Tularemia 1

5/12/2018 Tularemia 1 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/tularemia-1 1/16

1

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară ,, Ion Ionescu de la Brad“

TULAREMIA

Studenti:

Neculcea Vlăduț

Onofrei Emanuel

Iași

2011



2

Cuprins

Capitolul 1. Tularemia-descriere1.1 Istoric

1.2 Etiologie

1.3 Epidemiologie

1.4 Patogeneză la om

1.5 Tablou clinic general

1.6 Diagnostic

1.7 Profilaxie1.8 Tratament

Capitolul 2. Evoluţia bolii în diverse ţări ale lumii

2.1 Tari in care sunt prezente focare de tularemie

2.2 Evolutia bolii in decursul anilor 2005-2011 ale tarilor importante din

acest punct de vedere.

2.3 Evolutia Bolii in Romania

Concluzii



3

1.TULAREMIA

Tularemia este o afecţiune asemănătoare pestei. Care apare la animale si oameni, fiind

produsă de bacteriile din genul Franncisella. Cazuri sporadice umane apar la rezidenţi ai zonelor

endemic sau la cei ce călătoresc în acestea şi se pot declanşa epidemii când numărul rozătoarelor

este in creştere. Transmiterea se face prin muşcătura căpuşelor şi a ţânţarilor, infectarea se poate

realiza prin consumul apei contaminate in zonele rurale. Transmiterea aerogenă apare la transportul

finului contaminat de rozătoare, la treieratul cerealelor sau in accidentele de laborator.

Fig.1

1.1 Istoric

Medicii europeni şi ruşi au demonstrate existent afecţiunii la om in asociere cu creşterea

numărului de rozătoare. În 1532 Jacob Ziegler a descries modul în care creşterea numărului

lemingilor a provocat apariţia unei epidemii în cadrul specie, transmisă la om. În 1653, Olaus

Wormius a scris despre teama norvegienilor de lemingi şi a descries o afecţiune care includea

inflamarea glandelor.

Descoperirea tularemiei este atribuită lui McCoy(1912) care a descris o afecţiune

asemănătoare pestei la o specie terestră de veverite californiene, care împreună cu Chapin a izolat un



4

nou agent etiologic. Culturi pure ale acestui microorganism, pe care l-au denumit Bacterium

tulerensis dupa districtul Californian Tulare au fost folosite pentru reproducerea bolii la cobai.

1.2 Etiologie

In trecut genul tularensis au fost recute in genul Pasteurella sau in genul Brucella. A fostpropus un gen separate, Francisella, dupa care s-au identificat compoziţia de AND, reactivitatea

biochimica şi conţinutul de acizi graşi care sunt diferite faţă de bacteriile din genurile Pasteurella,

Yersinia şi Brucella.

Francisella tularensis subspecia tularensis. A fost izolată prima oară în 1941, la oameni, în

Stalele Unite

Francisella tularensis subspecia holarctica- a fost izolată de la oameni în 1976 in jurul

Moscovei

Francisella tularensis subspecia mediasiatica- izolată in regiunile Asiei Centrala din URSS in

1965 de la şoarece

Francisella novicilda- izolată prima oara din apă in 1951 în Utah apoi de la pacienti umani tot

în Statele Unite

1.3 Epidemiologie

E pidemiologia tularemiei umane este extrem de compleză şi variază în funcţie de subspecie şi

virulenţă, ecosistem şi zonă geografică. Subspeciile de Francisella tularensis au specificităţi de

gazdă diferite. S-a demonstrat prezenţa bacteriilor la 14 specii de căpuşe, şase de purici, mai multe

specii de ţânţari, mai mult de 100 specii de mamifere sălbatice, inclusiv 39 specii de rozătoare si 8

carnivore, 9 specii de animale domestice inclunzănd bovine, ovine, pisici şi câini, precum si 25

specii de păsări.

Distribuţia focarelor de infectie unde este posibilă este epizootică a afecţiunii şi unde apare

tularemia umană endemica şi epidemică. Infecţia apare la om în majoritatea ţărilor din emisfera

nordică între paralele de 30° şi 70° laltitudine nordică. Incidenţa bolii este puţin studiată datorită

gradelor diferite de recunoaştere şi raportare a scăzut. După ce a avut un maxim în perioada

interbelică, rata incidenţei a scăzut, dupa recunoaşterea riscurilor profesionale, introducerea

streptomicinei şi după campaniile de vaccinare din fosta URSS. Acestea au redus numărul cazurilor



5

raportate în fiecare an de la 100.000 ( infecţii cu Francisella tularensis holarctica) intr 1926 -1942, la

câteva sute în zilele noastre.Contaminarea lucrătorilor din laboratoare a fost şi este incă o problemă

importantă.Francisella tularensis, subspecia tularensis este principala cazurilor de tularemie din

Statele Unite. Gazde ale infecţiei sunt veveriţele terestre, iepurii de pădure şi de câmp, iepurele

mare nor-ameican precum si rareori alte animale domestice şi sălbatice. Infectiile umane sunt ingeneral sporadice şi au două vârfuri de incidenţă : unul vara, asociat cu muşcătura căpuşelor şi

celălalt iarna, atribuit în special vânătorii de iepuri. În 1987 au studiat 536 de cazuri în Statele Unite

şi au demonstrat sursa infecţiei în 26% din cazuri ca fiind muşcătura căpuşelor, 13% prin contact

direct cu iepurii şi 2,6% prin alte surse. Cu toate acestea Klock şi colab.(1973) au găsit în Utah 72%

din 39 de cazuri infectate prin muşcătura tăunilor ( specia Chrzsops) , deşi subspecia tularensis era

transmisa iepurilor nord- americani prin căpuşe.

1.4 Patogeneza la om

Bacteria Francisella tularensis poate fi inoculată în mod direct, prin inţeparea tegumentului (de

către insectele purtătoare) sau poate infecta organismul uman prin intermediul unei soluţii de

continuitate (plagă deschisă, escoriaţie). Boala poate fi provocată ş i prin inhalarea sau ingestia

bacilului Francisell tularensis. Un număr de 50 microorganisme sunt suficiente pentru a produce

infecţie, contractată pe cale aeriană sau prin inoculare transtegumentara. La 3 zile după ce a fost

inoculat la nivelul pielii, patogenul va conduce la apariţia locală a unei papule eritematoase,

sensibilă la atingere şi pruriginoasă (produce mâncărime). Ulterior, papula işi va mări volumul şi

apoi va ulcera .

Fig.1.1



6

Infecţia se poate răspândi prin intermediul sistemului limfatic şi hematogen, afectând astfel

diverse organe. Analiza histopatologică a ţesututilor af ectate va releva un aspect asemănător cu cel

din infecţia tuberculoasă (infiltrat limfocitar granulomatos). Bacilul poate penetra în interiorul

celulelor gazdă, unde va supravieţui tim p îndelungat. Primordial, infecţia afectează tegumentul,

staţiile limfatice satelite, ficatul si splina, unde va produce leziuni de necroză focală. Aceste leziuni

incipiente se vor extinde, vor conflua, si vor forma adevărate abcese .

Infecţia poate afecta globul ocular, in urma inoculării conjunctivale, iar atunci când bacteria

diseminează pe cale hematogena, va produce pneumonie. Imaginile radiologice nu sunt sugestive

pentru un proces de condensare pneumonic, opacităţile pulmonare fiind bilaterale si nesistematizate.

Pneumonia poate fi insoţită de pleurezie cu lichid hemoragic, iar adenopatia mediastinală determina

pe radiografia toracica, largirea umbrei mediastinului. Infecţia cu poarta de intrare digestivă apare de

obicei în urma ingestiei unui număr mult mai mare de patogeni. Tularemia gastrointestinală va fi

acompaniată de limfadenopatie mezenterica. Tularemia tifoidică face referire la o forma foarte

severă de boala, indiferent care a fost calea de inoculare a patogenului.

Cei mai multi pacienţi sunt febrili. O bacteriemie gravă poate fi urmată de apariţia meningitei

bacteriene (bacilul traversează bariera hematoencefalică şi afectează sistemul nervos).

Infecţia stimulează producerea de anticorpi specifici îndreptaţi împotriva Francisella tularensis.

Totuşi, imunitatea umorală are un rol secundar în combaterea invaziei microbiene. Cea mai

importantă cale de apărare anti-infecţioasă o reprezintă imunitatea celulară, care se dezvoltă şi

funcţionează la parametri optimi abia după o lună de la inoculare. După activare, macrofagele vor

distruge cu succes bacilii de Francisella tularensis. Indivizii imunizaţi prin vaccinare cu tulpini vii

atenuate, vor fi protejaţi împotriva infecţiei cu Francisella tularensis. Vaccinurile cu germeni morţi,

s-au dovedit a fi ineficiente impotriva unor tulpini foarte virulente de Francisella tularensis. Dupa

vaccinare, individul va prezenta un titru protectiv de anticorpi serici, indreptaţi împotrivaantigenelor membranare ale bacilului Francisella tularensis. Infecţia naturală sau vaciinarea, induce

memorie imunologică. Limfocitele T CD4+, joacă un rol foarte important în declanşarea răspunsului

imun secundar. Leucocitele polimorfonucleare (PMN) sunt esenţiale pentru combaterea infecţiei,

PMN-urile putând anihila bacilul înainte ca acesta să paraziteze celula.



7

1.5 Tablou clinic general

Boala debutează brusc cu febră, frison, cefalee, dureri musculare si dureri articulare. După o

perioadă de incubaţie, care în medie durează aproximativ o săptămănă, la locul de inoculare al

bacilului se va forma o leziune ulcerativă insoţită de semne de inflameţie locală (roseaţă, durere,

tumefacţie). Leziunea ulcerativă persistă câteva luni, până la vindecare. Ganglionii limfatici

regionali vor fi măriţi de volum si vor prezenta focare de necroză. Dacă bacteria ajunge în circulaţia

sistemica boala poate cuprinde alte organe şi sisteme, insoţindu-se de o simptomatologie

caracteristică stării de endotoxemie.

Peste 80% din cazurile de tularemie, apar ca urmare a inocularii patogenului pe cale

transcutanată. În mod uzual, adulţii vor prezenta la examenul clinic, limfadenopatie inghinală iar

copii, limfadenopatie cervicală. O cincime dintre pacienţi vor prezenta semne cutanate de alergie

(rash), care vor fi urmate de apariţia unor pustule (vezicule cu puroi).

Fig.1,2

Tularemia provoacă variate sindroame clinice, care afectează disproporţionat pacientul adult

sau copilul:



8

- sindromul ulceroglandular, prezent in proporţie de 50% in rândul adultilor bolnavi de tularemie, si

de 45% in rândul copiilor infectaţi.

- sindromul glandular, afectează mai ales copii, in procent de 25%.

- sindromul pulmonar: pneumonia, ca o complicatie a infecţiei cu Francisella tularensis, afectează ocincime dintre adulţii bolnavi de tularemie.

- sindromul orofaringian.

- sindromul oculoglandular.

- sindromul tifoidic.

- sindromul neclasificat.

1.6 Diagnostic

În regiunile endemice se poate stabili un diagnostic provizoriu pe manifestările clinice şi pe

informaţiile legate de ocupaţia şi călătoriile recente ale pacientului, mai ales atunci când este

evidenta leziunea primară. Atunci când nu apare o ulceraţie locală şi dacă pacientul a parasite locul

contaminării, afecţiunea se prezintă sub forma unei boli febrile persistente şi debilitatnte, a uneipneumonii sau a unei amigdalite, cai in care investigaţiile de laborator sunt esenţiale pentru

diagnostic.

1.7 Profilaxie

Pentru a preveni tularemia, se va evita expunerea la insectele hematofage care inţeapa

tegumentul (vectori de transmitere a infecţiei). A fost dezvoltat un vaccin impotriva tularemiei,

destul de eficient, care conţine bacili vii atenuaţi. Vaccinul are indicaţie de administrare

intradermica. Se recomandă vaccinarea tuturor persoanelor care lucrează in laboratoarele de

microbiologie, unde manipulează culturi bogate in microorganisme. De asemenea, vor fi vaccinate

persoanele din regiunile endemice, care intră în contact cu animalele purtătoare: medici veterinari,

pădurari şi vânători. Pentru a diminua riscul de infecţie, se recomandă utilizarea mănuşilor din latex

atunci cand sunt manipulate cadavrele animalelor sălbatice (jupuit, tranşat). Căpuşele ataşate la piele



9

vor fi îndepărtate cât mai rapid posibil, pentru a evita neplăcerile ulterioare, iar împotriva

înţepăturilor de insecte, va fi utilizată plasa pentru ţântari. Chiar dacă un individ a fost recent expus

unei surse de infecţie, sau se afla in perioada de incubaţie a bolii, tratamanetul precoce cu antibiotice

va preveni dezvoltarea simptomatologiei clinice.

1.8 Tratament

Deoarece patogenul nu creşte eficient pe mediile de cultură din laborator, este imposibilă

realizarea antibiogramei care sa stabilească sensibilitatea faţă de anumite chimioterapice.

Antibioticele beta-lactamice si unele cefalosporine nu şi-au dovedit până acum eficienţa în

tratamentul tularemiei. În cadrul unor studii de laborator, cefalosporinele de generaţia a III-a au fost

active împotriva bacilului Francisella tularensis, însă utilizarea ceftriaxonei în practică clinica, a

condus la, , esec terapeutic’’ in aproape toate cazurile de tularemie la copii. Nu se recomandă utilizarea in terapie a imipenemului, sulfanilamidelor si macrolidelor, datorită absenţei studiilor

clinice, care să le ateste eficienţa. Se pare că terapia cu fluorochinolone este o alternativă viabilă,

datorita toxicităţii reduse si posibilităţii de administrare pe cale orala a dozelor terapeurice.

Cloramfenicolul şi tetraciclina pot fi utilizate in stadiile incipiente ale infecţiei, insă a fost raportată

o rată crescută a recidivelor, dupa încetarea tratamentului cu aceste antibiotice.

Streptomicina reprezintă tratamentul de elecţie pentru combaterea tularemiei adultului.

Streptomicina se administrază intramuscular, in doza de 8 mg / kg corp, la fiecare 12 ore. În cazurilesevere de boală, doza poate fi crescută la 15 mg / kg corp (la fiecare 12 ore), doar pentru primele trei

zile de terapie. Streptomicina poate fi administrată şi la copii, în doza mult mai mare, de 35 mg /

kg/zi, o data la 12 ore, intramuscular. Dacă dupa trei zile de terapie se obţine o ameliorare a

simptomatologiei, doza poate fi redusă până la 15 mg / kg corp / zi. Tratamentul formelor severe de

tularemie durează in mod normal 10 zile. Pentru forme usoare de boala, şapte zile de terapie pot fi

suf iciente pentru obţinerea vindecării.

Gentamicina se poate administra intravenos sau intramuscular şi este eficientă pentrucombaterea infecţiei cu bacilul Francisella tularensis. Într-un studiu recent efectuat, toţi pacienţii

trataţi cu gentamicina au devenit afebrili după 72 de ore de la initierea terapiei. În urma studiilor

efectuate s-a constatat că toate tulpinile de Francisella tularensis implicate în apariţia tularemiei, au

f ost sensibile la streptomicina şi gentamicina. Tratamentul demarat precoce, va combate febra in

doua zile. Leziunile tegumentare se vor vindeca după aproximativ 14 zile. În absenţa antibioterapiei,



10

starea febrila se va prelungi. Foarte rar au fost semnalate recăderi ale bolii, atunci cand a fost utilizat

tratamentul cu gentamicina sau streptomicina. O treime dintre bolnavi, vor prezenta tardiv supuraţii

ale ganglionilor limfatici regionali, chiar dacă s-a instituit un tratament cu antibiotice. Focarele

supurative vor fi drenate pe cale chirurgicala. Nu se recomandă utilizarea tobramicinei in terapia

tularemiei, deoarece s-a demonstrat a fi ineficientă.



11

Partea a II-a

2. Evoluția bolii în Europa

Tabel 1: nr de focare în decursul anilor 2005-2011 în țările importante din acest punct de vedere.

Anul

Țara2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Austria 0 0 0 0 0 0 0

Belgia 0 0 0 0 0 0 0

Bulgaria 0 2 5 4 1 0 0

Republica Cehă 0 9 12 24 10 10 2

Finlanda 0 15 + + + + +

Macedonia 0 ? ? ? ? ? ?

Franța 0 + 0 0 70 27 +

Germania 0 1 6 10 13 24 4

Grecia 0 0 0 0 0 0 0

Ungaria 0 0 0 0 0 0 0

Italia 0 0 0 0 + +? 1

Rep. Moldova 0 0 0 0 0 0 0

Norvegia 0 0 0 + 2 9 0

Polonia 0 0 0 1 0 0 0

România 0 0 0 0 0 0 0

Elveția 0 +? 0 2 1 3 2

Spania 0 0 + 19+ 7 + 0

Suedia 0 1+ +? + 0 + ?

Legenda:

0- boala absentă; +- numarul present și necunoscut de focare;

?- boala suspectă dar neconfirmată; +?- boala confirmată dar fară semne clinice



12

2.1 Țări î n care sunt prezente focare de tularemie.

2005 2006

Fig. 2.1 Fig. 2.2

Se observă că în decursul anilor 2005-2006 apar cazuri de tularemia în Franţa , Germania,Bulgaria , Elveţia şi ţările scandinave. Rusia rămâne o tară suspectă .Ea fiind infectată întimpul celui de-al doilea război mondial.



13

2007 2008

Fig.2.3 Fig.2.4

Franța reușește să devină indemnă la această boală pe parcursul anilor 2007-2008.

2009 2010

Fig.2.5 Fig.2.6



14

În 2010-2011 Franța și Andora sunt singurele țări infectate de tularemia.

2011

Fig.2.7

2.2 Evoluția bolii î n decursul anilor 2005-2011 ale țărilor importante din acest punct de

vedere.

Fig.2.8

0

10

20

30

40

50

60

70

80

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Austria

Belgia

Bulgaria

Republica C

Finlanda

Macedonia

Franța

Germania

Grecia

Ungaria



15

După cum observăm în perioada anului 2009 Franţa a înregistrat numărul cel mai mare defocare din Europa.

Oxford journals spune că statul francez a testat 101 de pacienţi infectaţi de boală (49 femei şi52 bărbaţi) media vârstei fiind de 51 de ani. Aceştia au fost infectaţi prin ingestia de lagomorfe,muşcături de căpuşă, sau medii contaminate.

Trei pacienţi au fost infectaţi în afara Franţei: 2 femei care suferă de muşcăturile de căpuşă întimpul unei călătorii la Pennsylvania (Statele Unite ale Americii) sau Muntenegru, şi 1 bărbat, prininhalare de un aerosol infecţios în timpul unei călăƒ torii din nordul Spaniei.

Dacă observăm harta cu numărul de focare al Spaniei în 2009 se observă că este ţara care nu prezintă focare dispersate de tularemie.

Cum se explică apariţia tularemiei şi în celelalte ţări?

De exemplu în iulie 2007, o epidemie a fost raportată în regiunea autonomă spaniolă înCastilia şi Leon,boala răspândindu-se în lumea rozătoarelor infestând zona,unde un alt focar a avut

loc cu zece ani înainte.În august 2009, un turist suedez a fost muşcat de o insectă neidentificată de la Punctul de

Grey, Vancouver, BC, Canada. Nu a fost la spital până după revenirea în Suedia, unde a fostdiagnosticat cu tularemie.

2.3 Evoluţia Bolii în România

România este considerată o ţară îndemână din punctul de vedere a acestei boli . Conformsite-ului www.oie.int niciodată nu au fost semnalate animale sau oameni infectaţi de aceastăbacterie .

Concluzie:

Având în vedere că perioada de incubaţie a bacteriei este de până la o săptămână şi numărulde bacterii este foarte mic pentru a declanşa boala , Francisella Tularensis poate fi folosită ca o armă biologică, aşa cum a folosit-o Stalin împotriva armatei germane.



16

Bibliografie

,, Zoonoze “ Stephen R. Palmer e.j. Lord soul sby , David Ian Hewitt Simpson,Editura Stiintelor Medicale .

www.oie.int

www.oxfordjurnals.co.uk

www.wikipedia.com

www.google.images.com

http://www.oie.int/

http://www.oie.int/

http://www.oxfordjurnals.co.uk/


http://www.wikipedia.com/


http://www.google.images.com/





http://www.oie.int/

Documents

Tularemia 1