Iunie 2016

Per aspera ad astra

Alexandru Moloceniuc

Oliver Ioniță

Samuel Nițu

Matei Boțoghină

Trandafirul albastru (Revista Societății Științifice Brătianu)

1

Alexandru Moloceniuc

Tzvetan Todorov – „Introducere în literatura

fantastică“ (Conspect)

Capitolul 1. Genurile literare Poetul, ca și matematicianul pur, este supus nu

adevărului descriptiv, ci conformității cu

postulatele sale ipotetice. Literatura, ca și

matematica, este limbajul, iar un limbaj nu

reprezintă prin sine niciun adevăr, deși oferă

posibilitatea exprimării unui număr nelimitat de

adevăruri.

Răspunsul poetului la întrebarea ce semnificație

are cutare element al operei sale trebuie

întotdeauna să fie următorul: „Semnificația lui nu

este decât aceea de a fi un element al operei“.

„Dorința unui scriitor de a scrie nu poate decurge

decât dintr-o prealabilă experiență a literaturii…

Formele literaturii nu-și au izvorul decât în ele

însele. Tot ceea ce este nou în literatură nu este

decât ceva vechi retopit... Exprimarea de sine, iată

ceva ce n-a existat niciodată în literatură“

(Northrop Frye, The educated imagination).

Capitolul 2. Definiție a fantasticului Realitate sau vis? Adevăr sau iluzie? Fantasticul

ocupă intervalul acestei incertitudini; de îndată ce

optăm pentru un răspuns sau pentru celălalt

părăsim fantasticul pătrunzând într-un gen

învecinat, fie straniul, fie miraculosul. Fantasticul

este ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile

naturale pus față în față cu un eveniment în

aparență supranatural.

„Fantasticul se caracterizeaza printr-o irumpere

brutală a misterului în cadrul vieții reale“ (Castex,

Le Conte fantastique en France).

„Povestirea fantastică vrea să ne prezinte niște

oameni asemenea nouă, locuitori ai lumii reale în

care ne aflăm și noi, azvârliți dintr-o dată în inima

inexplicabilului” (Louis Vax, L’Art et la Litterature

fantastique).

„Orice fantastic este o încălcare a ordinii

recunoscute, revărsare a inadmisibilului în sânul

inalterabilei legalități cotidiene“ (Roger Caillois,

Au coeur du fantastique).

„Mai că-mi vine a crede“: iată formula care

rezumă spiritul fantasticului. Încrederea absolută

ca și totala neîncredere ne scot dinlăuntrul

hotarelor fantasticului; ceea ce-i dă viață este

ezitarea.

Fantasticul implică o integrare a cititorului în

lumea personajelor, fantasticul se definește prin

aceea că percepția evenimentelor relatate este

ambiguă pentru cititor.

Ezitarea cititorului reprezintă, așadar, prima

condiție a fantasticului.

Fantasticul implică nu numai existența unui

eveniment straniu care provoacă o ezitare a

cititorului și a eroului, dar și un mod de a citi pe

care, pentru moment, îl putem defini doar negativ

spunând că el nu trebuie să fie nici „poetic“, nici

„alegoric“.

Suntem acum în măsură să precizăm și să

completăm definiția pe care am dat-o

fantasticului. Aceasta cere satisfacerea a trei

condiții. Mai întâi, textul trebuie să-l oblige pe

cititor a considera lumea personajelor drept o

lume a ființelor vii astfel încât el să ezite între o

explicație naturală și una supranaturală a

evenimentelor evocate. Apoi, această ezitare

poate fi de asemenea împărtășită de unul dintre

personaje: astfel rolul cititorului este, ca să

spunem așa, încredințat unui personaj și, în

același timp, ezitarea capătă o reprezentare, ea

devine una dintre temele operei; în cazul unei

lecturi naive cititorul real se identifică cu

personajul. În fine, o ultimă condiție cere

cititorului să adopte o anumită atitudine față de

text: să refuze atât interpretarea „alegorică“ cât și

pe cea „poetică“.

Capitolul 3. Straniul și miraculosul „Arta fantastică ideală știe să se mențină în

incertitudine“ (Louis Vax).

Adevărata literatură de groază aparține straniului.

2

În cadrul miraculosului elementele supranaturale

nu provoacă vreo reacție particulară nici

personajelor, nici cititorului implicit. Nu atitudinea

față de evenimentele relatate este caracteristică

miraculosului, ci însăși natura acestor

evenimente.

Genul miraculosului este, în general, relaționat cu

basmul; de fapt, basmul nu este decât o specie a

miraculosului caracterizându-se prin aceea că

evenimentele supranaturale nu provoacă câtuși

de puțin mirarea.

„Dincolo de amuzament, de curiozitate, de

emoțiile pe care ni le prilejuiesc povestirile,

poveștile și legendele, dincolo de nevoia de a se

distra, de a uita, de a se lăsa în voia senzațiilor

agreabile și înspăimântătoare, scopul real al

călătoriei miraculoase este, suntem acum în

măsură să ne dăm seama de acest fapt, o mai

desăvârșită explorare a realității universale“

(Pierre Mabille, Le Miroir du merveilleux).

Capitolul 5. Discursul fantastic Cea de-a doua lectură a unei povestiri fantastice

dă o impresie mult diferită de cea dintâi (într-o

mai însemnată măsură decât în cazul oricăror alte

feluri de povestire); de fapt, la o a doua lectură,

identificarea nu mai este posibilă, lectura devine

metalectură: ne preocupăm de identificarea

procedeelor fantastice în loc să fim cuceriți de

farmecul acestuia. Nodier care știa acest lucru îl

punea pe naratorul din „Inès de las Sierra“ să

spună la sfârșitul povestirii: „Nu mă simt în stare

a-i da o îndestulă putere de seducție pentru ca s-o

pot face ascultată o a doua oară“.

Câteva citate despre literatură

„Mai trainică și mai liberă, arta se scutură de zădărnicia vremii, înfrânge piedica părerilor

schimbătoare și poate înfrunta veșnicia, rece și nepăsătoare față de acei care n-o înțeleg și nu se

pătrund de măreția ei.“ (Eugen Lovinescu)

„În lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere și nu mai are înțeles și cine, înălțat în sfera ei,

a știut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur – dar numai acela – a ajuns pe calea nemuririi.”

(Titu Maiorescu)

„De-aș fi scriitor, aș fi imanent naturii și copilăriei; aș decupa din rostogolirea inertă de

cuvinte așternute pe o foaie albă contururile unui destin: o ființă de tăcere închisă în aici și acum.

Astfel, aș răpi lumii doar un ciob din Paradis.“ (Ana Blandiana)

„Ideea de personaj, ca și forma tradițională a romanului, nu este decât unul dintre

compromisurile prin care scriitorul, târât în afara lui prin literatura aflată în căutarea propriei esențe,

încearcă să-și salveze raporturile cu lumea și cu el însuși.“ (Maurice Blanchot, Spațiul literar)

„Există două feluri de a ne plimba printr-o pădure. În primul fel ne mișcăm ca să încercăm s-o

luăm pe una sau mai multe căi (ca să ieșim din ea mai repede, sau ca să reușim să ajungem la casa

Bunicii, sau a lui Prichindel, sau a lui Hansel și Gretel); în cel de-al doilea fel ne mișcăm ca să

înțelegem cum anume e alcătuită pădurea, de ce unele poteci sunt accesibile, iar altele nu. Tot așa,

există două moduri de a parcurge un text narativ.“ (Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea

narativă)

Alexandru Moloceniuc

3

Site-uri utile de matematică: ssmr.ro

projecteuler.net *

mathworld.wolfram.com

collegereadiness.collegeboard.org/sat-subject-

tests/subjects/mathematics

”Este reconfortant să lucrezi la o problemă atâta timp cât ea generează pe parcurs o matematică

interesantă – chiar dacă nu o rezolvi la sfârșitul zilei. Definiția unei bune probleme este matematica pe care

o generează, mai degrabă decât problema însăși.” (Andrew Wiles)

Enigma numerelor 14-15

15 piese numerotate de la 1 la 15

sunt dispuse într-un cadru 4 x 4, iar scopul

jocului este să repoziționăm piesele în

ordinea corectă.

O soluție la problema din stânga se

obține mutând, în ordine, următoarele piese

de pe tablă:

15, 7, 12, 8, 7, 12, 8, 7, 11, 15

1 2 3 4

5 6 12 7

9 10 8 15

13 14 11

1 2 3 4

5 6 7 8

9 10 11 12

13 14 15

Societatea Științică Brătianu oferă un premiu în valoare de 100 de lei primului elev din liceu care va reuși să rezolve jocul de mai jos, printr-o serie de mutări de piese, fără a ridica piesele de pe tablă. Dacă crezi că ai reușit, contactează-ne!

1 2 3 4

5 6 7 8

9 10 11 12

13 15 14

Alexandru Moloceniuc

Project Euler is a series of challenging mathematical/computer programming problems that will

require more than just mathematical insights to solve. Although mathematics will help you arrive at

elegant and efficient methods, the use of a computer and programming skills will be required to solve

most problems.

"Project Euler exists to encourage, challenge, and develop the skills and enjoyment of anyone

with an interest in the fascinating world of mathematics."

4

Două paradoxuri matematice

Cum spunea James J. Sylvester, “matematica este muzica rațiunii”. Într-adevăr, scopul matematicii este de a

ne face să ințelegem lumea din jurul nostru, împreună cu alte știinte, precum fizica, chimia și biologia. Studiind

geometria si analiza matematică și adăugând puțină inventivitate, putem ajunge la lucruri destul de greu de explicat

și insolite, cum ar fi următoarele două:

1. π = 4 Arhimede a enunțat: “Lungimea cercului este 2πr, unde r este raza cercului,

iar π este o constantă aproximativ egală cu 3,14159”. Printr-un procedeu matematic

corect, acela de a elimina colțurile unui pătrat de latură 1 (deci perimtrul egal cu 4),

repetat de un număr infinit de ori, vom ajunge la faptul că perimetrul pătratului este

egal cu lungimea cercului de diametru 1 înscris în pătratul inițial, adică π.

Rezultatul ar fi, teoretic, posibil, însă aplicarea unui procedeu de un număr

infinit de ori ne aruncă în necunoscut și nu putem afla decât aproximări, cum ar fi

aceea că π ≈ 4.

2. Trompeta lui Torricelli În acest caz, folosind integrale, se poate

ajunge la faptul că suprafața acestei trompete este

infinită, pe când volumul este finit, având valoarea

aproximativ egală cu 3,141592, un paradox greu de crezut.

Samuel Nițu

Acest rezultat este, teoretic, posibil,

însă este irealizabil la nivel practic.

corp geometric cu suprafaţă infinită (pentru că se

întinde la infinit), dar cu volum finit.

Sperăm că v-am stârnit

interesul legat de această

știință fascinantă

//π = 3.14159265358979323846264338327950288…

5

Despre Stephen Hawking

Stephen W. Hawking s-a născut pe 8 ianuarie

1942, exact în ziua când se implineau trei sute de ani

de la moartea lui Galileo Galilei. După studii la Oxford

și un doctorat susținut la Cambridge, Hawking devine

titularul Catedrei de matematică de la Cambridge,

catedră în fruntea căreia s-a aflat, cu trei secole în

urmă, Isaac Newton. Împreună cu Roger Penrose a

elaborat teoria asupra găurilor negre și a demonstrat

că, în conformitate cu relativitatea generală, spațiul și

timpul trebuie să fi avut un început în marea explozie

(Big Bang). În ciuda unei boli care l-a ținut în scaunul

cu rotile, Hawking și-a continuat cercetările, aflându-

se în prima linie a fizicienilor care caută o teorie

unificatoare ce ar explica întregul univers. Pe de altă

parte, a publicat lucrări destinate publicului larg, în

care a oferit o imagine intuitivă asupra cercetărilor de

vârf din fizica fundamentală. Este, probabil, cel mai

cunoscut fizician de la Einstein încoace.

Mai jos sunt ilustrate o parte din cărțile sale:

”Deoarece teoriile parțiale pe care le avem sunt suficiente pentru a face preziceri corecte pentru toate

situațiile în afara celor extreme, căutarea unei teorii finale a universului pare dificil să se justifice din punct de

vedere practic. (Totuși, aceasta nu valorează nimic, deoarece argumente similare au putut fi utilizate

împotriva teoriei relativității și mecanicii cuantice, iar aceste teorii ne-au dat atât energia nucleară cât și

revoluția microelectronicii!) Prin urmare, descoperirea unei teorii unificate complete poate să nu ajute la

supraviețuirea speciei noastre. Poate chiar să nu ne afecteze stilul de viață. Dar, chiar de la începuturile

civilizației, oamenii nu erau mulțumiți să vadă evenimentele fără legătură și inexplicabile. Ei au dorit cu

ardoare înțelegerea ordinii fundamentale a lumii. Astăzi noi tânjim încă să știm de ce suntem aici și de unde

venim. Dorința cea mai profundă a umanității de a cunoaște reprezintă o justificare suficientă căutării noastre

continue. Și scopul nostru este nu mai puțin decât o descriere completă a universului în care trăim” (Stephen

Hawking, Scurtă istorie a timpului).

Alexandru Moloceniuc

6

Articol de astronomie

Sir Isaac Newton (1643 – 1727) a

descoperit legea atracției universale arătând

că, în sistemul solar, Soarele atrage planetele

cu o forță direct proporțională cu masele lor și

invers proporțională cu pătratul distanței

dintre Soare și planetă, iar pe baza principiului

acțiunii și reacțiunii, el presupune că și planeta

respectivă, care are masa m, atrage Soarele de

masă M cu aceeași forță, adică:

𝐹 = 𝐺 ∙𝑚 ∙ 𝑀

𝑑2

Unde: m este masa planetei, M masa Soarelui, d este distanța de la

Soare la planetă, iar G reprezintă un factor de proporționalitate, care

este o constantă ce nu depinde de corpurile cerești alese, având o

valoare determinată experimental: G ≈ 6,67∙10-11 Nm2kg-2.

Problema 1. Determinați forța de atracție dintre Soare și Pământ. Se

cunosc: masa Pământului, m = 5,97∙1024 kg, masa Soarelui, M = 2∙1030 kg,

iar distanța de la Pământ la Soare este de circa 149,6 milioane de

kilometri. Răspuns: F ≈ 3,5585∙1022 N.

Problema 2. Care va fi greutatea unui om pe Marte dacă pe Pământ are

greutatea de 680 N? Se cunosc: masa planetei Marte, MM = 6,39∙1023 kg,

raza acesteia, RM = 3394 km și raza Pământului, RP = 6378 km. Răspuns:

257 N.

Problema 3. Cât timp îi trebuie luminii ca să ajungă de la Soare la

Pământ? Se dau: viteza luminii în vid, c = 300000 kms-1. Răspuns: aprox.

8 minute și 20 de secunde.

*Naveta spațială Juno de la NASA este programată să sosească la Jupiter, după o

călătorie de cinci ani. Lansată pe 5 august 2011, Juno va fi prinsă pe o orbită polară în jurul

planetei gigant pe sau în jurul lui 4 iulie 2016. De pe acestă orbită nava spatială va studia

atmosfera lui Jupiter și câmpul său magnetic. Juno va rămâne pe orbită până în octombrie

2017, moment în care nava va ieși de pe orbită și se va prăbuși pe Jupiter.

**Mai multe detalii despre Perseide: http://www.astro-urseanu.ro/perseide.html

Evenimente astronomice

iunie - august 2016

20 iunie – Lună Plină

21 iunie – solstițiul de vară

4 iulie – Lună Nouă

4 iulie – naveta spațială Juno ajunge la

Jupiter*

19 iulie – Lună Plină

28-29 iulie – maximul curentului

meteoric Delta Aquaride

2 august – Lună Nouă

12-13 august – maximul curentului de

meteori Perseide**

18 august – Lună Plină

27 august – conjuncția dintre Venus și

Jupiter

Alexandru Moloceniuc

7

Introducere în rolul sistemelor de operare

Vom începe discuția observând rolul

sistemului de operare în întregul computer. Un

computer poate fi împărțit, pentru simplificare, în

patru componente: hardware-ul, sistemul de operare,

aplicațiile instalate și utilizatorii.

Hardware-ul – unitatea centrală de prelucrare

(CPU), memoria și dispozitivele de intrare/ieșire –

oferă resursele de bază pentru sistem. Aplicațiile –

Web browser-ul, aplicațiile de procesare texte,

compilatoarele, etc., definesc modurile în care aceste

resurse sunt folosite pentru a rezolva cerințele primite

de la utilizator. Sistemul de operare controlează

hardware-ul și coordonează utilizarea acestuia între

mai multe aplicații și mai mulți utilizatori.

Cu alte cuvinte, un computer constă în

hardware, software și informație. Sistemul de operare

oferă mijloacele necesare pentru utilizarea în mod

potrivit a acestor resurse. Poate fi asemănat cu un

guvern, în sensul că nu îndeplinește el însuși o funcție

concretă, ci oferă un mediu în care celelalte programe

își pot îndeplini rolul, fără a cauza probleme.

În continuare, vom explora sistemul de

operare din două puncte de vedere, cel al

utilizatorului și cel al sistemului:

Perspectiva utilizatorului: Perspectiva utilizatorului variază în funcție de

interfața care este folosită. Cei mai mulți utilizatori

stau în fața unui computer care este constituit dintr-

un monitor, o tastatură, un mouse și o unitate

centrală. Un astfel de sistem este gândit pentru ca un

singur utilizator să îi monopolizeze resursele într-un

interval de timp. Scopul este să eficientizeze munca

utilizatorului. În acest caz, sistemul de operare este

construit astfel încât să fie ușor de utilizat, cu puțin

accent pus pe performanță, dar deloc pe utilizarea

resurselor, adică modul în care variate resurse

hardware și software sunt împărțite.

Performanța este importantă pentru

utilizator, dar aceste sisteme sunt optimizate pentru a

fi folosite de un singur utilizator, nu de mai mulți. În

alte cazuri, utilizatorii folosesc stații de lucru

conectate la rețele formate din alte stații și din

servere. Acești utilizatori au resurse dedicate special

pentru ei la dispoziție, dar împart și resursele

serverelor, acestea incluzând de cele mai multe ori

servere pentru stocare de fișiere și pentru calcule.

Așadar, sistemul de operare este conceput astfel încât

sa facă un compromis între capacitatea fiecărei stații

de a fi utilizată și împărțirea resurselor.

Recent, multe varietăți de computere mobile,

cum ar fi smartphone-urile și tabletele au câștigat

popularitate. Cele mai multe computere mobile sunt

unități de sine stătătoare pentru utilizatori individuali.

Aceste dispozitive mobile încep să înlocuiască

laptopurile și computerele de tip desktop pentru

persoane ale căror interes principal este să folosească

serviciile de e-mail și să navigheze pe Internet.

Interfața de utilizator pentru aceste dispozitive mobile

este formată dintr-un touchscreen, în cadrul căruia

utilizatorul interacționează cu sistemul prin apăsarea

și trecerea degetelor peste ecran.

Unele computere oferă foarte puțin output

pentru utilizator. De exemplu, cele încorporate în case

sau automobile pot avea o tastatură și își pot semnala

statusul prin anumite becuri care se aprind sau se

sting. Așadar, aceste sisteme de operare sunt

concepute astfel încât sa aibă foarte puțină

interacțiune cu utilizatorul.

În alte cazuri, utilizatorul folosește un terminal

care este conectat la un minicomputer. Alți utilizatori

accesează același sistem prin terminale diferite. Ei

împart resurse și pot schimba informații. În acest caz,

sistemul de operare este conceput astfel încât să

maximizeze utilizarea resurselor, adică să se asigure

că timpul procesorului, memoria, dispozitivele de

intrare/ieșire sunt utilizate în mod eficient și că nicio

aplicație nu folosește mai multe resurse decât îi sunt

cuvenite.

Matei Boțoghină

8

Perspectiva sistemului: Din punctul de vedere al computerului,

sistemul de operare este programul care

interacționează în modul cel mai intim cu hardware-

ul. În acest context, putem considera sistemul de

operare ca fiind un program care alocă resurse. Un

computer are multe resurse de care este nevoie

pentru a rezolva o problemă: CPU time, spațiu de

memorie, spațiu pentru stocarea fișierelor, dispozitive

de intrare/ieșire, etc. Sistemul de operare se

comportă ca un manager pentru aceste resurse. Fiind

nevoit să facă față unor numeroase și posibil

suprapuse cereri pentru resurse, sistemul de operare

este nevoit să decidă cum să le aloce anumitor

programe și utilizatori astfel încât să poate opera

sistemul eficient și în mod just. Cum am observat în

secțiunea precedentă, alocarea resurselor devine

extrem de importantă când există mai mulți utilizatori

care accesează un minicomputer, de exemplu.

Un mod diferit de a vedea un sistem de

operare pune accent pe nevoia de a controla variatele

dispozitive de intrare/ieșire și aplicațiile utilizatorilor.

Un sistem de operare se comportă ca un program de

control. Un astfel de program dirijează execuția

aplicațiilor pentru a preveni erorile și utilizarea

improprie a computerului. Are în vedere, în mod

special, operațiile și controlul dispozitivelor de

intrare/ieșire.

Bibliografie:

Abraham Silberschatz, Peter Baer Galvin, Greg Gagne,

Operating System Concepts, ediția a IX-a, Wiley&Sons,

2012.

Diverse citate despre informatică

“Programarea este una dintre ramurile cele mai dificile ale matematicii aplicate; e mai bine ca matematicienii mai slabi să ramână matematicieni puri.” (Edsger W. Dijkstra)

“Calculatoarele sunt incredibil de rapide, precise și proaste. Ființele umane sunt incredibil de lente, inexacte si geniale. Împreună, puterea lor depășește orice imaginabilă limită.” (Albert Einstein)

“De fapt, ceea ce aș dori să văd este mii de savanți-informaticieni lăsați liberi să facă ce vor ei.

Asta e ceea ce într-adevar contribuie la progresul domeniului.” (Donald Knuth) “Soft-ul nu este limitat de fizică, cum sunt clădirile. Acesta este limitat de

imaginatie, de design, de organizare. Pe scurt, acesta este limitat de proprietățile oamenilor, nu de proprietățile lumii.” (Ralph Johnson)

“Informatica restabileşte nu numai unitatea matematicilor pure şi a

celor aplicate, a tehnicii concrete şi a matematicilor abstracte, dar şi cea a ştiinţelor naturii, ale omului şi ale societăţii, reabilitează conceptele de abstract şi de formal şi împacă arta cu ştiinţa nu numai în sufletul omului de ştiinţă, unde erau dintotdeauna împăcate...” (Grigore Moisil)

Alexandru Moloceniuc

9

Importanța Evului Mediu la configurarea și evoluția spiritualității românești

Mediul cultural predominant prin și în care s-a

manifestat civilizația română medievală a fost cel

reprezentat de clasa boierească. Spre deosebire de

celelalte civilizații sud-est europene devenite, după

cucerirea otomană precumpănitor țărănești,

manifestările de cultură din Țara Românească și

Moldova au fost legate de curțile domnești și boierești

și de clerul înalt.

„Bizanț după Bizanț”, fericita formulă a lui

Iorga, explică sugestiv paradoxul evoluției culturale

românești: dezvoltarea expresiei sale bizantine

îndeosebi după căderea Bizanțului. Într-adevăr,

descoperirile arheologice din primele capitale ale

statelor feudale românești relevă faptul că boierimea

era, din punct de vedere al civilizației materiale, mult

mai aproape de Ungaria și Polonia decât de Bizanț.

Creșterea influenței bizantine s-a produs o

dată cu căderea Ungariei, cu politica externă poloneză

de împăcare cu Înalta Poartă. De asemenea, căderea

statelor creștine din Balcani a înmulțit numărul

fugarilor ortodocși. Astfel, principii români se

identifică cu o tradiție imperială nerevendicată de

nimeni, patronajul lor extinzându-se asupra întregii

lumi ortodoxe.

În veacul al XVI-lea s-a introdus tiparul, mai

întâi în Țara Românească, apoi în Transilvania. Între

anii 1508-1582, tiparnițele de la Târgoviște, Sibiu,

Brașov, Cluj, Sebeș, Orăștie, Alba-Iulia au tipărit 52 de

cărți, cele mai multe la îndemnul și cheltuiala domniei,

care-și afirma repetat dorința de „a umple bisericile

cu cărți”. Tipografiile românești își întrerup activitatea

în 1582, reluând-o abia în 1653, în Muntenia, din

inițiativa lui Matei Basarab și cu ajutor tehnic primit

de la meșterii trimiși din Kiev de Petru Movilă.

Prefețele domnitorului consideră tiparul ca fiind

„comoara mai scumpă decât toate comorile

pământești” și „hrană și adăpare sufletească”, părere

exprimată si de Vasile Lupu, întemeietorul tiparului în

Moldova, la 1642.

O epocă remarcabilă de înflorire este

reprezentată de primele decenii ale secolului al XVI-

lea. De la urmașul lui Radu cel Mare, ctitorul tiparului

muntean, a rămas prima operă originală a literaturii

române, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul

său Teodosie”, care cuprinde sfaturi politice, militare,

de comportament ale domnitorului Neagoe Basarab

(1512-1521) pentru fiul său, Teodosie. Tot voievodului

i se datorează înălțarea bisericii episcopale de la

Curtea de Argeș, atât de nebizantină prin elementele

sale în stil armean și georgian.

Peste realizările veacurilor XIV-XVI se înalță

cultura veacului al XVII-lea. Un complex de împrejurări

au oferit țărilor române stabilitate internă și au permis

domnilor să sprijine centrele de cultură, cum ar fi Trei

Ierarhii lui Vasile Lupu și Hurezii familiei Brâncoveanu.

Probabil că din toate realizările veacului al

XVII-lea, cele mai importante au fost obținute în

istoriografie. Vornicul Grigore Ureche, prin opera sa

„Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat

țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie

de la Dragoș Vodă până la Aron vodă” reprezintă un

moment important în evoluția stilului artistic al limbii

noastre literare, prin elemente populare, dar și

elemente străine, de proveniență savantă, o tradiție în

arta narațiunii și a descrierii, în tehnica portretistică,

pe care o va continua cu o mai mare strălucire Miron

Costin.

Un învățat dublat de un scriitor, acesta a fost

Miron Costin (1633-1691), care a avut „talent literar,

stilistică savantă de factură clasică, pretenția de a

descrie nu numai invazia lăcustelor, ci și

personalitatea umană. Ceea ce iese de sub pana lui,

mult mai puțin spontan, este rodul unei arte”, după

cum spunea George Călinescu în „Istoria literaturii

române de la origini până în prezent”.

Cu toate că, pentru un mic număr de

informații istorice, Miron Costin este îndatorat în

Matei Boțoghină

10

cronica lui față de câteva izvoare străine, în special

cronica episcopului polonez Paul Piasecki. Însă, în

general, niciun istoric nu se poate lipsi de cronica lui

Costin pentru a studia istoria Moldovei de la începutul

veacului al XVII-lea. Este o mină necesară de

informații, adesea unice, ce nu pot fi coroborate sau

controlate cu alte izvoare.

Din păcate, datorită eșecurilor din politica

externă, în numai trei decenii de la sfârșitul veacului al

XVII-lea, cei mai mulți care contribuiseră prin creația

lor la strălucirea culturală a vremii erau obligați fie să

se exileze (Milescu, Cantemir, Dosoftei, Neculce), fie

uciși (Miron Costin, Antim Ivireanul, Stolnicul

Cantacuzino, Brâncoveanu).

Drumul epocii fanariote era deschis.

Minunile lumii - India

India este o țară a contrastelor. Cu o tradiție, istorie și cultură diversă, având a doua cea mai mare economie

a lumii, dar și o populație foarte săracă, cu metropole suprapopulate si suprapoluate, dar cu 94 de parcuri naționale,

,,Perla Coroanei Britanice’’ impresionează mai ales prin monumentele sale ce intră în patrimoniul mondial.

Cetatea Roșie – Delhi ,,Orașul celor 7 orașe’’, așa este numit orașul

Delhi, deoarece orașul modern conține vestigii a șapte

orașe antice successive. New Delhi, capitala Indiei, este

situată în interiorul metropolei Delhi și are o suprafață

de 42,7 km pătrați. În total orașul Delhi a fost ridicat de-a

lungul mai multor etape. În ce etapă s-a format vechiul

Delhi, împânzit de cele mai importante construcții din

perioada Imperiului Mogul, acest răspuns diferă în

funcție de modalitatea de numărare. Impactul cel mai

mare îl produce Cetatea Roșie, construită între 1636 și

1648 sub Shah Jahan. Aceasta reprezintă un complex

solid, prevăzut cu turn de apărare și zid realizat la

exterior din pietriș de culoare roșie, zid ce adăpostește în interior numeroase palate, construcții din marmură și

moschei.

Oliver Ioniță

Bibliografie:

Vlad Georgescu, „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”, Editura Humanitas, București 1992;

G. G. Ursu, „Memorialistica în opera cronicarilor”, Editura Minerva, București 1972;

„Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1979

Oliver Ioniță

11

Palatul Vânturilor – Jaipur Un oraș realizat conform planului: în ținutul

Indian Rajasthan, în secolul al XVIII-lea, în mijlocul

deșertului a luat naștere orașul Jaipur, în cadrul

căruia se remarcă rețeaua stradală împânzită de

câteva construcții minunate aparținând Antichității.

Lângă observatorul astronomic se inalță Palatul

Vântului, care datează din 1799. Prin intermediul

celor 953 de ferestre, domnițele de la curtea

reședinței maharajahului, construcție cu 5 etaje

realizată din gresie roșie, puteau observa agitația

de la palat fără a fi observate. În fagurii de miere ai

capodoperei de mari proporții tronează, unul deasupra celuilalt, niște ,,ochi’’ delicat decolorati, creând imaginea și

atmosfera unui basm.

Taj Mahal – Agra În afara fortăreței roșii a orașului indian Agra se

află cea mai cunoscută capodoperă a continentului

asiatic: mausoleul de marmură ridicat în 1613 în

memoria soției conducătorului mongol Shah Jahan,

decedată la nașterea celui de-al 14-lea copil! Clădirea

albă ca zăpada a Taj Mahal-ului, cu o inălțime de 43 de

metri, cu două cupole în formă de ceapă, cu patru

miniarete de 41 de metri care o flanchează, reprezintă

un exemplu tipic al arhitecturii islamice în cadrul căruia

un rol hotărâtor îl au grădinile-parc presărate cu

fântâni arteziene. Se află pe lista patrimoniului mondial

UNESCO din 1983.

Ținutul sălbatic protejat din Manas Ținutul este situat pe râul Manas, afluent al fluviului

Brahmaputra din nordul provinciei Assam, situată la sud de micul

stat Bhutan, și se întinde pe o suprafață de 2.800 km pătrați, din

care Parcul Național deține o suprafață de 300 km pătrați. Aici,

animale pe cale de dispariție, cum ar fi tigrul de Bengal, panterele,

elefanți si multe altele, și-au găsit adapost. Parcul Național Manas a

fost inclus pe lista patrimoniului modial UNESCO in 1985, din 1990

fiind declarat rezervație a biosferei. Aici este prezentă o mare

varietate de specii, de la cele specifice pădurilor tropicale până la

cele de stepă.

12

Palatul Maharajahului - Udaipur Datorită poziției sale fermecătoare și fascinante

între mirifice coaste împădurite, orașul Udaipur din sud-

vestul ținutului Rajasthan se numără printre perlele

romantice ale Indiei. De-a lungul lacurilor pitorești se

întind palate, dintre care cel mai măreț este cel al

Maharajahului Udai Singh, construit în anul 1567 în

Udaipur. Măreața construcție prevăzută cu patru turnuri

și patru etaje este pe măsura bogăției familiei

conducătoare din Maharana, reprezentând tiparul vieții

luxoase a maharajahilor. Prin contrast, populația din

Rajahstan este una dintre cele mai sărace populații din

India.

Bibliografie: Minunile lumii, editura Aquila

Oina – Jocul românilor de pretutindeni

Cuvântul ,,oină’’ are numeroase semnificații

pentru români în ziua de azi: sport național, joc

practicat la ,,țară’’, minge folosită la ora de sport

(proba se numeste ,,aruncarea mingii de oină’’, iar

,,oina’’ este sportul, și nu mingea) sau un fel de

baseball.

În mod cert oina este sport național, atât prin

Legea nr. 96/2014 pentru completarea Legii educației

fizice și sportului nr. 69/2000, dar mai ales prin istoria

și practicarea acesteia.

Originea jocului de oină se pierde în negura

vremii. Acesta amintește de o foarte veche

îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A “oina”

oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la șesul

verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui

râu, fenomen numit transhumanță. Există si ipoteza că

ar fi un joc războinic, cu momente de atac și de

apărare, însă multe dintre denumirile și expresiile

folosite în joc sunt specifice păstorilor: căpitanul

echipei se numeste și baci (mai marele peste ciobani),

bastonul se mai numește încă bâtă, intrarea în teren

se numea intrare la strungă, jucătorul prins la mijloc -

jucător la strungă, jucatorii de la prindere - pascari (de

la pascut) sau echipa la pascare. Răspândit în toate

zonele locuite de români, oina, la fel ca și Miorița, a

avut și încă mai are un număr mare de variante.

Diferențierile de nume care apar, uneori, și de la un

sat la altul, nu aduc și schimbări în fondul structural al

jocului. În ținutul Blajului, se juca oina sub numele de

“lapta-lungă” sau “de-a lunga”; în Moldova se numea

“hoina” sau chiar “oina”, ca și în Muntenia; în Suceava

și Botoșani era cunoscută sub numele de “apuca” sau

“ogoiul”; în alte zone se mai numea: “una și fugi”,

“baci”, “de-a patru să stăm”, “fuga” (Brașov), “halca”,

“hopciu” (Dej), “ojerul” sau “oirul”, “matca-mare”,

“pila”, “ticul” (Maramureș, zona Lăpușului), “ciocota”

(Baia Mare), “ciurca” (Sălaj), “de-a lunga” (Dobrogea)

Oliver Ioniță

13

etc. În unele locuri oina se juca și de către fete, sub

numele de “oiniță”. Oina se întinde chiar și in afara

granițelor țării (la aromânii din Ohrida se numea suca,

iar la cei din Bitolia topca sau topa, ambele localități

fiind in Macedonia). În schimb, oina lipsește cu

desăvârșire din ansamblul jocurilor practicate în

Imperiul Bizantin, din manifestările tradițional

populare și din vocabularul slavilor, bulgarilor și al

maghiarilor. Cuvântul ”oină” sau variante apropiate

ale acestuia au fost folosite (unele încă mai sunt)

pentru a identifica localități sau râuri aflate pe tot

cuprinsul țării, însă nu se cunoaste cu precizie originea

acestor toponime. Nu este exclus ca si o zonă a țării să

se fi numit odată oină. De asemenea, el se aseamănă

cu arhaisme din alte limbi, și îl regăsim, cu ințelesuri

incerte, la Ion Neculce și la Dimitrie Cantemir.

În mod identic, și cuvântul minge a avut multe

regionalisme: “mince” si “mice” prin părțile

Tecuciului, “pila” si “lapta” in Transilvania, “pulma” în

Banat, “suca” in Ohrida, iar în Bitolia “topa” sau

“topca” (cuvânt turcesc care înseamnă minge).

Acestea sunt considerate a fi “bazele” pe care s-a

încercat, fără succes deocamdată, sugerarea unor

origini pecenege, cumane sau turcice pentru oină sau,

abuzând de similitudinea cu cuvântul hoinar, să se

inducă ipoteza că oina ar fi fost jocul celor ce umblau

hoinari, adică al populațiilor nestatornice. Dicționarele

românești au apropiat întotdeauna cuvântul ”oină” de

turcescul otoman oyun care înseamnă joc, însă

derivarea fonetică este neclară, realizându-se și o

legătură cu faptul că oina înseamnă joc, întrecere

sportivă, verbul fiind oinamak, în limba kumîkă și că

oina s-a practicat mult într-o zonă cu influențe

cumane, respectiv Teleorman (pădurea nebună, teli

orman) – de fapt, interesul era să se inducă concluzia

că poporul jucător de oină era lipsit de apartenența la

un anumit teritoriu, prin urmare nu putea emite

pretenții asupra spațiului unde locuia.

Este atestată pentru prima dată documentar

la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. Altă

atestare documentară apare în anul 1596,

când cosmograful italian Gian Lorenzo d´Anania

menționează jocul de oină în lucrarea Sistemul

Universal al Lumii, la capitolul descrierii Valahiei

Superioare. Prima știre scrisă despre existența jocului

de oină a fost identificată de marele istoric și patriot

Nicolae Iorga, care o menționează în cartea

“Observații și probleme bănățene”. Știrea datează din

anul 1763 și este furnizată de preotul Nicolae Stoica

din Hațeg, care a consemnat, pe o Cazanie de la

Râmnic, anii petrecuți la Timișoara: juca cu copiii în

curtea bisericii o variantă a jocului de oină, lopta mică.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1897-

1899, Spiru Haret, pe atunci ministru al

învățământului, decide introducerea jocului în școli.

Spiru Haret rămâne în istoria acestui joc după

întâlnirea cu cei mai însemnați institutori de

gimnastică, precum Dimitrie Ionescu sau Gheorghe

Moceanu, cărora le-a spus: ''Nu mai merge. Tinerimea

noastră școlară de azi nu mai e acel tineret sglobiu,

vioiu, rezistent, de pe când eram eu în liceu. În

școalele noastre nu mai văd jucându-se bușita, barul,

mingea bătuta, mingea la zis și îndeosebi unul din

jocurile noastre originale cele mai frumoase: Oina. Aș

dori ca d-voastră să începeți o campanie în această

direcțiune și vă asigur de tot concursul meu. Aș dori ca

d-voastră să începeți chiar de pe acu, să învățați pe

elevi să joace acest joc care pune în mișcare tot corpul

și desvoltă atât îndemânarea, vederea, cât și inițiativa

proprie...''. Astfel, într-o circulară emisă pe 4 iulie

1898, Haret își face cunoscută dorința "... ca oina să

devină sportul nostru național, precum pe aiurea este

tenisul, cricketul, canotajul și altele."

La primul campionat național de oină din

1899, au participat 18 echipe din toată țara. În 1914,

Comisia de oină care activa în cadrul Federației

Societăților Sportive din România se desființează, fiind

reînființată în 1923, iar în 1932 se constituie Federația

Română de Oină. Timp de aproape două decenii,

sportul se practică la scară destul de redusă,

competițiile școlare locale fiind cele mai populare. În

perioada interbelică oina se practica la scară destul de

redusă, competițiile școlare fiind cele mai importante.

Este de menționat faptul că echipa Școlii Normale din

Câmpulung Muscel a obținut titlul de campioană

națională între 1906 și 1909, iar între cele două

războaie s-a facut remarcată la nivel național echipa

Liceului Dinicu Golescu din aceeași localitate.

14

În perioada 1939-1948 din cauza războiului,

atât oina, cât și celelalte sporturi au avut de suferit.

Ministerul Învățământului nu a mai subvenționat

finalele interșcolare, astfel că oina nu mai rezista

decât în centrele cu tradiție sau acolo unde se găsesc

profesori care n-o abandonează. După al doilea Război

Mondial, Mihail Sadoveanu nota: ''Nu se știe oare că

avem o tradiție a jocului de oină? Că l-au jucat și

părinții noștri și l-am jucat și noi? Și douăzeci și cinci

de generații de școlari l-au practicat potrivit unui

regulament și unor dispoziții ministeriale? Nu cumva

cei care se ocupă cu educația fizică a tineretului

socotesc drept sport numai foot-ball-ul și alte

vocabule anglo-saxone?'’.

În perioada comunistă are loc o expansiune a

jocului, fiind pus pe picior de egalitate cu celelalte

discipline sportive. Astfel, în 1950 se reînfiinteaza

,,Comisia centrală de oină’’, având ca președinte pe

însuși ministrul Învățământului N. Popescu-Doreanu.

S-au constituit echipe la nivelul școlilor, liceelor

agroindustriale, juniorilor, seniorilor, echipe ale

C.A.P.-urilor, ale uzinelor, fabricilor și ale altor

întreprinderi, astfel că oina capătă cea mai mare

expansiune la nivel de practicanți, în 1985 fiind 1305

de echipe de juniori si seniori afiliate la federație.

Din păcate, dupa 1990 oina trece într-un

stadiu de regres, cade în uitare, producându-se

aproape dispariţia jocului. Un număr considerabil de

instituţii îşi retrag susţinerea echipelor, iar jocul este

eliminat din programa şcolară, interesul pentru acest

sport scăzând dramatic. Echipele de seniori si juniori

s-au rărit din ce în ce mai mult, jocul păstrându-se

doar în centrele de tradiție, mai ales la nivel gimnazial,

la noi în județ rămânând până în prezent doar în

comuna Țițești. În ultimii ani s-a incercat resuscitarea

oinei prin diferite acțiuni ale federației de promovare,

introducerea jocului în sală (6 jucători) și pe plajă (8

jucători), competiții naționale și internaționale

(Festivalul internațional al sporturilor tradiționale cu

mingea mică), ajungând chiar și în Japonia, unde

micuții niponi au deprins tainele jocului de oină alături

de o delegație din România! După aproximativ un

secol, s-a reintrodus oina la fete, bucurându-se de un

avânt nesperat, prin numărul mare de echipe înscrise.

Oina este a noastră, a tuturor și trebuie dusă

mai departe și practicată de fiecare român, după cum

spunea și Mihail Sadoveanu: ,,Orice om vrednic

trebuie sa învețe intai și-ntâi a juca oina. Fără asta nu-i

bun de nimic și nu face două parale!’’.

Bibliografie:

Oina, Alex Rafailescu si Constantin Opritescu;

Oina, competiții și rezultate până în anul 1975, Alex Rafailescu și Constantin Opritescu ;

,,în oglinda timpului’’. Oina de la malul mării, rezultate și parte a străvechiului nostru sport național, Virgil Mocanu;

http://romania-misterioasa.blogspot.ro/2015/11/istoria-oinei-de-la-joc-national-ajuns.

3

Domenii abordate în

numărul curent al revistei:

Limba și literatura română

Matematică

Fizică și Astronomie

Informatică

Istorie

Geografie

Sport

La steaua

Mihai Eminescu

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

Site-ul Societății Științifice

Brătianu:

ssbratianu.wordpress.com

Conspect: Tzvetan Todorov – Introducere în literatura

fantastică

Diverse citate despre literatură

Enigma numerelor 14-15

Două paradoxuri matematice

Despre Stephen Hawking

Articol de astronomie

Introducere în rolul sistemelor de operare

Diverse citate despre informatică

Importanța Evului Mediu la configurarea și evoluția

spiritualității românești

Minunile lumii - India

Oina – Jocul românilor de pretutindeni