Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice,

Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Teoria generala a dreptului

-note de curs-

an I

conf. univ.dr. ROXANA TOPOR

CUPRINS:

1. Noțiuni generale privind teoria generală a dreptului 2. Conceptul de drept 3. Conceptul de stat 4. Izvoarele dreptului 5. Sistemul dreptului 6. Norma juridica 7. Interpretarea normei juridice 8. Raportul juridic 9. Raspunderea juridica 10. Tehnica juridica 11. Realizarea dreptului

CURS I –NOŢIUNI GENERALE PRIVIND TEORIA

GENERALĂ A DREPTULUI

1.NOŢIUNEA DE TEORIA DREPTULUI

O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte

să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi

de particularităţile naţionale ale dreptului în fiecare ţară.

Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile

pentru ramurile ştiinţei juridice: norma juridică, sistem de drept, izvor de drept,

raport juridic, răspundere juridică etc.

Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor

şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de „ drept”,

dezvoltând elementul formal şi normativ al normelor.

În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele generale

despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. Termenul

enciclopedie este de origine elenă şi înseamnă „învăţământul în cerc” având

înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se

delimitează de alte ştiinţe.

2.SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică,

concretă, in mod cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat in

general, fie pe anumite ramuri sau instituţii.

Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la

drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau

istoria doctrinelor politico-juridice.

Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite

categorii de relaţii sociale in forme specifice. Aceste forme, determinate de

particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează, constituie criteriul

principal de diviziune a dreptului in mai multe ramuri, pe baza cărora se formează

ştiinţele juridice de ramură.

Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei

discipline juridice aparte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a

ştiinţei juridice.

3. FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR JURIDICE

În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit la

nivelul fiecărei ştiinţe - presupune:

-descoperirea faptelor brute;

-fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la faptele

ştiinţifice);

-elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a ipotezelor şi teoriilor, a căror

veridicitate este verificabilă

Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei:

-dimensiunea descriptivă- stabilirea şi fixarea metodică a faptelor

ştiinţifice;

-dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi teorii.

Funcţiile ştiinţelor juridice sunt :

-explicarea teleologic-normativă;

-implicarea teoretic-critică;

-universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este cunoaşterea metodică a

generalului, cum spunea Aristotel) şi dacă fiecare sistem naţional are aceleaşi note

fundamentale, cu particularităţile proprii, atunci o ştiinţă juridică realizează

universalitatea descripţiilor cu specificitatea descripţiilor ei cu specificitatea

criteriilor ei aplicative).

4. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL

ŞTIINŢELOR JURIDICE

În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele Universităţii

Bucureşti, 1991), Nicolae Popa subliniază că cercetarea fenomenului juridic nu

poate fi restrânsă nici la nivelul istoricităţii sale, nici la nivelul unei tratări de tip

particular- adică a formelor dreptului pozitiv, activ, în vigoare într-o anumită ţară,

ci trebuie realizată prin surprinderea aspectelor de generalitate, a constantelor

dreptului. Studiul conceptelor, categoriilor şi principiilor fundamentale ale

dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului.

În cadrul Teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte precum:

dreptul (esenţa, conţinutul şi forma dreptului), norma juridică, izvorul de drept,

raportul juridic, tehnica juridică, răspunderea juridică, etc. Demersul fundamentării

acestor concepte prezintă ca punct iniţial datele furnizate de ştiinţele juridice de

ramură şi ştiinţele juridice istorice, asigurându-se astfel, la nivelul conceptelor

posibilităţi de identificare, delimitare, ordonare şi structurare a realităţii juridice.

Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul dreptului şi

cercetează structurile, mecanismele sistemului de drept în care întâlnim aplicaţiile

conceptelor filozofice: fenomenul juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice,

conştiinţa juridică, ea valorifică diverse concepţii filozofice la nivelul unor domenii

ale acestora precum ontologia, epistemologia, antropologia, axiologia, etica. Ea

cuprinde ipoteze şi teorii competitive despre ceva determinat obiectul la care se

referă şi îl explică, ale cărei legi caută a le descoperi: fenomenul dreptului şi

celelalte componente ale fenomenului juridic (realităţii juridice).

5.METODE DE CERCETARE A ŞTIINŢELOR JURIDICE

Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei,

are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele pe care le

oferă celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării

ştiinţifice in cadrul acestor discipline..

Metode de cercetare Metoda istorică Metoda logică Metoda experimentală Metoda cantitativă Metode prospective

CURS 2- Conceptul de drept

CONCEPTUL DE DREPT

1.ETIMOLOGIA TERMENULUI „DREPT”

Etimologia cuvântului „drept” porneşte din limba latină, de la latinescul

directum, răspândit apoi în diverse limbi (droit în franceză, diritto în italiană).

Termenul „drept” poate fi înţeles în două sensuri, care reprezintă realităţi

distincte, şi anume sensul juridic şi sensul obiectiv.

Sensul juridic al termenului poate fi privit sub două aspecte şi anume sub

aspectul dreptului obiectiv şi al dreptului subiectiv.

2. ORIGINEA ŞI APARIŢIA DREPTULUI

Pentru studiul dreptului trebuie avută în vedere şi viziunea istorică, legată de

descifrarea originilor dreptului.

Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce

dintre oameni, dreptul este indiscutabil legat de evoluţia generală a societăţii, de

particularităţile societăţii în diferitele trepte de dezvoltare istorică.

De-a lungul timpului, filozofii antici au dat o serie de definiţii dreptului, care

prezintă interes a fi cunoscute, întrucât dreptul, în oricare din înţelesurile care îi

sunt date, reprezintă o realitate atât de prezentă şi de activă în viaţa oamenilor,

încât în mod firesc, a constituit obiect de preocupare, de studiu şi de reflecţie

pentru gânditorii antici.

Raportând dreptul la realităţile şi cerinţele vieţii sociale, gânditorii antichităţii

au constatat că dreptul are, în primul rând, un rol social întrucât reglementează

relaţii sociale, potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea socială, întrucât stă

la baza ordinii juridice în lipsa căreia liniştea socială nu poate fi concepută.

3. DREPTUL CA OBIECT DE STUDIU AL ŞTIINŢEI

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face

obiectul ştiinţei dreptului.

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire,

format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale.

Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază

diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil, a

dreptului penal, administrativ etc). Altele se referă la organizarea diferitelor organe

de stat (drept constituţional, drept administrativ). În normele de drept îşi găsesc

expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor

de drept, interpretarea lor.

4. CONSTANTELE DREPTULUI

Constatând dificultatea elaborării unei definiţii complete şi universal

acceptate a dreptului, urmare a diversităţii elementelor ce caracterizează acest

fenomen şi imposibilităţii cuprinderii lor într-o singură definiţie, juristul belgian

Edmond Picard introduce termenul generic de "constante" (permanenţe) ale

dreptului, prin care surprinde ceea ce exprimă elementul de esenţă a acestuia,

indiferent de evoluţia şi schimbările fenomenale care-l afectează. Acest termen a

fost preluat de mai toţi juriştii şi teoreticienii domeniului ( inclusiv de către Mircea

Djuvara în perioada interbelică).

CURS 3. CONCEPTUL DE STAT

1.NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT

Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două fenomene politice se împletesc

atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt.

Cuvântul “stat” provine din limba latină de la cuvântul status.

Cuvântul stat are două laturi şi anume :

o organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din diverse instituţii, în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii, senatori,

funcţionarii publici şi diverse organe cum ar fi: parlament, guvern, etc.

o a doua latură a acestui sens ar fi teritoriul cu relieful lui locuit în majoritate de o populaţie delimitat prin frontiere .

Definiţie: „Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai

populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care

constau în posibilitatea de a putea lua decizii obligatorii, în numele întregii

populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului

care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de

constrângere". (Gh. Boboş)

Sau, M. Djuvara: "Statul reprezintă „suveranitatea unei populaţii numită

naţiune, aşezată pe un teritoriu", sau "autoritatea pe care o organizaţie publică o

deţine şi care-i dă libera facultate, de organizare şi de creare a dreptului pe

teritoriul respectiv".

Sintetic: statul este o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit

teritoriu. (F. Ricaux).

2. CONSTANTELE STATULUI

Ca elemente universale şi perene ce caracterizează statul, constantele sunt

identificate în ambele accepţiuni ale noţiunii de stat.

Constantele statului în sensul istorico-geografic sunt: teritoriul, populaţia,

puterea publică.

Constantele statului în sens politico-juridic sunt :

- constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca "putere" sau "autoritate

publică";

- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul "separaţiei

puterilor";

- formele de guvernământ;

- structura fundamentală a organelor statului pe categorii-legislative,

executive, judecătoreşti;

- constante identificate în aparatul conceptual: sistem electoral,

parlament, guvern, ministere, lege, impozit etc.

3.TIPURI ŞI FORME DE STAT

Noţiunea de formă a statului este privită în literatura de specialitate ca fiind

formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ,

structura de stat şi regimul politic.

Forma de guvernământ reprezintă raportul stabilit între organele de stat şi

procesul de constituire şi exercitare a puterii.

Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea

administrativ teritorială.

Regimul politic constituie pentru unii politologi un element al formei de stat iar

pentru alţii un element al sistemului politic.

4.TRĂSĂTURILE STATULUI

Din definiţia statului rezultă principalele trăsături ale statului, şi anume:

-este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub

acest aspect, statul are trei componente şi anume: puterea legislativă, puterea

executivă şi puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel

central, cât şi la nivel local. Prin gradul său de organizare şi instituţionalizare,

diversificat pe orizontală şi verticală, statul asigură executarea, în principal, a

puterii politice în societate;

-constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane, pe raza unui teritoriu

delimitat prin frontiere stricte;

-are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei

comunităţi umane, ca expresie a voinţei cetăţenilor;

-este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin

contribuţii financiare ale cetăţenilor, care plătesc impozite;

-are un caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de cerinţele dezvoltării sociale;

-are, de regulă, caracter naţional, cel puţin pentru epocile modernă şi

contemporană, întrucât reprezintă organizarea politică a unei naţiuni.

Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul său pentru care a

apărut, statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, căreia îi dă contur

şi consistenţă.

V.FUNCŢIILE STATULUI

Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a

societăţii se realizează prin următoarele funcţii:

- legislativă -prin care autorităţile statului adoptă normele de conduită şi care in ansamblul lor formează sistemul de drept;

- organizatorică(executivă)- prin care se realizează punerea în aplicare a actelor normative, cât şi buna desfăşurare a serviciilor publice;

- judecătorească- prin care se soluţionează situaţiile litigioase care apar în societate.

DREPTUL ŞI STATUL

1. STATUL DE DREPT

Statul de drept reflectă faptul că exercitarea puterii politice de către stat se face

în temeiul legilor, folosind numai forţa argumentelor logice şi legale, iar nu

argumentul forţei brutale şi ilegale.

Denumirea de „stat de drept” a fost sugerată de Montesquies în lucrarea sa

„Despre spiritul legilor”, în care a introdus o formulare rămasă celebră, şi anume:

„nimeni să nu fie constrâns să facă lucruri rele pe care legea nu te obligă şi să nu le

facă pe cele pe care legea le îngăduie”.

Statul de drept reprezintă în epoca contemporană o problemă de cea mai mare

importanţă teoretică şi practică, făcând atât obiectul unor ample studii teoretice, cât

şi al unor legiferări cuprinse în convenţii internaţionale. Dintre convenţiile

internaţionale pot fi amintite: Declaraţia universală a drepturilor omului, Convenţia

Europeană asupra drepturilor omului etc.

2. LEGĂTURA DINTRE STAT ŞI DREPT

Convieţuirea oamenilor în comun, în societate, a pus problema organizării lor, a

disciplinării relaţiilor dintre ei, în existenţa lor legată de anumite forme de

comunicare.

Între stat şi drept există o legătură foarte strânsă, o legătură de

complementaritate.

Statul, ca organizaţie politică, include în noţiunea sa şi dreptul, ca o parte

eficientă a activităţii sale. Dreptul este deci un instrument de lucru pe care îl

folosesc organele de stat, o formă de exprimare pe care o iau organele de stat.

3. TEORII DESPRE STAT ŞI DREPT

Teoria dreptului natural

Teoria sociologică

Teoria normativistă

Existenţialismul juridic

Teoria statului de drept

V. EVOLUŢIA DREPTULUI ŞI STATULUI

1. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DE TIP

ORIENTAL ANTIC

ÎN EGIPTUL ANTIC- primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care

interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie iar

aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului.

În sec. VIII i.e.n, apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris, care era

format din 8 cărţi.

ÎN BABILON întâlnim fragmente ale unor coduri de legi sumeriene în care se

vorbeşte despre înfiere, furtul de femei, repararea prejudiciului cauzat etc. Cel mai

important monument legislativ al Babilonului îl constituie „ Codul legilor lui

Hammurabi” care numără în total 282 articole. Acest cod a urmărit să uşureze

situaţia ţăranilor liberi, să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi

meşteşugarilor , să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să

întărească orânduirea socială în Babilon.

În codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii

asupra sclavilor. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi

un cod complet şi sistematic.Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi

reprezintă mai mult o înregistrare şi o expunere a unor hotărâri judecătoreşti.

ÎN INDIA ANTICĂ se întâlnesc o serie de legi cum au fost: Codul legilor lui

Manu, Gautama, Narada, Apastamba.Cel mai important dintre acestea este Codul

legilor lui Manu ce reprezintă o bogată culegere de norme religioase, etice şi

juridice.

ÎN CHINA, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împaratului

legendar Mu, acesta fiind în special , un cod penal cuprinzând 3000 de articole.

2. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA GRECIEI

ANTICE

ÎN SPARTA la început a predominat dreptul nescris- obiceiul. In sec, IV î.e.n.

este semanlată apariţia unei legi în materie de proprietate care admitea donaţia şi

testamentul. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a

parcelelor de pământ. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal

care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor

infracţiuni. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti, alungarea din localitate,

lipsirea de drepturi (atimia), aruncarea în prăpastie.

Organele de stat cele mai importante erau: Regalitatea, Sfatul bătrânilor,

Adunarea poporului, Efori, Armata.

ÎN ATENA, Dracon a fost cel ce a elaborat, pentru prima dată legi scrise în

anul 621 Î.E..N. Aceste legi se pare ca au fost mai mult o culegere de obiceiuri care

au luat o formă scrisă.

Legile lui Dracon erau deosebit de severe. Pentru marea majoritate a

infracţiunilor- uneori neînsemnată din punct de vedere al pericolului social se

aplică pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, în legile lui Dracon se intâlnesc şi

alte forme de pedepse: amenzi, pedepse infamante etc.

3. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMEI

ANTICE

DREPTUL ROMAN

a) Prima lege scrisă a fost Legea celor XII table apărută în anul 450 î.e.n.

b) Edictele magistraţilor

c) Senatus

d) Un izvor important al dreptului roman au fost „ Constituţiile imperiale”, ele

reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând cu sec. II capătă putere de lege.

e) Jurisprudenţa ( ştiinţa dreptului)

STATUL ROMAN

În ce priveşte statul roman, dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade:

a) Perioada regalităţii, anul 753 î.e.n.;

b)Perioada republicană, anul 509 î.e.n;

c)Perioada imperiului din anul 27 î.e.n. până la 565 era noastră.

4. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EVULUI MEDIU

Cel mai important izvor al dreptului în evul mediu l-a constituit cutuma. În

unele ţări au fost codificate o serie de cutume, pentru a da acestora un caracter mai

unitar. Asfel, in Franţa , întâlnim următoarele încercări de codificare: Marele

cutumiar al Franţei, Practica Forensis.

Mai târziu, cutumele au început să fie redactate în scris, juriştii francezi au

trecut la comentarea acestora, încercând să scoată în relief elementele lor comune.

În Germania feudală, dreptul cutumiar s-a caracterizat prin gruparea normelor

juridice în funcţie de categoria socială a persoanei căreia urma să i se aplice. În

1930, Eike von Repgau întocmeşte un cod care cuprinde obiceiurile pământului din

toate părţile răsăritene ale Saxoniei şi din alte regiuni.

CURS 4 IZVOARELE DREPTULUI

1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI

Noţiunea de „izvor” semnifică, în general, sursa ori originea unui lucru sau al

unui fenomen, dar în acelaşi timp, semnifică şi documentul, textul original, istoric,

ştiinţific etc pe care se întemeiază o anume judecată, o anume concluzie, o anume

susţinere ori opinie despre ceva pus în discuţie.

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care

generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat).

2. CUTUMA CA IZVOR DE DREPT

Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai

importante ale dreptului.

In studiul cutumei, ca izvor de drept, unii cercetători stabilesc două etape: prima

ar reprezenta studiul folclorului juridic şi a doua studiul obiceiurilor juridice care

există în evoluţia istorică a unei comunităţi etnice. Ambele etape alcătuiesc studiul

etnogeniei juridice.

3.DOCTRINA CA IZVOR DE DREPT

Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este

studiul dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea

esenţială în doctrină, deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. Alături de ei există

opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate, conferinţe), de către

practicieni.

4.JURISPRUDENŢA CA IZVOR DE DREPT

Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de

aplicare a dreptului, înfăptuită de organele judiciare, indiferent de rolul şi locul pe

care îl ocupă într-o ierarhie legată în conformitate cu componenţele lor. Sunt în

acest sens creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de

procuratură (prin soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.

În al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. Este, fără

îndoială, un sens foarte larg care- pătruns în lexicul nostru din limba veche- nu mai

este de mult utilizat, ca atare, nici în doctrină şi nici în practica judiciară.

Jurisprudenţa este un izvor de drept formal, pentru că include experienţa

practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin aceasta, îl probează

şi îi legitimează validitatea.

5.LEGEA CA IZVOR DE DREPT

Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim această

noţiune. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de lege, după cum avem

în vedere numai actul pe care îl adoptă pe baza unei proceduri specifice,

Parlamentul (sens restrâns), sau este vorba de orice act cu putere obligatorie, de

orice act normativ (sensul larg al noţiunii).

Legea ca izvor de drept apare la romani ca un adevărat acord stabilit între

magistraţi şi popor (magiastratul propune, iar poporul acceptă propunerea făcută).

Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia, ca fiind cea

mai importantă lege în stat, în consecinţă şi legea fundamentală.

6.CONTRACTUL NORMATIV CA IZVOR DE DREPT

Printre izvoarele formale ale dreptului, majoritatea autorilor indică şi contractul

normativ.

CURS 5. SISTEMUL DREPTULUI

1. NOŢIUNEA DE SISTEM DE DREPT

Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între

ele şi grupate într-un sistem.

În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se repartizează, după

diferite criterii, în grupe distincte, cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi

ramuri de drept.

Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi

interdependente- ramuri de drept şi instituţii juridice.

2.INSTITUTIA JURIDICA– cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează o anumită categorie aparte de raporturi juridice.

3. RAMURA DE DREPT- cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii

juridice, care sunt legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii

comune care stau la baza lor.

RAMURILE DE DREPT

Dreptul constituțional – ramură de drept public care cuprinde norme juridice și instituții juridice , care reglementează relațiile sociale privind

organizarea și exercitarea puterii de stat .Izvorul principal al acestei ramuri

este Constituția.

Dreptul administrativ- ramură de drept public care cuprinde norme juridice și instituții juridice, care reglementează organizarea și funcționarea la nivel

central și local,a puterii executive a statului.

Dreptul penal – ramură de drept public ca totalitate de norme și instituții juridice, care stabilesc infracțiunile și pedepsele .Izvorul principal al acestei

ramuri este Codul penal.

Dreptul procesual penal este o ramură a dreptului public,ca o totalitate de norme și instituții juridice care reglementează urmărirea penală,examinarea

cauzelor în instanțele judecătorești și statului juridic al participanților.

Dreptul civil- este o ramură fundamentală de drept privat care cuprinde norme și instituții juridice și care reglementează relațiile sociale patrimoniale

și nepatrimoniale.

Dreptul procesual civil – este o ramură de drept privat ca totalitate de norme și instituții juridice, care reglementează ordinea examinării cauzelor civile,în

instanțele judecătorești.Izvorul principal este Codul Procesual Civil.

Dreptul familiei – este o ramură de drept privat ca totalitate de norme și instituții juridice care reglementează relațiile familiale,cele de

rudenie,adopție, și actele de stare civilă.

De regulă ramurile de drept sunt exprimate în coduri de legi total sau

parțial .

Dreptul muncii este ramura dreptului mixt care reglementează relaţiile sociale de muncă şi cele conexe de plasare în câmpul muncii, privind

protecţia muncii, privind jurisdicţia muncii, ş.a. Izvorul principal al acestei

ramuri este Codul muncii.

4.DIVIZIUNEA DREPTULUI ÎN DREPT PUBLIC ŞI DREPT PRIVAT

O diviziune importantă a dreptului, a cărui origine se află în dreptul roman, o

constituie împărţirea în dreptul public şi dreptul privat.

Potrivit unui text al lui Ulpian, dreptul public se referă la organizarea statului,

iar dreptul privat se referă la interesul fiecăruia.

Dreptul public are drept obiect normele care se ocupa cu organizarea statului si

a autoritatilor publice, cu raporturile dintre stat si cetateni, precum si cu actele

facute de persoanele investite cu atributii speciale legate de realizarea unor interese

generale, publice.

Dreptul privat cuprinde raporturile private dintre cetatenii aceluiasi stat.

CURS 6. NORMA JURIDICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Orice activitate socială se desfăşoară pe baza unor reguli. Între oameni există o

multitudine de relaţii de o extremă divesitate şi care, în totalitatea lor formează

ceea ce poartă denumirea de viaţă socială.

Dacă activitatea omenescă nu afectează interesele legitime ale altei persoane,

acestă activitate este licită, toate celelalte activităţi fiind ilicite.

Regulile de conduită care delimitează sfera activităţii fiecăruia şi care, prin

conţinutul lor, fac posibilă realizarea activităţilor licite ale tuturor celorlalte

persoane, poartă denumirea de norme juridice.

Normele juridice prescriu conduita tipică pe care oamenii au obligaţia să o

urmeze, stabilesc drepturile şi obligaţiile fiecărui subiect de drept, al unui raport

social, anume în mod generic şi în forme lui tipică.

Normele de drept reglementeză numai conduita voliţională a oamenilor, iar nu

şi faptele independente de voinţa lor, cum ar fi cele determinate de imperative

vitale ori biologice.

TRĂSĂTURILE NORMELOR JURIDICE

Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează

conduitei umane.

Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a

căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa de

constrângere a statului.

A. Normele juridice au un caracter general B. Normele juridice au un caracter volitiv

C. Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice

D. Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecănd prin conştiinţa

oamenilor, întrucat conduita este subordonată voinţei lor. De aceea persoanele care

nu pot sa-si dea seama de actiunile lor, din cauza varstei (minori sub 12 ani) sau

datorita faptului ca discernamantul lor este afectat de o boala mintala, nu poarta

raspundere juridica pentru faptele săvârşite.

E. Normele juridice se aplică, la nevoie, prin forţa de constrângere a

statului

2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Pentru a fi clară, norma juridică trebuie să aibă acea structura logico-juridică, şi

tehnico-juridică din care sa rezulte la care împrejurări se referă, ce conduită se

prevede în acele împrejurări şi care sunt consecinţele juridice ale nerespectării

conduitei umane.

Norma juridică are de regulă trei componente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

IPOTEZA- este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care

urmează să se aplice dispoziţia.

DISPOZIŢIA- Este partea cea mai importantă a normei juridice şi se referă la

conduita prescrisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. În funcţie

de conduita prescrisă, dispoziţiile pot fi:

-dispoziţii onerative cele care prevăd obligaţia de a savârşi anumite acţiuni;

-dispoziţii prohibitive cele care interzic săvârşirea unor acţiuni;

-dispoziţii permisive care nu impun nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, ci

lasă la latitudinea părţilor să aleaga conduita pe care doresc să o urmeze;

-dispoziţii de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul o

recomandă organizaţiilor obşteşti;

-dispoziţii de stimulare

SANCŢIUNEA- este acel element al normei juridice care precizează urmările

nerespectării dispoziţiei.

După natura lor sunt:

- sancţiuni penale (privaţiunea de libertate, munca corecţională, amenda,

interdicţia de a exercita anumite profesii etc);

- sancţiuni civile- constau în despăgubiri impuse celui care răspunde pentru producerea unei pagube, sau repunerea în drepturi, executarea în natură,

anularea actului ilicit s.a;

- sancţiuni administrative –care se aplică mai ales celor care săvârşesc contravenţii,cele mai frecvente finnd amenzile;

- sancţiuni disciplinare se referă mai ales la abaterile de la disciplina muncii (mustrarea, avertismentul, transferul, desfacerea contractului de munca),.

După gradul de determinare: distingem sancţiuni determinate şi relativ

determinate, alternative şi cumulative.

-determinate- sunt acele sancţiuni formulate precis si care nu pot fi micşorate

sau mărite de organele de aplicare;

-relativ determinate- se stabilesc în limitele şi maximele, sancţiunea corectă

urmând să o stabilească organele de aplicare;

-alternative dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau

mai multe sacţiuni: închisoare sau amendă. De exemplu: „Lipsirea de libertate a

unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 7 ani.” (art.

205 Cod penal);

-cumulative stabilesc mai multe feluri de sancţiuni care se aplică, în mod

obligatoriu pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru săvârşirea unei fapte.

III.CLASIFICAREA NORMEI JURIDICE

În ştiinţa juridică, normele de drept sunt clasificate în categorii diferite în

funcţie de diverse criterii cum ar fi:

1.-obiectul reglementării juridice;

2.-forţa juridică;

3.-caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie;

4.-gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori dispoziţiei.

Aceste clasificări au importanţă practică, întrucât cunoaşterea caracterului

normei face posibilă aprecierea conduitei omeneşti în raport cu dispoziţia legală,

uşurând totodată stabilirea legăturilor între diferite texte de lege, care se

completează unele pe altele.

1.După obiect normele juridice se clasifică în:

- diferite ramuri şi instituţii: drept constituţional, drept civil, drept penal etc. 1. După forţa juridică: -legile constitutionale;

-legile organice;

- legile ordinare.

2. După caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie: -onerative, sunt cele care stabilesc în mod expres obligatia de a fi săvârşit

anumite activităţi;

-prohibitive, interzic săvârşirea unor acţiuni, acest caracter avându-l majoritatea

normelor de drept penal;

- permisive, sunt cele care nici nu impun şi nici nu opresc de la savarsirea

anumitor acţiuni, ci acordă persoanelor posibilitatea ca singure să-şi determine

conduita într-un fel sau altul cu respectarea normelor de ordine publică.

4. După gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori

dispozitiei:

- norma de trimitere: este aceea normă juridică care nu apare în mod complet, în acelaşi act normativ, ci se face trimitere la dispoziţii cuprinse şi în alte acte

normative;

- normele în alb: sunt acele situaţii când elementele constitutive ale unei reguli de conduită nici nu sunt precizate, stabilindu-se printr-un act normativ ca in

viitor asemenea acte vor fi elaborate.

.ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

1. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP

Normele de drept produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare.

Aplicându-se numai la fapte care se petrec în timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt

nici retroactive, nici ultraactive, respectiv nu se aplică faptelor petrecute înainte de

intrarea lor în vigoare, nici celor petrecute după ieşirea lor din vigoare.

Norma de drept, fiind un comandament adresat conduitei umane, permiţând sau

prohibând anumite acţiuni, nu se aplică trecutului, nu se poate impune nimănui să

se supună unei legi care nu există. Nimeni nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă

care nu era prohibită, ci dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei.

În principiu, actele normative, în ţara noastră, intră în vigoare în momentul

publicării lor în Monitorul Oficial al României. De multe ori, în actele normative

publicate se indică în mod expres data la care ele intră în vigoare .

Legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea ei în

vigoare. Acest principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii, pentru a-şi

coordona conduita cu prevederile legii, trebuie să cunoască mai întâi prevederile ei.

Uneori se admite ca unele dispoziţii normative să fie aplicate cu efect retroactiv,

adică şi asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii.

În legislaţia românească, aceste cazuri sunt urmatoarele :

a) legea penală mai blândă;

b) prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior;

c) legile interpretative.

Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte abrogare.

Abrogarea poate fi expres-directă, când într-un act normativ se arată în mod

expres ca un altul superior sau anumite articole ale lui se abrogă.

Abrogarea poate fi expres-indirectă, când legea nouă se mărgineşte să

menţioneze că dispoziţiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abrogă, fără a se

menţiona în mod direct actul normativ ce se abrogă sau articolele lui.

Abrogarea mai poate fi tacită, când actul normativ sau noile acte normative nu

abrogă în mod expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescriu se abat de

la vechea reglementare. Abrogarea tacită (implicită) este şi ea o manifestare de

voinţă a organelor care emit acte normative, exprimată printr-un act normativ

corespunzător. Acest act normativ va fi considerat act de abrogare, chiar dacă nu

cuprinde nici o clauză expresă de abrogare, dat fiind că o lege posterioară

desfiinţează orice altă contrară, dacă aceasta este anterioară.

În toate legislaţiile se găsesc şi legi a căror acţiune în timp este dinainte

stabilită. Acesta este cazul legilor temporare.

Atunci când caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă, acestea

poarta numele denumirea de legi cu termen. Actele normative cu termen se

elaborează, de regulă, atunci când se poate prevedea cu precizie durata de timp

necesară aplicării actului normativ respectiv.

O altă formă de încetare a acţiunii în timp a normelor juridice o constituie

desuetitudinea. Ea a acţionat în mod expres faţă de acele norme juridice ce

reglementau relaţiile sociale, care, datorită schimbărilor social-economice

intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fără ca ele să fie abrogate , nici expres,

nici tacit.

În mod excepţional, întâlnim cazuri în care anumite acte normative

ultraactivează, respectiv se aplică chiar după ieşirea lor din vigoare. De exemplu

codul nostru penal prevede ca legea penală temporară se aplică infracţiunea

săvârşită în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmarită sau

judecată în acel interval de timp.

Noul Cod penal nu aduce modificări de fond în privinţa regimului legii

temporare, dar include o definiţie a acesteia, preluând astfel la nivel legislativ

definiţia cu care doctrina opera şi sub imperiul Codului penal anterior.

Astfel, potrivit art. 7 alin.2 N.C.p., legea penală temporară este legea

penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este

limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.

Noţiunea de lege penală temporară, aşa cum este definită de textul citat,

acoperă două categorii de legi penale: legea penală temporară propriu-zisă şi

legea penală excepţională. Suntem în prezenţa unei legi temporare propriu-zise

atunci când legea în cauzăare prevăzut explicit, din chiar momentul adoptării

sale, momentul ieşirii din vigoare. Legea penală excepţională este adoptată

în împrejurări excepţionale (stare de asediu, stare de urgenţă, calamităţi naturale

etc.) iar durata aflării ei în vigoare coincide cu perioada cât se menţine această

stare. În acest caz caracterul temporar rezultăşi din conţinutul expunerii de

motive, unde se face referire la împrejurarea care a determinat adoptarea

legii în cauză.

Potrivit art. 7 alin.1 N.C.p. (art. 16 C.p.), legea penalătemporară se aplică

infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, chiar dacă fapta nu

a fost urmărită sau judecată în acest 30interval de timp. În consecinţă, chiar

dacă legea sub imperiul căreia se judecă infracţiunea ar fi mai favorabilă, ea

nu va fi aplicabilă în speţă, infracţiunea fiind sancţionată potrivit legii

temporare sub imperiul căreia a fost comisă.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că data ieşirii dinvigoare a legii

este dinainte cunoscută, iar pe de altă parte, împrejurarea că, de regulă,

aceste legi rămân în vigoare o perioadăscurtă de timp, în absenţa

posibilităţii de aplicare ultraactivă, dispoziţia legală în cauză nu ar mai

apuca să fie niciodată aplicată.

Ultraactivitatea este necesară în acest caz şi datorită faptului că în cele

mai multe cazuri legea penală temporară instituie un tratament sancţionator agravat

sau incriminează noi fapte, astfel că legea care succede legii temporare ar fi mai

favorabilă.

2. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN SPATIU

Problema care se ridică în legătură cu aplicarea normelor juridice în spaţiu este

aceea de a şti dacă ele se aplică tuturor persoanelor ce se găsesc pe un anumit

teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni ai ţării respective şi dacă ele se aplică

sau nu unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării. În această ordine de idei, o

mare importanţă o are stabilirea sensului exact al noţiunii de teritoriu.

Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă semnificaţie decât

noţiunea geografică de teritoriu. În acest sens, prin teritoriu se înţelege, în afara

întinderilor de uscat şi apă, şi spaţiul înconjurător ( subsolul şi spaţiul aerian)

asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea.

În doctrina juridică romană navele şi aeronavele nu intră în cadrul noţiunii

juridice de teritoriu. Faptele săvârşite pe o navă sau aeronavă romană sunt socotite

ca fapte săvârşite pe teritoriul ţării, ca urmare a extinderii efectului legii noastre

naţionale, iar nu a extinderii noţiunii de teritoriu.

În noţiunea de teritoriu, în sens juridic, sunt cuprinse următoarele elemente: o

suprafaţă terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum şi subsolul şi spaţiul

aerian corespunzător acestora. Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiere

de stat. Frontiera terestră este delimitată prin borne, movile de pământ, diverse

semne naturale, şi desparte uscatul dintre două state.

În cazul în care frontiera o formează o apa curgătoare sau stătătoare statele

stabilesc, prin convenţii bilaterale, modul în care-şi vor exercita suveranitatea. În

lipsa unor convenţii, care să reglementeze această problemă, fiecărui stat îi aparţine

o porţiune care să determine, în cazul apelor curgătoare după linia celei mai mari

adâncimi, iar in cazul apelor stătătoare după linia mediană. În situaţia în care două

state sunt legate între ele prin poduri, frontiera se stabileşte la mijlocul podului. În

cazul mării teritoriale, frontiera o constituie linia exterioară a acesteia.

Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare ce

pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a

spaţiului cosmic.

Frontierele de stat sunt inviolabile ca şi teritoriul statului, iar regimul lor juridic

se stabileşte prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările

limitrofe.

Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor persoanelor de

pe teritoriul său sunt : imunitatea diplomatică, statul juridic al consulilor, regimul

juridic al unor categorii de străini.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea unor persoane care exercită

anumite activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se

găsesc

3. ACŢIUNEA LEGII ASUPRA PERSOANELOR

Există două principii care stau la baza acestei noţiuni:

Principiul personalităţii normelor juridice;

Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a autorităţilor.

Principiul personalităţii normelor juridice –înseamnă ca toate persoanele fizice

şi juridice, aflate pe teritoriul unui stat, trebuie să respecte regulile juridice din acel

stat dar, în acelaşi timp, se află sub protecţia juridică a sistemului de drept al ţării

respective.

În ceea ce priveşte statutul persoanei fizice principiul este acela că se aplică

legea sa naţională, „afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu s-a prevăzut

altfel”, potrivit art. 11 Lg. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional

privat.

Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a

autorităţilor- acest principiu este consacrat în Constituţia României la art. 14 alin.

1, unde se prevede că „cetăţenii sunt egali în faţa legii, şi a autorităţilor publice,

fără privilegii sau discriminări”.

De aceleaşi reglementări se bucură atât cetăţenii străini, cât şi apatrizii care

locuiesc în România (art. 18 alin. 1 Constituţie).

Cu privire la persoanele juridice Lg. 105/1992 prevede că: „persoana juridică

străină, recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în

condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităţilor

economice, sociale, culturale sau de altă natură”.

Cu privire la străini regimului naţional i se alătură alte două regimuri:

o Regimul special-care constă în acordarea, pentru categorii determinate de cetăţeni străini a unor drepturi care sunt convenite prin convenţii

internaţionale sau sunt prevăzute ca atare în legislaţia statului respectiv.

o Regimul clauzei cele mai favorizate care constă în acordarea pentru cetăţeanul străin a unor drepturi care nu pot fi mai restrânse decât drepturile

pe care acel stat le acordă cetăţenilor aparţinând altor state.

CURS 7. INTERPRETAREA

NORMELOR JURIDICE

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate

este necesar să fie respectate de către cei a căror conduită o reglementează.

Pentru a putea fi respectate sau aplicate, este necesară recunoaşterea lor,

înţelegerea conţinutului lor care se dezvoltă în cadrul procesului de interpretare.

Interpretarea dreptului reprezintă o operaţiune logico-raţionala care tinde la

lămurirea sensului, a înţelesului legii ori a altui act normativ pentru stabilirea

conţinutului acestuia.

Interpretarea se referă în general la acte normative scrise.

Necesitatea interpretării normelor juridice decurge şi din faptul că, în redactare

lor, se foloseşte o exprimare concisă, legiuitorul concentrând la maximum ideile pe

care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina organelor de interpretare de a

dezvălui, în procesul interpretării, conţinutul real al normei, întreaga gamă de

situaţii pe care legiuitorul a avut-o în vedere la redactarea ei. Cu cât reglementarea

cuprinsă în norma juridică este mai minuţioasă, cu cât are în vedere o diversitate de

elemente, cu atât problemele interpretării sunt mai puţine.

1.INTERPRETAREA OFICIALĂ- este acea interpretare făcută de un organ

de stat sau de către o organizaţie obştească împuternicită să facă acte de aplicare a

normelor juridice.

2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă,

cercetători în domeniu dreptului, cadre didactice universitare, în diferite

împrejurări cum sunt: pledoarii, conferinţe, monografii, articole, etc. în care se fac

afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice.

3.METODE DE INTEPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru

descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la

cazuri concrete.

a) METODA GRAMATICALĂ b) METODA SISTEMATICĂ

c) METODA ISTORICĂ

d) METODA LOGICĂ

e) METODA ANALOGICĂ

A. Metoda gramaticala

Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului

comandamentului cuprins in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si

morfologica) a textului normei juridice. lnterpretul va stabili sensul cuvintelor,

modul de folosire a acestora in text, daca legiuitorul le foloseste in acceptiunea lor

comuna sau intr-o acceptiune specific juridica.

B. Metoda sistematica

Metoda sistematica, priveste modalitatea de stabilire a sensului normei

juridice prin incadrarea sa in economia actului normativ din care face parte sau

prin raportarea sa la economia altor acte normative.

Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este

parte componenta a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si, deci, a

sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sistemului de drept consta in

faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile sale norme.

C. Metoda istorica

Metoda istorica, urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea

in consideratie a ceea ce se cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care

au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.

In cazul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea

reglementarii actuale cu reglementarile anterioare in materie, la evocarea

principiilor de drept si chiar la sentimentul de echitate prezumat in fiecare norma

de drept. Utilizand aceasta metoda, interpretul va putea desprinde motivul practic

care a inspirat o anumita reglementare, scopul reglementarii, mijloacele normative

pentru atingerea scopului etc.

D. Metoda logica

Metoda logica, este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a

normei juridice.

Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de generalizare,

de analiza logica a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor

logicii formale.

CURS 8. RAPORTUL JURIDIC

1. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂRURILE RAPORTULUI JURIDIC

Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină uneori

formarea de raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin

acţiunile sau inacţiunile ei faţă de alte persoane, faţă de organele de stat.

Conduita umană prescrisă de o normă devine realitate atunci când se

concretizează într-un raport social stabilit între anumite persoane care dispun de

drepturi şi obligaţii ce le sunt conferite de normele juridice.

Raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi

juridice.

Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii: norma juridică

şi faptele juridice.

ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC Sub aspect structural raportul juridic este alcătuit din trei părţi şi anume:

-subiectele raportului juridic;

-conţinutul raportului juridic;

-obiectul raportului juridic.

2.SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

Din caracterizarea raportului juridic ca raport social rezultă că subiectele

raportului juridic sunt fie oamenii luaţi în mod individual fie grupaţi în anumite

organizaţii.

Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. În

cadrul unui raport juridic subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii.

Persoana fizică- în principiu subiecte ale raportului juridic sunt cetăţenii unui

stat. Ei intră în cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc.

Capacitatea de folosinţă-1 reprezintă aptitudinea unei persoane de a dobândi

drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de exerciţiu-2 reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile.

Subiectele colective ale raportului juridic

1 Art. 34 Cod civil

2 Art. 41 Cod civil

1. Statul- statul este o noţiune cu un grad mare de abstractizare, statele fiind

subiecte de drept în cadrul unor raporturi de drept constituţional.

2. Organele de stat- pot apărea ca subiect de drept mai ales în dreptul

constituţional şi administrativ, sau de drept procesual penal şi civil.

3. Unităţile administrativ teritoriale- judeţul, municipiul, sectorul, oraşul.

4.Instituţiile de stat- prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care desfăşoară

o activitate cu caracter neeconomic şi care sunt finanţate din bugetul statului.

1. Persoana juridică- fiind acea entitate care întruneşte cumulativ trei condiţii şi anume: patrimoniu, organizare de sine stătătoare şi scop

3.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii care

împreună formează conţinutul raportului juridic.

În unele raporturi, o parte este titulară de drepturi şi altă parte este titulară de

obligaţii- acestea sunt raporturi juridice simple, contractul de împrumut.

În alte raporturi, ambele părţi sunt titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii-

raporturi juridice complexe: contractul de vânzare-cumpărare.

4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

În general în teoria generală a dreptului se susţine ca obiect al raportului

juridic este acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile

subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Obiectul este însăşi

acţiunea la care se referă conţinutul.

Părerea cea mai frecvent întâlnită este aceea că obiectul raportului juridic constă

în: lucrurile materiale, conduita umană, anumite valori personale nepatrimoniale

etc.

SUBIECTELE DE DREPT

1. PERSOANA FIZICĂ La temelia dreptului privat a rămas şi trebuie să rămână individul şi acel drept

individual; individul este omul, iar omul pentru ştiinţa dreptului înseamnă

persoana.

Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de

persoană, căreia îi aparţine orice drept.

Dispoziţiile legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt risipite în diferite

acte normative, în lumina cărora explicarea omului luat individual este relativ

simplă.

Dreptul şi subiectele de drept sunt noţiuni distincte, dar strâns legate între

ele; subiectele de drept nu pot exista fără normă juridică, iar norma juridică apare

ca opera unor subiecte de drept.

CAPACITATEA JURIDICĂ Calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică sunt strâns legate deoarece

subiectul de drept nu poate exista fără capacitate juridică.

Definiţie: Capacitatea juridică este definită ca fiind acea aptitudine generală şi

abstractă a subiectelor de drept de a avea şi exercita drepturi şi de a avea şi

asuma obligaţii.

Capacitatea juridică este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.

2. PERSOANA JURIDICĂ În legislaţia românească nu avem o definiţie expresă a noţiunii de persoană

juridică, dar doctrina a definit persoana juridică ca fiind acel colectiv de drept

(entitate) care întruneşte cumulativ trei condiţii: scop, patrimoniu şi organizare de

sine stătătoare.

Elemente constitutive

Scopul sau obiectul de activitate propriu reprezintă raţiunea de a fi a persoanei juridice.

Patrimoniul este definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic; patrimoniul este alcătuit din două părţi partea activă (drepturile) şi

partea pasivă (obligaţiile).

Organizarea de sine stătătoare constă în alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea, compartimentarea subiectului de drept respectiv.

Atribute de identificare

Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea acestui subiect de

drept în cadrul raporturilor juridice.

Enumerare: sediul, naţionalitatea, denumirea, contul bancar, telefonul, faxul,

firma.

Înfiinţarea persoanei juridice

Persoanele fizice se pot înfiinţa în persoane juridice conform legii, cu

respectarea condiţiilor de fond şi de formă.

Reglementarea legală a modurilor de înfiinţare a persoanelor juridice este

prevăzută în Codul Civil.

Aceste moduri de înfiinţare sunt:

a) prin act de dispoziţie a organului de stat competent; b) prin act de înfiinţare autorizat; c) prin act de înfiinţare recunoscut; d) prin alt mod reglementat de lege.

CURS 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE

În societatea contemporană răspunderea socială primeşte o semnificaţie

deosebită.

Răspunderea socială îmbracă diferite forme astfel se poate vorbi de o

răspundere politică, juridică, morală, etică şi civilă.

Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii

sociale, constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea

normei de drept.

Nici un text de lege nu defineşte răspunderea juridică şi nici vreuna dintre

formele ei. Legiuitorul stabileşte numai condiţiile în prezenţa cărora persoana

fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere.

În literatura juridică din ţara noastră, răspunderea juridică a fost definită de I.

Gliga ca fiind „o situaţie juridică specifică aplicării constrângerii de stat atrasă de

încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare”.

2. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului

şi cu principiile unor ramuri de drept, dar cu toate acestea ale au anumite trăsături

distincte.

Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie

Principiul răspunderii personale

Principiul justei sancţiuni-

Principiul celerităţii tragerii la răspundere

3.SUBIECTELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Subiect al răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită

constrângerea de către stat prin aplicarea de sancţiuni juridice.

Persoana fizica- poate fi subiect al răspunderii juridice, dacă îndeplineşte urmatoarele condiţii:

-are capacitate de a răspunde

-acţionează în mod liber

Subiectele colective- sunt cele cărora legea le recunoaşte posibilitatea de a

intra în raporturi juridice

4.CONDUITA ILICITĂ, CAUZĂ A DECLANŞĂRII RĂSPUNDERII

JURIDICE

Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului

juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie

un fapt ilicit.

Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate faptele

ilicite fiind acte de conduită umană.

Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt:

-acţiunea –care constă dintr-o manifestare efectivă şi presupune o serie de

acte materiale care sunt contrare normelor juridice.

-inacţiunea- care constă în abţinerea de la o anumită acţiune a persoanei,

obligate să îndeplinească anumite fapte pozitive, adica să acţioneze în modul

stabilit de lege.

5. FORMELE RĂSPUNDERII ILICITE

a. INFRACŢIUNEA b. CONTRAVENŢIA c. ABATEREA DISCIPLINARĂ d. FAPTELE ILICITE CIVILE

6. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

În unele împrejurări deşi sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii ele nu

operează.

Starea de necesitate- reprezintă dreptul individului de a-şi apara propria persoană pusă în pericol, cu preţul sacrificării altei persoane, dacă aceasta

ar reprezenta singură cale pentru înlăturarea respectivului pericol;

Legitima apărare- pentru a ne afla în această situaţie trebuie să fie îndeplinite urmatoarele condiţii:

-să existe un atac din partea unei persoane responsabile;

-atacul să fie material;

-atacul să fie direct;

-atacul să fie imediat;

-să fie injust, realizat prin fapt ilicit;

-atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale;

-riposta să fie necesară;

-riposta să fie spontană.

Constrângerea fizică şi constrângerea morală sunt cauze care înlătură răspunderea atunci când fapta se săvârşeşte sub imperiul acestei contrângeri.

Cazul fortuit există atunci când acţiunea sau inacţiunea făptuitorului are loc datorită unei împrejurări străine neprevăzute şi neaşteptate.

Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte.

Beţia involuntară –influenţa alcoolului independent de voinţa autorului.

Eroarea de fapt-făptuitorul se găseşte într-o asemenea situaţie atunci când nu cunoaşte anumite împrejurări sau situaţii de care depinde caracterul ilicit al faptei

în momentul săvârşirii ei.

CURS 10.TEHNICI PRIVIND

ELABORAREA NORMELOR JURIDICE

Dezvoltarea socială actuală, creşterea în complexitate şi volum a contractelor

inter şi intra-sociale, amplifică sarcinile organelor legislative şi determină o

creştere a capacităţii lor de receptare a comandamentelor sociale, de apreciere

proprie a acestor comandamente sociale, de perfecţionare a tehnicii juridice.

Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli

de tehnică juridică şi potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcţionare a

mecanismului social, de coexistenţă, a liberalităţilor sociale.

1.TEHNICA JURIDICĂ

Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi

tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de inţiere, elaborare,

adaptare şi amplificare a actelor normative.

Tehnica juridică cuprinde două segmente şi anume:

o Crearea dreptului privită sub trei aspecte: iniţierea actului normativ, elaborarea actului normativ, adoptarea actului normativ.

o Tehnica realizării dreptului care priveşte aplicarea actelor normative, respectiv transpunerea în viaţă a normelor juridice.

Tehnica juridică include tehnica legislativă pe care o consideră o parte

componentă a sa.

2.TEHNICA LEGISLATIVĂ

Tehnica legislativă este acea parte constitutivă a tehnicii juridice şi este

alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă

corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.

Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme

de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării).

A legifera a devenit element central şi definitoriu al activităţii statului, a

devenit sinonim cu a guverna.

Principiile legiferării:

-principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor

juridice;

-principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;

-principiul corelării sistemului actelor normative;

-principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor

normative.

3. ETAPELE ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

ETAPA 1 –iniţierea proiectului de lege

Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor precum şi

unui nr. de 250 000 cetăţeni cu drept de vot (conform art. 73 Constituţie).

ETAPA 2-dezbaterea proiectului de lege

Începe cu prezentarea expunerii de motive şi continuă cu analiza fiecărui

articol.

ETAPA 3-adoptarea proiectului de lege

Presupune o procedură specială, conform prevederilor art. 74 din Constituţie:

-legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere;

-legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare

Cameră.

ETAPA 4-promulgarea legii

După ce legea este votată, ea este adoptată în Parlament, sub semnătura

preşedinţilor celor două Camere.

Promulgarea legii este de competenţa Preşedintelui României, prin acest act

dispunându-se publicarea ei în Monitorul Oficial.

ETAPA 5-publicarea legii

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare după 90

de zile de la data publicării.

4. TEHNICA SISTEMATIZĂRII NORMELOR JURIDICE

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea

grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice

să fie mai bine cunoscute şi aplicate în realitatea juridică.

Formele de sistematizare a actelor normative sunt:

Incorporarea

Incorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după criterii

exterioare acestora, respectiv cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe

instituţii juridice.

Incorporarea poate fi:

Oficială –se realizează de organele de stat, de cele mai multe ori cele care elaborează actele normative (ex. hotărâri publicate periodic, colecţii de

legi etc);

Neoficială –este realizată de persoane particulare, birouri de avocaţi, norati, edituri etc.

Codificarea

Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, în

sensul că propune cuprinderea sintetică şi sistematizată într-un act normativ (cod)

cu forţă juridică a legii, a tuturor normelor juridice aparţinând aceleaşi ramuri de

drept.

Deşi are forţa juridică a unei legi, codul nu este o lege obişnuită, el este un act

normativ unic, cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt aşezate

într-o consecutivitate logică stringentă, după un sistem bine gândit, care reflectă

structura internă a ramurii de drept respective.

Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în

expunere, caracter politic, logică etc.

În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul civil, Codul de

procedură civilă, Codul de procedură penală etc.

CURS 11. REALIZAREA DREPTULUI

1. CONCEPTUL REALIZARII DREPTULUI

Traducerea in viata a prevederilor cuprinse in normele de drept implica

participarea unor subiecte multiple (cetateni, organe de stat, organizatii nestatale),

precum si asigurarea unui cadru organizatoric care sa permita acestor subiecte sa-

si valorifice din plin si nestingherit prerogativele legale. Totodata, realizarea

dreptului – inteleasa ca un proces – presupune posibilitatea recunoscuta unor

organe de stat de a actiona in domeniul asigurarii mijloacelor de restabilire a

ordinii de drept, in conditiile savarsirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.

Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduita, construit

de legiuitor, cu realitatea concreta.

Analiza conceptului realizarii dreptului este de fapt analiza modului de

implementare a normei de drept in viata sociala, a modului in care societatea

primeste norma de drept, o incorporeaza in patrimoniul psihologic al individului.

Conditiile generale ce caracterizeaza climatul social-politic si ideologic determina

in mod nemijlocit eficienta formelor juridice de realizare a dreptului.

Consideram ca realizarea dreptului poate fi definita ca procesul transpunerii in

viata a continutului normelor juridice, in cadrul caruia oamenii ca subiecte de

drept, respecta si executa dispozitii normative, iar organele de stat aplica dreptul in

temeiul competentei lor.

2. FORMELE REALIZARII DREPTULUI

Realizarea dreptului imbraca doua mari forme: realizarea dreptului prin

respectarea si executarea dispozitiilor legale de catre cetateni si realizarea dreptului

prin aplicarea normelor juridice de catre organele de stat si alte organisme sociale.

A. Realizarea dreptului prin activitatea de executare si respectare a legilor

Convietuirea sociala si coexistenta libertatilor implica modificari in natura

relatiilor sociale. Aceste modificari se reflecta in logica specifica a relatiilor

interumane, ca puncte de intersectie dintre societate si individ. In procesul

schimburilor sociale, a comertului juridic, omul isi modifica propria sa natura.

Dreptul ofera posibilitatea comportarii in temeiul celei mai mari libertati, a acelei

libertati concepute ca o folosinta nelimitata a posibilului. In acelasi timp, cea mai

mare libertate nu poate proveni decat din cea mai mare rigoare, fapt de natura sa

imprime o traiectorie specifica atitudinii individului fata de lege.

Edictat in vederea disciplinarii conduitelor umane in relatii sociale determinate,

dreptul ofera oamenilor modele de comportament, construieste tipologii

subordonate unor scopuri practice.

Reglementarea juridica – inteleasa ca o totalitate de forme de influentare a

conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe fagasuri utile si convenabile

convietuirii umane – se structureaza in directa legatura cu pozitia individului in

societate si cu interesul structurilor politice si sociale.

Subordonarea conduitei individuale fata de conduita–tip continuta in normele

de drept, subordonare ce se concretizeaza fie in acte de respectare a legii, fie in

acte de executare a prescriptiilor juridice devine, in acest cadru, o forma importanta

de realizare a dreptului.

Pentru ca dreptul sa fie respectat de catre cetatean, acesta trebuie sa cunoasca

regulile sale, iar statul trebuie sa ia masurile necesare de popularizare a actelor

normative.

Din cultura juridica fac parte: conceptiile juridice, inclusiv creatia stiintifica din

domeniul dreptului; reglementarile juridice; starea legalitatii (climatul de legalitate)

derivata din atitudinea fata de lege, din educatia juridica. Cultura juridica are un rol

formativ, alaturi de alte manifestari ale culturii unei societati, cultura politica,

economica etc.

Trasaturi ale realizarii dreptului, prin activitatea de exercitare si respectare a

normelor juridice.

a. Aceasta forma de realizare a dreptului implica indeplinirea comandamentelor

cuprinse in normele juridice, prin conformarea fata de dispozitiile normative.

b. Conformarea fata de conduita fixata prin normele de drept este rezultatul

direct al actiunii mai multor factori, cum ar fi: continutul dreptului, acceptarea legii

de catre societate – ca expresie a unor necesitati, ridicarea gradului vietii materiale

si spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de cunostinte si perfectionarea

instructiei scolare etc.

c. Ca volum si intensitate, aceasta forma de realizare a dreptului este mult mai

bogata decat cealalta forma – aplicarea dreptului, ea declansand un numar imens de

situatii juridice la care participa categoria cea mai mare de subiecti – cetatenii –

precum si diferite organizatii sociale.

d. Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitatile implicate in realizarea

acestei forme sunt relativ mai simple; ele se pot desfasura si in fapt, fara incheierea

unui act scris, fara indeplinirea unor conditii de forma sau de fond speciale.

e. Ele sunt, bineinteles, compatibile si cu realizarea prin crearea si desfasurarea

unor raporturi juridice, in care drepturile si indatoririle participantilor se

concretizeaza in legaturi juridice statornicite prin normele de drept din cele mai

diferite ramuri ale sistemului juridic.

f. Respectand si aducand la indeplinire (executand) normele dreptului, cetatenii

isi valorifica drepturile subiective, cu luarea in consideratie si a obligatiilor ce le

incumba, in procesul interactiunii sociale.

B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele

statului (Aplicarea dreptului)

a) Notiunea aplicarii dreptului

In afara participarii specifice a cetatenilor si organizatiilor nestatale in procesul

realizarii dreptului, acesta este realizat si prin intermediul unor acte specifice de

autoritate, emise de organele statului in conformitate cu competenta rezervata lor

prin lege.

Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decat organele statului, cetatenii

realizand dreptul prin executarea si respectarea normelor juridice.

La aplicarea dreptului participa, in principal, organe ale statului, in baza si in

vederea realizarii competentei acestora.

In esenta, aplicarea dreptului consta in elaborarea si realizarea unui sistem de

actiuni statale, in vederea transpunerii in practica a dispozitiilor si sanctiunilor

normelor de drept.

Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea si respectarea

prevederilor normelor juridice, care se poate desfasura si in fapt, fara crearea unor

raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legata de nasterea si

desfasurarea legaturilor juridice sub forma unor taporturl de drept, in care un

subiect este totdeauna un organ al statului care-si exercita prerogativele potrivit cu

competenta ce-i este rezervata prin lege.

Aplicand dreptul organele de stat se manifesta ca purtatoare a atributelor puterii

de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret.

Prin intermediul lor sunt concretizate, in limita competentei ce le este repartizata

prin normele juridice, drepturile si obligatiile unor subiecti in cadrul raporturilor

juridice determinate. De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare, organele

statului stabilesc masuri de sanctionare a celor care nesocotesc obligatiile ce le

revin.

Drepturile subiectilor participanti la viata sociala, ca si obligatiile corelative, isi

gasesc izvorul in normele de drept. Organele de stat constata sau recunosc aceste

drepturi. Aceasta activitate are o valoare juridica deosebita si se inscrie, in mod

hotarator, in randul formelor juridice de realizare a dreptului.

In unele cazuri activitatea de aplicare a dreptului vizeaza restabilirea ordinii de

drept incalcate si aplicarea sanctiunii normei de drept. Este eronata opinia acelor

autori care considera ca aplicarea dreptului ar fi legata numai de constrangerea de

stat sau care, restrangand, de asemenea, aplicarea dreptului doar la restabilirea

ordInii de drept incalcate, sustin ca actele de aplicare a dreptului nu au valoare

juridica propriu-zisa decat prin aceea ca ele restabilesc drepturi si obligatii

incalcate sau relatii cu privire la o anumita valoare. A restrange aplicarea dreptului

de catre organele de stat doar la aplicarea constrangerii, inseamna sa se saraceasca

procesul aplicarii dreptului de o parte importanta a continutului sau. Trebuie avut

in vedere, de asemenea, ca actul de aplicare a dispozitiei unei norme de drept difera

prin continut, prin scop si prin destinatie de actul de aplicare a sanctiunii normei de

drept.

I. BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

1. Ioan Vida, Teoria generala a dreptului, Curs universitar, Editura Universul Juridic, Septembrie 2016

2. Ion Craiovan, Teoria generala a dreptului, Tratat, Editura Universul Juridic, iunie 2015

3. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului. Editia 5, Editura C.H. Beck, Curs universitar, Octombrie 2014

4. Camelia Ignatescu, Lectii de Teoria generala a dreptului, Editura Hamangiu, Februarie 2014

5. Moinescu Gabriel, Teoria generala a dreptului, Editura „SITECH”, Craiova, 2015;

6. Mihai Badescu, Nastase Domnica Catalina, Teoria generala a dreptului,

7. Editura „SITECH”, Craiova, 2015; 8. Mihai Badescu, Teoria generala a dreptului, Editura „SITECH”,

Craiova, 2013

TEME PENTRU DEZBATERI SI PORTOFOLII

1. Disciplina “ teoria generală a dreptului” examinată în calitatea acesteia de enciclopedie juridică.

2. Privire comparativă şi definirea legăturii care există între principii şi reguli morale şi religioase, pe de o parte, principii de drept şi reguli normative juridice, pe

de altă parte.

3. Principalele trăsături care reflectă evoluţia istorică a statului şi dreptului, cu speciala referire la perioada modernă şi contemporană.

4. Privire comparativă asupra teoriilor politice şi a teoriilor juridice, cu identificarea elementelor care le apropie şi respectiv le deosebesc, făcându-se

specială referire la perioada modernă şi contemporană şi la doctrinele integratoare

specifice etapei actuale a globalizării.

5. Principalele caracteristici ale filozofiei dreptului, examinate în evoluţia lor istorică, făcându-se specială referire la perioada modernă şi contemporană.

6. Conceptul de stat, condiţiile în care comunităţile umane s-au constituit în state, evoluţia istorică a principiilor de organizare statală, cu specială referire la

fenomenul destrămării federaţiilor, concomitent cu accelerarea tendinţelor de

integrare comunitară, specific perioadei actuale.

7. Privire comparativă asupra societăţii politice şi respectiv a societăţii civile, identificând trăsăturile care le aseamănă şi cele care le diferenţiază, cu specială

referire la specificul perioadei contemporane.

8. Statul de drept – teorii politice şi juridice cât şi evoluţia istorică a acestui concept, cu specială referire la perioada modernă şi contemporană, comparativ cu

perioadele istorice anterioare.

9. Noţiunea de normă juridică şi de sistem unitar de drept, cu specială referire la sistemele naţionale de drept, în condiţiile integrării comunitare.

10. Structura şi clasificarea normelor juridice, subliniind importanţa lor pentru sistemul unitar de drept.

11. Construcţia tehnico – juridică a normelor de drept, cu precizarea importanţei acestui demers pentru a fi realizată o bună legiferare.

12. Influenţa Convenţiilor internaţionale la care românia este parte asupra construcţiei şi evoluţiei sistemului unitar de drept roman.

13. Privire comparativă asupra noţiunilor de legalitate, ordine de drept şi disciplină de stat, subliniindu-se semnificaţia acestor noţiuni pentru buna

funcţionare a statului de drept.

14. Sistemul unitar de drept şi ramurile dreptului roman, privite în evoluţia lor, determinată de negocierile pentru integrarea României în Uniunea

Europeană.

15. Noţiunea de raport juridic şi examinarea elementelor raportului juridic, în referire la ramurile dreptului public şi respectiv privat.

16. Examinarea faptelor şi actelor juridice şi semnificaţia lor pentru raporturile juridice de drept privat şi respectiv de drept public.

17. Analiza comparativă a noţiunilor de aplicare şi realizare a dreptului, subliniindu-se semnificaţia acestor noţiuni pentru ordinea de drept şi legalitate.

18. Interpretarea normelor juridice, definiţii, formele, forţa juridică a fiecărei forme de interpretare, semnificaţia interpretării pentru buna funcţionare a

principiului ordinii de drept.

19. Privire comparativă între interpretarea oficială şi interpretarea doctrinară a dreptului, semnificaţia acestor forme de interpretare pentru elaborarea

şi respectiv aplicarea normelor de drept cazurilor concrete.

20. Izvoarele dreptului – definiţie, formele în care se exprimă dreptul, cu sublinierea semnificaţiei izvoarelor dreptului pentru ordinea de drept.

21.Definiţia şi semnificaţia obiceiului juridic, privit comparativ cu

reglementarea normativă cu explicarea temeiurilor păstrării obiceiului juridic în

sistemul unitar de drept.

VII.ÎNTREBĂRI

1. Care sunt ştiinţele juridice de ramură?

2. Care sunt metodele de cercetare a ştiinţelor juridice?

3. Care este rolul ştiintelor juridice auxiliare în activitatea juridică?

4. Daţi exemple de ştiinţe juridice de ramură

5. Care sunt funcţiile ştiinţelor juridice?

6. Definiţi metoda logică.

7. Precizaţi care sunt regulile metodei comparative.

8. Daţi exemple de ştiinţe juridice auxiliare.

9. Ce înţelegeţi prin constante ale dreptului?

10. Care sunt subdiviziuniunile ştiinţei dreptului ?

11. Cum potate fi defintită noţiunea de „ştiinţă juridică de ramură” , exemplificaţi.

12. Ce se înţelege prin drept pozitiv ?

13. Care sunt cerinţele pentru ca o normă sa fie considerată pozitivă?

14. Argumenţaţi importanţa legăturii dintre stat şi drept.

15. Definiţi noţiunea de stat de drept.

16. Ce reprezintă forma de guvernământ?

17. Exemplificaţi şi definiţi funcţiile statului.

18. Ce implică separaţia puterilor în stat?

19. Enumeraţi factorii care au determinat apariţia statelor.

20. .Care sunt tipurile principale de stat?

21. În funcţie de structura statului, ce fel de state se pot distinge?

22. Ce înţelegem prin stat federal?

23. Ce se întamplă în cazul confederaţiilor?

24. Enumeraţi principalele trăsături ale statului.

25. Enumeraţi principalele trăsături ale statului de drept.

26. . Definiţi şi argumentaţi noţiunea de drept comparat.

27. Definiţi noţiunea de « Pretori ».

28. Ce înţelegi prin noţiunea de drept comun ?

29. Cine a fost primul legiuitor în Egiptul antic ?

30. Care a fost prima lege scrisă în dreptul roman ?

31. Definiţi noţiunea de izvor de drept

32. Este jurisprudenţa izvor de drept? Argumentaţi.

33. Ce înţelegi prin izvor de drept formal?

34. Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului.

35. Argumenţaţi de ce legea este un izvor de drept.

36. De căte feluri sunt izvoarele de drept şi care sunt acestea?

37. Ce înţelegeţi prin izvoare materiale?

38. Pentru ce ramuri de drept, obiceiul este considerat izvor de drept?

39. Când dobândeşte contractul calitatea de izvor de drep?

40. Este contrctul colectiv de muncă izvor de drept. Argumentaţi.

41. Care este definiţia corectă a dreptului internaţional privat?

42. Care este obiectul specific de reglementare al dreptului public?

43. Ce fel de relaţii reglementează dreptul privat?

44. Poate cuprinde un cod de legi totalitatea normelor de drept care formează o ramură de drept?

45. Definiţi şi exmplificaţi noţiunea de ramură de drept.

46. Definiţi, argumentaţi şi exemplificaţi noţiunea de sancţiune a normei juridice.

47. Enumeraţi trăsăturile normei juridice.

48. Clasificaţi sancţiunile.

49. Clasificaţi norma juridică.

50. Definiţi norma juridică.

51. Definiţi noţiunea de imunitate diplomatică

52. Ce presupune imunitatea?

53. Când se permite ca unele dispoziţii normative să fie aplicate cu efect

retroactiv?

54. Ce înţelegem prin abrogare?

55. De câte feluri poate fi abrogarea?

56. Precizaţi care este cazul excepţiei în care legea ultraactivează.

57. Definiţi metoda sistematică şi argumentaţi importanţa acestul mod de

interpretare.

58. Cum poate fi grupată interpretarea oficială?

59. De către cine este realizată interpretatrea oficială?

60. În ce constă interpretarea gramaticală?

61. Funcţionează în materie penală aplicarea dreptului prin analogie?

Argumentaţi.

62. În ce constă interpretarea tel