TTIN Suport Curs

8/17/2019 TTIN Suport Curs

http://slidepdf.com/reader/full/ttin-suport-curs 1/61

Capitolul 1

Comerţul internaţional

Comerţul: definire, istoric, conţinut

Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o importanţă

strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor economice şi sociale din

orice ţară. Respectivul comerţ este un sector de activitate precisă, cu un ridicat grad de

complexitate, structurat pe domenii interioare multiple, în cadrul cărora roluri

importante revin distribuţiei cu amănuntul, depozitării mărfurilor şi aprovizionării cu

ridicata, precum şi activităţilor de import-export. Într-o asemenea accepţiune, comerţul

reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind

elementul principal al economiei de piaţă, indiferent de forma acesteia.

Pornind de la asemenea premise, cunoaşterea domeniului respectiv,

interpretarea fenomenelor care stau la baza actelor de schimb şi conturarea proceselor

manageriale specifice ridică probleme deosebit de complexe pentru a căror rezolvare

sunt necesare cunoştinţe şi analize ştiinţifice de amploare, în cadrul cărora trebuie

apelat atât la vastul instrumentar teoretic oferit de disciplinele de specialitate, cât şi la

experienţa practică acumulată de-a lungul veacurilor, comerţul reprezentând una din

cele mai vechi îndeletniciri omeneşti. La toate acestea se adaugă faptul că, în viitor, modificarea schimburilor care vor

crea noi şi importante oportunităţi de afaceri, va impune reacţii deosebit de rapide din

partea firmelor, capacitatea de a interpreta corect noile schimbări şi puterea de a

înfrunta o piaţă puternic concurenţială şi generatoare de continue restructurări.

Toate acestea necesită o bună cunoaştere a problematicii comerciale, a

comerţului şi a structurilor sale.

De o deosebită importanţă este cunoaşterea unor aspecte referitoare la

definirea comerţului, condiţiile în care a apărut, conţinutul său, precum şi funcţiile sale

în cadrul unei economii moderne.

Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinând o funcţie economică

ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaşi stadiu

fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor. În acelaşi timp, aceeaşi noţiune

defineşte profesiunea unui corp de agenţi economici care acţionează în cadrul pieţei,

asigurând actele de schimb.



Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de

proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de servicii realizate

între diferitele stadii ale producţiei sau direct între producător şi consumator care, de

asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerţ 1.

La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul comercial

care, în realitate, se aplică la toate activităţile economice organizate în scop lucrativ,

sunt definite ca acte de comerţ actele de producţie industrială, de transport etc. 2

De-a lungul timpului, activitatea de comerţ a cunoscut modificări substanţiale,

transformându-se în cadrul ultimei etape prezentate mai sus - cea privind societatea de

consum - dintr-o simplă intermediere, într -o activitate creatoare de utilităţi, devenind

foarte importantă atât pentru producători, cât şi pentru utilizatori.

Noţiunea de utilitate, prin caracterul său complex - folos, serviciu, util sau

utilizabil - face parte din însuşi conţinutul activităţii de comerţ, definindu-i locul şi rolulsău în cadrul unei economii, comerţul reprezentând o fază intermediară esenţială între

funcţia de producţie şi funcţia de consum. În orice societate modernă, producătorii şi

utilizatorii sunt separaţi între ei. Printre principalele elemente comensurabile, care

separă cele două categorii de parteneri, figurează: amplasarea în spaţiu şi distanţa,

necunoaşterea reciprocă a mijloacelor financiare şi productive de care dispun,

disproporţiile dintre cantităţile produse pentru una şi aceeaşi nevoie etc. Într -un

asemenea context, comerţul apare ca o funcţie ce are în vedere punerea bunurilor şi

serviciilor la dispoziţia utilizatorilor, în condiţii de loc, de timp şi de mărime, precum şi

alte asemenea aspecte care revin acestora.

Având în vedere transformările continue intervenite în evoluţia societăţii,

conţinutul activităţii de comerţ a suferit şi el multiple schimbări, crescându -i treptat

gradul de complexitate. Dacă în primele etape ale unui comerţ modern acesta putea fi

considerat drept “ansamblul operaţiunilor care se realizează din momentul în care

produsul, sub forma sa utilizabilă, intră în magazinul de desfacere al producătorului sau

al ultimului transformator, până în momentul în care consumatorul preia livrarea”, s-a

trecut, ulterior, la o interpretare mai largă, comercializarea fiind considerată, în general,

ca reprezentând “o punere a produsului la dispoziţia consumatorului, prin cercetarea

pe baza studiilor de piaţă şi determinarea nevoilor reale sau latente ale acestuia,

precum şi prin suscitarea, reliefarea şi argumentarea noilor nevoi pe care consumatorul

potenţial nu le-a sesizat”. Acesta însemnă că se adaugă activităţilor de intermediere a

1 *** Dictionnaire commercial de L’Academie des sciences commerciales, Ed. Hachette, Paris, 1979, p. 50

2

R.P.Jones, I.L.Hobday: Commerce, Pan Books, London & Sydney, 1980, p.7 şi A. Del Forno: Eléments devocabulaire economique français, Ed. Presses Universitaires de Grenoble, 1989, p. 26



actelor de vânzare şi a celor legate de distribuţia fizică o serie de noi activităţi, cum ar

fi: cercetarea pieţei, informarea populaţiei, educarea consumatorilor, publicitatea,

promovarea unei largi game de servicii legate de procesul utilizării general, tranzacţii le

comerciale sau chiar crearea condiţiilor adecvate de utilizare, indiferent de natura

produselor. Timpul, dezvoltarea complexă a societăţii, sporirea responsabilităţilor

comerţului şi implicarea sa în faze care depăşesc intermedierea şi procesul distribuţie,

au impus, în ultimele decenii, chiar o nouă conceptualizare a noţiunii de comerţ,

încercând a defini acest domeniu ca “un ansamblu de activităţi care privesc un produs

din momentul investiţiei sau al manifestării intenţiei de a-l crea, până la distrugerea sa

în procesul de consum, indiferent care ar fi forma acestuia”.

Cercetarea încercărilor de conceptualizare şi definire a conţinutului activităţii de

comerţ scoate în evidenţă faptul potrivit căruia comerţul este într -adevăr un sector

creator, dar nu de bunuri propriu-zise, ci de utilităţi; el este un reprezentant în serviciulutilizatorilor şi al producătorilor, cuprinzând o parte importantă, ce nu poate fi neglijată,

a fluxului monetar din fiecare ţară. Mai mult, în economiile moderne, prin crearea

sistemului de piaţă, care nu reprezintă o abstracţie economică, ci o reţea reală

existentă de mari pieţe cu ridicata sau reţele de vânzători şi compartimente de vânzare

a unor forme existente în orice economie capitalistă, comerţului îi revine rolul

instrumentului de reglare a mecanismului de piaţă, organizând procesul confruntării

dintre forţele cererii şi ale ofertei şi asigurând materializarea respectivelor confruntări în

acte de vânzare-cumpărare, prin antrenarea a numeroase şi complexe mase de agenţi

economici. În această calitate, comerţul acţionează prin concepte, noţiuni şi acte

specifice, îndeplinind o serie de funcţii extrem de importante în fluxul circulaţiei

mărfurilor de la producător către consumator.

Funcţiile comerţului

Prin sarcinile asumate şi, îndeosebi, prin depăşirea statutului său de simplu

intermediar, comerţul joacă un rol extrem de important atât faţă de producător cât şi în

raport cu utilizatorii. Înţelegerea importanţei activităţii desfăşurate de către comerţ faţă

de cele două categorii de parteneri cu care conlucrează sau se confruntă este legată

de funcţiile acestuia şi de impactul prin care respectivele funcţii reverberează asupra

celor două categorii de parteneri.

Comerţul, prin complexa sa activitate realizată, îndeplineşte numeroase funcţii,

destinate să asigure un flux normal al producţiei spre locurile de consum, în cele mai

bune condiţii posibile.



• Principala funcţie a comerţului, care caracterizează însuşi conţinutul activităţii

sale, o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători sau colectori - în cazul

producţiei agricole foarte dispersate - şi transferarea acestora în depozite, în

vederea pregătirii lor pentru vânzarea către utilizatorii finali sau intermediari. De

altfel, conturarea acestei funcţii şi delimitarea ei de funcţia de producţie, constituirea ei

într-un domeniu distinct de activitate, reprezintă însăşi premisa apariţiei comerţului ca

ramură de activitate independentă. Prin vânzarea mărfurilor către consumatori,

comerţul realizează sub formă bănească valoarea materializată în mărfuri, valorificând

efectiv eforturile investiţionale făcute pentru producerea şi circulaţia mărfurilor;

vânzarea încheie ciclul pe care îl parcurg mărfurile şi confirmă transferul lor din sfera

circulaţiei în sfera consumaţiei, unde, sub forma unor bunuri de întrebuinţare sau

servicii, vor satisface anumite nevoi de consum.

• O a doua funcţie materializează activităţi derivate din prima, dar foarte importante pentru actul comercial. Este vorba de stocarea mărfurilor , care ia forma

unor preocupări permanente de a asigura echilibrul dintre ofertă şi cererea de mărfuri

în cadrul pieţei. Funcţia respectivă se datorează locului de intermediar pe care

comerţul îl ocupă între producţie şi consum. Necesitatea echilibrării producţiei cu

consumul izvorăşte din manifestarea unor tendinţe diferite, specifice în evoluţia

acestora şi, îndeosebi, din existenţa posibilităţilor practice, cotidiene de rupere a

echilibrului dintre ele. Realizarea de către comerţ a funcţiei de stocaj şi, prin aceasta, a

echilibrului faţă de consum, presupune, în primul rând, studierea nevoilor de consum,

stabilirea direcţiilor în care vor evolua respectivele nevoi. Pe această bază, comerţul

trebuie să predicţioneze continuu spre a exercita o influenţă corespunzătoare asupra

producţiei, pentru a o determina să se adapteze la nevoile pieţei. Pe de altă parte,

comerţul caută, prin politica sa de stocaj şi echilibrare a ofertei cu cererea, să

influenţeze consumul, pentru a-l alinia la nivelul posibilităţilor mai largi care decurg din

continua dezvoltare şi perfecţionare a producţiei. Aceeaşi funcţie a stocajului de mărfuri

are în vedere şi manifestarea diferită a producţiei şi consumului care se referă, în unele

situaţii, la repartizarea în timp; este vorba de sezonalitatea producţiei şi a consumului.

Asigurarea unui echilibru între producţie şi consum, în astfel de cazuri, impune

comerţului sarcina constituirii şi păstrării unor partizi mari de mărfuri sub formă de

stocuri, prin aceasta comerţul asumându-şi responsabilitatea acoperirii nu numai a

distanţei, dar şi a timpului care separă producţia de consum.

• O a treia funcţie importantă a comerţului constă în fracţionarea cantităţilor

mari de mărfuri pe care le livrează producţia, asortarea loturilor respective,



formarea sortimentelor comerciale şi asigurarea micilor partizi care urmează a fi

puse la dispoziţia consumatorilor . Se are în vedere, în această situaţie, o pregătire a

mărfurilor pentru vânzare, fiind vorba de o funcţie deosebit de importantă atât pentru

producţie, cât şi pentru consumatori. Acesta deoarece, odată mărfurile aduse în locul

unde urmează a fi realizate, ele trebuie pregătite pentru a putea intra în procesul de

vânzare. Fenomenul ţine atât de natura produselor, cât şi de structura cererii. O serie

de mărfuri nu pot intra în consumul populaţiei decât în urma unor operaţiuni prealabile

de pregătire, iar, pe de altă parte, însăşi satisfacerea cererii populaţiei ridică exigenţe

speciale în legătură cu produsele oferite. Realizarea acestei funcţii presupune

organizarea, în cadrul reţelei comerciale, a unor operaţiuni specifice cum ar fi:

porţionarea, dozarea şi preambalarea mărfurilor, prelucrarea lor (în cadrul alimentaţiei

publice o asemenea operaţie constituie activitatea de bază), sortarea după criterii

comerciale, controlul continuu al calităţii şi asigurarea condiţiilor optime de păstrarepână în momentul desfacerii, precum şi alte asemenea activităţi ce ţin de pregătirea

mărfurilor pentru vânzare.

• O altă funcţie a comerţului constă în transferul mărfurilor către zonele şi

punctele cele mai îndepărtate sau mai izolate, pentru a fi vândute

consumatorilor . Funcţia respectivă are în vedere o judicioasă organizare a mişcării

mărfurilor. Fenomenul apare deoarece realizarea finală a mărfurilor are loc, de regulă,

în punctele de consum, ceea ce presupune o bună orientare a mărfurilor, manipularea

lor atentă şi transportul din locul de producţie în cel de consum. De această dată, prin

funcţia respectivă, comerţul trebuie să acopere spaţiul care separă punctele de

producţie de cele de consum. Realizarea funcţiei respective presupune, pe de o parte,

buna cunoaştere a pieţei pe care acţionează fiecare întreprinzător comercial, cu

condiţiile, restricţiile şi avantajele sale specifice, iar, pe de altă parte, alegerea celor

mai apropiaţi furnizori, a căilor mai scurte şi mai directe de transfer şi transport al

mărfurilor.

• O funcţie strict specifică comerţului, generată de altfel de cele tratate anterior,

o constituie crearea condiţiilor de realizare efectivă a actului de vânzare-

cumpărare. Se are în vedere aici faptul că realizarea activităţii comerciale presupune

existenţa unei baze tehnico-materiale şi a unui personal care, împreună, să ofere

posibilitatea cumpărătorului de a-şi alege şi adjudeca produsele de care are nevoie.

Pentru realizarea acestei funcţii, comerţul trebuie să dispună de o reţea de unităţi

(magazine, automate, puncte mobile de vânzare, depozite pentru comerţul prin

corespondenţă etc.), prin intermediul cărora să fie puse la dispoziţia publicului mărfurile



necesare şi să se organizeze procesul de vânzare. De asemenea, este necesar să

aibă la dispoziţie un personal specializat, care să asigure derularea respectivului

proces.

• În cadrul unei economii de piaţă, eforturile întreprinderilor producătoare sau ale

celor comerciale nu se pot limita doar la producerea de bunuri şi servicii. Atât unele,

cât şi altele trebuie să-şi asigure o permanentă comunicare cu piaţa, ceea ce

presupune o informare atentă a consumatorilor potenţiali şi a intermediarilor săi, cât şi

o serie de acţiuni specifice de influenţare a comportamentului de cumpărare şi consum,

de sprijinire a procesului de vânzare. O asemenea activitate, cu obiective şi mijloace

de acţiune specifice şi extrem de variate, formează conţinu tul unei alte funcţii a

comerţului, respectiv celei de asigurare a promovării produselor prin diferite tehnici

(publicitate la locul vânzării, merchandising, publicitate în mass-media etc.), care să

genereze dorinţa de cumpărare şi să provoace actul de cumpărare. Asemenea activităţi pot fi realizate atât de către producători, cât şi de către

comercianţi, ambii parteneri fiind interesaţi, aşa cum s-a arătat mai sus, într -o cât mai

bună informare a consumatorilor. În condiţiile economiei contemporane, când

societatea se confruntă cu sporirea şi diversificarea neîntreruptă a bunurilor şi

serviciilor destinate satisfacerii celor mai diverse nevoi materiale şi spirituale,

problemele legate de informarea consumatorilor devin din ce în ce mai dificile.

Realizarea acestei informări necesită eforturi de cunoaştere aprofundată a

pieţei, a segmentelor de cumpărare, a condiţiilor acestora, a gusturilor, exigenţelor şi a

capacităţii de interpretare a mesajelor. Or, toate acestea aduc în prim plan comerţul, ca

domeniu î n cadrul căruia se materializează asemenea aspecte. Drept urmare, apare

firesc ca respectivului domeniu să i se atribuie funcţia de promovare a produselor, el

cunoscând toate aspectele ce conturează procesul de vânzare a mărfurilor şi putând

dispune, în acelaşi timp, de mijloace specifice de influenţare a cumpărătorilor şi de

orientare a actului de vânzare-cumpărare.

• În sfârşit, o ultimă funcţie a comerţului, generată de dezvoltarea societăţii

contemporane, o constituie cercetarea doleanţelor utilizatorilor, a sugestiilor

acestora, a capacităţilor de cumpărare, a gradului de instruire, a obiceiurilor de

consum, precum şi a altor asemenea aspecte care stau atât la baza cererii de mărfuri,

cât şi la cea a fundamentării politicilor comerciale. Obiectul acestei funcţii, ca de altfel

şi conţinutul său, este foarte complex, ceea ce a determinat atât îmbogăţirea şi

diversificarea arsenalului de metode şi tehnici, cât şi creşterea responsabilităţilor

comerţului în această sferă de activitate. Realizarea respectivei funcţii presupune



existenţa unui personal de înaltă calificare, capabil să absoarbă complexele probleme

ale confruntării ofertei cu cererea în cadrul pieţei, atât în profil macroeconomic, cât şi în

profil microeconomic, la nivelul fiecărei faze de piaţă sau a fiecărui întreprinzător

comercial. Această funcţie îmbracă aspecte complexe, antrenând alături de

comercianţi şi producătorii, întrucât cercetările privesc atât realizarea unor prospecţiuni

comerciale, cât şi a unor studii tehnologice, multe produse urmând a fi realizate pe

baza unor tehnologii noi la sugestia consumatorilor, care, în majoritatea cazurilor,

conturează nevoia, dar nu întrevăd posibilităţile de realizare, revenind astfel cercetării

tehnologice asemenea sarcini10. În aceste condiţii, ca şi în cazul funcţiei precedente,

aceasta nu reprezintă o exclusivitate comercială, dar implică comerţul, din ce în ce mai

mult în procesul de cercetare, întrucât, aşa cum s-a arătat în paragraful precedent, în

actuala etapă nu produsele sunt cele care ridică probleme, ci vânzarea lor în cadrul

pieţei, procesul de vânzare devenind extrem de complex şi de anevoios, supunând întreprinzătorii comerciali la eforturi deosebit de importante.

Prin funcţiile asumate, comerţului îi revine un rol important, nu numai în raport

cu producătorii, ci şi în raport cu utilizatorii finali sau intermediari.

• În raport cu producătorii se are în vedere faptul că, prin intervenţia şi

specificul activităţii sale, comerţul operează o regularizare a procesului de fabricaţie,

permiţând o eşalonare a producţiei pe întregul an, iar prin politica de stocaj şi prin

sistemul comenzilor în avans amortizează oscilaţiile cererii, diminuând efectele

scăderilor sau creşterilor bruşte asupra procesului de realizare a mărfurilor. De

asemenea, comerţul participă la dimensionarea eforturilor financiare ale producătorilor,

plătind bunurile pe care le stochează, fără a avea certitudinea că le va vinde. Acelaşi

comerţ, prin activitatea desfăşurată, permite producătorului să-şi orienteze producţia în

or ice zonă, folosind reţeaua de distribuţie, relaţiile de care dispun întreprinzătorii

comerciali în cadrul pieţei, precum şi acţiunile publicitare destinate susţinerii şi realizării

unei mai bune vânzări a produselor oferite şi a serviciilor ce le însoţesc, interesul celor

doi parteneri fiind reciproc, iar obiectivul comun - vânzarea unui volum cât mai mare de

mărfuri.

• În raport cu utilizatorii, comerţul are, de asemenea, un rol esenţial: punerea

la dispoziţia lor, acolo unde se găsesc şi atunci când au nevoie, a produselor şi

serviciilor legate de acestea, în cantitatea şi calitatea solicitată, precum şi la preţul

dorit. Astfel, comerţul permite consumatorilor finali sau intermediari să evite efectuarea

unor cumpărări foarte mari, care să le imobilizeze părţi importante ale veniturilor,

contribuie la reducerea cheltuielilor consumatorilor legate de achiziţionarea celor



necesare generate de deplasări costisitoare sau de folosirea unor mijloace speciale de

transport, produsul fiind pus la dispoziţia cumpărătorilor, aşa după cum s-a văzut, în

imediata apropiere a locului de cumpărare. Rolul important al comerţului în raport cu

utilizatorii reiese şi din modul în care este asigurată informarea acestora, comerţul

controlând, în principal, întregul sistem de comunicaţii legat de vânzarea produselor şi

de aprovizionarea cu mărfuri a populaţiei.

Un alt aspect foarte important ce este necesar a fi cunoscut în legătură cu

conţinutul şi structurarea activităţii comerciale, aspect care generează importante alte

efecte economice şi juridice, se referă la clasificarea comerţului din punct de vedere

geografic. Potrivit acestui criteriu, se distinge următoare structură:

• Comerţul interior, care are în vedere o activitate în cadrul căreia atât

cumpărătorii, cât şi vânzătorii implicaţi în realizarea actului de vânzare-cumpărare, se

găsesc în interiorul aceleiaşi ţări. • Comerţul exterior, care presupune o activitate în cadrul căreia cumpărătorii şi

vânzătorii se găsesc într -o ţară străină. Este vorba de exportatori în primul caz, iar în

cel de-al doilea se au în vedere importatorii (de pildă, comercianţii români care vând

mărfuri în SUA apar ca exportatori, iar firmele româneşti care aduc mărfuri din SUA

reprezintă importatorii noştri de mărfuri).

• Tranzitul, care surprinde un proces economic în cadrul căruia mărfurile nu fac

altceva decât să traverseze ţara. În acest caz, este de remarcat faptul că aceeaşi

partidă de marfă poate forma obiectul tranzitului pentru mai multe ţări (de exemplu, un

lot de marfă contractat de către un importator român din Germania poate forma

obiectul tranzitului atât pentru Austria, cât şi pentru Ungaria). Schematic, structura

comerţului prezentată mai sus este redată în figura de mai jos.

Dată fiind complexitatea sistemului de valori care caracterizează activitatea

î ntreprinzătorilor comerciali şi ţinând seama de cele amintite cu privire la structura

actelor de comerţ, trebuie precizat că întreprinzătorul comercial poate efectua:



− acte civile, care pot consta în cumpărarea unui imobil pentru uzul său personal

sau chiar pentru exercitarea activităţii sale comerciale, în cumpărarea diverselor

mijloace mobiliare, maşini etc. pentru uzul său personal;

− acte comerciale din grupa celor naturale sau proforma: cumpărări şi revânzări

de mărfuri, schimburi de creanţe etc.;

− operaţiuni devenite acte de comerţ în virtutea teoriei accesoriei: achiziţionarea

unei mobile de birou, a unui computer etc.

Cunoaşterea detaliată a structurii actelor de comerţ permite, la rândul său, şi

impune, în acelaşi timp, operarea unei noi clasificări a activităţii de comerţ, ducând la

conturarea unei structuri care să aibă în vedere obiectul afacerilor. Potrivit acestui

criteriu se disting: comerţul propriu-zis, comerţul bancar, comerţul transporturilor,

comerţul asigurăr ilor.

• Comerţul propriu zis are în vedere totalitatea actelor de vânzare şi cumpărarea produselor naturale transformate sau fabricate. Comerţul respectiv cuprinde două

ramuri distincte, care pot coexista în cadrul aceleiaşi întreprinderi: fabricaţia şi

distribuţia, existând pentru fiecare un aparat distinct (aparatul de producţie şi aparatul

comercial).

• Comerţul de bancă sau bancar, care, în ultimul timp, a luat o amploare

deosebită, prin extinderea creditului. Acest tip de comerţ constă în a colecta, concentra

şi pune la dispoziţia comercianţilor a fondurilor provenite, în principal, din depozitele

clienţilor.

• Comerţul transporturilor cuprinde totalitatea actelor de comerţ care privesc

operaţiunile ce asigură orientarea şi deplasarea mărfurilor din centrele de producţie

către locurile de transformare sau punctele de vânzare.

• Comerţul de asigurări are în vedere toate operaţiunile referitoare la actele de

asigurare a unor riscuri, mijlocite de plata unei prime de asigurare.

Toate actele comerciale sunt reglementate printr-un statut legal special, care

conţine atât regimul posibilităţilor de a exercita activităţi de comerţ, cât şi pe cel al

căilor de probare a opţiunilor şi capacităţilor de a realiza activitatea respectivă.

La rândul lor, diferite acte de comerţ, constituite în tipuri şi ramuri de activităţi

comerciale, au generat apariţia, organizarea şi funcţionarea unor întreprinderi sau

societăţi specializate, care şi-au axat întreaga activitate pe dezvoltarea şi

perfecţionarea atât a sistemului de relaţii, cât şi a cadrului de piaţă în care acţionează.

Sunt întâlnite astfel, ca agenţi de piaţă, întreprinderi de distribuţie, întreprinderi sau



societăţi financiar -bancare, întreprinderi sau societăţi de transport, întreprinderi, agenţii

sau societăţi asigurări.

Comerţul maritim

În general, activitatea de transport naval poate fi înţeleasă prin interpretarea

relaţiei cu economia mondială, inclusiv modele de consum şi de producţie3. La nivel

global, transportul maritim joacă un rol esenţial în facilitarea proceselor de reglare a

ofertei de bunuri cu cererea. Bell, Bowen şi Fawcett4 au sugerat că, mărfurile pentru a

avea o valoare pentru un comerciant trebuie să existe posibilitatea de a fi puse la

dispoziţia viitorilor clienţi. Transportul naval, prin punerea în legătură a agenţilor

economici din diferite ţări, precum şi a producătorilor şi a consumatorilor, din diferite

locaţii, reprezintă o necesitate şi un catalizator al comerţului pe bază de creştere economică. Pentru multe ţări, se observă că, anumite materii prime, echipamente şi

produse intermediare, care sunt necesare pentru dezvoltare pot fi expediate numai din

alte zone.

Din altă perspectivă, s-a constatat că, în multe companii se depun eforturi

pentru realizarea de produse de o mai bună calitate şi mai ieftine, pentru a îmbunătăţi

competitivitatea lor la nivel mondial, toate acestea realizându-se prin mutarea liniilor de

producţie pentru a reduce costul cu forţa de muncă, prin achiziţii şi fuziuni strategice5.

Această tendinţă de relocare a deschis mai multe oportunităţi pentru transport naval,

pentru ca acesta să joace un rol în atingerea obiectivelor ideale de producţie,

deschiderea de noi pieţe şi realizarea economiilor de scară la nivel mondial.

Astfel, activitatea de transport, îndeplineşte nevoile pentru distribuirea de

materiale prime şi exportul sau importul de produse finite. În acest fel, transportul naval

conectează zone ale lumii, care au surse de materii prime, cum ar fi ţiţei, minereu de

fier şi cărbune, cu locuri (cum ar fi Japonia), care au puţine surse locale şi trebuie să

importe cantităţi mari din aceste materiale pentru o dezvoltare a industriei. În

transportul de materii prime de la locurile de extracţie la locurile de folosinţă,

transportul naval ajută la echilibrarea ofertei cu cererea şi a nevoilor cu consumul.

Prin urmare, nu este de mirare, faptul că economiştii au arătat legăturile

interdependente existente între schimbările din transportul naval, şi modelul de

3 Faulks, R. W., Principles of Transport , published by McGraw-Hill, Essex, 1992, p. 12

4 Bell, G., Bowen, P. and Fawcett, P. The Business of Transport, published by Macdonald & Evans, Plymouth,1984, p.235

Ball, D. A., et al, International Business: The Challenge of Global Competition., published by McGraw-HillIrwin, New York, 2002, p. 16



dezvoltare economică. Într-adevăr, Button6 a argumentat că transportul a oferit o

"experienţă iniţială" de afaceri pentru mulţi industriaşi din ţările dezvoltate. Deşi

efectele potenţiale de multiplicare, pentru ţările slab dezvoltate sunt susceptibile de a fi

substanţial mai mici, dar cu toate acestea, având în vedere creşterea comerţului

internaţional, transportul poate facilita în continuare expansiunea economică.

Dezvoltarea economică poate fi descrisă ca un proces complex, în care transportul

naval joacă un rol important.

Obiectivul fundamental al transportului şi comerţului maritim este asigurarea

circuitului normal de mărfuri pe plan naţional şi internaţional în siguranţă, la timp, cu

eficienţă economică în conformitate cu convenţiile, legile şi clauzele contractuale în

vigoare. În acest sens, elementele de bază componente ale sistemului necesar

îndeplinirii scopului menţionat mai sus sunt navele, mărfurile, companiile de shipping,

porturile şi cadrul economic şi juridic. Numeroşi alţi factori influenţează organizarea, siguranţa şi eficienţa economică

a comerţului maritim, acţionând însă sporadic şi cu efect local, sau manifestându-se

violent şi independent de voinţa şi posibilităţile de control şi intervenţie ale omului.

Comerţ ul maritim modern este o activitate economica vasta si complexa, atât ca

volum al marfurilor aflate în trafic anual, cât si ca valoare materiala, la care se adauga

investitiile uriase, de înalta tehnicitate, reprezentate de nave, ca mijloc de transport si

de porturile moderne, ca noduri de transbordare. În acelasi timp, complexitatea sa

rezida si din conditiile specifice de mediu în care se desfasoara – marile si oceanele,

care impun masuri sporite de siguranta. La actualul stadiu tehnic atins de civilizatie,

nici un alt mijloc de transport în afara de nave nu poate asigura traficul peste mari si

oceane a miliardelor de tone de marfuri intrate anual în circuitul schimburilor

internationale. De aceea, transportul maritim, ca activitate economica, trebuie conceput

si organizat atât din motive de necesitate, cât si în vederea cresterii performantelor.

Progresul de la o lume a comunitatilor izolate la situatia contemporana a unei

comunitati globale a fost posibil si datorita comertului maritim, dar acest progres odata

constientizat, a generat - la rândul sau - modificari majore în domeniul industriei

maritime, în general. Înca de la începuturile sale transportul pe mare a fost considerat

unul dintre catalizatorii dezvoltarii economice. Într-una din lucrarile sale, „The Wealth of

Nations”, Adam Smitm considerat parintele economiei moder ne, privea acest gen de

transport ca pe una din pietrele de temelie ce stau la baza unui sistem economic viabil.

6 Button, K. J., Transport Economics. Published by Edward Elgar, 1993, p. 45



Argumenta aceasta afirmatie sustinând ca forta economica centrala într-o

societate capitalista este diviziunea muncii, efectele acesteia depinzând de marimea

pietei. Asadar, dupa opinia lui o activitate economica desfasurata într-un orasel de tara

nu va putea niciodata sa atinga nivele spectaculoase de eficienta, deoarece

dimensiunile reduse ale pietei în cadrul careia actioneaza îi vor limita gradul de

specializare. Adam Smith vedea în transportul maritim, pe lânga o sursa de transport

ieftina pentru o gama variata de produse, si un mijloc de largire a pietei. Totodata,

trebuie mentionat ca nici o tara, oricât de mare si bogata ar fi, nu se poate izola de

restul lumii, progresul economico-social contemporan fiind indisolubil legat de relatiile

economice internationale.



CAMBIA

2.1. Concept, elemente esenţiale ale cambiei

Sintetic, cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător, dă ordin unei alte persoane,denumită tras, de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani unei a treia persoane, denumită beneficiarsau - la ordinul acestuia - unei alte persoane indicate de beneficiar.

Pentru ca cei angajaţi în obligaţia cambială să poată beneficia de toate drepturile şi obligaţiile cedecurg din emiterea, circulaţia sau dobândirea ei este absolut necesar ca înscrisul să cupr indă următoareleelemente esenţiale: (1) denumirea de cambie înscrisă în textul acesteia şi exprimată în limba folosită pentruredactarea titlului; (2) ordinul pur şi simplu (necondiţionat) de plată a unei sume determinate; (3) numeletrasului; (4) scadenţa; (5) locul unde trebuie f ăcur ă plata; (6) beneficiarul; (7) data şi locul emiterii; (8)semnătura tr ăgătorului; (9) codul trasului. De la aceste prevederi ale legislaţiei în vigoare se admit treiexcepţii:- o cambie care nu are menţionată scadenţa se subînţelege că este plătibilă la vedere;- dacă nu este menţionat locul plăţii acesta este considerat domiciliul trasului;- dacă nu este menţionat locul emiterii acesta este considerat domiciliul tr ăgătorului.

Cambia, fiind un titlu formal, nu are valoare ca atare, decât dacă este redactată în formeleprevăzute de lege şi cuprinde elementele cerute de aceasta.

Prin esenţa sa, cambia este un act scris. Deşi legea nu prevede în mod expres necesitatea unui

înscris, această cerinţă este subînţeleasă deoarece cambia trebuie să conţină anumite elemente obligatoriiînscrise pe ea, să fie semnată, să poată fi transmisă prin gir etc. Cambia poate fi scrisă în orice limbă, lamaşina de scris, să se completeze cu scrisul de mână etc. Din acest punct de vedere singura condiţie obligatorie este ca semnătura să fie autograf ă.

(1) Denumirea de cambie, obligatoriu să se regăsească în textul înscrisului în scopul de a avertiza petoţi semnatarii asupra obligaţiilor, drepturilor şi consecinţelor ce decurg prin angajarea lor în relaţia cambială. Denumirea de cambie se expr imă în limba în care a fost redactat titlul şi nu în limba ţării în care afost emisă cambia (lettre de change - lb. franceză, bill of exchange - lb. engleză, Wechsel - lb. germană).

(2) Ordinul pur şi simplu, necondiţionat de plat ă a unei sume de bani. Ordinul de plată trebuie să fieclar, precis, exprimând voinţa celui ce emite cambia, care dă un ordin celui ce urmează să plătească,respectiv trasului: "veţi plăti", "vă rog să plătiţi", " plătiţi". Acest ordin nu poate fi condiţionat de îndeplinireavreunei contraprestaţii, serviciu sau ca plata să se facă într-un anumit mod ("numai prin virament", "în cont"etc.). Orice condiţie inserată în text atrage nulitatea cambiei. Ordinul de plată vizează exclusiv o sumă de

bani determinată, care trebuie scrisă în cifre şi litere şi trebuie specificată moneda în care urmează să se plătească.

(3) Numele trasului trebuie indicat pe cambie deoarece el este cel ce urmează să plătească şi vadeveni debitor cambial principal din momentul acceptării cambiei.

Poate fi indicat un tras sau mai mulţi. În cazul indicării mai multor tr aşi, indicarea nu estealternativă, respectiv nu poate fi tras să plătească oricare dintre cei indicaţi, ci toţi în mod cumulativ.Tr ăgătorul se poate indica pe el însuşi ca tras.

(4) Scadenţa este data la care cambia devine exigibilă, respectiv trebuie plătită. Ea trebuie să fiecert ă, în sensul că momentul plăţii nu poate fi legat de un alt eveniment a cărui dată nu este cunoscută ferm(descărcarea mărfii în port etc.), unică, neadmiţându-se cambii cu scadenţe succesive şi posibil ă, respectivdata să existe în calendar.

Potrivit legii uniforme, scadenţa poate fi de patru feluri: la vedere; la un anumit termen de la vedere; laun anumit termen de la data emiterii; la o dată fixă. Cambiile care au alte scadenţe decât acestea sunt

socotite nule.Prin scadenţă la vedere se înţelege că plata cambiei se poate face prin simpla prezentare a acesteia în

orice moment după emiterea sa. Scadenţa se poate menţiona prin formula: "la vedere", "la prezentare", "lacerere" etc. Dacă nu este menţionată scadenţa, cambia este plătibilă la vedere. În cazul scadenţelor la vedere,legea prevede obligativitatea prezentării înscrisului spre plată până la un an de la emiterea cambiei.

În cazul cambiilor cu scadenţa la un anumit termen de la vedere, momentul plăţii se stabileşte la unanumit număr de zile, să ptămâni, luni etc. din ziua acceptării date de tras. Cambiile cu o astfel de scadenţă trebuie prezentate spre acceptare, acceptarea jucând rolul de acord al trasului privind data şi suma de plată. Încazul în care cambia nu este acceptată, calculul scadenţei se face pornind din ziua protestului. Formula demenţionare a acestei scadenţe poate fi: "x zile, luni" etc. "de la vedere", "de la cerere", "de la aviz" etc.

Scadenţa la un anumit termen de la data emiterii are ca punct de referinţă ziua când a fost emisă.Calculul începe din ziua următoare emiterii, iar scadenţa este ultima zi a termenului astfel calculat. În textulcambiei pot fi folosite formulele: "x zile, să ptămâni, luni" etc. "de la data emiterii" sau "3 luni de azi" sau

"30 de zile de la data x" etc.



În practică, cele mai uzitate sunt cambiile cu scadenţa la o dat ă fixă. Astfel, în textul cambiei se trecziua, luna şi anul când se va face plata. Dacă data indicată este inexistentă, cambia este nulă. În legislaţia anglo-saxonă se admit cambii cu scadenţe succesive.

(5) Locul unde trebuie f ăcut ă plata, menţionat pe cambie de regulă sub numele trasului, estelocalitatea în care trebuie să se efectueze plata. Menţionarea acestui loc este necesar ă pentru a se şti: unde seobţine plata din partea trasului, unde să se iniţieze acţiunea cambială în caz de refuz de plată etc. Dacă suntindicate mai multe locuri de plată, posesorul cambiei se poate prezenta la oricare dintre ele.

(6) Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se plătească suma de bani. Spredeosebire de dreptul anglo-saxon care permite existenţa cambiilor "la purtător", Convenţia de la Genevaexclude această posibilitate. Beneficiar este cel în favoarea căruia este emisă cambia, cel care urmează săîncaseze banii şi în acelaşi timp primul posesor al cambiei. Ca atare, numele lui trebuie trecut corect spre a

putea fi identificat. În textul cambiei pot fi desemnaţi mai mulţi beneficiari cumulativ (lui A şi B), în carecaz, toţi beneficiarii împreună trebuie să execute cambia, sau alternativ (lui A sau B), respectiv oricare dintre

beneficiarii menţionaţi poate executa cambia.Beneficiarul cambiei poate fi însuşi tr ăgătorul (" plătiţi la ordinul meu"). În cazul în care în textul

cambiei este menţionată clauza "nu la ordin", beneficiarul nu o poate transmite prin gir, ci doar prin cesiune.(7) Data şi locul emiterii trebuie să cuprindă întotdeauna ziua, luna şi anul emiterii. Data trebuie să

fie unică şi certă. Datele imposibile sau în contradicţie cu scadenţa (data emiterii să fie du pă data scadenţei)atrag nulitatea cambiei. În cazul în care nu este trecut, locul emiterii este considerat domiciliul tr ăgătoruluiiar dacă lângă semnătura tr ăgătorului nu este trecut nici un domiciliu, titlul estre considerat nul.

(8) Semnătura emitentului (tr ăgătorului) trebuie să fie autograf ă şi să cuprindă numele şi prenumele

sau denumirea firmei celui care emite cambia. Semnătura emitentului figurează de regulă la sfâr şitul textuluicambial.(9) Codul trasului, respectiv numărul unic de identificare.Deşi elementele prezentate sunt obligatorii, legea cambială acceptă posibilitatea ca în momentul

emiterii o cambie să cuprindă numai unele elemente sau chiar să nu cupr indă nici unul, cu excepţia semnăturii tr ăgătorului. O astfel de cambie este o cambie în alb. Referitor la cambia în alb sunt de reţinut următoarele: nu poate lipsi semnătura tr ăgătorului (emitentului); dacă în momentul emiterii poate fiincompletă, în momentul prezent ării la plat ă trebuie să fie completată, cuprinzând toate elementele esenţiale;omisiunea unor elemente la emitere trebuie să fie voluntar ă; este necesar să existe autorizarea prealabilă pecare tr ăgătorul o dă beneficiarului cambiei sau unui terţ posesor de a completa cambia în anumite condiţii convenite; completarea abuzivă, contrar înţelegerii prealabile dintre părţi, dă dreptul debitorului cambial săinvoce excepţia de completare abuzivă şi reaua credinţă a celui care a completat înscrisul (care trebuiedovedite).

Schema nr. 1. Elementele esenţiale ale unei cambii. Model de cambie conform OUG nr. 39/2008

În practica internaţională, dat fiind volumul impresionant al utilizării cambiilor în stingerea creanţelor ,în textul acestora se trece şi denumirea şi numărul contractului de bază care a generat emiterea cambiei, camodalitate de identificare rapidă. Acest lucru nu înseamnă că vreuna din caracteristicile cambiei ("obligaţia abstractă") îşi pierde valabilitatea. Menţiunea este f ăcută pentru uşurarea muncii bancare.

Tot din motive practice, de securitate, se întocmesc două seturi de cambii ("primul exemplar" - firstof exchange şi "al doilea exemplar" - second of exchange) absolut identice, care sunt expediate prin curieridiferiţi. În cazul în care se pierde unul din seturi, r ămâne celălalt. Originalele de la ambele seturi dau aceleaşidrepturi posesorului lor. Achitarea oricăruia dintre acestea îl anulează automat pe celălalt, astfel că suma nu

poate fi încasată de două ori.



2.2. Păr ţi implicate. Circulaţia cambială

Din cele prezentate reiese că în relaţia cambială sunt angajate iniţial trei persoane: trăgătorul, trasul şibeneficiarul. Relaţia principal ă este între tr ăgător şi beneficiar deoarece tr ăgătorul, emiţând o cambie înfavoarea beneficiarului, recunoaşte astfel obligaţia pe care o are faţă de acesta, inclusiv angajamentul căînscrisul va fi onorat la termen. Prin emiterea cambiei, tr ăgătorul, în acelaşi timp, se obligă faţă de beneficiarsă-l determine pe tras să plătească suma înscrisă pe titlu. Această relaţie principală izvor ăşte din funcţia de

mijloc de plată a cambiei.În relaţiile internaţionale tr ă g ătorul , emitentul cambiei este exportatorul, care îl creditează peimportator (tras) până în momentul scadenţei. Trasul (debitorul) este importatorul, respectiv cel ce urmează săachite contravaloarea cambiei la scadenţă. Beneficiarul cambiei este cel ce urmează să încasezecontravaloarea cambiei la scadenţă. Beneficiarul poate fi însuşi tr ăgătorul, o terţă persoană sau o bancă. Înacest ultim caz, banca poate fi beneficiar de sine stătător, în sensul că tr ăgătorul îi este dator o sumă de banisau în calitate de prestatoare de servicii în numele tr ăgătorului, banii încasaţi pe cambie fiind trecuţi în contultr ăgătorului. Ca urmare a gradului de implicare a băncilor în activitatea de comerţ internaţional, cel maiadesea beneficiarul menţionat pe cambie este o bancă.

Principalele menţiuni şi operaţiuni cambiale sunt:1. Acceptarea cambiei. În principiu, o cambie care cuprinde corect toate elementele esenţiale

constituie un document perfect pentru îndeplinirea obligaţiei de către tras, f ăr ă să existe necesitatea ca acesta săaccepte într-un fel oarecare obligaţia. Cu toate acestea, deşi trasul are ordin din partea tr ăgătorului să

plătească, acest ordin nu-l obligă la nimic. El devine obligat cambial în momentul în care acceptă cambia.Ca regulă generală, prezentarea cambiei spre acceptare este facultativă, posesorul cambiei putând aşteptascadenţa pentru a solicita plata ei. Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul trasului în oricemoment până la data scadenţei, când nu se mai poate solicita acceptarea, ci doar plata. Acceptarea nu poate ficondiţionată. Orice modificare a celor cuprinse în cambie se consider ă refuz de acceptare. Este permisăacceptarea parţială a sumei. Acceptarea se scrie direct pe cambie, de regulă, într-un spaţiu special afectat

prin formula "acceptat" şi semnătura trasului. Acceptarea este obligatorie pentru tras în cazul cambiilor: plătibile la un terţ sau în altă localitate

decât domiciliul trasului; plătibile la un anumit termen de la vedere; sau când tr ăgătorul sau giranţii au înscrisclauza prezentării obligatorii a cambiei spre acceptare fixând în acest scop şi un termen.

Acceptând, trasul devine debitorul principal, el fiind obligat cambial solidar cu tr ăgătorul, giranţii,avaliştii. În timp ce el îşi asumă obligaţia "să plătească", ceilalţi obligaţi cambial îşi asumă obligaţia de "aface să se plătească", ei plătind numai în cazul în care debitorul principal, trasul, nu plăteşte.

Dacă la prezentarea cambiei spre acceptare trasul refuză acceptarea, acest refuz se constată de posesorul ei printr-un protest de neacceptare. În acest caz, posesorul cambiei poate să execute cambia chiarînainte de scadenţă, având dreptul de regres împotriva giranţilor, tr ăgătorului etc.

Deoarece acceptarea cambiei de către tras constituie o garanţie a efectuării plăţii la scadenţă de cătreacesta, întreprinderilor de comerţ exterior, în calitate de emitenţi, li se recomandă să obţină acceptareacambiilor emise cu ocazia efectuării exporturilor.

2. Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei, el constituind astfel ogaranţie. Deoarece în relaţia cambială pot exista mai mulţi debitori - trasul acceptat ca debitor principal,giranţii şi tr ăgătorul ca debitori prin regres - avalul poate fi dat pentru fiecare dintre debitori în parte. Cel ce dăavalul se numeşte avalist, iar cel pentru care se dă avalul se numeşte avalizat. Atunci când se acor dăavalul se precizează pentru care dintre debitori se dă iar în cazul în care nu se face o menţiune expresă înacest sens, avalul se consider ă dat în favoarea tr ăgătorului. Prin aval avalistul îşi asumă obligaţia pur ă şinecondiţionată de a plăti în locul celui avalizat. Ca atare, avalistul poate fi executat corespunzător poziţiei pe

care o are în obligaţia cambială cel pentru care a dat avalul: direct în cazul trasului sau prin regres în cazul în



care avalul a fost dat pentru tr ăgător sau pentru giranţi. Avalul se dă, de regulă, pe faţa cambiei sau uneori,mai rar, pe spatele acesteia. Simpla semnătur ă pe faţa cambiei poate constitui un aval. În cazul însă alavalizării pe spatele cambiei trebuie să existe menţiunea "pentru aval" şi semnătura.

3. Protestul constituie un act autentic prin care se face dovada că în urma prezentării cambiei spreacceptare sau spre plată aceasta a fost refuzată. Refuzul de acceptare se constată prin act autentic, numit

protest de neacceptare şi se întocmeşte în interval de o zi din momentul refuzului de acceptare, iar refuzul de plat ă se constată printr-un document numit protest de neplat ă şi se întocmeşte în interval de două zile dinmomentul refuzului de plată. Protestul se înregistrează la notariat sau judecătorie. Acesta trebuie să cuprindă,

potrivit legii cambiale, anul, luna, ziua şi ora când a fost dresat, numele şi prenumele celui ce a solicitatîntocmirea protestului, numele şi prenumele celui împotriva căruia se întocmeşte, locul unde a fost întocmit,transcrierea exactă a cambiei, semnătura notarului sau judecătorului care l-a dresat.

4. Girul (andosarea) constituie modalitatea tipică de circulaţie a cambiei "din mână în mână".Transmiterea cambiei prin gir presupune menţionarea, scrisă de regulă pe spatele (de aceea se mai numeşte şiandosare) înscrisului simplu şi necondiţionat, " plătiţi lui…" sau " plătiţi la ordinul lui…"şi iscălitura celui cetransmite mai departe cambia. Cel ce transmite cambia prin gir se numeşte girant iar noul posesor - giratar.Girul poate fi în alb (gir alb) când numele noului beneficiar nu este trecut. Noul titular al cambiei transmise

prin gir devine beneficiarul drepturilor rezultate din titlu, iar girantul devine şi el un obligat cambial solidar cutr ăgătorul, trasul şi ceilalţi giranţi.

Girul trebuie să fie întotdeauna urmat de predarea efectivă a cambiei către noul titular. Circulaţia prin gir a cambiei relevă cel mai elocvent funcţia sa de mijloc de plată. Transmiterea cambiei prin gir se poate face neîntrerupt până la data scadenţei, când ultimul posesor al titlului va cere plata.

5. Cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor cambiale, constând înacordul de voinţă prin care creditorul (cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său şi care va

putea încasa de la debitor creanţa cedată.6. Plata este momentul final al vieţii unei cambii, stingându-se astfel obligaţiile tuturor părţilor

angajate în relaţia cambială. Plata cambiei se face la scadenţă, la domiciliul trasului sau al persoaneidesemnate de acesta, în favoarea beneficiarului de drept al cambiei legitimat prin şirul neîntrerupt de giruri. Inmomentul plăţii, contra sumei achitate, trasul poate solicita predarea cambiei cu menţiunea "achitat". Este

permisă achitarea parţială, în acest caz titlul nu se predă trasului, ci pe cambie se menţionează suma primită,urmând să fie predată la plata integrală.

În cazul în care la scadenţă trasul refuză să pl ătească , posesorul cambiei poate acţiona cambialdirect contra acceptantului şi avaliştilor acestuia sau poate apela la alternativa plăţii în regres, respectivîmpotriva celorlalţi obligaţi cambial (tr ăgător, giranţi, avalişti). Pentru a realiza acţiunea cambială directă sau în

regres este necesar ă, în afar ă de prezentarea cambiei spre plată, îndeplinirea unor formalităţi, cum este protestul.

7. Scontarea. În cazul în care posesorul cambiei doreşte obţinerea sumei înscrise pe titlu înainte descadenţă o poate sconta la o bancă comercială. Prin scontare, posesorul cambiei obţine valoarea nominală acambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la datascadenţei, la care se adaugă şi anumite cheltuieli legate de încasarea cambiei la scadenţă. Scontul secalculează după formula:

V T N

Sn s z , iar valoarea reală a cambiei este: Vr = Vn - S 360 100



în care: S reprezintă scontul; Ts - taxa scontului; Nz - numărul de zile din momentul scontării până lascadenţă; Vr - valoarea reală a cambiei; Vn - valoarea nominală a cambiei.

8. Rescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale revând titlurile obţinute prin scontare, băncii centrale sau unei alte bănci comerciale. Rescontarea se face prin plata taxei de reescont denumită şitaxa oficială a scontului. Formula de calcul a valorii reale a cambiilor reescontate, respectiv a sumei pe care

băncile comerciale o obţin prin reescont este aceeaşi cu cea din cazul scontării cu modificărilecorespunzătoare privind numărul de zile şi taxa de rescont.

9. Forfetarea este operaţiunea prin care deţinătorii titlurilor de credit le pot vinde unor instituţii

specializate de forfetare. Operaţiunile de forfetare au apărut ca urmare a faptului că băncile centrale nurescontează cambii cu o scadenţă mai mare de 90 zile. Cambiile rescontate trebuie să fie exprimate înmoneda naţională, operaţiunea având loc numai în cazul în care banca comercială nu şi-a de păşit plafonul derescont acordat de banca centrală. Deşi, în principiu, forfetarea se aseamănă cu scontarea, deosebireafundamentală între aceste operaţiuni este dată de faptul că, prin forfetare, instituţia de forfetare preia asupra satoate riscurile de neplată izvorâte din reaua credinţă sau falimentul debitorului sau garanţilor lui, risc care încazul scontării nu este preluat de bancă, ultimul posesor legitim al cambiei prin acţiunea cambială înregres ţinând solidar la plată pe toţi semnatarii cambiei. De aceea şi taxa de forfetare este mai mare decâttaxa scontului. De regulă, la preluarea cambiilor casele de forfetare controlează şi pretind toate documentelecare să asigure încasarea f ăr ă dificultăţi a titlului (licenţe de import, documente de transfer valutar etc.),verificând totodată valabilitatea semnăturilor Deşi taxa de forfetare este mai mare, forfetarea este totuşiavantajoasă pentru deţinătorii de titluri deoarece permite reîntregirea fondurilor înainte de scadenţă,eliberarea de riscurile de neplată etc.

2.3. Emiterea şi circulaţia cambială pe teritoriul ţării noastre

Cele prezentate au evidenţiat elementele esenţiale şi caracteristicile de principiu ale cambiei, precum şicerinţele asociate circulaţiei internaţionale a acestui înscris. Circulaţia pe teritoriul ţării noastre a cambiei estedestinată să faciliteze sistemul de plăţi dintre diferitele persoane juridice.

În România, reglementările care guvernează emiterea şi utilizarea cambiei sunt:- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 58/1934;- Legea nr. 83/1994 care apr obă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993;- Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerţul f ăcut de societăţile bancare şi celelalte

societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, modificate prin Norma nr. 7/2008 şi Norma nr. 11/2008;- Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin, modificate prin Normele tehnice nr.

5/2008 şi Normele tehnice nr. 4/2009;- Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.Circuitul cambiei este următorul:

1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y, aceasta din ur mă devine debitor faţă de Firma X.

2. În acelaşi timp, pe baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Z, aceasta din ur mă devine creditor al Firmei X.

3. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Z (beneficiarul cambiei), Firma X (emitentul, tr ăgătorul) emite ocambie, prin care dă ordin Firmei Y (trasul) să plătească beneficiarului o sumă de bani determinată.

4. Beneficiarul remite cambia spre încasare băncii sale.

Schema 2 Circuitul cambiei



Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a cambiilor a început din 10 octombrie 2008 şi sedesf ăşoar ă conform Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată de debit.

Utilizarea cambiei presupune o serie de riscuri şi avantaje pentru părţile implicate. Riscurile tr ă g ătorului (emitentului) sunt generate de faptul că în cazul neacce ptării de către tras a

cambiei, acesta este obligat să onoreze cambia. Avantajele sale decurg din esenţa procesului cambial,tr ăgătorul stingându-şi simultan obligaţia sa de plată (faţă de beneficiarul cambiei) cu dreptul său de a încasasuma respectivă (de la tras).

Avantajele trasului (plătitorului) derivă din poziţia sa în circuitul cambial, el beneficiind de

avantajele creditului comercial pe care îl restituie la scadenţă. Riscul beneficiarului este acela de a nu-şi încasa la termen creanţa exprimată prin cambie, fapt caredetermină iniţierea de către acesta a unei proceduri specifice de recuperare a creanţei. Avantajul decurge din poziţia sa de posesor al cambiei pe care o poate transmite prin gir, stingându-şi astfel o datorie asumată faţă deun alt creditor al său. Prin scontare el poate încasa înainte de scadenţă suma prevăzută, asumându-şitotodată costul acestei operaţiuni.



TEMA 3

BILETUL LA ORDIN

3.1. Concept, părţi implicate, elemente esenţiale ale biletului la ordin

Un alt instrument de plată şi credit utilizat în relaţiile de plăţi interne şi internaţionale îl constituie biletul la ordin. Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, denumită emitent, se angajează să

plătească unei alte persoane, denumită beneficiar - sau la ordinul acestuia - o sumă de bani, la un anumittermen sau la prezentare.Astfel, în cazul biletului la ordin intervin două persoane: emitentul care este debitorul (importatorul)

şi beneficiarul care este creditor al debitorului emitent (exportatorul).Biletul la ordin este o promisiune, o obligaţie scrisă a emitentului de a plăti o sumă de bani

beneficiarului, la un anumit termen (scadenţă) sau la prezentarea sa.Ca şi cambia, biletul la ordin este un act scris şi trebuie să cuprindă anumite elemente esenţiale

stipulate în lege, a căror absenţă sau completare necorespunzătoare atrage nulitatea titlului.(1) Denumirea de bilet la ordin înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat.(2) Promisiunea de plat ă , pur ă , simpl ă , necondiţionat ă, a unei sume de bani bine determinată, cu

trecerea sumei de bani în litere şi cifre şi indicarea monedei în care se va face plata. Promisiunea de pla tătrebuie să fie clar ă, precisă, exprimând voinţa emitentului de a plăti el însuşi - "voi plăti…".

(3) Scadenţa sau momentul plăţii trebuie să fie cert ă , unică şi posibil ă. Ca şi în cazul cambiei,

scadenţa poate fi de patru feluri: la vedere, la un anumit termen de la vedere, la un anumit termen de la dataemiterii, la o dat ă fixă. În cazul în care scadenţa nu este menţionată, biletul la ordin se socoteşte plătibil lavedere.

(4) Locul unde urmează să se facă plata. Atunci când nu este indicat expres în text, se consider ă a filocul emiterii.

(5) Numele beneficiarului, deci a celui în favoarea căruia sau la ordinul căruia urmează să se facă plata.(6) Data şi locul emiterii. Data trebuie să cuprindă ziua, luna şi anul, fiind absolut obligatorie pentru

stabilirea momentului plăţii. Locul emiterii dacă nu este trecut expres se consideră a fi adresa, locul indicatlângă numele emitentului.

(7) Semnătura emitentului care trebuie să fie autograf ă;(8) Numele emitentului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice sau denumirea

persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;

(9) Codul emitentului, respectiv numărul unic de identificare.

Schema nr. 3. Elementele esenţiale ale unui bilet la ordin. Model de bilet la ordin conform OUG nr. 39/2008

Biletului la ordin îi sunt aplicabile, în măsura în care nu sunt incompatibile cu acest titlu, dat fiind cănu apare a treia persoană (trasul) ca în cazul cambiei, toate prevederile referitoare la cambie privind: girul,avalul, scadenţa, plata, acţiunea cambială, regresul, protestul, cambia în alb etc.



20

Biletul la ordin emis în alb este un titlu care cuprinde numai semnătura emitentului iar uneori şi o parte din elementele obligatorii de identificare cerute de lege. Elementele care lipsesc vor trebui completateatunci când posesorul prezintă titlul la plată, fiind obligatoriu ca un bilet la ordin emis în alb s ă aibă înscrisnumele ultimului posesor în momentul plăţii.

Emitentul biletului la ordin este obligat la plată în acelaşi mod ca şi trasul acceptant în cazul cambiei. Neexistând tras, în cazul biletului la ordin nu apare problema acceptării. Pentru un bilet la ordin plătibil laun anumit termen de la emitere, înscrisul trebuie prezentat la viză emitentului în termenul legal de un an sau întermenul convenţional fixat de emitent sau de giranţi. Refuzul de a viza al emitentului se constată prin

protest, a cărui dată serveşte ca moment de referinţă pentru stabilirea termenului de plată. Avalul, în cazul biletului la ordin, dacă nu se specifică pentru cine a fost dat, se consideră dat în

favoarea emitentului. Biletul la ordin poate fi transmis de către beneficiar în două moduri: prin cesiune decreanţă ordinară sau prin gir. El poate fi scontat, rescontat şi forfetat, procedura fiind asemănătoare cu acambiei.

3.2. Emiterea şi circulaţia biletului la ordin pe teritoriul ţării noastre

Cele prezentate au evidenţiat elementele esenţiale şi caracteristicile de principiu ale biletului laordin, precum şi cerinţele asociate circulaţiei internaţionale a acestui înscris.

În România, reglementările care guvernează emiterea şi utilizarea biletului la ordin sunt:- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 58/1934;

- Legea nr. 83/1994 care apr obă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993;- Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerţul f ăcut de societăţile bancare şi celelalte

societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, modificate prin Norma nr. 7/2008 și Norma nr. 11/2008;- Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin, modificate prin Normele tehnice nr.

5/2008 și Normele tehnice nr. 4/2009;- Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.Circuitul biletului la ordin este ur mătorul:

1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y, aceasta din urmă devine creditor alFirmei X.

2. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Y (beneficiarul biletului la ordin), Firma X (emitentul) emite un bilet la ordin pe care îl transmite beneficiarului.

3. Beneficiarul remite biletul la ordin spre încasare băncii sale.

Schema nr. 4. Circuitul biletului la ordin 3

1

BENEFICIARUL Y 2

(creditor al lui X) EMITENTUL X

(debitor al lui Y)

Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a biletelor la ordin a început din 10 octombrie2008 şi se desf ăşoar ă conform Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată dedebit.



21

TEMA 4

CECUL

4.1. Concept, elemente esenţiale

În timp ce cambia şi biletul la ordin sunt în primul rând instrumente de credit, cecul este prinexcelenţă un instrument de plată. Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător, emitent) dă ordin

unei bănci (tras) să plătească în favoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani, de care tr ăgătorul dispune.Deşi apar trei persoane implicate, ca şi în cazul cambiei, cecul se deosebeşte esenţial de aceasta. În

primul rând, trasul nu poate fi decât o bancă la care tr ăgătorul are un disponibil, iar banca nu plăteşte dinacest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă. În al doilea rând, emiterea cecului de către tr ăgător(clientul băncii) presupune, pe de o parte, existenţa unei convenţii, înţelegeri, între tr ăgător şi bancă privinddisponibilul din care aceasta să facă plata, iar pe de altă parte, existenţa unui disponibil (provizion), respectiv osumă de bani suficient de mare ca să poată acoperi valoarea cecului emis. Aceste fonduri pot proveni dindepozitul bancar al clientului sau pot fi rezultatul unui credit acordat de bancă clientului ei (desigur, tot încontul acestuia).

Ca şi celelalte instrumente de plată şi credit, cecul este un înscris care cuprinde anumite elemente esenţiale:

(1) denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat înscrisul;(2) ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, scrisă în cifre şi în

litere, specificându-se şi moneda;(3) numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata;(4) locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;(5) locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul f ăr ă dată considerându-se emis anterior

termenului de prezentare;(6) semnătura celui ce emite cecul (autograf ă), deci a tr ăgătorului;(7) numele tr ă g ătorului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice sau denumirea

persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;(8) codul tr ă g ătorului, respectiv numărul unic de identificare.

Schema nr. 5. Elementele esenţiale ale cecului. Model de cec conform OUG nr. 38/2008

De la aceste elemente de bază se admit următoarele excepţii:- dacă nu e indicat locul plăţii, se socoteşte loc al plăţii locul indicat lângă numele trasului (băncii);- dacă se indică mai multe localităţi, prima localitate indicată este socotită loc al plăţii;- dacă nu se dă nici o indicaţie privind locul plăţii, se socoteşte loc al plăţii sediul central al trasului

(băncii);- dacă nu se indică locul emiterii, se consider ă loc al emiterii localitatea indicată lângă numele tr ăgătorului

(emitentului).Orice titlu care nu respectă aceste prevederi este considerat ordin de plată şi este tratat ca atare. De



22

precizat că potrivit legilor din SUA, menţiunea de "cec" în cuprinsul textului nu e obligatorie, fiind suficientordinul necondiţionat dat unei bănci de a plăti o sumă.

Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu se stabileşte scadenţa, fiind plătibil lavedere. Orice scadenţă trecut ă în text se socoteşte nescrisă. Cu toate acestea, cecurile trebuie prezentate la

plată într-un interval de la data emiterii, de regulă foarte scurt. Intervalul maxim de prezentare a cecului la plată difer ă de la ţar ă la ţar ă şi în funcţie de locul plăţii. În general, termenul de prezentare spre plată nu poate depăşi şase luni. În unele cazuri, foarte rar, plata cecurilor peste aceste termene se poate face cuacordul prealabil al băncii.

În ultimii ani, ca urmare a faptului că băncilor plătitoare (trase) li se prezentau cecuri la încasare în perioade ce depăşeau termenul acceptat de banca tr ăgătoare, în special în cazul cecurilor de călătorie, peînscris a început să fie tipărit şi termenul maxim în cadrul căruia acesta putea fi prezentat spre încasare (deex. prin formula: "valabil trei luni de la data emiterii").

4.2. Tipuri de cecuri

Din punct de vedere al modului în care este indicat beneficiarul, cel ce urmează să încaseze suma,cecurile pot fi:a. nominative, atunci când în text este menţionat numele beneficiarului iar cecul este achitat numai

acestuia. Precizarea caracterului nominativ se face prin suprimarea cuvintelor "netransmisibil", "plătibil primului beneficiar" sau prin tăierea din text (în cazul formularului pe care este imprimat) a menţiunii "laordin". Aceste cecuri nu pot fi transmise prin gir, ci doar prin cesiune;

b. la ordin, atunci când în text este menţionat numele beneficiarului şi clauza "la ordin". Această menţiune permite primului beneficiar să îl transmită prin gir altei persoane. În lipsa acestei menţiuni cecul seconsider ă "la ordin". Cecurile la ordin au cea mai lar gă utilizare în practică;

c. la purtător, atunci când în textul înscrisului există menţiunea expresă “la purtător ”, “plătiţi purtător ului”sau când la rubrica " plătiţi lui..." nu se completează nimic. Acest cec este plătibil oricui îl prezintă, deaici dezavantajul în cazul furtului. Beneficiarul cecului poate fi o terţă persoană, fizică, juridică sau o altă

bancă faţă de care tr ăgătorul are o datorie sau tr ăgătorul însuşi, în cazul în care dor eşte să retragănumerar din propriul său cont bancar.

Cecul poate circula prin gir (andosare), astfel că drepturile băneşti ale persoanei indicate în textulînscrisului pot fi transmise de beneficiar altei persoane. Girarea poate fi în alb, prin simpla semnătur ă a

beneficiarului sau nominativă, prin indicarea expresă a persoanei pentru care s-a girat, bineînţeles şisemnătura. În cazul cecului nominativ, transmiterea se poate face doar prin cesiune şi nu prin gir.

La plata cecului banca, de regulă, solicită semnătura beneficiarului şi menţiunea "pentru achitare"sau "achitat" pe spatele cecului.

În principiu, plata cecului se face în numerar. Cu toate acestea, la solicitarea beneficiarului cecului,valoarea lui poate fi trecută direct într-un cont bancar. Plata în cont bancar o poate face banca p lătitoare(tr asă) sau o altă bancă indicată de beneficiar.

După modul de încasare cecurile cunosc mai multe forme:a. cecul nebarat se poate plăti în numerar sau în cont f ăr ă nici o restricţie, potrivit solicitării beneficiarului.

Acesta se mai numeşte şi cec alb sau deschis. Pe un cec alb se poate lăsa spaţiul pentru sumă necompletat, uneori indicându-se doar limita sumei până la care se poate plăti;

b. cecul barat are un semn de demarcare specific: două linii paralele într-un colţ al înscrisului. Cecurile barate sunt utilizate numai pentru plata dintr-un cont bancar în altul, neputând fi plătite în numerar. Dealtfel, cele două linii paralele sunt semnul distinctiv că plata se va face numai în cont. Bararea poate fi:generală, când între cele două linii nu este f ăcută nici o menţiune sau au simpla menţiune “& Co” sau“Banque”, ceea ce înseamnă că banca (trasul) nu poate plăti cecul decât unei bănci sau client al său (altrasului); specială, când între cele două bare se înscrie denumirea băncii unde se af lă contul

beneficiarului şi deci unde se va face plata în mod exclusiv. Banii sunt vira ţi dintr-un cont în altul, iarcecurile sunt trimise prin poştă. Bararea se poate face atât de tr ăgător, cel ce emite cecul, cât şi de

beneficiar, cel ce îl încasează;c. cecul certificat este un cec obişnuit în esenţa sa (barat sau nebarat), achitat la prezentare, dar pe care

banca la care se află contul certifică în prealabil existenţa unui disponibil suficient pentru efectuarea plăţii, suma certificată putând sau nu fi blocată. Cel mai adesea se blochează suma în cont pentru plată.Certificarea se face prin menţiunea "văzut", "bun" sau ,,certificat pentru suma..." etc.;

d. cecul de călătorie este un cec cu valori fixe (10, 20, 100 etc. unităţi monetare) imprimate pe înscrisodată cu tipărirea lui. Aceste cecuri sunt emise de bănci şi date (vândute) clienţilor lor pentru a înlocui



23

banii lichizi în efectuarea cheltuielilor de călătorie. De regulă au tipărite pe ele vizibil menţiunea "cec decălătorie" exprimată în limba în care a fost redactat (traveller cheques, cheque de voyage etc.) şi au, îngeneral, aspectul unei bancnote. Beneficiarul unui cec de călătorie, în principiu, este protejat împotrivafurtului prin faptul că atunci când cumpăr ă cecurile de la bancă sau de la compania de turism trebuie să le semneze, semnătur ă care este confruntată de lucr ătorul de la ghişeul băncii plătitoare, atunci când îlachită, şi posesorul cecului trebuie să dea a doua semnătur ă, deseori fiind solicitat şi paşa portul pentruidentificarea semnăturilor.

Mecanismul plăţilor prin cec, deşi în esenţă r ămâne acelaşi, prezintă particularităţi în funcţie de tipul

de cec şi de părţile angajate în derularea plăţii. Din acest punct de vedere se disting trei grupe mari de cecuri: (a) personale; (b) bancare şi (c) de călătorie.

a. Cecul personal este cecul tras de o persoană fizică sau juridică (tr ăgător) asupra unei bănci (tras) înfavoarea unei alte persoane fizice sau juridice (beneficiar). În acest caz, întotdeauna tr ăgătorul estetitularul unui cont personal, iar trasul este banca la care are deschis contul. Desigur, în această relaţie

beneficiarul poate fi şi o altă bancă faţă de care tr ăgătorul are o datorie.Mecanismul cecului personal presupune:1. banca, pe baza disponibilului în cont, eliberează tr ăgătorului cecuri în alb din punct de vedere al

sumei şi beneficiarului;2. în momentul efectuării unei plăţi, tr ăgătorul completează cecul cu numele beneficiarului şi cu o

anumită sumă şi îl dă beneficiarului;3. beneficiarul se prezintă la banca trasă şi îl încasează.

Se poate întâmpla ca beneficiarul să se prezinte pentru plata cecului la o altă bancă decât banca trasă,

respectiv la banca sa, caz în care banca beneficiarului:4. preia cecul;5. îl remite spre încasare la banca tr asă;6. primeşte banii;7. achită cecul beneficiarului.

Astfel de cecuri se utilizează în relaţiile cu str ăinătatea ale ţării noastre. Firmele str ăine (încalitate de tr ăgător) emit un cec pe numele firmelor româneşti (beneficiar), care prezintă cecul spreîncasare la banca românească care le deserveşte; la rândul ei, banca românească remite cecurile spreîncasare la banca trasă (banca str ăină).

Una din problemele utilizării cecurilor de către firmele româneşti este riscul pe care îl prezintăacestea, atât din punct de vedere al existenţei sumei în contul tr ăgătorului, cât şi al existenţei firmeirespective. Din aceste considerente, cecul este evitat ca mijloc de plată, iar atunci când este acceptat seimpune ca expedierea mărfurilor româneşti să nu se facă decât după ce banca românească a remis cecul laîncasare la banca str ăină şi a primit confirmarea încasării sumei în contul său.

b. Cecul bancar este cecul tras de o bancă, din ordinul unui terţ ordonator, asupra altei bănci, înfavoarea unei peroane fizice sau juridice indicate de ordonator. Aceste cecuri au o largă utilizare în relaţiile de plăţi internaţionale.

c. Cecul de călătorie. Mecanismul plăţii cecurilor de călătorie se particularizează prin faptul că beneficiarul lor le achită băncii sau instituţiei de la care le cumpăr ă şi poate cere plata lor la prezentareoricărei bănci din lume ce cumpăr ă astfel de cecuri. Băncile care cumpăr ă cecuri de călătorie le achităimediat, iar suma plătită o recuperează remiţând cecurile băncii de la care le-au cumpărat beneficiarii iniţiali.

Deşi cecurile au că pătat o lar gă utilizare, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, extindereafolosirii lor este împietată de doi factori: (1) beneficiarul cecului nu are certitudinea că tr ăgătorul areconstituit provizionul la unitatea bancar ă unde îşi are deschis contul şi (2) riscul pierderii sau furtului, care,direct în cazul cecului la purtător sau prin fraudă (iscălituri false) în cazul altor cecuri, permite încasarea lui deo altă persoană.

Prin emiterea cecului tr ăgătorul nu are posibilitatea de a proba existenţa provizionului la bancă, elr ămânând însă garantul plăţii faţă de beneficiar. Pe plan internaţional se constată creşterea număruluicecurilor emise f ăr ă provizion. Cei care emit cecuri f ăr ă provizion pot fi: escroci – în mod deliberat emitcecuri f ăr ă provizion; imprudenţi – emit cecuri în speranţa că în intervalul ce se va scurge până la platacecului vor primi sume în cont; neglijenţi – care nu verifică sau verifică neatent disponibilul în cont;ignoranţi – care nu cunosc legislaţia în materie.

Pentru a evita emiterea cecurilor f ăr ă provizion, în diferite ţări au fost adoptate măsuri severe ca: pedeapsa cu închisoarea, plata unor amenzi ridicate, plata unor sume suplimentare de către tr ăgător beneficiarului etc., du pă cum tot mai multe ţări au întreprins măsuri care să preîntâmpine astfel de cazuri. Deexemplu, eliberarea cecurilor (valoric) de către bănci clienţilor lor se face în limita sumelor existente în cont



24

care apoi sunt blocate etc.O tot mai largă utilizare o au cecurile a căror plată nu se face decât prin prezentarea căr ţii de garanţie

(Eurocec, cec VISA etc.). Băncile emitente difuzează specimenele de cecuri, atenţionând băncile plătitoareasupra amănuntelor de identificare, băncile plătitoare neprimind, de regulă, la schimb, cecuri ale cărorspecimene nu le posedă.

Mecanismul derulării unui cec de călătorie presupune:1-2. O persoană fizică (beneficiarul cecului), contra unei sume în numerar sau în cont existentă la

bancă, cumpăr ă în valoare echivalentă cecuri de călătorie.

3-4, 31 – 41. Aflat în posesia cecurilor, beneficiarul se prezintă la diferite bănci din diferite ţări, undecontra cecului primeşte contravaloarea în valuta efectivă în care este nominalizat cecul sau, la cerere, înmoneda naţională a ţării de reşedinţă, la bănci plătitoare la cursul în vigoare.

5. Băncile plătitoare (A, B) remit cecurile la banca emitentă (agenţie de turism etc.).6. Banca emitentă remite contravaloarea în valută a cecurilor.Mecanismul se desf ăşoar ă identic şi pentru cecurile de tip VISA, International Money Order etc.

Schema nr. 6. Mecanismul derulării unui cec de călătorie

BANCĂ,

AGENŢIE DE TURISM

6. bani

5. cec

1. bani 2. cec

BANCA

A

BANCA

B

4. bani 3. cec

BENEFICIAR

41. bani

31. cec

4.3. Emiterea şi circulaţia cecului pe teritoriul ţării noastre

Reglementările privind emiterea şi utilizarea cecului în România sunt:- Legea nr. 59/1934 asupra cecului;- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 59/1934;- Legea nr. 83/1994 care apr obă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993;- Normele cadru nr. 7/1994 emise de BNR privind comerţul cu cecuri, modificate prin Norma nr. 6/2008,

Norma nr. 10/2008 şi Norma nr. 1/2009;- Normele tehnice nr. 9/1994 privind cecul, modificate prin Norma tehnică nr. 4/2008 şi Norma tehnică nr.

3/2009;- Legea nr. 127/2009 privind aprobarea OUG nr. 38/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

59/1934 asupra cecului.Circuitul cecului este următorul:

1. În baza unui disponibil constituit la tras, tr ăgătorul primeşte de la banca sa (trasul) un carnet de cecuri.



25

2. În baza unui contract comercial încheiat între tr ăgător şi beneficiar, acesta din ur mă devine creditor al primului.

3. Tr ăgătorul emite un cec prin care dă ordin băncii sale să plătească la prezentare posesorului său sumaînscrisă pe cec.

4. Beneficiarul cecului îl remite spre încasare băncii sale.

Schema nr. 7. Circuitul cecului

BANCA

BENEFICIARULUI

TRAS

BANCA TR ĂGĂTORULUI

4 1

3 BENEFICIARUL

TR ĂGĂTORUL

(EMITENTUL)

2

Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a cecurilor a început din 10 octombrie 2008 şi sedesf ăşoar ă conform Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată de debit.



26

TEMA 5

ORDINUL DE PLATĂ - Concept. Cadrul juridic. Elemente esenţiale. Operaţiuni

Ordinul de plată (OP) este o dispoziţie necondiţionată, dată în orice for mă de către emitentulacesteia (ordonatorul) unei instituţii de credit receptoare, în mod direct sau prin intermediul unui sistem de plăţi, de a pune la dis poziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani la o anumită dată, în vederea stingeriiunei obligaţii băneşti, provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.

O astfel de dispoziţie este considerată a fi ordin de plată dacă:a. instituţia receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei de bani prevăzute în ordinul de plată fie

prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea în numerar a sumei respective de la emitent; b. nu prevede că plata trebuie să fie f ăcută la cererea beneficiarului.

Pe "drumul" parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot interpune mai multeinstituţii de credit, acestea efectuând succesiv operaţiuni de recepţie, autentificare, acceptare şi executare aordinului de plată. Toată această serie de operaţiuni poartă denumirea de transfer-credit.

Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie) sau pe suporturi neconvenţionale (magnetic,electronic).

Pe plan naţional, în materie de ordin de plată sunt aplicabile următoarele reglementări şi norme emise de BNR: Circulara nr. 22/21.09.2002, care modif ică Regulamentul nr. 8/19.08.1994 privind ordinul de

plată, Normele cadru nr. 15/19.08.1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie şi Normele tehnice nr.16/19.08.1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie; Regulamentul nr. 2/23.02.2005 privind ordinul de

plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit, care se aplică începând din aprilie 2005.Conform legii, orice OP trebuie să conţină obligatoriu următoarele elemente esenţiale: (1) Denumirea de Ordin de plat ă înscrisă în clar şi la vedere.(2) Ordinul necondiţionat de a pl ăti o anumit ă sumă de bani, exprimat clar şi precis.(3) Suma înscrisă în cifre şi în litere, cu specificarea monedei în care se face plata. (4) Numele/denumirea şi contul pl ătitorului (codul IBAN al contului acestuia deschis la instituţia

iniţiatoare).(5) Numele/denumirea şi contul beneficiarului (codul IBAN al contului acestuia deschis la instituţia

destinatar ă).(6) Denumirea instituţiei iniţiatoare.(7) Denumirea instituţiei receptoare. (8) Data emiterii, care trebuie să fie unică, posibilă şi certă.(9) Elementul sau elementele care să permită autentificarea emitentului de către instituţia iniţiatoare,

respectiv semnătura şi ştampila acestuia.În cazul plăţi lor efectuate în relaţia cu Trezoreria statului , ordinul de plată va conţine în plus

următoarele elemente obligatorii:- codul de identificare fiscală al plătitorului;- codul de identificare fiscală al beneficiarului;- numărul de evidenţă a plăţii, alocat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;- numărul ordinului de plată dat de plătitor;- referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii;- data debitării contului plătitorului de către instituţia iniţiatoare (care se va completa de către instituţia

iniţiatoare).Instituţia iniţiatoare poate conveni cu emitentul menţiuni suplimentare prevăzute în OP în interesul

finalizării transferului-credit, cum ar fi:Data plăţii, care reprezintă ziua bancar ă în care plătitorul doreşte ca fondurile să fie puse la

dis poziţia beneficiarului de către instituţia destinatar ă, în cazul în care această dată este prevăzută de plătitor.Exprimarea în litere a sumei prevăzute în ordinul de plată.

Referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii care a determinat emiterea OP.Ordinul expres al plătitorului ca instituţia iniţiatoare să execute ordinul de plată printr-un anumitsistem de plăţi sau printr-o anumită instituţie intermediar ă.Codul de identificare fiscală al plătitorului, în cazul plăţilor interbancare.

Participanţii la circuitul ordinului de plată sunt:- Emitentul este persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu; poate fi plătitorul sau orice

instituţie emitentă, inclusiv instituţia iniţiatoare.- Pl ătitorul este prima persoană care emite, în nume şi pe cont propriu, ordinul de plată în cadrul unui



27

transfer-credit; poate fi un client al instituţiei iniţiatoare sau instituţia iniţiatoare.- Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o anumită sumă

de bani; poate fi un client al instituţiei destinatare sau instituţia destinatar ă.- Instituţia iniţiatoare este prima instituţie care emite un ordin de plată pe cont propriu în cadrul unui

transfer-credit.- Instituţia destinatar ă este ultima instituţie din lanţul transferului-credit, care recepţionează şi acce ptă un

ordin de plată fie în nume propriu, fie pentru a pune la dis poziţia beneficiarului o anumită sumă de bani, prin creditarea contului beneficiarului sau prin eliberarea sumei respective în numerar.

- Instituţia emi tent ă este orice instituţie, cu excepţia instituţiei destinatare, care emite un ordin de plată,inclusiv instituţia iniţiatoare.

- Instituţia receptoare este instituţia care recepţionează un ordin de plată în vederea executării acestuia,inclusiv instituţiile iniţiatoare şi destinatar ă.

- Instituţia i ntermediar ă este orice instituţie emitentă sau receptoare, alta decât cea a emitentului sau a beneficiarului, care participă la executarea unui transfer-credit.

În România, prin instituţie care participă în cadrul unui transfer-credit se înţelege oricare dintreurmătoarele entităţi: o instituţie de credit, Trezoreria statului, BNR.

Pentru a surprinde mecanismul de derulare a unei plăţi prin ordin de plată este necesar ă definireatermenilor şi operaţiunilor implicate în realizarea transferului-credit, şi anume:- Recepţia este procedura prin care o instituţie recunoaşte că a primit un ordin de plată în vederea

verificării autenticităţii acestuia printr-o procedur ă de securitate, a acceptării şi executării ordinului de plată.

- Procedura de securitate este o procedur ă stabilită prin convenţie între emitent şi instituţia receptoare, înscopul: de a determina dacă un ordin de plată, o modificare sau o revocare a unui ordin de plată provinede la persoana indicată ca fiind emitent; de a detecta erorile în transmiterea sau în con ţinutul ordinului de

plată ori a comunicării de modificare sau revocare a acestuia.- Acceptarea este procedura prin care o instituţie recunoaşte ca valabil un ordin de plată recepţionat, în

vederea executării, obligându-se să execute serviciul de a transfera fondurile corespunzătoare sumei prevăzute în ordinul de plată, la termenele şi în condiţiile dispuse de emitent prin ordinul de platărespectiv.

- Executarea este procedura de emitere a unui ordin de plată de către o instituţie emitentă cu scopul de a pune în aplicare un ordin de plată acceptat anterior sau, în cazul instituţiei destinatare, punerea ladis poziţia beneficiarului a sumei indicate în ordinul de plată.

- Perioada de executare este perioada de o zi sau două zile bancare consecutive în care un ordin de plată poate fi executat, care începe cu ziua bancar ă în care ordinul de plată a fost acceptat.

- Ziua bancară este acea parte a unei zile lucr ătoare pe parcursul căreia o instituţie recepţionează, acceptă sau refuză executarea ordinelor de plată, a modificărilor şi revocărilor acestora.

- Procesarea directă reprezintă o procesare automată a ordinelor de plată de către instituţii, inclusiv înceea ce priveşte acceptarea şi executarea acestora.

- Revocarea este anularea unui ordin de plată dat de un emitent unei instituţii receptoare, la solicitareaemitentului, până cel mai târziu în momentul acce ptării acestuia de către instituţia receptoare.

Schema nr. 8. Circuitul ordinului de plată

CASA AUTOMATĂ DE 5 COMPENSAłII 6

CENTRALĂ BANCA X CENTRALĂ BANCA Y

67

4

INSTITUłIE INIłIATOARE INSTITUłIE DESTINATAR Ă

2 3 8

ORDONATOR (PLĂTITOR) FIRMA A 1

BENEFICIARFIRMA B

9



28

Circuitul ordinului de plată este următorul:1. Între Firma A (plătitor) şi Firma B (beneficiar) se încheie un contract comercial, pe baza căruia Firma B

livrează marfa sau prestează serviciile, devenind beneficiarul contravalorii acestora.2. Firma A (în calitate de plătitor) emite un ordin de plată în favoarea firmei B (în calitate de beneficiar) pe

care îl remite băncii sale, Banca X (instituţie iniţiatoare).3. Banca X, din ordinul clientului său Firma A, debitează contul acestuia cu suma reprezentând valoarea

ordinului de plată.4. Banca X remite mesajul de plată către Centrala sa.

5. Centrala Băncii X transfer ă fişierul conţinând informaţia de plată către Casa automată de compensaţii,unde au loc validarea şi compensarea.

6. Casa automată de compensaţii transferă fişierul către Centrala Băncii Y, confirmând decontarea finală printr-un raport decontare.

7. Centrala Băncii Y transfer ă fondurile Băncii Y.8. Banca Y (a beneficiarului) creditează contul Firmei B cu suma reprezentând contravaloarea bunurilor

livrate sau a serviciilor prestate.9. Stingerea obligaţiilor plătitorului.



29

TEMA 6

VIRAMENTUL – MODALITATE DE STINGERE A OBLIGAłIILOR DE PLATĂ PE CANALBANCAR

6.1. Viramentul – procedeu tehnic bancar şi instrument de plată

Viramentul este un procedeu bancar special de plat ă f ăr ă numerar, efectuat prin transferul unei sume de bani în moned ă naţional ă sau în valut ă , din contul celui care dispune plata (ordonatorul) în contulbeneficiarului care încasează , acest lucru însemnând debitarea contului primului şi creditarea contuluiceluilalt.

În România, utilizarea viramentului ca procedeu de plată este reglementată de Regulamentul BNRnr. 4/1996 privind plata prin ordin de plată la cererea directă a beneficiarului prin debitarea cu consimţământ acontului plătitorului (direct debit), Regulamentul BNR nr. 3/2005 privind debitarea directă executată prin casade compensare automată şi Normele-cadru nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată programată(standing order).

În practica bancar ă, ordonatorul este în situaţia de cum păr ător, debitor, importator sau beneficiar alunei prestaţii de servicii iar beneficiarul poate fi vânzătorul, creditorul, exportatorul, sau prestatorul deservicii. Pe lângă cele două părţi, în această relaţie mai sunt implicate şi banca ordonatorului, care este bancă

plătitoare şi banca beneficiarului, care este bancă destinatar ă.

Viramentul presupune, în primul rând, existenţa unui cont la bancă din partea persoanei fizice sau juridice, iar în al doilea rând, existenţa unor disponibilităţi în acest cont, disponibilităţi create prin depunerianterioare, încasări, credite acordate de bancă etc.

Viramentul se poate realiza fie la nivelul aceleiaşi societăţi bancare (intrabancar), fie între două societăţi bancare diferite (interbancar).

Atunci când viramentul se efectuează între două conturi ale aceleiaşi bănci, se produce doar oschimbare de titular şi nu o mişcare de fonduri la nivelul băncii. Pentru plătitor, simplitatea plăţii esteevidentă faţă de situaţia în care ar trebui să opereze mai întâi o retragere a sumei din contul său şi apoi săefectueze o depunere în contul creditorului. Pentru bancă, acest mijloc de plată este de asemenea preferabil încomparaţie cu plata prin monedă efectivă sau prin cec.

Comparaţia între cec şi virament pune în evidenţă omogenitatea mai accentuată a acestuia din urmă.Un cec poate fi încasat la ghişeul băncii, realizându-se astfel o operaţiune cu monedă efectivă sau poate fiutilizat pentru efectuarea unei creditări a contului prin cecul de virament, operându-se numai cu moned ăscripturală. Viramentul este un procedeu de tehnică bancar ă rezervat circulaţiei monedei scripturale, cuexcluderea oricărei mişcări de monedă efectivă. De aceea a fost calificat ca o remitere de moned ă scripturală.Tot din aceste considerente, reglementările legale tind să oblige agenţii economici să utilizeze acest mijloc de

plată dacă sumele depăşesc un anumit plafon, iar băncile percep comisioane avantajoase pentru utilizarea decătre clienţi a acestui serviciu comparativ cu altele. Pe de altă parte, viramentul se pretează mai uşor

prelucr ării pe calculator, diminuând costul şi economisind timpul serviciilor bancare.Viramentul se bazează pe un mecanism propriu, al cărui specific constă în aceea că este o operaţiune

prin care se pot realiza acte juridice diferite:- stingerea unei obligaţii prin plată;- acordarea unui împrumut;- efectuarea unei donaţii.

Viramentul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării plăţilor, odată cu dezvoltarea sistemului bancar. În timp, viramentul devine un procedeu predominant în analizarea mişcărilor banilor între conturi,oricare ar fi instrumentul de plată folosit. Făr ă virament, tranzacţiile economice ar fi imposibile, din aceastăcauză el reprezintă elementul fundamental al serviciilor bancare.

Implicaţiile viramentului la nivel economic sunt multiple:O pr imă implicaţie decurge din abordarea procesului ca for mă a circulaţiei monetare. Depozitele bancare

concretizate prin soldul conturilor titularilor la bănci reprezintă forme ale deţinerii monetare sub formăscripturală. Prin virament – prin trecerea unei sume dintr-un cont în altul – se înf ă ptuieşte circulaţia monedei scripturale.

O altă implicaţie este determinată de faptul că depozitele bancare sunt creanţe ale terţilor faţă de bancă,iar viramentul reprezintă un procedeu de transfer al creanţelor între creditorii băncii.



30

Viramentul fiind un transfer de monedă scripturală reprezintă şi un instrument de combatere a inflaţieimonetare.

6.2. Tipuri de virament. Viramentul de credit şi viramentul de debit

În funcţie de locul unde sunt deschise conturile între care se transfer ă moneda scripturală pe plan intern sedisting:- viramentul intern (intrabancar), atunci când este efectuat între două conturi deschise la aceeaşi

bancă. Aceasta reprezintă executarea ordinului dat băncii de către titularul contului care va fi debitat. Înabsenţa unui imprimat special se utilizează formularul pentru ordinul de plată.

- viramentul extern (interbancar), în cazul în care este efectuat între două conturi deschise la băncidiferite şi se realizează în următoarele etape succesive:a. plătitorul emite ordinul de virament (prin ordin de plată) cerând băncii sale să-i debiteze contul al

cărui titular este, cu o anumită sumă, pentru a se credita contul beneficiarului deschis la o al tă bancă;

b. banca plătitorului pune la dis poziţia băncii beneficiarului un credit egal cu aceeaşi sumă;c. banca beneficiarului creditează contul acestuia;d. între cele două bănci se realizează reglementarea conturilor prin casa de compensaţii

interbancare.Data viramentului este ziua în care suma este pusă la dis poziţia beneficiarului prin creditarea

contului acestuia de către banca sa. În acest moment banca acţionează în calitate de garant al tranzacţieiiniţiate de clientul ei. Locul viramentului este considerat sediul băncii beneficiarului.

Viramentul, ca şi ordinul de plată, în principiu, poate fi revocat până în momentul creditării contului beneficiarului plăţii. Uneori viramentul presupune participarea unei terţe bănci, care joacă rolul deintermediar între banca plătitorului şi banca beneficiarului. Banca intermediar ă poate acţiona ca mandatar al

băncii emitentului ordinului de virament. În acest caz, ordinul de virament poate fi revocat atâta timp cât banca intermediar ă nu l-a trimis beneficiarului. Dacă banca intermediară acţionează ca mandatar al băncii beneficiarului, ordinul de virament nu mai poate fi revocat după ce a fost primit de banca intermediar ă.

Viramentele sunt tratate diferenţiat în funcţie de ordonatorul operaţiunii:- viramentele clientelei, ca termen generic cuprinzând toate ordinele de virament ordonate băncii de

clientela bancar ă. Acestea se pot concretiza într-un ordin dat de un client de a se efectua un transfer de bani, prin debitarea contului său, către unul sau mai mulţi beneficiari. Ordinul dat poate fi: simplu- pentru o singur ă operaţiune; permanent - pentru mai multe plăţi către acelaşi destinatar, la anumitetermene.

- viramentul BNR, folosit în relaţiile interbancare. Băncile titulare ale unui cont BNR pot da acesteiaordinul de a efectua viramente, prin debitul contului deschis la BNR (de exemplu: viramenterezultate din operaţiuni pe piaţa monetar ă). Anumite viramente sunt destinate echilibr ării trezoreriei

băncilor de pe o zi pe alta sau pot exista viramente în favoarea clienţilor unei alte bănci.În funcţie de suportul tehnologic pe care sunt redactate ordinele de virament, acestea pot fi:- pe suport hârtie - manuscris sau imprimat;- sub for mă magnetică, însoţite de un tabel recapitulativ pe suport de hârtie autentificat.

În funcţie de sensul din care se dispune şi se efectuează plata se disting două tipuri de transferuridenumite:- virament de credit;- virament de debit.

Viramentul de credit este tehnica predominantă utilizată în transferul de fonduri, operaţiunile fiindiniţiate de plătitor.Derularea unei operaţiuni prin virament credit are ur mătoarea succesiune:1. Plătitorul ordonă băncii sale, care astfel îndeplineşte funcţia de bancă plătitoare, să promoveze

ordinul de plată către beneficiarul specificat.2. Banca plătitoare preia suma din contul plătitorului şi efectuează plata către banca creditorului.3. Banca creditorului înscrie suma în contul beneficiarului.Procedeul se foloseşte în scopul realizării efective a plăţilor în condiţiile utilizării instrumentelor de

plată f ăr ă numerar - cambia, cecul, ordinul de plată. În toate aceste cazuri, titularul de cont consimte şiordonă efectuarea plăţii.



31

Viramentul de debit se particularizează prin aceea că plătitorul îşi dă consimţământul, în prealabil,sub forma unei dispoziţii generale adresate băncii sale, de a satisface, cu regularitate, toate pretenţiile de

plată exprimate de creditor. Astfel, viramentul debit este utilizat pentru livr ările de produse şi prestările deservicii efectuate de instituţiile de utilitate publică - furnizorii de gaze, electricitate, apă etc. - bunuri şiservicii de care plătitorul a beneficiat deja şi pe care le achită ulterior în funcţie de mărimea consumului.

Succesiunea operaţiilor în înf ă ptuirea viramentului de debit este următoarea:1. Plătitorul împuterniceşte creditorul pentru astfel de operaţiuni, respectiv iniţierea plăţilor

succesive care se încadrează în dis poziţia generală adresată băncii sale. Concomitent, el solicită

băncii sale aprobarea acestei operaţiuni.2. Creditorul depune documentaţia aferentă sumei de plată (factura) la banca sa.3. .

Atât numerarul, cât şi instrumentele de plată f ăr ă numerar - ordinul de plată, cecul, cambia şi biletul laordin - pot fi considerate verigi în orice lanţ de descărcare a unor obligaţii băneşti.

Una dintre modalităţile de a conferi caracter de omogenitate sferei mijloacelor şi modalităţilor deefectuare a plăţilor, luând în considerare şi particularităţile fiecăruia, se concretizează în CONTRACTELESTANDARD care includ: (1) ordinul de plată programată (standing order) - având tr ăsături specificetransferurilor credit şi (2) debitarea directă (direct debit) - ce presupune o serie de instrucţiuni din categoriatransferurilor debit.

(1) Ordinul de plată programată (lb. engleză standing order) reprezintă o modalitate de plat ă

care const ă în executarea de către banca pl ătitorului, la date şi în sume fixate în prealabil, de ordine de plat ă în favoarea unui terţ , numai pe baza clauzelor convenite expres.

Contractul de standing order are drept obiectiv executarea unei serii de instrucţiuni pentru plată detip transfer credit, conform prevederilor contractuale stabilite între plătitor şi banca sa, ca bancă remitentă. Învederea uniformizării practicii bancare, conform Normelor BNR nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de

plată programată, contractul cuprinde următoarele elemente obligatorii:1. denumirea obligatorie de standing order;2. identificarea părţilor contractante:

a. banca plătitorului (denumirea băncii iniţiatoare a ordinului de plată); b. plătitorul (numele sau denumirea persoanei şi contul deschis la banca plătitorului, din disponibilul

căruia poate fi previzionată plata).3. identificarea beneficiarului (unic) - persoana sau instituţia în favoarea căreia banca plătitorului va emite şi

va executa ordine de plată conform mandatului primit de la plătitor (obligatoriu - numele saudenumirea beneficiarului, contul deschis la banca destinatar ă şi codul unic de înregistrare fiscală);

4. identificarea băncii beneficiarului ca bancă destinatară a ordinului de plată;5. obiectul contractului, care va include instrucţiunea necondiţionată de plată (formulare explicativă):

"banca plătitorului va îndeplini mandatul plătitorului prin emiterea şi executarea de ordine de plată,conform programării din prezentul contract";

6. programarea execuţiei seriei de ordine de plată; 7. explicaţia datei (menţiune obligatorie); banca plătitorului îşi asumă obligaţia ca data plăţii să fie data

calendaristică la care fiecare sumă va apărea integral în extrasul de cont al beneficiarului;8. menţiuni speciale obligatorii de identificare a conţinutului economic ce presupun că, anterior

contractului de standing order, plătitorul are un contract comercial cu beneficiarul, având stipulată clauza de plată prin rambursarea datoriilor în sume şi la date fixate (lunar, trimestrial, semestrial, anual)conform contractului; acesta explică de ce, uneori, contractul de standing order nu este un contract

bancar, ci o simplă clauză în contractul între plătitor şi beneficiar, adusă de către plătitor la cunoştinţa băncii sale odată cu acordul său.

Contractul de standing order încheiat este un contract de mandat (plătitorul mandatează banca să execute ordine de plată, la datele şi în sumele convenite prin contract). Îndeplinind mandatul, banca

plătitorului mai întâi emite un ordin de plată pe suport hârtie astfel încât termenul de decontare, data plăţii (creditării contului beneficiarului) să fie cea planificată prin contract; se completează rubrica "compensabil la…" şi, în al doilea rând, va debita contul plătitorului cu suma aferentă ordinului de plată pe suport hârtie.

Prin acest contract plătitorul autorizează banca sa, ca pentru fiecare dintre plăţile în favoarea beneficiarului la termen, programate în contract, printr-un şir de sume şi date calendaristice fixate biunivoc



32

în mod obligatoriu, să execute la rând ordinele de plată numai pentru sume egale celor programate şi la datecare să permită încadrarea în obligaţiile asumate faţă de plătitor.

La o dată stabilită sau nu în contract, banca plătitorului va proviziona pe seama plătitorului resursele băneşti cel puţin egale cu cele programate, în scopul executării ordinului de plată corespunzător în favoarea beneficiarului.

Executarea fiecărui ordin de plată nu este condiţionată de un alt consimţământ al plătitorului decâtcel dat prin contract sau de o altă condiţie care să modifice sumele şi datele programate pentru fiecare plată.

Dis poziţia de plată este formulată f ăr ă echivoc asupra unor resurse băneşti legale, certe, oportune şi

limitate, inclusiv prin referirea la modalităţi, intervale de timp şi proceduri necesare pentru notificareamodificărilor determinate de părţi prin contract ori în cazul încetării mandatului.

Etapele derulării plăţii prin standing-order sunt:1. încheierea unui contract comercial între plătitor şi beneficiar având stipulată clauza de plată prin

rambursarea datoriilor în sume şi la date fixe;2. încheierea unui contract de standing-order prin care plătitorul mandatează banca să execute ordine de

plată, la datele şi în sumele convenite în contract; banca plătitorului emite un ordin de plată astfel încâttermenul de decontare şi data plăţii (creditării contului beneficiarului) să fie cele planificate princontract;

3. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma aferentă ordinului de plată;4. soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în compensare sunt înregistrate în conturile

curente deschise de către băncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete ale compensării;5. banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma aferentă ordinului de plată acceptat;

6. stingerea creanţelor beneficiarului.Ca orice altă modalitate de plată, standing-order prezintă pentru cei implicaţi în derularea sa riscuri

şi avantaje.Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza eficient trezoreria şi deţinerile de

numerar, inclusiv prin aceea că se elimină procedura de emitere succesivă a unor ordine de plată în favoareaaceluiaşi beneficiar, această responsabilitate fiind preluată de către bancă pe baze comerciale. Periodicitateaefectuării plăţilor, precum şi cunoaşterea în avans a sumelor ce trebuie onorate, reprezintă criterii ce stau la

baza fundamentării unor decizii corecte de management financiar.Banca plătitorului, ca bancă remitentă î şi poate limita riscurile prin convenirea unor clauze

asiguratorii cu plătitorul. Ea poate include în contract orice menţiune care să duca la îndeplinirea acestuia,inclusiv:

a. referinţe asupra tranzacţiei între plătitor şi beneficiar care a generat plata prin ordin de plată programată;

b. referinţe asupra implicaţiilor contractului cu privire la activităţile plătitorului de urmărire şi decontrol al disponibilităţilor sale băneşti în raport cu obligaţiile de plată prin ordin de plată

programată.Principalul avantaj al băncii plătitorului constă în eficientizarea activităţii de decontare prin

eliminarea operaţiunilor specifice de recepţie şi autentificare la ghişeu.Avantajele beneficiarului decurg din executarea întocmai şi la timp a plăţilor prevăzute în

contractul de standing order. Astfel, beneficiarul are posibilitatea eliminării riscului generat de lipsa delichiditate.

(2) Debitarea directă (lb. engleză direct debit) reprezintă o modalitate de plat ă care const ă îndebitarea de către banca pl ătitorului a contului acestuia, la iniţiativa beneficiarului, având în prealabilconsimţământul titularului de cont.

Derularea acestei modalităţi de plată este reglementată printr-un contract care, în vedereauniformizării practicii bancare, cuprinde următoarele elemente obligatorii:1. menţiunile protejate (plată prin prelevare consimţită sau plată prin debitare directă sau prescurtat direct

debit, în conformitate cu practica internaţională) înscrise în denumirea sa şi ori de câte ori este necesar, încuprinsul contractului;

2. numele sau denumirea plătitorului ca parte a contractului şi în conformitate cu Regulamentul BNR nr.8/1994 privind ordinul de plată;

3. denumirea băncii plătitorului ca parte a contractului şi ca bancă iniţiatoare în conformitate curegulamentul menţionat;

4. numele sau denumirea beneficiarului;5. denumirea băncii beneficiarului ca bancă destinatar ă;



33

6. un cont al plătitorului deschis la banca plătitorului, din disponibilul căruia să se poată proviziona fiecare plată cer ută din avizul de prelevare directă astfel încât banca plătitorului să poată executa fiecare ordin de plată corespunzător, la data şi în suma cerute prin avizul de prelevare directă şi consimţite de plătitor;

7. un cont al beneficiarului deschis la banca destinatar ă pentru toate ordinele de plată executabile princontract.

Formularul utilizat în cazul debitării directe este denumit avizul de prelevare directă care nu esteun instrument de plată, ci o solicitare a beneficiarului pentru executarea de către banca plătitorului a unuiordin de plată în favoarea sa, adresată într-o for mă care să cuprindă informaţie suficientă pentru ca banca

plătitorului să execute ordine de plată corespunzătoare.Procedeul avizului de prelevare a fost introdus în Franţa în anul 1956 pe baza unui acord între

asociaţia profesională a băncilor şi societatea de electricitate pentru a simplifica încasarea facturilor deaceastă societate. Ulterior, el s-a extins şi pentru încasarea facturilor de apă şi telefon sau alte plăţi periodice(prime de asigur ări, cumpăr ări cu plata în rate, plata impozitelor de către personale fizice etc.). În România,

procedeul a fost utilizat de către CEC şi ulterior a intrat şi în uzul băncilor.Aplicarea acestui procedeu dă naştere unor raporturi juridice complexe. Debitorul, titular de cont

bancar, dă ordin băncii sale să plătească orice sumă care va fi pretinsă de un anumit creditor, scutindu-seastfel de grija de a plăti la timp şi de pericolul unor penalităţi de întârziere. Acest ordin este revocabiloricând, revocarea putând fi expresă sau putând rezulta implicit prin închiderea contului bancar. Acelaşidebitor autorizează pe creditorul său să preia din contul său bancar sumele datorate. Autorizaţia este oricândrevocabilă. Convenţia prevede obligaţia creditorului de a trimite debitorului, cu câteva zile înainte de a seadresa băncii, un aviz privind cuantumul sumei, ca măsur ă pentru a-l preveni să-şi aprovizioneze contul cu

disponibil.De regulă, creditorul are o mulţime de debitori cu datoriile la aceiaşi scadenţă. Borderourile care

recapitulează aceste creanţe sunt transpuse pe bandă magnetică şi predate băncii creditorului, care leordonează în raport de băncile debitorilor şi le prezintă în casele de compensaţii interbancare. Bancadebitorului debitează contul acestuia f ăr ă să-i mai solicite acordul şi păstrează avizul de prelevare emis decreditor ca document contabil justificativ.

Etapele derulării plăţii prin direct debit sunt:1. încheierea unui contract comercial între plătitor şi beneficiar având stipulată clauza de plată prin

rambursarea datoriilor în sume variabile şi în mod regulat (lunar, trimestrial, semestrial, anual etc.);2. încheierea unui contract de direct debit prin care plătitorul mandatează banca sa să-i debiteze contul,

având consimţământul său prealabil, la primirea unei înştiinţări de plată din partea beneficiarului;3. beneficiarul iniţiază plata prin avizul de prelevare directă (APD), care nu este un instrument de plată, ci o

solicitare de plată pentru executarea de către banca plătitorului a ordinului de plată în acest sens;4. la recepţia unui aviz de prelevare directă, banca plătitorului cere consimţământul plătitorului privind

debitarea contului acestuia în privinţa executării unui ordin de plată respectând menţiunile înscrise peavizul de prelevare directă; după primirea consimţământului plătitorului, banca plătitorului emite unordin de plată, în suma consimţită de către plătitor, în favoarea beneficiarului;

5. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma înscrisă pe ordinul de plată; 6. soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în compensare sunt înregistrate în conturile

curente deschise de către băncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete ale compensării;6 . banca beneficiarului creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă ordinului de plată acceptat;7. stingerea creanţelor beneficiarului.

Această modalitate de plată presupune o serie de avantaje dar şi de riscuri.Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza eficient derularea operaţiunilor de

plăţi: prin clauze contractuale, plătitorul autorizează banca să execute, întocmai şi la termen, obligaţiile de plată faţă de un anumit beneficiar. Banca plătitorului nu poate efectua plăţi generate prin direct debit, decât cuconsimţământul prealabil al titularului de cont. Periodicitatea efectuării plăţilor, precum şi confirmarea în avansa sumelor ce trebuie onorate, reprezintă criterii ce stau la baza fundamentării unor decizii corecte demanagement financiar. Pentru limitarea erorilor şi a posibilităţilor de abuz ale beneficiarului, plătitorul poate săselecteze, pe baza referinţelor, beneficiarii cu bonitate şi reputaţie certă în domeniul lor de activitate,

precum şi în raporturile cu societăţile bancare.Riscurile băncilor participante pot fi limitate prin convenirea unor clauze asiguratorii cu plătitorul, în

contract putând fi incluse orice menţiuni care să ducă la îndeplinirea acestuia, inclusiv:- referinţe asupra tranzacţiei între plătitor şi beneficiar care urmează a fi plătită prin direct debit;- referinţe asupra implicării în contract a activităţilor plătitorului de urmărire şi control asupra

disponibilităţilor sale băneşti în raport cu obligaţiile ce-i revin în direct debit.



34

Banca plătitorului, pentru a limita riscurile, va accepta prin semnarea contractului doar mandatul plătitorului în care vor fi menţionate anumite clauze contractuale potrivit cărora plătitorul autorizează banca să execute fiecare aviz de prelevare directă, condiţionat de limitările de sumă şi date conformcontractului şi ca la o anume dată acesta să provizioneze pe seama lui, resursele băneşti necesareexecutării acestor ordine de plată.

Tot în vederea limitării riscurilor, contractul conţine dis poziţia de a plăti, formulată f ăr ă echivoc,asupra unor resurse băneşti legale, certe, oportune şi limitate, inclusiv prin referirea la modalităţi, intervale detimp şi proceduri necesare pentru notificarea modificărilor determinate ori a încetării mandatului.

Banca plătitorului poate încheia înţelegeri cu terţii în afara contractului în legătură cu acesta, pentruinformarea asupra bonităţii beneficiarului.

Riscurile beneficiarului sunt acelea de a nu încasa creanţa, ceea ce îi poate genera criză monetar ă de lichidităţi. Avantajul beneficiarului, prin calitatea sa de colector de plăţi, constă în faptul că el este cel careiniţiază această modalitate de plată, având posibilitatea gestionării eficiente a activităţilor.



35

TEMA 7

TEHNICI DE PLATĂ UTILIZATE ÎN COMEŢUL INTERNAŢIONAL

7.1. Transferul internaţional al fondurilor/mesajelor

Indiferent de tipul fluxului valutar (comercial, necomercial sau financiar), acesta se realizează prin bănci. Băncile din diferite ţări stabilesc între ele relaţii de corespondent bancar , având deschise - pe bază de

reciprocitate - conturi, pe de o parte, pentru a uşura şi a permite o cât mai rapidă mişcare a banilor iar pe dealtă parte, pentru a asigura securitatea transferurilor internaţionale de fonduri.

Toate plăţile cu str ăinătatea ale unei bănci se fac prin intermediul acestor conturi, indiferent dacăaceste plăţi privesc operaţiunile proprii ale băncii (de exemplu: încasări, plăţi, comisioane, rambursări derate, dobânzi etc.) sau sunt operaţiuni efectuate din ordinul clienţilor (cecuri, acreditive, incasso).

În cazul în care în ţara de destinaţie o bancă nu are relaţii de corespondent bancar se apelează la alte bănci corespondente din alte ţări, astfel încât o singur ă plată va implica o succesiune de tranzacţii între maimulte bănci.

În lumea contemporană, practic, nu mai au loc plăţi prin transferul fizic al banilor.Indiferent de natura tranzacţiei sau a persoanei fizice sau juridice care a ordonat transferul

internaţional al fondurilor, acesta se poate realiza prin:Transferul letric

Din punct de vedere istoric este primul sistem de transfer utilizat de bănci şi, în esenţă, constă în

transmiterea fizică a înscrisului printr-un anumit mijloc de transport (de regulă, par avion) de la o bancă laalta.

Documentul în sine, denumit şi ordin de plată internaţional, conţine toate detaliile referitoare laefectuarea plăţii (cine a ordonat plata, în favoarea cui se va plăti suma denominată într-o anumită monedăetc.). La primirea documentului, banca destinatară verifică autenticitatea semnăturilor, prin compararea culista semnaturilor autorizate, listă trimisă anterior de banca expeditoare.

In practica abrevierilor specific bancare se utilizează MT (Mail Transfer) sau, după caz, AMT (Air Mail Transfer). Pe scara transferurilor este cel mai ieftin dar şi cel mai puţin rapid.

Transferul telegrafic Acest tip de transfer a început să fie utilizat de bănci la scurt timp du pă descoperirea telegrafiei,

că pătând amploare odată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, prin telex şi fax.Abreviat, acest tip de transfer este cunoscut ca T'F (Telegrafic Transfer) şi constituie o modalitate mult mairapidă, dar mai scumpă, de transmitere a informaţiilor privind transferul fondurilor, comparativ cu transferul

prin poştă. Autenticitatea datelor este confirmată printr-un cod (secret), asupra căruia cele două bănci aucăzut de acord, în prealabil.

Transferul prin sistemul SWIFT SWIFT constituie o tehnică computerizată de transmitere a mesajelor. Într-o abordare simplă, este

similar ă transferului telegrafic sau prin telex, cu particularităţile determinate de sistemul computerizatintegral care îl defineşte şi securitatea absolută a transmiterii informaţiilor .

Iniţiale SWIFT provin de la numele societăţii pe acţiuni, cu scop nelucrativ Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication, societate înfiinţată la data de 3 mai 1973, cu sediul la Bruxelles,guvernată de legea belgiană. Societatea a fost creată pentru a accelera transferul de fonduri şi mesaje între băncilemembre. Băncile acţionare (239) erau americane, canadiene şi europene. Societatea şi-a propus, de la bun început,modernizarea şi îmbunătăţirea sistemelor de plăţi internaţionale, a relaţiilor bancare, în general, prin implementarea

programelor informatizate.În prezent, SWIFT-ul funcţionează sub forma unei reţele private de teletransmisiune, închiriată

administraţiilor care deţin monopolul telecomunicaţiilor.Sistemul funcţionează prin intermediul legăturilor de telecomunicaţii dintre calculatoarele băncilor care permit otransmitere rapidă a mesajelor.

Sistemul este folosit atât pentru a executa transferuri telegrafice transmise, anterior, prin cablu sautelegraf, cât şi pentru transmiterea ordinelor internaţionale de plată ale băncii f ăcându-se posibilă o transmitere mairapidă a instrucţiunilor clienţilor băncii. Atunci când instrucţiunile sunt transmise în acest fel, se spune că banca atransmis un mesaj SWIFT, iar pentru transferurile telegrafice fraza utilizată este un mesaj SWIFT urgent.

Astăzi, gama operaţiunilor ce se pot efectua prin reţeaua SWIFT s-a extins. Astfel, pe lângă operaţiunileamintite, se pot realiza operaţiuni de portofoliu, confirmări de tranzacţii, operaţiuni de schimb monetar, deschiderede credite documentare, ordine deplată, precum şi o serie de mesaje cu privire la avizele de credit şi extrasele decont.



36

SWIFT-ul prelucrează informaţiile (de exemplu date, texte sau comenzi) sub forma mesajelor. Din punctulde vedere al utilizatorului, mesajele sunt transmise fie: de la un utilizator către un alt utilizator (mesaje bancare normale cum ar fi, de exemplu, transferul unui client);sau de la un utilizator către sistem (de exemplu: solicitarea unor informaţii); sau de la sistem către un utilizator (de exemplu: r ăspunsuri la solicitările de informaţii).

Un mesaj poate conţine: unul sau mai multe antete în care se dau informaţii cu privire la mesaje, corpulmesajului care este de fapt textul acestuia şi una sau mai multe chei de control.

Mesajele sunt privite din punctul de vedere al sistemului SWIFT. Toate mesajele introduse în sistem decătre un utilizator sunt mesaje input (de intrare); toate mesajele pe care sistemul le furnizează unui utilizator suntmesaje output (de ieşire).

Există 9 categorii de mesaje transmise de la un utilizator la altul, cunoscute sub numele de categoriile dela 1-9. În plus, mai există o categorie separată pentru mesajele care se schimbă între un utilizator şi sistem, numităcategoria 0.

Securitatea sistemului SWIFT îndeplineşte patru obiective, şi anume: Confidenţialitate – informaţia este dezvăluită la locaţii autorizate şi numai persoanelor autorizate; Integritate – informaţia transmisă este o informaţie completă, exactă şi valabilă; Disponibilitate – informaţia, precum şi serviciile asociate sunt accesibile şi pot fi folosite atunci când estenecesar; Responsabilitate – fiecare persoană autorizată să utilizeze sistemul trebuie să fie responsabilă.

Confidenţialitatea şi integritatea sunt asigurate prin securitatea mijloacelor de transmsie, de livrareşi stocare a mesajului; prin validarea mesajelor şi prin autentificarea utilizatorilor.

În prezent, pe plan internaţional există un ISO Bank Identifier Code (BIC) care identifică instituţiilefinanciare. Primele 8 caractere ale codului BIC reprezintă destinaţia şi sunt constituite după cum urmează: Codul băncii (instituţiei financiare) - 4 caractereCodul ţării - 2 caractereCodul localităţii - 2 caractere

Codul băncii, al ţării şi cel al localităţii sunt componente obligatorii ale codului BIC. În plus, se poateutiliza şi un cod de 3 caractere pentru o sucursală opţională a instituţiei utilizatoare.

Avantajele reţelei constau în: confidenţialitatea mesajelor – aceasta este garantată prin procedura de codificare, ceea ce împiedică orice posibilitate de decriptare sau scurgere frauduloasă; durata de transmitere a mesajelor este redusă în cazul în care destinatarul este liber să le primească; arhivarea mesajelor în cadrul centrelor de comutare naţionale permite aderenţilor să obţină copii, în caz denecesitate;

costul transmisiunilor nu depinde de distanţă.

7.2. Tehnicile de plată internaţionale

7.2.1. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar ocupă un loc predominant (peste 70%) în decontarea tranzacţiilorinternaţionale, larga sa utilizare fiind determinată de avantajele pe care le prezintă atât pentru importator, cât şi

pentru exportator.Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat documentul Reguli uniforme şi practica

acreditivelor documentare - Publicaţia nr. 500, revizuită în 1993 şi care a început să fie aplicată de la 1ianuarie 1994.

Acreditivul documentar este un angajament ferm, asumat în scris de o bancă , de a asigura plata

unui export sau serviciu contra documentelor prezentate de exportator, în conformitate cu termenele şi



37

condiţiile stabilite de importator .In derularea plăţii prin acreditiv documentar sunt implicate trei părţi principale, care au denumiri

consacrate şi anume:ordonatorul (importatorul) este cel care iniţiază relaţia de acreditiv prin instrucţiunile pe care le dă

băncii sale de a plăti exportatorul. Aceste instrucţiuni sunt cuprinse în “ordinul de deschidere aacreditivului documentar ”, unde se precizează toate condiţiile de termene şi documente potrivit cărora

banca să efectueze plata.beneficiarul (exportatorul) este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată şi care,

îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul acreditivului, încasează banii.banca emitentă (banca importatorului) este aceea care, la cererea ordonatorului, îşi asumă în scrisangajamentul de plată în anumite condiţii de termene şi documente, în favoarea exportatorului,

beneficiarul acreditivului documentar.o altă bancă, denumită şi bancă corespondentă, situată, de regulă, în ţara exportatorului este banca

prin care banca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat beneficiarului AD, exportatorul. Succesiunea momentelor derulării plăţii prin AD este următoarea (schema nr. 10.1.):1. Existenţa unui contract comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata prin AD.2. Dis poziţia /ordinul de deschidere AD este dat de importator băncii sale, bancă emitentă şi cuprinde

toate condiţiile de termene şi documente pe care trebuie să le îndeplinească exportatorul pentru a i se face plata.

3. Deschiderea AD constă în elaborarea unui înscris, însuşi AD, prin care banca emitentă seangajează ferm la plată în favoarea beneficiarului AD, exportatorul, în condiţiile de termene şi documente

potrivit instrucţiunilor primite de la ordonator. Acest document este transmis băncii exportatorului.4. Notificarea beneficiarului AD. Banca exportatorului anunţă exportatorul de deschiderea AD şi îi

remite documentul AD.5. Livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenţie AD şi, după caz, începe producerea mărfii sau o

preia din stoc. Marfa este expediată cu respectarea tuturor termenelor din AD, exportatorul/beneficiarul ADîntocmind şi setul de documente cerut prin acreditiv. În cazul în care nu poate îndeplini condiţiile din AD, nuexpediază marfa, ci cere modificarea AD.

6/7. Utilizarea AD. În posesia documentelor ce atestă livrarea mărfii în termenele şi condiţiile dinAD, exportatorul le prezintă la bancă. Banca verifică concordanţa documentelor cu cerinţele AD şiefectuează plata. În esenţă, această etapă semnifică documente contra bani.

8/9. Remiterea documentelor/rambursarea sumei. Banca plătitoare, după efectuarea plăţii, remitedocumentele băncii emitente. Aceasta, după un nou control al documentelor, în funcţie de condiţiile din AD,

rambursează băncii plătitoare banii. În caz contrar, nu rambursează banii pe documente neconforme cutermenii AD.10/11. Notificarea importatorului/plata documentelor . Banca emitentă deţine documentele privitoare

la marf ă şi pe care le eliberează importatorului contra plată. Importatorul, la rândul său, verifică documenteleşi concordanţa acestora cu instrucţiunile pe care le-a dat prin cererea de deschidere a AD.

12. Eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesia documentelor, îşi ridică marfa. Căr ăuşuleliberează marfa contra documentului de transport.



38

7 . p l a t a c / v

d o c u m e n t e l o r

6 .

d o c u m e n t e

4 . n o t i f i c a r e a

e x p o r t a t o r u l u i

1 1 . a c h i t ă

c / v

d o c u m e n t e l o r

1 0 .

d o c u m e n t e

2 .

d i s p o z i ţ i e

d e s c h i d e r e A D

Schema nr. 9. Mecanismul derulării acreditivului documentar (domiciliat în ţara exportatorului)

BENEFICIARUL AD

(exportator)

5. expedierea mărfii

1. contractcomercial

internaţional

12. în posesiadocumentelorridică marfa

ORDONATORUL AD

(importator)

BANCAPLĂTITOARE (banca exportatorului)

3. deschidere AD

8. remiteredocumente

9. bani

BANCAEMITENTĂ

(banca importatorului)

În cazul oricărui acreditiv sunt menţionate o serie de documente, care se stabilesc în prealabil între părţile participante. Responsabilitatea băncilor este de a verifica conformitatea documentelor prezentate cucerinţele din acreditiv şi în caz afirmativ de a efectua plata.

Documentele solicitate frecvent sunt:Documente comerciale: factura comercială, factura proforma, certificatul de valoare şi origine Documentede transport, diferenţiate pe tipuri de transport: Conosament maritim; Scrisoare de tr ăsur ă rutier ă,feroviar ă, aeriană;Documente de asigurare: Poliţa/Certificatul de asigurare

Transportul mărfurilor în traficul internaţional incumbă numeroase riscuri: de incendiu, de naufragiu,r ăzboi, calamităţi etc. Pentru acoperirea acestor riscuri, mărfurile sunt asigurate la o companie de asigur ări,

plătindu-se o pr imă de asigurare, casa de asigur ări emiţând o poliţă de asigurare. In cazul în care se produceevenimentul pentru care marfa a fost asigurată, societatea de asigur ări îl despăgubeşte pe asigurat (încondiţiile precizate prin poliţa de asigurare).

Alături de aceste documente, în acreditiv se pot cere şi altele, cum ar fi: cambia, certificatul decalitate şi fitosanitar, nota de greutate, nota de conţinut etc.

Clasificarea acreditivelor se face în funcţie de diferite criterii.1. În funcţie de forma sa, acreditivul poate fi: revocabil; irevocabil.Un acreditiv irevocabil este un acreditiv ale cărui condiţii şi termene nu pot fi schimbate f ăr ă

acordul tuturor părţilor implicate, inclusiv al băncilor. Dacă acreditivul este revocabil, el poate fi modificatsau revocat (adică retras) ori de către banca emitentă, ori de către importator, f ăr ă acordul prealabil alexportatorului. Pentru protecţia exportatorului şi siguranţa plăţii , se convine emiterea unui acreditivirevocabil. Articolul 6 al Regulilor uniforme stabileşte că, dacă nu este stipulat altfel în textul unul acreditiv, se

presupune că este irevocabil.2. După modul de utilizare, acreditivele pot fi cu plată la vedere; cu plată diferată; cu plată prin

acceptare.Acreditivul documentar cu plata la vedere permite exportatorului încasarea contravalorii

mărfurilor imediat după livrarea lor. Relaţia de credit apare indirect, prin faptul că angajamentul de platăfiind al băncii, exportatorul nu mai aşteaptă plata documentelor de către importator (circuit care poate dura

până la 40 de zile sau mai mult), interval scurtat şi mai mult în cazul domicilierii plăţii la banca lui (a



39

exportatorului).Acreditivul cu plată diferată este utilizat adesea de exportatori şi ca formă de creditare a

importatorilor. Ca urmare a unei precizări anterior convenite între parteneri şi preluate în acreditiv, platadocumentelor nu are loc în momentul prezentării lor la bancă de către exportator, ci la un anumit interval, deregulă, la 30-60 de zile din momentul depunerii lor.

În cazul acreditivului de acceptare, care se particularizează prin acceptul dat de bancă (accept bancar) pentru cambia care însoţeşte documentele, în vederea unei plăţi la termen, exportatorul poate scontacambia şi astfel să încaseze contravaloarea mărfurilor exportate, înainte de scadenţă, mai puţin scontul

reţinut de bancă. Acreditivele de acceptare au, de regulă, o durată de 60-180 de zile.3. În funcţie de clauzele pe care le con ţin, acreditivele pot fi: transferabile; reînnoibile; cu

clauză roşie. Utilizat cu precădere în operaţiunile de intermediere, acreditivul documentar transferabil este un

acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata /acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parţial, pentru unul sau mai mulţi beneficiarisecunzi.

Acreditivul documentar reînnoibil (revolving), utilizat în cazul contractelor de valori mari şi care presupun mai multe livr ări de valori egale, în timp, permite exportatorului ca, pe măsur ă ce livrează loturileconform condiţiilor convenite, să încaseze imediat contravaloarea lor de la bancă.

În cazul acreditivului cu clauză roşie (red clause), importatorul, prin menţiunile inserate înacreditiv, dă dreptul băncii să efectueze plata în totalitate sau par ţial în favoarea exportatorului, înainte de

prezentarea documentelor. Suma încasată de exportator în avans permite acestuia procurarea mărfurilor şi

livrarea lor. În momentul prezentării documentelor la bancă, du pă expediţia mărfurilor are loc reglareaavansului şi încasarea contravalorii acreditivului (diminuat cu plata f ăcută în avans).

Utilizarea acreditivului presupune o serie de avantaje şi dezavantaje:Avantaje. Acreditivul oferă protecţie atât exportatorului cât şi importatorului Exportatorul ştie căangajamentul de plată este al unei bănci, ceea ce îi ofer ă siguranţă, comparativ cu un importatornecunoscut (mai ales financiar). Importatorul, prin condiţiile din acreditiv este sigur că banca nu va plătiexportatorului decât dacă documentele prezentate sunt conforme cu cele precizate în acreditiv. Dezavantaje.Acreditivele presupun comisioane bancare ridicate, comparativ cu alte modalităţi de decontare(incasso, de exemplu) iar mecanismul derulării este mai complicat.

Băncile iau în considerare numai documentele şi nu marfa la care acestea se refer ă. Dacă mărfurile prezintă deficienţe şi, cu toate acestea, acreditivul este plătit de către bancă în baza unor documente în bună ordine, banca nu are nici o responsabilitate.

7.2.2. Incasso documentar

Incasso documentar, spre deosebire de acreditiv, este o instrucţiune trimisă de către exportatorbăncii importatorului, instrucţiune însoţit ă de un set de documente, spre a fi transmise importatorului,

pentru plat ă sau acceptare (daca în setul de documente este şi o cambie).La fel ca şi pentru acreditive, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat documentul

intitulat Reguli Uniforme privind incasso - Publicaţia nr. 522, revizuită în 1995, cu aplicabilitate de la 1ianuarie 1996.

In esenţă, incasso documentar este un serviciu bancar de transmitere, pe canal bancar, adocumentelor privind livrarea mărfurilor de la exportator la importator şi a banilor în sens invers. Spredeosebire de acreditiv, în cazul incasso-ului nu avem de-a face cu plata garantată. Controlul asupramărfurilor r ămâne în sarcina exportatorului până în momentul în care este încasata plata sau acceptată

cambia însoţitoare. Dacă mărfurile au fost livrate şi nu au fost achitate, acest lucru implică costurideterminate fie de readucerea mărfurilor în ţar ă, fie de depozitarea acestora, până în momentul în care esteefectuată plata (sau marfa este redirijată şi vândută unui alt cumpăr ător).

Denumirea părţilor implicate în derularea unui incasso, indiferent de caracterul său (simplu saudocumentar), este consacrată prin Publicaţia 522:- ordonatorul (exportatorul) este clientul care încredinţează operaţiunea de incasso băncii sale. După

expedierea mărfii într-un interval de timp optim (termenul cel mai scurt în care documentele trebuie săajungă la importator, prin banca sa, pentru a se obţine plata, cu condiţia ca acest lucru să aibă loc înainte desosirea mărfii la destinaţie), depune la bancă setul de documente prin care atestă expedierea mărfii înconcordanţă cu condiţiile contractuale.

- banca remitent ă este banca la care ordonatorul a încredinţat operaţiunea de incasso;



40

- banca însărcinat ă cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă, care intervine în operaţia deincasso. Aceasta primeşte documentele cu dispoziţiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina dea asigura prezentarea documentelor trasului şi de a obţine încasarea sau acceptarea, transmiţând în sensinvers, conform instrucţiunilor primite, rezultatele incasso-ului (sume de bani, efecte de comerţ acceptate);

- banca prezentatoare este banca însărcinată cu prezentarea documentelor trasului şi obţinerea încasării încazul în care operaţiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu încasarea

- trasul (importatorul) este destinatarul documentelor, căruia, conform instrucţiunilor exportatorului,

banca îi solicită să îndeplinească o anumită condiţie (plată, acceptare) în schimbul eliber ăriidocumentelor.

Exportatorul, fiind iniţiatorul operaţiunii de incasso, este cel care pornind de la clauzele convenite încontractul comercial internaţional stabileşte condiţiile comerciale, de plată şi de documente. Acestecondiţii sunt trecute în ordinul său de încasare, care este însuşi documentul denumit incasso documentar.Ordinul de încasare cuprinde întotdeauna anumite elemente care trebuie stipulate complet şi clar deexportator. Aceste elemente trebuie să concorde cu cele din contract şi cu date cuprinse în documenteletrimise de exportator importatorului odată cu ordinul de încasare. În principal, acestea sunt:a) Precizări privind părţile implicate: numele şi adresa importatorului, băncii remitente, băncii însărcinată

cu încasarea sau băncii prezentatoare precum şi numele şi adresa beneficiarului (exportatorului). b) Precizări privind elementele comerciale şi de documente:

- denumirea mărfii, cantitatea, preţul unitar;- documentele care sunt prezentate;

- detalii privind transportul şi livrarea mărfurilor.c) Precizări privind condiţiile de plat ă:

- valoarea incasso, respectiv suma ce va fi solicitată contra documente importatorului, cuindicarea monedei în care se face plata;

- însemnul D/P (documente contra plată), dacă documentele vor fi eliberate importatorului contra plată sau însemnul D/A (documente contra acceptare), dacă vor fi eliberate contra acceptăriicambiilor.

- dacă sunt sau nu permise plăţile par ţiale.d) Ordinul de încasare trebuie să cuprindă instrucţiuni referitoare la procedura de urmat de bancă în caz de

neacceptare sau neplată (returnarea sau redirijarea documentelor, protejarea mărfurilor etc.). Dacăimportatorul refuză plata sau acceptarea cambiei, se poate recurge la procedura de protest . Protestul deneplată sau neacceptare, de regulă, se înregistrează la notariat sau judecătorie, solicitându-se plata sauacceptarea cambiei de către importator.

Etapele derulării plăţii prin incasso documentar sunt următoarele (schema nr. 10.2.):1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata prin incasso, care este

documentul de referinţă pentru exportator în îndeplinirea obligaţiilor sale.2. Livrarea mărfii, realizată în strictă concordanţă cu termenele de livrare şi condiţiile privind marfa

convenite prin contract. În urma livr ării mărfii, exportatorul este în posesia documentelor prin care atestăîndeplinirea obligaţiilor contractuale.

3. Setul de documente însoţit de ordinul de plat ă la incasso este prezentat la banca exportatorului – bancaemitentă. În ordinul de plată la incasso, exportatorul solicită în mod expres plata la incasso şi prezintăclar şi precis condiţiile în care vor fi înmânate documentele importatorului şi denumirea documentelor şi anumărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.

4. Banca remitent ă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document – incasso documentar – în cadrul căruia preia întocmai instrucţiunile primite de la ordonator, pe care îl remite bănciiimportatorului însoţit de setul de documente depus de exportator atestând livrarea mărfii.

5. Notificarea importatorului – banca prezentatoare avizează importatorul de sosirea documentelor.6,7. Documentele contra plat ă sau contra acceptare – în funcţie de instrucţiunile primite, banca

prezentatoare eliberează importatorului documentele, fie contra plată, fie contra acceptare a cambiei.8. Importatorul, aflat în posesia documentelor, ridică marfa. 9. După încasarea contravalorii documentelor de la importator, banca importatorului remite banii (sau în

cazul documentelor contra acceptare – remite cambia) băncii remitente.10. La primirea banilor, banca remitent ă notifică exportatorul de încasarea exportului. În cazul în care prin

instrucţiunile date au fost documente contra acceptare, îi remite cambia acceptată, exportatorul aşteptândscadenţa pentru a încasa cambia.



50

1 0 –

n o t i f i c a r e

p r i v i n d î n c a s a r e a

e x p o r t u l u i

3 –

d o c u m e n t e

ş i

o r d i n d e

î n c a s a r e

5 –

n o t i f i c a r e

i m p o r t a t o r

6 ,

7 –

p l a t a

i m p o r t u l u i

c o n t r a

d o c u m e n t e

Schema nr. 10. Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar

8 - în posesia documentelorridică marfa

2 - livrarea mărfii

ORDONATOR

(exportator)

1 – contractcomercial

TRAS

(importator)

4 – remitereadocumentelor şi

ordinului de

BANCA REMITENTĂ

(banca exportatorului)

9 – remiterea încasăriidocumentelor

BANCAPREZENTATOARE

(banca importatorului)

Avantaje: - decontarea prin incasso este relativ simplă şi mai ief tină decât în cazul acreditivului;- cumpăr ătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are siguranţa că efectuează plata numai după ce

exportatorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi a livrat marfa;- vânzătorul are siguranţa că importatorul nu va intra în posesia documentelor pentru a-şi ridica marfa

decât după ce va achita.Dezavantaje:

- operaţiunea de incasso nu compor tă nici un angajament de plată din partea băncilor implicate înderularea ei;

- exportatorul riscă cr eşterea costurilor în cazul protestului cambial sau costuri suplimentare în cazul încare cambia este refuzată la plată sau acceptare, cum ar fi cele determinate de depozitarea sau returnareamărfurilor;

- incasso nu prezintă nici o garanţie pentru exportator că importatorul va achita de îndată documentele;singura obligaţie de plată a importatorului fiind ce asumată prin contractul comercial, riscurile deneîncasare sunt cele specifice unei astfel de obligaţii. Exportatorul livrează marfa f ăr ă a avea garanţia căimportatorul va onora documentele.



51

TEMA 8

FINANŢAREA ÎN COMER ŢUL INTERNAŢIONAL

Având în vedere fondurile importante antrenate în finanţarea comerţului internaţional, se pot distingeanumite particularităţi în procesul acordării creditelor, care în majoritatea cazurilor presupune trei momentedistincte, dar în strânsă conexiune: finanţarea, refinanţarea şi asigurarea creditelor.

8.1. Finanţarea şi refinanţarea

Finanţarea se refer ă la ansamblul acţiunilor întreprinse de o instituţie financiar-bancară în scopulfurnizării de fonduri băneşti necesare entităţii finanţate.

B ăncile comerciale sau cele special izate în finanţarea exporturilor sunt antrenate în procesulfinanţării exporturilor, în două momente, sub forma:- creditelor de pre finanţare a exporturilor , destinate să acopere nevoile de fonduri ale exportatorilor pe

perioada producerii mărfurilor până în momentul expedierii lor către cumpăr ător;- creditelor de finanţare propriu-zisă, destinate să reîntregească fondurile exportatorilor pe perioada

dintre momentul livr ării şi al încasării contravalorii mărfurilor vândute.Refinanţarea, ca moment complementar finanţării, priveşte operaţiunile întreprinse de o instituţie

financiar-bancar ă, prin care sunt înlocuite resursele de finanţare utilizate anterior, prin surse având altetermene şi condiţii, cu scopul de a se putea continua acordarea de credite atunci când toate disponibilităţile

sunt angajate sau de a asigura rambursarea unor angajamente de plată ce au fost contractate.Locul principal din punct de vedere al fondurilor oferite sub formă de credite în procesul finanţării

comerţului unei ţări îl ocupă sistemul bancar naţional.Alături de fondurile proprii şi depozitele clientelei, în funcţie de specificul tehnicii de creditare şi

durata creditului, b ăncil e comerciale utilizează diferite surse de refinanţare.În cazul finanţărilor pe termen scurt în monedă naţională, fondurile sunt reîntregite prin atragere de

credite de pe piaţa monetar ă naţional ă sau prin refinanţarea de la banca central ă sau de la organismenaţional e specializate în finanţarea exporturilor, iar în cazul utilizării altor monede decât moneda naţională,

prin mobilizare de fonduri de pe piaţa eurovalutelor .Pentru finanţările pe termen mijlociu şi lung , băncile comerciale se refinanţează prin mobilizarea de

fonduri de pe piaţa de capital naţional ă sau, după caz , de pe europiaţă. B ăncil e centrale participă indirect în procesul finanţării exporturilor, de regulă, sub două forme:

- prin condiţiile de desf ăşurare a activităţii stabilite pentru băncile comerciale - dobânzi, comisioane, priorităţi în creditare - care pot astfel să acorde credite în condiţii mai avantajoase exportatorilor;

- prin refinanţarea băncilor comerciale pe baza rescontării titlurilor de credit prezentate de acestea sau prin alte mecanisme de refinanţare. Operaţiunile de rescont constituie ceea ce se numeşte o refinanţare cucaracter definitiv, în sensul că titlurile sunt cedate de băncile comerciale băncii centrale sau instituţiei financiare specializate în export-import, care ofer ă fondurile, aceasta putând dispune apoi de titluri înorice mod sau aştepta pentru a le încasa la scadenţă.

Practica bancar ă internaţională cunoaşte şi alte forme de finanţare mai puţin utilizate în finanţareacomerţului internaţional, între care pot fi amintite:- depunerea de titluri „în pensiune” sau „lombar dul”, ca tehnică de refinanţare, constă în vânzarea

temporar ă a titlurilor sau hârtiilor de valoare, corelată cu r ăscumpărarea lor obligatorie, la un termenfixat în momentul încheierii operaţiunii;

- avansurile pe bază de titluri, ca modalitate de refinanţare, se particularizează prin aceea că acordareafondurilor se realizează pe baza unui depozit colateral de hârtii de valoare care servesc drept garanţie,suma obţinută fiind inferioar ă depozitului astfel constituit.

Alături de instituţiile financiar-bancare naţionale, mecanismul finanţării comerţului internaţional presupune participarea şi a altor organisme specializate, de voca ţie internaţional ă sau regional ă: FMI şiBIRD, prin facilităţile şi creditele acordate statelor membre; BERD, BEI, BID, BAFD, BAD etc., princreditarea partenerilor în tranzacţiile comerciale internaţionale din cadrul unui grup de ţări.



52

8.2. Asigurarea creditelor de export

Rolul asigur ării creditelor de export este acela de a da furnizorilor posibilitatea să vândă înstr ăinătate, în condiţii de credit, f ăr ă a-şi primejdui echilibrul financiar prin asumarea responsabilităţii unorriscuri mari.

Problema esenţială a asigur ării creditelor o reprezintă riscurile care formează obiectul acesteia, şianume:- riscurile comerciale: insolvabilitatea cumpăr ătorului sau incapacitatea acestuia de a achita la termenele

prevăzute ratele şi dobânzile scadente; refuzul de plată al cumpăr ătorului (reaua credinţă), cu toate călivr ările sau prestările corespund condiţiilor contractuale;

- riscurile necomerciale: riscul de r ăz boi, revoluţie şi alte evenimente cu implicaţii asupra operaţiunilor încauză; anularea sau neînnoirea autorizaţiei de export sau import; exproprierea sau alte măsuri aleautorităţilor care împiedică plata; calamităţile naturale (cutremure, inundaţii, uragane etc.);

- riscurile monetare: riscul creşterii preţului şi riscul valutar determinat de modificarea cursului dintremoneda naţională şi moneda de contract.

Riscurile asigurate diferă de la ţar ă la ţar ă şi sunt în funcţie de gradul de dezvoltare a instituţiilor deasigurare din ţara respectivă şi de fondurile puse la dispoziţie în acest scop.

Asigurarea creditelor se materializează într-un document - contractul de asigurare - iar pentruobţinerea ei se plăteşte prima de asigurare. În funcţie de legislaţia naţională, practica instituţiilor de finanţare aexporturilor (care condiţionează acordarea creditului de existenţa asigur ării) şi clauzele din contractulcomercial internaţional, prima de asigurare poate fi suportată de importator sau de exportator. Cel mai

adesea, direct sau indirect (prin includerea în preţ), prima se suportă de către importator. Beneficiarul poliţei deasigurare emisă de organismele specializate este exportatorul - rezident legal al ţării respective, careexportă mărfuri provenind din acea ţar ă - sau o instituţie finanţatoare din ţara sa.

Sistemul asigur ării şi garantării creditelor de export, de regulă, face parte integrantă din programelenaţionale de promovare a exporturilor, statul suportând din buget o parte din pierderi.

Reasigurarea este operaţiunea prin care o societate de asigur ări, la rândul ei, se asigură la o altă instituţie specializată, împotriva riscurilor pe care s-a angajat să le acopere prin contractele de asigurareîncheiate cu clientela sa. În cazul reasigur ării are loc o preluare, de fapt, a riscurilor în condiţii precisdeterminate, de către o altă instituţie specializată în astfel de operaţiuni. În cazul unor tranzacţii importante, devalori mari, reasigurarea se poate realiza pe baza unui acord global între societăţile de asigurare partenere,stabilind obligaţia cedării şi, respectiv, preluării unui anumit număr sau a anumitor categorii de riscuri înîntreaga activitate, pe parcursul mai multor ani.

În numeroase ţări, alături de băncile comerciale, au fost create bănci sau instituţii specializate înfinanţarea activităţii de export-import. În general, acestea sunt instituţii publice sau semipublice

promovând politica statului în domeniu. Ele pot asigura finanţarea exporturilor, singure sau în colaborare cu băncile comerciale.

Deseori, aceste instituţii îndeplinesc dubla funcţie de instituţie specializat ă în finanţarea exporturilor şide instituţie de asigurare a creditelor de export . În majoritatea ţărilor, instituţiile de asigurare a creditelor deexport sunt însă separate de cele de finanţare, dar întotdeauna se af lă sub controlul şi în subvenţionareastatului.

Organisme specializate de mobilizare, garantare şi asigurare a creditelor s-au creat în:- Elveţia: Departamentul Confederaţiei Elveţiene, statul însuşi acor dă garanţii, încasează primele de

asigurare şi plăteşte despăgubiri în caz de daune;- Japonia: Secţia de asigurare a exporturilor din cadrul Ministerului pentru comerţ industrial şi industrie;- Canada: Societatea de asigurare a creditului de export (Export Credit Insurance Corporation - ECIC),

societate anonimă, controlată în întregime de guvernul canadian;- Franţa: Compania franceză de asigurare a creditului de export (Compagnie Francaise d`Assurance pour le

Crédit á l`Exportation - COFACE), o societate mixtă de stat şi particular ă, creată în anul 1928; acor dăasigur ări pentru acoperirea riscurilor valutare, asigur ări suplimentare pentru garanţii şi contragaranţii etc.;

- Anglia: Departamentul pentru garantarea creditelor de export (Export Credit Guaranty Department -ECGD), creat în anul 1949, care face parte din Ministerul comerţului; acor dă asigur ări împotriva

pretenţiilor nejustificate ale cumpăr ătorilor, împotriva fluctuaţiei valutei de contract;- Germania: Societatea de asigurare Hermes, creată în anul 1949, întreprindere particular ă care activează

în contul statului; acordă asigur ări pentru contractele de leasing, pentru lucr ări de construcţii, asigur ări privind riscul investiţiilor de capital;



53

- Belgia: Oficiul naţional pentru garanţii (Office National du Ducroire - OND), înfiinţat în anul 1921,instituţie de drept public;

- Olanda: Societatea olandeză de asigurare a creditelor (Neterlandsche Credietverzekering Maatschappij - NCM), înf iinţată în anul 1925, întreprindere particular ă care lucrează în contul statului;

- Italia: Institutul naţional de asigurare (Instituto Nazionale delle Assicurazione - INA), instituţie de stat,creată în anul 1912;

- SUA: Banca de Export-Import (EXIMBANK), organism independent creat în anul 1945, care activează ca agent al statului.

Asigurarea se face într-o anumită propor ţie faţă de valoarea creditului acordat, o parte din riscsuportându-l şi furnizorul sau cumpăr ătorul, după caz. De regulă, riscurile comerciale sunt acoperite într-o

propor ţie de 75-90% şi chiar 100% din valoarea creditului, iar cele politice în propor ţie de 85-95% şi uneorichiar de 100%. Nivelul primei de asigurare variază în funcţie de calitatea beneficiarului creditului definanţare şi categoria de risc.

În ROMÂNIA, Banca de Export-Import a României (EXIMBANK) înfiinţată în anul 1992 casocietate pe acţiuni (HG nr. 189/1991) este organizată ca instituţie publică pentru sprijinirea agenţiloreconomici români, atât prin facilităţile acordate în calitate de bancă specializată în efectuarea exporturilor şisusţinerea importurilor, cât şi prin funcţiile sale de societate de asigurări de credite.

Conform Legii nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea EXIMBANK şi instrumentelespecifice de susţinere a comerţului exterior, obiectul de activitate al EXIMBANK este asigurarea creditelor

pentru operaţiuni de export şi import, asigurarea investiţiilor în şi din str ăinătate şi alte operaţiuni bancarespecifice. Obiectivul principal îl reprezintă sprijinirea exportatorilor români prin mecanisme de finanţare,

asigurare şi garantare în scopul de a le spori competitivitatea şi de a prelua riscurile comerciale şi politiceimplicate de operaţiunile de comerţ exterior.

Începând din anul 2001, EXIMBANK a pornit un proces de restructurare sub consultanţa BănciiMondiale în cadrul programului PSAL II. Astfel, s-a decis declanşarea măsurilor pentru retragerea băncii dinoperaţiuni de bancă comercială şi regândirea ofertei băncii care să ducă la crearea de produse şi serviciicaracteristice. S-a iniţiat un nou tip de relaţii cu băncile comerciale în sensul stabilirii unui parteneriat încomplementaritatea serviciilor oferite exportatorilor români şi s-a schimbat modul de abordare a clienţilor şi

potenţialilor clienţi ai băncii.EXIMBANK desf ăşoar ă activităţi care au drept scop impulsionarea exporturilor şi investiţiilor

autohtone în str ăinătate, atât în numele şi contul statului, cât şi în numele şi contul său.a. În numele şi contul statului , EXIMBANK încheie:

Poliţa de asigurare, pe termen scurt, a riscului de neplat ă la extern - asigur ă în contul statului creanţelerezultate din contractele de export de mărfuri generale, bunuri de larg consum şi prestări de servicii pecredit pe termen scurt; Poliţa de asigurare a creditelor de export, pe termen mediu şi lung - asigur ă bunurile de capital şilucr ările de construcţii-montaj;

Poli ţ a de asigurare a creditelor pentru producţia de export - asigur ă creditele acordate de bănci, petermen scurt şi mediu, pentru realizarea de bunuri şi servicii destinate exportului; Poli ţ a de asigurarea a creditului cumpăr ător - asigur ă creditele cumpăr ător acordate de băncilecomerciale româneşti pe o perioadă mai mare de 1 an, pentru finanţarea exporturilor româneşti.

b. În numele şi contul s ău , EXIMBANK ofer ă diferite produse şi servicii:Credite de export exportatorilor români pentru acoperirea necesarului acestora de finanţare pe întregulcircuit economico-financiar al activităţii de export; se acordă pe termen scurt şi mediu, în RON, USD şiEUR;Credite de trezorerie exportatorilor români beneficiari de bonificaţii la dobânzile plătite pentru creditele

angajate în realizarea producţiei de export; se acor dă în RON, într-o singur ă tranşă iar durata de creditareeste de 90 zile;Credite de investiţii: pentru IMM-uri, în EUR, reprezentând cel mult 80% din totalul costului investiţiei, pemaxim 5 ani, cu o perioadă de graţie de 12 luni; pentru proiectele de dezvoltare industrial ă, în USD,reprezentând maxim 85% din valoarea proiectului, pe cel mult 5 ani, cu o perioadă de graţie de 18 luni;Scontare a biletelor la ordin emise de către importatorii externi sau a cambiilor trase de către exportatoriiromâni asupra importatorilor externi şi acceptate de către aceştia, cu poliţe de asigurare EXIMBANK;finanţarea se acordă în EUR şi USD, valoarea sa reprezentând 100% din valoarea nominală a titlului decredit, din care se constituie depozit colateral pentru diferenţa între valoarea nominală şi 85% din limita decredit disponibilă pe debitorul extern;



54

Forfetare a biletele la ordin emise de către importatorii externi, a cambiilor trase de către exportatoriiromâni asupra importatorilor externi şi acceptate de către aceştia, avalizate sau garantate de o bancă sau acambiilor trase asupra unor bănci în cadrul unor acreditive documentare şi acceptate de către acestea;finanţarea se acordă în EUR şi USD, valoarea sa reprezentând 100% din valoarea nominală a titlului decredit;

Factoring pentru agenţii economici care expor tă pe credit; se finanţează creanţele comerciale pe termenscurt, în EUR sau USD;

Poliţa de asigurare, pe termen scurt, a riscului de neplat ă la extern cu reasigurare pe piaţa privată -

asigur ă creanţele rezultate din contractele de export de mărfuri generale, bunuri de larg consum şi prestări de servicii pe credit pe termen scurt.

EXIMBANK derulează programul guvernamental de finanţare şi asigurare a creditelor de export, parte componentă a mecanismului de stimulare a exporturilor. Reasigurarea se face la compania COFACEdin Franţa.

Ca instituţie de asigurare, EXIMBANK poate asigura: - creditele acordate exportatorilor şi importatorilor pentru operaţiuni de comerţ exterior;- băncile sau instituţiile financiare str ăine pentru finanţarea operaţiunilor agenţilor economici din

România;- societăţile comerciale şi băncile cu sediul în România pentru investiţii în str ăinătate şi societăţile

comerciale şi băncile str ăine pentru investiţii în România.Contractul de asigurare este conceput astfel încât să urmeze derularea fiecărui contract de export şi

dinamica portofoliului oricărui exportator: asigurarea se dimensionează după nivelul livr ărilor; se potintroduce noi contracte pe măsura negocierii sau încheierii acestora; costul poliţei de asigurare (format din

prima de asigurare şi comisionul pentru stabilirea limitei de credit) este mai scăzut decât cel al altorinstrumente de plată asiguratorii şi variază în funcţie de condiţiile specifice ale proiectelor de comerţ exterior(durata, zona de risc).

Prin intermediul poliţei de asigurare, exportatorul român este protejat contra riscurilor de neplată sau plată amânată, determinate de următoarele cauze:

a. comerciale: falimentul/insolvabilitatea cumpăr ătorului str ăin; întârzieri la plată din parteacumpăr ătorului str ăin, mai mari de 6 luni; alte dificultăţi financiare ale cumpăr ătorului.

b. politice (de ţar ă ): evenimente de natură politică; modificări ale legislaţiei ţării cumpăr ătorului care pot impieta derularea tranzacţiilor comerciale; dificultăţi şi întârzieri mai mari de 180 de zile în transferul banilor din ţara debitorului, urmare a unui moratoriu general, toate pierderile rezultând din imposibilitatea de ainstitui proceduri legale de plată în ţara debitorului.

c. de for ţă major ă: evenimente de tipul catastrofelor naturale, care împiedică îndeplinirea obligaţiilor cedecurg din contractul de export sau transferul banilor; se aplică doar pentru tranzacţiile care privesc produsele cu ciclu lung de fabricaţie şi realizarea de obiective complexe pentru export.

Pentru operaţiunile de import-export, EXIMBANK oferă agenţilor economici români, din surse proprii, în lei şi valută, credite pentru: realizarea producţiei de export; completarea mijloacelor circulante pe perioada încasării exporturilor efectuate; achiziţionarea din import de materii prime şi materiale, piese deschimb, utilaje, care intră efectiv în componenţa producţiei sau participă la realizarea producţiei, în special acelei de export; exportatorii români, bazate pe bonificaţii de dobândă ce urmează a fi acordate conform legii

bugetului de stat.Pentru a susţine activitatea de comerţ exterior, EXIMBANK, în numele şi contul statului având drept

garant Ministerul Finanţelor Publice, emite, primeşte şi avalizează scrisori de garanţie, efectueazămodificări ale acestora şi urmăreşte executarea lor în vederea încasării creanţelor , şi anume:

- garanţii pentru participări la licitaţii internaţionale;

- garanţii pentru restituirea avansului;- garanţii pentru buna executare a contractului extern;- garanţii pentru restituirea contravalorii echipamentelor şi a materialelor puse la dispoziţie, contractual, de

către beneficiar.Pe baza avizului favorabil al Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, cu

analiza EXIMBANK, Ministerul Finanţelor Publice garantează împrumuturile externe. Alături de aceste activităţi, EXIMBANK efectuează analize de risc de ţar ă, pe ramuri şi sectoare

economice, elaborează clasamente de risc de ţar ă în baza cărora se stabileşte distribuirea plafoanelorvalorice, în cadrul cărora urmează să se desf ăşoare activităţile de finanţare, garantare, asigurare şi reasigurare acreditelor de export-import în numele şi contul statului şi a programelor anuale pe zone, a plafoanelorvalorice, pe feluri de acţiuni şi forme prin care se acor dă sprijin pentru stimularea comerţului exterior.



55

Finanţarea şi suportarea activităţii de asigurare a creditelor de export şi import în numele şi contul statului, serealizează în limitele şi condiţiile stabilite de Comitetul Interministerial, dintr-un fond distinct constituit în lei şivalută la dis poziţia EXIMBANK.

Deşi în unele ţări în curs de dezvoltare se regăsesc structuri bancare şi de asigurare destinate săsatisfacă exigenţele unor finanţări eficiente (India, Filipine, Argentina, Brazilia etc.), privite în ansamblul lor,sistemele din aceste ţări sunt mult mai modeste. În principal, cauzele sunt determinate pe de o parte, de lipsafondurilor necesare pentru a dezvolta astfel de structuri financiar-bancare, iar pe de al tă parte, de lipsa deexperienţă în domeniu, inclusiv cadre pregătite corespunzător, existenţa pe teritoriul acestor ţări a

sucursalelor şi filialelor marilor bănci care preiau o parte însemnată din operaţiuni.

8.3. Tehnici speciale de finanţare internaţională

8.3.1. Modalităţi de finanţare pe termen scurt

Creditul pe termen scurt şi foarte scurt este utilizat cu precădere în cazul exporturilor de mărfuri devalori relativ mici şi cu un ciclu de fabricaţie scurt.

Cel mai adesea, vânzarea pe credit pe termen scurt îmbracă forma creditului furnizor, care secaracterizează prin aceea că este acordat direct de către exportator importatorului, sub for mă de mărfuri.Plata contravalorii mărfurilor se face de importator, la o dată ulterioar ă livr ării. Pentru exportator, creditulfurnizor prezintă inconvenientul imobilizării fondurilor - chiar şi pe termen scurt - în mărfurile livrate. Acestfapt a determinat diversificarea tehnicilor şi facilităţilor bancare prin care exportatorii îşi pot reîntregi

fondurile. În acelaşi timp, în unele cazuri, băncile au adoptat anumite tehnici de creditare, astfel încât platamărfurilor să se facă la livrare, creditul (denumit credit cumpărător) fiind acordat cumpăr ătorului carer ămâne obligat faţă de bancă.

Creditul furnizor şi creditul cumpăr ător se particularizează prin tehnici diferite în cazul vânzărilor petermen scurt, de cele pe termen lung. Vânzarea pe credit pe termen scurt permite deseori partenerului ca, peintervalul dintre primirea mărfii şi plata ei, să o vândă şi să obţină astfel sumele necesare achitării importului.

Pentru creditul acordat sub formă de mărfuri, exportatorul încasează o dobândă calculată asupravalorii mărfii, pe toată perioada de creditare.

Mecanismul derulării creditului furnizor este prezentat în schema nr. 11, presupunând parcurgerea următoarelor etape:

1. Contractul comercial internaţional în cadrul căruia exportatorul a acceptat vânzarea pe credit amărfii, integral sau par ţial.

2. În al doilea caz, importatorul plăteşte o parte din valoarea mărfii în avans sau la livrare, diferenţaurmând a fi plătită la termenul convenit pe bază de credit comercial.

3. Livrarea mărfurilor de către exportator. În funcţie de nevoia de fonduri, exportatorul poate apelala:

3.a. un credit de prefinanţare sau3.b. un credit de export pentru a acoperi necesarul de resurse financiare pe intervalul dintre

momentul expediţiei mărfii şi cel al încasării (scadenţa creditului).4/5. În cazul în care banca exportatorului nu are disponibilităţi în monedă naţională sau în valută, ea

însăşi se împrumută de pe piaţa interbancar ă naţională sau de pe piaţa monetar ă internaţională.



56

Schema nr. 11. Mecanismul creditului furnizor

3

1

EXPORTATOR 2 IMPORTATOR

3a 3b

BANCAEXPORTATORULUI

4

PIAŢAMONETAR Ă

INTERBANCAR Ă

5

PIAŢA MONETAR ĂINTERNAŢIONALĂ

Se observă că efortul financiar este al exportatorului (de unde şi denumirea de credit furnizor), el

suportând în totalitate sarcina vânzării pe credit sau apelând la credit bancar, ceea ce presupune o procedur ăadesea greoaie, dobânzi şi comisioane bancare, incluse indirect în preţul tranzacţionat. În România, finanţarea exporturilor pe termen scurt este realizată de băncile comerciale, în

următoarele condiţii:- creditele se acordă pentru producţia în curs de fabricaţie sau de livrare, în baza unor contracte ferme şi, de

regulă, cu acreditive deschise;- valabilitatea acreditivelor să nu depăşească 1 an;- creditele să fie garantate prin cesionarea drepturilor de creanţă ale exportatorilor în favoarea băncilor,

dublate adesea şi de alte garanţii reale sau personale.Creditele se acor dă atât în lei, cât şi în valută, la nivelul ratei dobânzii de pe piaţa bancar ă inter nă sau

a celei de pe piaţa eurovalutelor (în cazul creditelor în valută). Având în vedere resursele valutare disponibileatât la nivel guvernamental (programe de finanţare), cât şi la nivelul băncilor, dar şi experienţa relativlimitată în domeniu, exporturile româneşti sunt finanţate predominant prin credit furnizor.

Privite în ansamblu, creditele pe termen scurt pentru finanţarea exporturilor pot fi grupate astfel:credite acordate pentru realizarea producţiei de export, denumite şi credite de pre finanţare aexporturilor ;credite acordate pe intervalul dintre momentul livr ării mărfii şi cel al încasării contravalorii acesteia,denumite credite de expor t (cu sau f ăr ă utilizarea titlurilor de credit);credite acordate prin forme alternative de finanţare comercial-bancar ă, cel mai utilizat fiind factoringul; credite sau prefinanţări prin utilizarea unor tehnici de decontare - în special acrediti vul documentar -care, prin inserarea unor clauze în text, permit prefinanţarea sau apelul direct la credite.

8.3.1.1. Creditele de prefinanţare a exporturilor

Creditele de prefinanţare, în esenţă, sunt credite pe care o bancă în mod curent le acord ă clienţilor ei pentru producţie, particularitatea constând în faptul că aceast ă producţie este pentru export şi drept

urmare, alături de documentele obişnuite solicitate de bancă pentru obţinerea unui credit se cer şi documentespecifice, care să constituie o garanţie pentru producţia de export în discuţie, respectiv: contractul comercialinternaţional, deschiderea acreditivului documentar, comanda fermă etc., din care să rezulte volumulcomenzii, termenele de livrare şi de plată.

Adesea este dificil de delimitat producţia de export, de producţia destinată pieţei interne, de aceea înaceastă gr upă sunt cuprinse şi creditele curente de care poate beneficia o firmă.

În categoria creditelor de prefinanţare a exporturilor sunt incluse:1. creditu l bancar direct; 2. avansul în contul curent; 3. creditele în cont curent sau creditele de descoperi t de cont; 4. creditele de pre finanţare special izate.



57

În funcţie de tehnica derulării, creditele legate direct de operaţiunea de export pot fi acordate numai producătorilor exportatori (avansul pe documente de mărfuri, avansul pe baza cesiunii de creanţe şifactoringul), iar altele pot fi acordate de bănci deopotr ivă exportatorilor şi importatorilor, în care caz îmbracăforma creditului furnizor şi a creditului cumpăr ător (de exemplu, creditul de scont şi creditul de accept).

1. Creditu l bancar di rect . Exportatorul convine cu banca să îi acorde un credit în anumite condiţii determene şi dobândă. Creditul este pus la dispoziţie în contul curent al furnizorului sau, în funcţie de practica

bancar ă, într-un cont special de credit. De regulă, apelul la astfel de credite se face în cazul unei lipse delichiditate prelungită.

2. Avansul în contu l cur ent este o facilitate ofer ită de bănci firmelor, în cazul unor mari fluctuaţii periodice ale soldului conturilor lor. Până la o limită prestabilită, firmele pot trage cecuri asupra contului lorsau pot dispune plăţi chiar dacă nu au disponibil, banca onorându-le la plată. Astfel de aranjamente serealizează de către bănci cu clienţi solvabili, cu standing cunoscut şi cu o anumită ritmicitate a încasărilor.Această tehnică de creditare este utilizată cu precădere în industria agroalimentar ă, unde apar diferenţenotabile între necesarul de fonduri, de exemplu toamna, pentru achizi ţionarea produselor în vederea

prelucr ării lor.3. Creditele în cont curent sau credi tele în descoperi t de cont (overdraft) presupun o înţelegere între o

bancă şi un client, prin care, în limita unui plafon stabilit, de regulă, anual, clientul poate utiliza din contulcurent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai are disponibilităţi. Dobânda se calculează numai asuprasumelor efectiv utilizate. Astfel de înţelegeri se pot realiza şi între două bănci. Prin această modalitate, bancafinanţatoare acceptă să acorde credite în descoperit în contul curent al băncii importatorului, platadocumentelor prezentate de exportator f ăcându-se chiar dacă în contul băncii importatorului nu sunt

disponibilităţi.4. Creditele de pre finanţare special izate se particularizează prin aceea că acordarea lor este legată de

fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Ele se acor dă pentru produse devalori mari, cu ciclu lung de fabricaţie. Producătorii exportatori nu pot beneficia de aceste credite decât dacăvaloarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bancă. Există cazuri când creditele de

prefinanţare specializate se acor dă unor producători exportatori cu flux continuu şi ridicat de exporturi.În eventualitatea în care produsul de fabricaţie presupune participarea mai multor subfurnizori,

aceştia, în cadrul creditului de prefinanţare, pot primi cote în sume propor ţionale cu ponderea activităţii ce lerevine.

10.3.1.2. Creditele de export

Creditele de export sunt legate strict de operaţiunea de export . Dintre acestea, pot fi amintite:1. avansul pe documente de m ăr fur i ; 2. creditu l de scont; 3. creditu l de accept; 4. avansul pe baza cesion ăr i i creanţelor ; 5. factoringul.

1. Avansul pe documente de m ăr fur i . În unele ţări, băncile acordă exportatorilor, de regulă carelivrează partizi mari, credite pe baza unor documente ce atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export.Valoarea creditului este propor ţională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte 80% din valoarea lor.

O for mă particular ă a acestui tip de credit este creditul pe bază de warant . Firma exportatoare, pe baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris denumit warant, care reprezintă un titlu de proprietate asupramărfurilor şi este negociabil. În anumite condiţii, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrală,reîntregindu-şi fondurile. Warantul global s-a impus în ultimii ani ca o tehnică de finanţare deosebit desuplă. Exportatorii gajează un stoc minim de mărfuri, în baza căruia pot beneficia permanent de credite încondiţii asemănătoare.

În practica finanţării exporturilor pe termen scurt, locul principal îl ocupă acele tehnici care permit băncilor comerciale reîntregirea, în mod rapid şi avantajos, a fondurilor date sub formă de creditexportatorilor: creditul de scont şi de accept.

2. Creditu l de scont constituie una din cele mai utilizate tehnici bancare utilizate în finanţarea petermen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoţită de emiterea unui titlu de credit -cambie, bilet la ordin - prin care importatorul este obligat să plătească, la scadenţă, contravaloareamărfurilor. În cazul utilizării cambiilor este necesar ă acceptarea lor de către importator (accept comercial),ceea ce echivalează cu un angajament ferm de plată.



58

Titlurile de credit, fiind înscrisuri negociabile, pot fi scontate la băncile comerciale. În practică,creditul de scont poate fi acordat în favoarea exportatorilor sau a importatorilor, titlurile de credit fiindanalizate de o bancă de prim rang.

a. Creditul de scont-furnizor , cel mai des utilizat în practică, apare atunci când exportatorul, fiind în posesia cambiei acceptate şi în unele cazuri avalizate de banca importatorului, o scontează la bancacomercială şi încasează contravaloarea ei, mai puţin scontul. În acest mod, o vânzare pe credit estetransformată într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori, exportatorii includ în preţul de ofertare o marjă suplimentar ă care să le acopere costul scontării. La scadenţă, banca încasează

contravaloarea cambiei de la importator.

Schema nr. 12. Mecanismul derulării creditului de scont-furnizor

2.a. Livrare mărfuri

EXPORTATOR 2.b. Titluri de creditacceptate comercial IMPORTATOR

1. Cerere credit de scont

3.a. Titluri de credit acceptate

3.b. Valoare nominală a titlurilor minusscontul (credit acordat)

BANCA

4. Valoare

nominală atitlurilor decredit lascadenţă

(rambursareacreditului)

b. În cazul creditului de scont-cumpăr ător , relaţia de scontare apare între importator şi bancaexportatorului. Prin scontarea cambiei, direct de către importator, acesta asigur ă exportatorului platamărfurilor integral la livrare, el r ămânând debitor faţă de banca exportatorului până la scadenţa cambiei şi,

bineînţeles, suportând costul scontării.

Schema nr. 13. Mecanismul derulării creditului de scont-cumpărător

2.a. Livrare mărfuri

EXPORTATOR IMPORTATOR2.b. Plata la vedere

1. Cerere credit de scont

BANCA

3.a. Titluri de credit acceptate

3.b. Valoare nominală a titlurilor

3.c. Scont

4. Valoare nominală a titlurilor de credit lascadenţă (rambursarea creditului )

Creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, iniţial, acceptarea de principiu aoperaţiunii de către banca exportatorului, care cunoaşte relaţia comercială pe baza istoricului clientului său(exportatorul).



59

Băncile comerciale, la rândul lor, rescontează titlurile de credit la banca centrală sau la instituţia definanţare a exporturilor şi, astfel, îşi reîntregesc fondurile. Cambia trebuie să fie denominată în moneda ţăriiexportatorului, iar scadenţa, de regulă, să nu depăşească 90-180 de zile. În fiecare ţar ă există anumite normeimpuse de banca centrală privind rescontarea.

3. Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanţarea exporturilor petermen scurt, asemănătoare, în principiu, cu tehnica creditelor de scont. Creditul de accept poate fi acordat înfavoarea exportatorului sau a importatorului (autohton).

a. Creditul de accept în favoarea exportatorului. În cazul în care partenerul de contract, din diferite

considerente, nu acceptă utilizarea titlurilor de credit, exportatorul are posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale. Banca acceptă cambia (accept bancar) pentru o scadenţă ce nu depăşeşte, de regulă, 180 de zile. Înfuncţie de legislaţia naţională, creditul de accept poate fi obţinut în două moduri:- fie însăşi banca acceptantă reescontează titlul la banca centrală sau la instituţia de finanţare a exporturilor

şi, pe această bază, acor dă exportatorului creditul;- fie exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă. În acest caz, banca

exportatorului, deşi nu finanţează operaţiunea, înlesneşte, prin semnătura dată pe cambie ca,exportatorul, folosindu-se de standingul ei, să realizeze finanţarea la o altă bancă.

Schema nr. 14. Mecanismul creditului de accept în favoarea exportatorului

2.Livrare mărfuri

EXPORTATOR 4.a. Plată la scadenţă IMPORTATOR

1. Cerere credit de acceptare

3.a. Accept bancar al titlurilor

3.b. Valoare nominală a titlurilor minus scontul şi comisionul de acceptare BANCA

4.b. Provizion bancar în contul plăţii la scadenţă

Acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării documentelor comerciale şi financiarecare atestă că exportatorul, într-un interval de timp dat, urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. Încazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un "cont de acoperire" până lascadenţa cambiei.

b. Creditul de accept acordat importatorului apare în situaţia în care banca acceptantă, conformcondiţiilor stipulate în convenţia de credit, acceptă cambii trase asupra sa, dar care sunt scontate în favoareaimportatorului, pentru a permite acestuia să achite exportatorul, care este clientul ei. Exportatorul este plătit lavedere, iar importatorul rămâne debitor faţă de bancă, suportând costul creditului.



60

Schema nr. 15. Mecanismul creditului de accept acordat importatorului

2.Livrare mărfuri

EXPORTATOR3.c. Plată la vedere

IMPORTATOR

1. Cerere credit de accept

3.a. Accept bancar al titlurilor de credit

BANCA3.b. Valoare nominală a titlurilor,

minus scontul şi comisionul

4. Provizion bancar în contul plăţii la scadenţă

4. Avansul bancar prin cesiune de creanţă. În unele ţări, băncile acordă facilităţi sub for mă deavans exportatorilor, pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia în livr ări de mărfuri pe credite pe

termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor str ăini. Cesionarea se efectuează pe baza unui document financiar de cesionare, exportatorii putând beneficia de un avans sub forma unui credit petermen scurt până la încasarea creanţelor de la importatori. Avansul/creditul acordat nu depăşeşte, deregulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din partea băncii o analiză de fond asolvabilităţii exportatorului.

5. Factoringul , ca metodă de finanţare pe termen scurt a exporturilor, constă în posibilitatea pe careo are exportatorul de a ceda creanţele sale unei instituţii specializate în astfel de operaţiuni, denumită casă defactoring (sau factor), pe baza unui contract, contra unui comision. Ca rezultat al contractului încheiat, casa defactoring urmăreşte încasarea la timp a contravalorii facturilor, iar exportatorul îşi reîntregeşte, imediat dupăremiterea facturilor, fondurile avansate în mărfurile livrate. Casa plăteşte exportatorului un anumit procent(70-90%) din valoarea facturilor, scutindu-l totodată de urmărirea debitorilor. Diferenţa (30-10%) esteregularizată după scadenţă, ea fiind păstrată de casa de factoring ca element necesar acoperirii unor riscurineprevăzute (calitatea mărfurilor, lipsuri cantitative).

În practica internaţională, factoringul se prezintă sub două forme principale: factoringtradiţional/convenţional (old line sau conventional factoring) şi factoring la scadenţă (maturity factoring).Deosebirea dintre ele constă în gama de servicii, mai mult sau mai puţin complete, pe care factorul le ofer ăaderentului şi în faptul că numai prima formă (cel tradiţional) îndeplineşte complet funcţia de finanţare pecredit.

În cazul factoringului tradiţional , factorul plăteşte aderentului valoarea creanţelor în momentul când îisunt transferate (sau la scurt timp după aceea), pe când în cazul celui la scadenţă , plata se face la scadenţa medie a facturilor cedate, mai exact, în practică la 10-20 de zile după această dată.

Consecinţa directă este că, la prima formă de factoring, factorul reţine atât comisionul, cât şidobânzile la credit, în timp ce, la factoringul la scadenţă, aderentul nu supor tă costul dobânzii, deoarece eleste plătit aproximativ la aceeaşi dată la care însuşi debitorul este obligat să efectueze plata către factor.

Factoringul internaţional ia, cel mai adesea, forma creditului factoring internaţional - ca relaţie ce sestatorniceşte între o firmă exportatoare şi două bănci comerciale: una din ţara sa şi una din ţaraimportatorului. De aici şi denumirea de factoring de export (relaţia exportator - banca exportatorului, credit înmonedă naţională) şi factoring de import (relaţia importatori şi banca angajată în operaţiunea de factoring dinţara importatorilor). În esenţă, se realizează o operaţiune unică de factoring. Astfel de relaţii apar atunci cândexistă un flux continuu şi important de export spre o anumită ţar ă. În principiu, în acest caz apar douăcontracte de factoring: unul încheiat între cele două bănci şi unul între exportator şi banca sa. Exportatorulcedează băncii sale facturile şi documentele de export în scopul urmăririi încasării acestora. Pe bazadocumentelor cedate, banca exportatorului poate acorda exportatorului două tipuri de credite: unulreprezentând o cotă parte din contravaloarea facturilor (70-90%) şi un altul pentru desf ăşurarea continuă aactivităţii de export. Aceste credite se dau, de regulă, în monedă naţională.



61

În baza acordului de factoring dintre cele două bănci, banca importatorului preia de la bancaexportatorului creanţele şi le urmăr eşte pe debitori, care sunt în ţara sa. Banca din ţara importatoare dă ogaranţie privind solvabilitatea clienţilor ei, ceea ce îi permite preluarea unui comision de factoring.

Costul finanţării prin factoring cuprinde dobânda la fondurile avansate de factor exportatorului, peintervalul ce se scurge până la scadenţa creanţelor , precum şi comisioanele pentru serviciile oferite, calculate lavaloarea creanţelor şi numărul lor (de 1-4%), în care se include şi o cotă de risc, în funcţie de ţara şicalitatea debitorului (sau debitorilor).

Deoarece instituţiile de factoring îşi mobilizează fondurile de pe piaţa monetar ă, dobânda plătită de

exportator se situează la nivelul dobânzilor de pe piaţă, iar scadenţele creanţelor , în general, nu trebuie să depăşească 90-180 de zile.

8.3.1.3. Finanţarea prin utilizarea acreditivului documentar

În practica internaţională este utilizat şi acreditivul documentar, în diferitele sale forme, camodalitate de plată şi de finanţare a exporturilor pe termen foarte scurt şi scurt.

Trebuie precizat faptul că acreditivul documentar constituie, în primul rând, o modalitate de plată şi, însubsidiar, prin tehnica comercial-bancar ă ce caracterizează funcţionarea sa, un instrument de finanţare petermen scurt. Indiferent de forma pe care o poate lua finanţarea pe termen scurt, întotdeauna, direct sauindirect, incumbă o for mă de garantare privind restituirea sumelor angajate în operaţiune.

8.3.2. Modalităţi de finanţare pe termen mediu şi lung

Modalităţile de finanţare pe termen mediu şi lung a comerţului internaţional pot fi grupate în două categorii:

tradiţionale (convenţionale): creditul furnizor, creditul cumpăr ător, liniile de credit, crediteleguvernamentale şi cele acordate de instituţii financiar-bancare internaţionale;moderne (neconvenţionale): forfetarea, leasingul, confirmarea comenzii.

8.3.2.1. Creditul furnizor

Creditul furnizor constituie un instrument de promovare a exporturilor prin facilitatea - plata pecredit - pe care furnizorul (exportatorul) o acord ă cumpăr ătorului. Creditul furnizor se acor dă atât petermen foarte scurt (până la 1 an) cât şi pe termene mijlocii şi lungi (5-7 ani). El este exclusiv legat de relaţii

de natur ă comercială: vânzare - cumpărare de mărfuri.Creditul furnizor are la bază considerentul că, deşi valoarea mărfii livrate este mare, resurselefinanciare ale exportatorului permit vânzarea ei pe credit. El nu depăşeşte 80-90% din valoarea mărfii,diferenţa fiind achitată de importator sub forma avansului sau plăţii la livrare. Pentru furnizor, acest tip decredit incumbă neajunsul imobilizării fondurilor investite în marf ă. Exportatorii, pentru a depăşi acestinconvenient iau, în paralel, credite de la bănci din ţara lor - bănci specializate în finanţarea exporturilor - pe

baza unei convenţii încheiate în acest scop.Pentru a se delimita cele două forme de finanţare prin credit furnizor din punct de vedere al sursei, în

practică se utilizează termenii:- finanţare dir ect ă sau auto finanţare, când furnizorul, în baza fondurilor de care dispune, vinde marfa pe

credit direct cumpăr ătorului (mai rar);- finanţare bancar ă, când creditul acordat cumpăr ătorului sub formă de mărfuri are ca suport finanţarea

furnizorului de o bancă prin credit bancar.

Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească fondurileacordate sub for mă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituţie specializată în finanţareaexporturilor din ţara lor sau de pe piaţa monetar ă naţională şi internaţională.

Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la oinstituţie de asigurare. Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii care afinanţat exportul. Astfel, poliţa de asigurare serveşte drept garanţie băncii pentru creditul acordatexportatorului pe toată durata valabilităţii sale. Costul asigur ării, sub forma primei de asigurare plătită deexportator, este întotdeauna suportat de către importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract, fieindirect prin includerea în preţul mărfii.



62

În acelaşi timp, prin contract, vânzătorul se asigur ă de rambursarea creditului prin apelul la uninstrument de garantare, cum ar fi scrisoarea de garanţie bancar ă solicitată cumpăr ătorului şi emisă de o

bancă de prim rang, cambiile acceptate şi avalizate bancar etc.

Schema nr. 16. Mecanismul derulării creditului furnizor

BANCAIMPORTATORULUI credit

furnizor/marf ă

BANCAEXPORTATORULUI

credit pentru

avans avans credit

contract

CUMPĂRĂTOR FURNIZOR

(EXPORTATOR)

asigurare creditde export

INSTITUŢII DEASIGURARE

Deoarece furnizorul este cel care avansează fondurile proprii sau mobilizează alte resurse, creditulfurnizor este mai scump, de regulă, decât creditul cumpăr ător. Exportatorii includ în preţul de ofertare şicostul propriei finanţări, precum şi alte speze şi comisioane bancare greu de identificat.

8.3.2.2. Creditul cumpărător

Creditul cumpărător este un credit acordat de banca din ţara exportatorului direct importatorului sau băncii sale. Valoarea creditului se situează între 75-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind suportatăsub formă de avans sau plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizoruleste, practic, plătit integral la livrarea mărfii. Creditele cumpăr ător sunt acordate, de regulă, de bănci sauinstituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie decredit între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului.

Băncile care acordă credite cumpăr ător, la rândul lor, se refinanţează de la banca centrală sau de la oinstituţie de finanţare a exporturilor. În cazul finanţării exporturilor de valori mari, ele pot proceda lamobilizarea fondurilor pe piaţa financiar ă naţională şi internaţională, prin lansarea de emisiuni de obligaţiunisau prin eurocredite rotative sau consor ţiale.

Asigurarea creditelor se realizează de banca exportatorului la o instituţie de asigurare din ţara sa.Costul asigur ării este suportat, de regulă, de importator.

În derularea creditului cum păr ător o importanţă deosebită o are convenţia de credit încheiată întrecumpăr ător (sau banca sa) şi banca exportatorului. Convenţiile de credit cuprind, în general, următoareleelemente: părţile contractante; plafonul; obiectul finanţării (cu precizarea că se admit numai importuri din

ţara băncii finanţatoare, spre deosebire de liniile de credit); schema de plată; termenul de rambursare;mobilizarea creditului (prin cambii sau bilete la ordin); valoarea minimă pentru un contract (precizare ceapare numai în cazul convenţiilor cadru); dobânda fixă (plătibilă semestrial); asigurarea creditului (la oinstituţie de asigurare din ţara exportatorului); prima de asigurare (plătită de exportator sau importator dupăcum s-a precizat în contractul comercial); valabilitatea convenţiei; dobânda penalizatoare.

Practica creditului cumpăr ător, în general, şi a celui bazat pe convenţii cadru, în special, prezintă anumite avantaje:

posibilitatea obţinerii creditului de la instituţiile de finanţare a exporturilor din ţara exportatorului, ladobânzi preferenţiale;comisioanele bancare, fiind negociate separat, nu pot fi incluse de către exportator în preţul mărfurilor; preţurile oferite de exportatori în condiţiile plăţii la livrare sunt mai mici;



63

în cadrul convenţiilor cadru pot fi incluse importuri de valori mai mici care în condiţii uzuale nu ar fi putut fi achiziţionate pe credit;operativitate în derulare deoarece nu mai sunt necesare negocieri pentru finanţarea fiecărui contractcomercial în parte;importatorii, cunoscând de la început condiţiile finanţării, le pot lua în considerare în timpul negocierilor

precontractuale.Aceste avantaje au determinat ca, în ultimii ani, creditul cumpăr ător să capete o extindere deosebită

în finanţarea comerţului internaţional.

Condiţii economice dificile şi climatul de concurenţă acer bă determină ca facilit ăţile acordate debănci - în numele statului pentru care finanţează - să capete o importanţă tot mai mare. În acest context,alegerea tehnicii de finanţare ocupă un loc important în strategia importatorilor, dar şi a exportatorilor.Alegerea unei tehnici de finanţare sau a alteia se află într-o strânsă corelaţie cu: limitele financiare aleexportatorului; limitele financiare ale finanţatorului; caracteristicile şi obiectul contractului comercialinternaţional; capacitatea exportatorului de a gestiona aceste credite; costurile implicate.

De exemplu, gestionarea creditelor furnizor este mai dificilă pentru exportator decât cea a creditelorcumpăr ător. Exportatorul, atunci când acor dă credite direct cumpăr ătorului, este obligat să preia el însuşifuncţia financiar ă a băncii, spre deosebire de creditul cumpăr ător unde relaţia de credit este între bancă şicumpăr ător. Totodată, intervalul de timp necesar acceptării şi scontării titlurilor de credit vine şi adaugăcosturi suplimentare, deoarece, pe această perioadă, exportatorul trebuie să se finanţeze de pe piaţa monetar ănaţională, adesea la costuri suplimentare celor plătite la creditele de export, acordate de băncile specializate,care, în general, beneficiază de subvenţii. De aceea este foarte important pentru importator, beneficiar alcreditului furnizor, să cunoască nivelul dobânzilor pe pieţele monetare din diferite ţări. Acest lucru permiteimportatorului, pe de o parte, să analizeze comparativ diferitele oferte (cu preţuri sensibil egale) şi să decidăluând în considerare şi nivelul dobânzilor la care potenţialul exportator se refinanţează, iar pe de altă parte, pe

parcursul negocierii preţului şi schemei de plată, să nu accepte costuri suplimentare peste aceste limite.Timpul necesar montării creditelor cumpăr ător este mai mare decât în cazul creditelor furnizor, mai

ales în situaţia unor proiecte de finanţare complexe şi de valori mari, datorită faptului că banca finanţatoare intervine ca partener de negociere. În cazul creditelor furnizor, deoarece nu intervin decât cei doi parteneri decontract, acordarea creditului se realizează rapid şi direct.

Desigur, mai pot fi adăugaţi şi alţi factori favorizanţi sau restrictivi în decizia privind tipul de credit deexport cel mai avantajos pentru o situaţie dată. Cele prezentate reflectă doar o faţetă a utilizării creditelor deexport. În practică se constată o diversificare a elementelor şi tehnicilor propriu-zise de creditare oferite de

bănci clienţilor lor, după cum, nu o dată, modalităţile de creditare convenţionale sunt combinate cu celeneconvenţionale. Mai mult decât atât, însăşi importatorii se finanţează singuri, prin mobilizarea creditelor, înnume propriu, de pe piaţa de capital prin lansarea de obligaţiuni.

8.3.2.3. Linia de credit

Linia de credit reprezintă un credit pe care o bancă îl ţine la dis poziţia altei bănci sau aimportatorului şi presupune, în principiu, patru elemente: plafonul creditului; perioada cât plafonul este ţinut ladispoziţie; dobânda la care a fost acordat; obiectul creditului.

Din punct de vedere al obiectului, liniile de credit pot fi: financiare şi comerciale.a. Liniile de credit financiare sunt acordate de o bancă alteia f ăr ă un obiect al creditării specificat

expres. Din linia de credit deschisă în favoarea sa, banca debitoare efectuează diferite plăţi. De regulă, astfel delinii sunt utilizate pentru plata unor importuri curente cu plata la vedere sau pe termen scurt. Moneda în carese acordă linia de credit poate fi moneda naţională a ţării în care este situată banca creditoare sau o altă valută.

Dobânda luată în considerare este dobânda LIBOR căreia i se adaugă o marjă în funcţie de bonitatea şistandingul băncii debitoare. Perioada pentru care se acordă nu depăşeşte, de regulă, 3 ani.b. Liniile de credit comerciale sunt acordate de bănci sau instituţii de finanţare a exporturilor unor

alte bănci situate în ţări importatoare. În practică, astfel de linii se pot deschide şi direct în favoarea unormari firme importatoare. Printre caracteristicile liniilor de credit comerciale pot fi amintite: obiectulfinanţării îl constituie, în majoritatea cazurilor, echipamente, maşini, utilaje, de valori mari; crediteleacordate în cadrul liniei de credit sunt pe termene mijlocii şi lungi (5-8 ani); rambursarea fondurilor trebuie săse facă integral până la sfâr şitul perioadei pentru care linia a fost deschisă, scadenţele putând fi unice;moneda în care se acordă finanţarea poate fi alta decât a ţării care a acordat linia de credit; dobânda poate fifixă, variabilă sau preferenţială; o parte din valoarea fiecărei livr ări se plăteşte sub formă de avans sau cotă lalivrare de către importator (10-15%); sunt garantate prin garanţii emise de băncile în favoarea cărora s-au



64

deschis liniile de credit. Ca şi în cazul creditului cumpăr ător, linia de credit asigură vânzătorului plata mărfiiintegral la livrare.

Liniile de credit comerciale constituie una dintre tehnicile de promovare a exporturilor din ţara băncii creditoare.

8.3.2.4. Creditele guvernamentale

Creditele guvernamentale sunt credite acordate de un stat unui alt stat , la baza derulării lor stând

acordurile de credit guvernamentale. Principalele caracteristici ale unui credit guvernamental sunt:- acordarea creditului se face pe baza unei înţelegeri încheiate între cele două state;- creditul constă în mărfuri vândute pe credit, iar rambursarea poate fi realizată în mărfuri sau în valută

convertibilă;- fondurile necesare acordării creditului sunt suportate din bugetul ţării exportatoare;- creditul este garantat de guvernul ţării importatoare prin reprezentantul său, Ministerul de finanţe sau

Banca centrală;- condiţiile de acordare a creditelor guvernamentale sunt, de regulă, preferenţiale (dobânzi mai mici şi

termene îndelungate de 10-15 ani);- dobânzile se plătesc în mărfuri sau în valută convertibilă;- atât livr ările pe credit, cât şi rambursarea ratelor scadente se fac eşalonat;- derularea operativă a livr ărilor şi rambursărilor se realizează prin băncile desemnate expres în acest scop de

ţările partenere.

Acordurile de credit guvernamentale cuprind menţiuni precise privind: volumul creditului; termenul derambursare; nivelul dobânzii; contingentul mărfurilor pentru export şi lista mărfurilor ce se vor puteaimporta sub formă de rate scadente; data primei scadenţe; stabilirea întreprinderilor implicate în realizareaexporturilor pe credit; condiţiile de import; condiţiile de livrare şi clauzele privind neîndeplinirea

prevederilor acordului de asigurare etc.Creditele guvernamentale constituie, pentru ţara exportatoare, o modalitate de finanţare a

exporturilor, iar pentru ţara importatoare, o facilitate pentru efectuarea de importuri de valori mari cudobânzi avantajoase, termene îndelungate şi, în unele cazuri, cu posibilitatea rambur sării în mărfuri.

Deoarece fondurile necesare acordării creditului sunt suportate din bugetul ţării, exportatorii din ţaracreditoare, de regulă, sunt plătiţi în monedă naţională, iar mărfurile, ce se constituie valoric ca raterambursate, sunt vândute de stat firmelor naţionale în monedă naţională sau în valută.

8.3.2.5. Creditele acordate de instituţii financiar-bancare internaţionale şi regionale

Ţările membre ale unor organisme financiar-bancare internaţionale şi regionale pot beneficia decreditele acordate de acestea în scopul realizării unor obiective economice. Fondurile puse la dispoziţie deaceste instituţii sunt acordate în conformitate cu statutul lor de funcţionare şi pot fi utilizate de ţările membre

pentru realizarea unor obiective de investiţii strict precizate. Fondurile astfel obţinute de ţara membr ă pot fifolosite pentru realizarea importurilor pentru obiectivul finanţat de organismul internaţional sau regional. Deregulă, aceste instituţii finanţează numai o parte din obiectivul economic, iar condiţiile de dobândă şitermenele sunt mai avantajoase decât cele de pe piaţa bancar ă.

8.3.2.6. Finanţarea prin forfetare

Operaţiunile de forfetare pot fi definite ca vânzări de către exportatori ale creanţelor lor asupraimporturilor, creanţe care sunt materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste 90 de zile, în favoareaunor instituţii specializate care execut ă serviciul de cumpărare a efectelor de comerţ contra unei taxedenumit ă taxă de forfetare.

Operaţiunile de forfetare se aseamănă, în principiu, cu cele de scontare. Suma de bani pe care posesorul unor creanţe o obţine prin forfetarea acestora se determină pe baza formulei utilizate în stabilireavalorii reale a cambiilor sau biletelor la ordin în urma scontării, termenii fiind însă definiţi corespunzătoroperaţiunii de forfetare:

V VV n N z T

f sau anual V VV n T f

f n 360 100 f n 100



65

în care:

Vf - valoarea pe care o obţine beneficiarul creanţei în urma forfetăriiVn - valoarea nominală a creanţelor

Nz - numărul de zile dintre data forfetării şi scadenta creanţei Tf - taxa de forfetare Este de menţionat faptul că Vn, reprezentând valoarea nominală a cambiilor şi biletelor la ordin

corespunzătoare unei vânzări pe credit, va cuprinde valoarea ratei scadente (a creditului) şi dobânda aferentă.

Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de scadenţă sau transformarea uneivânzări pe credit într-o vânzare la vedere din punct de vedere al exportatorului. Cu toate acestea, forfetarea sedeosebeşte de scontare:- prin forfetare, instituţia de forfetare preia asupra sa toate riscurile de neplată izvorâte din reaua credinţă

sau falimentul debitorului sau garantului, riscuri care, în cazul scontării, nu sunt preluate de bancă,ultimul posesor legitim al cambiei prin acţiunea cambială în regres ţinând solidar la plată toţi semnatariicambiei;

- scontarea se efectuează de către băncile comerciale pe pieţele monetare naţionale, iar forfetarea serealizează pe plan internaţional de un număr relativ redus de instituţii specializate de forfetare situate, deregulă, în centrele financiare internaţionale;

- scadenţa efectelor de comerţ acceptate pentru scontare - având în vedere mobilizarea lor prin rescontare - poate fi, în principiu, de maxim 90 de zile, în timp ce piaţa forfetărilor se ocupă de negocierea titlurilorde creanţă pe termen mediu şi lung;

- scontarea se realizează prin fonduri mobilizate de băncile comerciale pe piaţa naţională şi apoirefinanţate de la banca centrală; forfetarea are ca sursă de finanţare fondurile atrase de instituţiile deforfetare prin mobilizarea lor pe plan internaţional, pe piaţa eurovalutelor;

- costul scontării este stabilit în funcţie de condiţiile pieţei naţionale, al cărei regulator este taxa oficială ascontului sau taxa de rescont, iar costul forfetării are ca bază de formare nivelurile de cost ale pieţei eurovalutelor, respectiv nivelul dobânzii la eurovaluta de referinţă în care este exprimată creanţa;

- băncile comerciale scontează de regulă titluri de credit exprimate în moneda lor naţională, iar instituţiile deforfetare în orice valută acceptată ca eurovalută;

- ca rezultat al riscurilor preluate de instituţia de forfetare (comercial, politic), taxa de forfetare este maimare decât taxa scontului.

În principiu, operaţiunile specifice forfetării sunt asemănătoare etapelor premergătoare încheieriiunui contract comercial internaţional, în fond, în acest caz fiind vorba de vânzarea unor creanţe la un preţ -taxa de forfetare.

Iniţierea operaţiunii de forfetare se poate realiza în două stadii diferite în raport cu contractulcomercial:

în stadiul precontractual, când exportatorul doreşte să realizeze un export cu plata la vedere dar, înacelaşi timp, să asigure facilităţi cumpăr ătorului, prin vânzarea mărfii pe credit;în faza post-contractuală sau de portofoliu, când exportatorul deţine creanţe asupra importatorului şidor eşte din diferite considerente mobilizarea fondurilor imobilizate în creditul acordat, în vedereautilizării lor imediate.

Practica arată că este de dorit ca iniţierea operaţiunii de forfetare să ai bă loc în etapa precontractuală, învederea corelării mai uşoare a factorilor de eficienţă valutar-financiar ă.

(a) Oferta de for fetare . În cazul în care un exportator intenţionează să forfeteze creanţele rezultate înurma unui export pe credit, în funcţie de momentul în care se află cu tratativele comerciale privind încheiereacontractului comercial, el poate utiliza trei tipuri de ofertă:

a1. Oferta f ăr ă obligo se foloseşte de regulă în faza precontractuală şi exportatorul cere instituţiei deforfetare indicarea f ăr ă obligo a costului forfetării valabil la un moment dat sau pentru un anumit interval detimp. Această ofer tă nu obligă instituţia de forfetare să menţină nivelul procentelor oferite, dacă forfetarea serealizează exportatorul nefiind obligat să plătească comisionul de angajament.

Acest gen de ofer tă permite exportatorului ca în cadrul calculului de eficien ţă a exportului, pe care îlefectuează pe parcursul negocierilor, să poată stabili condiţiile financiare minime în care să vândă pe creditcomercial dar să-şi mobilizeze imediat fondurilor f ăr ă pierderi.

a2. Op ţiunea . În cazul în care exportatorul doreşte să aibă asigurată posibilitatea refinanţării prinforfetare înainte de încheierea contractului, el poate solicita instituţiei de forfetare o opţiune fer mă definanţare.



66

Prin operaţiunea fermă de finanţare, instituţia comunică exportatorului condiţiile certe de forfetare pentru efectele de comerţ pe care exportatorul urmează să le obţină de la importator. Operaţiunea estelimitată în timp, de la câteva zile până la câteva să ptămâni, putând fi prelungită. Pe acest interval, instituţia deforfetare se angajează ferm să efectueze forfetarea creanţelor exportatorului la nivelul taxei de forfetare şi alcondiţiilor convenite. Deoarece fondurile reprezentând valoarea efectelor de comerţ, mai puţin taxa deforfetare, sunt ţinute la dis poziţia exportatorului pe tot acest interval, exportatorul plăteşte un comision deopţiune pentru acest serviciu. El poate renunţa la opţiune, pierzând comisionul.

a3. Oferta ferm ă este întâlnită în faza post-contractuală, când titlurile de credit sunt în posesia

exportatorului şi acesta decide forfetarea lor. Ea poate sau nu să fie precedată de "oferta f ăr ă obligo" sau de"opţiune", acestea neconstituind o obligaţie fermă. În cadrul ofertei ferme, instituţia de forfetare îşiformulează condiţiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit existente, deci pentru o situaţieconcretă dată. Acceptarea ofertei ferme obligă părţile definitiv: instituţia de forfetare faţă de exportator dinmomentul transmiterii ofertei ferme; exportatorul faţă de instituţia respectivă din momentul acceptăriiofertei.

(b) Cererea de ofert ă este un document pe baza căruia instituţia de forfetare îşi poate asuma unangajament ferm, fiind întocmit de exportator şi trebuind să cuprindă anumite elemente:- valoarea titlului sau titlurilor de credit şi moneda în care sunt exprimate - în vederea stabilirii întinderii

angajamentului asumat - calităţile creanţelor obţinute şi posibilităţile efective de finanţare sau eventual derefinanţare;

- numele şi ţara de origine ale exportatorului, cunoscându-se prin acestea identitatea şi statutul juridic al partenerului la contractul de forfetare, precum şi statutul juridic al efectului de comerţ oferit. Prin

identificarea exportatorului se urmăreşte stabilirea capacităţii sale comerciale, în sensul posibilităţilor derealizare a contractului comercial ce dă naştere creanţelor negociate;

- numele şi ţara de origine ale importatorului indică, în primul rând, calitatea debitorului, nivelul şi naturariscurilor asumate de instituţia de forfetare, precum şi cadrul juridic care ar reglementa o eventualăexecutare legală a creanţei achiziţionate;

- scadenţa sau scadenţele titlurilor de credit, delimitând durata creditului, în funcţie de care se stabilescnecesităţile de finanţare şi costul operaţiunii,

- natura mărfii ofer ă indicii suplimentare asupra certitudinii duratei creditului, riscurilor contractuluicomercial de bază şi solidităţii operaţiunii care generează creditul;

- data livr ării mărfii şi data remiterii titlurilor de credit instituţiei de forfetare, necesare cunoaşterii exacte amomentului creditării şi stabilirii valabilităţii ofertei.

Desigur, de la caz la caz, se mai pot solicita şi alte informaţii de la instituţia de forfetare.(c) Costur il e for fet ăr i i . Pentru încheierea contractului de forfetare, instituţia de forfetare, pe baza

datelor primite de la exportator şi cuprinse în cererea de ofertă, stabileşte costul forfetării.În funcţie de volumul creditului şi durata sa, cunoscând condiţiile pieţei eurovalutelor, instituţia de

forfetare poate fixa ca bază de forfetare nivelul dobânzii pe piaţa eurovalutelor la atragerea de fonduri. Lastabilirea costului final al forfetării, la această bază se adăugă o mar jă de risc legată de condiţiilecontractului.

Practica forfetării ia în considerare în mod global riscurile de ţar ă, care cuprind ponderea principală ariscurilor majore legate de neplată. Desigur, în tratarea individuală a fiecărei operaţiuni nu sunt ignorateeventualele riscuri specifice care se iau în calculul marjei de risc în mod corespunzător. Marja globală de risc se

poate situa între 0,5% şi 5% pe an.În funcţie de costul de bază dat de nivelul dobânzii pe piaţa eurovalutelor şi de marja globală de risc

se stabileşte costul total al operaţiunii de forfetare, care îmbracă forma taxei de forfetare. Alături de taxa de forfetare, pentru derularea, administrarea operaţiunii şi alte cheltuieli, instituţiile de

forfetare percep un comision de 0,5% pe an.La costurile forfetării, în funcţie de condiţiile derulării operaţiunilor se mai adăugă comisionul de

opţiune, dacă în prealabil a existat o cerere opţională şi comisionul de angajament. Comisionul deangajament se plăteşte pe intervalul de la data încheierii contractului de forfetare până la forfetarea creanţelor şise situează între 0,75-1% pe an, deducându-se din valoarea finanţată. Comisionul de angajament estesuportat de către exportator pentru serviciul de ţinere a fondurilor la dis poziţia sa până la prezentareacreanţelor .

Cel puţin teoretic, eficienţa economică absolută a forfetării creanţelor rezultate din exportul pe creditare limite în funcţie de raportul dintre dobânda la creditul comercial şi costul forfetării. Relativ, eficienţa forfetării are în vedere o a doua latur ă atunci când costul forfetării depăşeşte dobânda la credit, dar diferenţanegativă rezultată este mai mică decât dobânda pe care ar fi trebuit să o plătească exportatorul sau banca sa

pentru refinanţare printr-un credit mobilizat pe europiaţă.



67

8.3.2.7. Finanţarea prin leasing

Ca metodă de finanţare, în special pe termen mediu şi lung, leasingul a apărut odată cu modificareastructurii şi valorii maşinilor şi echipamentelor ce formează obiectul schimburilor internaţionale. Uzuramorală rapidă şi volumul mare de investiţii pe care îl presupun anumite echipamente, în condiţiile unor

permanente procese de modernizare, au determinat apariţia societăţilor de leasing.Leasingul presupune, în principiu, două contracte:

- un contract de vânzare-cum părare încheiat între organizaţia producătoare - ca vânzător - şi organizaţiafinanciar ă (societatea de leasing) care creditează operaţiunea de leasing - în calitate de cumpăr ător;- un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ importator.

În acest mod, exportatorul primeşte plata contravalorii echipamentului la livrare, eliminând astfelriscurile unei vânzări pe credit, iar importatorul nu este obligat să se angajeze într-o relaţie de credit, el

plătind periodic societăţii finanţatoare doar o chirie stabilită prin contractul de leasing.În practica internaţională, leasingul cunoaşte două forme:

financiar; opera ţional.

Leasingul fi nanciar se caracterizează prin faptul că, în perioada de închiriere, chiria plătită de clientsocietăţii de leasing acoper ă integral preţul produsului, inclusiv cheltuielile auxiliare şi un profit aloperaţiunii. Contractul de leasing, încheiat în acest caz, cuprinde întotdeauna clauze privind modul în care

bunul trebuie păstrat, acesta trebuind să fie asigurat, riscurile economico-financiare fiind transferate asupra

clientului, firma de leasing păstrându-şi dreptul de a dispune de bun în cazul în care nu sunt plătite ratele.Bunurile care fac obiectul leasingului financiar şi perioadele de contractare pot fi: nave şi avioane(10-15 ani); rafinării (7-12 ani); generatoare electrice (7-10 ani); calculatoare (5-7 ani); containere (5-7 ani);automobile (3-5 ani) etc.

Firmele producătoare apelează la finanţarea exportului prin leasing din mai multe considerente: îşi păstrează liniile de credit oferite de bănci neafectate de exportul acestor produse; pot exporta suplimentarchiar dacă nu mai pot beneficia de noi credite de export; eludează legislaţia naţională care, uneori, interziceunele exporturi în anumite ţări; evită controlul importurilor din ţările beneficiare; îşi recuperează integralfondurile în momentul vânzării produselor sale firmei de leasing.

Pentru importatori, operaţiunea de leasing este avantajoasă din cel puţin două motive. În primulrând, autorităţile naţionale acor dă firmelor de leasing posibilităţi de refinanţare avantajoase asemănătoarecreditelor de export (dobânzi şi impozite reduse, scutire de taxe), ceea ce determină ca finanţarea prin leasing

pentru importatori să fie mai ieftină. În al doilea rând, contractul de leasing financiar ofer ă clientului, la

terminarea perioadei, trei posibilităţi de acţiune: restituirea bunului; prelungirea contractului; cumpărarea lui laun preţ foarte avantajos (a nu se uita că, din punctul de vedere al firmei de leasing, valoarea bunului şi

beneficiile au fost integral recuperate).Leasingul opera ţional (funcţional) se caracterizează prin aceea că în perioada de închiriere se

acoper ă doar o parte din preţul de export al produsului, închirierea se efectuează pe termen scurt iarîntreţinerea, asigurarea şi reparaţiile intr ă în sarcina societăţii de leasing. În acelaşi timp, accentul cade peserviciile oferite de firma de leasing pe toată perioada încheierii, valoarea produsului recuperându-se dinînchirieri succesive sau simultane.

Mecanismul finanţării prin leasing este prezentat în schema nr. 17 şi presupune următoarele etape:1. Încheierea contractului de leasing;2. Alegerea bunului (echipamentului);3. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing;4. Emiterea facturii;

5. Asigurarea bunului la o societate de asigur ări;6. Livrarea/montarea echipamentului;7. Plata ratelor aferente contractului de leasing.



68

Schema nr. 17. Mecanismul finanţării prin leasing

7

BENEFICIAR

1SOCIETATE

2 DE LEASING

63

4 5

PR ODUCĂTORSOCIETATE

DE ASIGUR ĂRI

8.3.2.8. Finanţarea prin confirmarea comenzii

Printre tehnicile neconvenţionale de finanţare a comerţului internaţional se înscrie şi confirmareacomenzii, utilizată cu pr ecădere în domeniul exportului de maşini, utilaje şi echipamente de valori mari.Această tehnică de finanţare, apărută după anii `70, îmbină, în anumite limite, caracteristicile factoringului şiale creditului cum păr ător.

Operaţiunea de finanţare se realizează prin intermediul unor instituţii specializate de confirmarecare, adesea, sunt afiliate la o bancă comercială. Instituţia de confirmare preia, odată cu finanţarea, şiasigurarea operaţiunii împotriva riscurilor de neplată, de întârziere a plăţii, politice şi de calamităţi naturale.

Finanţarea operaţiunii prin confirmarea comenzii este iniţiată de exportator pe baza comenzii ferme aimportatorului, prin care acesta atestă că a solicitat exportatorului o anumită marf ă pe care se angajează să ocumpere. Comanda este prezentată de exportator instituţiei de confirmare, care o confirmă. Prin aceastăconfirmare, care are valoare de contract de finanţare, instituţia specializată se angajează să preia creanţele deîncasat ale exportatorului şi să achite contravaloarea mărfurilor de îndată ce au fost expediate.

Creanţele exportatorului, materializate în titluri de credit, sunt andosate de acesta în favoarea instituţiei de confirmare. La primirea lor, instituţia finanţatoare plăteşte contravaloarea lor mai puţin comisionul deconfirmare.

În acest mod, exportul este realizat cu plata imedia tă, relaţia de credit stabilindu-se între importator şiinstituţia de confirmare a comenzii. Finanţarea prin confirmarea comenzii se realizează, de regulă, pentrucreanţe cu scadenţe situate între 2 şi 10 ani. Deoarece instituţia de confirmare efectuează în favoareaexportatorului o serie de activităţi - confirmarea comenzii, achitarea contravalorii mărfurilor imediat dupălivrare, preluarea diferitelor riscuri, ur mărirea încasării în timp a creanţelor etc. - comisionul de confirmareeste superior comisioanelor specifice altor forme de finanţare.

La nivel mondial se apreciază că, din totalul operaţiunilor finanţate prin tehnici neconvenţionale, 75%sunt realizate prin forfetare, 20% prin leasing şi 5% prin factoring.



69

BIBLIOGRAFIE

Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1997

Basno, C., Dardac, N. - “Operaţiuni bancare, instrumente şi tehnici de plată”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar ”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002Bogdan, I. (coordonator) - „Tratat de management financiar-bancar ”, Ed. Economică,

Bucureşti, 2002Că praru, B. - “Retail banking”, Ed. C.H. Beck, 2009Că praru, B. - “Activitatea bancar ă. Sisteme, operaţiuni şi practici”, Ed. C.H.

Beck, 2010Costică, I., Lăzărescu, S.A. - „Politici şi tehnici bancare”, Ed. ASE, Bucureşti, 2004Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucur eşti, 2005Diaconescu, M. - “Bănci. Sisteme de plăţi . Riscuri”, Ed. Economică, Bucureşti,

1999Gaftoniuc, S. - “Practici bancare internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti,

1995Hoanţă, N. - „Bani şi bănci”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000Howells, P.G.A., Bain, K. - „Financial Markets and Institutions”, Pearson, 2007Imireanu, M. Ghe. - “Tehnica şi practica operaţiunilor bancar e”, Ed. Tribuna

Economică, Bucureşti, 1995Levi, M. - „International Finance”, 4th Edition, Routledge, New York,

2005Lloyd, R., Muth, H.P., Gerlach, F. - „Analiza creditului”, Ed. Expert, Bucur eşti, 1998

Negruş, M. - ”Finanţarea schimburilor internaţionale”, Ed. Humanitas,Bucureşti, 1991

Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,2006

Negruş, M. - “Produse şi servicii bancare. Marketing bancar ”, Ed. FundaţieiRomânia de Mâine, Bucureşti, 2006Petria, N. - „Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003Toma, R.,

Negruş, M.- “Spre o nouă arhitectur ă monetar-financiar ă internaţională”, Ed.Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2005

Toma, R. - “Politici şi tehnici bancare”, Ed. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2007

Turcu, I. - “Operaţiuni şi contracte bancar e”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1995

Turlic, V., Cocriş, V. - „Monedă şi credit”, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997Voinea, Gh. - „Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale”, Ed.

Sedcom Libris, Iaşi, 2003*** BNR - Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin,

modificată prin Legea nr. 83/1994*** BNR - Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 39/2008 pentru modificarea şi completarea Legiinr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin

*** BNR - Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr.83/1994

*** BNR - Legea nr. 127/2009 privind aprobarea OUG nr. 38/2009 pentrumodificarea şi completarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului

*** BNR - Regulamentul nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la



BNR a Centralei Incidentelor de Plăţi, modificat prin Circulara nr. 21/2002, Circulara nr. 15/2004, Regulamentul nr. 7/2005, Regulamentul nr. 13/2008 şi Regulamentul nr. 19/2009

*** BNR - Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit

*** BNR - Regulamentul nr. 3/2005 privind debitarea directă executată

prin casa de compensare automată *** BNR - Regulamentul nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de

plată de debit *** - OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

capitalului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr.227/2007, OUG nr. 215/2008, OUG nr. 25/2009, Legea nr.270/2009 şi OUG nr. 26/2010)

Documents

TTIN Suport Curs