de faptul uman. Cred că nu e biné să- considerăm arderea ei lăun­trică, această inconştienţă de a refuza le­gătura: cu un bărbat'— în sens biologic. Căci virginitatea ei nu. conta ca realitate îm­plinită sau neîmplinită, ci ca o magie pre­ţioasă în legătură cu lumea iluziilor, o na­tură înspăimântător de nepământeană. Magdalena nu. suferă pentrucă tu te-ai cul­cat cu altă femee, suferă pentrucă a aflat că şi tu eşti om, pentrucă nu poţi să te înalţi până la frumuseţea acelui extaz de purifi­care.

Luca aşteptă câteva clipe, crezând că a-

vrùt să mă vadă murind, să capete astfel credinţa că mă mântuisem, că' puteam sta a-lături de ea nevinovat. Aş fi vrut să mă, erte. Dar Magdalena. îmi spuse doar atât, poso­morită, învinsă:

— A trecut şi noaptea asta! Acum e altfel, e altifel — aşa cum tu n'ai să.poţi înţelege niciodată, Luca.

Şi fără ,să-mi întindă mâna,, fără sâ mâ erte, mă .părăsi. N'am putut alerga in urma-ei s'o opresc, niai n'am .strigat-ö- să rămână. Poate s'ar fi întors.- O' priveam năucit, cu­prins de o panică înspăimântătoare, împietri: în locul acela — neaşteptând nimic nici delà soartă, nici delà Dumnezeu, nici delà oa­meni. Nădăjduiam totuşi că va veni cândva să mă' vadă, nădăijduiam s'o găsesc ascun­să înapoia fiecărui lucru. Dacă deschideam o uşă — mă aşteptam s'o văd acolo. Dacă mă priveam în oglindă — credeam că va răsare ca o văpae. Dacă visam — credeam că e"alături de mine, 'în!' pat şi întindeam mâna S'o' ating. Totul se transforma; căpăta contururi şi viaţă, numai prin viaţa —' prin-conştiinţa ei. Câteva zile am fost bolnav de febră, de nelinişte. N'am avut curajul s'o caut acasă. Poate mi-ar.fi eşit înainte d-na Panu şi s'ar ii.,ui tat la mine ca la un strein. Poate Saşa, care mi-ar fi închis uşa în nas.

" Poate chiar ea — privindu-mă ca. în dimi­neaţa aceea, fiind de ajuns să înţeleg că to­tul e.zadarnici. N'an avut curajul; Mi se pă-rea. că în jurul meu e o lume amară şi des-nădăjduită, iar. ea un .strigoi plutind pe dea­supra lucrurilor, căutând o formă, o mate­rie oarecare să mă întruchipez-în altă via­ţă. M'am simţit grotesc ca un saltimbanc întors din cinq, după aplauzele proştilor a-măgiţi cu fleacuri de nimic. Aşa a fost. Apoi într'o zi, primii verigheta înapoi. într'un plic mic, alb, pe care. nul l'am deschis. L'am pipăit numai şi ,am înţeles. Cred câ înăun­tru nu e niciun cuvânt, măcar. Şl chiar de ar fi nu sânt curios. Dar Ştiu că nu e. In ziua aceea am fost însă foarte liniştit. Mă întreb şi acum 'dacă am-ifost in stare s'o iu­besc cu adevărat, dacă am iubit-o măcar o clipă. Vezi, ea n'a făcut deosebire intre o iu­bire carnală pentru o femee oarecare şi iu-

păraxea va continua, dar văzându-1 tăcând, răspunse vag, clătinând din cap.

— De acum nu mai are niciun rost, M'am decis să plec.

— Vorbeşti serios, Luca? —. Foarte serios. Nu ştiu dece aş mai ră­

mâne în ţară. Jocul mi se pare drăcesc, im­pur,'fără nicio ată semnificaţie mai înaltă, şi-apoi gândeşte-te că nu mai pot suporta amintirea ei. Aproape acelaş motiv de acum 11 ani. Plec să ці% să mă desăvârşesc în alt­ceva. Eu şi. aşa n'am niciun scop. Am să caut unul. Inferior, ridicol, la întâmplare. Trebue să intru. într'o altfel de aventură, care'să-mi sângere carnea, să-mi epuizeze sufletul. 'Desigur că vor trece multe zile, pâ­nă voiu scăpa de amăgirile fastuoase1 de aici. Am să încerc, ceeace mi se pare esenţial e câ n'am niciun regret pentru nimic; nicio remuşcare^ Ţu care eşti artist, înţelegi sen­timentul ăsta. Când ai visat să sculptezi o statue, munceşti chinuit nu reuşeşti, o a-run'ci, te apuci de altceva şi constaţi Cai is-bândit altfel, mai deplin, te-ai desăvârşit prin intermediul altei iluzii. Mai ai regretul de a nui fi terminat prima operă? Nu cred. La fel şi cu mine. Ce-o să se întâmple cu ea? Poate câ va veni într'o zi cineva care s'o iubească altfel, aşa cum visează.

Victor ridică ochii. Avea privirile, reci, şi aspre.

— .Cred că nu se va ivi nimeni! spuse el târziu.

—- Pentrucă toţi o să fie prea lipiţi de pă­mânt, prea sub-oameni — ca să întrebuin­ţez un atribut de-al ei?

— Nu, Luca — pentrucă Magdalena dea-о ш se pregăteşte să moară.

— Ce vrei să spui? tresări brusc încordat. E bolnavă.

— O, nu — nu « deloc bolnavă. Dealtfel înaintea mea, cauza o cunoşti şi tu. Nu uita că e fiica lui Sextil Panu.

— Am înţeles. — Magdalena moare poate de prea multa

tinereţe. Sau poate pentrucă peste vârsta asta nu mai poate rezista la, nimic, nu mai poate accepta nimic. Există întotdeauna o limită, peste care nu se mai poate trece.

TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării

Exilată o zonă în destinul unui om, în oare se concentrează tot ceace ar fi trebuit să trăiască, se concentrează şi se epuizează în­tr'o clipă, într'o simplă întâmplare. Moar­tea apoi, e un 'Sfârşit firesc.

— Eu nu i-am grăbit sfârşitul ăsta! re­plică Luca înfierbântat, cr«zându-se acuzat.

— Dacă Magdalena mai are amintiri, tu nici nu mai contezi în amintirile ei. Ai de­venit o umbră fără importanţă, care n'o mai supără. Cred că Sextil Panu le-a lăsat la toţi dorul de a muri, de a muri tineri mai aleis. Şi în faza asta ei nu suferă, dimpotri­vă sunt fericiţi. Iubirea pentru tine o înlo-cueşte acum dorinţa fierbinte de a fi mai repede în rai.

— Aşa este! făcu resemnat Luca. Acum e prea târziu, prea departe de mine. Dar poate mă întâlnesc cu ea, sus în icer.

Victor se ridică brusc. Niciodată ochii lui Serafim nu, avuseseră culoarea asta spălă­cită, lumina asta, arzătoare de acum. Era în toată făptura lui o încolăcire a fibrelor, a a-celor miriapode sugrumante, subjugându-1 unui nou blestem. II vedea deacum pe Luca rătăcind prin lume, ca un spirit gol, ca un spirit interzis în mediul paradisiac. Păcatul lui nu se răsfrânge numai asupra acestor sfâşieri crepusculare de azi, ci mai ales îl blestema să rămână viu mult timp, să sufere mult timp până la altă întâlnire cu Magda­lena. Luca Serafim părea în clipa aceea foarte bătrâni, foarte nenorocit..

Victor îşi îmbrăcă pardesiul, îşi puse mă­nuşile, grăbindui-se să plece. In uşă se mai întoarse odată.

— Ştii, Saşa a dispărut de acasă, a fugit. Nu mai ştie nimeni nimic de el. Cred că se teme de moarte.

Dar celălalt nici nu tresări măcar. Răma­se acolo în fotoliu aparţinând unei groaze ireale, încremenit ca într'un sicriu svârlit la marginea lumii. Arar i se auzea respiraţia — ca un horcăit sinistru. •

Nu s'a luminat încă de ziuă. E un ceas înegurat al unei dimineţi care va veni con­vulsivă şl obosită. Totul apare confuz, ca intr'un spleen nostalgic. E minunat de plă­cut însă, să te plimbi pe străzi la o oră la care încep să se- stingă luminile şi în jur e numai un pustiu violent, neobşnuit.

Sunt oameni ale căror chipuri nu spun niciodată nimic, chiar dacă viaţa, lor pre­supune o întreagă serie de, svârcoliri. Alţii care îşi exteriorizează destul de aspru sen­timentele şi iluziile. Feţele lor sunt expre­sia unei stări de haotism sălbatec. Ochii mai ales desvălue în pupile o lumină stranie, care înseamnă în acelaş timp frică şi re­semnare. Aşa este acum Saşa. Crezuse că pleacă pentru totdeauna. Hoinărind fără rost pe străzi, dormind în hoteluri dferite. mâncând in restaurante streine — încercase să scape de amintiri. Dar cu fiecare ceas se simţea tras înapoi ca într'un fel de mocirlă ameţitoare.

— Trebue să te uit, tată! Trebue. Era strigătul din ceasurile acelea nedor­

mite, hipnotice —• când Sextil Panu apărea mai plâns, mai trist în gândul băiatului. A-devărul acum i se pare desgolit de orice va­loare, crud şi catastrofal. Mereu va fi un om obosit, un om insubstanţial, osândit să ducă şi el suferinţele de neertat ale celui­lalt. Deaceea îşi dă seama că altă scăpare nu e decât întoarcerea.

Pars un om bătrân, firav, sfâşiat de orice bunătate. Se întarce ca dintr'un tărâm pus­tiu, să-şi înumere aici foile de calendar şi să se pregătească pentru celălalt drum îna­poi. Vede casa şi nu-1 emoţionează nimic, se întâlneşte cu mama şi nu vede pe chipul ei bucuria regăsirii. In toată casa e o tăcere plină de păcate. Se opreşte deodată în loc, caşicum se auzise chemat de cineva. îşi a-duse în clipa aceea aminte de Magdalena. Cum intră in odaia ei|, îl bântui deodată un parfum de o nobleţe rară. Căci Magdalena era atât de pură, atât de neumană! Obra­zul căpătase linii discontinue, adânci. In toată făptura ei se crease un mediu suprau­man, ceţos, neaşteptat de cald.

— Dece ai întârziat, Saşa? In prima clipă, nu-i văzu, decât mâinile,

slăbite şi galbene, întinse deasupra păturii, îşi dădui seama că Magdalena trăeşte ulti­mele momente ale delirului.

— Eu ştiu că te-ai întors pentrucă te che­ma aici „Sextil". Deacum n'ai să mai poţi pleca.

— Ii dau .dreptate mamei: nouă ne tre­buia alt tată. Plângi, Magdalena?

— Nu, Saşa. Mă gândeam că plec din lu­me cu o singură amintire: sărutarea lui Luca. Dar ea e mai grea decât toate păca­tele şi bucuriile mele de aici. Deaceea îl bles­tem să n'aibă linişte, până când n'oiu co­borî eu să-i închid ochii.

— Aşa mor Panii, Magdaleno — beste-mând?

— Aşa mor. Acum du-te; Saşa. Calendarul e acelaş de acum 27 de ani.

Ceasornicul oprit la aceeaşi oră.. Printre ca­drele ferestrei se vede oraşul, doborât sub primăvara asta de plumb. Dincolo, în holl, aşteaptă Victor, Iulia, doctorul Radovici, Doamna Panu intră înăuntru cu un buchet enorm de lăcrămioare' albe. Se aud patru inimi bătând răsieiţej, ca patru clopote fune­rare într'o cetate în care nu locueşte nimeni. Aşteaptă taţi patru, ca în faţa unei noui coborâri depe cruce.

Insfânşit, eşi doamna Alice — care oprin-du-se în prag, le spuse liniiştită:

— S'a sfârşit! Eu îi îngrop pe toţi. Răsuiflară deodată. Victor îşi aprinse pipa.

Iulia isibucni în plâns. Doctorul îşi scoase batista, să-şi şteargă fruntea plină de bro­boane. In mijlocul lor, numai Saşa sta drept, atât de nemişcat şi de alb — ca un arhan­ghel care-şi ascultă sentinţa morţii viitoare.

Braşov, Martie 1941.

LAURENŢIU FULGA

dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.