REFERAT

LA TEMA

TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN LEGISLAŢIILE DIFERITOR STATE

Chișinău 2015

Cuprins

Introducere

1. Tratamentul penal al minorilor în statele cu

tradiţie…………………………….4

1.1. Franţa…………………………………………………………………………4

1.2. Germania……………………………………………………………………..6

1.3. Federaţia Rusă……………………………………………………………….8

1.4. Olanda………………………………………………………………………...9

2. Tratamentul penal al minorilor în statele ex-socialiste ………………………..11

2.1. România……………………………………………………………………..11

2.2. Polonia……………………………………………………………………….14

2.3. Letonia……………………………………………………………………….14

2.4. Ucraina………………………………………………………………………14

3. Tratamentul penal al minorilor în alte state ……………………………………

17

3.1. Suedia………………………………………………………………………..17

3.2. Elveţia………………………………………………………………………..18

3.3. Danemarca…………………………………………………………………..19

3.4. Argentina……………………………………………………………………19

3.5. Japonia……………………………………………………………………....19

3.6. Australia……………………………………………………………………..20

Concluzii

Bibliografie

2

IntroducereMileniul trei reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de autoe-

valuare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic, observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 % în 2002. 1 Situaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002.2 De altă natură, însă, este situaţia în R.M., unde ponderea mino-rilor condamnaţi a ajuns de la 11,2 % în 2003 la 14,1 % în 2005.3 Astfel, pentru infracţiuni ex-cepţional de grave, deosebit de grave şi grave au fost condamnaţi circa 77, 6 %.

Din cele menţionate anterior conchidem că problema criminalităţii mi¬norilor este una cheie în criminologie. De altfel, problema a stârnit nu doar interesul juriştilor, ci şi al psihologilor, peda-gogilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi, mâine vom avea o generaţie tânără de infractori - oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze inte -grarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.

Scopul de bază al prezentei lucrări vizează analiza aprofundată a con-cepţiilor, ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de drept penal, criminologie, psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din alte state, precum şi elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a acestui flagel.

Obiectivul principal trasat este de a conferi o nouă dimensiune acestui fenomen atât de pe poziţiile domeniului ştiinţific, cât, mai cu seamă, de pe poziţiile sociale ale condiţiilor materiale de viaţă. În vederea atingerii obiectivului preconizat, ne propunem să abordăm următoarele probleme:

-Analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor;-Analiza comparată a tratamentului penal al minorului în legislaţiile unor state;-Sinteza rezultatelor cercetărilor psihologice în problema investigată;-Studierea independenţei factorilor de risc ai delincvenţei juvenile;-Fundamentarea necesităţii prevenirii şi combaterii acestui flagel;-Definirea şi completarea noţiunilor operaţionale; -Studiul statistic comparat.În scopul atingerii obiectivului investigat, urmărind abordarea graduală a problemelor

enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost selectat materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, precum şi cel referitor la concepţiile în materia delincvenţei juvenile.

În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei investigate, precum şi a elucidării aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile penale ale altor state referitoare la capitolul respectiv, ne-am propus studiul literaturii de specialitate în următoarea ordine:

• Tratamentul penal al minorilor în statele cu tradiţie (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Olanda);

• Tratamentul penal al minorilor în statele ex-socialiste (România, Polonia, Letonia, Ucraina);• Tratamentul penal al minorilor în alte state (Suedia, Elveţia, Danemarca, Argentina, Japonia,

Australia).

1 Jecu V., “Prevenirea delincvenţei juvenile şi minorul victimă”, Bucureşti, 1998, pag. 45.

2Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 2004, стр. 263.

3Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, Chişinău, 2005, nr. 8, pag. 13-14.

3

1. TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE CU TRADIŢIE

1.1.Legislaţia FranţeiCodul Penal al Revoluţiei Franceze de la 1791, cunoscut în literatura de specialitate sub

denumirea de Codul lui brumar de anul IV, precum şi Codul Napoleon (1810) fixau ca limită a minorităţii penale vârsta de 16 ani, fără a prevedea prezumţia de iresponsabilitate a persoanei minore.

Totodată, atunci când se considera că minorul a săvârşit fapta cu discernământ, acesta urma a fi condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate mai puţin riguroasă decât cea care se aplică unui infractor major (beneficiind de scuza atenuantă a vârstei), ispăşind-o în instituţiile penitenciare alături de infractorii majori.

Ceva mai târziu, în 1850, s-a dispus înfiinţarea unor “colonii penitenciare” destinate nemijlocit delincvenţilor minori. Studiile efectuate în epoca respectivă, cu referire la modul de funcţionare a acestora, au determinat că regimul “coloniilor penitenciare” era similar cu cel al penitenciarelor, fapte genera apariţia aceloraşi consecinţe nocive asupra dezvoltării psihice şi morale a minorilor ca şi închisorile de drept comun destinate adulţilor şi drept rezultat, regimul similar al ispăşirii pedepsei privative de libertate în cadrul celor două tipuri de instituţii penitenciare a dus atât la apariţia recidivelor, cât şi la formarea unor infractori cu o periculozitate deosebită.

Pentru a se evita aceste efecte nedorite, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată, conform legii din 1898, li se oferea dreptul de a încredinţa supravegherea şi paza delincventului minor, după caz, părinţilor, unei rude, unei instituţii de caritate ori asistenţei sociale.

Mai performantă, în acest sens, pare a fi legea din 1906, care prevedea ridicarea cenzului de vârstă a minorităţii penale de la 16 la 18 ani. Totodată, minorul între 16 şi 18 ani neîmpliniţi nu beneficia de atenuarea pedepsei. Regimul răspunderii penale a minorului legiferat prin Codul Penal de la 1810 a fost modificat abia prin Legea din 22.07.1912. Menţionăm că legea dată cuprindea o serie de dispoziţii totalmente noi pentru epoca respectivă şi care, în mod nemijlocit, au influenţat reforma legislaţiei penale din numeroase ţări europene. În acest context, amintim înfiinţarea Tribunalului pentru copii şi adolescenţi ca secţie specializată a tribunalului corecţional, competent să judece delincvenţii minori cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Aici urmează să distingem:

- Minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani beneficia de o prezumţie absolută de iresponsabilitate penală, fiind judecat de un tribunal civil care dezbătea cauzele respective în camera de consiliu şi pronunţa o măsură educativă;

- Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani neîmpliniţi se punea problema dacă au acţionat ori nu cu discernământ, iar atunci când acesta era dovedit, tribunalul pentru copii şi adolescenţi aplica o pedeapsă privativă de libertate sau măsura nou-înfiinţată a “libertăţii supravegheate”, de care însă beneficia doar minorul în vârstă de până la 16 ani;

- Minorul între 13 şi 16 ani neîmpliniţi ce a săvârşit fapta penală cu discernământ putea beneficia de o reducere de pedeapsă, care însă nu se aplica în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, condamnaţi ca şi infractorii majori.

Regimul penal actual al delincventului minor este cel reglementat de Ordonanţa din 02.02.1945 cu modificările ulterioare. Prin acest act normativ a fost suprimată problema vizând discernământul pentru toţi minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Mai mult ca atât, a fost extins beneficiul regimului sancţionator atenuat şi pentru minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, lăsând totuşi judecătorului posibilitatea ca, în anumite cazuri convenţionale de excepţie, să nu recurgă la diminuarea pedepsei, arătând în hotărâre acele motive speciale care l-au determinat să o ia. Conform aceleiaşi Ordonanţe din 1945, a fost legiferată prezumţia de iresponsabilitate a minorului până la împlinirea vârstei de18 ani. Referitor la minorii de 13 ani, prezumţia are un caracter absolut, prin urmare, nu poate fi înlăturată prin nici un mijloc de probă. Faţă de aceşti minori pot fi luate măsuri educative (asistenţă, supraveghere, educaţie), iar în caz de contravenţie ei pot fi doar mustraţi de “tribunalul de poliţie”.

În 1975 în Franţa este adoptată Legea conform căreia minorul care nu a împlinit 16 ani poate fi “pus sub protecţie judiciară” pe o durată de cel mult 5 ani, adica până la vârsta care corespundea în trecut majoratului civil. În mod excepţional, minorii între 13 şi 18 ani pot fi condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea dacă trăsăturile lor de personalitate fac necesară aplicarea unei asemenea

4

sancţiuni ori dacă se sustrag în mod sistematic de la executarea unei măsuri de reeducare. În acest ultim caz se aplică în mod obişnuit o suspendare condiţionată a executării pedepsei cu punerea la încercare şi se dispune trimiterea minorului într-un “centru de găzduire” pentru supravegherea conduitei sale în perioada de încercare.

În cazul contravenţiilor, minorul nu poate fi condamnat decât la o amendă, care nu poate fi înlocuită, în caz de neexecutare, cu închisoarea. În cazul contravenţiilor de clasa a V-a (al delictelor şi crimelor), minorul de 13-18 ani poate fi pedepsit cu închisoarea, beneficiind de o reducere la '/2 a duratei prevăzute pentru infracţiunea dată.4

Reducerea pedepsei are un caracter de principiu, deoarece judecătorul are dreptul ca, printr-o hotărâre special motivată şi în cazuri de excepţie, să aplice minorului între 16 şi 18 ani aceeaşi pedeapsă ca şi cea prevăzută pentru infractorii majori. În funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de felul pedepsei prevăzute de lege, regimul sancţionator se prezintă astfel:

- în cazul crimelor pedepsite cu moartea (pedeapsa cu moartea fiind abolită prin Legea din 9 octombrie 1981), cu recluziunea criminală sau cu detenţia pe viaţă, pedepsele pentru minori sunt înlocuite cu închisoarea de la 10 la 20 de ani;

- în cazul infracţiunilor sancţionate cu recluziune sau detenţie de la 10 la 20 de ani ori de la 5 la 10 ani, pedeapsa pentru minori o constituie privarea de libertate executată în penitenciar pe o durată care nu poate depăşi '/2 din termenul maxim prevăzut de lege pentru infractorii majori. Atenţionăm că nu este vorba despre un sistem derivat al pedepselor pentru minori, deoarece în cazul aplicării circumstanţelor atenuante instanţa trebuie să ia în considerare pedeapsa aplicabilă in-fractorului major, pentru ca ulterior să opereze reducerea la / a termenului prevăzut pentru delincventul minor;

- în cazul infracţiunilor sancţionate cu alte pedepse, acestea sunt înlocuite cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; dacă minorul a săvârşit un delict corecţional sau o contravenţie din cele prevăzute de clasa a V-a, durata pedepsei pentru minori nu poate depăşi / din cea care i s-ar fi aplicat unui infractor major.

În cazul considerat ca fiind situaţie de excepţie, în care un minor este acţionat cu o pedeapsă de jurisdicţia competentă (Curtea cu juri sau tribunalul pentru minori), instanţa poate pronunţa suspendarea executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare, iar din 1983 minorul între 16 şi 18 ani poate fi condamnat la prestarea muncii de interes general în beneficiul unei instituţii publice sau al unei asociaţii cu scop de binefacere, dar nu mai mult de 120 de ore, ce urmează a fi efectuate în maximum un an de la pronunţare. Oricare însă ar fi pedeapsa aplicată minorului, ea poate fi completată cu măsura “libertăţii supravegheate” sau cu o măsură de siguranţă.5

Delincvenţii minori sunt de competenţa unei jurisdicţii speciale, cu excepţia celor care au comis anumite contravenţii încadrate în clasa a IV-a şi care sunt de competenţa instanţelor de drept comun. Jurisdicţia specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera specială a Curţii de Apel şi Curtea de Juri pentru minori.

1. Judecătorul pentru minori este ales dintre judecătorii de la tribunalul unde îşi are sediul şi tribunalul pentru minori şi este delegat în această funcţie pe o durată determinată (3 ani), după o pregătire specială într-un centru de formaţie profesională al Ministerului Justiţiei, acesta fiind competent să judece contravenţiile de clasa a V-a, precum şi delincvenţele, cu excepţia celor comise împreună cu majorii şi îndreptate contra siguranţei statului. Judecătorul pentru minori efectuează şi cercetarea penală, în acest caz fiind în drept să pronunţe numai o măsură educativă sau de supraveghere, care însă nu constă în internarea sau trimiterea minorului într-o instituţie publică sau privată de libertate supravegheată. În celelalte cazuri, dosarul urmează a fi trimis în faţa tribunalului pentru minori.

2. Tribunalul pentru minori constituie o instanţă compusă din judecătorul pentru minori şi doi asesori desemnaţi pe o perioadă determinată de Ministerul Justiţiei, la propunerea preşedintelui Curţii de Apel. Asesorii urmează a fi aleşi dintre persoanele care nu depăşesc vârsta de 30 de ani şi care s-au remarcat prin interesul pe care-l manifestă pentru problemele copilăriei şi adolescenţei. Tribunalul este competent să judece anumite contravenţii, precum şi toate delictele (cu excepţia celor contra siguranţei statului împreună cu majori) şi chiar crimele săvârşite de minori între 13 şi 16 ani. Spre deosebire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori este competent să aplice

4Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 127-130.5Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 1814-1816.

5

orice măsură educativă şi de supraveghere sau o pedeapsă privativă de libertate redusă, conform criteriului arătat.

3. Hotărârile judecătorului şi ale tribunalului pentru minori pot fi atacate în faţa Camerei Speciale a Curţii de Apel compusă din trei magistraţi, dintre care unul are calitatea de delegat cu ocrotirea copiilor şi adolescenţilor.

4. Curtea de Juri pentru minori a fost înfiinţată conform legii din 1951 şi este compusă dintr-un magistrat de la Curtea de Apel, căruia îi revine rolul de preşedinte, din doi asesori aleşi dintre judecătorii de minori şi din 9 juraţi desemnaţi dintre simplii cetăţeni, prin tragere la sorţi. Curtea de Juri este competentă să judece numai crimele comise de minorii cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, cu excepţia crimelor contra siguranţei statului, pentru care este competentă Curtea de Siguranţă a Statului.6

Conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii, aceste cauze penale se judecă de un complet de judecată formată din judecători cu experienţă bogată, specializaţi în acest domeniu şi numiţi pentru a judeca asemenea cauze prin ordinul preşedintelui instanţei.

Considerăm bine-venit acest tratament penal aplicat minorilor în Franţa şi optăm pentru înfiinţarea judecătoriilor specializate în RM, care ar examina infracţiunile săvârşite de minori, judecătorii în cauză având atât studii juridice, cât şi psihologice. După cum a fost menţionat deja, minorii au trăsături specifice comportamental-caracteriale, care urmează a fi luate în calcul la sta-bilirea pedepsei.

1.2.Legislaţia GermanieiLegislaţia penală a minorului în Germania este marcată încă de la începutul secolului XX de

preocuparea pentru un tratament diferenţiat al delincventului minor în raport cu infractorul major. Am semnalat aceeaşi tendinţă şi în Franţa, dar, spre deosebire de această ţară, în Germania regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile printr-o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de menţionat că Germania este una dintre puţinele ţări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor.

Considerăm oportună adoptarea unei legi similare de către Parlamentul Republicii Moldova în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi implicit a stopării procesului migraţio- nal.

Regimul penal al minorului şi “tânărului adult” (Herranwachsende) este prevăzut în Legea tribunalelor pentru tineret (Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispoziţiile Codului penal. Germania este una dintre ţările care au o legislaţie penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.

Principiul consacrat în legătură cu răspunderea minorului este că minoritatea penală cuprinde grupa 14-18 ani neîmpliniţi, iar “tânărul adult” este persoana între 18 şi 21 de ani neîmpliniţi. Minorul până la vârsta de 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de “oficiile de tineret” locale (Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârşirii faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită înţelegerea caracterului ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei săvârşite. Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se pot lua în principiu numai măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau al

6Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 2113-2120.

6

pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate.7

Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea, anumite măsuri de siguranţă şi de “îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire cum este, de pildă, conducerea unui vehicul. Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea, judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri corective. Arestul pentru minori nu poate fi cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative (Fürsorgeerziehung).

Măsuri educative• îndrumări de comportare, care constau în indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de

minori, potrivit cărora trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia acestuia, şi anume: îndrumări care privesc localitatea de domiciliu, indicaţia să locuiască la o familie sau într-un cămin, indicaţia să înveţe o meserie sau să urmeze o şcoală, îndrumarea de a efectua o muncă, interdicţia de a avea relaţii cu anumite persoane şi de a frecventa anumite locuri.

• Asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire în cazul minorului care se află într-o stare de pericol moral ori a cărui dezvoltare fizică sau psihică este periclitată. Asistenţa este asigurată de către o persoană desemnată de instanţa judecătorească de tutelă şi de Oficiul pentru minori şi tineret.

Măsurile de corecţie sunt dispuse de judecător atunci când acesta consideră că măsurile educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului şi constau în:

• Avertisment, prin care judecătorul îi arată minorului caracterul ilegal al faptei săvârşite şi îl previne asupra posibilelor consecinţe ale săvârşirii unei noi infracţiuni.

• Obligarea reparării prejudiciului şi plata unei contribuţii băneşti către o colectivitate de interes public. Este o măsură de corecţie care constă în despăgubirea materială a victimei pentru paguba provocată de infracţiune, în adresarea de scuze victimei şi în obligarea minorului de a plăti din propriile sale mijloace o contribuţie bănească unei instituţii de utilitate comunitară. Arestul pentru minori poate fi un arest de sfârşit de săptămână, cu supunerea minorului la o serie de activităţi de interes comunitar în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau reţinerea lui într-o instituţie anumită destinată executării acestei măsuri (minimum o săptămână şi maximum 4 săptămâni), un arest de scurtă durată (de la 2 la 6 zile) şi un arest de lungă durată (de la o săptămână la 4 săptămâni) executate într-una dintre instituţiile menţionate mai sus. Hotărârea se pronunţă în câteva zile sau în câteva săptămâni.

• Pedeapsa pentru minori se pronunţă atunci când instanţa de judecată apreciază că măsurile educative şi măsurile de corecţie nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului sau dacă infracţiunea este gravă şi impune, ca urmare a vinovăţiei cu care a fost comisă, aplicarea unei pedepse. Pedepsele sunt împărţite în pedepse cu o durată determinată şi pedepse cu o durată nede-terminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4 ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată determinată.

Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului.

Suspendarea executării cu punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară.

O altă posibilitate este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere. Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune punerea

7Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”, Analele ULIM, 2004, vol. 5, pag. 118-120.

7

minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani, stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le execute.

Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca preşedinte, şi doi asesori(juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori.

Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Şi în acest context venim cu propunerea ca legiuitorul din ţara noastră să pună accentul în mod special pe măsurile preventive, şi nu pe cele represive.

1.2. Legislaţia Federaţiei RuseCodul Penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la 24.05.1996, cu modificările

şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a CP, “Răspunderea penală a minorilor”, capitolul XIV vizează particularităţile răspunderii penale şi ale pedepselor aplicate minorilor.

Art. 87 “Răspundereapenală a minorilor”:Alin. 1. Minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14

ani, dar nu a împlinit 18 ani;Alin. 2. Minorilor ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri cu

caracter educativ.Art. 88 “Tipurilepedepselor aplicate minorilor”:Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse:a) amendă;b) interdicţia de a practica o anumită activitate;c) lucrări obligatorii;d) arestul;e) privarea de libertate pe o anumită perioadă.Art. 89 “Stabilireapedepsei minorului”:Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în calcul condiţiile de viaţă

şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării intelectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa asupra sa a celor vârstnici.

Alin. 2. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi atenuante.8

Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:Alin. 1. Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă

poate fi eliberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu caracter educativ.

Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter educativ:a) preîntâmpinarea;b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi înlocuiesc sau a unui organ

de stat specializat;c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită;d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor la comportamentul

minorului.Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu caracter educativ, a căror

durată este stabilită de organele ce le numesc.Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor cu caracter educativ,

acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru atragerea minorului la răspundere penală.

Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”:

8Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002 стр. 53.

8

Alin. 1. Preîntâmpinarea constă în explicarţia dată minorului privind paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod.

Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a persoanelor ce îi înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control comportamentul minorilor.

Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este aplicată având în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra.

Alin. 4. Limitarea timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisiunea organului de stat specializat.

Art. 92 “Liberarea de răspundere a minorului”:Alin. 1. Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave poate fi liberat de

răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ, prevăzute în art. 90.Alin. 2. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de pedeapsă,

dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia într-o instituţie educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu poate depăşi termenul pedepsei stabilit pentru infracţiunea săvârşită.

Alin. 3. Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea termenului prevăzut de alin. 2 al articolului respectiv, dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea studiilor.

Art. 93 “Liberarea condiţionată înainte de termen”:Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârşit infracţiuni

la vârsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsa privativă sau la lucrări corecţionale după ispăşirea:

- a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau mai puţin gravă;

- a cel puţin '/2 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiunegravă;- a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de gravă.Art. 94 “Termenul de prescripţie”:Termenul de prescripţie în cazul liberării minorilor de pedeapsă penală este micşorat în

jumătate.Art. 95 “Stingerea antecedentelor”:Pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea până la atingerea vârstei de 18 ani stingerea

antecedentelor are loc astfel:- un an după ispăşirea privaţiunii de libertate pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;- trei ani pentru infracţiuni grave şi excepţional de grave.Art. 96 “Aplicarea prevederilor actualului capitol faţă de persoanele cu vârsta cuprinsă între

18 şi 20 de ani”:În cazuri excepţionale, având în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi personalitatea

infractorului, instanţa poate să aplice prevederile capitolului respectiv faţă de persoanele cu vârsta de 18-20 de ani, cu excepţia internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului.

Considerăm bine- venită decizia legiuitorului rus de a sistematiza într- un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestor pedepse şi venim cu propunerea ca asemenea sistematizare să conţină şi Codul Penal al RM.

1.4. Legislaţia OlandeiCP al Olandei a intrat în vigoare la 1.09.1886. Capitolul VIII A al CP, cu modificările din

7.07.1994,este intitulat “Condiţiile speciale destinate minorilor”. Astfel, conform art. 486 CPP, nu pot fi supuse răspunderii penale persoanele ce n-au atins vârsta de 12 ani. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani sunt prevăzute sancţiuni respective, cea mai severă fiind detenţia în penitenciarul destinat tinerilor infractori pentru o perioadă ce nu depăşeşte 24 de luni (art. 77i), scopul politicii penale fiind educarea tinerei generaţii în spiritul respectului legii.9

9Волженкин В., Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр.4.

9

Conform art. 77(a) al CP, pentru persoanele ce au vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani drept măsuri de pedeapsă nu pot servi: detenţia, detenţia în penitenciar, lucrul în folosul comunităţii.

Faţă de minori, conform alin. 4 art. 77h, pot fi aplicate următoarele măsuri de pedeapsă:- deţinerea în instituţiile pentru tineri;- confiscarea averii;- privarea de veniturile primite ilegal;- compensarea pagubei.Referitor la detenţia minorului, aceasta poate să dureze, în conformitate cu art. 77i:a) . minimum o zi şi maximum 12 luni, dacă persoana nu a împlinitvârsta de 16 ani la momentul săvârşirii infracţiunii;b) . maximum 24 de luni, în situaţiile ce nu cad sub incidenţa punctului a.Perioada de detenţie a minorului urmează a fi stabilită cu indicarea zilelor, săptămânilor,

lunilor.Minorii îşi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate în instituţiile de stat sau în instituţiile

subsidate de Ministerul Justiţiei în acest scop (art. 65 al Legii cu privire la ajutorul acordat tinerilor).În anumite situaţii, conform art. 77j CP, Ministrul Justiţiei poate subsemna referitor la:- întreruperea executării hotărârii minorului pentru o perioadă ce nu depăşeşte trei luni;- eliberarea temporară a persoanei ce-şi execută pedeapsa în instituţiile pentru minori, sub

garanţie.Prezintă interes, în opinia noastră, alin. 2 al acestui articol, conform căruia judecătorul ce a

stabilit pedeapsa în orice moment poate elibera minorul ce-şi ispăşeşte pedeapsa sub “cuvântul de onoare” al acestuia, fiindu-i stabilită o perioadă de probare ce nu va depăşi doi ani şi care va începe din ziua a 15-a din momentul înmânării personale a înştiinţării (alin. 2, art. 77y).

Am menţionat anterior că pentru delictul săvârşit minorul urmează să achite o amendă. Astfel, conform alin 1 art. 77l, suma prevăzută în calitate de amendă nu trebuie să fie mai mică de 5 guldeni şi mai mare de 5 mii guldeni.

Dacă amenda a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, dar nu are loc achitarea acesteia, judecătorul poate dispune detenţia minorului, drept contravaloare a amenzii, care trebuie să fie proporţională cu suma ce urmează a fi achitată. Perioada de detenţie a minorului pentru imposibilitatea achitării amenzii nu trebuie să fie mai mică de o zi şi mai mare de trei luni (alin. 2).

Judecătorul, conform alin. 1 art. 77m, poate stabili o sancţiune alternativă, dar numai la rugămintea învinuitului, în care urmează să fie formulat caracterul acestei sancţiuni.

Lucrul în folosul comunităţii, ca varietate a sancţiunilor alternative, nu trebuie să depăşească 200 ore, atunci când durata programului instructiv nu trebuie să fie mai mare de 200 ore (alin. 4) şi să nu depăşească 6 luni (alin. 5). În cazul în care sunt stabilite câteva sancţiuni alternative, numărul total de ore nu trebuie să depăşească 240 (alin. 6).

Articolul 77n prevede că judecătorul poate stabili o sancţiune alternativă numai după ce va primi încheierea Consiliului de tutelă şi apărare a intereselor copilului referitor la posibilitatea executării sancţiunii alternative propuse.

Astfel, în cazul stabilirii lucrului în folosul comunităţii, decizia instanţei judiciare va cuprinde: numărul total de ore ce urmează a fi executat; timpul începerii programului de lucru şi timpul finisării; caracterul şi conţinutul lucrului ce urmează a fi efectuat.

În cazul programului de studii va fi indicată perioada de instruire; timpul începerii şi timpul finisării; instituţia în care se va desfăşura programul, precum şi caracterul şi conţinutul programului de studii.

Sancţiunea alternativă, conform alin. 3, poate fi stabilită doar cu acordul învinuitului.Privarea minorului de dreptul de a conduce, conform art. 77r, poate fi efectuată doar în baza

art. 179, 180 ale Legii cu privire la regulile de circulaţie din 1994.Judecătorul poate dispune detenţia în instituţiile pentru tineri, conform art. 77s, atunci când:- a fost săvârşită o infracţiune pentru care judecata poate dispune ţinerea sub arest;- atunci când siguranţa altor persoane, precum şi siguranţa generală necesită acest lucru;- dacă această sancţiune e spre binele învinuitului.10

Dacă a fost emisă hotărârea de detenţie a minorului în instituţiile pentru tineri, atunci judecătorul urmează să se pronunţe asupra locului şi posibilităţilor de executare a acesteia (alin.1 art.

10 Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu comparat”. Analele ULIM, 2004 Vol. 5 pag. 110-112.

10

77v). Ministrul Justiţiei, conform alin. 4, urmează să emită o hotărâre asupra locului executării pedepsei, ţinând cont de părerea judecătorului şi de convingerile personale, riguroase ale tânărului.

În decurs de 14 zile (alin. 2 art. 77w) cel condamnat poate să contesteze hotărârea Ministrului Justiţiei referitor la locul executării pedepsei în Consiliul Consultativ de pe lângă Ministerul Justiţiei ce se ocupă cu problemele de tutelă şi apărare a intereselor copiilor, menţionate în art. 81 al Legii privind ajutorul tinerilor.

Condamnatul poate fi asistat de un avocat (alin. 3). Contestarea trebuie prezentată în formă scrisă, Ministrului Justiţiei, care o transmite în decurs de o lună Consiliului Consultativ (alin. 4), acesta urmând să ia o decizie în maximum 14 zile (alin. 7).

În baza art. 77ff, cheltuielile pentru detenţia minorului sau detenţia în instituţiile pentru tineri sunt suportate de către stat.11

Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că perioada de detenţie pentru tinerii infractori nu poate depăşi 24 de luni, precum şi faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa îl poate elibera “sub cuvânt de onoare” pe tânărul aflat în conflict cu legea, stabilindu-i o perioadă de încercare. De asemenea, un element nou al legislaţiei olandeze, comparativ cu cele analizate anterior, îl constituie munca în folosul comunităţii, pentru care optăm şi noi.

2. TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN STATELE EX-SOCIALISTE

2.1. Legislaţia RomânieiRegimul penal al minorului este prevăzut în titlul IV al CP al României, denumit

“Minoritatea”, fiind modificat prin Decretul nr. 218/1977, care abroga implicit sistemul de sancţionare a infractorilor minori prevăzut de CP adoptat la 21.06.1968. Prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul IV al Părţii generale a CP cu unele modificări.12

Conform art.113 al CP al României, care prevede limitele răspunderii penale, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Este supusă răspunderii penale persoana cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ şi răspunde penal minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.13

În opinia noastră, prezintă interes, sub aspect comparativ, prevederile CP al României de la 1936, care au determinat înăsprirea represiunii nu numai în schimbarea prin legea din 24.09.1938 a intervalului de vârstă al minorităţii penale de la 14 ani la 12-18, deşi vârsta majoratului civil a rămas nemodificată (21 ani), ci au afectat şi alte dispoziţii referitoare la profilaxia şi combaterea delincvenţei juvenile prin mijloace de drept penal. Astfel, prin aceeaşi lege a fost prevăzută posibilitatea ca, în cazul minorilor fără discernământ care au săvârşit fapta în stare de ebrietate, părinţii acestora să fie pedepsiţi contravenţional, fiind consideraţi infractori. De asemenea, printr-o completare adusă art.114 Cod penal la 7.10.1939, minorul de 15 ani împliniţi care săvârşea o infracţiune ce “interesa ordinea publică sau siguranţa interioară sau exterioară a statului” era pedepsit ca şi majorul. Modificarea din 24.09.1938 a redus de la 16 la 15 ani vârsta de la care minorul putea fi sancţionat în cazul unei fapte calificate drept crimă cu pedeapsă de maximum 10 ani. Începând cu 7.10.1939, minorul de la 12 la 15 ani care săvârşea cu discernământ un atentat contra Suveranului, familiei regale, şefilor statelor străine şi demnitarilor statului, din motive care prevedeau exercitarea funcţiilor încredinţate acestor persoane, sau săvârşea o tâlhărie cu omor sau un asasinat politic era pedepsit cu închisoare corecţională de la 5 la 20 de ani.

Ca urmare a modificărilor intervenite prin legea din 26.01.1939, competenţa instanţelor pentru minori (care până la acel moment judecau crimele, delictele şi contravenţiile comise de minori în vârsta de până la 19 ani) a fost restrânsă numai la minorii infractori sub 15 ani, urmând ca cei care au depăşit această vârstă să fie judecaţi de instanţele ordinare de drept comun.

Prin urmare, drept element novator al legislaţiei penale din 1969 îl constituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a celui care a acţionat fără discernământ de sub incidenţa legii penale.14

11 Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, стр. 200-225.12 Crişu C., “Codul penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale” , pag. 63-72.13 Codul Penal al României. pag. 63.14 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 88-90.

11

În conformitate cu art. 114 al CP al României, faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gravitatea faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.15

Articolul 139 al CP din 1936 obligă instanţa de a dispune culegerea informaţiilor despre starea morală a minorului, precum şi despre condiţiile în care acesta a crescut şi a trăit. Aceeaşi dispoziţie este preluată de art. 482 al Codului de procedură penală din 1969 sub denumirea “Obligativitatea efectuării anchetei sociale”, subordonând-o exclusiv scopului individualizării judiciare a măsurii educative sau a pedepsei.16

Sistemul sancţionar, prevăzut pentru minorii infractori în legislaţia penală din 1969, stipulează divizarea acestuia în sancţiuni de drept penal (măsuri educative) şi sancţiuni penale (pedepse).

Legislaţia penală actuală consideră măsurile educative drept principala modalitate de reacţie socială faţă de minorul infractor, pedepsele constituind doar o formă subsidiară, condiţionată de aprecierea dată de instanţa de judecată că luarea unei măsuri educative “nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”.

Aşadar, conform art.115 CP, faţă de minori se pot lua următoarele măsuri educative:a) mustrarea;b) libertatea sub supraveghere;c) libertatea sub supraveghere severă;d) internarea într-un centru de reeducare;e) internarea într-o instituţie medical-educativă.Menţionăm că, sub aspect comparativ, libertatea sub supraveghere severă era lipsă în vechiul

Cod Penal.A. Mustrarea, conform art.116 CP, constă în “dojenirea minorului, în expli-carea gravităţii faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea

dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

B. Libertatea sub supraveghere (art.117 CP) ca măsură educativă a libertăţii sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea părinţilor săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia.

C. Libertatea sub supraveghere severă (art.118 CP).Menţionăm că această măsură de pedeapsă aplicată minorului este o noutate pentru Codul

Penal Român din 2005. Astfel, măsura educativă a libertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.

Supravegherea poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială, precum şi în acordarea de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art.17 alin. 3.

Dacă minorul a devenit major la data judecării, se dispune, în locul măsurii educative a libertăţii sub supraveghere severă, o amendă sub forma zile- lor-amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 300 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100 şi 200 de ore.17

D. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare (art.119 CP) se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării minorului i se asigură posibilitatea de a primi

15 Codul Penal al României. pag. 47.16 Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 9017 Codul Penal al României. pag. 66.

12

educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale. Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta.

De menţionat că din cercetările criminologice efectuate în unele state europene, inclusiv în România, rezultă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au executat o pedeapsă privativă de libertate în regim pe-nitenciar.

E. Măsura internării într-o instituţie medical-educativă (art.120 CP al României) se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie.18

Asemenea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, internarea într-o instituţie medical-educativă reprezintă o măsură privativă de libertate, care se ia pe timp nedeterminat şi poate dura doar până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura poate fi ridicată şi înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunând ridicarea măsurii, instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.

Codul Penal al României din 2005 a fost completat cu o dispoziţie nouă, conform căreia, dacă minorul a devenit major la data judecării, se poate dispune internarea într-o instituţie medical-educativă până la împlinirea vârstei de 20 de ani sau în locul măsurii educative a internării într-o instituţie medical-educativă se poate dispune obligarea la tratament medical şi amenda sub forma zilelor-amendă între 10 şi 20 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50 mii şi 200 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 50 şi 150 de ore.

Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în Legea pentru executarea pedepselor.

Pedepsele complementare nu se aplică minorului. Condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

Conform noului Cod Penal al României din 2005, faţă de minori nu este aplicată amenda drept o măsură alternativă la pedeapsa închisorii.

Suspendarea condiţionată a executării pedespei aplicate minorului este prevăzută de art.124 CP al României. Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, stabilit de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată constă în zile-amendă, termenul de încercare este de 6 luni.

Pe durata termenului de încercare, dar până la împlilnirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane din cele arătate în art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. Totodată, instanţa poate stabili pentru minori una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. 3, art. 117, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate să-l oblige pe minor să respecte măsurile de supraveghere ori obligaţiile prevăzute de art.103 şi art.107.

Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 117 alin. 3, art. 103 şi art. 107 poate atrage revocarea suspendării condiţionate potrivit art.104 alin. 2 şi art. 107 alin. 2.

În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit art.103, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104 alin. 2.

Art. 125 CP al României prevede suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată minorului. În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei cu închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la un an la 3 ani, stabilit de instanţă. Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art.124 alin. 2.

Renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului este prevăzută de art. 126 CP al României conform căruia, în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii sau cu pedeapsa închisorii stricte de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

18

13

Conform art. 127 CP al României, “Amânarea aplicării pedepsei minorului” în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanţa, după stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia, dacă minorul nu are antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi şi după săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea pedepsei.

În cazul în care instanţa amână aplicarea pedepsei, aceasta fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, care nu poate depăşi doi ani în momentul pronunţării hotărârii. Intervalul de timp dintre momentul pronunţării hotărârii şi data fixată de instanţă constituie perioada de probă pentru minor.

În perioada de probă, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune încredinţarea minorului unei persoane din cele arătate la art.117 ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, putând să dispună totodată pentru minor unele din obligaţiile prevăzute în art.117 alin. 3.

Dacă minorul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă, instanţa poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă minorul nu a avut o conduită corespunzătoare, instanţa poate fie să amâne încă o dată pentru acelaşi termen aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege.19

Susţinem hotărârea legiuitorului român în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei minorilor, precum şi faptul că regimului penal al minorilor îi este consacrat un titlu aparte din Codul Penal şi considerăm oportun ca acest lucru să fie preluat şi de legislatorul Republicii Moldova.

2.2. Legislaţia PolonieiCP al Poloniei a fost adoptat la 6.06.1997 şi a intrat în vigoare la 1.01.1998.În opinia cercetătoarei N. Kuzneţova, CP al Poloniei prezintă noutăţi faţă de CP de la 1969 sub

aspectul apariţiei unor noi capitole în partea specială, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunile contra securităţii informaţiei, excluderea clasificării infracţiunilor în “grave” şi “mai puţin grave”, tipologizarea acestora în infracţiuni şi delicte.20

Conform principiilor enumerate în codul respectiv, este pasibilă de răspunderea penală persoana care a atins vârsta de 17 ani (§1 art.10).

Minorul care, la atingerea vârstei de 15 ani, săvârşeşte una din infracţiunile prevăzute de art.134 (tentativa la viaţa Preşedintelui Poloniei); art.148 (săvârşirea unui omor); art. 156 (vătămarea gravă a sănătăţii); art. 163 (săvârşirea unei infracţiuni ce pune în pericol viaţa oamenilor); art. 173 (infracţiuni contra securităţii circulaţiei); art. 197 (violul); art. 252 (deţinerea de ostatici); art. 280 (furtul) poate fi tras la răspundere penală, în baza principiilor menţionate în Cod, dacă circumstanţele, precum şi nivelul de dezvoltare a persoanei vinovate, caracteristicile personale şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru, în mod special dacă măsurile educative nu s-au soldat cu rezultatele dorite (§ 2 art.10).

Conform §3 al aceluiaşi articol, în situaţiile menţionate anterior (cu referire la §2) pedeapsa nu poate depăşi 2/3 din plafonul pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Instanţa poate recurge, de asemenea, la aplicarea unei pedepse mult mai blânde.

Referitor la persoana care a săvârşit infracţiunea la atingerea vârstei de 17 ani, dar neavând 18 ani împliniţi, instanţa poate recurge la aplicarea măsurilor educative, medicale atunci când circumstanţele cazului, precum şi nivelul de dezvoltare a celui vinovat, trăsăturile personale şi condiţiile de viaţă necesită acest lucru (§4 art.10).21

Atenţionăm asupra faptului că, conform §1 art. 54, “la stabilirea pedepsei unui minor instanţa se ghidează de caracterul educativ al acesteia”.

Faţă de persoana de vârstă tânără, ce a săvârşit o infracţiune cu intenţie, ca măsură obligatorie este stabilită supravegherea (§2 art. 73), iar faţă de persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii n-a atins vârsta de 18 ani nu poate fi aplicată ca măsură de pedeapsă detenţia pe viaţă (§2 art. 54).22

2.3. Legislaţia Letoniei

19Codul Pena,. 69 de legi speciale care prevăd sancţiuni penale, Bucureşti, 2005, pag. 63-72. 68 20 Кузнецова Н., Уголовный кодекс Республики Польша. Уголовные кодексы стран Восточной Европы. Минск, 1998, стр. 3 -6.21 Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 10-11.22 Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 74.

14

Începând cu 1.04.1999 a intrat în vigoare noul CP al Republicii Letone, cunoscut sub denumirea de “Legea penală a Republicii Letone”, înlocuind astfel CP al RSS Letone din 1960.

Structural, CP al Republicii Letone se împarte în 2 părţi: Generală şi Specială incluzând 25 de capitole şi 356 de articole.23

Prin prisma problemei investigate, menţionăm că, conform capitolului 3, “Pedeapsa”, faţă de minori nu poate fi aplicată pedeapsa privativă de libertate. Art. 11 CP al Republicii Letone prevede că răspunderea penală survine de la 14 ani pentru toate acţiunile infracţiunii săvârşite indiferent de gravitatea lor.24

2.4. Legislaţia UcraineiCP al Ucrainei a fost adoptat la 5.04.2001. Conform alin.1, art. 22, capitolul IV, “Persoana

supusă răspunderii penale”, sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 16 ani.

Persoanele care au săvârşit infracţiunea, având vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, pot fi supuse răspunderii penale pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: omor intenţionat (art. 115-117); tentativa asupra vieţii unui funcţionar de stat, a lucrătorului organelor de drept, militarului în termen, judecătorului, reprezentantului unui stat străin (art. 112, 348, 379, 400, 443); cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave (art. 121, alin. 3 al art. 345, 346, 350, 377, 398); diversiunea (art. 113); banditismul (art. 257); actul terorist (art. 258); deţinerea de ostatici (art. 147, 349); violul (art. 152); furtul (art. 185); tâlhăria (art. 186, 262, 309); distrugerea intenţionată a proprietăţii (alin.2 art. 194, 347, 352, 378); deteriorarea căilor de comunicare şi a mijloacelor de transport (art. 277); deţinerea ilegală a mijloacelor de transport (art. 289); huliganismul (art. 296).25

Capitolul XV al CP al Ucrainei este destinat trăsăturilor specifice răspunderii penale şi aplicării pedepselor faţă de minori.

Astfel, conform alin.1 art. 97, “minorul care a săvârşit pentru prima dată o infracţiune mai puţin gravă poate fi eliberat de răspunderea penală dacă corijarea acestuia este posibilă fără folosirea pedepsei”. În aceste cazuri instanţa poate recurge la aplicarea măsurilor obligatorii, cu caracter educativ, prevăzute de alin. 2 art.105.

În cazul în care minorul se eschivează de la executarea măsurilor obligatorii, cu caracter educativ, ce i-au fost aplicate, instanţa dispune anularea acestora, minorul urmând a fi tras la răspundere penală (alin. 3 art. 97).

Faţă de minorul considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, în baza alin.1 art. 98, instanţa poate aplica următoarele tipuri de pedeapsă:

- amenda;- lucrul în folosul comunităţii;- lucrul corecţional;- arestul;- privarea de libertate pe o perioadă determinată.De asemenea, faţă de minori pot fi aplicate şi pedepse suplimentare cum ar fi amenda şi

privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a se ocupa cu o activitate anume (alin. 2 art. 98).

Amenda, ca măsură de pedeapsă, este prevăzută doar faţă de minorii ce dispun de un venit personal sau de o proprietate ce poate fi sechestrată (alin.1). Mărimea amenzii urmează a fi stabilită de instanţa judiciară, în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi reieşind din situaţia materială a minorului, în limitele a 500 venituri minime ale cetăţeanului, stabilite de legislaţie şi care nu sunt supuse impozitării (alin. 2).

Lucrul în folosul comunităţii (alin.1 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, cu perioada cuprinsă de la 30 la 120 de ore, şi constă în prestarea serviciilor de către minor fie în afara orelor de învăţătură, fie în afara serviciului de bază. Durata acestei pedepse nu poate depăşi 2 ore în zi.

23 Карпов Т., Устурой М., “Основные черты нового уголовного кодекса Латвийской Республики”, Symposia pro-fessorum, ULIM, Chisinau, 2001, стр. 154-161.24 Уголовный кодекс Латвийской Республики. Уголовные кодексы стран Восточной Европы, Минск,1999, стр. 15.25 Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные документы и коментарии. Киев, 2001, стр. 18-19.

15

Lucrul corecţional (alin. 2 art. 100) poate fi stabilit minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, la locul său de muncă, pe o perioadă cuprinsă între 2 luni şi un an. Din remunerarea minorului condamnat la lucru corecţional în folosul statului, prin hotărârea judecătorească, sunt reţinute de la 5 la 10 % (alin. 3).

Arestul, o altă varietate a măsurilor de pedeapsă (art. 101) poate fi aplicat minorului care la momentul pronunţării sentinţei a atins vârsta de 16 ani, urmând a fi ispăşit în condiţii izolate, în instituţii speciale destinate acestui scop, cu o perioadă de la 15 la 45 de zile.

Pedeapsa sub formă de privare de libertate (alin.1 art.102) nu poate fi aplicată persoanelor care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 18 ani pe o perioadă mai mare de 10 ani, iar pentru infracţiunile deosebit de periculoase însoţite de omor premeditat - 15 ani. Minorii condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate îşi ispăşesc pedeapsa în instituţii speciale, cu caracter educativ.

Privarea de libertate nu poate fi aplicată minorului care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă (alin. 2). Pedeapsa privativă de libertate urmează a fi aplicată minorului în următoarele cazuri:

- pentru săvârşirea repetată a unei infracţiuni uşoare - de cel mult 2 ani;- pentru infracţiuni mai puţin grave - pe o perioadă de cel mult 4 ani;- pentru infracţiuni grave - pe o perioadă de cel mult 7 ani;- pentru infracţiuni deosebit de grave - cel mult 10 ani (alin. 3).La stabilirea pedepsei unui minor instanţa urmează să ia în considerare şi condiţiile de viaţă,

de dezvoltare, precum şi alte calităţi personale ale minorului (alin.1 art. 103). Pentru cumulul de infracţiuni pedeapsa privativă de libertate a minorului nu poate depăşi 15 ani (alin. 2).

Conform art.104 CP, instanţa poate dispune eliberarea minorului de la ispăşirea pedepsei privative de libertate (când aceasta a fost stabilită pe o perioadă nu mai mare de 5 ani), stabilindu-i un termen de încercare de la un an la doi. În cazul eliberării minorului de pedeapsa privativă de libertate şi stabilirii unui termen de încercare, instanţa poate încredinţa tutela minorului unei per-soane, cu acordul sau la dorinţa acestuia, care urmează să efectueze şi lucrul educativ (alin. 4, art.104).

Minorul care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de pedeapsă dacă instanţa va considera că recunoscându-şi greşeala şi având ulterior un comportament iresponsabil la momentul emiterii sentinţei, nu este necesară aplicarea pedepsei (alin.1 art.105). În acest caz, instanţa îi stabileşte minorului următoarele măsuri forţate, ce poartă un caracter educativ, respectiv:

- preîntâmpinarea;- limitarea “timpului liber” şi stabilirea cerinţelor speciale faţă de comportamentul minorului;- transmiterea minorului pentru supraveghere părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc,

colectivului pedagogic sau de muncă (cu consimţământul acestuia), precum şi unor cetăţeni la rugămintea acestora;

- obligarea minorului ce a împlinit vârsta de 15 ani şi care dispune de proprietate sau are venituri să returneze paguba materială pricinuită;

- îndreptarea minorului într-un centru instructiv-educativ, până la corijarea acestuia, dar pe o perioadă ce nu va depăşi 3 ani (alin. 2 art.105).

Faţă de persoanele ce-şi ispăşesc pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiunile săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani poate fi aplicată eliberarea condiţionată înainte de termen, indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite (alin.1 art. 107). Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată în cazul în care inculpatul, prin atitudinea sa faţă de muncă şi învăţă tură, a demonstrat corijarea sa (alin. 2).

Eliberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor ce au săvârşit infracţiuni până la atingerea vârstei de 18 ani, după ce au ispăşit:

- cel puţin 1/3 din termenul stabilit pentru pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiunile uşoare sau mai puţin grave;

- cel puţin 1/2 din perioada privativă de libertate pentru infracţiunile grave săvârşite cu intenţie sau deosebit de grave săvârşite din imprudenţă;

- cel puţin 2/3 din pedeapsa privativă de libertate stabilită de instanţă pentru infracţiunile intenţionate, deosebit de grave sau în cazul în care persoana, ispăşindu-şi pedeapsa privativă de libertate, a fost eliberată condiţionat de pedeapsă, dar până la finisarea perioadei neexecutate a pedepsei şi până la împlinirea vârstei de 18 ani a săvârşit din nou o infracţiune intenţionată pentru

16

care a fost condamnată la privarea de libertate.Faţă de minori nu se aplică înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu una mai blândă (alin.

4).Stingerea antecedentelor penale faţă de persoanele ce au săvârşit infracţiuni până la atingerea

vârstei de 18 ani are loc în conformitate cu art. 88-91 ale respectivului cod.Considerăm oportun ca ideea dată să fie preluată şi de legislatorul moldovean.Astfel, în baza alin. 2 art.108 sunt consideraţi a avea antecedente penale minorii:- condamnaţi la ispăşirea unei pedepse, nefiind legată cu privarea de libertate, după ispăşirea

acestei pedepse;- persoanele condamnate la pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiunile uşoare, dacă în

decurs de un an de la executarea pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;- persoanele condamnate la privaţiunea de libertate pentru infracţiunile grave, dacă în decurs

de 3 ani din momentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune;- persoanele condamnate la privaţiune de libertate pentru săvârşirea infracţiunilor deosebit de

periculoase, dacă în decurs de 5 ani din momentul ispăşirii pedepsei n-au săvârşit o nouă infracţiune.Stingerea antecedentelor penale înainte de termen poate fi aplicată persoanei ce-şi ispăşeşte

pedeapsa privativă de libertate pentru infracţiuni grave şi deosebit de grave, săvârşite până la atingerea vârstei de 18 ani, atunci când persoana dată dă dovadă că s-a corijat, însă la finisarea a cel puţin 1/2 din antecedentele penale stinse.26

3. TRATAMENTUL PENAL AL MINORILOR ÎN ALTE STATE

3.1. Legislaţia SuedieiPrima lege relativ sistematizată a Suediei a apărut în 1734 sub denumirea “Cartea dreptului”.Conform acestei legi, normele juridico-penale erau reglementate în baza a două legi, dintre

care prima determina cercul de infracţiuni, iar cea de-a doua reglementa măsurile de pedeapsă. În 1864 a fost adoptat primul CP sistematizat, care a activat până în 1962, când a fost adoptat actualul CP intrat în vigoare la 1.01.1965.27

CP al Suediei nu este totalmente codificat, aşa încât afară de CP activează o serie de legi şi acte juridico-penale. În acest context, răspunderea penală a minorului este reglementată de Legea privind asistenţa socială (1980) şi Legea privind tutela asupra tinerilor (1990).

Conform prevederilor art. 6, capitolul I din CP al Suediei (modificat prin Legea nr. 942 din 1988), răspunderea penală survine de la atingerea vârstei de 15 ani, deşi răspunderea penală totală este prevăzută la împlinirea vârstei de 21 de ani.

Alin. 2, art. 3, cap. 26 din CP al Suediei, “Despre detenţia cu închisoarea” (modificat prin Legea nr. 211 din 1981), prevede că “faţă de persoana ce nu a împlinit 21 de ani nu poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea”, în timp ce art. 7, capitolul 29, “Despre stabilirea pedepselor”, menţionează că “nici o persoană care nu a atins vârsta de 21 de ani, indiferent de infracţiunea săvârşită, nu poate fi condamnată la detenţia cu închisoare pe viaţă”.28

Faţă de persoanele care au vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani legislatorul prevede nişte reguli liberale. Astfel, alin.1, art. 5, cap. 30, “Despre modul de alegere a pedepselor” (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că “dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană ce nu a atins vârsta de 18 ani, instanţa poate dispune pedeapsa sub formă de închisoare doar în cazul în care pentru aceasta există temei extraordinar, dar nu înainte de a emite hotărârea vizând tutela închisă asupra minorului (respectiv, deţinerea în scop educativ în instituţii corecţionale destinate infractorilor minori)”.

Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că “dacă persoana care a săvârşit o infracţiune a împlinit 18 ani, dar nu a împlinit 21 de ani, instanţa poate dispune pedeapsa cu închisoarea, doar reieşind din importanţa penală a infracţiunii”.29

În opinia noastră, prezintă interes şi cap. 31 din CP al Suediei, “Transmiterea minorului spre tutela specială”.

26 Уголовный кодекс Украины. Киев, 2001, стр. 70-85.27 Беляев С., Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 5-24.28 Уголовный кодекс Швеции. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2001, 206, стр. 237.29 Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 238-240.

17

Astfel, alin.1, art.1 (modificat prin Legea nr. 604 din 1998) prevede că: “Dacă persoana care a săvârşit infracţiunea nu a împlinit 21 de ani, aceasta urmează a fi supusă tratamentului medical sau faţă de ea pot fi luate alte măsuri în corespundere cu prevederile Actului despre Serviciile Sociale (nr. 620 din 1980) ale Actului privind instrucţiunile generale asupra tutelei minorului (nr. 52 din 1990). În acest caz, instanţa poate dispune transmiterea cazului/ dosarului în Uniunea socială de bunăstare în vederea îndeplinirii cerinţelor necesare pentru tratament prevăzute de planul curativ elaborat de Consiliu pentru învinuit”.

Dacă însă importanţa penală, natura infracţiunii sau activitatea infracţională anterioară a învinuitului necesită acest lucru, instanţa poate dispune transmiterea spre tratare cu aplicarea suplimentară a uneia din următoarele măsuri:

- amendă-zi, dar nu mai mult de 200;- prestarea unei munci neremunerate sau participarea la anumite activităţi speciale organizate

pe o durată de cel puţin de 20 de ore şi de cel mult de 100 de ore (alin. 3).În cazul în care prin infracţiunea săvârşită a fost adus un prejudiciu material, instanţa poate

dispune, în legătură cu transmiterea spre tratare, modul şi timpul în care cel învinuit urmează să presteze părţii vătămate un asemenea serviciu care i-ar permite să restabilească sau să minimalizeze prejudiciul material cauzat.

Faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune până la atingerea vârstei de 18 ani şi este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea instanţa poate dispune tutela închisă, care însă va fi de cel puţin 14 zile şi de cel mult 4 ani.30

Instrucţiunile privind executarea tutelei asupra minorilor se conţin în Actul despre executarea tutelei închise asupra minorilor din 1998.

3.2. Legislaţia ElveţieiIzvorul de bază al dreptului penal elveţian îl constituie CP de la 1937 alături de Constituţia

Elveţiei, legile penale ale federaţiei (Legea Federală despre răsputerea penală din 1937, Codul militar-penal din 13.06.1927, Codul militar procesual penal din 23.03.1979, Legea federală despre răspunderea penală a minorilor etc.), legislaţia penală a cantoanelor şi legislaţia penală străină.31

CP al Elveţiei este alcătuit din trei cărţi: I - Noţiuni generale; II - Noţiuni speciale; III - Intrarea în vigoare şi aplicarea CP.32

Prima carte conţine norme ce vizează acţiunea legii penale în timp şi spaţiu, pedepsele, măsurile de siguranţă, precum şi răspunderea penală a minorilor. Astfel, art.100, cap. 5, “Tineretul”, stabileşte hotarele de vârstă ale răspunderii penale. Conform alin.1, “dacă persoana la momentul săvârşirii infracţiunii a atins 18 ani, dar nu a atins vârsta de 25 de ani, atunci, în conformitate cu art.100 şi 100 ter (eliberarea condiţionată şi anularea pedepsei), activează normele legii date. În cazul în care consideră necesar, judecătorul adună date despre comportamentul persoanei, condiţiile de viaţă şi educaţie ale acesteia, informaţii vizând sănătatea fizică şi psihică a persoanei date şi faptul dacă poate fi educată prin muncă (alin. 2)”.

Dacă persoana suferă de anumite defecte în dezvoltarea sa, dacă este ameninţată de ceva, vagabondează sau se eschivează de la lucru şi activitatea sa infracţională este în legătură directă cu cele enunţate anterior, atunci judecătorul poate să îndrepte această persoană într-o instituţie instructivă, dacă această măsură de pedeapsă va putea preîntâmpina pericolul săvârşirii de către persoana dată a unor noi infracţiuni (alin.1 art.100 bis).

Instituţiile de muncă şi educare activează independent de alte instituţii similare prevăzute de legea dată.

Persoana urmează a fi atrasă la lucru conform dispoziţiilor punctului 3, alin.1, art.100 bis. Aceasta se face ţinându-se cont de capacitatea persoanei, în special de capacitatea de a se întreţine în libertate. În măsura posibilităţilor urmează să fie luate în considerare dezvoltarea sa fizică şi intelectuală, cunoştinţele profesionale şi fortificarea caracterului.

Persoanei trebuie să i se acorde posibilitatea de a se instrui profesional sau a-şi exercita activitatea în afara instituţiei (alin. 2 art.100 bis).

Conform alin.1 art.100 ter, persoana poate fi eliberată condiţionat de organul competent, cu

30 Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 244-247. 31 Лапшина Н., Швейцарский уголовный кодекс 1937, Москва, 1947, стр. 11.32 Серебриников А., Уголовный кодекс Швейцарии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург, 2002, стр. 12-68.

18

stabilirea perioadei de încercare de la un an la trei, dacă se presupune că ea va fi sârguincioasă în muncă şi ascultătoare, iar odată pusă în libertate va da dovadă de un comportament adecvat. Persoana eliberată condiţionat urmează a fi supusă supravegherii.

Dacă persoana eliberată în perioada de încercare nu respectă cerinţele înaintate, cu toate că a fost oficial preîntâmpinată de organul competent, acesta din urmă poate dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară (alin. 2, art. 100 ter).

În cazul în care persoana este condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni, atunci în baza alin. 3 art.100 ter, i se poate refuza reîntoarcerea în instituţie.

Reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară durează maximum 2 ani, durata generală însă nu poate depăşi 4 ani, fiind anulată de organul competent odată cu atingerea de către persoana condamnată a vârstei de 40 de ani (alin. 4).

În cazul în care nu se dispune reîntoarcerea persoanei în instituţia penitenciară, organul competent urmează să-l înştiinţeze pe cel eliberat, să-i dea instrucţiunile de rigoare şi să-i prelungească perioada de încercare pentru cel mult 1/2 din termenul stabilit iniţial (alin. 5).

Dacă după trei ani de aflare în instituţia penitenciară nu există temei pentru ca persoana dată să fir eliberată condiţionat, atunci organul competent urmează să hotărască asupra modului de anulare sau prelungire a pedepsei pentru maximum 1 an. Ulterior, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, pedeapsa dată urmează a fi anulată de organul competent (punctul 2 art. 100 ter).

Dacă din momentul condamnării persoanei, adoptării hotărârii despre întoarcerea persoanei în instituţia penitenciară sau întreruperii pedepsei au trecut mai mult de 3 ani şi executarea acesteia nu a început sau nu poate fi continuată, judecătorul urmează să decidă dacă mai este nevoie de o asemenea pedeapsă. Judecătorul, de asemenea, poate dispune aplicarea unei pedepse suplimentare sau a unei alte măsuri în cazul în care consideră necesar.33

3.3. Legislaţia DanemarciiCP al Regatului Danemarcii a fost adoptat în 1930 şi a intrat în vigoare la 1.01.1933.

Caracterizând CP de la 1930, trebuie să menţionăm că în componenţa Danemarcii intră insula Groenlanda şi insulele Forere. Astfel, pe teritoriul insulelor Forere activează propriul CP, care practic este identic cu cel danez de la 1930. Specific pentru teritoriul Groenlandei e că aici activează propriul CP adoptat în 1954, denumit oficial CP danez pentru Groenlanda, în care partea specială conţine doar 10 (zece) articole, fiind exclusă pedeapsa cu închisoarea.34

Referitor la problema studiată putem invoca §15, cap. 3 al CP al Regatului Danemarcii, conform căruia “persoana ce nu a atins vârsta de 15 ani nu este pasibilă de răspundere penală”.35

Un alt segment de vârstă prevăzut de legislatorul danez este cel de 1518 ani. Astfel, conform p. 2, § 84, cap. X, “Stabilirea pedepsei”: “Dacă la momentul săvârşirii infracţiunii persoana nu a atins vârsta de 18 ani şi pedeapsa totală pentru astfel de infracţiuni poate fi considerată inutilă, reieşind din vârsta persoanei, detenţia cu închisoarea nu poate depăşi 8 (opt) ani”.36

Considerăm necesar a sublinia că pentru un anumit tip de infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, cele sexuale prevăzute în § 228, cap. 24, răspunderea penală survine de la atingerea vârstei de 21 de ani.37

3.4. Legislaţia ArgentineiCP al Argentinei a fost publicat la 29.10.1921 şi a intrat în vigoare la 29.04.1922. Primul cod

naţional a intrat în vigoare la 1.03.1887. Ulterior însă au apărut noi proiecte ale legislaţiei penale (1906,1917), în care se făceau resimţite normele CP al Italiei de la 1889, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de Codul Zanardelli. Astfel, CP al Argentinei de la 1887 a activat până în 1922, când a fost înlocuit cu cel existent astăzi.38

Conform Constituţiei Argentinei, “unicul izvor de drept penal îl constituie legea”. CP al Argentinei este alcătuit din 2 părţi sau din 2 cărţi (terminologie utilizată în ţările latino-americane): Generală (noţiuni generale) şi Specială (despre infracţiuni).39

33 Уголовный кодекс Швейцарии. Санк-Петербург, 2002, стр. 150.34 Беляев С., ” Уголовный кодекс Даниии”, Санк-Петербург, 2001, стр. 7-12.35 Уголовный кодекс Дании. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2001, стр. 24.36 Ibidem, 2001, стр. 77.37 Ibidem, 2001, стр. 177.38 Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., ” Уголовное право развивающихся стран: общая часть” Учебное пособие, Москва, 1988, стр. 66.39 Современное зарубежное уголовное право, Москва, 1957, стр. 38.

19

Similar altor coduri latino-americane, în CP al Argentinei lipseşte definiţia infracţiunii. Savantul argentinian Luis Hemenes de Asua în lucrarea sa “Legea şi viaţa. Principiile dreptului penal” menţionează: “Definiţia infracţiunii, ca oricare altă definiţie, practic tot timpul reprezintă rezultatul silogismului care abordează o problemă, dar nu descoperă nimic nou”.

Răspunderea penală survine de la 14 ani, deşi acest lucru nu este menţionat expres în CP.Până nu demult această vârstă era prevăzută de art. 36 (la momentul exclus), fapt pentru care

vârsta răspunderii penale este stabilită în baza comentariului CP şi a practicii judiciare.40

3.5. Legislaţia JaponieiCP al Japoniei a fost adoptat la 27.04.1907 şi a intrat în vigoare la 01.10.1908, fiind alcătuit

din 430 de articole. La ora actuală activează în baza Legii nr. 91 din 12.05.1995.CP al Japoniei reprezintă o sistematizare a modelului de drept romanogerman ce cuprinde 289

de articole repartizate în 2 părţi: I - noţiuni generale (79 articole), II - infracţiunea (210 articole). De remarcat că în lege propriu- zis articolele nu au denumire.41

În opinia cercetătorilor V. N. Eriomin, E. Koidzumi, CP al Japoniei de la 1907, din punctul de vedere al conţinutului, este destul de laconic, caracte- rizându-se printr-un limbaj juridic arhaic. 42

În CP al Japoniei lipsesc definiţiile de bază, astfel, nu vom întâlni nici noţiunea şi nici caracterele de bază ale infracţiunii, cu toate că principiul de bază al actualului CP al Japoniei este “nulla crimen, nulla poena sine lege”.97

Prezintă interes şi faptul că în cod nu este incriminat principiul “nullum crimen sine lege”, care, în opinia cercetătorului V.N. Eriomin, nu reprezintă o lacună, deoarece art. 31 al Constituţiei Japoniei prevede că “nimeni nu poate fi lipsit de viaţă sau libertate, precum şi supus răspunderii penale decât în conformitate cu procedura stabilită de lege”.98

Caracteristic pentru actualul CP al Japoniei este şi faptul că acesta nu dispune de un preambul sau capitol introductiv. Astfel, în prima parte “Noţiuni generale” nu sunt formulate problemele şi principiile politicii penale. Sunt lipsă nu doar noţiuni cum ar fi infracţiunea, ci şi astfel de noţiuni ca: culpabilitatea, responsabilitatea, instigarea la săvârşirea infracţiunii, complicitatea etc.

În ceea ce priveşte problema investigată, putem cita doar art. 41 din CP al Japoniei, conform căruia “sunt pasibile de răspundere penală doar persoanele ce au atins vârsta de 14 ani”.99

Suntem de acord cu părerea cercetătorilor V. N. Eriomin, O. A. Balkavs- kaia, R. I. Miheev, N. A. Moroz, E. Koidzumi, Ţ. Inako referitor la necesitatea elaborării şi adoptării unui nou Cod Penal al Japoniei care, păstrând tradiţiile şi specificul japonez, ar corespunde actualelor standarde internaţionale.100

3.6. Legislaţia AustralieiConstituirea CP Federal al Australiei a debutat cu adoptarea Constituţiei Federale din 1900, în

care a fost declarată prioritatea legislaţiei federale asupra legislaţiei statelor (art.109). Constituţia din 1900 declară prioritare principiile şi aspectele dreptului internaţional.

Reforma penală a Australiei începe odată cu adoptarea Legii privind pedepsirea infractorilor (Punishment of offenders Act) din 1901, Legea cu privire la. justiţie (JudiciaryAct) şi Legea despre extrădare (Extradition Act) din 1903.

În următoarele decenii, la nivel federal, a fost efectuată reforma juridico-pe- nală ce avea drept scop consolidarea şi unificarea legislaţiei penale şi, în acest context, menţionăm adoptarea, în 1904, a Legii vizând infracţiunile federale. Din punct de vedere formal, acest act consolidat, alcătuit din 8 capitole şi 91 de articole, nu era divizat în partea generală şi partea specială.43

Referitor la problema supusă studiului, art. 7.1, cap. 7, partea 2.3, “Circumstanţele ce exclud răspunderea penală”, dispune că “nu sunt pasibile de răspundere penală persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii n-au atins vârsta de 10 ani”.

Copilul ce a atins vârsta de 10 ani, dar nu a împlinit 14 ani, poate fi tras la răspundere penală, dacă este conştient de ilegalitatea comportamentului său (alin.1 art. 7.2). Întrebarea ce vizează conştientizarea de către copil a ilegalităţii comportamentului său este examinată doar de organele de

40 Голик Ю., Уголовный кодекс Аргентины. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2003, стр. 20.41 Коробеев А.И., Уголовный кодекс Японии. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 20.42 Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ и Японии: общая часть уголовного права, Москва, 1991, стр. 223.43 Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 33.

20

anchetă (alin. 2 art.7.2).44

Considerăm că vârsta de 10 ani stabilită de Codul Penal al Australiei este prea timpurie pentru răspunderea penală, având în vedere că la această vârstă minorul nu este pe deplin conştient de consecinţele faptelor sale.

Rezumând cele analizate anterior, ajungem la concluzia că în statele ex-socialiste (România, Moldova, Letonia, Ucraina) sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri răspunderea penală este de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine la 18 ani), Japoniei şi Australiei (pentru care este caracteristic faptul că, atunci când persoana conştientizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspundere penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă în acest sens este şi legislaţia penală a Olandei, conform căreia sunt pasibile de răspundere penală persoanele ce au atins vârsta de 12 ani, în timp ce răspunderea penală totală survine la 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale ale Suediei şi Danemarcii, pedepse liberale fiind aplicate faţă de persoanele care au împlinit 15 ani, dar nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală poloneză specifică vârsta de 17 ani, iar Codul Penal al

Franţei prevede răspunderea penală pentru persoanele ce au atins vârsta de 13 ani, răspunderea penală totală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context, am vrea să amintim şi de practica penală a Elveţiei, conform căreia persoanele răspund penal de la vârsta de 18 ani, răspunderea penală totală survenind la vârsta de 25 de ani.

Conform Convenţiei O.N.U. privind drepturile copiilor din 1989, orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate, venim cu propunerea ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri - de la 15 ani.

De asemenea, considerăm oportună înfiinţarea în Republica Moldova a judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar pregătire juridică, ci şi psihologică, practică întâlnită în Franţa şi în Germania.

Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei germane privind bunăstarea tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire, de activitate a tinerilor în ţara noastră şi, implicit, de stopare a procesului migraţional.

Venim cu propunerea ca faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune să fie aplicate în mod prioritar măsurile educative. Totodată, se impune necesitatea structurării măsurilor luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Or, cercetările criminologice efectuate în unele state europene denotă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate în regim penitenciar.

Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sistematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o asemenea sistematizare să conţină şi CP al Republicii Moldova.

44 Уголовный кодекс Австралии, Санк-Петербург, 2002, стр. 60.

21

CONCLUZII

Făcând o totalizare a studiului întreprins conchidem că problema sistemului sancţionator penal distinct pentru tinerii adulţi trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luându-se în considerare eficacitatea lui preventivă, generală şi socială.

Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copiilor”, conform căreia orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate venim cu propunerea ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri de la 15 ani, cu atât mai mult că această vârstă este confirmată de legislaţiile penale ale unor state ca Suedia, Danemarca etc.

Minorul reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, având trăsături genetice, biologice proprii, de natură să influenţeze universul psiho-moral. În opinia noastră cauzele penale ale minorilor nu pot fi examinate de aceeaşi judecători care examinează dosarele majorilor. În rezultatul efectuării studiului dat ajungem la următorele concluzii:

1. Considerăm bine-venit tratamentul penal aplicat minorilor în Franţa şi optăm pentru înfiinţarea judecătoriilor specializate în RM, care ar examina infracţiunile săvârşite de minori, judecătorii în cauză având atât studii juridice, cât şi psihologice. După cum a fost menţionat deja, minorii au trăsături specifice comportamental-caracteriale, care urmează a fi luate în calcul la sta-bilirea pedepsei;

2. Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Şi în acest context venim cu propunerea ca legiuitorul din ţara noastră să pună accentul în mod special pe măsurile preventive, şi nu pe cele represive;

3. Considerăm bine-venită decizia legiuitorului rus de a sistematiza într- un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestor pedepse şi venim cu propunerea ca asemenea sistematizare să conţină şi Codul Penal al RM;

4. Prezintă interes faptul că perioada de detenţie pentru tinerii infractori nu poate depăşi 24 de luni, precum şi faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa îl poate elibera “sub cuvânt de onoare” pe tânărul aflat în conflict cu legea, stabilindu-i o perioadă de încercare. De asemenea, un element nou al legislaţiei olandeze, comparativ cu cele analizate anterior, îl constituie munca în folosul comunităţii, pentru care optăm şi noi;

5. Susţinem hotărârea legiuitorului român în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei minorilor, precum şi faptul că regimului penal al minorilor îi este consacrat un titlu aparte din Codul Penal şi considerăm oportun ca acest lucru să fie preluat şi de legislatorul Republicii Moldova;

6. Suntem de acord cu părerea cercetătorilor V. N. Eriomin, O. A. Balkavs- kaia, R. I. Miheev, N. A. Moroz, E. Koidzumi, Ţ. Inako referitor la necesitatea elaborării şi adoptării unui nou Cod Penal al Japoniei care, păstrând tradiţiile şi specificul japonez, ar corespunde actualelor standarde internaţionale;

7. Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sistematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o asemenea sistematizare să conţină şi CP al Republicii Moldova.

22

BIBLIOGRFIE1. Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, Chişinău, 2005, nr. 8, pag. 13-14.2. Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 1814-1816.3. Code Pénal. Nouveau code pénal. Dalloz, 1994, pages 2113-2120.4. Codul Pena,. 69 de legi speciale care prevăd sancţiuni penale, Bucureşti, 2005, pag. 63-72. 5. Codul Penal al României.6. Crişu C., “Codul penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale” , pag. 63-72.7. Jecu V., “Prevenirea delincvenţei juvenile şi minorul victimă”, Bucureşti, 1998, pag. 45.8. Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 127-130.9. Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 88-90.10. Pitulescu I., “Criminalitatea juvenilă”, Bucureşti, 2000, pag. 9011. Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu

comparat”, Anale ULIM, 2004, vol. 5, pag. 118-120.12. Rotaru O., “Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene. Studiu

comparat”. Analele ULIM, 2004 Vol. 5 pag. 110-112.13. Беляев С., ” Уголовный кодекс Даниии”, Санк-Петербург, 2001, стр. 7-12.14. Беляев С., Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 5-24.15. Волженкин В., Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран.

Санк-Петербург, 2001, стр.4.16. Голик Ю., Уголовный кодекс Аргентины. Законодательство зарубежных стран, Санк-

Петербург, 2003, стр. 20.17. Еремин В.Н., Уголовное право Японии. Преступление и наказание в Англии, США,

Франции, ФРГ и Японии: общая часть уголовного права, Москва, 1991, стр. 223.18. Карпов Т., Устурой М., “Основные черты нового уголовного кодекса Латвийской

Республики”, Symposia professorum, ULIM, Chisinau, 2001, стр. 154-161.19. Козочкин И., Трикоз Е., Уголовный кодекс Австралии. Законодательство зарубежных

стран, Санк-Петербург, 2002, стр. 33.20. Коробеев А.И., Уголовный кодекс Японии. Законодательство зарубежных стран, Санк-

Петербург, 2002, стр. 20.21. Кузнецова Н., “Криминология”, Москва, 2004, стр. 263.22. Кузнецова Н., Уголовный кодекс Республики Польша. Уголовные кодексы стран

Восточной Европы. Минск, 1998, стр. 3 -6.23. Лапшина Н., Швейцарский уголовный кодекс 1937, Москва, 1947, стр. 11.24. Пантелеев А., Козочкин Д., Лихачев В., ” Уголовное право развивающихся стран:

общая часть” Учебное пособие, Москва, 1988, стр. 66.25. Серебриников А., Уголовный кодекс Швейцарии. Законодательство зарубежных стран.

Санк-Петербург, 2002, стр. 12-68.26. Современное зарубежное уголовное право, Москва, 1957, стр. 38.27. Уголовный кодекс Австралии, Санк-Петербург, 2002, стр. 60.28. Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург,

2001, стр. 200-225.29. Уголовный кодекс Дании. Законодательство зарубежных стран, Санк-Петербург, 2001,

стр. 24.30. Уголовный кодекс Латвийской Республики. Уголовные кодексы стран Восточной

Европы, Минск,1999, стр. 15.31. Уголовный кодекс Республики Польша. Минск, 1998, стр. 74.32. Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002 стр. 53.33. Уголовный кодекс Украины. Киев, 2001, стр. 70-85.34. Уголовный кодекс Украины. Комментарий отдельных положений. Нормативные до-

кументы и коментарии. Киев, 2001, стр. 18-19.35. Уголовный кодекс Швеции. Законодательство зарубежных стран. Санк-Петербург,

2001, 206, стр. 237.36. Уголовный кодекс Швеции. Санк-Петербург, 2001, стр. 244-247.

23