44
1 . Obiectul de studiu şi metodologia ştiinţei administraţiei Administraţia reprezintă un vechi fapt social, fapt rezultat din aparitia unui aparat specializat de incadrare a activitatilor sociale. Știinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publica, in intreaga sa complexitate, in scopul de a elabora principii si norme generale, necesare reformarii sale organice si functionale. într-un sens restrîns ştiinţa administraţiei are ca obiect de cercetare administraţia publică sub aspect organizatoric şi funcţional; în sens larg, obiectul ştiinţei administraţiei publice se referă la raţionala şi eficienta dimensionare şi organizare a aparatului administrativ, precum şi elementul uman. Domeniile de cercetare ale ştiinţei administraţiei: În primul rînd, aceasta este: - problema organizării administraţiei publice de diferite nivele: naţional, regional şi local; - organizarea aparatului administrativ, în raport cu nevoile sociale pe care trebuie să le satisfacă. În al doilea rînd, un număr mare de probleme constituie recrutarea şi pregătirea, formarea cadrelor de conducere. În acest aspect se studiază chestiunile cu privire la structurile optimale a statelor de personal în cadrul autorităţilor administraţiei publice, conducerea personalului din autorităţile administraţiei publice, cerinţele profesionale şi de comportament a funcţionarilor publici, În al treilea rînd, ştiinţa administraţiei cercetează căile, precum şi mijloacele care asigură o fundamentare ştiinţifică a deciziei administrative, metodele şi condiţiile în care se realizează o eficienţă social-economică şi politică maximă a deciziei administrative. Metode ale ştiinţei administraţiei Orice ştiinţă, alături de obiectul de studiu, mai posedă şi metodele sale proprii de cercetare. Pornind de la specificul administraţiei publice ca fenomen social, în practica investigaţională se utilizează o multitudine metode, printre cele mai importante fiind următoarele: - metoda structural-organizatorică permite efectuarea analizei administraţiei ca structură şi instituţie. Esenţa acestei metode constă în studieerea elementelor constitutive ale administraţiei în scopul perfecţionării lor şi, respectiv,

Știința Administrației

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Știința Administrației

Citation preview

Page 1: Știința Administrației

1 . Obiectul de studiu şi metodologia ştiinţei administraţiei

Administraţia reprezintă un vechi fapt social, fapt rezultat din aparitia unui aparat specializat de incadrare a activitatilor sociale. Știinta Administraţiei are ca obiect propriu de cercetare administraţia publica, in intreaga sa complexitate, in scopul de a elabora principii si norme generale, necesare reformarii sale organice si functionale. într-un sens restrîns ştiinţa administraţiei are ca obiect de cercetare administraţia publică sub

aspect organizatoric şi funcţional; în sens larg, obiectul ştiinţei administraţiei publice se referă la raţionala şi eficienta

dimensionare şi organizare a aparatului administrativ, precum şi elementul uman.Domeniile de cercetare ale științei administrației:

În primul rînd, aceasta este:- problema organizării administraţiei publice de diferite nivele: naţional, regional şi local; - organizarea aparatului administrativ, în raport cu nevoile sociale pe care trebuie să le

satisfacă. În al doilea rînd, un număr mare de probleme constituie recrutarea şi pregătirea, formarea

cadrelor de conducere. În acest aspect se studiază chestiunile cu privire la structurile optimale a statelor de personal în cadrul autorităţilor administraţiei publice, conducerea personalului din autorităţile administraţiei publice, cerinţele profesionale şi de comportament a funcţionarilor publici,

În al treilea rînd, ştiinţa administraţiei cercetează căile, precum şi mijloacele care asigură o fundamentare ştiinţifică a deciziei administrative, metodele şi condiţiile în care se realizează o eficienţă social-economică şi politică maximă a deciziei administrative. Metode ale științei administrației Orice ştiinţă, alături de obiectul de studiu, mai posedă şi metodele sale proprii de cercetare. Pornind de la specificul administraţiei publice ca fenomen social, în practica investigaţională se utilizează o multitudine metode, printre cele mai importante fiind următoarele: - metoda structural-organizatorică permite efectuarea analizei administraţiei ca structură şi instituţie. Esenţa acestei metode constă în studieerea elementelor constitutive ale administraţiei în scopul perfecţionării lor şi, respectiv, optimizării parametrilor de structură şi organizare a sistem lui de administraţie publică;

- metoda funcţională presupune analiza funcţiilor şi atribuţiilor org nelor administraţiei publice, corespunderea lor structurii şi misiunii acestor organe, într-o strînsă conexiune cu solicitările sociale care per nent formulează noi exigenţe faţă de activitatea administrativă; - metoda istorico-evolutivă prevede analiza proceselor şi instituţii] administrative în aspect evolutiv, de transformare şi dezvoltare a lor s influenţa diferiţilor factori care în dependenţă de mediul economic, soci juridic şi politic în care funcţionează administraţia publică îi determi structura şi misiunile activităţii acesteia; - metoda comparativă se utilizează în cazurile în care sînt neces analize comparative ale unor sisteme de administraţie, fie din diferite ţ sau din diferite regiuni ale uneia şi aceleiaşi ţări şi are menirea să identi ce laturile comune, precum şi particularităţile caracteristice pentru subie ţii administrativi analizaţi în scopul optimizării activităţii desfăşurate; - metoda sistemică asigură analiza în complex a administraţi publice, ca structură, şi a proceselor administrative, ca activitate, prin er minarea administraţiei ca fiind un sistem integru de funcţionare în ba principiilor interdisciplinarităţii.

2.Noțiunea de administrare publică

Page 2: Știința Administrației

Noţiunea de "administraţie" desemnează unele compartimente organizatorice din structura unei unităţi sau organ, ori activităţi ale acestora care nu au caracter productiv.

Administrația Publică în orice societate clasică, modernă, reprezintă un instrument al statului pentru atingerea obiectivelor majore, ce au drept scop realizarea valorilor politice ale statului, confirmate prin acte juridice, care la rîndul lor conduc la realizarea interesului general al societăţii.

Administrația Publică este o componentă nu numai a puterii executive, dar şi un corp profesionist destinat pentru realizarea permanentă a serviciilor şi a ordinii publice. Acest corp este specializat în domeniu, are un caracter permanent şi funcţionează pentru realizarea interesului general al societăţii.

Prin noţiunea AP ca activitate se înţelege acţiunea prin care autorităţile veghează şi asigură satisfacerea cerinţelor de interes general, utilizînd în caz de necesitate prerogativele de putere publică.

Administraţia publică, ca modalitate de realizare a puterii executive, are în centrul preocupărilor sale gestionarea interesului public, asigurarea fucţionării regulate şi continue a serviciilor publice.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării -administraţia - constă într-o activitate ratională şi eflcientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi fmanciare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.

Administraţia publică este o activitate strâns legată de puterea executivă, în doctrina tradiţională franceză ea fiind definită ca acţiune a puterii executive prin procedee de putere publică.

Aşadar, administraţia publică este exercitată de puterea executivă în regim de putere publică, fiind o modalitate de realizare a funcţiunii executive a statului, dar nu singura, executivul exercitând şi alte raporturi cu organe constituţionale ale statului.

3. Sensul dublu al noţiunii de administrare publică

Noţiunea de administraţie publică este susceptibilă a căpăta două sensuri: unul material şi altul formal.

În sens material administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de prestaţie.

Administraţia publică, în sens material, nu se poate reduce la activităţi executive de dispoziţie, de prescripţie, ci ea constă în diferite prestări realizate pe baza şi în executarea legii, pentru îndeplinirea interesului general prin asigurarea de servicii publice.

În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe cuprinzând diverse structuri administrative, care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.

4. Obiectul administraţiei publice

În calitate de obiect al Administrației publice evoluează relaţiile din societate, tipurile de activităţi şi rolurile sociale care nemijlocit au tangenţe cu reproducerea produselor materiale şi a condiţiilor social-vitale pentru cetăţeni. Obiect al AP reprezinta :

omul cu conştiinţa, comportamentul şi activitatea lui; colective şi asociaţii de oameni care se produc ca forme primare de comunicare şi

activitate;

Page 3: Știința Administrației

societatea în întregime: educaţie, relaţii, procese care apar în rezultatul activităţii oamenilor.

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate în acte elaborate de puterea legiuitoare. Prin însăşi obiectul său – organizarea executării şi executarea legii – administraţia publică e strâns legată de puterea legiuitoare şi de puterea judecătorească ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate în cadrul administraţiei publice, la nevoie putându-se recurge la mijloace de constrângere statală. Administraţia publică e strâns legată şi de puterea executivă dar nu se identifică întocmai cu puterea executivă arătând o sferă mai largă de cuprindere. Aşa cum am menţionat mai înainte administraţia publică se realizează atât de organele puterii executivă (guvernul şi ministerele) cât şi de autorităţile administraţiei publice locale, care nu sunt organe ale puterii executive precum şi de regii autonome şi instituţii social-culturale care, de asemenea, nu sunt organe ale puterii executive. Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi : activităţi cu caracter dispozitiv şi activităţi prestatoare. Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce trebuie să facă sau să nu facă, ce le este permis sau interzis subiecţilor de drept, persoanelor fizice sau juridice, administraţia publică putând interveni în anumite cazuri cu aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise. Această activitate executivă cu caracter de dispoziţie se realizează prin acte juridice şi fapte materiale de către organele administraţiei publice şi funcţionării acestora ca activităţi specifice principale.  Activităţile de organizare a executării legii şi de executare a acesteia se realizează şi de către organizaţii particulare, activitatea lor fiind şi de interes public, prevăzută de lege în conformitate cu prevederile acesteia. Aceşti subiecţi de drept nu fac parte din sistemul de organizare a administraţiei publice. Administraţia publica poate fi definită ca activitatea de organizare şi de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează în principal de organele administraţiei publice şi în subsidiar şi de celelalte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare şi de interes public.

5. Subiectul administraţiei publice

Subiecţii administraţiei publice se clasifică după următoarele criterii:1. După nivelul de organizare :

- Administrație Publică Centrală (APC)- Administrația Publică Locală (APL) de nivelul I și II

2. După sfera de activitate: - socială- economică- politică - spirituală

3. După componenţă:- colectivi - individuali .

4. După caracterul atribuţiile pe care le îndeplinesc:- autorităţi deliberative - autorităti executive

5. După caracterul politicilor elaborate:- politici naţionale - Guvern, ministere;- politici regionale/teritoriale - Consilii raionale, ONG-uri;- politici locale - Consiliile locale;- politici interne ale instituţiei

Page 4: Știința Administrației

6.Caracteristicile generale ale administraţiei publice

In 1969 Henry Piaget a depistat cîteva caracteristici generale ale Administrației Publice:- AP este un corp intermediar constituit pentru a acţiona şi realiza acţiuni cu privire la promovarea

valorilor politice, este subordonată dreptului legilor, căreia îi sunt stabilite obiectivele şi fixate limitele de realizare a lor. AP posedă puteri de care nu dispun particularii - colectarea taxelor şi impozitelor, recrutare, control, constrîngere, etc.- AP are două categorii de sarcini: 1. de elaborare şi 2. de executare.- AP este ierarhizată şi ordonată - divizată pe etaje şi tranşe, ceea ce permite repartizarea

responsabilităţilor şi supravegherea executării lor.- AP este remunerată.- AP este civilă - funcţiile civile şi militare sunt separate în stat. Numai în situaţii de criză

fimcţile civile pot fi ocupate de militari.- AP este laică - funcţionarii publici nu sunt reprezentanţi ai clerului, iar activitatea lor nu

intervine pentru satisfacerea nevoii religioase.- AP este egalitară - nu discriminează pe nimeni în prestarea de servicii.- AP este formalizată, scrisă şi birocrată, bazată pe anumite precedente şi tradiţii, are la bază

documente şi decizii.- AP este permanentă, are continuitate în caz de criză sau război,- AP este în continuă expansiune - se află într-o continuă dezvoltare, nevoile sociel se schimbă

şi statul trebuie să le facă faţă prinintermediul AP.

7. Administrare publică şi administraţia privată – similarităţi şi deosebiri

Administraţia publică urmăreşte realizarea interesului general, comun al societăţii, adică îndeplinirea doleanţelor oamenilor ca o comunitate, fie la nivel naţional, fie la nivel regional ori local. Pornind de la aceasta, pentru realizarea administraţiei publice, comunitatea umană respectivă (naţională, regională, locală) formează unele instituţii, organe, autorităţi, abilitate cu dreptul de a conduce din numele comunităţii şi de a realiza scopul comun, general al său. Administraţia privată urmăreşte un scop, un avantaj personal al proprietarului. De regulă, el se reduce Ia căpătarea unor profituri din activităţile desfăşurate. O atare administraţie este realizată fie în mod direct de către proprietar, fie de către un grup de manageri care pun în aplicare scopurile proprietarului. Între administraţia privată şi cea publică există atît asemănări, precum şi deosebiri. Dintre asemănări menţionăm că atît administraţia privată, cît şi cea publică realizează un proces administrativ. Ambele tipuri de administraţie se conduc în activitatea lor de un cadru legislativ determinat de stat. Abilităţile angajaţilor din administraţia privată şi administraţia publică sînt aceleaşi. Vorbind despre deosebiri vom sublinia, în primul rînd, scopurile diferite pe care le urmăresc aceste două tipuri de administraţie, şi anume: scopul realizării unui avantaj particular de către administraţia privată şi scopul satisfacerii interesului general al comunităţii, urmărit de către administraţia publică. în afară de aceasta, angajaţii din administraţia publică au statut de funcţionar public, pe cînd cei din administraţia privată nu

Page 5: Știința Administrației

posedă acest statut. Finanţarea instituţiilor administraţiei publice se face din finanţele publice (de stat ori locale), iar a instituţiilor private din finanţele proprii.

8.Funcţiile administraţiei publice(După Gulick și Urwick)- planificarea – pentru eficientță trebuie să fie elaborate planul și să se bazeze pe criteria obiective. În acest context, Gulick și Urwick susțineau că trebuie d eintrodus oameni în structură, ci nu de creat structura pentru oameni.- funcţia de organizare,prevede stabilirea structurii formale a autorităților, prin care subdiviziunile sunt aranjate, definite și coordinate, în funcție de obiectivele propuse.- funcţia de coordonare ca activitate de corelare a acţiunilor executive în vederea realizării unitare a sarcinilor şi atribuţiilor ce revin administraţiei;- funcţia de selectare include selectarea persoanelor, dezvoltarea lor și crearea condițiilor favorabile de muncă.- funcţia de raportare – exprimă informația continua a celui în fața cărui executivul răspunde. Raportul include autoraportarea și informarea subordonată prin monitorizare.- funcţia elaborare a bugetului presupune elaborarea bugetului în baza planificării fiscal. În administrația publică aria de control trebuie să fie limitată. Prin toate aceste funcţii se pune în evidenţă principala trăsătură a administraţiei respectiv latura organizatorică a ei, adică asigurarea derulării normale a raporturilor sociale în urma intervenţiei executive a statului. Prin prisma obiectului de activitate, putem identifica următoarele funcţii: (acestea ar fi funcțiile din punctul de vedere al altor autori) Funcţia de administrare a personalului vizează problemele privind recrutarea, pregătirea şi perfecţionarea profesională a funcţionarilor din administraţie, drepturile de personal. În elaborarea politicii de personal, cei responsabili, trebuie să ţină seama de nivelul de calificare pe care îl impune fiecare funcţie şi de situaţia pieţei forţei de muncă, importanţa socială a activităţii fiecărui funcţionar, nivelul său de pregătire profesională şi experienţa în domeniu fiind elemente care trebuie să se oglindească în modul de retribuire a funcţionarilor. Funcţia financiară, care se referă la întocmirea proiectului de buget şi la execuţia bugetară. Întocmirea documentaţiilor privind bugetul antrenează toată piramida administraţiei, de la temelie până la vârf, iar documentaţiile sunt depuse spre dezbatere şi aprobare Parlamentului. Chiar dacă Parlamentul este acela care decide în legătură cu bugetul de stat, aprobându-l sau respingându-l, totuşi structura acestuia este opera Guvernului. Cadrul legal se completează cu prevederile legii administraţiei publice locale. Funcţia juridică se referă la prestaţiile specifice ale celor care au cunoştinţe teoretice şi practice de legislaţie, de reglementare şi de jurisprudenţă.

În administraţia publică, activitatea juridică poate fi sintetizată în următoarele categorii de acţiuni:- interpretarea legilor şi altor acte normative;- codificarea textelor;- participarea la procedurile judiciare.

Redactarea proiectelor de decizii şi de documente – în particular şi în general – este foarte importantă pentru că de claritatea şi corectitudinea textului depinde de eficienţa acestora, modul cum vor fi receptate de public şi vor fi respectate.Rolul personalului de specialitate este hotărâtor, iar obligativitatea vizei oficiului juridic pe toate documentele constituie o garanţie că acestea sunt conforme cu legislaţia.În ceea ce priveşte interpretarea legilor şi alte reglementări, personalul de specialitate are obligaţia de a încerca să clarifice intenţia legiuitorului în cazul în care textele care trebuie

Page 6: Știința Administrației

aplicate în activitatea curentă a administraţiei publice sunt neclare şi interpretativ formulate. Eventualele litigii sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Funcţia de previziune şi programare care presupune cunoaşterea în amănunt a stărilor de fapt prezente, prevederea evoluţiilor spontane şi elaborarea de programe.Orice decizie administrativă este adoptată în scopul soluţionării unei probleme a unei colectivităţi umane şi pentru a preîntâmpina potenţialele efecte negative ale acesteia este necesară o atentă şi aprofundată documentare prealabilă, analizându-se riguros realităţile trecute şi prezente care au legătură cu problema respectivă şi sintetizându-se concluziile folositoare în procesul de modelare a evoluţiilor viitoare. Previziunile pe termen scurt ocupă un loc important în existenţa administraţiei în legătură cu funcţia financiară a administraţiei (elaborarea bugetului de stat şi a bugetelor locale). Previziunile pe termen mediu şi lung sunt necesare, în special, pentru situaţiile în care deciziile luate la un moment dat sunt ireversibile sau pentru situaţiile în care eventualele modificări ori rectificări ar implica eforturi financiare mari şi chiar risipă de resurse umane. Îmbunătăţirea relaţiilor cu publicul. Administraţia trebuie să urmărească asigurarea binelui individual în contextul binelui general şi nu poate exista fără cetăţeni, fiind constituită pentru a-i sluji pe aceştia. Pentru îndeplinirea acestui scop, în vederea ameliorării comunicării între administraţie şi administraţi sunt menţionate în literatura de specialitate trei tipuri de metode:- studiul metodic al necesităţilor şi atitudinilor publicului, care se realizează pentru îmbunătăţirea organizării şi funcţionării acelor sectoare ale administraţiei care vin în contact cu omul de rând, îmbunătăţire ce are ca scop eliminarea sau reducerea la minim a insatisfacţiilor care ar putea fi cauzate publicului beneficiar;- informarea generală a publicului, reprezentând eforturile autorităţilor administrative de a face cunoscute publicului informaţii cu caracter politic - obiectivele urmărite de către guvernanţi – şi informaţiile prin care utilizatorii sunt conştientizaţi despre drepturile şi obiectivele lor;- utilizarea informaţiei practice oferite publicului în vederea îmbunătăţirii fluxului informaţional şi relaţiilor între administraţie şi public. Funcţia de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În prezent, se vehiculează frecvent expresii ca „integrare europeană”, „integrare euro-atlantică ”,„globalizare”, sub învelişul acestora se află un conţinut foarte cuprinzător, privindfenomene complexe sociale, economice, politice, care au ca subiecte statele şi care se derulează pentru a fi ajutate popoarele să-şi protejeze valorile fundamentale şi să-şi îndeplinească aspiraţiile prin mijloace de acţiune specifice. Evolutiv, primele şi principalele mijloace pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor omului au fost statuate prin „declaraţia universală a drepturilor omului „şi consacrarea acestor drepturi în legile fundamentale ale statelor. În timp, s-a conturat necesitatea creării unui sistem adecvat de acte normative în cadrul sistemelor actuale de drept. Din multitudinea de principii care pot fi formulate în ceea ce priveşte administraţia publică, în contextul integrării europene, cel mai important este cel al legalităţii, completat de principiul egalităţii de tratament juridic al subiecţilor. Integrarea europeană nu anulează principiul autonomiei locale, dar în nuanţează, făcând să crească rolul principiului consultării cetăţenilor în probleme de interes comunitar. Principiul continuităţii în desfăşurarea activităţii administraţiei publice îşi păstrează actualitatea, fiind legat de esenţa existenţei administraţiei publice. Controlul, ca funcţie a administraţiei publice, are rolul de a analiza eficienţa acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a realiza o intensificare a activităţii în cadrul administraţiei. În concluzie, realizând o privire de ansamblu asupra funcţiilor administraţiei publice, se poate afirma că administraţia publică înţeleasă drept activitate de organizare a executării legii, este o interfaţă între planul conducerii politice şi cel în care se realizează valorile politice, dar acest fapt nu înseamnă că administraţia publică nu realizează o activitate de conducere în paralel cu cea de organizare.

Page 7: Știința Administrației

9. Scopuri şi obiective în AP

În lucrarea „Introducere în Ştiinţa Administrației Publice", autorul M.Platon, defineşte scopul Administrației Publice ca fiind orice orînduire socială dintr-un stat suveran nu are un scop mai nobil decît de a folosi toată puterea şi toate resursele pentru ca în ţară să domneasă ordinea, să asigure inviolabilitatea forntierelor şi securitatea statului, să susţină cultura, învăţămîntul şi ştiinţa naţiunii, libertatea şi dreăturile cetăţenilor, să stimuleze administrarea eficienta a bunurilor domeniului public, etc.

Potrivt M.Orlov - scopul principal al AP este ridicarea nivelului de trai al populaţiei.Pentru a formula un scop este necesar de a defini concret necesitate. Odată fiind formulat

scopul, trebuie să anlizăm şi să punem în aplicare mecanismul de funcţionare a sistemului.Elaborarea scopului în Administrația Publică constituie etapa prpincipală în procesul de

administrare.În dependenţă de izvorul apariţiei scopului, ele formează următoarea structură:- scopuri social-politice - care se referă la dezvoltarea complexă, integră şi calitativă a

societăţii;- scopuri sociale - care reflectă influenţa AP asupra structurilor sociale şi urmăresc

ridicarea nivelului de trai al societăţii;- scopuri spirituale - care presupun utilizarea potenţialului spiritual al societăţii;- scopuri economice - care caracterizează şi dezvoltă sistemul economic existent şi care

asigură baza materială a realizării celorlalte scopuri;- scopuri organizaţionale - care presupun rezolvarea problemelor legate de organizarea şi

edificarea structurilor organizaţionale.- Scopuri informaţionale - presupun realizarea tuturor obiectivelor cu informare complexă

şi operativă.Înainte de definirea scopului este necesar de astudia în detalii obiectivele AP - acelui

domeniu pentru care a fost elaborat scopul. Există mai multe clasificări ale obiectivelor AP.1. După John Gaybraith (citat de Atamanciuc):- obiective strategice;- obiective operative;- obiective tactice.2. După volum:- generale - particulare.3. După rezultat:- finale - intermediare4. După perioada de timp necesară atingerii lor:- pe termen scurt- pe termen lung- pe termen mediu.

10. Rolul Administrației Publice într-un stat de drept

În lucrarea „Introducere în Ştiinţa AP", autorul M.Platon, defineşte scopul AP ca fiind orice orînduire socială dintr-un stat suveran nu are un scop mai nobil decît de a folosi toată puterea şi toate resursele pentru ca în ţară să domneasă ordinea, să asigure inviolabilitatea forntierelor şi securitatea statului, să susţină cultura, învăţămîntul şi ştiinţa naţiunii, libertatea şi dreăturile

Page 8: Știința Administrației

cetăţenilor, să stimuleze administrarea eficientă a bunurilor domeniului public, etc.Principala funcţie deţinută de AP este cea de organism intermediar de execuţie. Această

funcţie este determinată de poziţia pe care o are faţă de puterea politică, deoarece ea este cea care trebuie să organizeze şi să asigure execuţia voinţei politice. Prevalîndu-se de funcţia sa de organism intermediar AP poate

- să pregătească decizii politice sau chiar să participe la adoptarea lor;- să organizeze executarea deciziilor politice;- să asigure executarea decuziilor politice;- să aducă la cunoştinţa autorităţilor toate cererile, dolianţele societăţii.Toate aceste demultiplicări ale funcţiei principale ale AP de organism intermediar de

execuţie nu fac altceva decît să sublinieze rolul AP de colaborator al puterii politice în organizarea societăţii şi reglementarea funcţionării ei. Pe lîngă funcţia ei principală AP deţine şi numeroase funcţii derivate, care se referă la scopurile acţiunilor desfăşurate de aceasta.

Într-un stat de drept obiectului AP este acela de a asigura înfăptuirea deciziei politice rezultate din legi şi celelalte acte normative emise de autorităţile statale şi de colectivităţile locale. Putem distinge următoarele funcţii derivate exercitate de AP într-un stat de drept:

- funcţia ca instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii prin care se asigură continuitatea şi durabilitatea ei;

- funcţia de coordonare şi organizare pentru a ne putea adapta transformărilor constante ce au loc în societate.

AP efectuiază în principal o activitate organizatorică, deoarece ocupă o poziţie intermediară între planul conducerii politice şi planul unde se realizează valorile politice, deciziile politice.

11. Administrația Publică - fenomen social sistemic

Studirea Administrației Publice ca fenomen sociel sistemic presupune utilizate a uror noţiuni şi concepte ca societatea, statul, puterea.

Societatea - un mor organizat de existenţă alvieţii oamenilor. Pentru ca o societate să existe este necesar de a avea unele valori şi norme morale şi de drept. AP este parte componntă a sistemului social-global, fiind reprezentată ca un element politic, care constă din ansamblul structurilor, mecanismelor şi instituţiilor cu activitate executivă. Astfel AP apară ca o structură intermediară între autoritatea politică şi societatea civilă.

Între AP şi stat există legături destul de strînse. Odată cu edificarea statului se edfică şi AP, drept expresie a autorităţilor politice executive a statului. în acelaşi timp AP nu poate fi confundată cu statul. Misiunile administraţiei nu sunt niciodată primare, ele sunt secundare în raport cu puterea politică, prin îndeplinirea sarcinilor încredinţate. Rolul AP în relaţiile cu puterea executivă a statului este amplu şi complex, deoarece AP particită prin intermediul instituţiilor sale la exercitarea puterii executive. Astfel spus Ap este o acţiune a puteii executve, sarcinile ei fiind de a satisface necesităţile în ansamblu şi la nivel individual al membrilor societăţii.

Iorgovan meţionează că istoria omenirii e istoria guvernării şi administrării popoarelor, astfel chiar mari imperii nu au rezistat datorită lipsei unei administrări, iar altele au avut longitivitate datorită unei administrări bine organizate.

AP ca fenomen social îşi are originea în adîncul istoiei. O perioadă foarte mare perioadă omenirea a existat în lipsa unei administraţii instituţionalizate. Pe măsura evoluţiei sale administraţia s-a constituit într-un sistem bune conturat, cu norme şi mecanisme de conducere. Administrația Publică este un fenomen sistemic deoarece nu poate exista de sinestătător şi se dezvoltă în corelaţie cu toate celelalte siteme.

12. Conţinutul şi mecanismul de funcţionare a legilor conducerii

Page 9: Știința Administrației

Procesul conducerii reprezinta activitatea organelor si cadrelor de conducere in vederea influentarii asupra obiectului conducerii cu ajutorul metodelor alese pentru atingerea scopurilor tratsate. Conducerea poate fi numita ca un process dinamic de organizare si coordonare, intr/o anumita perioada de timp si intr-un context organizational specific a altor grupuri de membri ai organizatiei, in vederea realizarii unor sarcini sau obiective cu scopuri specific.Organizarea procesului de conducere inseamna construirea lui rationala in timp si spatiu in corespundere cu necesitatile concordarii activitatii commune si sarcinii sporirii eficientei managementului. Pentru a studia activitatea conducerii, trebuie înțelese legile pe care se bazează.

Unele legi ale conducerii se suprapun cu legile generale ale universului. Legea unităţii şi luptei contrariilor - determina legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative . Dacă statul nu se implică în succesul cetățeanului, acesta nu are nici un interes să îl susțină. Toți se nasc cu drepturi sociale egale, dar cu șanse naturale diferite. Unii se nasc pentru a fi votanți, altii pentru a fi votați. Legea negării negaţiei (formulată de Hegel)- conform căreia vechiul este negat de catre nou, iar noul la rindul sau este negat de ceva si mai nou. Negarea dialectica este o autonegare, fiecare obiect si fenomen a realitatii contine in sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. . Esenta l.n.n. consta in rezolvarea contradictiilor prin negarea dialectica, ce se caracterizeaza prin continuitate, succesiune, repetabilitate si caracterul de spirala a dezvoltarii. in procesul dezvoltarii permanent apare ceva nou, care n-a existat in trecut si este negarea dialectica a vechiului. Legea trecerii schimbărilor calitative în schimbări cantitative (Hegel)- descrie mecanismul cel mai general al dezvoltarii. Conform ei schimbarea calitatii obiectului are loc atunci, cind acumularile schimbarilor cantitative ating o anumita limita. Schimbarile cantitative se acumuleaza treptat si daca depasesc limita masurii, duc cu necesitate la schimbarea calitatii, iar calitatea nou aparuta iarasi duce la schimbari cantitative. .Procesul schimbarii radicale a calitatii date, “ruptura” vechiului si geneza noului se numeste salt. El prezinta in sine o trecere de la calitatea veche la cea noua, “de la o masura” la alta.  Legea unităţii şi integrităţii sistemului de conducere presupune faptul că administrația publică, chiar dacă e divizată în organe specializate, descentralizate sau deconcentrate, în ansamblu constituie un element unic-statul, care urmarește același interes-satisfacere interesului general al societății. Legea menţinerii proporţionalităţii şi coraportului optimal a tuturor elementelor sistemului de conducere Legea dependenţei rezolvării eficiente a problemelor de volumul informaţiei utilizat Legea corespunderii timpului necesar şi disponibil pentru soluţionarea problemelor Legea unităţii şi subordonării criteriilor eficienţei, utilizaţi în procesul conducerii.

13.Principiile Ştiinţei administraţiei (generale, speciale)

Administrația Publică este organizată şi funcţionează în baza unor anumite principii. Prin noţiunea de principiu se înţelege o teză iniţială, o idee călăuzitoare, o regulă fungamentală de organizare şi activitate. Astfel, deosebim:

1) Principii generale: Principiul suveranităţii naţionale. Principiul suveranitatii nationale, in acest context, il vom intelege in sensul ca puterea politica are in mod necesar un titular - poporul si ca acesta detine in mod natural puterea politica (suveranitatea). Suveranitatea sau autoritatea politica exclusiva este forma superioara de organizare sociala care, alaturi de natiune si teritoriu, concura la alcatuirea statului. Puterea publica este o putere suverana.  Suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii publice.

Page 10: Știința Administrației

În acest sens, de altfel, sunt si dispozitiile art. 2 din Constitutie , potrivit carora „(Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.” Principiul separării puterii statului presupune o distribuire a puterii catre instante diferite, independente, inzestrate cu atribute si prerogative de conducere. Scopul separarii puterilor in stat este acela de a impiedica acumularea, detinerea sau exercitarea absoluta a puterii. Divizarea puterii poate garanta adoptarea si aplicarea corecta a legilor precum si respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor. In statul nostru aceasta divizare reprezinta existenta a trei puteri si anume puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Puterea legislativă este exercitata de catre Parlament, acea institutie care reprezinta principiul suveranitatii poporului, este organul reprezentativ, suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii. Atributiile cele mai importante sunt: adoptarea legilor, obligatorii pentru toti cetatenii, organizarea armatei si apararii nationale, organizarea administrativ teritoriala a tarii organizarea invatamantului, adoptarea bugetului. Puterea executivă este realizata de Guvern, care pune in aplicare legile, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si conducerea generala a administratiei publice. Puterea judecatorescă este realizata de Instantele Judecatorestie care vegheaza la respectarea legilor. Principiul supremaţiei Constituţiei sau a legalităţii „fixeaza cadrul activitatii autoritatilor statului in limita legilor, asigura stabilitatea juridica, drepturile si libertatile omului si inseamna subordonarea tuturor activitatilor autoritatilor publice, vointei supreme a natiunii, consemnata in principiile si normele pactului fundamental statuat in Constitutie”. Garantarea suprematiei Constitutiei si a Legii se realizeaza prin doua principii, subsecvente, si anume, prin justitia Constitutionala sau a controluluiconstitutionalitatii Legii - realizata de catre Curtea Constitutionala si prin principiul  controlului jurisdictional al APC. Principiul transparenţei administrative presupune recunoaşterea şi respectarea drepturilor cetăţeanului de a înţelege procesul administrativ, dreptul de a face cunoscută propria opinie şi dreptul de a expune opinia altora unei critici obiective şi argumentate. Din interferenţa acestor drepturi rezultă trei domenii distincte ale unei administrări publice transparente şi anume informarea, controlul şi participarea cetăţenilor la procesul decizional. Promovarea tradiţiilor şi principiilor democratice presupune reforme ample pe plan social, economic şi politic. Proces complex şi în permanentă devenire, ea nu poate fi dirijată în conformitate cu precepte şi scheme teoretice universale, deoarece acestea pur şi simplu nu există. Totuşi edificarea durabilă a unui stat democratic nu poate fi concepută fără cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor lor. Ele trebuie recunoscute şi respectate, atât de societăţile civile, cât şi de autorităţile publice. Informaţia este oxigenul democraţiei, iar democraţia ar fi de neconceput fără accesul liber al publicului la informaţii. Lipsa transparenţei în viaţa politică şi în actul de guvernare reprezintă unul dintre obstacolele cele mai greu de depăşit către o societate democratică, în care cetăţenii să aibă încredere în oamenii politici şi în guvernanţi. Dar informaţia nu reprezinta numai o necesitate pentru cetăţeni, ea este şi un element esenţial al unei bune conduceri. Istoria mai veche sau mai recentă ne arată că o guvernare proastă are nevoie de secrete pentru a putea rezista, dar şi realitatea că secretomania şi autoritarismul guvernărilor duce, în mod inevitabil, la proliferarea abuzului, corupţiei şi ineficienţei şi, în final, la falimentul regimurilor de acest tip. Principiul egalităţii Dreptul la egalitate este dreptul tuturor fiinţelor umane de a fi egale în demnitate, de a fi tratate cu respect şi consideraţie şi de a participa în condiţii de egalitate la orice aspect al vieţii economice, sociale, politice, culturale sau civile. Toate fiinţele umane sînt egale în faţa legii şi au dreptul la protecţie şi beneficii egale.

Page 11: Știința Administrației

Principiul unităţii poporului este prevazut de Constitutia RM (Art. 10)- (1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi. (2) Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

2) Principii speciale: Organizarea şi conducerea unitară acest principiu semnaleaza necesitatea evitarii tendintelor divergente ce pot aparea in organizarea si conducerea administratiei publice. Autonomie de organizare se desprinde din proprietatea structurilor sociale de a fi autoreglabile. El este in concordanta cu principiul  organizarii unitare dar, ca subsistem, administratia publica beneficiaza, in cadrul sistemului global de o anumita autonomie relativa. Altfel spus, elementele componente ale subsistemului administratiei publice - autoritatile administrative, au posibilitatea de adaptare si de realizare intr-o anumita masura a scopului lor inconcordanta cu finalitatea sistemului global. Adaptabilitatea organizării şi funcţionării administraţiei publice are in vedere adaptabilitatea, in contextul stabilitatii relative a administratiei publice, ceea ce face ca ea sa raspunda adecvat, prompt si eficient comenzilor sociale. Principiul adaptabilitatii administratiei publice se caracterizeaza prin coeziunea si fexibilitatea elementelor sale componente - autoritatile administratiei publice, ceea ce permite realizarea in conditii optime a functiilor sale. Simplificarea şi raţionalizarea structurilor organizatorice şi funcţionale ale administraţiei publice presupune atat structura, cat si activitatea autoritatilor administratiei publice. El impune, insa, o precizare: daca numarul mare de functionari publici din administratie este nerentabil si chiar daunator, simplificarea, realizata cu orice pret, fara o temeinica justificare, va avea consecinte deosebit de negative.   Simplificarea trebuie, deci, efectuata numai in consonanta cu realitatile constatate in cadrul administratiei publice, in caz contrar, ea transformandu-se in dezorganizare. Perfecţionarea stilului, a metodelor şi tehnicilor de conducere, atît la nivel de comandă cît şi de execuţie se constituie intr-un imperativ al administratiei publice si, implicit, al stiintei administratiei care trebuie  sa  asigure,  astfel, adaptarea  sa  permanenta  la  realitatile societatii contemporane;

14. Esenţa şi conţinutul principiilor administraţiei publice

Principiile administrației publice reprezinta fundamentul teoretic, ansamblul legilor si notiunilor care stau la baza fenomenelor si proceselor din administratia publica. Ele sunt teze fundamentale, calauzitoare, in abordarea, explicarea si solutionarea problemelor de administrare. Ele asigura cadrul general pentru desfasurarea normala a activitatilor administrative. Un principiu nu este aplicabil in orice conditii si in orice timp; el necesita o anumita elasticitate in posibilitatea de aplicare. Aceasta elasticitate cere din partea functionarilor publici o anumita arta, inteligenta, experienta, hotarare etc. 1.Principiul conducerii unitare. Administratia publica reuneste activitati de o complexitate sporita. Specificul administrației publice este exprimat de necesitatea conducerii unui vast aparat administrativ capabil sa realizeze obiectivele administratiei.Principiul stabileste subordonarea ierarhica, din treapta in treapta, incepand cu Parlamentul , ca institutie suprema si continuand apoi cu celelalte institutii ale administratiei publice centrale si locale. In acest fel se asigura o claritate a obiectivelor de realizat, cat si modalitatea de asumare corecta a realitatii. Aplicarea principiului are avantajul cunoasterii de ansamblu a diferitelor procese si activitati, a corelatiilor necesare intre acestea, precum si capacitatea de a corecta la timp abaterile aparute.

Page 12: Știința Administrației

2.Principiul conducerii autonome. In aceasta formulare principiul se pare ca-l exclude pe cel de mai sus. In realitate, aceste principii se interconditioneaza reciproc. Daca principiul conducerii unitare asigura coeziunea intregului, a administratiei publice atunci conducerea autonoma realizeaza adaptabilitatea partilor la particularitatile momentului si timpului.Prin autonomia corect inteleasa se stimuleaza initiativa manageriala a functionarilor publici, se intareste responsabilitatea acestora fata de actele administrative initiate si executate. Daca nu s-ar manifesta un asemenea principiu si intreaga activitate administrativa s-ar desfasura doar pe baza celui de mai sus, ar aparea fenomene negative, cu consecinte dramatice cum ar fi: birocratia, conceptia, lipsa de initiativa, lipsa de operativitate etc. 3.Principiul adaptarii (al flexibilitatii). Adaptarea rapida a structurilor organizationale administrative la schimbarile si transformarile sociale constituie o cerinta esentiala. Viata sociala, ca orice proces sau fenomen, este supusa unor evolutii permanente. Aceste transformari ale societatii presupun din partea functionarilor institutiilor administrative capacitatea de adaptabilitate, cunoastere exacta a situatiilor concrete si raspunsuri pe masura desfasurarii evenimentelor. 4.Principiul actiunii. Corp intermediar creat pentru actiune, administratia pastreaza o parte din putere, care ii este proprie. Administratia, instrumentul Statului, poseda totdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechizitie asupra oamenilor si lucrurilor, puterea de a percepe impozite, de a utiliza oamenii pentru serviciul militar, de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere. Astfel de puteri sunt adesea stabilite prin lege, amploarea lor variaza, rigoarea controlului este diferita. Insa administratia pastreaza totdeauna o marja de libertate, ea are aprecierea oportunitatii, ea trebuie sa se conformeze legii, dar ii apartine si aprecierea daca, in circumstantele care se prezinta, ea trebuie sa actioneze sau sa se abtina. Ori de cate ori nu are prescriptii imperative si ori de cate ori survin evenimente exceptionale, posibilitatile sale se largesc. Administratia este puternica prin utilitatea si cunostintele sale. 5.Principiul ierarhiei si ordinii. Administratia este ierarhizata, adica divizata pe verticala si in transe orizontale, in grade sau etaje; organul situat la unul din aceste etaje exercita o autoritate asupra organelor situate la etajele inferioare si este, la randul sau, supus autoritatii organului superior, daca acesta exista.Ierarhia administrativa, care imita ierarhia militara, este un procedeu pentru a asigura coeziunea si disciplina administratiei; ea permite guvernului sa tina administratia in mana iar in interiorul administratiei insasi, ea faciliteaza transmiterea ordinelor prin relee succesive, repartizarea responsabilitatilor si supravegherea executarii.

In acest cadru ierarhic se exercita puterea de comandament, de control si disciplina. Aceste puteri derivate din ierarhie se manifesta mai energic asupra functionarilor numiti. 6.Principiul restructurarii. De peste o jumatate de secol, in toate tarile lumii, administratia se dezvolta, se extinde, se restructureaza. Pretutindeni serviciile publice au crescut in numar si in volum. Vechile servicii publice se largesc, se amplifica, iar in functie de varietatea, complexitatea si dificultatea problemelor de rezolvat sunt determinate dimensiunea si structura aparatului administrativ.Principiul urmareste evitarea supradimensionarii, fapt ce genereaza paralelisme in activitate si cheltuieli suplimentare, dar in acelasi timp si subdimensionarea, ceea ce inseamna consecinte negative in calitatea serviciilor publice oferite.

15. Ştiinţa administraţiei – ştiinţă interdisciplinarăŞtiinţa administraţiei este ştiinţa care cercetează în totalitate activitatea şi structura

administraţiei statului, urmărind îndeplinirea optimă a sarcinilor sale, prin satisfacerea interesului general al societăţii şi apărării interesului personal legitim ale oamenilor.Ştinţa administraţiei este o ştiinţă pluridisciplinară, care ale legături cu alte ştiinţe:

a) Psihologia - pentru că procesul administrării are loc conducerea oamenilor;b) Managementul - deoarece aceasta încearcă să depisteze modalităţi de eficientizare a

activităţii. Dacă managementul general este ştiinţa care se ocupă cu studierea şi descifrarea regulilor generale de conducere eficientă a unui sistem social, ştiinţa administraţiei ne apare

Page 13: Știința Administrației

ca o ramură a acestuia care are ca obiect studierea unui singur element al sistemului social, şi anume administraţia publică.

c) Politologia - deoarece administraţia execută ceea ce decide puterea politică. Aceste legături practice şi teoretice sunt determinate de poziţia de subordonare pe care o are AP faţă de putere politică. In acelaţi timp politologia studiază forţele politice, instituţiile politice, sistemul politic propriu-zis, Ştiinţa administraţiei studiază structurile organizatoirce şi funcţionale ale administraţiei.

d) Sociologia - AP nu poate exista în afara sistemului social.e) Dreptul administrativ - deoarece ambele studiază activitatea administrativă a statului şi

colectivităţilor locale, deci totalitatea raporturilor sociale care constituie obiectul activităţii de organizare.Paul Negrescu aprecia că ştiinţa administraţiei are un caracter pluridisciplinar: politic, tehnic,

organizatoric.16.Evoluţia ştiinţei administraţiei. (Woodrow Wilson, Max Weber , Frederic

W.Taylor, Henry Fayol, Luther Gulick şi Lyindal Urwick)

Teoria lui Max Weber Un rol aparte în dezvoltarea viziunilor asupra organizării administraţiei îi aparţine teoriilor

clasice, prin care subînţelegem teoriile apărute în a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec XX.

Un reprezentant de vază a acestei perioade a fost M. Weber, sociolog german. în concepţiile lui un rol aparte îl ocupă problema birocraţiei în strînsă legătură cu exercitarea puterii politice. După Weber birocraţia se manifestă ca o formă superiară de organizare a instituţiei, bazate pe principiul raţionalităţii şi pe cel al analizei ştiinţifice. In aceste sens birocraţia reprezintă o totalitae de relaţii din sfera conducerii, stabilite între structurile care conduc şi masele conduse.

Acest proces în viziunea lui Weber trebuie să corespundă anumitor cerinţe, şi anume:- în activitatea de conducere să se ţină seama de faptul că există norme juridice concrete,

determinate de legi sau de reguli administrative;- organizarea şi activitatea administrativă se bazează pe diviziunea muncii;- autoritatea care dispune de dreptul de a comanda şi de a da sarcini este stabilită din timp şi

nu poate fi arbitrară;- managementul birocratic se bazează pe documente scrise, care sunt păstrate sub formă de

dosare în formele lor originale,- organizarea activităţii administrative şi a funcţionarilor se bazează pe ierarhie;- personalul trebuie selectat pe criterii de caliate profesională.Utilizarea birocraţiei trebuie să conducă la sporirea activităţii omului prin acţiuni clare,

precise care ar asigura continuitatea procesului de administrare, reducerea costurilor administrative şi de personal şi crearea unui climat productiv în condiţiile unei subordonări stricte.

Modelul weberian de administrare are la bază conceptul de dominaţie legitimă, care este de trei tipuri:

1. dominaţia tradiţională, bazată pe cultură şi pe obiceiul înrădăcinat al omului de a o respecta;

2. dominaţia carismatică, bazată pe valoarea exemplară a unei persoane;3. dominaţia raţională, bazată pe regulile stabilite în mod raţional şi care este caracteristică

pentru statul modern.încă o caracteristică a modelului webwrian este exprimată în necesitatea supunerii

administraţiei faţă de puterea politică, aparatul birocratic trebuie să acţioneze întru realizarea voinţei puterii politice.

Modelul weberian de organizare şi funcţionare a administraţiei a jucat un rol esenţial în

Page 14: Știința Administrației

cercetarea şi practica administrativă, contribuind la constituirea unor idei pe ere s-a bazat ştiinţa adminsitraţiei.

Teoria Iui Frederic TaylorUn alt reprezentant al filosofiei formaliste privind organizarea administraţiei este F.Taylor.în baza analizei relaţiilor existente la momentul activităţii lui Taylor, el a lansat unele idei

care sunt axate pe aspectele tehnice ale procesului de administrare şi care au căpătat denumirea de taylorism.

în viziunea sa un management sistemic este bazat pe reguli, legi, principii obligatorii pentru toţi angajaţii, pe o activitatea bine planificată, pe acţiuni de cooperare în activitatea de muncă, pe necesitatea angajării unor oameni cu calităţi organizatorice şi capabili să aplice managementul sistemic.

Metodele propuse de Taylor în vederea obţinerii eficienţei au primit denumirea de management ştiinţific, care presupune aplicarea conştientă a raţionalismului în munca oamenilor, avînd în vedere în primul rînd activitatea de muncă industrială.

Analizîn doctrina lui Taylor, din punct de vedere al ştiinţei administraţiei, putem menţiona că ea prevede următoarele:

- înlocuirea empirismului prin organizarea sitemică a fiecărui element al muncii, ce face ca managerul să capete substrat ştiinţific şi să influenţeze benefic activitatea angajaţilor;

- cooperarea voluntară a oamenilor în procesul muncii, privită ca mijloc de eficientizare a muncii oamenilor;

- divizarea mneii pornind de la particularităţile fiecărei activităţi, inclusiv separarea funcţiilor de execuţie de funcţiile de organizare pentru sporirea calităţii, specializarea, pregătirea şi instruirea permanentă a angajaţilor;

- analiza sistemică a randamentului maxim al oamenilor şi maşinilor pentru a interveni în vederea îmbunătăţirii lui;

- remunerarea stimulativă a angajaţilor şi acordarea de înlesniri financiare pentru a lucra mai eficient şi pentru o mai bună selectare a personalului, sporind motivarea angaj aţilor pentru munca prestată;

- acordarea priorităţilor în efecturae managementului subdiviziunilor funcţionale şi crearea unor state-majore de specialităţi, care intervin direct pe lîngă persoanei de execuţie.

Printre cele expuse în doctrina sa, taylor a aratat că birocraţia poate influenţa şi manipula angajatul, astfel reducînd gradul de eficienţă a activităţii personalului.

Concepţiile lui Taylor au avut parte şi de critică. Oponenţii săi considerau că managementul ştiinţific promovat de el este un instrument al patronului, este o metodă care limitează manifestarea iniţiatievei angajatului în activitatea sa.

în pofida acestor critici taylorismul reprezintă o doctrină care a influenţat foarte mult dezvoltarea gîndirii teoretice şi acţiunilor practice privind rţionalizarea activităţii administrative, punînd bazele managementului ştiinţific.

Teoria lui Henry FayolO concepţie care a exercitat o influenţă mare asupra dezvoltării teoriei şi practicii

administraţiei publice îi aparţine lui H.Fayol, care fiind preocupat de activitatea întreprinderilor mai adaugă la funcţiile tehnice, comerciale, financiare, de securitate şi contabile şi funcţia administrativă, considerînd-o ca fiind cea mai complexă.

Principiile lui fayol privind activitatea administrativă, se bazează pe cinci elemente şi pot fi utilizate şi în administraţia publică:

1. Planificarea previzională iniţiază orice proces de administrare. Cunoscînd finalitatea la care trebuie să ajungă şi posibilităţile sale, întreprinderea/instituţia dobîndeşte încredere în activitatea sa. Există previziuni pe termene lugi şi scurte.

Page 15: Știința Administrației

2. Organizarea reprezintă un element principal în procesul de administrare. Fayol pune accentul pe schema organizării, care reprezintă o expunere grafică a organizaţiei şi prin care se identifică modul de interacţiune dintre diferite structuri ale organizaţiei şi din care rezultă responsabilităţile acesteia. Organizarea presupune deasemenea şi asigurarea orgnzaţiei cu resurse umane, financiare, materiale şi folosirea lor raţională pentru dobîndirea de noi performanţe.

3. Comunicare (comanda) presupune punerea în mişcare, în funcţiune a organizaţiei. Fayol consideră că conducătorul trebuie sp-şi cunoască temeinic personalul, să fie la curent cu raporturile de muncă din colectiv, să aibă un personal auxiliar pentru corespondenţă şi planificare.

4. Coordonarea înseamnă acţiuni de armonizare a activităţii administrative. Coordonarea ca atribut al conducerii se regăseşte aproape la toate nivelurile structurilor administrative şi reprezintă un element al dirijării care asigură interacţiunea subdiviziunilor structurale ale organizaţiei.

5. Controlul reprezintă acţiunea de verificare a îndeplinirii programului organizaţiei. Controlul trebuie să semnalizeze la timp erorile comise în procesul de administrare şi să fie urmat de sancţiuni.

Viziunile lui Fayol au mult comun cu cele ale lui Taylor şi au contribuit esenţial la conceperea conţinutului funcţiei administrative a întreprinderii, ca una care îi asigură dezvoltarea şi mobilitate. Teoria lui L.Gulick şi L.Urwick.

Teoriile administrative au fost dezvoltate în continuare de Mooney, L.Gulick şi Urwick care sunt adepţii conceptului de administrare eficientă stabilind 7 funcţii care definesc responsabilităţile administrative ale unui executiv, sistematizate în lucrarea lor „Documente asupra ştiinţei administraţiei".

Aceste funcţii sunt- planificarea - stabilirea priorităţilor şi metodelor de realizare;- organizarea - stabilirea structurii formale a organizaţiei, necesitatea unui manager unic şi

unitatea de comandă;- selectarea personalului - antrenarea şi perfecţionarea personalului, crearea condiţiilor

optime de lucru;- conducerea - procesul de emitere a deciziilor şi elaborarea mecanismului de realizare a

deciziilor;- coordonarea, care include două particularităţi: a) autoritatea trebuie delegată, iar

administratorii trebuie să se ocupe doar de abaterile de la standarde, b) teama de a delega autoritatea este o cauză importantă a problemelor organizaţiei;

- funcţia de raportare - informare continuă prin evidenţă, cercetări şi controale;- funcţia de elaborare a bugetului.Concomitent cu cele 7 funcţii Guliclc şi Urwick au elaborat şi 7 principii, care au şi pînă în

prezent o influenţă considerabilă asupra aspectelor formale ale administraţiei:- a potrivi oamenii în structuri;- un singur manager şi unitatea de comandă;- asistarea corespunzătoare a personalului;- diviziunea muncii;- delegarea autorităţii;- îmbinarea autorităţii cu responsabilitatea;- fragmentarea limitată a controlului.Dezavantaje ale acestei teorii:- insuficient analizat rolul conflictelor de interes în definirea limitelor comportamentului

organizaţional;

Page 16: Știința Administrației

- nu s-a luat în considerare fenomenul elaborării programelor;- s-a omis rolul statului şi a femeii.

Teoria lui Thomas Woodrow Wilson Un ultim pilon a fost inaugurat de catre Thomas Woodrow Wilson, care a fost ales presedinte al SUA (1912-1919) si care era profesor de stiinte publice la Universitatea  Princetown. Intr-un articol din 1887 el sugera introducerea unor metode de administrare stiintifica in cadrul admnistratiei publice. Scopul sau era acela de a limita abuzurile patronatului, care erau percepute ca o frana in calea calitatii si eficientei. Aceasta abordare politica se va gasi cateva generatii mai tarziu in curentul specializat al analizei politicilor publice. Asadar, la originea stiintei administrative se gasesc doua tipuri de cercetari diferite prin obiectul lor: un prim curent aparut, de timpuriu, in Europa se bazeaza pe administratia publica, conceputa ca un instrument de actiune al statului, un al doilea curent, aparut mai tarziu in SUA, este preocupat de organizare, fenomen complex ale carui ramificatii se intind in viata sociala. Fiecare din aceste doua conceptii, ce au generat doua traditii, au fost influientate de un anumit context socio-politic, caracterizat, in primul caz prin constructia statului natiune, iar in celalalt caz de dezvoltarea sociatatii industriale. Stiinta administratiei, asa cum ne apare ea la ora actuala, a aparut, in Europa, ca o reactie la studiile nord-americane bazate pe eficienta si, desi, integreaza elemente ale acestora, ea ajunge sa lege aceasta rectie de o veche traditie europeana a secolului al XVIII-lea, care s-a pierdut dupa aceea.

17.Teorii şi orientăei contemporane cu privire la organizarea conducerii: Teoria Resurselor Umane, Teoria Dezvoltării Organizaţionale, Teoria

contingenţei Teoria Resurselor Umane

Dezvoltarea ştiinţei administraţiei este într-o strînsă legătură cu evoluţia socială şi dinamica vieţii politice şi economice. Condiţiile concret , formate în urma celui de-aldoilea război mondial, au influenţi simţitor dezvoltarea ştiinţelor social-politice, inclusiv ştiinţa administraţi» Polarizarea lumii în cele două sisteme social-economice şi politice diametş opuse a influenţat întregul mers al istoriei ulterioare, lăsîndu-şi amprenl şi asupra conceperii, în mod diferit, a sistemelor de administraţie publică.

Teoria resurselor umane prin esenţa sa exprimă şi accentuează rolul deosebit pe care îl are în activitatea administrativă personalul implicat în procesul de exercitare a funcţiilor publice. La intersecţia anilor ’50-‘60 ai secolului trecut, se face observată intensificarea reevaluării relaţiilor umane din societate, în general, şi din cadrul activităţii administrative, în particular. Aceasta influenţează şi dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul respectiv, care se axează pe investigarea noilor raporturi de muncă, a sistemelor de evaluare şi apreciere a activităţii oamenilor.

Una din aceste opţiuni constă în faptul că oamenii aspiră ca prin munca prestată să nu le fie satisfăcute doar necesităţile fizice şi financiare, dar şi recunoaşterea publică a meritelor sale, a potenţialului de care dă dovadă în exercitarea funcţiei. în acest sens, adepţii acestei teorii acordă un loc şi un rol deosebit conducătorilor de colective umane. Aceştia au menirea să aprecieze obiectiv activitatea angajaţilor, implicîndu-i în procesul de adoptare a deciziilor şi de control asupra realizării lor, prin aceasta oferindu-le posibilitatea de a se manifesta.

Din aceasta derivă încă un component al acestei teorii, şi anume, promovarea conceptului de management participativ. Aceasta presupune asigurarea unei cooperări productive dintre conducători şi subordonaţi, atît la etapa stabilirii obiectivelor, repartizării responsabilităţilor, precum şi în activităţile de realizare practică a sarcinilor.

O altă idee promovată de această teorie constă în aceea de a vedea o cale de sporire a eficienţei muncii în cultivarea unui spirit de echipă dezvoltai care e considerat un atribut important al managementului participativ.

Page 17: Știința Administrației

Teoria dezvoltării organizaţionaleAccentul pus în perioada anilor 50 ai sec XX pe resursele umane adus la necesitatea

introducerii conceptului de management participativ, care mai apoi a generat apariţia unei boi teorii - teoria dezvoltării organizaţionale - Bennis, Black, Monton şi Lowrence. Esenţa teoriei dezvoltării organizaţionale conturează trei caracteristici principale:

1. propune îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor şi a performanţelor organizaţionale, prin perfecţionarea strategiilor de abordare şi schimbare atît la nivelul mebrilor organizaţiilor, cît şi la cel al structurii sistemului organizaţional.

2. scopul ei este de a face structurile mai felxibile şi adaptabile la schimbare.3. teoria implică folosirea unor agenţi (experţi) de schimbare, care au rolul de a

observa, a analiza şi diagnoza problemele cu care se confruntă organizaţia şi apoi de a găsi soluţia de rezolvare a dificultăţilor existente.

Teoria contingenţeiÎn evoluţia teoriilor despre conducere un loc aparte îl au teoriile contingenţei. Teoriile contingenţei argumentează că orice problemă (umană sau de structră) a organizaţiilor trebuie abordată nu la modul general, ci în funcţie de situaţia specifică. Această teorie are la bază următoarele principii:

- dacă organizaţia se află într-un mediu înalt competitiv, atunci trebuie să-şi descentralizeze autoritatea spre nivelurile operative, astfel încît oamenii să poată lua decizii rapide la faţa locului;

- dacă un conducător nu are capacitatea de a conduce toţi subordonaţii, atunci numărul lor trebuie redus;

- dacă subordonaţii capabili doresc mai multă autoritate şi responsabilitate, conducătorul al trebui să delege această autoritate;

- dacă organizaia creşte numeric, atunci ' conducătorul ar trebui să ia în considerare implicarea regulilor şi politicilor, încît să poată conduce mai eficient acest număr crescut al personalului;

- dacă o decizie presupune cheltuirea unei sume mari de bani, atunci aceasta ar trebui să fie luată la conducerea superioară, dacă o decizie presupune cheltuirea unei sume mici de bani, atunci ea ar trebui luată la nivelul conducerii inferioare.

Teoria de contingenţă facilitează rezolvarea problemelor ce vizează soluţionarea conflictelor în organizaţii, oferă strategii de motivare şi de luare a deciziilor, sisteme de control şi participare.

18.Noţiune de structură a administraţiei publică

Termenul de structura vine de la cuvintul latin “struere”- a construe a cladi. Este deci o modalitate de alcatuire, de constructive de organiozare a unui lucru sau domeniu de activitate. Prin structura intelegem atit modul de ordonare a elementelor de unui system , cit si relatiile ce se stabilesc intre ele, in procesul realizarii functiilor sistemului dat. Structura AP , reprezinta totalitatea autoritatilor din cadrul sistemului AP , precum si sistemul de relatii si mecanismul acestor relatii dintre autoritatile sistemului.m Structura trebuie sa respecte 3 caracteristici: mobilitate, operativitate, eficienta. Un system se poate organiza sub forma unor tipuri de structure:

Page 18: Știința Administrației

1. Liniara (ierarhica) asigura unitate si ceorenta in conducere. Consta in faptul ca in fiecare unitate inferioara se afla sub control direct al celei superioare (predomina subordonarea pe vertical, unidirectionala a aorganelor AP care in forma finala creaza o piramida ierarhica). Tipul de structura liniara are un character rigid formalizat care asigura stabilitate si consecutivitate in indeplinirea sarcinilor, dat in acest tip de structura slab este pronuntata legatura inversa. 2. Functionala - Presupune o diferentiere pe orizontala a elementelor (ierarhice pe functii concrete –economice, sociale, culturale) Avantajul acestui tip de structura da posibilitatea de a angaja pentru fiecare functie un aparat profesionist . Dezavantaje: dificultatea coordonarii diferitor dispozitii , incalcarea principiului unitatii de comanda. 3. Mixta-ierarhic superioara- presupune o imbinare a primelor oua fiind si cea mai raspi8ndita si eficienta. Acest tip de structura asigura crearea unui sIstem eficient unde unele organe ale AP primesc deciziile si le realizeaza in practica, iar altele asigura aceste organe cu informative de gen consultative., coordinator de planificare. Pentru ca la baza AP se afla 2 criterii- territorial (care corespunde structurii ierarhice), si functional (care corespunde structurii functionale), putem trage concluzia ca AP are o structura mixta (ierarhic-functionala) . Criteriul teritorial presupune diferentierea autoritatilor publice in care acestea activeaza in central si locale. Deci exista AP central ( govern , ministere, departamente) si locala ( consiliul rational, consiliul local, ) si autoritati de specialitate ( minister, servicii publice desconcentrate) Diferenta dintre serviciile publice desconcentrate ( servicii ale ministerelor si a altor autoritati publice central de competenta special) si serviciile descentralizate ( servicii create si controlate de APL – servicii de salubrizare si iluminare) .

19.Principiile de organizare a administraţiei publice

1) Centralizarea in administratia publica inseamna in plan organizatoric subordonarea ierarhica a autoritatilor locale fata de cele centrale si numirea functionarilor publici din conducerea autoritatilor locala de catre cele centrale, iar in plan functional, emiterera actului de decizie de catre autoritatile centrale si executarea lui de catre cele locale. Prin centralizare se defineste atat problema raportului statului cu coectivitatile umane locale, cat si o metoda de organizare a statului.Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor administrative din teritoriul unei tari in persoana statului, sarcini a caror indeplinire este asigurata printr-o administratie ierarhizata si unificata. Totodata, ea asigura o functionare coordonata, prompta si eficienta a serviciilor publice. Functionarea pe principiul subordonarii ierarhice are drept consecinta inlaturarea suprapunerilor de acelasi nivel, percum si a paralelismelor. „Conducerea centralizata, in principiul subordonarii ierarhice asigura pe planul exercitarii dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului si de luare a masurilor legale corespunzatoare, fapt ce se constituie in garantii suplimentare pentru apararea intereselor celor administrati”. CaracteristiciCentralizarea administrativa, ca sistem de organizare statala prezinta urmatoarele caracteristici: Statul era singura persoana morala de drept public politico-teriroriala; Interesul public era unic, cel al statului centralizat; Organizarea administratiei se baza pe o ierarhie stricta fata de centru; Activitatea (competenta) autoritatilor locale era limitata, reprezentand vointa statului si nu a

colectivitatilor locale; Statul executa un riguros control ierarhic ( anterior/ concomitent/posterior) putand anula,

modifica sau suspenda actele autoritatilor locale.

2) Descentralizarea înseamnă transferul de competenţe administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţie publice locale Transferul de responsabilitate se referă la domeniul planificării, luarea deciziei (finanţe, fiscalitate), responsabilităţi legale (emiterea de regulamente,hotărâri locale) şi managementul serviciilor

Page 19: Știința Administrației

publice pentru care se face transferul. Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele

locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale. Descentralizarea generează o multitudine de efecte care presupun: ●Regruparea relaţiilor de putere în mediul local,care devine centrul de greutate al procesului administrativ. ●Localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină aparitia unui sistem administrativ specific pe care se sprijină puterea locală.●Agenţii locali nu mai sunt simpli executanţi ai directivelor primite de administraţia centrală, ci dobandesc capacitatea strategică de acţiune.●Politica de descentralizare generează transferul de competenţă, determină întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii locale.

3) Deconcentrarea reprezintă „redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.Beneficiarii acestor delegări de competenţe sunt funcţionari sau organe care în continuare rămân într-un raport de subordonare ierarhică faţă de autoritatea centrală şi care nu sunt supuşi unui control democratic al electorilor, fiind numiţi. Caracteristicile centralizării administrative se menţin, cu excepţia faptului că în teritoriu nu mai există simplii agenţi ai centrului, ci autorităţi administrative propriu-zise, care dispun de competenţe proprii. Aceste structuri sunt numite şi revocate de centru, faţă de care sunt subordonate şi răspunzătoare. Ele deservesc interesul unic al statului, dar pentru anumite chestiuni de interes local (de mai redusă importanţă) au competenţe proprii, problemele de interes major constituind exclusiv atributul centrului. Modul în care se realizează partajarea competenţei între centru şi autorităţile administrative desconcentrate, reflectă gradul de deconcentrare administrativă. În toate situaţiile însă, structurile teritoriale desconcentrate au obligaţia de a raporta centrului situaţia din teritoriu şi de a executa ordinele acestuia.

Deconcentrarea poate fi : pe verticală, sporindu-se competenţele serviciilor exterioare ale ministerelor şi ale celorlalte

organe ale administraţiei centrale; pe orizontală, amplificându-se în acest caz competenţele conducătorului serviciilor

deconcentrate dintr-o circumscripţie administrative (u.a.t.), cum ar fi primarul, spre exemplu.

20.Teoria şi practica organizării sistemului de relaţii în administraţia publică

Relaţiile administrative îşi au originea în procesul de constituire administraţiei publice. O dată cu apariţia diferitelor entităţi administraţia apar şi anumite relaţii între ele. în acest sens, putem spune că adm inii traţia constituie un sistem de relaţii. Acest sistem cuprinde, pe de o parte, relaţiile din cadrul sistemului de adml nistraţie publică, dintre elementele constitutive ale lui, iar pe de altă parte, rell ţiile dintre sistemul administraţiei publice şi alte sisteme exterioare acestui* Existenţa administraţiei în afara anumitor relaţii nu poate fi concepută! pentru că administraţia, în aşa caz, nu ar produce activitate Relaţiile în care sînt implicate organele administraţiei publice sînt după natura lor, de mai multe categorii, cum ar fi relaţii le fundamentalei relaţiile derivate. Relaţiile fundamentale reprezintă acele relaţii care asigură în ansamblu, interacţiunea

Page 20: Știința Administrației

administraţiei publice, ca sistem, cu principalele instituţii al statului. în viziunea lui Ioan Alexandru la relaţiile fundamentale pot fi atribuite relaţiile administraţiei publice cu instituţiile politice, instituţiile economice, societate, precum şi cu instituţiile administrative înseşi . Prin instituţii politice se subînţelege ansamblul instanţelor unipersonal ori colegiale care dispun în stat de o putere iniţială, legislativă ori guvej namentală, cum ar fi Parlamentul, instituţia Şefului Statului, Guvernul. Prin instituţii economice se subînţelege ansamblul agenţilor, organiza ţiilor şi a altor entităţi care sînt preocupate de viaţa economică sau intervii în ea şi care contribuie la satisfacerea intereselor materiale şi spirituale ale comunităţii. Prin societate, în înţelesul relaţiilor întreţinute cu aceasta de către orgaj nele administraţiei publice, se subînţelege ansamblul indivizilor, grupurilor sau asociaţiilor umane asupra cărora statul îşi exercită autoritatea sa.] Prin instituţii administrative se subînţelege ansamblul organelor admi nistraţiei publice, a funcţionarilor, agenţilor publici, colectivităţilor organizate în unităţi administrativ-teritoriale, care dispun doar de o putere executivă. Relaţiile derivate reprezintă acele relaţii care derivă, rezultă din relaţii! fundamentale 3 8 . Altfel spus, derivarea constă în descompunerea relaţiei furi damentale în relaţii de ordin mai concret din sfera ori domeniul respectiv. Deci, după natura lor, relaţiile în care sînt implicare organele administraţiei publice sînt relaţiile fundamentale şi relaţiile derivate, ultimele specificîndu-se în relaţii derivate liniare (sintagmatice) şi relaţii derivate în cerc (paradigmatice). în procesul realizării funcţiilor sale organele administraţiei publice sînt implicate în mai multe tipuri de relaţii, cum ar fi: Relaţii de autoritate ce sînt determinate de structura ierarhică a autorităţilor administraţiei publice. Stuctura organizatională şi funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice este alcătuită prin subordonarea din treaptă în treaptă a diverselor autorităţi pînă la organul de vîrf, cum este Guvernul care exercită conducerea generală a administraţiei publice. Relaţii de cooperare ce se realizează prin pîrghiile de colaborare şi cooperare a activităţii agenţilor publici competenţi în realizarea unor scopuri comune. Relaţiile de cooperare pot fi formalizate, adică stabilite prin acte normative, sau neformalizate, cărora li se mai zice facultative. Cooperarea, în sensul relaţiilor existente între diferiţi agenţi, este o acţiune de colaborare în exercitarea atribuţiilor cu care sînt abilitate autorităţile administraţiei publice. Acest tip de relaţii presupune o înaltă cultură politică şi administrativă. Relaţii de reprezentare realizate pe calea stabilirii reciproce sau unilaterale a unor reprezentanţi ai unei autorităţi publice într-o altă autoritate publică. De regulă, relaţiile de reprezentare iau naştere în raporturile cu elementele exterioare sistemului de administraţie publică, dar se practică şi între autorităţile administraţiei publice din cadrul sistemului. Relaţii de control ce presupun dreptul unei autorităţi a administraţiei publice de a efectua controlul activităţii altei autorităţi a administraţiei publice. Controlul poate fi efectuat ca urmare a subordonării ierarhice sau funcţionale ori determinat de funcţiile de control specializat, exercitat de o autoritate publică. Controlul constituie o parte componentă a procesului de conducere. Relaţii de prestări servicii ce se realizează prin acordarea unor servicii, prestate îde către o autoritate a administraţiei publice altei autorităţi sau, u "pă cum este foarte răspîndit, acest tip de relaţii se realizează în relaţiile c " cetăţenii, prin prestarea de servicii către populaţie. Administraţia publică, în acest sens, organizează o reţea largă de servicii.

21. Forme şi metode în administraţia publică

Forme ale activităţilor de administrare: de drept, bazate pe respectul legilor prin intermediul cărora se elaborează şi adoptă decizii şi

activităţi ce au o esenţă juridică de organizare ce includ realizarea anumitor activităţi colective şi individuale pentru

îndeplinirea scopului stabilit.

Page 21: Știința Administrației

Metode generale: conducerea prin obiective , conducerea bazată pe rezultate, conducerea prin excepţii, conducerea prin proiecte, conducerea prin delegare de autoritate.

Metode specifice: Metode administrative; Metode economice; Metode socio-politice; Metode etico-morale.

22.Raporturile administraţiei publice cu principalele elemente ale sistemului social (mediul legislativ-juridic, partidele politice)

Raporturile dintre administraţia publică şi mediul legislativ-juridic Activitatea administrațieie publice este reglementată de acte normative (legi, hotărîri, regulamente). Mediul juridic, sau dreptul ca sistem normativ, este un produs al statului, al organelor sale, inclusiv administrative, care îşi manifestă acţiunea în mod relativ independent chiar asupra autorităţilor care îl creează, acestea fiind obligate să se supună atât reglementărilor autorităţilor superioare, cât şi propriilor reglementări.      Cu alte cuvinte, autorităţile publice au un câmp limitat de acţiune, în sensul că nu pot săvârşi decât acele acte sau fapte juridice şi nu pot intra decât în acele raporturi de drept, pentru care legea le conferă o competenţă determinată. Din punct de vedere funcţional, putem aprecia că administraţia publică se subordonează autorităţiilegislative, ea fiind chemată să execute legea nemijlocit sau să organizeze executarea acesteia.I n a ce s t s ens , l eg i s l a t i vu l e s t e au to r i z a t s ă s t ab i l e a scă s t ruc tu r i l e o rgan i za to r i c e ş i modu l de funcţionare a administraţiei, alegand sau numind autorităţile administraţiei publice, conduceril e acestora, adoptand norme de organizare şi funcţionare pentru toate autorităţile administraţiei publice,in măsură a răspunde in cat mai bune condiţii scopului pentru care fiinţează administraţia. Administraţia publică nu poate fi concepută in afara organizării statale a societăţii. Acestaeste motivul pentru care este imposibil ca administraţia să fie separată de drept. Se poate spune că instatul de drept administraţi apublică poate determina crearea unor condiţii favorabile de gestionare atuturor colectivităţilor locale, a serviciilor social-culturale şi economice, potrivit intereselor şinevoilor celor administraţi.In intreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice, insăşi raţiuneaexistenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea infăptuirii acestora.

Page 22: Știința Administrației

Raporturile dintre administrația publică si partidele politicePartidele si formatiunile politice nu se supraordoneaza AP , asa cum se petreceau lucrurile in statul totalitar, in care intreaga activitate a administratiei avea drept obiectiv realizarea vointei politice a partidului unic. Cind un partid devine prin alegeri majoritar in parlament , si prin urmare se poate forma un guvern monocolor, optiunile politice ale acestui partid pot fi relative, usor sa se metamorfozeze in norme de drept, devinind obligatorii pentru AP , dar va trebui sa nu se uite ca prin norma imperativa , Constitutia stabileste ca deputatii in exercitarea mandatului, sunt in serviciul poporului si nu doar a partidului din care provin. Astfel, vointa partidelor nu se poate impune AP decit filtrate prin sita prevederilor Constitutiei si a celorlalte legi. La fel AP trebuie sa fie apolitica, in sensul subordonarii ei fata de partidele politice, , inclusive fata de partidul de guvernamint.

23.Asigurarea informaţională a administraţiei publice

Prin „informaţie" prof.Atamanciuc în lucrarea sa „Teoria AP" înţelege o totalitate de date, fapte, caracteristici despre anumite obiecte, fenomene, relaţii, evenimente, culese şi sistematizate într-o formă utilizabilă.Această informaţie constituie baza activităţii AP. Toate procesele administrative presupun colectarea, analiza, fixarea şi difuzarea informaţiei statale. Pentru ca societatea informaţională să aducă beneficii tuturor, ea trebuie să se dezvolte într-un cadru naţional care să răspundă cerinţelor locale, în corelaţie cu mediul regional naţional şi internaţional.

Administraţia publică trebuie să ia măsurile pentru asigurarea cadrului optim de desfăşurare a activităţilor pentru satisfacerea cerinţelor actorilor implicaţi.

Principalul element în informaţia generală este informaţia administrativă, adică acea informaţie care este necesară pentru realizarea activităţii de conducere.

AP poate culege informaţia administrativă din:- legi şi alte acte normative, care regelementează activitatea AP;- dispoziţiile obligatorii ale organelor ierarhic superioare;- petiţiile cetăţenilor;- fapte depistate în rezultatul controlului administrativ;- situaţii problematice, de criză, de conflict unde este implicată AP;

In acelaşi timp informaţia administrativă trebuie să fie:- actuală (operativ culeasă şi transmisă);- veridică (reflectă întocmai faptele şi motivele lor);- suficientă pentru a lua o decizie de calitate;- accesibilă - transparentă şi deschisă;- coerentă - pe înţelesul tuturor, necontradictorie.Scopul asigurării informaţiei în AP este cel de a asigura baza informaţională pentru a lua

decizii de caliate. Pentru a lua o decizie de calitate AP trebuie să asigure:- transmiterea informatiei din decizie, celor interesati;- explicarea şi comentarea acestei decizii - pentru a nu fi dubii în procesul executării

deciziei şi asigurarea feedbackului şi acumularea de informaţii privind realizarea deciziei, asigurarea controlului executării deciziei.

Pentru o bună funcționare a AP, trebuie să se asigure:- libera circulaţie a informaţiei pe verticală şi orizontală;- furnizarea în volumul necesar fiecărei sudiviziuni;- asigurarea sistematizării şi structurării informaţionale.

24.Rolul potenţialului uman în administraţia publică

Page 23: Știința Administrației

“Omul este măsura tuturor lucrurilor”, afirmă filosoful grec Pretoqoras.Resursa umană joacă un rol primordial în AP. Scopul principal al AP este de acrea un

echilibru dintre interesul statului şi interesul societăţii, iar acest scop este realizat de către resursa umană implicată în activitatea administrativă.

Activitatea AP este realizată de către funcţionarii publici, care dispun de un statut special. Funcţia publică este compusă din angajaţi publici civili, care sunt remuneraţi din finanţele publice.

Funcţionarii sunt reprezentaţii interesului genearal al societăţii şi pun în aplicare voinţa statului în diferite condiţii şi sub controlul acestora.

Rolul funcţionarilor constă în furnizarea de informaţii şi date tehnice şi cunoştinţe în procesul de decizie politică şi în acealaşi timp de a pune în practică deciziile. Astfel spus AP are nevoie de resurse umane care exercită sarcini. Pentru dezvoltarea factorului uman este nevoie de promovat o politică de personal. De politica de personal în domeniul sistemului se ocupă direcţia politicii de cadre a Cancelariei de Stat.

Politica de personal include:- analiza resurselor umane;- recrutarea personalului;- selectarea personalului şi angajare în bază de concurs;- dezvoltarea personalului, adică formarea şi instruirea;- salarizarea şi motivarea;- evaluarea şi monitorizarea rezultatelor personalui, gestionarea carierii.Principiile definitorii ale politicii de stat:- separarea funcţiilor politice de cele administrative;- crearea şi consolidarea unui coip de funcţionari publici de carieră;- definirea clară a responsabilităţilor şi relaţiilor dintre instituţii;- autonomia decizională;- transparenţa în actul de guvernare.Politica de personal al AP trebuie să corecteze o serie de neajunsuri din AP:- calitatea scăzută a serviciilor publice prestate;- motivarea insuficientă a funcţionarilor publici;- manifestările de corupţie din sistem;- imaginea nefavorabilă a funcţionarului public în faţa opiniei publice.

25.Conceptul dihotomiei politicii şi administraţie

Adesea opunem politica si administratia, sau, altfel spus politica si tehnica. Distinctia poate fi utila din punct de vedere analitic. Administratia este in centrul anumitor controverse ideologice, ea are o dimensiune politica (este obiect al discursului politic) si este in mod necesar influentata de sfera politica (regim, sistem politic). Presiunea fortelor politice se exercita la toate nivelurile serviciilor publice. Si aceasta se accentueaza datorita participarii crescute a functionarilor publici la viata politica si datorita multiplicarii grupurilor care sint in contact cu administratia, concomitent cu cresterea influentei tehnicienilor.

Două principii reglează relaţiile dintre lumea administrativă şi lumea politică: principiul separării şi principiul subordonării. Politica şi administraţia sunt două domenii distince de activitate:

- funcţiile lor diferă prin natură (de decizie şi de execuţie);- sunt realzate de două tipuri de agenţi (aleşi şi funcţionari);

Page 24: Știința Administrației

- sunt inseraţi în două tipuri de organizaţii (sistem birocratic şi reprezentativ). După W.Willson (1887) „Studiul administraţiei", menţionează că pentru ca

funcţiile administrative aă fie utile şi eficace, ea trebuie să fie structurată indiferent de regimul politic". Astfel a fost enunţat principiul autonomiei administraţiie faţă de politică, care a devenit dihotomia clasică administraţie/politică. Teza centrală a reflecţiei lui Wilson - administraţia trebuie să rămînă în afara politicului - comportă ideea colaborării între cele două sfere, pentru ca ele să nu-şi prejudicieze mutual acţiunile. Analza relaţiilor dintre politică şi administraţie prin prisma celor trei modele : liberal, webwrian, marxist.

Modelul liberal -- -are în centru relaţiile dintre politică şi administraţie. Viziunea liberală a raportului Adm/Politică are la bază liberalismul clasic, separarea puterilor (distincţia dintre funcţionarii publici şi de carieră) şi cel al subordonării administraţiei faţă de politică.

Modelul marxist - statul şi administraţia nu sunt disociate, sunt două realităţi inseparabile: administraţia este expresia şi instrumentul statului.

Modelul weberian - presupune conceptul de dominaţie şi raporturile de autoritate.Funcţia publică se bazează pe cîteva principii esenţiale:

- formalizarea regulelor;- ierarhia;- specializarea;- principiul neutralităţii politice;- imparţialitatea şi impersonalitatea.

Deasemenea putem să menţionăm modelul occidental care este orientat în jurul echilibrului între cele două principii: cel de subordonare a administraţiei faţă depolitică şi cel de eparare. Principiul separării activităţii instituţiilor politice de cele administrative rezultă în jocul combinat a două mecanisme în toate ţările europene:- mecanismele referitoare la modul de recutare a funcţionarilor;- mecanismele legate de statutul libertăţilor funcţionarilor.Există şi variaţii de la acest model de echilibru, ce produc forme diferite depolitizare a AP:- clientelismul, AP este subordonată puterii politice, şi este ţinută departe pe procesul de

decizie politică (Italia);- loialismul - caracteristic Germaniei. In acest sistem există atît subordonare cît şi separare.

Funcţia publică este profund separată de politică, dar vizibil subordonată ei;- patronajul - SUA, subordonarea administraţiei faţă de politică este organizată în avantajul

Preşedintelui şi a partidului pe eare-1 reprezintă.

26.Principii de modernizarea şi eficientizare a administraţiei publice

Perioada de tranziţie prin care trece Republica Moldova, ca un stat relativ tânăr se impune, deja cu toată splendoarea ei. Este de fapt o tendinţă de finisare a acesteia, dat fiind faptul că procesele care demarează în actualul stat, în materie socială, economică şi politică cunosc un progres simţitor. Reformarea tuturor sectoarelor vieţii este mai mult un răspuns la provocările pe care le ridică actualul proces de globalizare, înţeles în cadrul acestei lucrări în termenii proceselor integraţioniste şi de europenizare, care „ bat cu atâta insistenţă ” la uşile statului moldovenesc. Pe de altă parte, reformarea se impune din interior, ca o necesitate a sistemului de a supraveţui şi, nu în ultimul rând ca o necesitate a tuturor cetăţenilor de a trăi în bunăstare.  Planul de acţiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova, propus spre implementare la Bruxelles în cadrul celei de-a VII-ea reuniuni a Consiliului de cooperare Republica Moldova - Uniunea Europeană, materializează sarcinile concrete pe care trebuie să le îndeplinească statul, în vederea modernizării sale şi integrării în structurile europene. În acest context este absolut iminentă reformarea administraţiei publice, ca fiind un sistem de

Page 25: Știința Administrației

organizare socială „ în strânsă legătură cu tipul de societate şi particularităţile grupărilor sociale, purtând amprenta structurilor şi stratificărilor societăţii, mediului geografic, orientării economice, tradiţiilor cultural-istorice ”. Un sistem de administare, oricât de bun şi eficient ar fi, necesită perfecţionare permanentă, dat fiind faptul că viaţa înaintează necontenit noi exigenţe faţă de organele administraţiei publice. Exigenţele noi sunt generate de apariţia firească a problemelor cauzate, la rândul lor, de evoluţia permanentă a vieţii sociale şi de progresul societăţii.1 Este foarte important ca în procesul reformei să se ţină seama de trei aspecte definitorii pentru succesul ei:1. Primul decurge din principiul continuităţii şi presupune că toate schimbările preconizate nu

pot fi o negare totală a stării şi proceselor de administrare din trecut.2 Elementele şi mecanismele care nu corespund exigenţelor timpului, dacă nu pot fi ajustate trebuie să fie eliminate pentru a nu crea obstacole în buna funcţionare a administraţiei publice.

2. Al doilea aspect decurge din principiul consecutivităţii şi presupune că toate schimbările trebuie efectuate şi desfăşurate într-o anumită ordine, bazată pe logica evoluţiei sociale, care ar asigura o sincronizare a intenţiilor noastre cu cerinţele obiective ale dezvoltării societăţii.3

3. Al treilea aspect decurge din principiul imparţialităţii şi presupune că toate schimbările preconizate nu trebuie să fie o expresie a intereselor de grup sau să dea prioritate anumitor poziţii subiective, indiferent cui aparţin ele, care urmăresc alte scopuri decât cele înaintate de evoluţia administraţiei publice în contextul general al evoluţiei societăţii. 4

În contextul general al guvernării în Republica Moldova, principiile fundamentale ale reformei administraţiei publice sunt următoarele:

Definirea clară a rolului şi funcţiilor de bază ale organelor administraţiei publice.Delegarea rezonabilă către organele administrative locale şi sectorul privat a competenţelor şi responsabilităţilor pentru activităţile legate de asigurarea cu bunuri şi servicii.Eliminarea paralelismului şi dublării funcţiilor între organele administraţiei publice, în scopul utilizării eficiente a resurselor.Utilizarea raţională a resurselor bugetare limitate şi managementul resurselor prin concentrarea lor în domeniile prioritare,Abordarea unică a reformelor funcţionale, structurale şi organizaţionale ale administraţiei publice.Separarea funcţiilor de elaborare şi implementare a politicilor, de reglementare şi de prestare a serviciilor în scopul focalizării activităţii în concordanţă cu activităţile de bază.Raţionalizarea sistemelor de evidenţă şi management pentru evitarea dispersării excesive a responsbilităţilor manageriale.Armonizarea standardelor administrării publice cu cele ale UE.5

Analizând mai multe modele de administraţie publică, relevăm principiile de modernizare a administraţiei publice, fixate de către Dr., Conferenţiiar universitar, Tatiana Şaptefraţi:

1. Separarea funcţiilor politice de cele administrative.2. Crearea şi consolidarea unui corp al funcţionarilor publici de carieră, profesional şi neutru

politic.3. Definirea clară a rolului, responsabilităţilor şi relaţiilor între instituţii.4. Legitimitate şi administraţie corectă prin aplicarea obiectivă a legii cu respectarea valorilor

sociale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.5. Garantarea seerviciilor prestate de autorităţile administraţiei publice.

1

2

3

4

5

Page 26: Știința Administrației

6. Subsidiaritatea: descentralizarea deciziilor la nivelul cel mai apropiat de cetăţean sau de problema la care se referă.

7. Autonomie decizională.8. Transparenţa actului administrativ.9. Respectul pentru cetăţeni.10. Delegarea şi desconcentrarea.11. Orientarea interesului spre rezultate în termeni de eficienţă, eficacitate şi calitate a

serviciilor.12. Protejarea drepturilor indivizilor, comportament politicos şi eficient faţă de aceştia. Realizarea unei guvernări eficiente în contextul dezvoltării umane cere implicarea unor factori-cheie ca deschidere şi transparenţă, responsabilitate, implicarea cetăţenilor şi instituţiilor societăţii civile în afacerile publice.6 În acest context menţionăm că implicarea societăţii civile în influenţarea actului administrativ, care începe cu fiecare cetăţean în parte, este poate unul dintre cele mai importante principii în modernizarea şi eficientizarea administraţiei publice, deoarece ea generează o responsabilizarea a sistemului administrativ faţă de cetăţeni şi, prin urmare, o deschidere şi o eficienţă mai mare. Eficienţa şi eficacitatea modernizării, în perspectivă europeană, a administraţiei publice depind şi de calitatea şi competenţa profesională a personalului angajat în administraţia publică, precum şi de felul în care el va promova ideile de integrare europeană. Pentru a fi eficienţi în îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor ce le revin, funcţionarii trebuie să posede competenţe necesare, să-şi evalueze continuu necesităţile de instruire şi să le adapteze mereu la schimbările permanente din administraţie.

6