Traditie Si Modernitate in Tara F_g_ra_ului

TTRRAADDIIŢŢIIEE ŞŞII MMOODDEERRNNIITTAATTEE

ÎÎNN ŢŢAARRAA FFĂĂGGĂĂRRAAŞŞUULLUUII

Radu Pascu, CMC

LIRA CONSULT S.R.L. Sibiu

Făgăraş – 2010

Ţara Făgăraşului

I

CCC UUU PPP RRR III NNN SSS 1 INTRODUCERE ____________________________________________________________ 1

2 CADRUL ISTORIC __________________________________________________________ 2

3 CADRUL GEOGRAFIC _______________________________________________________ 5

4 RELIEFUL_________________________________________________________________ 5

5 CLIMA ___________________________________________________________________ 8

6 HIDROGRAFIA ____________________________________________________________ 9

7 VEGETAŢIA ŞI FLORA ______________________________________________________ 10

8 FAUNA _________________________________________________________________ 12

9 REZERVAŢII NATURALE ____________________________________________________ 14

10 CADRUL ETNOGRAFIC _____________________________________________________ 15

10.1 Gospodăria ţărănească _______________________________________________________ 15 10.2 Ocupaţii şi meşteşuguri ______________________________________________________ 16

10.2.1 Consideraţii generale _______________________________________________________________ 16 10.2.2 Agricultura şi creşterea animalelor _____________________________________________________ 18 10.2.3 Prelucrarea şi ornamentarea lemnului __________________________________________________ 20 10.2.4 Olăritul ___________________________________________________________________________ 21 10.2.5 Prelucrarea fibrelor _________________________________________________________________ 23 10.2.6 Pictura pe sticlă ____________________________________________________________________ 25 10.2.7 Încondeierea ouălor ________________________________________________________________ 27 10.2.8 Negoţul __________________________________________________________________________ 28

10.3 Instalaţii tradiţionale ________________________________________________________ 28 10.4 Costumul popular ___________________________________________________________ 30 10.5 Obiceiuri tradiţionale ________________________________________________________ 31 10.6 Bucătăria tradiţională ________________________________________________________ 32

11 CADRUL SPIRITUAL _______________________________________________________ 34

12 TURISMUL ______________________________________________________________ 36

12.1 Cabane pe versantul nordic ___________________________________________________ 36 12.2 Cabane pe versantul sudic ____________________________________________________ 38 12.3 Refugii alpine ______________________________________________________________ 38 12.4 Agroturism şi turism rural ____________________________________________________ 39 12.5 Turismul balnear ____________________________________________________________ 40 12.6 Turismul ecumenic __________________________________________________________ 40 12.7 Turismul ecvestru ___________________________________________________________ 41 12.8 Atracţii turistice ____________________________________________________________ 42

12.8.1 Pensiunea „Piscul Alb” ______________________________________________________________ 42 12.8.2 Mânăstirea săpată în stâncă __________________________________________________________ 43 12.8.3 Muzeul „Badea Cârţan” ______________________________________________________________ 43 12.8.4 Colecţia de port popular de la Bucium __________________________________________________ 43 12.8.5 Muzeul portului popular din Copăcel ___________________________________________________ 44 12.8.6 Poiana narciselor ___________________________________________________________________ 44 12.8.7 Lacul şi golul alpin Bâlea _____________________________________________________________ 44 12.8.8 Festivalul calului lipiţan ______________________________________________________________ 44 12.8.9 Vânătoare şi pescuit ________________________________________________________________ 45 12.8.10 Biserica ortodoxă din Voivodenii Mari __________________________________________________ 45 12.8.11 Complexul de industrii textile din Lisa - „La Vâltori” _______________________________________ 45


1

1 INTRODUCERE

Ţara Făgăraşului este considerată a doua zonă etno-geografică cuprinsă între Olt şi Munţii Făgăraş. Se prezintă ca un şes lung de aproximativ 65 km şi lat de 5-18 km ce se întinde de la Turnu Roşu, spre răsărit, până în Munţii Perşani. Zona a fost numita Ţara Făgăraşului, datorită cetăţii ridicate în oraşul Făgăraş. Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului este una dintre cele mai mari şi mai bine individualizate depresiuni de contact ale Transilvaniei, mărginită la sud de Munţii Făgăraş şi Persani şi la nord, nord-est de limitele sudice ale platoului Târnavelor; cursul viguros al Oltului o străbate de la est spre vest.

Peisaj străjuit de vârfuri mai înalte de 2500 m (Munţii Făgăraş) sau unele în jur de 1600 m (Munţii Breaza şi Perşani), dar şi de coline ce se pierd în matca afluenţilor Oltului, depresiunea Făgăraşului se releva ca o câmpie piemontană etajată terminată la miazănoapte în lunca Oltului; un adevărat amfiteatru care desfăşoară trei trepte de relief sub monumentalul versant nordic al Munţilor Făgăraş.

Trebuie precizat ca acest spaţiu geografic-istoric se subdivide în două părţi: o primă zonă răsăriteană mai mică, începând de la Mateiaş din vecinătatea defileului de la Racoş şi până la valea Şercaiei; şi o a doua zonă apuseană, mai mare, cuprinsă între Olt şi Munţii Făgăraşului. Prin drumurile ce o legau de Valea Hârtibaciului, Ţara Bârsei şi depresiunea Homorodului, „Ţara Făgăraşului a fost mereu o punte de legătura între două ţări, o poartă mereu deschisă pentru circulaţia dintr-o ţară în alta” (Ştefan Metes).

Impresia pe care o lasă zona este puternica ei unitate geografică. Dinspre munte, spre şes, este brăzdată de numeroase văi a căror nume sunt împrumutate de la satele aşezate perechi, unul în susul, altul în josul apelor. Desfăşurată sub forma unei fâşii, dispusă pe axa est-vest, cu lungimea de 82 km şi lăţimea variind între 12 şi 19 km, depresiunea relevă două tipuri principale de relief. Acestea se succed dinspre munte, sub forma unui vast amfiteatru cu deschiderea către nord, spre lunca largă a Oltului şi Podişul Hârtibaciului. Relieful colinar format din dealurile submontane perşano-făgărăşene, cu altitudini cuprinse intre 500 şi 800m şi adânc fragmentat de acţiunea freatică a râurilor montane, sugerează o anfiladă de contraforturi naturale, care dispar treptat la nord-est de Valea Veneţiei.

Această unitate se află în legătură cu alte câteva subunităţi distincte de relief, compuse, de la est spre vest, din dealurile Perşanilor, central-făgărăşene, Măgurei şi Blidăriei. Acest sistem este continuat spre nord de câmpia piemontană, care ocupă cca 83% din suprafaţa totală a depresiunii. Câmpia piemontană făgărăşeană se extinde de la altitudinea de cca 700 m, către munte, până la aproximativ 400 m, cât măsoară în medie pe Valea Oltului.

Structura apelativelor atribuite acestui ţinut, evocate de izvoarele istorice scrise, cartografice sau păstrate în tradiţiile orale ale locuitorilor săi, permite clasificarea lor în funcţie de trei criterii: geografic, etnic şi politico-administrativ. Populaţia sa româneasca a utilizat prevalent, din evul mediu timpuriu şi până în prezent, denominaţia geografică, desemnând teritoriul sub numele Ţara Oltului. Sinonimul său german poartă denumirea Altland. Cronologic ulteriore sunt o serie de apelative care enunţă realităţi etnologice din Ţara Oltului. Toate aceste denumiri sunt compuse din numele formei de organizare teritorial-administrativă şi din etnonimul maghiar atribuit românilor.

Ţara Oltului, regionim folosit şi azi de localnici, derivat din hidronimul antic omonim pare să fie cea mai veche denumire a acestui „ţinut” sau „pământ” sau „Ţara” cum apare consemnata succesiv în documentele din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea numele generic al Ţării Oltului apare în documente sub denumirea de


2

„Ţara românilor de Carta”, ce localizează centrul politic administrativ al zonei. Denumirea de Ţara Făgăraşului este mai târzie, precizându-se în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Aceste denominaţii sunt evocate în documente emise în anii 1222 (terra Blacorum), 1224 (silva Blacorum) şi 1252 (terra Olacorum). După mijlocul secolului al XIII-lea, teritoriul de referinţă a fost desemnat şi prin regionimul Ţara Cârţei. Acest regionim, derivat din numele centrului contemporan politico-administrativ al teritoriului şi anume localitatea Cârţa (Românească), apare atestat în izvoarele scrise în anul 1252 (terra Olacorum...de Kyrch), fiind utilizat în special de populaţia germană până în secolele XVII-XVIII (Cherrzerland). Regionimul Ţara Făgăraşului este ceva mai recent şi datează din prima jumătatea secolului al XIV-lea. Această denominaţie derivă din numele aşezării Făgăraş, devenită abia în prima jumătate a secolului al XIV-lea centrul politico-administrativ al acestui ţinut. Prima atestare documentară a regionimului Ţara Făgăraşului datează din anul 1372. Acreditarea şi impunerea acestui regionim in conştiinţa colectivă s-au produs între secolele XVI-XVII.

2 CADRUL ISTORIC

Investigaţiile arheologice au scos la lumină bogate urme de cultura materiala, expresie a unei străvechi civilizaţii autohtone în zonă. Acestea sunt vestigiile dacice de la Arpașu de Sus, Breaza, Cuciulata, Comana de Jos, Copăcel, Șercaia şi Sinea Veche; castrele romane de la Hoghiz, Cincșor şi Feldioara; necropola de colonişti romani de la Calbor şi aşezările rurale de epoca romana de la Felmer şi Hălmeag.

După părăsirea provinciei Dacia de către autorităţile militare şi administrative, populaţia autohtona si-a continuat existenta şi pe un mal şi pe celalalt al Oltului, dovada elocventa fiind aşezările din secolul al IV-lea de la Șercaia şi Râşnov, descoperirile monetare de la Comăna de Sus şi Hoghiz. Urme de cultura materiala au fost identificate la Felmer, Ticuş şi Ungra, dovezi care se adaugă pieselor numismatice de la Cincșor (secolul IV) şi Voila (secolul VII)

Aceste descoperiri arheologice reprezintă mărturii grăitoare ale continuităţii daco-romane şi mai apoi proto-românesti în această arie geografică. Pentru problematica etnogenezei româneşti un rol de seamă îl reprezintă descoperirile arheologice de la Comăna de Jos (Gruiul Văcarului), unde a fost pusă în evidenta o staţiune din secolele VIII-IX, aşezările de la Rotbav (Căldăruşa), Mateiaş, Hărman şi Felmer, apoi punctul de apărare din secolele IX-X, de la Breaza, de pe locul vechii fortificaţii dacice, care precede cetatea feudală timpurie.

Argumentele lingvistice şi cele de istorie politică şi religioasă reprezintă factori care pun în lumina realitatea contactelor sporadice dintre populaţia romanizată şi slavi în secolele VI-VII, apoi acela al convieţuirii slavo-române în secolele IX-XI şi a constituirii unor forme de organizare socială bine definite. Evoluţia societăţii din Ţara Oltului trebuie să fi fost asemănătoare cu aceea din alte zone de convieţuire slavo-română din zona carpatină, fiinţarea unor instituţii precum voievodatul şi cnezatul nu poate fi pusă la îndoială.

Încă din perioada organizării românilor pe principiul comunităţii populaţiei locale (obştile săteşti), orientarea economică, politică şi religioasă a conducătorilor acestei noi formaţiuni se face spre lumea Bizanţului, dar şi spre zona ocupată de formaţiunile româneşti de la sud de Carpaţi. Aceasta convergenta este pusa în evidenţă de tezaurele monetare bizantine de la


3

Făgăraş şi Streza-Cârţişoara (sec. XII), comori puse la adăpost în fata pătrunderii forţate a regalităţii maghiare în zonele sudice ale Transilvaniei. Comuniunea de interese economice, etnice şi culturale explică eşecurile repetate ale regalităţii maghiare în politica iniţiată pentru separarea părţii răsăritene a Ţării Făgăraşului - prin alipirea ei de Ţara Bârsei dăruită cavalerilor teutoni - sau în stăpânirea, prin intermediul puterii ecleziastice (mănăstirea cisterciană de la Carta) asupra păşunilor montane aparţinând românilor.

Populaţia româneasca din Ţara Oltului era organizată într-un voievodat, o adevărată „ţară a românilor” (Terra blachorurn), după cum este atestat mai întâi în acea diplomă din anul 1222

prin care se acordau privilegii cavalerilor teutoni aşezaţi de regalitatea maghiară în Ţara Bârsei. Prezenta românilor în însăşi inima Ţării Făgăraşului este sprijinită de o importantă descoperire arheologică în cadrul Cetăţii Făgăraşului: fragmente ale unei fortificaţii de lemn şi pământ datata în secolele XII-XIII.

Apariţia pericolului maghiar pe linia Oltului, punctat de ridicarea în aceasta zonă şi a unor fortificaţii arpadiene după mijlocul secolului al 19-lea, punerea în posesie a lui Ugrinus asupra moşiilor Făgăraş şi Sâmbăta ar putea sugera momentul istoric (din preajma anului 1290) în care tradiţia populara din Ţara Oltului proiectează în timp figura acelui voievod făgărășean, care, trecând munţii cu slujitorii

săi, a „descălecat” la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște sau Argeş. Acest voievod numit Negru Vodă sau Radu Negru îşi va fi avut reşedinţa dintr-un început în Făgăraş. Tradiţiei şi epocii sale îi sunt consacrate doua cetăţi din Ţara Făgăraşului: prima este cetatea de Ia Breaza, construita în jurul anului 1300, pe locul unei fortificaţii de pământ dacice, cu un bogat material ceramic de factura asemănătoare cu cel de la sudul Carpaţilor; cea de a doua este fortificaţia de la Comăna de Sus, mai veche şi mai ampla ca planimetrie, dar zidita cu multa dibăcie funcţie de configuraţia naturala a terenului. Aceste cetăţi atestă existenţa în Ţara Făgăraşului a unei feudalităţi româneşti cunoscută sub numele de boieri.

Autonomia pronunţată a Ţării Făgăraşului este evidenţiată şi prin faptul ca numeroase sate făgărășene sunt menţionate pentru întâia oară în actele domnilor munteni din secolele XIV-XV. Cea dintâi informaţie documentară care atesta stăpânirea efectiva a Ţării Româneşti pe acest pământ dintre munţi şi Olt, datează din anul 1368 şi este inclusa în pecetea privilegiului comercial acordat negustorilor braşoveni de voievodul Vladislav Vlaicu, „duce al Făgăraşului”. De asemenea, perioada domniei lui Mircea cel Bătrân este oglindita de numeroase acte de înzestrare sau întărire de moşii din aceasta zona geografica.

Alterarea raporturilor dintre Ţara Româneasca şi regatul maghiar a avut drept consecinţă pierderea controlului voievodal asupra acestui ţinut, care a fost revendicat de domnii munteni şi în secolul al XVI-lea, sub Radu cel Mare (1502) şi Mihnea Vodă (1509). Stăpânită o vreme de Universitatea săsească, Ţara Oltului va trece mai apoi în posesia voievozilor şi apoi a principilor Transilvaniei care însă vor fi siliţi să ţină mereu seama de situaţia specifică existentă aici (conservarea vechilor rânduieli ale ţinutului, între care şi folosirea pe mai departe a „legii românilor”).

Făgăraşul a reprezentat cel mai mare domeniu feudal al principilor Transilvaniei şi, implicit, baza puterii lor militare şi economice pe eşichierul disputelor politice din secolele XVI-XVII. Astfel, a fost un adevărat fief pentru Ştefan Mailat, nobil de origine româna, înălţat până la scaunul voievodal al Transilvaniei (1534-1540) şi pentru Ştefan Bathory, a cărui ascensiune a continuat dincolo de scaunul princiar până la tronul regatului Poloniei.


4

Cumpăna dintre secolul al XVl-lea şi secolul al XVII-lea înregistra în acest ţinut românesc prezenţa activă a lui Mihai Viteazul, înstăpânit prin pârcălabii săi Badea Stolnicul şi Iani Comisul asupra „cetăţii tari a Făgăraşului”. Marele strateg a văzut limpede rolul pe care îl putea juca Făgăraşul în planurile sale militare şi politice; forţa umană şi materiala a domeniului, puternica cetate şi situarea sa geografica au determinat hotărârea rosturilor Făgăraşului. Domeniul feudal este trecut în stăpânirea soţiei sale, Doamna Stanca şi i-a servit lui Mihai Vodă şi familiei sale, o vreme, drept cartier general, curte rezidenţiala dar şi loc de surghiun în zilele de restrişte. Mihai Viteazul a dat o mare atenţie Ţării Făgăraşului, pe care o considera ca pe un „jus antiquurn voivodarum Valachiae Transalpinae”.

În secolul al XVII-lea, acest ţinut aflat în posesia principilor Transilvaniei - Gavril Bethlen, 1613-1629; Gheorghe Râkoczi I, 1630-1648; Mihail Apaffi, 1660-1690 - era înscris sub formă de contrazestre a soţiilor acestor domnitori. Pentru mai buna administrare a domeniului, acesta a fost împărţit în trei curţi economice - Făgăraş, Comăna şi Porumbacu, dar nu a încetat să fie punte a legăturilor tarilor române şi un factor al unităţii românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor.

Instaurarea stăpânirii austriece asupra Transilvaniei marchează o înăsprire a condiţiilor de viaţă ale supuşilor şi micilor boieri români din Ţara Făgăraşului.

O nouă secvenţa a legăturilor acestui ţinut cu Ţara Românească este marcată de epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domn care împreună cu o serie de boieri munteni au desfăşurat o largă şi constantă acţiune de sprijin a ortodoxiei, grav ameninţată de intoleranţa principilor calvini sau de prozelitismul bisericii catolice sprijinită de autorităţile imperiale. Principele muntean avea o puternică bază materială în partea de sud a Transilvaniei, stăpânind sate întregi, proprietăţi şi case în Berivoi, Braşov, Cincu Mic, Poiana Mărului, Sâmbăta de Jos Sâmbăta de Sus şi Şomartin.

În secolele XVIII-XIX ocupaţiile de bază ale ţinutului au continuat să fie agricultura şi creşterea animalelor, meşteşugurile şi comerţul. Importante erau manufacturile de sticlă şi de hârtie bazate atât pe munca iobăgească cât şi pe salariaţi. Regimul iobăgiei s-a agravat mult după trecerea Transilvaniei sub stăpânire austriacă, astfel încât în timpul marii răscoale conduse de Horea, Cloşca şi Crișan, agitaţiile ţărăneşti au cuprins şi Ţara Făgăraşului.

În anii războiului de independenţă a României, Făgăraşul avea să se înscrie din nou la loc de frunte în cronica permanentelor legături cu „Ţara”, prin participarea masivă a voluntarilor şi prin amplele acţiuni organizate pentru sprijinirea materială a frontului. Cucerirea independenţei avea să aibă consecinţe importante pentru lupta naţională a românilor făgărăşeni care, sub conducerea unor fruntaşi ai vieţii politice - vicarul Bazil Raţiu, avocatul Ioan Roman, avocatul Ioan Senchea, pregăteau momentul desăvârşirii unităţii statale.

O altă pagină strălucită a istoriei Ţării Făgăraşului au înscris-o miile de luptători de aici pe câmpurile de luptă ale primului război mondial. La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia avea să participe şi delegaţia Făgăraşului.


5

3 CADRUL GEOGRAFIC

Zona Ţării Făgăraşului ar putea fi delimitată, aproximativ, între următoarele limite: - la Nord: de-a lungul liniei care ar uni localităţile Hoghiz-Ungar-Ticuş-Cincu-Bruiu - la vest: Valea Oltului-Avrig-Racoviţă-Turnu Roşu; deci fâşia sudică a Podişului

Hârtibaciului care gravitează către valea largă a Oltului mijlociu; - la Sud: creasta alpină a Munţilor Făgăraşului, pe linia cumpenei apelor, incluzând deci, în

Ţara Făgăraşului întreg versantul nordic al acestor munţi; - la Est: pe văile Bârsei şi Sebeşului, în continuare, culmea Munţilor Perşani, Valea Bogată-

Hoghiz.

Acest teritoriu constituie o unitate etnoistorică şi geografică. Unitatea etnografică se reflectă pregnant în portul popular, potrivit căruia Ţara Oltului poate fi împărţită în trei zone: zona Avrig, zona Făgăraş şi zona Părău-Mateiaş. Portul popular, care este expresia cea mai vie a unităţii vieţii sociale, economice şi istorice a locuitorilor dintr-un ţinut, vine în sprijinul unităţii teritoriului ales pentru studiu.

4 RELIEFUL

Relieful muntos ocupă aproximativ 35% din suprafaţa zonei, iar cel depresionar şi deluros aproximativ 65%. Juxtapunerea masivului muntos cu şesul depresionar al Făgăraşului creează contraste altimetrice şi clinometrice scoţând mult în relief acest masiv, afirmându-l spectaculos în peisaj, motiv pentru care geograful francez Emmanoil de Martone i-a pus denumirea de „Alpi ai Transilvaniei” (Les Alpes des Transylvanie).

Ansamblul morfostructural şi morfometric este diferenţiat în trei categorii de unităţi: munţi, depresiune şi dealuri.

Amplitudinea hipsometrică (diferenţa de nivel) este maximă -2544 m. - Vârful Moldoveanu şi minimă 400 m în talvegul Oltului, în aval de Ucea de Jos.


6

Munţii Făgăraşului sunt cei mai înalţi munţi din ţară (2544 m Vârful Moldoveanu, 2553 Vârful Negoiu) şi fac parte din Carpaţii Meridionali. Aceşti munţi se evidenţiază printr-un peisaj alpestru, îndeosebi în lungul crestei principale, care se întinde pe mai mult de 70 Km, între valea transversală a Oltului şi Culoarul Branului, cu un profil alpin zimţat.

În ansamblu, Munţii Făgăraşului prezintă un profil transversal disimetric, cu povârnişul accentuat la nord şi plecare mai lentă spre sud. Deşi sunt alcătuiţi în întregime din şiruri cristaline, care dau forme greoaie, eroziunea glaciară din pleistocen a dăltuit circuri şi văi glaciare grandioase, care se ţin lanţ pe culmea principală între vârful Suru –2282m şi Berivoiul Mare –2303m, atât pe povârnişul nordic cât şi pe cel sudic, apropierea lor creând creste crenelate, numite popular „custuri” (ale Călţunului, ale Caprei), la care se adaugă o mare varietate de microforme crionivale, actuale sub formă de turnuri, colţi, strungi (Strunga Dracului), câmpuri de pietre, potcoave nivale, nişe etc.

Culmea Făgăraşului este unitară, nefragmentată de văi transversale, cu un puternic abrupt spre nord. Numeroase văi coboară vijelios pe versantul nordic, creând săritori, cascade (Bâlea), cursuri adâncite în formă de U (Valea glaciară a Bâlei) şi apoi, sub 2000 m altitudine, în formă de V, cu versanţi spre nord, nord-est, nord-vest, cu numeroase cotloane în care zăpezile iernii dăinuie până târziu în primăvară sau chiar până în vară şi unde se poate practica schiul (Valea Bâlei).

La mare altitudine, în circurile glaciare, se întâlnesc frecvent adevărate ochiuri de mare, lacuri glaciare, de un pitoresc unic (cele mai mari fiind: Bâlea şi Capra –de o parte şi de alta a Piscului Vânătoarea lui Buteanu, de 2506 m altitudine; Podragu Mare, sub Vârful Arpaşul de 2475 m altitudine; Avrig, sub Vârful Ciortea, de 2426 m).

Fragmente din platforma Borăscu, la 2000 m altitudine, constituie adevărate plaiuri cu păşuni alpine, folosite pentru păşunatul estival. Munţii Ţaga –Poiana Mărului, continuă la est, la o altitudine mai coborâtă (Ţaga 1640 m), culmea principală a Făgăraşului care se termină de fapt cu Vârful Comisului (1883 m) la obârşia Bârsei şi Sebeşului. Văile acestor două râuri învecinate prin obârşii constituie o limită clară spre vest, după care, Bârsa înconjoară pe la sud şi est această grupă de munţi, alcătuiţi ca şi Făgăraşul din şiruri cristaline cu migmatite cu gnaisuri. Spre nord, culoarul larg al Vlădenilor, o adevărată câmpie interioară şi valea Şinca separă ca o arie de discontinuitate ce o prelungeşte pe cea a marii Depresiuni a Braşovului, aceşti munţi de Munţii Perşani, aflaţi mai la nord, cu o structură geologică total diferită (cu predominarea conglomeratelor şi cu şiruri cristaline de epizonă, adică de slabă metamorfozare, fundamental deosebite de cele puternic metamorfozate şi cu infuziuni granitice ale Munţilor Ţaga) şi cu alt tip de relief.

O caracteristică a acestor munţi o dă etajarea culmilor: o parte mai înaltă în jur de 1400 m la vest de Bârsa Fierului, cu martori ce se apropie sau depăşesc 1600 m, nivel care ar putea fi asimilat cu suprafaţa de denudare Râul Şes şi partea estică, mai joasă, aproximativ de 900-1000m, cu numeroase poieni şi cu o amplă risipire de aşezări izolate, de înălţimi, care aparţin suprafeţei


7

Poiana Mărului, asemănătoare cu cea de la Poiana Braşov, ori din partea de nord a Platformei Bran, cu aceeaşi risipire de aşezări omeneşti. Numai în latura estică se înalţă spre nivelul general al culmilor Măgura Codlei -1291m, cu relief mai variat datorită apariţiei conglomeratelor senoniene şi a calcarelor jurasice.

Depresiunea Făgăraşului, considerată în ansamblu o mare câmpie piemontană, etajată, este de fapt o depresiune de contact cu relief în trei trepte.

Prima din aceste trepte, cea mai înaltă, este formată din şirul dealurilor şi muscelelor submontane cu înălţimi de 650-950 m şi de o vârstă mai veche decât munţii, dar şi decât enormele depuneri ce alcătuiesc partea superioară a celei de-a doua trepte –câmpia de acumulare piemontană.

A doua treaptă, cea mai largă, a amfiteatrului Făgăraş este brăzdată de numeroşi afluenţi din stânga ai Oltului care au săpat văi largi în care depun o mare cantitate de pietrişuri, îndeosebi în timpul viiturilor. Între aceste văi, numite de localnici „şesuri”, coboară spre nord „poduri” late, interfluviale.

A treia treaptă a depresiunii, cea mai joasă, este lunca Oltului, care coboară la 450 m altitudine absolută la intrarea în depresiune, după defileul Racoşului până la circa 390 m în amonte de Turnul Roşu. În luncă unde Oltul este puternic mendrat, sunt evidente urmele schimbărilor de curs şi fenomenele de înmlăştinire. Mare râu, mereu împins spre nord de deasa reţea de afluenţi din stânga, este însoţit pe malul sudic de o terasă înaltă da circa 20 m, terasă care, după concluziile cercetărilor arheologice de până acum, a fost intens locuită în epocile vechi.

Cu o denivelare de peste 200m, pe dreapta Oltului, se ridică povârnişul abrupt al marginii de sud a Podişul Târnavelor (interfluviul Hârtibaciu-Olt) care coboară est-vest de la circa 700 m până la circa 600 m. Interfluviul amintit este delimitat în largi sectoare de văile râurilor Felmer, Cincşor şi Şomartin, afluenţi din partea dreaptă ai Oltului, care au creat culoare străbătute de drumuri ce leagă între ele satele înşirate de-a lungul văilor respective.

Culmile nordice (numite şi contraforturi), mai numeroase, sunt scurte până la circa 10 km lungime, accidentate, paralele între ele şi se ramifică foarte puţin. Din cele 26 culmi nordice mai lungi de 4km, 17 ajung la marginea Depresiunii Făgăraşului, S se termina în apropierea depresiunii şi doar 4 sunt mai scurte. Caracteristicile de mai sus sunt evidenţiate cel mai bine la culmile ascuţite din partea centrala, pe care localnicii le-au denumit muchii sau piscuri. Între Valea Sâmbetei şi Valea Şerbotei se găsesc 12 culmi, dispuse în următoarea ordine de la est la vest: Muchia Drăguşului, Muchia Zănoaga, Muchia Viștea Mare, Muchia Gârdomanu, Muchia Tarata, Piscul Podragului, Muchia Albotei, Muchia Buteanu, Piscul Bilei, Piscul Doamnei sau Piscul Laitii, Piscul Săraţii şi Piscul Şerbotei.

Culmea Făgăraşului este unitară, nefragmentata de văi transversale, puternic abruptă spre nord. Numeroase văi coboară vijelios pe versantul nordic, creând cascade (Bâlea), cursuri adâncite în forma de U (valea glaciara a Balei) şi apoi, sub 2000m altitudine, în forma de V, cu numeroase cotloane în care zăpezile iernii dăinuie până târziu în primăvara sau chiar până în vara şi unde se poate practica schiul (Valea Sâmbetei, Valea Bâlei). În jumătatea inferioara văile devin

înguste şi adânci, în schimb culmile se lăţesc.


8

Ridicările scoarţei au făcut ca la sfârşitul pleistocenului (cuaternar) partea înalta a Munţilor Făgăraşului sa se afle deasupra limitei zăpezilor permanente şi ca urmare, aici sa se instaleze gheţari. Zona glaciara a cuprins ambii versanţi. Pe versantul nordic ea s-a întins între Valea Groapelor, la est, şi Valea Găvanului la vest.

Între Vârful Lutele (2176m) la est şi Vârful Lăcustele (Găvanul, 2153m) la vest, pe o lungime de circa 55km - cu excepţia unei singure şei, Curmătura Zâmei (1923m) - creasta principală se menţine la o altitudine superioară limitei de 2100m.

Doar gheţarul din Valea Urlea - Pojorta a fost ceva mai lung. Gheţarul din Valea Arpaşelului a coborât la altitudinea cea mai joasă din Carpaţi, atingând 1250m. În ultima faza glaciară au predominat gheţari de tip pirinean, care au lăsat în urma lor circuri glaciare suspendate. În urma gheţarilor au rămas stânci rotunjite şi multe depozite morenice. Cele mai frumoase şi mai impresionante urme ale gheţarilor sunt custurile dintre circuri - care imprima nota de măreţie a Munţilor Făgăraş - şi lacurile glaciare.

În cuprinsul Munţilor Făgăraş se află 8 din cele 14 vârfuri ale munţilor României care ating altitudinea de 2500 m: Moldoveanu (2544m), Negoiu (2535m), Colţul Viştei Mari (2527m), Lespezi (2517m), Vânătoarea lui Buteanu (2507m), Hârtopu (2506), Cornu Călţunului (2505) şi Dara (2500m). Tot aici se găsesc peste 42 de vârfuri cu altitudini cuprinse între 2400m şi 2500m.

Din vremuri străvechi, potecile de acces la munte au evitat văile înguste şi au urmat culmile, pe care le-au părăsit în zona glaciară - unde acestea au devenit custuri greu accesibile - şi au coborât în circurile şi văile glaciare alăturate, largi şi uşor de străbătut cu piciorul.

5 CLIMA

Teritoriul Ţării Făgăraşului se încadrează zonal în climatul temperat continental-moderat în proporţie de 65% (ţinutul cu climă de dealuri şi depresiune) şi în proporţie de circa 35% în sectorul cu climă de munte (ţinutul munţilor mijlocii din est şi al munţilor înalţi din sud).

Regimul climatic este diferenţiat pe cele două trepte principale ale reliefului în funcţie de altitudine, de expoziţia şi forma versanţilor. În sectorul montan sunt caracteristice verile răcoroase, cu precipitaţii abundente şi iernile friguroase, cu ninsori bogate şi strat de zăpadă stabil pe o perioadă îndelungată. Ţinutul cu climă de deal se caracterizează prin veri calde, cu precipitaţii relativ frecvente şi prin ierni reci, cu strat de zăpadă relativ stabil, punctate din când în când de intervale de încălzire. Inversiunile termice frecvente şi persistente în semestrul rece al anului fac să se individualizeze în depresiune topoclimatul specific acesteia, cu ierni mai reci decât pe pantele cu altitudini mijlocii ale munţilor.

Radiaţia solară globală înregistrează peste 115,0 kcal/cm²/an în depresiune şi sub 110,0 kcal/cm²/an pe culmile montane. Circulaţia generală a atmosferei se caracterizează prin frecvenţa mare a advecţiilor de aer temperat-oceanic din vest şi nord-vest (mai ales în semestrul cald) şi frecvenţa relativ mică a advecţiilor de aer temperat-continental din nord-est şi est.

În raport cu etajarea generală a fenomenelor climatice din ţară noastră, Depresiunea Făgăraşului face parte din etajul climatic al dealurilor şi podişurilor, iar rama montană se înscrie în etajele climatice montane. Etajul climatic depresionar cuprinde treapta inferioară a reliefului, alcătuită din lunca Oltului, piemonturi, dealuri, podiş, cu altitudini cuprinse între 400-560 m. Se caracterizează prin amplitudini termice mari, printr-o frecvenţă ridicată a îngeţurilor târzii şi timpurii, cu regim pluviometric de tip continental, afectat în mod evident de adăpostul munţilor şi printr-un regim eolian moderat, sustras vânturilor puternice. Acest climat prezintă un ridicat potenţial agro-productiv.


9

Etajul climatic premontan este un climat de tranziţie între cel depresionar şi cel montan. Corespunde în general zonei forestiere, cu altitudini de 650 până la 900 m. La acest etaj scade pericolul îngheţurilor târzii prin persistenţa stratului de zăpadă, printr-un regim eolian moderat şi printr-o frecvenţă apreciabilă a brizelor de munte. Asigură existenţa celui mai bogat mozaic vegetal de interes forestier şi pomicol şi a unui cadru deosebit de favorabil pentru cura balneo-climaterică (Perşani, Breaza, Sâmbăta, Vama-Cucului, Rotbav ).

Etajul climatic montan caracterizează relieful muntos cu altitudini cuprinse între 800-1000m, aceste limite variind în funcţie de orientare şi expoziţia versanţilor faţă de principalele componente ale circulaţiei atmosferice.

Subetajul montan inferior (900-1500 m), cu regim termic moderat este favorabil activităţilor turistice şi sporturilor de iarnă; aici se găsesc întinse păduri de fag pe alocuri amestecate cu răşinoase. În acest climat se situează zona Poiana Mărului, zona cabanelor montane care oferă condiţii excelente pentru turism, sporturi de iarnă, cure de teren profilactice.

Subetajul montan superior (1500-1800), propriu brâului pădurilor pure de molid, este un climat rece, cu ierni friguroase şi cu lungi perioade de vreme senină, favorabile sporturilor de iarnă şi turismului montan. Lunile de vară şi toamnă sunt destul de ospitaliere, permiţând prelungirea sezonului turistic estival pe durata a patru luni (iulie-octombrie). Anual sunt posibile circa 100 de zile cu ninsoare, iar stratul de zăpadă stabil durează cinci luni, oferind condiţii excelente pentru practicarea sporturilor de iarnă în intervalul 15 decembrie- 15 aprilie. Local acest interval se poate prelungi şi în luna mai (Valea Sâmbetei, Bâlea).

Etajul climatic alpin ocupă sectoarele cele mai înalte ale munţilor, situate la atitudini mai mari de 1800 m. Este un climat cu ierni aspre şi veri destul de reci şi umede, cu vânturi puternice şi o mare persistenţă a stratului de zăpadă (aproximativ 200 de zile pe an). Din cauza ceţei şi a vânturilor, perioada favorabilă sporturilor de iarnă este considerabil redusă.

6 HIDROGRAFIA

În alcătuirea resurselor de apă ale Ţării Făgăraşului intră apele subterane-freatice şi de adâncime şi apele de suprafaţă, reprezentate prin reţeaua de râuri.

În repartiţia teritorială a apelor subterane se poate contura trei zone: - zona montană: cu roci cristaline, calcare, conglomerate, gresii - unde stratul acvifer se

află de regulă la adâncime; - zona joasă, depresionară: cu depozite groase de pietrişuri, nisipuri, ce permit

construirea unor orizonturi acvifere destul de bogate; - zona Podişului Hârtibaciului: cu o structură tubulară înclinată sud-nord şi în adâncime,

contrar abruptului de creastă dinspre Olt, ceea ce determină o fugă în adâncime a apelor vadoase şi inexistenţa aproape totală a straturilor acvifere. Aşa se explică raritatea izvoarelor în această zonă. Mineralizarea apelor poate ajunge până la 3 g/l în zona depresionară (mai ridicată şi mai complexă la Perşani şi Rodbav) şi foarte scăzută în zona montană.

Întreg teritoriul Ţării Făgăraşului se încadrează în bazinul hidrografic de ordin superior al Oltului, care străbate întregul ţinut de la est la vest prin zona mediană. Ţara Făgăraşului, din punct de


10

vedere genetic, este opera acestui râu în lupta cu natura minerală a Terrei. Se justifică astfel, încă o dată, denumirea de Ţara Oltului.

Dispoziţia reţelei hidrografice este asimetrică. Majoritatea afluenţilor Oltului sunt de pe malul stâng, coborând vijelios din Munţii Făgăraşului şi îndreptându-se aproape paralel spre nord.

Afluenţii de pe stânga: Bogata, Comăna, Veneţia, Părău, Şercaia, Mândra, Sebeş, Făgăşel, Hurez, Dridif, Breaza, Lisa, Sâmbăta, Viştea, Corbu-Ucei, Gârlăţel, Arpaş, Cârţişoara, Porumbacu, Avrig, Moaşa. Afluenţii de pe dreapta: Dăişoara, Ticuşu, Şoarş, Cincu, Nou.

Densitatea reţelei hidrografice este foarte mare pe versantul nordic al Munţilor Făgăraşului, 1,4 km/km², fiind una dintre cele mai mari din ţară. Pe măsură ce altitudinea scade, scad şi precipitaţiile, scade deci şi densitatea reţelei hidrografice, ajungând în depresiuni la 0,6-0,7 km/km².

Alimentarea reţelei hidrografice este esenţialmente pluvionivală, cu predominarea celei nivale la apele care coboară de pe rama muntoasă înaltă din sud, în timp ce apele care vin dinspre nord, din Podişul Hârtibaciului, se alimentează mai mult din ploi.

Creşterile mai mari sunt în lunile aprilie-iunie, la topirea zăpezilor montane. Dacă în această perioadă au loc şi ploi abundente, se formează viituri cu mari aluvionări sau chiar schimbări de cursuri, inundându-se văile acestor râuri, precum şi lunca Oltului. Pentru prevenirea efectelor distructive ale revărsărilor râurilor s-au desfăşurat în zonă, în ultimii ani, ample amenajări, atăt de-a lungul Oltului cât şi a afluenţilor acestuia.

Tabloul apelor de suprafaţă se completează cu lacurile glaciare de creastă: Urlea, Podragul, Podrăgel, Capra, Bâlea, Avrig, Doamnei (surse de alimentare a unor râuri şi importante obiective turistice); cu lacurile artificiale: Viştea, Voila, Mândra şi cu păstrăvăriile: Dejani, Sâmbăta de Sus. De-a lungul râurilor de munte şi în lacurile de baraj se poate practica pescuitul sportiv sau agrementul lacustru.

7 VEGETAŢIA ŞI FLORA

În zona Ţării Făgăraşului se disting mai multe zone floristice condiţionate de diversitatea geomorfologica şi climatica; formele de relief caracteristice - muntele şi depresiunea - accentuează contrastele de vegetaţie.

Pe culmile muntoase predomina flora alpina şi subalpina, dezvoltându-se mai ales o vegetaţie ierboasa si, într-o mica măsura, cea lemnoasa (conifere pitice). La altitudini de peste 1600-1700 m, în Ţara stâncilor golaşe, se poate observa cum o mare varietate de plante a izbutit sa se adapteze condiţiilor vitrege dictate de natura. Din gama floristica deosebit de variata se impun atenţiei nemţișorul, bujorii de munte, campanule, genţiane, viorele alpine sau gingaşa

floare de colt; pot fi întâlnite tufişuri de afini (Vaccinum Myrtillus), jnepeni (Pinus Montana), anini de munte (Alnus Viridis). Tufărişurile de sălcii pitice sunt specifice zonelor înalte; dintre acestea, Salix Herbaceea constituie ultimul reprezentant al vegetaţiei lemnoase pe piscuri. Din


11

primăvara, până toamna târziu, pajiştile alpine sunt acoperite de covorul smălţuit al florilor ce se ridica dintre ierburi (rogoz, păruşca, ţepoșica), impresionând prin varietatea lor cromatica.

Pe măsura ce coborâm, încep uriaşele păduri de rășinoase, predominate de molid (Picea Excelsa) şi larice (Laris Europea); mai rar apare tisa, paltinul (Acer Pseudoplatanus) sau sorbul de munte (Sorbus Aucuparia). Monotonia pădurilor de molid este punctata din loc în loc de poieni destinate exclusiv păşunatului. Vine rândul pădurilor de brad (Abies Alba) şi a celor în care se amesteca molidul cu fagul .

Odată cu schimbarea altitudinii, pădurile de foioase iau locul celor de conifere, elementul cel mai întâlnit fiind fagul (Fagus Silvatica); dintre arbuşti, mai răspândit este alunul (Coryllus Avellana).

Trecerile de la o zonă la alta nu pot fi riguros marcate, ele variază foarte mult în funcţie de condiţiile microclimatice şi geomorfologice ale teritoriilor respective. Inversiunile de vegetaţie, datorate solului, reliefului şi climei, constituie fenomene interesante.

Faţă de bogăţia arborescentă a înălţimilor, şesul depresionar pare sărac, aproape total lipsit de păduri. În trecutul îndepărtat stejarul (Quercus Robur) şi gorunul formau codrii compacţi din care astăzi mai există doar pâlcuri, pe malul drept al Oltului sau pe versanţii însoriţi ai Munţilor Perşani. Trebuie amintită pădurea de luncă întinsă de-a lungul Oltului şi formată din arin negru, specii de salcie şi plop, pajişti umede.

Schimbările climatice din trecut au lăsat presărate interesante insule de vegetaţii supravieţuitoare. S-au individualizat astfel rezervaţii floristice şi faunistice ce au fost puse sub ocrotire. Rezervaţia cea mai cunoscută din zona este rezervaţia botanică „Poiana narciselor” din Dumbrava Vadului, cu o suprafaţă de 400 ha şi considerată printre cele mai înalte rezervaţii de acest fel din Europa. Situata la poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea localităţii Şercaia, aceasta rezervaţie peisagistică din perimetrul unei foste păduri de stejar (veche de peste 100 de ani), cu poieni mari, se caracterizează prin neobişnuita abundenţă a narciselor (Narcissus Stelaris) în lunile mai - iunie. Prezenta narciselor în Pădurea Vadului în număr foarte mare este determinată de slaba umbrire şi de solul podzolic ce a favorizat înmlăştinarea terenului. Pe lângă narcise, rezervaţia protejează şi alte specii rare - bulbucii de munte (Trolius Europaeus), tămâioara (Viola Elatior), stânjenelul siberian.

O altă importantă rezervaţie este „Lacul şi golul alpin Bâlea”, cu o suprafaţă de 120 ha, care ocroteşte peisajul glaciar, lacul, stâncăriile, flora şi fauna specific alpină. Relieful rezervaţiei este accidentat, cea mai mare parte din suprafaţa sa fiind alcătuită din pante abrupte, orientate nord-sud.

Configuraţia reliefului şi diferenţele de altitudine imprimă etajarea clară a vegetaţiei în partea de sud, pe când partea centrală şi nordică se încadrează în zonarea altitudinală, etajul pădurilor de foioase intercalându-se insular pe interfluviile mai înalte. Vegetaţia actuală reprezintă, în bună parte, aspectul vegetaţiei naturale, precum şi ecosisteme fragmentare sau integrale secundare, instalate în urma

intervenţiei omului în decursul timpului.


12

Se poate aprecia că întreaga Ţară a Făgăraşului a fost acoperită în trecut cu păduri şi a aparţinut atât zonei forestiere cât şi zonei alpine, mai puţin extinsă în comparaţie cu prima.

Începând cu vegetaţia depresionară şi încheind cu cea montană, se poate aprecia că zona forestieră este reprezentată de: subzona stejarului, subzona gorunului, subzona fagului şi subzona molidului.

Subzona stejarului este restrânsă, ocupă depresiunea până în luncă, piemonturile şi versanţii însoriţi ai podişului Hârtibaciului la altitudini variabile între 500 şi 700 m. Alături de stejar (Quercus robur), sunt prezente şi alte plante lemnoase ca: jugastrul (Acer campestre), carpenul (Carpinus betulus), frasinul, ulmul, precum şi diverse specii de arbuşti şi ierburi.

Subzona gorunului (Quercus petraea) se localizează pe versanţii însoriţi ai Munţilor Perşani şi pe dealurile Hârtibaciului.

Subzona fagului (Fagus silvatica) este, poate, cea mai extinsă sub aspectul făgetelor pure în Munţii Perşani şi în amestec cu molidul sau pe alocuri cu brazi în Munţii Făgăraşului. Altitudinea făgetelor prezintă o amplitudine largă, găsindu-se de la 500-600 m pe versanţii nordici, până la 100 m pe versanţii însoriţi.

Subzona molidului (Picea abies) ocupă, în general, staţiunile de deasupra făgetelor din zona alpină. Aceste subzone sunt etajate pe altitudine în ordinea descrisă.

Mai sus de etajul molidului se întinde etajul subalin, între 1800-200 m, alcătuit din tufişuri de smârdar, jneapăn, ienupăr, afin, merişor, pajişti. Pe crestele cele mai înalte, unde este sol şi loc de fixare, se întind pajişti alpine la peste 2000 m altitudine.

În lunca Oltului întâlnim şi vegetaţie azonală, formată din pajişti de iarbă moale şi zăvoaie de arini şi salcie.

Pe această zonă vegetează un număr mare de plante cu utilizări medicinale majoritatea în fond forestier. Se utilizează plante întregi sau părţi din plante. Mai importante sunt: coada şoricelului (flori), per (rizomi), creţişoară (planta fără rădăcină), leurdă (planta fără rădăcină, nalbă mare (flori), angelică (rădăcină), brusture (rădăcină), vinariţă (planta fără rădăcină), ferigă (rizomi), mătrăgună (frunză fără

peţiol), mesteacăn (frunză fără peţiol), chimen (fructe), brânduşe (seminţe), păducel (flori şi frunze fără peţiol), coada calului (tulpini sterile), fragi (frunză fără peţiol), ienupăr (frunze mature), urzică moartă (planta fără rădăcină), muşeţel (flori), izmă (frunze), ciuboţica cucului (flori), salcâm (flori), măceş (fructe), sunătoare (flori), zmeur (fructe), soc (flori), păpădie (rădăcină), cimbrişor (flori), afine (fructe), vâsc (fructe).

8 FAUNA

Fauna zonei este cea mai reprezentativă din ţara noastră, mai ales în ceea ce priveşte fauna Munţilor Făgăraş. Din timpuri străvechi, vânătorii din partea locului au umanizat natura dură a munţilor, au domesticit izolarea mitică în realităţi accesibile oamenilor. Acestea, prelungite în timp, nu sunt altceva decât înseşi capetele turismului din zilele noastre. Dacă începem să urcăm din lunca Oltului spre înălţimile munţilor şi vom observa atent unde călcăm, viaţa pulsează în toate zonele pe care le depăşim până la creastă.

Nu se poate trece fără a se vedea o lume de nevertebrate, nu mai puţin de peste 1500 specii de gândaci, iar ca exemplu sunt: croitorul, cărăbuşul, fluturii, apoi peste 800 specii din care unele sunt specifice Făgăraşului. Sunt bine reprezentate şi amfibienii, tritonii, salamandra, broasca


13

brună. Dintre şopârle amintim şopârla fără picioare care în această zonă este greşit denumit popular năpârca. Dintre târâtoare se remarcă vipera neagră, care atât vara cât şi toamna, în zilele frumoase poate fi văzută, mai ales pe versanţii însoriţi. În apele repezi şi cristaline se zbenguiesc păstrăvii, scobarul, mreana, lipan, boișteanul.

Dintre mamiferele mari, întâlnim urcând de la poalele Munţilor Făgăraş următoarele: căpriorul, denumit ţapul roşu, cu femela sa căprioara care nu are coarne şi progeniturile sale, iezii; cerbul sau taurul de cerb cu femela lui, ciuta sau vaca de cerb (fără coarne) viţelul lor; mistreţul cu femela lui şi progeniturile numite godanacii; lupul cu lupoaica şi căţeii de lup; felinele ca râsul şi pisica sălbatică; jderul de copac şi cel de piatră. Mai sunt şi animale mai mici precum: veveriţa, nevăstuica, iar în apele de munte unde se găsesc păstrăvi este nelipsita vidra.

Cele mai reprezentative animale sălbatice sunt caprele negre, masculul numindu-se ţap negru, iar femela capra neagră care are iezii. Atât masculul cât şi femela poartă coarne care nu le cad niciodată, atât la cerb cât şi la căprior acestea căzându-le în fiecare an.

Păsări ale zonei sunt: cocoşul de munte, vulturii suri, vulturii bruni, acvilele sau pajurile, care sunt din ce în ce mai rare, de altfel ca şi vulturii. Într-un număr mai mare întâlnim corbii, gaiţa, şorecarul comun, buha mare, huhurezul, bufniţele mari şi mici. Alte specii de păsări mai mici, dar foarte numeroase sunt: brumăriţa de pădure, cucuveaua pitică, cucuveaua încălţată, ciocănitoarea, piţigoiul moţat, forfecuţa, codobatura, ciocănitoarea neagră, mierla şi altele, toate acestea regăsindu-se pe tot cuprinsul zonei Făgăraş.

Este asemănătoare cu cea existenta în întreaga Europa Centrala. Exemplarele rare, sau de mare importanta cinegetica, populează în special formele împădurite ale reliefului înalt. Dintre toate, mamiferele sunt cel mai bine reprezentate.

Si din punct de vedere al faunei deosebim trei zone distincte -alpina, subalpina şi depresionara. În zona alpina fauna nu excelează prin bogăţie şi o prea mare varietate, fiind dominata de coleoptere, lepidoptere şi unele specii de reptile. Doar zborul maiestuos al vulturilor şi acvilelor completează fericit peisajul dominat de înălţimile stâncoase. În masivul Făgăraş caprele negre zboară parcă de pe o stânca pe alta, retrăgându-se cu iuţeala la apariţia omului.

În zona subalpină, prin pădurile de conifere şi foioase, întâlnim mamifere caracteristice: ursul brun, cerbul carpatin al cărui boncăluit poate fi auzit în nopţile senine de toamna, lupul care se vede destul de rar, turme de mistreţi, jderi, pisici sălbatice, râși, vulpi, dihori. Dintre rozătoare, veveriţa împodobeşte peisajul pădurilor de fag sau brădete.

Ca zburătoare merita menţionate cocosul de munte, ierunca şi cojoaica roşie de stânca; potârnichea, pasare de interes cinegetic, originara din ţinuturile de stepa, s-a adaptat şi condiţiilor depresionare. Reptile sunt puţine (șopârle) şi dintre amfibieni amintim salamandrele, tritonii şi broaştele; dintre pasări se întâlnesc vântureii, sortita, șorecarii şi huhurezul.


14

În zonele depresionare, principala bogăţie cinegetica o constituie iepurii; întâlnim însă şi mistreţi, căpriori, iar în iernile grele chiar şi lupi. Pe Valea Oltului şi pe văile unora dintre afluenţii acestuia ratele sălbatice şi berzele îşi găsesc vara adăpost printre stufărişuri.

Ihtiofauna este reprezentata prin păstrăvii, lostriţele şi lipanii care populează apele repezi de munte; în râul Olt şi în celelalte ape de şes sunt prezenţi somnul, crapul, ştiuca, cega; în zonele repezi ale Oltului putem întâlni frecvent mreana, scobarul şi lipanul.

9 REZERVAŢII NATURALE

Ţara Făgăraşului dispune de un adevărat mozaic floristic şi de o bogată zestre faunistică. În această diversitate a cadrului natural, alături de întinse comunităţi adaptate climatului actual, şi-au găsit loc de refugiu, pe suprafeţe restrânse, în staţiuni cu condiţii compensatoare, interesante specii din grupări relicte da plante. Schimbările climatice din trecut au lăsat presărate interesante insule de vegetaţii supravieţuitoare. S-au individualizat astfel, rezervaţii floristice şi faunistice cu multiple valenţe de ordin ştiinţific, social, estetic şi nu în ultimul rând turistic, care au fost puse sub ocrotire.

Rezervaţia cea mai cunoscută din zonă este rezervaţia botanică „Poiana cu Narcise „ din Dumbrava Vadului, cu o suprafaţă de 400 ha. Situată la poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea localităţii Şercaia ( în sudul comunei, 4 km pe DN 73A şi spre vest încă 4 km pe un drum comunal), această rezervaţie peisagistică din perimetrul unei păduri de stejar Dumbrăviţă, cu poieni mari, se caracterizează prin neobişnuita prezenţă a narciselor (Narcissus stelaris) în lunile

mai-iunie. Florile cresc în mod obişnuit în păşuni, fâneţe, poieni umede, narcisele fiind răspândite în Alpi, Munţii Jura, Tirol, nordul Greciei, la noi în ţară întâlnindu-se în judeţele Bistriţa Năsăud, Hunedoara, Maramureş, Mureş şi Prahova.

Prezenţa narciselor în Pădurea Vadului, pădure veche de peste 100 de ani în număr foarte mare este determinată de slaba umbrire realizată de arbori şi de solul podzolic ce a favorizat înmlăştinarea terenului, situat în zona cu precipitaţii abundente din depresiunea Făgăraşului. Dintre alte specii în rezervaţie se mai găsesc răculeţul, tămâioara, stânjenul siberian, bulbucii de munte. Pentru păstrarea acestor minunate colţuri recreative ale naturii s-au împrejmuit pentru început 87 ha din Dumbrava Vadului.

O altă importantă rezervaţie este „Lacul şi golul alpin Bâlea”, cu o suprafaţă de 120,40 ha, care ocroteşte peisajul glaciar, lacul, stâncăriile, flora şi fauna specific alpine. Relieful rezervaţiei este accidentat cea mai mare parte din suprafaţă sa fiind alcătuită din pante abrupte, orientate nord-sud, cu înclinaţii de 25°-45°.

Sub regim de ocrotire se află şi Pădurea Bogatei situată la sud-est de localitatea Hoghiz, ca rezervaţie peisagistică, cu mozaicul său geologic şi de vegetaţie.


15

10 CADRUL ETNOGRAFIC

10.1 Gospodăria ţărănească

Satul este una dintre cele mai vechi forme de organizare a vieţii colective şi s-a dezvoltat pe teritoriul Ţării Făgăraşului din grupări de gospodarii judicios amplasate ca urmare a experienţei multiseculare de locuire şi munca. Tendinţa generala era ca vatra satului sa fie cât mai compactă. În cadrul fiecărui sat exista un loc de maxima concentrare, unde se găsesc: biserica (considerată cea mai veche construcţie), scoală, primăria, cârciuma, băncile, căminul cultural. Este spaţiul unde se percepe cel mai bine pulsul fiecărui sat.

Se ştie ca structura unei gospodării este determinată de anumiţi factori: condiţiile de relief, ocupaţiile, starea socială, gustul estetic şi experienţa constructorului. Tipul de gospodărie întâlnit în Ţara Oltului este cel denumit „curte închisă şi întărită”. Apărută din

necesitatea de a proteja oamenii şi avutul de eventualii duşmani, aceasta gospodărie a fost favorizată de anumiţi factori economico-sociali (abundenţa materialului lemnos, creşterea avutului), existenţa unor construcţii fortificate în zonă (fie nobiliare, fie ecleziastice), experienţa acumulată de constructorii de case. În Ţara Oltului, curtea închisă şi întărită are forma unui patrulater, remarcându-se strânsa înlănţuire casă cu casă; laturile patrulaterului sunt astfel constituite din garduri, casa şi acareturi.

La început, locuinţa ţăranului din Ţara Făgăraşului era rudimentară: case mici, făcute din bârne de lemn de stejar, lipite cu pământ galben, văruite şi acoperite cu paie; pe jos - pământ galben bătătorit. Casele erau compuse dintr-o camera şi tinda în care se intra din pridvor. În tinda existau cuptorul pentru copt pâinea şi vatra; mobilierul era sărac: scaunele mici, un blidar pentru vase, „tronece” cu faina de mămăliga, „vredite” cu mâncarea animalelor. Camera de locuit avea pe peretele median cuptorul cu cahle. Ca mobilier, totul era simplu: masă, blidar, scaune, pat, ladă de zestre pentru haine, laiţă. De tavanul din grinzi de lemn se agăţau leagănul, lampa, farfurii şi ulcioare din lut ars, frumos ornamentate cu motive populare. Pe pereţi se aflau icoane pe sticla, iar pe pat cuverturi ţesute în război şi perine. Tot mobilierul era din scândura nevopsita; abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea va pătrunde în lumea satului, sub influenţa săsească, mobilierul pictat.

Gospodăria ţărănească mai cuprindea şopronul din stâlpi de lemn, acoperit cu ţiglă, şura din lemn (aici se depozitau nutreţurile şi se ţineau carul şi plugul), grajdul pentru vite, coteţul pentru porci şi cel pentru păsări, cuptorul. Vis-a-vis de casă, la nivelul solului, se construia o căsuţă, locul unde se făceau cele mai multe treburi gospodăreşti. Nefiind pivniţe, multe produse se ţineau în tindă, în cămara sau în pod.

Pe la mijlocul secolului al XlX-lea a existat fenomenul „emigrării” în America, dictat de considerente materiale. Prin întoarcerea celor plecaţi s-a înlesnit o prosperitate a vieţii. Casele de lemn s-au înlocuit cu altele noi, cu fundaţie din piatra şi acoperişuri din ţiglă; la intrare apare un antreu deschis, iar pereţii sunt de cărămida arsa. Mai târziu apare şi a treia cameră, antreul se închide şi peste grinzi

se fac tavane tencuite; se fac pivniţe, se modernizează totul, inclusiv mobilierul.


16

Camera „de dinainte” este împodobită în funcţie de gust estetic şi stare sociala. Ca o caracteristică esenţială a interiorului din Ţara Oltului este folosirea maximă a spaţiului. Organizarea se face în jurul pieselor de mobilier, confecţionate din brad sau fag, cu decor pictat, predominând motivele florale. În partea opusă intrării se găseşte patul, principal suport al ţesăturilor din casa; în faţa patului se aşezau laiţele şi masa, iar pe perete între ferestre se punea armuroiul; în partea superioară a pereţilor sunt fixate cuiere unde se atârnau cancee, blide. Icoanele pe sticla, ce aduc sobrietatea generală a încăperii şi o tensiune coloristică puternică, se fixau câte 2-4 pe perete. Accentul în organizarea interiorului cade însă pe textilele de casa: covoare, paretare, ştergare bogat ornamentate, cu o cromatică vie, ce îmbracă pereţii, patul, mobilele.

Casele mai recent construite, în unghi, sunt mai înalte, mai voluminoase, mai bine aerisite şi însorite. Sunt construite din cărămida şi acoperite cu ţigla, iar structura lor este bucătăria şi trei camere. Organizarea interiorului nu mai respectă aceleaşi reguli, suferind puternice influente urbane şi renunţându-se la folosirea textilelor, cele care au individualizat interiorul specific Ţării Oltului .

10.2 Ocupaţii şi meşteşuguri

10.2.1 Consideraţii generale

De mai mulţi ani in România se vorbește despre reculul ireversibil al meșteșugurilor tradiţionale care au ajuns pe cale de dispariţie. Din nefericire, nici industria turistică mioritică nu sprijină acest sector al meșteșugurilor şi artizanatului care în orice strategie de marketing ar trebui să ocupe un loc central alături de obiectivele istorice, instituţiile muzeale, unităţile de agrement, industria spectacolelor şi toate celelalte „ingrediente” fără de care atractivitatea turistică a unei zone nu poate fi concepută.

Spre deosebire de operatorii din turism care au renunţat complet după 1990 la colaborarea cu meşteşugarii şi artizanii romani, Agenţia Naţionala pentru IMM-uri şi Cooperaţie a lansat pentru perioada 2006-2009 un program de finanţare nerambursabilă destinat susţinerii meșteșugurilor şi artizanatului.

În perioada de glorie a turismului mioritic - plasata in anii ’70 - fiecare hotel de pe litoral sau din restul ţării avea lângă recepţie un mic magazin cu obiecte de artizanat care se vindeau foarte bine în rândul turiștilor străini şi nu numai.

Era vorba despre costume populare, ii, linguri de lemn cu crestături tradiţionale românești, articole de olărit, dar şi de vestita ţuică românească cu para crescută în interiorul sticlei care provoca o atracţie deosebită în rândul turiştilor în primul rând din cauza încercării privitorului de găsi o explicaţie asupra modalităţii prin care s-a reuşit introducerea unui fruct atât de mare într-un recipient cu gura atât de strâmtă.

Toate aceste suveniruri, deşi banale pentru români aveau un rol important în atragerea turiştilor occidentali în România, pentru că ele erau o formă concretă de publicitate a turismului autohton pe care o făceau involuntar cetăţenii străini care plecau din ţară la sfârşitul vacanţelor, în statele lor de origine.

Din nefericire, după 1990 astfel de magazine cu suveniruri tradiţionale româneşti au dispărut complet din peisajul turismului autohton. În locul lor au apărut, cu precădere în staţiunile


17

montane, dar şi în cele de pe litoral, kilometri de tarabe care oferă spre vânzare cele mai groteşti şi mai inestetice obiecte din categoria kitch-urilor.

Mai mult, o bună parte din fondul de marfă al acestor comercianţi ce pot fi întâlniţi pe aleile ce conduc spre castelele Bran, Peleş, în staţiunile din sudul litoralului românesc, precum şi în alte destinaţii turistice de pe teritoriul României, nu are nici o legătură cu ceva care să aducă măcar cu specificul mioritic.

Astfel, la respectivele tarabe poţi întâlni ceasuri chinezeşti de perete cu efigia lui Dracula, săbii ninja, imitaţii de pistoale medievale de prost-gust, tricouri cu Che Guevara sau cu liderii unor trupe muzicale din curentul punk-rock şi alte asemenea ciudăţenii de o calitate mai mult decât îndoielnică, procurate din stocurile de „chinezisme” ale marilor angro-uri bucureștene.

În mod firesc, turiștii străini parcurg vizual toate aceste kitch-uri şi pleacă mai departe fără a cumpăra aproape nimic, deoarece astfel de obiecte pot fi achiziţionate din orice oraş al lumii, inclusiv de la ei de acasă.

Spre deosebire de industria turistică româneasca, hotelurile de la Budapesta, Chişinău - ca să nu mai vorbim despre cele din Franţa Spania, Grecia, Turcia şi alte destinaţii de top ale turismului european - sunt dotate cu magazine de suveniruri la preturi destul de piperate, dar care sunt deosebit de apreciate de vizitatorii din străinătate.

Practic, nu exista industrie turistică în statele în care acest sector are o pondere cât-decât semnificativă în economia respectivei ţări, care să nu utilizeze la maximum oportunităţile de vânzare a suvenirurilor cu specific naţional şi local.

Demne de menţionat în acest sens sunt insulele mediteraneene cum ar fi Corsica unde turismul ce ocupă până la 90% din economia zonei a condus la dezvoltarea unei industrii meşteşugăreşti înfloritoare ce produce cele mai diverse tipuri de obiecte cum ar fi celebrele bricege corsicane cu lama încovoiată pentru care locuitorii „Insulei Frumuseţii” - cum este supranumită Corsica - au obţinut chiar şi marcă europeană înregistrată.

De altfel, corsicanii nu sunt singurii care exploatează la maxim potenţialul comercial al obiectelor artizanale, turcii numărându-se printre liderii mondiali ai acestui tip de comerţ complementar industriei turistice. Astfel, Istanbulul reprezintă o metropolă orientală care deţine un număr impresionant de bazare.

Cel mai celebru dintre acestea este Grand Bazar - obiectiv istoric şi turistic de importanţă maximă pentru oraşul situat pe două continente - care a fost construit chiar de Mahomed al II-lea la scurt timp după ce a cucerit Constantinopolul şi în care şi astăzi milioane de turişti de pe toate meridianele pot cumpăra o paletă imensă de suveniruri de la covoare orientale până la costume complete de sultan din care nu lipsesc turbanul imens, şalvarii viu coloraţi, caftanul, papucii şi sabia curbată specifică războinicilor orientali.

De partea cealaltă, sigurul eveniment din zona litoralului mioritic care mai promovează arta meşteşugărească românească şi vine în întâmpinarea cerinţelor de suveniruri autentice ale turiştilor străini este Târgul Meşterilor Populari care se organizează în fiecare vară în faţa Cazinoului din Mamaia, însă această expoziţie nu poate suplini decât în mică măsură penuria de astfel de obiecte care exista la nivelul turismului de la malul mării.


18

10.2.2 Agricultura şi creşterea animalelor

Locuitorii Ţării Făgăraşului au dus o luptă permanentă cu pământul, ocupându-se de agricultură din primăvara până toamna târziu. Teritoriul satului este în general împărţit în „hotare, unde ţăranii cultivă porumb, grâu (dar şi alte păioase), cartofi; o parte din terenul agricol este constituit din fâneţe şi păşuni.

Înainte de însămânţări, terenul era pregătit prin arături şi aplicarea îngrăşămintelor naturale. Semănatul păioaselor se făcea manual, prin împrăştiere, fapt ce solicita o îndemânare specială. Recoltatul se făcea tot manual, cu secera sau cu coasa. Urma treieratul grânelor, realizat în trecut prin călcat, cu ajutorul cailor; mai târziu se folosea o „batoza mecanica învârtită cu ajutorul cailor; apoi s-au adus batoze de treierat acţionate de motoare. Porumbul şi cartoful se semănau tot manual, dar pe suprafeţe mai întinse (sa nu uitam ca Ţara Oltului este recunoscută ca fiind „Ţara cartofului). Astăzi aproape toate gospodăriile au tractoare şi pluguri moderne, semănători, combine agricole pentru treierat cereale sau pentru recoltatul porumbului şi cartofului.

Cultura cânepii pentru fuior era în trecut în atenţia femeilor. Fuiorul era materia prima pentru pânza pe care o teşeau în „război şi din care făceau îmbrăcăminte. Semănatul se făcea mai des, pentru ca firul sa crească cât mai subţire. După ce se punea la uscat, cânepa era pregătita pentru „topit: era ţinuta în apa timp de 6-7 zile. Apoi se usca şi se prelucra, obţinându-se „fuiorul de cânepă”, ce era tors şi transformat în firul folosit la împletit şi la ţesut. Astăzi aproape nicăieri în Ţara Făgăraşului nu se mai cultiva cânepa, iar „războaiele pentru ţesut au devenit în mare parte piese de muzeu.

În ciuda lucrărilor pretenţioase pe care le presupunea, cultura viţei de vie constituie o ocupaţie foarte veche în unele zone din Ţara Oltului. Viile bătrâne au fost înlocuite treptat de viile cu hibrizi, paralel cu soiurile de vita nobila, în număr mic. Aproape fiecare gospodărie are astăzi câteva fire de vita de vie întinse peste curte sau peste casa şi fiecare ţăran îşi prepara vinul singur. Pe vremuri, nefiind prea multe teascuri, acestea circulau pe rând la fiecare. Mustul se depozitează în butoaie de stejar, iar trasul vinului dintr-un vas în altul se face în ianuarie şi mai.


19

Albinăritul era aproape absent în trecut, fiind practicat în stupi primitivi. Mai târziu au apărut stupii sistematici, astăzi existând un număr însemnat de apicultori în Ţara Făgăraşului.

Creşterea animalelor a fost ocupaţia de baza a sătenilor. Cultura plantelor era astfel orientata încât surplusul sa fie folosit la hrana animalelor, rareori se comercializa. Animalele erau scoase la pășunat: ciurda de vaci, boi şi bivoli, cai, turmele de oi sau cârduri de porci. Efectivele de animale s-au redus, dar sătenii au continuat sa crească câte 1-2 vaci, bivoliţe şi porci. Pe drumuri de Ţara se întâlneşte şi în prezent ciurda satului - vaci, bivoli, cai şi capre. Creşterea oilor, tradiţionala în aceasta regiune, se practica după obiceiul transhumantei. Primăvara (la începutul lunii mai), turmele satului şi cele particulare îşi stabileau stânele în zonele de pășunat ale satului. Produsele obţinute (brânza, lâna şi pieile) erau transportate în sat, urmând a fi utilizate în gospodărie, iar surplusul comercializat. Oile rămâneau la stâna până la prima zăpada, când reveneau în sat. Ciobanii mai înstăriţi se asociau câte 2-3 şi plecau cu turmele în Banat sau în Bărăgan. unde petreceau iarna.

Practicarea păstoritului şi creşterea vitelor în Ţara Oltului au contribuit la apariţia şi dezvoltarea unor meşteşuguri casnice ţărăneşti, fiecare sat avându-si cojocarii, pielării şi tăbăcarii săi. Documentele vremii atesta practicarea acestor meşteşuguri încă din anii 1640-1680 (Lisa, Mândra, Beclean, Porumbacu de Jos). Aceste meşteşuguri au fost practicate ca o îndeletnicire complementară, meşteşugarii satelor fiind în paralel agricultori şi crescători de animale.

Cunoscând o dezvoltare deosebita la începutul secolului în curs, meşteşugul cojocăritului ajunge să fie practicat în aproape toate aşezările Ţării Oltului, fiecare cojocar distingându-se printr-o maniera proprie în decorare şi cromatica. Ocupându-se şi de prelucrarea pieilor, cojocarii utilizau unelte şi procedee tehnice experimentate de-a lungul generaţiilor, întregul proces fiind manual.

Majoritatea uneltelor întrebuinţate prezintă un caracter tradiţional: gripca, cuţitul de cărnuit, scaunul cu coasa pentru ras şi întins piei. Reprezentativ pentru zona Ţării Oltului este pieptarul


20

înfundat care cunoaşte trei variante cu sisteme ornamentale diferenţiate, raportate la specificul subzonal.

10.2.3 Prelucrarea şi ornamentarea lemnului

Prelucrarea lemnului are o veche tradiţie în zona Făgăraşului, fiind atestata documentar în secolul al XVII-lea la Breaza, Viștea de Sus şi Porumbacu de Jos. Meşteşugul prelucrării lemnului s-a practicat în continuare şi în alte centre ale regiunii, pentru satisfacerea multiplelor nevoi gospodăreşti, lemnul fiind uşor de prelucrat şi decorat.

Creator al unei arte de o mare bogăţie şi originalitate, poporul român a făurit valori artistice pline de fantezie in domeniul sculpturii lemnului. Cu unelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul, scoaba, cuţitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au fost create de-a lungul timpului forme şi figuri diferite de la o zona la alta a tarii dar unite toate pe pământ românesc.

Absolut necesare construirii unui adăpost, aceste ustensile si-au găsit apoi utilitatea în realizarea carelor, a uneltelor necesare practicării agriculturii. Mai târziu sau poate în paralel cu acestea a început confecţionarea pieselor de mobilier; pentru ca nu se putea ca acelaşi om sa le facă pe toate, meşterii au început sa se specializeze: dulgherii făceau partea grea, lemnoasa a caselor şi a acareturilor, tâmplarii făceau prelucrări mai fine, butnarii făceau butoaie, rotarii se ocupau de care şi de roti, etc.

Experienţa milenară în arta lemnului a învăţat meşterii întrebuinţarea adecvată a fiecărei esenţe lemnoase:

• Bradul şi stejarul – la construcţii; • Fagul – pentru lăzi de zestre; • Cornul şi alunul – pentru bâte ciobăneşti şi codirişti de bici;


21

• Frasinul – pentru cadre de uşi şi ferestre; • Paltinul şi teiul – pentru furci de tors, linguri, ploști şi casete

Ornamentarea lemnului, obţinută prin tehnicile de crestare şi incizie, este alcătuita dintr-un număr destul de redus de elemente geometrice, în compoziţia cărora se disting rozeta înscrisa în cerc, roata solara, cercul şi semicercul (acestea reprezentând cele mai vechi motive legate de străvechiul cult al soarelui), apoi bradul, liniile încrucişate şi frânte, romburile, funia împletită (torsada), dintele de lup şi imaginile vegetale stilizate. Aceste compoziţii întrunesc toate trăsăturile specifice artei populare româneşti, scoţând în relief frumuseţea şi însuşirile naturale ale esenţei lemnoase.

Meșteșugarii români au simţit întotdeauna nevoia să înfrumuseţeze obiectele produse de ei. Printre aceștia se numără şi sculptorii in lemn. În arta românească a prelucrării lemnului, stilul ornamental predominant este cel geometric, dar in decorul obiectelor din lemn sunt răspândite şi motivele florale, zoomorfe şi antropomorfe.

În diferite regiuni ale tarii, pornind de la stâlpii casei, care pot fi stâlpi cu măr, stâlpi rotunzi, în forma de cruce, stâlpi șerpuiţi s-au diferenţiat diferite terminologii decorative: măr, roată, brâu, creste în cruci, scara matei, şerpi, zimţuri, stea, pară, chip de om etc.

Aceste forme, generale sau particulare, sunt folosite de toţi meșterii populari din România chiar şi în ziua de astăzi. Ei vor lăsa moștenirea strămoșească către cei tineri, care va fi dusă mai departe, căci, până la urmă, arta tradiţională înseamnă continuitate şi evoluţie.

10.2.4 Olăritul

Meşteşugul olăritului are vechi tradiţii în zonă; este atestat documentar în perioada 1632-1648 la Bucium şi Breaza, Arpaş, Porumbac şi Comana, iar după 1722 la Cuciulata, Toderiţa şi Făgăraş. Specializarea în olărit se produce prin secolele XVIII-XIX, când apar centrele de olari la sate - Cârţa, Șercaia, Noul Român. În oraşul Făgăraş specializarea s-a produs mai devreme, deja în anul 1614 este atestată o breaslă a meşterilor olari.

Fiecare centru prezintă elemente specifice, ce vizează gama morfologica, ornamentala şi mai puţin cea cromatica. Ornamentele sunt realizate cu mijloace tehnice simple - prin incizie, aplicare de material în relief şi prin colorare cu pensula sau cu cornul; decorul este dominat de elemente abstracte, astrale şi fitomorfe stilizate dispuse în frize, ghirlande sau pe sectoare verticale.

De reţinut ca în centrele din Ţara Oltului s-a practicat arderea oxidantă a lutului, de unde şi culoarea roşie specifică ceramicii din zonă. La finele secolului al XlX-lea meşteşugul olăritului şi-a încetat activitatea în zonă.


22

Olăritul este o muncă obositoare, necesitând forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite. Orice greşeală poate avea drept consecinţă distrugerea vasului; de aceea, olăritul este un meşteşug rezervat în exclusivitate bărbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat.

Bărbaţii scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie şi îl frământă cu mâinile, picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecându-l cu apă. Pasta astfel obţinută se curăţă de impurităţi, tăindu-se în felii subţiri şi se lucrează apoi la roată.

Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârteşte, obţinându-se forme circulare cu contur regulat. Formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează în mai puţin de un minut).

După modelare, vasele se lasa la uscat cateva zile, la umbra şi apoi se ard in cuptoare speciale, dupa ce au fost in prealabil ornamentate şi eventual smaltuite (la blide se smaltuieste numai partea interioara şi marginile). Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o până de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin până de

gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc mistret. Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa inmuierea sa in substanta coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta.

Toate culorile folosite sunt naturale. • Rosul se obtine dintr-un pamant bogat in oxid de fier (numit ruseala) Acesta se usuca, se

toaca marunt, se rasneste şi se inmoaie in apa. Se obtine astfel un lichid vascos care se strecoara prin panza sau sita şi rezulta o substanta lucioasa.

• Negrul se obtine şi el dintr-un pamant special, gasit in eroziunile de pamant dupa ploi. • Verdele se obtine din zgura produsa prin arderea in cuptor a sarmei de cupru. Zgura se

cojeste, se piseaza, se macina şi se amesteca cu huma. • Albul se obtine din var amestecat cu piatra alba de munte, arsa şi pisata. • Galbenul este obtinut din huma de Medgidia (motiv pentru care se gaseste mai rar),

amestecata cu ruseala.

Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele şi albul din diferite centre indica traditii bizantine.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau şi inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi şi sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii şi se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi.


23

Pana şi “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Mestesugul olaritului folosea in primul rand in alimentatie, dar ceramica este folosita şi in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut

laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc. Vasele smaltuite, bogat ornamentate şi frumos colorate se folosesc şi in scopuri practice, dar şi la decorarea interiorului.

10.2.5 Prelucrarea fibrelor

Meşteşugul prelucrării fibrelor vegetale şi animale, cunoscut în Ţara Oltului încă din epoca bronzului (după cum dovedesc fusaiolele descoperite la Cuciulata), a constituit una din cele mai intense activităţi casnice, unelte (frângatori de meliţă, piepteni pentru câlţi, darac, furci de tors, depanator, răşchitor, urzitoare sau război de ţesut) şi procedee tehnice transmiţându-se din generaţie în generaţie. Aceasta îndeletnicire a fost favorizată de

posibilităţile de creştere a oilor şi de cultivare a cânepii şi inului, asigurând necesarul de ţesături pentru îmbrăcăminte sau uz gospodăresc.

Domeniul tesaturilor este alcatuit din cel mai mare numar de piese; dar şi de cunostinte cerute celui ce practica acest mestesug. Fragmente de tesaturi au fost descoperite datand inca din epoca bronzului pe teritoriul tarii noastre, mai precis amprente ale acestora au fost gasite pe fundul unor vase din perioada respectiva.

Dar pentru a intelege mai bine misterele acestei vechi indeletniciri, trebuie sa stim cine erau cei ce teseau. Ei bine, acest mestesug a fost practicat de femei. Ele erau cele care cultivau, pe suprafete mici de pamant, inul şi canepa. De la semanat şi până la recoltat, tarancile erau cele care ingrijeau aceste culturi.

O alta materie prima este lana, care odata tunsa de pe oi (treaba aflata in principal in sarcina barbatilor, dar la care puteau participa şi femeile), era toarsa şi apoi colorata, până se ajungea la firul bun pentru lucrul in razboi. Torsul parului de capra (mai aspru decat cel de oaie) se facea cu o roata speciala, roata şi tehnologie care se intalneau in Iran, Turcia, Azerbadjan, Bulgaria şi numai in unele sate din sudul Romaniei, ceea ce ne indreptateste sa credem ca mestesugul a fost adus din sudul Dunarii.

Dupa ce materia prima a fost adunata, prelucrarea acesteia era tot sarcina femeilor: lana era pusa in furca şi toarsa. În cea mai mare parte a tarii se toarce tinand furca intre genunchi, fixata in brau sau de un scaunel. Din caierul de lana sau de canepa se trage cu mana stanga firul care se rasuceste apoi cu mana dreapta şi se invarte pe fus. Grosimea firului şi gradul de rasucire este in functie de destinatie. Firele erau folosite fie in coloritul lor natural, fie vopsite. Cunoscatoarele acestui mestesug erau majoritatea tarancilor din satele

romanesti. Culesul plantelor nu insemna numai aprovizionarea cu leacuri naturale, ci şi o importanta sursa de inspiratie cromatica. Alegerea şi combinarea culorilor presupuneau nu numai pricepere, ci şi simt artistic şi temeinice cunostinte botanice.


24

Traditiile trecutului ne amintesc de taranii care ieseau singuri sau mai multi laolalta, strabatand pajisti şi paduri, pentru a culege plante; era şi o zi hotarata pentru aceasta, ziua Sfantului Ion din luna iunie, dar nu numai. Buruienile erau stranse şi pentru leacuri, recomandate de medicina traditionala, dar şi pentru culori. Cantitatile de plante nu erau totdeauna suficiente pentru a vopsi toate firele, asa ca se strangea o noua recolta. Aceasta vopsire succesiva da de fiecare data alte tonuri firelor. Tesaturile astfel colorate capata un farmec aparte care, rezultat din nuantele sterse ale vopselelor vegetale, caracterizeaza cele mai frumoase dintre scoartele noastre, ca şi cele mai valoroase covoare orientale, de pilda.

Simion Florea Marian, cercetand culorile cunoscute de tarani şi denumirile acestora, inregistreaza incredibilul numar de 230! Taranii stiau plantele de pe camp, cand trebuiau sa fie culese, şi ce parte a plantei genera o anumita culoare. Femeile, cu priceperea lor, sarguinciose, in zilele de lucru, la vatra sau sub cerul liber, preparau din coaja de rachita şi anin, din coji de zarzar, foi de ceapa, frunze de gutui, din flori de liliac şi alte amestecaturi, cu zeama de varza şi piatra acra, culori de o rara frumusete.

Pentru colorarea tesaturilor se foloseau: menta, anin, urzica pentru culoarea neagra; coji de zarzar şi nuc pentru maron; vine de salcie pentru visiniu inchis; coji de visin şi de dud pentru vernil; radacina de paducel pentru albastru inchis; nalba pentru gri deschis; foi de ceapa pentru galben şi crem; crin, pentru violet; sunatoare pentru culoarea nisipului. Prepararea firelor trebuia incheiata la anumite termene, respectate colectiv in sate. Asa ca femeile se adunau şi lucrau in claca, fie muncind pentru ele, fie pentru cea in casa careia se adunasera.

Grijile femeilor erau in principal hainele şi tesaturile din interior. Primele care atrag atentia dintre tesaturi sunt hainele. Purtate de oamnei in vazul tuturor, ele atrag atentia prin maiestrie şi diversitate. Fiecare zona etnografica a avut un specific, piesele de port fiind marci de recunoastere a membrilor comunitatii, mijloace de apreciere a varstei şi a starii sociale.

Portul taranesc avea ca cea mai raspandita piesa camasa. Lungimile ei variaza, uneori până ceva mai jos de brau, alteori până la glezne. Partea de sus a camasilor este bogat decorata, la femei aceasta decoratiune ajungand sa acopere masiv portiunea de peste umeri. Pe cap femeile purtau basma sau marama din fir de borangic. Acesta este unul dintre elementele legate de obiceiuri, intru-cat un important moment al nuntii este acoperirea capului miresei, semn ca a devenit femeie. De acum incolo

ea nu mai poate intra in biserica decat cu capul acoperit. În timpul ceremoniei nuptiale, capetele naframei erau tinute de catre cei doi miri, semn al vesnicei legaturi ce se formeaza intre ei. Barbatii purtau pe cap caciula cea mai mare parte a anului. Chiar dupa moarte, erau ingropati cu caciula pe cap, pentru a o purta şi in lumea de dincolo.

Aceste doua elemente amintite până acum, acoperamantul de cap, la femei, şi camasa, atat la femei cat şi la barbati, au o folosinta speciala: naframa era folosita la nunta, ca semn al transformarii tinerei fete in femeie casatorita, dar aceeasi naframa era pusa in bradul de pe mormantul celui mort necasatorit. Camasile purtate in timpul nuntii de catre mire şi mireasa sunt pastrate apoi toata viata, ele fiind şi vestmantul lor de inmormantare. În picioare incaltamintea obisnuita era opinca, pusa peste obiele, invelitoare din benzi de tesatura din lana, ce apara piciorul. Interiorul locuintelor taranesti era cu adevarat “imbracat”. Tesaturile asezate in interior erau prezente atat in casele taranesti, cat şi in cele boieresti, Cand se mutau dintr-un loc intr-altul, luau cu ei in principal interiorul, ce consta in chip esential din tesaturi.


25

10.2.6 Pictura pe sticlă

O definitie a icoanei pe sticla spune ca aceasta se lucreaza dupa model (izvod, izvor). Izvodul era scos periodic de vechi mestesugari romani pentru a se executa cateva lucrari şi dupa aceea era iar pus la pastrare. Fara proportii anatomice, dar echilibrate chromatic modelele in circulatie dupa care se lucreaza au o vechime de 200-300 ani.

Pe icoanele de sticla nu se semneaza pentru ca nu sunt originale. Scrisul este chirilic, dar fiind de oamenii de analfabeti (nu toti ucenicii mesterilor stiau sa scrie) s-a denaturant in timp şi nu intotdeauna se intelege numele sfantului sau al scenei reprezentate.

Icoanele pe sticla au aparut pentru prima data in Ardeal (regiuni mai instarita, cu paduri- ca sursa de combustibil pentru fabricile de sticla). Primele icoane au fost gasite la Nicula langa Cluj, apoi la Sibiel, Fagaras.

Exista cateva elemente tipice unei icoane pe sticla: se deseneaza un personaj sau mai multe, restul spatiului se umple cu chenare de flori, chenare de sfoara rasucita (Nicula), steluta de Fagaras (Tara Oltului), Brasov (Scheii Brasovului). În Moldova icoanele sunt impodobite cu flori mai mari decat oamenii. În icoanele lucrate dupa tipic nu se foloseste Rotring, ci cu pensule foarte subtiri sau penita. Astfel liniile iesite din pensula ies de diferite grosimi. Inainte pensulele se faceau din par de coada de pisica neagra culese la ora 12 noaptea. S-a incercat şi cu par din coada de cal sau de veverita. Pentru luminarea anumitor portiuni se foloseste o dunga alba ce dubleaza dunga neagra.

Culorile se folosesc aproape necombinate, poate doar mai stinse sau mai luminate. Se cumparau pulberi (oxizi, cristale) ce se sfaramau in mojar şi apoi se amestecau cu ulei, galbenus de ou şi altele. Icoanele pe sticla sunt in general caracterizate de numarul mare de personaje (dovada lucrarile complexe unele chiar cu mai mult de 10 scene). Poate fi un personaj central cum ar fi Maica Domnului ce apare in trei ipostaze: vesela cu Sfantul Prunc, indurerata cu Iisus pe cruce sau la Nasterea Domnului.

Rama se freaca cu lumanare şi cu peria pentru a se obtine un luciu de icoana veche. Un detaliu interesant este faptul ca icoanele pe sticla au un chenar pentru a se sti până unde se intinde icoana (pentru a nu se crede ca a fost acoperita de rama). Chenarul poate ocolo toata lucrarea sau numai o parte sub foma de bucla sau cupola.

Icoanele in cultul ortodox

Noi ne inchinam Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Domnului şi pe Sfinti, şi prin icoanele care ii reprezinta. Pe Maica Domnului şi pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei straluceste Hristos, pentru faptul ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sunt locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a carui umanitate e desavarsit pnevmatizata prin Duhul Sfint, unit prin fiinta cu ipostasul acestei umanitati. Dar in ce consta aceasta justificare a icoanei lui Hristos? În Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu. Existau numai simboluri sacre: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc. Dar admitand simbolurile sacre, Vechiul Testament interzice chipurile şi asemanarile lui Dumnezeu (Iesire 20, 4; A doua lege 5, 12-19).


26

Care e deosebirea intre simbolul admis şi idolul interzis in Vechiul Testament? Simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, un obiect in care Dumnezeu si-a aratat puterea şi si-o arata in continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate fapturile ca creaturi ale Lui şi lucreaza de fapt prin toate. Dar a aratat şi arata ca prin unele a lucrat şi lucreaza in mod deosebit de accentuat. Adica lucreaza in mod supranatura1 şi nu simplu natural. Distinctia aceasta pe care o face Vechiul Testament intre simbolurile naturale şi cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala şi introduse in cult, era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist. Dar odata facuta aceasta distinctie şi clarificand prin obiectele alese in mod supranatural de Dumnezeu, ca locuri ale lucrarii Sale deosebite, faptul ca El nu se confunda cu natura, Vechiul Testament nu se mai fereste sa spuna ca in toate se vede slava lui Dumnezeu ("Plin e cerul şi pamantul de marirea Lui").

Nu ne-a acordat Dumnezeu o posibilitate de a pastra vie şi constiinta prezentei fetii Sale, mai ales ca El pastreaza in realitate aceasta fata până la sfarsitul timpului, nevazuta sensibil, dar dupa aceea, in eternitate vizibila, in mod pnevmatizat ?

Acest mod de a pastra constiinta perpetuarii prezentei Domnului intre noi cu fata Sa umana, din planul Sau invizibil, ni l-a lasat Dumnezeu prin icoana Sa. Daca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat continua sa fie printre noi până la sfarsitul veacului prin toate puterile dumnezeiesti, mijlocite prin trupul Sau, de ce nu ar continua sa fie prezent şi lucrator printre noi şi prin fata Sa, intr-un mod care sa ne faca constienti de aceasta prezenta cu fata Sa?

Daca nu putem concepe ca Domnul lucreaza in noi puterile Sale fara mijlocirea trupului Sau indumnezeit, cum am putea gandi ca El nu e prezent şi cu fata trupului Sau, prin care se manifesta in modul cel mai deplin intimitatea şi comunicabilitatea lui cu noi, sau infinitatea dumnezeiasca de dragoste in forma fetei omenesti care este, mai mult decat toate obiectele naturii şi madularele trupului omenesc, expresia infinitatii, sau a legaturii omului cu infinitatea? Daca ne impartasim cu trupul şi cu sangele Domnului, şi acestea sunt izvorul sau mijloacele umane ale impartasirii cu toate puteri1e dumnezeiesti ale lui Hristos, de ce n-ar exista şi o anumita impartasire de fata Lui?

Nu e Domnul cu fata Lui in Euharistie, ci numai cu un trup şi cu un sange fara fata? Si daca pastram "chipurile" trupului şi sangelui Lui in Euharistie, sub infatisarea painii şi vinului nu putem pastra oare şi o oarecare prezenta şi a fetei Lui, desigur fara o prefacere a fetei Sale nevazute intr-o fata vazuta asemanatoare prefacerii din Euharistie? Dumnezeu are diferite moduri de a ne face constienti de prezenta Sa, adica de a ne ajuta sa pastram constiinta, prezentei Sale intre noi.

E semnificativ ca respingerea icoanei e proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant. Se spune de catre acesti sustinatori ai cuvantului ca singurul mijloc de comunicare a lui Hristos cu noi, ca celelalte mijloace sunt alese şi organizate de om. Dar cuvantul rostit in numele lui Hristos nu e şi el ales şi organizat de om? Se mentine vreo predica numai la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptura? Si avem dovezi nenumarate ca comunicarea Domnului prin cuvant a fost mai expusa decat toate celelalte comunicari celor mai subiective interpretari umane, contribuind enorm unde n-a fost intrebuintat decat el, la farimitarea unitatii credintei. Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor, s-a pastrat unitatea


27

credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in matca Traditiei pornite de la Apostoli.

Mărturii ale acestei îndeletniciri se găsesc în muzeele Ţării Făgărașului precum şi în numeroase colecţii particulare. Pictura pe sticlă este cel mai apreciat gen al artei populare din zona, apariţia ei în Ţara Oltului la sfârşitul secolului al XVIII-lea fiind determinată de condiţii social-istorice specifice şi de tradiţii culturale bine închegate (influenţa bizantină şi brâncovenească). Pictura pe sticlă a fost strâns legată şi de apariţia şi dezvoltarea în zonă, în secolele XVI-XIX, a manufacturilor de sticlă. Acest meşteşug a cunoscut în regiune doua curente distincte. Primul a aparţinut zugravilor profesionişti de pictura murală, care au zugrăvit şi icoane pe lemn şi sticlă şi care au făcut parte în general din

familiile Pop din Făgăraş şi Grecu din Arpaşul de Jos. Al doilea curent al artiştilor populari ridicaţi din rândul ţăranilor a activat din a doua jumătate a secolului al XlX-lea - Nicolae Catavei, Tamas (tata şi fiul), Ana Deji, Savu Moga, Matei Purcariu activând în centrele Făgăraş, Arpaşul de Sus, Ludişor şi Cârţişoara

Lucrările acestora, de dimensiuni mai mari (60cm / 70crn) se remarcă prin originalitatea stilului şi prin introducerea unor elemente noi: decor arhitectural de provenienţa bizantină, rezolvarea spaţiilor goale prin soluţii ornamentale de mare efect decorativ (cer cu stele albe sau rozete albe pe fond ultramarin, flori mari cu patru petale, câmp cu linii ondulate, semicercuri), folosirea detaliilor împrumutate din lumea legendelor şi a elementelor de arta populara luate din mediul sătesc şi care devin instrument de critica sociala. Caracteristic este şi coloritul intens, în special roşu şi albastru, culori aparţinând specificului cromatic al Ţării Făgărașului .

10.2.7 Încondeierea ouălor

Meşteşugul încondeierii ouălor a constituit un document grăitor de cultura străveche. Păstrat prin tradiţie, se situează la nivelul celorlalte manifestări artistice din zona prin conţinutul tematic al motivelor decorative, prin regulile compoziţiei şi prin colorit; predominanta este culoarea roşie, motivele detașându-se prin conture albe realizate prin închistrire cu condeiul şi cu ceara de albine. Daca lasam privirea sa zaboveasca asupra unui ou

incondeiat, el ne transimite bucurie, uimire, smerenie, impacare, pentru ca in ornamentatia lui, de fapt, se opereaza cu simboluri.(soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natura (plante, animale, obiecte casnice) şi cu modele de tesaturi populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre. Motivele ornamentatiei oualelor incondeiate sunt numeroase, şi fiecare motiv se prezinta in mai multe variante , care se diferentiaza in functie de localitate. Variaza chiar şi in acelasi sat şi variat iese acelasi motiv din mana aceleiasi persoane care incondeiaza.

Cele mai utilizate motive sunt: • Regnul animal: albina, broasca, srapele, melul • Motive vegetale:frunza bradului, garoafa, spicul graului; • Unelte casnice şi de camp: grebla, lopata, fierul plugului; • Ornamente industriale, motive luate din industria casnica: clinul ce se formeaza la

croirea camasilor şi manecile;


28

• Diverse: desagii şi braul popii, calea ratacita, crucea pastilor.

Crucea - semnul crestinatatii - cu numele simplu “cruce” in jud. Muscel apare o cruce mica in punctual de incrucisare a doua bete şi in cele patru compartimete cate o figura, care pe alte oua, se numeste “argeseanca” sau “goanga”.

Crucea nafurei - crucea increstata pe painea din care se imparte nafura la slujba bisericeasca.

Crucea Pastelui - crucea cu care crestinii impodobesc pasca pe care crestinii o duc la biserica, in noaptea Invierii, numit in unele zone şi “Ziua Pastelor”

Crucea romaneasca şi crucea ruseasca sau crucea moldoveneasca - este reprezentata printr-o cruce cu alte cruciulite la capete.

Steaua - este un motiv raspandit, intalnit mai ales in bucovina şi in tot vechiul Regat. În Valcea şi Rm. Sarat , acest motiv este intalnit şi cu numele de “floarea stachinei” sau “steaua ciobanului”.

Manastirea - trebuie de asemenea sa fie considerata ca un simbol. Daca motivul din Muscel, o cruce impodobita, iti aminteste de un obiect ce se gaseste infiecare biserica ce ar putea sa imagineze manastirea? tot un simbol al crestinatatii.

10.2.8 Negoţul

La început oamenii au realizat doar atât cat aveau nevoie pentru ei şi pentru familia lor. Mai târziu, având la dispoziţie materie prima din belşug, ei au început sa dea din produsele lor şi altora, de regula în schimbul unor altor bunuri pe care nu avea condiţii sa le realizeze în mica lor industrie casnica. Așa a apărut negoţul, practicat de-a lungul veacurilor. Cumpărături şi vânzări mai

mari se făceau în satele mai mari de pe Olt sau în târgurile săptămânale sau periodice, programate de administraţia vremii la Făgăraş, Sibiu sau Braşov. Tradiţia acestor târguri a durat sute de ani; în secolul al XlX-lea şi până în preajma celui de-al doilea război mondial comerţul particular luase un avânt extraordinar.

10.3 Instalaţii tradiţionale

Apa este elementul fără de care viaţa nu ar putea exista. În Ţara Făgăraşului, din inima munţilor, izvorăsc ape limpezi ce formează pe parcursul lor pâraie repezi şi învolburate. Făgărăşeanul, omul trăit de secole la munte, a ştiut dintotdeauna sa-si facă natura un prieten adevărat astfel ca a pus „la lucru” apele cristaline ale muntelui.

Un proverb local spune ca, daca apa trece peste şapte pietre, atunci ea este buna de băut. Preţuita şi adorata, apa este folosita nu doar pentru efectele sale benefice asupra organismului uman, ci şi ca forţa motrice în gospodărie. Pe fiecare dintre cele şapte vai ale Munţilor Făgăraş exista un pârâu ce a fost folosit de localnici pentru a acţiona fie joagarele necesare la prelucrarea lemnului în cherestea, fie morile de apa ce măcinau grâul, porumbul şi alte cereale, fie instalaţiile de împâslire (îngrosare), scarmanare şi spălare a straielor de lână.


29

Joagărele acţionate de apa s-au dezvoltat mai ales în partea de vest a Ţării Făgăraşului, apariţia lor fiind favorizata de zona bogata în păduri, precum şi de prezenta cursurilor repezi ale râurilor de munte, cu debit mare şi o cădere înalta. Clădirea ce adăposteşte ferăstrăul şi mecanismele sale prezintă doua nivele: la etaj se afla instalaţia de tăiat lemnul şi mecanismul de tracţiune (respectiv suportul mobil

pentru ferastraul-banda şi tălpica mobila ce cară buştenii); parterul este săpat în pământ şi adăposteşte mecanismul de transmisie cu cele doua componente de baza - roata de apa şi roata de transmisie. Apa este condusa printr-un jgheab de lemn la roata de apa; aceasta - printr-un sistem de transmisie simplu - generează şi menţine o mişcare de rotaţie continua care serveşte la tăierea verticala a cherestelei. În prezent, aceste joagare au fost înlocuite de instalaţii moderne acţionate electric.

Călătorul are şi azi posibilitatea sa vadă la lucru, aici, în Ţara Făgăraşului (în satele Ohaba, Bucium, Cârtisoara), mori de apa din secolul trecut, concurând cu tehnologiile moderne. Rotile acţionate de forţa apei erau confecţionate din lemn, iar mai târziu au fost înlocuite cu roti de metal. Lagărul care susţine mişcarea de rotaţie a rămas tot din cremene alb, şi este cea mai sigura soluţie, rulmenţii neputând rezista aici.

Faina produsa are un gust inconfundabil. Bobul de porumb este măcinat de pietre cu o viteza mica, fata de cea a morilor moderne acţionate electric, iar localnicii spun ca este „cea mai buna faina din lume”. Pietrele de moara sunt executate de meşteri pietrari si, datorita uzurii, ele trebuiesc periodic „ferecate”, operaţie de fineţe pe care doar cunoscătorii sunt chemaţi sa o facă.

Industria textila bazata pe exploatarea energiei cinetice a cursurilor de apa datează din vremuri străvechi. Dârsta sau piua rudimenŢara acţionată de o apa curgătoare, în care se băteau postavul şi dimia (ţesătura groasa de lâna alba), este o instalaţie hidraulica populara apăruta pentru prima oara în jurul anului 1000 d. Hr. Pe teritoriul României, folosirea acestui dispozitiv apare menţionata după 1300; un document din 1441 atesta prezenta unei astfel de instalaţii în satul Voila, pe Olt, în Ţara Făgăraşului. Dârstele, ca şi pivele, reuşeau sa împâsleasca ţesăturile din lâna, prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori şi prin lovirea lor cu ciocane de lemn acţionate vertical într-un mediu umed.

Daracul este un dispozitiv constituit din doua piese cilindrice prevăzute cu dinţi în forma de cuie, folosit pentru scărmănatul lânii şi al altor materiale textile. Vâltoarea reprezintă, în România, cea mai veche tehnologie hidraulica de procesare a produselor textile. Parte componenta obligatorie a procesului de împâslire a straielor, vâltoarea se constituie ca o instalaţie simpla şi naturala. Ea imita vâltorile caracteristice cursurilor de apa de la munte şi consta în

folosirea efectului mecanic al jetului de apa - proiectat de regula la baza instalaţiei sub forma unui trunchi de con răsturnat - pentru a crea un curent circular care sa rotească straiul în vâltoare. Un complex de industrii textile având în componenta doua vâltori, un darac, dârsta şi piua a fost restaurat şi introdus în circuitul turistic în satul Lisa.


30

10.4 Costumul popular

Ţara Făgăraşului prezintă, din punct de vedere al portului tradiţional românesc, trei zone : • zona Avrigului, ce grupează localităţile Porceşti, Sebeşul de Jos şi de Sus, Racovita,

Avrigul, Porumbacul de Sus şi de Jos • zona Făgăraşului, ce cuprinde 51 de localităţi de la Cârţişoara până la Sinea Noua şi

Şercaia • zona de est, cuprinzând 12 localităţi de la Parau până la Mateiaș (nord-vest de Hoghiz)

În creaţia artistica populara locala, portul ocupa un loc de frunte prin structura, croi şi varietatea ornamentelor ţesute sau cusute, care îi imprima o nota de originalitate. Trăsăturile generale ale costumului trădează viaţa şi firea oamenilor ce-si duc traiul între crestele munţilor şi apa Oltului. Caracteristice sunt simplitatea şi eleganta, liniile drepte ale pieselor de port, materialul gros, lungimea şi culoarea, modul original de găteala a capului. O trăsătura deosebita este ca toate piesele vestimentaţiei sunt bine strânse pe trup, ceea ce conferă o nota de supleţe

Copiii poarta costume asemănătoare celor maturi dar de dimensiuni reduse, potrivite cu vârsta lor. La grupa tinerilor, costumul pentru feciori cuprinde aceleaşi piese ca şi la bărbaţii maturi, cu deosebirea ca sunt mai ornamentate: carnasa cu cusături pe poale cu mătase alba şi dantela, cioareci, pieptar brodat cu lâna, serpar cu ţesătura, zechea sau cojocul, pălăria sau căciula (în funcţie de anotimp). Vara se poarta pantaloni de bumbac, strânşi pe picior. La costumul pentru fata şi femeie tânăra remarcam doua forme în evoluţia camasii. Forma tradiţionala, care se încadrează tipului Poncho, asemănătoare cu camasa bărbăteasca, s-a purtat şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Forma actuala este brâul de ie sub care foile sunt adunate în creţuri, peste acestea fiind cusuta o brăţara. Ornamentaţia camasii este florala, dispusa pe piept, spate şi pe toata mâneca. Peste poalele camasii tradiţionale se punea catrinta cu motive ţesute, iar mai târziu s-a introdus surtul, vărgat vertical şi cu alese motive geometrice, având pe poale un volan; la brâul de ie se poarta poale separate peste care se pune un surt negru învâstrat şi cu ornamente florale mari.

Se poarta pieptar sau, pe timp rece, jacheta din stofa neagra. Pe cap, în trecut, fata punea o pălărie neagra cu bor drept şi cu ciucur de lâna colorata (ce da o nota de originalitate portului popular), iar pe timp de iarna purta o broboada cu franjuri .

La grupa maturilor se remarca portul femeiesc, care se detaşează în ansamblu de cel al bărbaţilor prin bogăţia numerica şi cromatica a pieselor costumului - pastura roşie cu varga ţesuta, ie cu poale lungi şi cusături peste cot, bete, căita cu fruntar şi pomeselnic, ultimele trei piese fiind tipice pentru zona Ţării Făgăraşului. Costumul bătrânilor este caracterizat prin simplitate. Costumul de bătrâna păstrează ia veche, cu poale lungi, cu gura în fata şi ornamente cusute în jurul ei, pastura neagra, căita cu fruntar şi pomeselnic, pe

care îl poarta pe sub barba, lăsând capetele libere pe spate. La costumul pentru bătrâni, tipice pentru zona Ţării Făgăraşului sunt cioarecii, buboul - haina de lâna purtata numai pe ger mare, camasa cu mâneca larga, căciula ascuţită.


31

10.5 Obiceiuri tradiţionale

Ansamblul de obiceiuri şi credinţe înrădăcinate, păstrate, folosite şi transmise din generaţie în generaţie şi cunoscut sub numele de tradiţie a jucat nu doar un rol de distracţie în viata locuitorilor acestei zone. Respectarea lui a mărit rezistenta oamenilor la îndelungata oprimare la care a fost supusa zona. Aceste datini se mai admira şi azi cu prilejul diferitelor sărbători religioase, în cadrul manifestărilor legate de momente importante din viaţa omului (naştere, nunta, înmormântare) sau de activităţile agricole.

În ajunul sau în prima zi de sărbătoare a Crăciunului pornesc colindătorii, organizaţi, în lumea satului făgărășean, în trei grupuri: « stelarii », « Irozii »si ceata feciorilor. Grupul « stelarilor » este format din 4-S copii de scoală ce merg pe la casele oamenilor cântând colinde şi ducând « steaua » frumos împodobita, având în centru icoana Naşterii Domnului. În unele sate din Ţara Făgăraşului aceşti copii poarta peste căciula un « capeneag » de forma cilindrica, împodobit cu chipuri de îngeri, mici iconiţe, cruciuliţe şi lanţuri din hârtie colorata; la brâu ei poarta săbii de lemn cu care bat în ritmul cântecului şi al rostirii textului. Grupul «Irozilor» este format din 6-8

copii mai mari (14-15 ani), fiecare costumat în funcţie de un rol bine stabilit: Irod, cei trei crai, un militar, un preot, un cioban, un caraus, ce interpretează scene biblice legate de Naşterea Mântuitorului.

Activitatea cetei de feciori începe de Crăciun şi continua până la sărbătoarea Sfântului Ioan (7 ianuarie). Formata din 7-18 persoane (tineri ce sunt de însurat, în vârsta de 18-25 ani), ceata funcţionează ca o asociaţie ce are în frunte un sef numit « vătaf » sau «jude » şi este însoţita frecvent de o masca numita « borita » sau « turca ». Principala sarcina a cetaşilor era de a organiza dansurile şi petrecerile tineretului de la sate în sărbătorile de iarna, sa colinde de Crăciun, sa îndeplinească diferite rituri şi ceremonii, majoritatea cu un caracter vădit arhaic. Unele cete îşi prelungeau activitatea, cu atribuţii mai restrânse, întreg anul.

Majoritatea cetelor se constituie de Sfântul Nicolae (6 decembrie): se fixează persoanele ce intra în ceata, se aleg conducătorii - un vătaf mare şi unul mic - precum şi cei ce îndeplinesc alte funcţii în cadrul cetei (un stegar, un « colcer » ce are în grija alimentele, un cârciumar ce are grija de băutura, un casier). Până la Crăciun, activitatea cetei

se reduce la pregătiri: se caută o « gazda », se învaţă colinde, se angajează lăutari, se face masca « boritei » şi steagul, se cumpăra băutura şi lemnele, se pune la punct îmbrăcămintea şi podoabele. În tot acest timp se frecventează șezătorile de fete, nu numai pentru a dansa şi petrece, ci şi pentru a obţine ajutorul fetelor în vederea împodobirii steagului sau a măştilor.

Personajul cel mai interesant al cetei, acolo unde el se mai păstrează, este «boriţa» sau «ţurca» - o masca ce are o înfăţişare compozita: « barza cu coarne de cerb » sau « cerb cu cioc de barza », putând semăna tot așa de bine şi cu alte pasări sau cornute. În zilele noastre aceasta masca se face tot mai rar, pierzându-si înţelesul. Ceata desfăşoară mai mult un ceremonial cu caracter social (urări de sărbători, cântece, dansuri, petreceri).

În partea de est a Ţării Făgăraşului - Comana, Crihalma, Parau, Veneţia, Șercaia - există obiceiul numit «plugarul » sau « pusul pe grapa ». A doua zi de Paşti, omul care iese prima data la arat în acea primăvara este dus pe grapa până în mijlocul satului; îmbrăcat în haine mai rele şi înfăşurat în paie (sau în holda verde), el este purtat de 4 feciori voinici până la fântâna, unde îl


32

aşteaptă 12 ciubere pline cu apa (reprezentând lunile anului); feciorii le varsă peste om, iar el fuge stropind prin mulţimea adunata. După ce omul este purtat înapoi acasă, începe jocul la care participa întregul sat.

La Rusalii (înălţarea Domnului) se face un serviciu religios afara, pe câmp, pentru semănaturi şi recolte bune. În luna iunie se sărbătoresc Sânzienele, sărbătoare păgâna încreştinată cu Naşterea lui Ioan Botezătorul. În ajunul sărbătorii, fetele culeg florile galbene numite sânziene şi fac din ele coroniţe pentru fiecare membru al familiei. Aceste coroniţe se arunca pe acoperişul casei, urmând ca în timpul nopţii Sânzienele - zânele pădurii - sa lase un semn ce arata viitorul fiecărui locuitor al casei. În unele sate din Ţara Făgăraşului (Sinea Noua), la începutul postului mare, se mai practica „roata în flăcări” sau „baba roata”. În seara de Lăsata secului, după ce se întuneca, băieţii din sat se aduna pe un deal şi dau foc unor roti de car înfăşurate în paie, lasându-le apoi sa se rostogolească pe deal în jos; se striga tot felul de batjocuri la adresa fetelor care nu s-au măritat; seara se termina cu joc şi voie buna, cu participarea întregului sat.

Șezătorile ocupau altădată un loc important în viata satului. Tineri şi bătrâni se adunau în gospodăria unuia dintre ei pentru a lucra (tors, cusut, ţesut), a ajuta gazda la diverse activităţi casnice; era un bun prilej pentru a afla noutăţi din sat, pentru a discuta despre nevoile aşezării, dar şi pentru a spune glume, a cânta doine, a povesti amintiri sau întâmplări din vecini.

10.6 Bucătăria tradiţională

România este o Ţara cu o bogata tradiţie culinara. Apropiata de rădăcinile sale ţărăneşti, bucătăria româneasca se preocupa înainte de orice de a hrăni şi mai puţin de a împinge la visare. Acest lucru nu împiedica unele rafinamente şi subtilităţi datorate îndeosebi unei adaptări perfecte la biotopul sau. Pentru a descoperi cu adevărat universul indescriptibil al savorilor româneşti, trebuie sa luaţi masa la prieteni bine aleşi. Bucătăria familiala în sine constituie o minune în comparaţie cu pretenţiosul şi sordidul pe care marea majoritate a restaurantelor le oferă. Se poate vorbi de existenţa mai multor

bucătarii în România. Chiar daca marile teme sunt comune întregii tari (mămăliga, ciorba, sarmalele, cozonacul, chiftelele, precum şi anumite brânzeturi ca urda şi caşul), fiecare regiune îşi aduce în mod semnificativ contribuţia la varietatea culinara oferita de bucătăria româneasca.

Bucătăria specifică Transilvaniei se aseamănă mult cu natura ţăranilor din aceasta regiune: viguroasă, fără dezordinea frământărilor, ea se consacra atingerii scopului sau într-un mod eficace sa potolească foamea. Aceasta bucătărie ce se potriveşte cu asprimile iernii, nu străluceşte printr-o fineţe extraordinara. Cu toate acestea, produsele sale au o ţinuta aparte, ce tine de sinceritate şi simplitate.

Porcul exercita o nemiloasa şi interesanta dictatura, ceea ce face spiritele mai sucite din fire sa creadă ca acest lucru se datorează prezentei saşilor în regiune timp de mai multe secole. Preparatele din carne de porc specifice regiunii sunt: cârnaţul cartaboșul, toba, slănina


33

afumată. Maghiarii au adus şi ei o adiere de fantezie şi de paprică în prepararea cărnii de porc. Însă, cele care, prin talentul lor, salvează Transilvania de la o tragedie culinara sunt bucătăresele românce.

Ţăranul din aceasta regiune este foarte pragmatic. El lucrează din greu şi în condiţii aspre; prin urmare, el trebuie sa se hrănească pe potriva. Masa sa este consistenta, rustica, de o rafinata simplitate si, nu în ultimul rând, delicioasa. Mâncăruri ca mămăliga cu brânza şi slănina sau papara merita sa fie cunoscute, ele întruchipând o anumita filozofie a vieţii. Mesele românilor din inima munţilor reflecta în fapt inventivitatea şi simplitatea acestora.

Perioadele lungi de post de dinaintea Crăciunului şi dinaintea Paştelui imprima un ritm aparte vieţii multor locuitori ai regiunii. Ele constituie o ocazie unica pentru a descoperi o bucătărie vegetariana uluitoare prin varietate. Unul din felurile de mâncare caracteristice acestor perioade este fasolea frecată, servita cu felii de ceapa roşie puse în ulei sau murate în oţet sau saramura. O farfurie mica de fasole frecată este suficienta pentru a fi satul, căci - prin sobrietatea şi umilinţa sa - acest fel de mâncare predispune la meditaţie. În afara postului, fasolea frecată poate însoţi fără complexe o friptură de porc la cuptor.

Majoritatea femeilor din zona va pot ajuta sa înţelegeţi ca ciorba nu se rezuma la respectarea unei reţete. Ciorba este mai mult decât apa, sare, legume, ierburi, oua, carne şi smântână. Ceea ce le leagă şi le asezonează pe acestea este spiritul acestei regiuni, spirit ce dăinuie undeva între gradina şi pădure.

Mămăliga este, la rândul ei, unul dintre felurile de mâncare specifice bucătăriei româneşti. În zona Transilvaniei, unii ţărani obişnuiesc să amestece faina de porumb cu cartofi zdrobiţi, ceea ce conferă mămăligii un gust deosebit. Aceasta varianta a mămăligii dacice însoţeşte foarte bine pestele, ciupercile, carnea cu sos. Poate fi servita şi doar cu smântână şi brânza alba. Coapta cu brânza şi slănina, ea este nu numai delicioasa ci şi suficient de hrănitoare pentru a îndestula ţăranul care lucrează pe câmp.

Sarmalele constituie o mâncare clasica a bucătăriei carpato-balcanice. Ele se consuma în orice anotimp, în orice situaţie. Unii le consuma calde, alţii le preferă reci. Varianta româneasca de sarma este servită caldă şi învelită într-o gamă largă de frunze: de varză proaspătă sau murată, de viţă-de-vie, de sfeclă, de lobodă, de podbal. Pentru a rezuma, sarmaua este un fel de frunză umplută ce se poate ţine în palmă şi a cărei mărime variază în funcţie de regiune. Este de preferat

să fie mai mică deoarece poate fi mâncată dintr-o înghiţitură. Prin definiţie, sarmaua este o mâncare de sărbătoare. Însă, în timpul postului, umplutura sa poate fi formată din vegetale. Sarmaua vegetariană este preferată de unii deoarece ea nu este la fel de grasă ca şi cea din carne.

Zacusca este unul din mijloacele prin care gospodinele dispun de legume pentru iama sau dau un gust aparte lungilor posturi de Crăciun şi de Paşti. Ea reprezintă un amestec de legume (în principal vinete, gogoşari şi ardei) care sunt mai întâi coapte, iar apoi fierte îndelung. Nu exista o regula pentru acest preparat; se poate utiliza ce avem la îndemâna: ciuperci, morcovi, conopida...


34

Exista şi alte feluri de mâncare specifice perioadei postului şi care dau o savoare deosebita meselor ţărăneşti: mămăliga fierbinte cu compot de prune uscate; ciorba de chimen; mâncare de prune uscate cu sos dulce

Brânzeturile. Ţara Făgăraşului este numita adesea « Ţara brânzei ». Caşul, urda, telemeaua, laptele şi smântână păstrează în ele aromele plantelor de pe pajiştile muntoase.

Cozonacul. Acest sortiment culinar este permanent prezent de sărbători, la aniversari sau înmormântări. Diferenţa de gust a cozonacului este data nu atât de specificul regiunii, cât de mâna bucătăresei, stabilitatea căldurii din cuptor şi umplutura cu care se garniseşte interiorul: pasta de nuci sau de mac, stafide, rahat sau bucatele de ciocolata.

Un ospăţ pentru gurmanzi pregătit după specificul zonei ar putea consta în: supa de găină cu tăiţei; sarmale; miel umplut, preparat la cuptor sau la frigare; pastrama de oaie; vânat pregătit după reţete vânătoreşti; păstrăvi pane sau la grătar. Un meniu pentru vegetarieni ar putea include: hribi pane cu urzici făcăluite; salata de leurdă; ciuperci murate; bulz (straturi de mămăliga, brânza şi smântână puse la cuptor).

11 CADRUL SPIRITUAL

Suntem la începutul celui de-al treilea mileniu şi totuşi turiştii care vor veni în Ţara Făgăraşului vor fi impresionaţi auzind pe aceste meleaguri sunetele ciudate provocate de lovirea repetata a unei scânduri de lemn. Vor afla ca acest ritual se numeşte „a bate toaca” şi ca este modalitatea prin care oamenii sunt chemaţi la biserică...

Indiferent de modestia sau grandoarea bisericilor, acestea sunt locurile cărora românii le-au dedicat cele mai de preţ averi ale lor: peisajul, arta construcţiei si, nu în ultimul rând, cele mai preţioase obiecte, de la monturi de argint şi aur până la cele mai rafinate ţesături. Pentru ca toate momentele importante ale existentei românilor sunt strâns legate de biserica.

Marea majoritate a românilor sunt ortodocşi, dar exista şi un număr mare de credincioşi catolici sau greco-catolici, astfel ca putem întâlni aşezăminte splendide dedicate acestor rituri. În plus, aici au fost binevenite şi alte grupuri etnice, pe cuprinsul ţinutului gasindu-se edificii religioase aparţinând maghiarilor şi saxonilor transilvăneni. Cunoscând bisericile româneşti - indiferent de credinţa cărora ie-au fost dedicate - povestea locurilor şi a oamenilor ce le anima va fi mai uşor de înţeles.

De la ieşirea Oltului din Ţara Bârsei până la intrarea lui în defileul de la Turnu Roşu, satele româneşti si-au menţinut spiritualitatea prin salasurile sfinte ridicate. În multe din aceste sate, bisericile vechi oferă ochiului frumuseţea aparte a obiectelor de cult, a icoanelor şi a manuscriselor, a cărţilor vechi şi a clopotelor. Toate reprezintă mărturii ale trecutului zbuciumat al Ţării Oltului .

Viata şi organizarea bisericeasca a românilor din Transilvania şi respectiv din Ţara Oltului în secolele VIII-X nu a fost încă pe deplin lămurită. Numărul relativ mare al aşezărilor omeneşti din acest răstimp reprezintă mărturii ale existentei unor comunităţi creştine si, implicit, a funcţionarii unor parohii cu preoţi, aparţinători patriarhiei din Constantinopol, arhiepiscopiei de


35

Justiniana Prima sau episcopatelor sud-dunarene. Odată cu opţiunea statului ungar fata de biserica apuseana, vechile lacase răsăritene au fost înlocuite cu cele catolice.

Cercetările demografice mai vechi sau mai noi sprijină şi ele teza existentei permanente în secolele XIII-XIV a unei ierarhii bisericeşti ortodoxe în Transilvania. Din punct de vedere confesional, secole de-a rândul Mitropolia Transilvaniei a fost în legaturi strânse cu Bisericile Ortodoxe din Moldova şi Ţara Româneasca, dar autonomia sa, atât sub regii Ungariei, cât şi sub conducătorii Principatului, este un fapt real, cunoscut. Cu toate acestea, pentru motivul ca Biserica

Ortodoxa nu a fost admisa între „religiile recepte” (catolica, apoi, mai târziu, după mijlocul secolului al XVl-lea, luterana, calvina şi unitariana), ci dimpotrivă a îndurat o permanenta prigoana, ea a fost nevoita sa caute sprijinul şi protecţia permanenta a celor doua Biserici Ortodoxe perimontane şi a domnitorilor din aceste voievodate.

Cu toate vicisitudinile vremurilor, Ţara Făgăraşului a rămas „....în temeiurile sale o Ţara româneasca, cu instituţii româneşti, cu o lege româneasca”. Pentru nici un alt ţinut din Transilvania documentele nu sunt atât de darnice în informaţii referitoare la numărul mare al bisericilor româneşti, al mănăstirilor şi al schiturilor, ca cele din Ţara Făgăraşului

În general, mănăstirile şi schiturile făgăraşene erau nişte construcţii modeste din lemn. Excepţie făceau câteva aşezăminte monahale edificate din piatra şi cărămida, precum cele ctitorite de voievodul Constantin Brâncoveanu ( Sâmbăta de Sus ) sau de unii dintre boierii de la sud de Carpati ( Lisa, Sercaia, Recea ). Între asezamintele ţinutului se numărau „ mănăstirea cea mare şi bătrâna” a Dragusului, mănăstirile de la Mărgineni şi mănăstirea de la Bucium. Intr-o serie de mănăstiri făgăraşene, viata monahala nu se rezuma doar la aspectul şi menirea contemplativa a faptelor religioase, acolo existau adevărate scoli, centre de cultura, în care se învata limba slavona - de cei hărăziţi altarului -, mai apoi limba româna; fiinţau în unele locuri adevărate „scriptorii”, în care se copiau cârti şi manuscrise, ce urmau sa fie răspândite în toata Transilvania. Aici funcţionau şi ateliere de iconari ale căror creaţii s-au răspândit pe tot cursul mijlociu al Oltului, dar uneori şi în regiunile limitrofe, la sud de Carpati. Sunt cunoscute activităţile apreciatului zugrav şi caligraf Matei Voileanu, ce a activat în secolul al XVIII-lea în mănăstirea Dragusului sau ale ieromonahului Ambrozie ce a ostenit în acelaşi domeniu al culturii bisericeşti la mănăstirea din Bucium.

Mănăstirile făgăraşene nu au fost numai centre de cultura, de profunda viata spirituala spre folosul neamului românesc, ci şi bastioane cu temerari apărători ai credinţei ortodoxe în fata prozelitismului catolic resuscitat de oficialităţile habsburgice. Din aceasta cauza toate mănăstirile şi schiturile făgăraşene (peste 60), mai puţin mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, în favoarea căreia au intervenit urmaşii voievodului ctitor, au căzut prada intolerantei imperiale fiind arse şi dărâmate, în iunie 1761, de generalul austriac Buccow (în 1785, din ordinul sau a fost distrusa şi mănăstirea de la Sâmbăta de Sus ). O data cu aceste construcţii au dispărut şi

adevărate comori de istorie şi de arta, cărţi, documente, manuscrise, icoane, odoare şi odăjdii.


36

Astăzi, satele gemene aflate la poalele nord-vestice ale Munţilor Persani ( Parau - Grid, Venetiile, Comanele, Cuciulata - Lupsa ) adăpostesc biserici vechi ce datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi impresionează încă prin ansamblul decorativ şi fineţea picturilor interioare (acolo unde s-au păstrat). Numeroase monumente ecleziastice se găsesc şi în satele de munte ale Ţării Oltului; construcţia şi pictura lor au fost însă modificate şi alterate de timp şi reparaţii, astfel încât unele nu mai prezintă mare interes din punct de vedere artistic.

Merita amintite încăperile boltite şi arcurile pe care se sprijină cupolele bisericii ortodoxe din Sercaita şi podoaba picturala miraculos conservata a bisericii unite din Mărgineni. De la Sâmbăta spre apus, valea Oltului se strâmteaza destul de repede, asa încât satele încap numai câte doua în latul văii, amândouă purtând mai totdeauna acelaşi nume. Dintre lăcaşurile sfinte păstrate în timp putem aminti bisericile ortodoxe din Sâmbăta de Jos, Oprea Cârtisoara şi Streza Cârtisoara, impresionante prin picturile interioare, icoanele şi cărţile vechi pe care le păstrează. De asemenea, dintre bisericile aflate în inima Ţării Oltului merita amintite cele din Beclean şi Mândra, ce încânta privirea prin picturile din altar.

12 TURISMUL

Unica în felul ei, natura munţilor Făgăraş este apreciata în cel mai înalt grad de alpinisti şi nu numai. Ascensiunea nu este comoda ca în Bucegi, în schimb răsplata urcuşului este bogata în frumuseţi. Cabane bine dotate oferă drumeţilor confort şi ospitalitate; stânele şi refugiile pot servi de adăpost când noaptea te prinde pe creste. Poteci cu marcaje înlesnesc cutreieratul masivului făgăraşean în diferite direcţii.

12.1 Cabane pe versantul nordic

PISCUL ALB - aşezata pe malul stâng (vestic) al râului Sebeş, la distanta de S,3km de satul Sebeş (14 km de Făgăraş), altitudine 655 m; acces auto pe drumul forestier ce însoţeşte Valea Sebeşului. Urmând traseul pârâul Neamţului - pârâul Groapele - culmea domoala a Groapelor - Stâna din Groape -Lacul Porcului (1650 m), se poate ajunge pe culmea Văcărea Mare şi apoi se atinge creasta principala deasupra Curmăturii Comisului (1669 m); traseul este accesibil tot timpul anului.

URLEA - aşezata în Poiana Curmăturii, pe Culmea Moşului, altitudine 1533 m; acces din satul Breaza (20 km de Făgăraş), urmând fie drumul forestier de pe Valea Pojortei şi poteca numita Plaiul Hoţului, fie prin Poienile Colţilor şi pe creasta accidentata a Colţilor Brezei, fie pe Valea

Brezcioarei pe lângă pepiniera „Pe Livadia”; aceste trasee se pot parcurge şi iarna. De la Cabana Urlea, traversând pădurea de molid şi urcând pronunţat, se poate atinge Curmătura Calului (2200 m) şi Vârful Urlea (2473 m), ce oferă o privelişte excepţionala asupra jumătăţii estice a masivului; iarna traseul este accesibil doar alpinistilor. Din Curmătura Calului se poate coborî pe firul văii Urlea, traversând o zona mlăştinoasa şi se atinge partea vestica a Curmăturii Zârna (1923 rn), dar traseul este interzis iarna.

COMPLEXUL TURISTIC SÂMBĂTA - aşezat pe Valea Sâmbetei, la poalele pădurii, în apropierea Mănăstirii Brâncoveanu, altitudine 670 m, acces din localitate Sâmbăta de Jos (14,5 km din DN1) sau din oraşul Victoria (11 km pe drumul forestier de sub pădure).


37

POPASUL SÂMBETEI - aşezata pe malul stâng al râului Sâmbăta, altitudine 730 m, acces de la Complexul turistic Sâmbăta (1,2 km spre sud pe drumul forestier de pe Valea Sâmbetei). Pe un traseu accesibil tot timpul anului se poate urca spre Muchia Dragusului sau spre Piatra Caprei.

HOTEL NITRAMONIA - aşezat pe malul drept al râului Sâmbăta, altitudine 800 m, acces de la Complexul turistic Sâmbăta (2 km spre sud pe drumul forestier de pe Valea Sâmbetei).

VALEA SÂMBETEI - aşezata în Valea Sâmbetei, altitudine 1401 m, acces de la Complexul turistic Sâmbăta pe drumul forestier. De aici se poate urca spre Fereastra Mare a Sâmbetei (2188 m), spre Curmătura Racorelelor (2298 m) sau spre Fereastra Racorelelor

(2311 m), dar aceste trasee sunt în general interzise iarna, chiar şi vara fiind accesibile doar turiştilor experimentaţi sau alpinistilor.

ARPAŞ - aşezata pe malul drept al râului Arpas, altitudine 600 rn, acces din oraşul Victoria (7 km pe drumul forestier spre Valea Arpasul Mare).

TURNURI - aşezata pe malul drept al Văii Podragului, altitudine 1520 m, acces din oraşul Victoria. Traseul care trece prin Poiana Boldanului şi urca spre Piscul lui Ban nu este accesibil iarna; daca se urmează drumul forestier de pe valea Arpasului, se poate ajunge la culmea Podragului şi vara se poate urca spre Cocoaşa Podragului.

PODRAGU - aşezata în Căldarea Podragu, în vestul lacului, altitudine 136 m, acces din oraşul Victoria. Trecând prin Surnema la plecarea din Victoria, urmând apoi valea râului Ucea Mare, se poate ajunge la Muchia Gârdomanului (se pot admira doua frumoase cascade), de unde se poate atinge Curmătura Iezerului (2250 rn); un alt traseu ne poate conduce spre izvorul „La Sipot” (1470 m), Poiana Boldanului (161S m), până în Curmătura Lespezilor (1908 m). Ambele trasee sunt accesibile doar vara.

VAMA CUCULUI - aşezata pe malul stâng al râului Cârtisoara, altitudine 600 m, acces din Cârtisoara (6 krn spre sud pe drumul Transfăgăraşan).

CASCADA BALEA - aşezata pe malul drept

al pâraului Bâlea, altitudine 1234 m, acces pe drumul Transfăgăraşan (17 km de la Cârtisoara, 69 km de la barajul Vidraru). Vara, de la acesta cabana se poate urca spre Muchia Buteanu, apoi în căldarea pietroasa a Găvanului de Sus, până pe vârful sudic al Netedului (23S1 m) ce oferă o extraordinara perspectiva asupra zonei nordice centrale a masivului făgăraşean.

PALTINUL - aşezata în Căldarea Bâlea, la vest de lacul Bâlea şi la est de Transfăgăraşan, altitudine 2034 m, acces pe drumul Transfăgăraşan (14 km de la Cabana Cascada Bâlea, SS km de la barajul Vidraru). Traseele de la

Cabana Cascada Bâlea sunt accesibile doar vara, dar permit admirarea lacurilor din Valea Doamnei şi a frumuseţilor din rezervaţia glaciara.


38

NEGOIU - aşezata pe Piscul Şerbotei, altitudine 1546 m, acces din Porumbacu de Sus, pe drumul forestier care însoţeşte Râul Mare al Porumbacului şi urca pe Piciorul Serbotei. De la aceasta cabana, pe trasee accesibile doar vara, se poate urca spre Şaua Cleopatrei (23SS m) sau spre Strunga Ciobanului (2308 m); alpinistii pot urca până pe Vârful Serbota (2331 m).

GHIOCELUL - aşezata pe malul estic al Râului Mare al Avrigului, altitudine 520 m, acces din Avrig (9 km pe drumul forestier de pe Râul Mare al Avrigului). În apropiere se afla CAMPINGUL ZENOVE.

POIANA NEAMŢULUI - aşezata pe malul estic al Râului Mare al Avrigului, altitudine 706 m, acces din Avrig (14,5 km pe drumul forestier).

BARCACIU - aşezata într-o frumoasa poiana pe Piciorul Bârcaciului, altitudine 1550 m, acces de la Cabana Negoiu şi de la Poiana Neamţului (trasee accesibile tot timpul anului). De aici se poate urca spre Şaua estica a Gârbovei (2125 m) sau spre lacul Avrig (2007 m), dar traseele nu sunt accesibile iarna.

BÂLEA-LAC - situata pe o peninsula a lacului glaciar Bâlea, altitudine 2034m, acces dinspre Făgăraş şi Sibiu pe drumul Transfăgăraşan sau de la cabanele Pârâul Caprei sau Bâlea-Cascada (aici funcţionează tot timpul anului o telecabina);

sezonul sporturilor de iarna este deschis noua luni pe an; se pot practica sporturi extreme, cum ar fi parapanta sau deltaplanul.

12.2 Cabane pe versantul sudic

CAPRA (PÂRÂUL CAPREI) - aşezata pe malul stâng al pârâului Capra, altitudine 1S20 m, acces pe drumul Transfăgăraşan (46 km de la barajul Vidraru, 9 km de la Cabana Paltinul)

12.3 Refugii alpine

ZÂRNA - aşezat în Curmătura Zârnei - cea mai largă şi adâncă şa din creasta principala făgărășeană - altitudine 1923 m, acces de la Cabana Urlea sau pe traseul de creasta, dinspre Cabana Plaiul Foii.

PORTIŢA VISTEI - aşezat în şaua vestica a Portiţei Viștei, altitudine 2310 m, acces din oraşul Victoria prin Valea Viștea Mare (traseu accesibil doar vara) sau dinspre sud pe traseul de vara ce urca pe Valea Rea.

FEREASTRA ZMEILOR - aşezat în căldăruşa estică Fundu Caprei, sub Portiţa Arpașului, altitudine 20S0 rn, acces de la Cabana Pârâul Caprei pe un traseu accesibil iarna doar alpiniștilor ce urca spre Fereastra Zmeilor (217S m) sau pe traseul de creasta ce duce spre Şaua Caprei (2315 m).


39

CĂLŢUN - aşezat pe malul sud-estic al lacului Călţun, altitudine 2135 m, acces din drumul Transfăgărășan din dreptul cantonului pastoral Piscu Negru (versantul sudic) şi din traseul de creasta ce duce spre Şaua Cleopatrei (2355 m).

SCARA - aşezat în Şaua Scării, altitudine 2146 m, acces de la Cabana Negoiu pe un traseu ce nu este accesibil iarna sau dinspre sud pe Valea Scara.

Drumul naţional TRANSFĂGĂRAŞAN face legătura între Muntenia şi Ardeal, traversând Munţii Făgăraşului. Traseul deosebit de spectaculos îşi are punctul de plecare în Curtea de Argeş. După Cetatea Poienari şi barajul Vidraru, traseul devine tot mai anevoios; zeci de serpentine oferă o privelişte de neuitat, începând de la o altitudine de 900 m (în zona Vidraru) şi ajungând la peste 2000m (Cabana Bâlea-lac). Înainte de a ajunge la Bâlea, traseul trece printr-

un tunel de aproape 1 km care străpunge vârfurile Negoiu şi Moldoveanu. Construit între 1970-1974 (an în care a fost dat în exploatare), drumul Transfăgărășan a trecut printr-o ampla operaţiune de reabilitare în 2003.

Drumul Transfăgărășan (DN 7C) este deschis pe întreaga lungime de la începutul lui iulie şi până la venirea iernii alpine (sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie). Pe versantul nordic est accesibil permanent până la cascada Bâlea, iar pe cel sudic până la cantonul Piscul Negru.

12.4 Agroturism şi turism rural

Numeroase sate din România dispun - prin cadrul lor pitoresc deosebit şi prin gospodăriile lor confortabile, cu oameni ospitalieri şi meşteşugari talentaţi - de un potenţial turistic aparte.

Agroturismul este o formă de turism - relativ recentă în România - ce a apărut din necesitatea găsirii unor soluţii de creştere a veniturilor gospodăriilor rurale prin valorificarea potenţialului lor economic. Acest potenţial se refera atât la excedentul de cazare existent in gospodăria ţărănească - pregătit şi amenajat special pentru primirea de oaspeţi - cât şi la bunurile şi serviciile oferite de aceasta spre

consumul persoanelor care vin în mediul rural pentru relaxare, odihnă şi agrement.

În funcţie de ambientul natural, cultural şi folcloric al regiunii, serviciile agroturistice oferite de gospodăriile ţărăneşti pot varia de la servirea mesei, servicii de însoţire şi călăuză turistica pe anumite trasee sau iniţiere in anumite meşteşuguri tradiţionale, la posibilitatea practicării unor sporturi sau asistării la o serie de obiceiuri tradiţionale din gospodărie, localitate sau zonă (şezători, hore săteşti, colinde, hramuri bisericeşti, târguri tradiţionale, spectacole folclorice, etc.).

Ferma agroturistică este o structură de primire pentru găzduire şi servirea mesei ce funcţionează în cadrul unei gospodarii ţărăneşti şi care asigura alimentaţia turiştilor cu produse proaspete din surse proprii şi locale. În prezent, agroturismul în Ţara Făgăraşului este la început de drum. Chiar dacă locuitorii acestei regiuni au început să înţeleagă oportunitatea dezvoltării unei astfel de forme de turism,

fermele agroturistice din Ţara Făgăraşului nu sunt încă intrate în circuitul turistic.


40

Turismul rural are o sferă de cuprindere mai largă decât agroturismul şi dispune de o structură funcţionala de servicii şi cazare eterogenă. Această formulă de turism este promovată de structuri special amenajate, în jurul cărora se desfăşoară activităţi de turism specializate. Veniturile obţinute au un caracter permanent, iar serviciile sunt asigurate de un personal angajat şi specializat. Dintre structurile turismului rural fac parte: pensiuni turistice, moteluri, camping-uri, tabere şcolare, sate de vacanta, tabere de creaţie artistică sau pentru activităţi ecologice. Pensiunile turistice sunt structuri de primire pentru găzduire şi primirea mesei care funcţionează in locuinţele cetăţenilor sau in clădiri independente şi care asigură, în spaţii special amenajate, cazarea turiştilor şi servicii de pregătire şi servire a mesei. În Ţara Făgăraşului, astfel de pensiuni pot fi întâlnite pe Valea Sâmbetei, Valea Dejani, Valea Breaza sau Sebeş, în apropierea Făgăraşului. Câteva exemple în aceasta direcţie ar putea fi :

Complexul „Nicodor” şi Pensiunea „Ana” - situate pe Valea Sâmbetei, în locuri liniştite şi primitoare, oferă turiştilor excelente condiţii de cazare, precum şi posibilitatea petrecerii timpului liber descoperind frumuseţile muntelui; acces din localitatea Sâmbăta de Jos (14,5 km din DN1) sau din oraşul Victoria (11 km pe drumul forestier).

Cabana Dejani - relaxare totala într-o ambianţă deosebită, aer curat şi atmosferă de vis; acces din Făgăraş, pe drumul ce trece prin satele Hurez şi Săsciori, se ajunge în satul Dejani, de unde se urcă puţin spre munte.

Pensiunea „Valea Căruntei 14” şi Pensiunea „Colţii Brezei” - situate în apropierea satului Breaza (70 km de Braşov, 20 km de Făgăraş), aproape de pădure, oferă un cadru intim şi liniştit, excelente condiţii de cazare şi posibilitatea de a face excursii în zona muntelui sau pe Valea Prahovei.

12.5 Turismul balnear

O staţiune balneoclimaterică sezonieră de interes local sunt Băile Perşani. Ştrandul cu ape minerale clorurate, bicarbonate, sodice, calcice şi nămolul sapropelic pot fi exploatate din plin în timpul verii. Băile Rodbav oferă condiţii naturale de tratament şi odihnă, dispunând de izvoare iodate, bromurate şi sodice. Staţiunea dispune de un pavilion pentru tratament la cadă, de un bazin în aer liber şi de un restaurant; sunt create posibilităţi pentru practicarea sportului.

12.6 Turismul ecumenic

Formula clasică de turism este cunoscută ca o serie de activităţi cu caracter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea unor regiuni pitoreşti sau interesante din punct de vedere ştiinţific, istoric, geografic, etc. Doar de câţiva ani a început să se prefigureze ideea promovării unei noi formule de turism, bazată pe potenţialul spiritual şi pe tradiţia culturală a Ţării Făgăraşului. În acest context, noţiunea de turism ecumenic ne trimite cu gândul nu doar la ideea de recreere spirituală - participarea la viaţa de zi cu zi a lăcaşurilor sfinte - dar şi la contactul cu o spiritualitate veche de veacuri. Ideea de turism ecumenic în Ţara Făgăraşului este legata în primul rând de Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, care atrage interesul vizitatorilor prin muzeul de icoane pe sticlă, prin vasta bibliotecă, atelierul de pictură şi Centrul Ecumenic.


41

Pornit de la colecţia personala a Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeala, muzeul deţine astăzi una dintre cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticla, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naiva, în care predomina stilul brâncovenesc.

Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictură pe sticlă. Nu trebuie să uităm că şcoala de zugravi, întemeiată de Brâncoveanu la Sâmbăta, a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictura pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucrează într-o manieră nouă picturi

tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai importantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Părintele Arhidiacon Calinic Morar.

Centrul Ecumenic - Academia de la Sâmbăta este o construcţie ridicata la iniţiativa Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeala şi inaugurata în anul 2003. Clădirea este menita sa găzduiască seminarii şi conferinţe teologice cu participarea unor preoţi, cadre didactice, studenţi şi elevi la teologie, precum şi a oamenilor simpli. Centrul este construit astfel încât sa poată oferi cazare atât participanţilor la aceste evenimente, cât şi pelerinilor sosiţi la sărbătoarea hramului mănăstirii - „Adormirea Maicii Domnului”, în august - sau cu ocazia sărbătorii „Izvorului Tămăduirii”, în prima vineri după Paşti.

Posibilităţi de cazare a pelerinilor sunt oferite şi de alte mănăstiri din Ţara Făgăraşului - Berivoi, Bucium, Dejani sau Faget-Bohoft. Mănăstirea de la Cârţișoara oferă vizitatorilor un mic muzeu de icoane pe sticlă şi un atelier de pictura unde, la cerere, se pot comanda şi cumpăra lucrări.

12.7 Turismul ecvestru

În Ţara Făgăraşului, Herghelia de la Sâmbăta de Jos este singura herghelie din România unde rasa pur sânge de Lipiţani - renumită atât în ţară cât şi în străinătate - este crescută şi îngrijită de peste un secol. Sâmbăta de Jos este situată la o altitudine de 400 m, la o distanţă de 10 km de masivul Făgăraş. Pentru a ajunge la Herghelia Sâmbăta de Jos, se urmează drumul european E 58. La 45 km de Sibiu, înspre Braşov, se află un indicator.

Sediul central al hergheliei se afla pe terenul castelului Bruckental, ce a fost ridicat în 1760, în timpul împărătesei Măria Tereza. Herghelia de la Sâmbăta de Jos s-a înfiinţat în 1874. Păşunile alpine de la poalele Munţilor Făgăraş, cu condiţiile climaterice favorabile şi parametrii de sol asemănători cu cei din Carst, din zona Lipizza, au făcut sa se aleagă aceasta zona. La aceasta se adaugă asemănarea dintre rasa veche transilvăneană şi rasa Lipiţan. În al doilea deceniu al secolului XX, România pierde rasa de lipiţani de la Sâmbăta, în urma mutării întregii herghelii - dotare şi efectiv de cai - în Ungaria. Timp de trei ani, caii Lipiţani de la Sâmbăta au reprezentat Ungaria. Nu după mult timp, la Sâmbăta s-a înfiinţat o noua rasa de Lipiţani. De atunci, aceasta rasa de pur sânge nu a mai fost în pericol de a se desfiinţa. În anii 1980, herghelia de la Sâmbăta avea un efectiv de 600 de capete, rasa curata, fiind cea mai mare herghelie din lume.


42

În prezent, la herghelia de la Sâmbăta de Jos se află aproximativ 300 de cai, din care 70 iepe de prăsilă şi 12 armăsari pepinieri. Amintim de asemenea caii de turism ecvestru, caii de sport, caii de montă şi tineret. Obiectivul de la Sâmbăta de Jos se ocupă nu numai de creşterea cailor, ci şi de activităţi colaterale precum reproducerea şi dresajul cailor sau producerea hranei animalelor. Lipiţanii trebuie să se încadreze în anumite standarde legate de înălţime, culoare şi aspect. Înălţimea standard a unui armăsar la vârsta de 6 ani ar trebui sa fie între 152 - 1S4 cm. La fătare, mânjii au o culoare închisă - de regulă

bălan sau vânat - însă în perioada când au între 6-10 ani, ei devin albi. Lipiţanii ajung la maturitate destul de târziu, având o medie de viaţă cuprinsă între 28-33 de ani. La herghelia de la Sâmbăta de Jos există lipiţani negri, vânat rotaţi, murgi şi roibi. În timpul zilei, iepele - mamă se scot la păşune, iar lipiţanii pentru turism ecvestru şi dresaj sunt antrenaţi zilnic.

La numai câţiva km de oraşul Făgăraş, în imediata apropiere a Hergheliei Sâmbăta de Jos, se întinde o regiune frumoasa, de aproximativ 17 hectare de lacuri. Aceasta regiune adăposteşte unul dintre cele mai interesante complexuri turistice din zona „Fântâniţa Crăiesei”. Datorita oazelor de apa ce mărginesc complexul turistic, locuitorii Ţării Făgăraşului au numit aceasta zona „La Lacurile Beclean”.

Nimeni nu cunoaşte exact originea amenajărilor de la „Fântâniţa Crăiesei”. Istoricii atestă prezenţa, în această regiune, a unei secţii aparţinând domeniilor Imperiului Habsburgic şi care, ulterior, în perioada interbelica, a devenit secţie a domeniilor regale. În prezent, complexul deţine un hotel-pensiune şi un restaurant ce oferă turiştilor specialităţi culinare cu specific românesc. Punctul principal de atracţie turistica îl constituie însă tradiţia locului în ceea ce priveşte turismul

ecvestru, şi anume posibilitatea practicării şi învăţării echitaţiei. În plus, lacurile - populate cu peste de producţie - oferă oaspeţilor săi oportunitatea de a pescui păstrăv şi crap.

12.8 Atracţii turistice

Ţara Făgăraşului, zona turistică cu zestre naturală, culturală şi istorică de interes internaţional, cu valori unice ale comunităţilor săteşti, poate oferi vacante de neuitat. În continuare sunt prezentate câteva sugestii de locuri ce merita vizitate şi de evenimente locale la care turiştii pot participa.

12.8.1 Pensiunea „Piscul Alb”

În apropierea Sebeşului de Jos - unul din satele de la poalele Munţilor Făgăraş - un colţ de natură a fost transformat într-un loc de popas şi odihnă: „Piscul Alb”. Locul poartă numele acesta încă din bătrâni, datorită faptului ca muntele era tot timpul însorit. Peisajul este de-a dreptul încântător: munţii, acoperiţi (chiar

şi în iunie) cu zăpezi; o pădure seculara de fagi; un râu cu păstrăvi care curge prin ograda gospodăriei. Porţile mari de lemn, peluza cocheta, fântâna cu roata şi lanţ, ferestrele mari şi şemineul de piatră completează frumuseţea aparte a acestui colt de natura. Pensiunea oferă turiştilor o gamă variată de specialităţi ardeleneşti, majoritatea alimentelor vegetale sau animale fiind furnizate de gospodăria proprie sau de ţăranii şi ciobanii din zonă.


43

12.8.2 Mânăstirea săpată în stâncă

Vechi sat românesc din Ţara Făgăraşului (atestat documentar din secolul al XII-lea), Şinca Veche este cunoscuta localnicilor, dar şi turiştilor prin enigma ce înconjoară o veche mănăstire aflată în apropierea satului. Misterul celor cinci încăperi săpate în stâncă (din gresie de Perşani) cu două altare şi un horn piramidal prin a cărui deschidere se vede cerul, a rămas încă nedezlegat. Farmecul aparte al acestui loc de o frumuseţe fascinantă, puritatea aparte a naturii fac din acest vechi lăcaş un loc de reculegere ideal. Există numeroase controverse privind originea acestui lăcaş. Majoritatea cercetătorilor afirmă ca este o mănăstire creştin-ortodoxă, realizată cel mai probabil în jurul anului 1700. Nimeni nu a putut însă găsi o explicaţie logică a fenomenelor bizare care se manifesta în răstimpuri în aceste locuri. În plus, la doar 3 km de mănăstirea în piatră se afla un fel de amfiteatru, perfect circular, ce prezintă în interior nişte terase ce dau de bănuit ca ar fi ruinele unei vechi aşezări dacice.

Până când oamenii de ştiinţa vor reuşi sa dezlege misterele acestui loc, frumuseţea sa continua sa atragă nu doar amatorii de paranormal, ci şi cei dornici de a găsi un loc de deplina comuniune cu natura şi cu divinitatea. Mănăstirea din stânca de la Sinea Veche are însă nevoie de respectul şi smerenia celor ce o vizitează, încântarea şi lumina sufleteasca transmise vizitatorilor fiind comori nepreţuite.

12.8.3 Muzeul „Badea Cârţan”

Amplasat în zona centrala a satului Oprea Cârţisoara, ansamblul muzeal este structurat de doua componente principale: vechiul conac Teleki şi casa bătrâneasca, azi casă memorială, în care se presupune că a copilărit Badea Cârţan. Muzeul a fost deschis în 1968, iar colecţiile sale sunt deosebit de valoroase. Pot fi admirate obiecte etnografice, inventar manufacturier (mai ales sticla «de glajarie», cu piese din

secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea), o splendidă colecţie de icoane.

Personalitate marcantă a timpului sau, Gheorghe Badea Cârţan (1849-1911), cărturar şi patriot român, a cutreierat cu desaga pe umăr cancelariile europene, adunând cantităţi enorme de cârti şi publicaţii româneşti pe care le trecea, cu riscul de a fi închis, în Transilvania. Biblioteca aflata în muzeu adăposteşte doar o parte din comorile ce au trecut munţii în desagii lui Badea Cârţan.

12.8.4 Colecţia de port popular de la Bucium

Casa în care se afla colecţia este ea însăși o piesa reprezentativa pentru arhitectura noastră populara. Gradina, livada, cuptorul de pâine, prezenţa tradiţionalelor unelte de plugărie şi de prelucrare a cânepii şi a inului, conferă muzeului

înfăţişarea unei gospodarii ţărăneşti autentice. Colecţia cuprinde costume populare, ţesături tradiţionale specifice zonei şi mobilier ţărănesc sculptat sau pictat cu rafinament.


44

12.8.5 Muzeul portului popular din Copăcel

Înfiinţat doar de câţiva ani; muzeul, realizat ca o gospodărie ţărănească specifică zonei, adăposteşte o valoroasă colecţie de costume populare vechi şi obiecte etnografice - textile, obiecte de uz casnic, ceramică, mobilier, războaie de ţesut.

12.8.6 Poiana narciselor

Rezervaţia cea mai cunoscută în Ţara Făgăraşului este rezervaţia botanică „Poiana narciselor” din Dumbrava Vadului, cu o suprafaţa de 400 ha şi considerată printre cele mai înalte rezervaţii de acest fel din Europa. Situată la poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea localităţii Şercaia, aceasta rezervaţie peisagistica din perimetrul unei foste păduri de stejar (veche de peste 100 de ani), cu poieni mari, se caracterizează prin neobişnuita abundenţă a narciselor

(Narcissus Stelaris) în lunile mai - iunie.

Prezenta narciselor în Pădurea Vadului în număr foarte mare este determinată de slaba umbrire şi de solul podzolic ce a favorizat înmlăştinarea terenului. Pe lângă narcise, rezervaţia protejează şi alte specii rare - bulbucii de munte (Trolius Europaeus), tămâioara (Viola Elatior), stânjenelul siberian. În luna mai, în preajma sărbătorii Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), se desfăşoară aici «Festivalul narciselor ».

12.8.7 Lacul şi golul alpin Bâlea

Cu o suprafaţă de 120 ha, rezervaţia ocroteşte peisajul glaciar, lacul, stâncăriile, flora şi fauna specific alpină. Relieful rezervaţiei este accidentat, cea mai mare parte din suprafaţa sa fiind alcătuită din pante abrupte, orientate nord-sud. În primele zile ale lui iulie, o data cu deschiderea drumului naţional

Transfăgărășan, încep aici «Serbările estivale ale zăpezii»; desfăşurată pe parcursul a doua zile, manifestarea cuprinde inedite probe sportive, demonstraţii ale Salvamontului şi concerte susţinute în aer liber.

12.8.8 Festivalul calului lipiţan

După sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), toţi proprietarii de cai din Ţara Făgăraşului se pregătesc pentru acest eveniment deosebit ce are loc în general la sfârşitul lunii august, în preajma Cetăţii Făgăraşului. Festivalul se doreşte a

fi un omagiu adus prietenului etern al omului - calul - şi coincide adesea cu o alta manifestare importanta: « Zilele Cetăţii Făgăraşului ». Debutul festivalului este dat de alegerea unei Prinţese, cea mai destoinica şi pricepută fecioara în dresatul şi călăritul calului.


45

12.8.9 Vânătoare şi pescuit

Ţara Făgăraşului beneficiază de o mare varietate a faunei cinegetice. Căpriorul şi mistreţul sunt speciile cu arealul cel mai răspândit în aceasta zona. Ursul brun, dar şi cocosul de munte oferă adevăratului vânător ocazia punerii în valoare a măiestriei. Capra neagră constituie o fală cinegetică a zonei, prilej de valoroase trofee. Pe lângă aceste specii principale de

vânat; iepurii, fazanii, pisicile sălbatice contribuie la îmbogăţirea ofertei cinegetice a zonei. Farmecul deosebit al pădurilor de munte îl întâlneşti şi de-a lungul apelor repezi şi înspumate, unde pescuitul la salmonide şi în special la păstrăv indigen şi lipan constituie o plăcuta activitate.

12.8.10 Biserica ortodoxă din Voivodenii Mari

Satul Voivodeni, atestat documentar încă din 1437, era în secolul al XVI-lea stăpânit de Aldea Bika, membru al scaunului de judecata în voievodatul Ţării Româneşti. Se pare ca familia Bika şi urmaşii ei ar fi ctitorii celui mai vechi lacas de cult păstrat în zona Ţării Făgăraşului şi atestat documentar în 1500. În urma unor săpături arheologice efectuate în anul 2000, s-au descoperit în biserica din Voivodeni mormintele unor boieri ai satului şi în aceste morminte s-au găsit monede emise la 1470 şi inele de argint datate din secolele XV-XVI;

aceste descoperiri pot demonstra că biserica a fost construita chiar înainte de 1500. Un aspect aparte al lăcaşului îl constituie bolta în forma stelara, cu nervuri desprinse direct din zidurile naosului. Bolta gotică este specifică doar bisericilor construite în secolul al XV-lea în Transilvania. La o privire mai atenta se observa ca altarul, naosul şi pronaosul sunt din trei perioade diferite. Pereţii, care se aseamănă cu zidurile Cetăţii Făgăraşului, constituie o altă particularitate a construcţiei.

12.8.11 Complexul de industrii textile din Lisa - „La Vâltori”

Situată în apropiere de Făgăraş, spre munţi, localitatea Lisa este atestata documentar în secolul al XII-lea. Etimologia aşezării deriva de la îngrăditura de mărăcini sau de nuiele numita „leasă”, cu care localnicii stăvileau cursul apelor pentru a-l dirija spre fanate sau alte culturi. Printr-un proiect de anvergura, realizat cu fonduri Phare, în aceasta localitate a fost restaurat şi reabilitat un complex de industrii

textile, introdus apoi în circuitul turistic etnocultural din Ţara Făgăraşului. Acest sit de tehnica populara este reprezentativ pentru spectrul ocupaţional din zona şi este format în principal din: darac şi război de ţesut, doua viitori, cos de îngroşat şi cos de tras (pentru finisarea şi flaușarea straielor), piua şi grătare pentru uscare. Vizitatorii au posibilitatea de a observa diversele procese şi procedee de prelucrare a straielor (piese textile cu gabarit mare, atât ca suprafaţa cit şi ca greutate, având rol utilitar şi decorativ în gospodărie).

Documents

Traditie Si Modernitate in Tara F_g_ra_ului