1

TEZĂ DE DOCTORAT

Dinamica consumului de droguri şi politicile sociale în domeniu ca urmare a aderării

României la Uniunea Europeană

(rezumat)

Coordonator:

Prof univ. dr. Pavel ABRAHAM

Doctorand:

Bogdan MARINESCU

CAPITOLUL I

O ABORDARE GENERALĂ A CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI

Efectele consumului de droguri

La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede

că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat

multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C,

HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie,

anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da

persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la

muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de

relaţionare socială. Un studiu longitudinal a scos la iveală că 28% dintre

dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament1. Calculele pe plan

mondial indică un număr de peste 200.000 de decese anual cauzate de consumul

de droguri. Numărul se crede a fi subestimat2. Drogurile induc şi se asociază cu

alte boli. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre

adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică3. Cercetările

arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă

o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură

tulburare4. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de

marijuana şi schizofrenie5.

1 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53.

2 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and

intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 3 Ibidem, p. 27.

4 Idem.

5 Peter Reuter, Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug

problems, policies and reform proposals, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511.

2

Influenţa socială: Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici

factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „seamănul“6 .

Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care

membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului

doar pentru a fi acceptat de grup. Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în

perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici,

psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială (pe care o vom prezenta

pe larg în capitolul III), prin care explică modul în care tinerii procesează

informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care

acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este

consumat un drog7. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe

procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e

acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va

adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în

aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile

noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în

viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un

mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale

factorilor din viitor8.

Familia: Dependenţa creează probleme atât persoanei dependente, cât şi celor din

preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru

procurarea drogurilor), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere

sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă

legală şi ieftină, drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi,

imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-

şi viaţa în pericol. Acest lucru este evident în cazul consumului de ţigări sau

alcool. Nu trebuie uitat faptul că, de cele mai multe ori, consumul de droguri se

asociază cu o serie de fapte antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri etc.

Locul de muncă: 40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la

locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au

probleme în îndeplinirea sarcinilor9. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug

Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile

încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis

crime pentru obţinerea drogurilor10

. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise

6 Sussman, op. cit., p. 99.

7 Ibidem, p. 209.

8 West, op. cit., pp. 54–55.

9 Sussman, p. 264.

10 Ibidem, p. 266.

3

peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de

droguri11

.

Teorii ale devianţei

a) Teorii care consideră că problemele sociale sunt consecinţa directă a dezvoltării sociale

implicate de procesele de schimbare şi dezvoltare. Devianţa, ca problemă socială, este privită ca

o consecinţă a dezorganizării sociale intervenită în urma a unei cerinţe de moment. Ca urmare a

dezorganizării sociale, unele structuri instituţionale îşi pierd funcţionalitatea, controlul social se

diminuează iar starea de anomie devine preponderentă. Devianţa devine astfel o problemă

publică care implică decizii politice şi nu numai proceduri terapeutice ale organizaţiilor de

control.

b) Teorii care enunţă că problemele sociale sunt generate prioritar de indivizi “deficienţi”

care manifestă incapacitatea de a învăţa sau accepta modelele normative ale societăţii. Violând

frecvent normele aceşti indivizi realizează un indice scăzut de integrare socială, dar o integrare

ridicată în cadrul grupurilor deviante.

c) Teorii conform cărora problemele sociale reprezintă un efect nemijlocit al conflictelor

normative între diferitele grupuri sociale şi obstrucţiile organizaţionale de a accede la status,

putere şi bogaţie. Neputând dobândi prin mijloace legitime ceea ce doresc, unele grupuri sociale

folosesc, în atingerea scopurilor lor, mijloace ilicite care intră în conflict cu normele sociale de

conduită.

d) Teorii conform cărora la baza problemelor sociale stau disensiuni normative în

legatură cu proiectele de schimbare socială, astfel că în încercarea de soluţionare a unor

probleme sociale prin schimbare socială se antrenează apariţia unor probleme noi care sunt mai

greu de rezolvat decât cele vechi. Fiind diferit, deci de comportamentul normal, un

comportament problemă este acel tip de comportament care tulbură echilibrul funcţional al

sistemului social, adică provoacă disfuncţii. Sociologii numesc orice comportament care este

dezaprobat de societate, ilegal sau legal, comportament deviant. Actele se definesc ca deviante

sau nu în dependenţă de:

loc: a face dragoste este considerat ca deviant dacă acest lucru se

petrece pe stradă;

timp: spânzurarea este considerată acum o formă barbară de

pedeapsă, însă acum 100 de ani era considerată normală;

cine comite actul: consumul de alcool este normal pentru

persoanele peste 18 ani şi nu este încurajat la copiii sub 18 ani.

Disfuncţiile devianţei. Cele mai multe societăţi absorb bine devianţa fără consecinţe

serioase. Devianţa persistentă poate destructura societatea.

11

Reuter, op. cit., p. 511.

4

Funcţiile devianţei:

promovează conformitatea socială;

asigură creşterea coeziunii;

este un catalizator pentru schimbare.

Anomia este deci un factor generator de devianţă şi nu invers, fiind specifică

societăţilor în care există două sau mai multe sisteme normative, conflictuale.

Aşa cum am mai spus deja, E. Durkheim12

a considerat crima ca fiind o parte integrantă

a tuturor societăţilor. Deoarece crima este un act care este pedepsit, o societate scutită de

crimă este absolut imposibilă. Grupul dominant într-o societate defineşte în mod

invariabil un anumit comportament ca fiind indezirabil şi pedepsibil.

Deci, definirea socială conferă unui act caracter criminal şi nu calitatea intrinsecă a

actului. Într-o societate care permite indivizilor să difere mai mult sau mai puţin faţă de

tipul colectiv, este inevitabil ca anumite acte să nu fie antisociale. Totuşi, deoarece nimic

nu este bun într-o măsură nedefinită şi nelimitată, oamenii trebuie să fie liberi să devieze,

altfel schimbul social ar fi imposibil. Aşadar, ca să existe un progres, originalitatea

individuală trebuie să se exprime ea însăşi, ceea ce înseamnă că originalitatea

criminalului trebuie să fie afirmată. De exemplu, fondatorii S.U.A. au fost consideraţi

nişte criminali în contextul Imperiului Britanic.

Ocupându-se de problema suicidului Durkheim (1951) considera anomia ca fiind una din

cauzele sale şi aceasta este definită drept condiţia în care individul simte pierderea

orientării. Cel care este fără control exterior este liber de restricţiile impuse de cei ce

aparţin societăţii şi, fiind liber, este pierdut. „Acei care au numai spaţiul gol deasupra lor

sunt aproape inevitabil pierduţi în el dacă nici o forţă nu-i restrânge”.

Pentru ca un individ să fie fericit sau chiar ca să existe trebuie ca nevoile ce le are să fie

suficient proporţionate cu mijloacele lui, ori societatea limitează mijloacele disponibile

individului. Astfel, oamenii au din ce în ce mai multe dorinţe şi nevoi, dar modalităţi de

realizare al acestora din ce în ce mai mici. Societatea nu pedepseşte niciodată dorinţele

oamenilor ci numai modul lor de realizare.

Cultura. Semnificaţia culturii

Cultura se referă la moştenirea socială a unui popor - modelele învăţate de a gândi, simţi

şi acţiona, care caracterizează o populaţie sau o societate, cuprinzând expresia acestor

modele în lucruri. Cultura este formată din cultura nonmaterială - creaţii abstracte ca

valorile, credinţele, simbolurile, normele, obiceiurile şi cultura materială creaţii sau

obiecte fizice precum oale de lut, computere, monezi, altare s.a. Cultura reflectă atât

ideile pe care le împărtăşim, cât şi tot ceea ce creăm.

Cultura este absolut necesară pentru umanitatea noastră. Ea ne furnizează un fel de model

legat de viaţă în societate. De unde ştim ce fel de conduită să adoptăm la şcoală, la

12

Emile Durkheim, op. cit.

5

biserică, sau la magazin; la o petrecere de Crăciun, la o înmormântare sau faţă de o

persoană care îţi zâmbeşte sau se uită urât? Cultura ne furnizează răspunsuri clare,

standardizate - formule sau reţete - pentru a ne descurca în toate aceste situaţii. Nu

întâmplător, dacă cunoaştem cultura unei persoane, putem înţelege şi chiar prezice

comportamentul acestei persoane. Nu devenim conştienţi de existenţa culturii noastre

decât în momentul când intrăm în contact cu o altă cultură diferită. Acest lucru îl spune

Ralph Linton13

care observa că ultimul lucru pe care este posibil să-1 descopere o fiinţă

oceanică este apa. Creatura va deveni conştientă de existenţa apei numai în momentul

când, printr-un accident, va ajunge la suprafaţa oceanului şi va intra în contact cu aerul.

Nu trebuie să confundăm termenul de cultură' cu cel de societate.

Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea

s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă

drept: „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale,

acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."14

sau „ansamblul

posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea personalităţii fiecărui individ uman,

în limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute care conferă fiecăruia

individualitatea sa genetică."15

sau „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus

acţiunii educaţionale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice,

comportamentale.”16

Din aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de definire,

educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens, Kant susţinea, că singur

omul este educabil, pentru că poartă în el posibilitatea de a fi altul decât este. El este perfectibil şi

perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei17

.

Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi psihologice de la jumătatea

secolului trecut au determinat majoritatea cercetătorilor să-şi concentreze atenţia asupra

factorilor care contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei din stadiul de

fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială:

ereditatea,

mediul,

educaţia.

Deosebirea dintre aceşti cercetători a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit

factor sau al altuia.

13

Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1945/1965 14

E. Păun, Educabilitatea, în Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1988. p. 41. 15

I. Negreţ, Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în Manual de pedagogie, Editura All Educaţional,

Bucureşti, 1998, p.94. 16

E. Surdu, Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, E.D.P, Bucureşti, 1995, p. 35 17

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010

6

Fenomenul de delincvenţă juvenilă. Chiar dacă aparent delictul apare ca un fenomen juridic,

reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial, un fenomen social, care se produce

în societate, având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.

Un comportament delincvent comportă după opinia lui Sutherland18

, următoarele

caracteristici:

are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;

face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;

prezintă o intenţie antisocială deliberată urmând un scop distructiv;

fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.

În funcţie de aceste caracteristici delincvenţa este „un fenomen deosebit de complex,

incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, psihologică, sociologică,

prospectivă, economică şi culturală.”19

dimensiunea statistică evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi în spaţiu;

dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte

antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse,

modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

dimensiunea psihologică ce evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi

individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului

faţă de fapta comisă;

dimensiunea sociologică centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a

delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi

devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferite delicte;

dimensiunea economică evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte

din punct de vedere material şi moral;

dimensiunea prospectivă evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei.

În ţara noastră, abordarea asistenţei acordate consumatorilor de droguri a avut o evoluţie

incoerentă trecând de la o abordare medicală cu accente psihiatrice a consumatorilor de droguri

începând cu anii 1990, concentrată pe servicii de detox şi doar excepţional pe substituţie cu

metadonă, spre un sistem integrat de asistenţă. În consecinţă, “până în anul 1999, persoanele

dependente au prezentat multe recăderi/recidive, datorita lipsei tuturor verigilor terapeutice (ex.:

centre socio-vocaţionale şi comunităţi terapeutice) şi a faptului că, în urma diagnosticării,

consumatorii nu aveau dreptul la asistenţă medicală gratuită”20

.

În anul 2000 a apărut primul răspuns strategic, din partea Ministerului Sănătăţii, orientat spre

satisfacerea nevoilor de asistenţă în acest domeniu, respectiv Programul Naţional de Sănătate

Publică al Ministerului Sănătăţii (Programul 8), ce a condus la amenajarea de secţii pilot pentru

18 Sutherland, E.H., D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966

19 Banciu, D., Rădulescu, S., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.Adolescenţa – între normalitate şi

devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, 20

Raportul Naţional privind consumul de droguri 2010, cap 11, pag 126

7

tratament în cadrul unor spitale de psihiatrie21

, precum şi a primului Centru de menţinere pe

metadonă. Astfel pe lângă perspectiva medicală, se întrevedea dezvoltarea principiilor de tip

harm reduction. Lipsa unui lanţ terapeutic complet a condus la un număr crescut de recăderi,

recuperarea pacienţilor fiind de cele mai multe ori imposibilă.

În anul 2005, prin Programul Naţional de Asistenţă Medicală, Psihologică şi Socială

(PNAMPS) a consumatorilor de droguri s-a iniţiat înfiinţarea, în cadrul a 15 CPECA, a 15 Centre

de Asistenţă Integrată în Adicţii (CAIA), care oferă servicii de asistenţă aparţinând nivelelor 222

şi 3 (detox ambulatoriu şi tratament substitutiv cu metadonă, suboxone şi naltrexonă). De

asemenea, în anul 2007, ANA a înfiinţat două centre de zi adresate consumatorilor de droguri,

unul dintre ele cu specific socio-vocaţional (în prezent, nefuncţional). Tot în anul 200523

,

abordarea fenomenului devine complexă24

, odată cu adoptarea unor măsuri importante cum ar fi:

definirea tipurilor de servicii de care poate beneficia un consumator/consumator

dependent: medicale, psihologice şi sociale;

asistenţa devine totală şi specifică, adaptată necesitaţilor fiecărui consumator:

includerea în program este decisă de către un manager de caz, în baza unei

evaluări complete, tratamentul este individualizat25

, reabilitarea şi reinserţia

consumatorului vizează mai multe arii de intervenţie: personal şi social26

, formare

profesională27

, educativ şi cultural28

, iar consumatorul este responsabilizat printr-

un acord29

de asistenţă medicală, psihologică şi socială.

Serviciile de asistenţă socială a persoanelor dependente de droguri au fost reglementate în

anul 2008, odată cu elaborarea de către ANA, în colaborare cu Ministerul Muncii, Solidarităţii

Sociale şi Familiei şi cu Ministerul Sănătăţii Publice a Standardelor minime obligatorii de

organizare şi funcţionare a centrelor în care se acorda serviciile de asistenţă pentru consumatorii

de droguri, precum şi metodologia de autorizare a acestora 30

. Serviciile asigurate de CPECA31

şi

21

secţia XVI din Spitalul Clinic de Psihiatrie Al. Obregia din Bucureşti 22

asistenţa medicală, asistenţă psihologică, asistenţă socială, servicii de evaluare a consumatorului, managementul

de caz, realizarea planului individualizat de asistenţă, pe care le oferă şi CPECA 23

Hotărâre nr. 860 din 28 iulie 2005- aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000

privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri ( MO nr. 749 din 17 august 2005) 24

Raportul naţional privind situaţia drogurilor, cap 11, pag 126, Agenţia Naţională Antidrog 25

prin includerea într-un program integrat de asistenţă care să permită evaluarea, planificarea, monitorizarea şi

adaptarea continuă a intervenţiilor pentru fiecare consumator în parte: “un ansamblu complex de programe

terapeutice, psihologice şi sociale, complementare, simultane sau secvenţiale, care se concretizează într-un plan

individualizat de asistenţă” 26

dobândirea unor norme de coabitare, creşterea autonomiei şi valorii sociale individuale, dezvoltarea

responsabilităţii, recâştigarea abilitaţilor sociale şi promovarea utilizării de resurse comunitare 27

îmbogăţirea cunoştinţelor, abilitaţilor şi practicilor profesionale şi a celor de căutare şi obţinere a unui loc de

muncă 28

obţinerea unui nivel educativ, cultural şi relaţional suficient pentru a înţelege şi a participa la viaţa socială 29

“document în baza căruia consumatorul îşi exprima consimţământul de a fi inclus în programul integrat de

asistenţă, asumându-şi drepturile şi obligaţiile cuprinse în acesta” 30

Serviciile de asistenţă socială sunt reglementate prin Regulamentul – cadru de organizare şi funcţionare a

instituţiilor de asistenţă socială (HG nr. 1434/ 2004 privind atribuţiile şi Regulamentul – cadru de organizare şi

funcţionare ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, Emitent Guvernul, MO nr.

8

unităţile medicale publice sau private, în perioada de postcura-reabilitare psihosocială sunt:

psihoterapia individuală, familială şi de grup; terapia ocupaţională şi tratamentul tulburărilor

psihice asociate.

Circuitul integrat de asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de

droguri este în prezent creat parţial, verigile deficitare fiind serviciile de tip comunitate

terapeutică şi cele sociale, serviciile de asistenţă destinate copiilor consumatori de droguri şi

sistemului penitenciar şi centrele pentru patologie duală.

Criminalitatea asociată drogurilor

Comparativ cu populaţia generală, în cazul persoanelor delincvente se înregistrează

nivele mai înalte ale consumului de droguri şi mai ales ale consumului problematic de droguri.

Totuşi, relaţia dintre consumul de droguri şi criminalitate nu este deloc liniară şi nici universală,

nu toţi delincvenţii recidivişti fiind implicaţi în consumul de droguri, şi nu toate persoanele

consumatoare de droguri comiţând infracţiuni. O distribuţie specifică de factori şi condiţii face ca

delincvenţii şi consumatorii de droguri să urmeze o serie de direcţii care pot duce (sau nu) la

intersectarea dintre droguri şi criminalitate. Este important a se face distincţia între legăturile

cauzale dintre criminalitate şi droguri, care se referă la o influenţă generică asupra stilului de

viaţă, şi legăturile circumstanţiale, care se referă la situaţii specifice, în care o infracţiune a fost

comisă. Nevoia de a reduce nivelul criminalităţii asociate drogurilor este un obiectiv important

în Europa. Totuşi, există mai multe accepţiuni ale termenului “criminalitate asociată drogurilor”

în rândul diferitelor discipline şi curente ştiinţifice. Deşi, definirea criminalităţii asociate

drogurilor este un demers reducţionist care nu poate acoperi complexitatea fenomenului, este

important să precizăm cele mai frecvente accepţiuni în care acesta este abordat.

CAPITOLUL II

DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ A CONSUMULUI DE

DROGURI

În iunie 2004, Consiliul European a invitat Consiliul ca până în decembrie 2004, să

consimtă la o Nouă Strategie Europeană pe Droguri pentru perioada 2005 – 2012. Priorităţile

stabilite prin noua Strategie vor servi ca bază pentru următoarele două Planuri Europene de

Acţiune pe Droguri, fiecare pe o perioadă de patru ani. Noua Strategie pe Droguri are la bază

principiile de bază ale legislaţiei Uniunii Europene şi valorile fundamentale ale Uniunii:

respectul pentru demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, solidaritatea, statul de

drept şi respectarea drepturilor omului.

869/23.09.2004), precum şi prin normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor legale privind serviciile sociale

(OG nr. 68/2003 privind serviciile sociale, Emitent Guvernul României, MO nr. 619/ 30.08.2003) 31

Pe parcursul anului 2006, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a acreditat cele 41 de CPECA ca

furnizori de servicii sociale

9

Strategia îşi propune, totodată, protejarea şi creşterea nivelului de bunăstare al societăţii

şi al individului, protejarea sănătăţii publice, asigurarea unui nivel optim de securitate pentru toţi

cetăţenii şi abordarea de o manieră profesionistă şi integrată a fenomenului drogurilor.32

De asemenea, Strategia are la bază, în mod declarat, convenţiile relevante ale ONU

(Convenţia Unică privind Stupefiantele din 1961, amendată prin protocolul din 1972, Convenţia

privind Substanţele Psihotrope (1971) şi Convenţia privind Traficul Ilicit de Stupefiante şi

Substanţe Psihotrope (1988)). În plus, Sesiunea Specială pe droguri a Adunării Generale a ONU

din 1998 a confirmat necesitatea reducerii cererii şi a ofertei de droguri ca elemente ce se susţin

reciproc în politica pe droguri.

Problema drogurilor reprezintă o problemă globală care necesită o abordare într-un

context trasnaţional. În ansamblu, eforturile Uniunii Europene sunt concentrate pe coordonarea

tuturor actorilor implicaţi. În domeniul sănătăţii, sunt vizate acele acţiuni ale statelor membre de

reducere a riscurilor de sănătate asociate consumului de droguri (inclusiv acţiunile de informare

şi prevenire). În problema precursorilor, care pot fi deviaţi din circuitul legal pentru fabricarea

drogurilor ilicite, legislaţia Europeană oferă soluţii pentru controlul comerţului cu precursori atât

în cadrul Comunităţii cât şi cu statele terţe. În ceea ce priveşte spălarea de bani, legislaţia

defineşte o serie de măsuri pentru a preveni şi combate spălarea derivaţilor din droguri. În acelaşi

context, problematica justiţiei şi a afacerilor interne, cooperarea dintre poliţie, vamă şi toate

autorităţile judiciare reprezintă o soluţie de bază în prevenirea şi combaterea traficului de

droguri.

Rezultatele evaluării Strategiei Uniunii Europene pe droguri şi a Planului de Acţiune

2000-2004 reliefează faptul că s-au realizat progese în atingerea unor obiective ale Strategiei

actuale. Cea mai mare parte din acţiunile prevăzute în Planul de Acţiune curent au fost

implementate sau se află în curs de implementare. Cu toate acestea, datele actuale nu arată că s-

ar înregistra o reducere seminificativă a consumului de droguri sau că acestea ar fi mai puţin

disponibile pe piaţă. În concluzie, ar trebui ţinut cont de următoarele aspecte33

:

Stabilirea unor obiective şi priorităţi clare, precise, care să poată fi transpuse în

indicatori operaţionali şi în acţiuni;

Creşterea progresivă şi constantă a calităţii şi capacităţii de comparare a

informaţiei referitoare la monitorizarea situaţiei drogurilor.

Programul Multi-anual de consolidare a zonei de libertate, securitate şi justiţie să

ţină cont şi să reflecte noile obiective ale Strategiei pe Droguri şi ale Planurilor de

Acţiune.

Activitatea Grupului Orizontal pe Droguri (HDG) ar trebui să se concentreze pe

avansarea şi monitorizarea implementării acţiunilor stabilite în viitoarele Planuri

de Acţiune, precum şi pe coordonarea activităţii altor grupuri de lucru pe droguri

ale Consiliului.

32

Strategie Europeană pe Droguri pentru perioada 2005 – 2012 33 Strategia Uniunii Europene pe droguri & Planul de Acţiune 2000-2004

10

Consiliul Europei a identificat două scopuri generale referitoare la droguri:

asigurarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii, bunăstării şi coeziunii sociale

prin acţiunii conjugate şi coerente ale statelor membre de prevenire şi reducere a

consumului de droguri, a dependenţei şi a riscurilor asociate consumului de

droguri. la adresa sănătăţii şi societăţii;

asigurarea unui nivel ridicat de securitate şi protecţie pentru populaţie, acţionând

împotriva producerii de droguri, traficului transfrontalier de droguri şi devierea

precursorilor printr-o cooperare eficientă şi unitară34

.

În prezent se caută forme şi modalităţi concrete de reducere a cererii şi ofertei de droguri

prin metode integrate, coezive şi multidisciplinare. Având în vedere natura orizontală a

problemei, cooperarea şi coordonarea vor trebui dezvoltate în continuare nu numai în domeniile

social, medical, educaţie şi justiţie şi afaceri interne dar şi în raport cu politica în domeniu a

statelor non-membre ale Uniunii, precum şi cu opiniile şi cercetările internaţionale relevante.

Totodată, acest lucru presupune consultarea unui număr cât mai mare de instituţii academice, de

profesionişti şi de reprezentaţi ai ONG-urilor, societăţii civile şi comunităţilor locale.

Problema consumului de droguri presupune o abordare "tematică" sau "regională”.

Aceasta înseamnă că Statele Membre care întâmpină o problemă comună pot lua în considerare

opţiunea unei cooperări intense (operaţionale) pentru a le rezolva într-un mod efectiv şi eficient.

Alte State Membre care poate că nu se confruntă cu aceleaşi probleme, sunt libere să decidă dacă

participă sau nu în cadrul unor astfel de iniţiative. Strategia abordează, în principal, două direcţii:

reducerea cererii şi

reducerea ofertei.

Pentru realizarea acestora cu siguranţă trebuie dezvoltate şi corelate pe de o parte

activitatea de cooperare internaţională, iar, pe de altă parte, activităţile de cercetare, informare şi

evaluare. Pentru eficienţa practică, au fost realizate şi implementate două Planuri de Acţiune pe

Droguri. (Planul de Acţiune pe Droguri 2005-2008 şi Planul de Acţiune 2009-2012). În toată

această perioadă Comisia va elabora rapoarte anuale de progres, iar în 2012 Comisia va organiza

o evaluare generală a Strategiei UE pe droguri şi a Planurilor de Acţiune pentru Consiliu şi

Parlamentul European.

Luând în considerare diferenţele privind fenomenul drogurilor între regiuni, Statele

Membre şi grupe de State Membre, acţiunile selectate în Planurile de Acţiune vor ţine cont de

următoarele criterii:

Acţiunile trebuie să aibă la bază idei clare şi să urmărească rezultate măsurabile şi

realistice;

Planurile de Acţiune trebuie să stabilească clar perioadele de timp în care se vor

implementa activităţile, precum şi cei care răspund pentru executarea şi raportarea

progreselor înregistrate;

34 Planul de Acţiune pe Droguri 2005-2008 & Planul de Acţiune 2009-2012

11

Activităţile trebuie să fie legate în mod univoc de realizarea cel puţin a unui

obiectiv sau a unei priorităţi stabilite prin Strategie.

Intervenţiile trebuie să fie stabilite şi evaluate în funcţie de raportul cost-eficienţă;

Numărul intervenţiilor trebuie să fie limitat pentru fiecare domeniu în parte.

Cu privire la problema reducerii cererii de droguri, Strategia Europeană pe Droguri 2005-

2012 urmăreşte următoarele rezultate concrete şi identificabile:

Reducerea măsurabilă a consumului de droguri, a dependenţei şi a

riscurilor medicale şi sociale prin dezvoltarea şi îmbunătăţirea unui

sistem de reducere a cererii care să fie eficient şi integrat, bazat pe

rezultate ştiinţifice care să includă măsuri de prevenire, intervenţie

rapidă, tratament, prevenire a riscurilor şi reintegrarea socială în statele

membre ale UE. Măsurile de reducere a cererii de droguri trebuie să ia în

considerare toate problemele sociale şi medicale determinate de consumul

de substanţe psihoactive ilegale precum şi de policonsum asociat cu

substanţe psihoactive legale cum sunt alcoolul, tutunul şi

medicamentele35

.

Acest model de sistem de reducere a cererii reclamă următoarele măsuri:

acţiuni pentru a limita ca populaţia să consume droguri;

acţiunii pentru a se evita transformarea consumului experimental în consum regulat;

Asigurarea de programe de tratament;

Asigurarea de programe de reabilitare şi reintegrare socială;

Reducerea riscurilor medicale şi sociale asociate consumului de droguri.

De asemenea, pentru reducerea cererii de droguri, la nivel european s-au stabilit următoarele

priorităţi:

Îmbunătăţirea accesului la programe de prevenţie şi creşterea eficienţei acestora (de la

primele faze până la reabilitarea pe termen lung) şi creşterea gradului de conştientizare

asupra riscurilor consumului de substanţe psihoactive şi a consecinţelor acestora ;

Creşterea accesului la programe timpurii de intevenţie (măsuri) în special pentru tineri

care consumă experimental substanţe psihoactive;

Îmbunătăţirea accesului la programe de tratament specializate şi diversificate, inclusiv

tratament integrat psihosocial şi farmacologic;

Eficientizarea accesului la servicii pentru prevenirea şi tratamentul HIV/SIDA, a

hepatitei, şi a altor boli infecţioase sau probleme sociale cauzate de consumul de droguri.

a) Reducerea ofertei

Pentru reducerea ofertei de droguri, Strategia UE 2005-2012 şi Planurile de Acţiune au în

vedere realizarea următoarelor rezultate concrete identificabile: O îmbunătăţire măsurabilă a

35 Strategia Europeană pe Droguri 2005-2012

12

eficienţei, eficacităţii şi a cunoştinţelor de bază în intervenţiile şi acţiunile de aplicare a legii de

către Uniunea Europeană şi Statele Membre având ca ţintă producerea, traficul de droguri,

deturnarea precursorilor din cursul legal, incluzând deturnarea precursorilor utilizaţi pentru

fabricarea drogurilor sintetice, importaţi în Uniunea Europeană, traficul de droguri şi finanţarea

actelor de terorism şi spălarea banilor în legătură cu infracţiunile la regimul juridic al drogurilor.

Aceasta trebuie realizată prin concentrarea asupra criminalităţii organizate aflate în legătură cu

drogurile, utilizând instrumentele şi cadrul de lucru existent, acolo unde se poate putându-se

opta pentru cooperare regională sau tematică şi pentru căutarea unor metode de intensificare a

acţiunilor preventive în legătură cu infracţiunile legate de droguri.

În domeniul politicii judiciare şi de aplicare a legii a Uniunii Europene pe droguri,

aceasta trebuie concentrată pe următoarele priorităţi şi activităţi, după cum urmează:

Dezvoltarea cooperării în domeniul aplicării legii atât la nivelele strategice cât şi

la cele de prevenire a criminalităţii, cu scopul de a dezvolta activităţile operative

în domeniul drogurilor şi al deturnării precursorilor din circuitul legal de

producţie, al traficului de droguri peste frontierele interne ale Uniunii Europene,

al reţelelor criminale angajate în aceste activităţi şi al celorlalte infracţiuni grave

legate de acestea, respectând, în acelaşi timp, principiul subsidiarităţii.

Cooperarea strategică în domeniul aplicării legii cu privire la droguri şi precursori

ai drogurilor, trebuie să acorde prioritate acelor probleme şi forme ale

criminalităţii care pot avea impact asupra întregii Uniuni Europene, astfel

asigurând obţinerea unui progres în Statele Membre.

Intervenţiile preventive derivate din teoria bazată pe factorii de risc şi de protecţie

necesită o cunoaştere precisă a naturii, intensităţii şi mecanismelor de acţiune ale

factorilor cu care se lucrează. Dezvoltarea actuală a cercetării nu permite

deocamdată cunoaşterea factorilor a căror modificare sau mediere va fi cea mai

eficace pentru reducerea cererii de droguri. Este nevoie de dezvoltarea de noi

studii capabile să identifice factorii de risc cauzali în etiologia abuzului de

droguri, pentru a-i diferenţia în mod clar de aceia a cărei asociere cauzală nu se

poate demonstra.

Majoritatea studiilor pe care s-a clasificat modelul factorilor de risc şi de protecţie

se bazează pe studii realizate în cultura anglosaxonă. Chiar dacă în actualitate

încep să se generalizeze studii în alte realităţi etnice şi culturale, rămâne încă un

câmp deschis în ceea ce priveşte diversitatea realităţii existente, de exemplu, în

cultura europeană sau cea latino americană.

Literatura asupra cercetării în prevenire arată că modelele primitive au utilizat

frecvent instrumente necorespunzătoare pentru a produce anumite date

semnificative şi interpretabile cu privire la rezultatele intervenţiei pe care doreau

să le măsoare. În acest sens, este posibil ca eşecul acestor programe de prevenire

în producerea unor efecte consistente şi durabile s-ar putea datora unei varietăţi de

13

factori ce include greşeli în formularea aspectelor teoretice, deficienţe cu privire

la punerea în practică a intervenţiei, aplicarea unor modele sărace de cercetare,

sau o combinaţie a tuturor acestor factori anteriori.

Analiza caracteristicilor programelor realizate în ultimii ani demonstrează că

cercetarea asupra consumului de droguri s-a centrat, în principal, pe dezvoltarea,

implementarea şi evaluarea programelor dezvoltate în mediul şcolar. Cunoaşterea

factorilor de risc şi de protecţie contextuali şi individuali sugerează necesitatea

studierii eficienţei intervenţiilor ce cuprind strategii de modificare a contextului,

de aplicare de măsuri legislative de protecţie şi control, de influenţă socială şi

individuală şi de dezvoltare de competenţe personale.

Cunoaşterea costului/eficienţă al activităţilor realizate cu resurse publice nu

constituie doar o cerere socială crescută, ci şi o exigenţă la care nu se poate

renunţa pentru dezvoltarea intervenţiilor îndreptate către prevenirea abuzului de

droguri. În măsura în care cercetarea poate deveni un element important în

procesul deciziilor politice şi comunitare, intervenţiile pentru reducerea cererii de

droguri vor putea fi mai sensibile şi vor putea răspunde mai bine necesităţilor

existente referitor la consumul problematic de droguri.

Studiile şi cercetările în domeniu au pus în evidenţă existenţa următorilor factori de

protecţie:

a) Factori de protecţie individuali:

Capacitatea individuală a copilului sau adolescentului de a rezolva

probleme şi sentimentul de autoeficienţă, chiar dacă pentru a putea

stabili capacitatea predictivă a acestui factor este nevoie de mai

multe studii prospective în domeniu.

Capacitatea individuală de a interioriza norme sociale cu privire la

controlul consumului de droguri.

b) Factori de protecţie familiali:

Existenţa unor legături emoţionale puternice între părinţi/tutore şi

copii.

Prezenţa părinţilor/tutorilor în viaţa copiilor. Participarea părinţilor

la activităţile copiilor este foarte importantă.

Existenţa unor norme familiale generale, clare, consistente şi

stabile.

Supravegherea şi supervizarea părintească asupra vieţii copiilor.

c) Factori de protecţie educativi:

Existenţa unui randament şcolar satisfăcător cu aspiraţii şi aşteptări

rezonabile de a continua studiile.

Existenţa unei legături afective pozitive cu şcoala şi/sau cu

profesorii.

14

d) Factori de protecţie contextuali:

Disponibilitatea unui mediu social de suport şi întărirea abilităţilor

copilului de a înfrunta succesivele provocări pe care le presupune

integrarea socială (familia, sisteme de suport social exterior).

Existenţa unor legături emoţionale puternice cu instanţele

socializatoare, precum familia, şcoala, biserica sau alte instituţii cu

caracter social şi participarea activă la activităţile acestor instanţe

sociale.

Menţinerea unor valori prosociale din partea grupului de egali dar

şi aprecierea pozitivă a grupului de către părinţi sau tutori.

Unul din rolurile cele mai importante pe care le are în actualitate cercetarea ştiinţifică în

consumul de droguri este acela de a clarifica natura şi forţa sau intensitatea asocierii dintre

factorii consideraţi ca declanşatori şi factorii consideraţi ca rezultat, precum şi forma în care

aceşti factori interacţionează între ei.

2.2.1. Politici şi strategii de limitare a consumului ilicit de droguri

În contextul general al concentrării comunităţii internaţionale asupra criminalităţii

organizate în legătură cu drogurile, Guvernul României şi-a asumat lupta împotriva traficului şi

consumului ilicit de droguri ca o prioritate, adoptând o abordare coordonată şi multisectorială a

acesteia, concretizată, într-o primă fază, în Strategia Naţională Antidrog pentru perioada 2003-

2004. Materializarea concepţiei Guvernului României în acest domeniu, în perioada 2003-2004,

a fost elocvent exprimată, printre altele, prin înfiinţarea Agenţiei Naţionale Antidrog, instituţie

de specialitate cu rolul de a stabili o concepţie unitară privind prevenirea şi combaterea traficului

şi consumului ilicit de droguri.

Amploarea acestui fenomen, pe fondul dezvoltării reţelelor de criminalitate organizată

transnaţională, impune o nouă strategie, integrată în plan intern şi internaţional, ca reacţie în faţa

acestei ameninţări.

Ulterior, ca o continuare firească, a fost elaborată Strategia Naţională Antidrog 2005-

2012, strategie aflată într-o concordanţă deplină cu prevederile noii Strategii Europene în

domeniu şi care a stabilit obiectivele generale şi specifice pentru reducerea cererii şi ofertei de

droguri, pentru întărirea cooperării internaţionale şi dezvoltarea unui sistem global integrat de

informare, evaluare şi coordonare privind fenomenul drogurilor.

Realizarea acestei strategii într-o viziune mult mai realistă şi mai practică a fost posibilă

ca urmare a acumulării de experienţă prin implementarea primei strategii, precum şi prin

identificarea disfuncţionalităţilor puse în evidenţă de Rapoartele anuale de evaluare realizate de

Agenţie.

În România, fenomenul drogurilor se află sub media europeană pentru aproape toţi

indicatorii care sunt analizaţi de Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei

15

de Droguri de la Lisabona36

, fiind din fericire departe de problemele majore cu care se confruntă

multe dintre statele Uniunii Europene.

În România, cele mai importante tendinţe înregistrate la nivel naţional s-ar putea rezuma

astfel:

Majoritatea indicatorilor criminalităţii la regimul drogurilor şi

precursorilor sunt în continuă creştere, în mod deosebit a numărului de

infracţiuni legate de trafic;

Cifrele statistice relevă faptul că mediul urban continuă să fie cel mai

afectat de infracţionalitatea privind consumul ilicit de droguri. Astfel,

procentul infracţiunilor săvârşite în mediul urban este de peste 90%, faţă

de mediul rural unde procentul înregistrat este sub 7%;

În Capitală, evoluţia fenomenului pe indicatorii statistici analizaţi

păstrează o dinamică accelerată de creştere, rata anuală de creştere fiind de

peste zece procente;

Statistic numărul de infracţiuni referitoare la droguri şi precursori ne arată

că distribuţia pe sexe se prezintă astfel: 84,3% bărbaţi şi 15,7% femei;

În acest context şi pe baza analizelor statistice şi de conţinut, subliniem încă o dată

importanţa programelor europene, naţionale şi regionale de prevenire a consumului şi traficului

illicit de droguri, a căror eficienţă se va vedea în timp.

Comportamentul delicvent al consumatorilor de droguri, este condiţionat atât de

modificarea personalităţii lor, cât şi de scopul de a obţine drogurile.

a) aspectul juridic

Narcomania are multiple tangenţe cu jurisprudenţa, deoarece multe fapte licite se comit

sub influenţa drogurilor în dependenţă de aceasta ele se penalizează conform Codului Civil sau

Penal. Legea permite o limitare a capacităţii de acţiune, mai ales în afacerile de avere pentru

persoanele care fac abuz de alcool şi de substanţe narcotice.

Comportamentul delincvent la narcoamani şi toxicomani se manifestă de cel mai multe

ori prin acţiuni îndreptate în vederea procurării drogurilor pe orice căi. De regulă, ei sînt

consideraţi responsabili de faptele săvîrşite şi sînt traşi la răspundere penală.

Iresponsabile sînt considerate persoanele cu o degradare adâncă după întrebuinţarea

sistematică a substanţelor narcotice (în stare de dependenţă asociată cu tulburări psihice, uneori

intoxicaţia cu droguri (morfină, cocaină, haşiş) duce la declanşarea unor tulburări psihice acute

ca: ,,delirum tremens" sau un paranoid de persecuţie, otrăvire, influenţă. Dacă faptele criminale

sînt comise şi acestea stări psihotice, bolnavii sînt consideraţi iresponsabili, iar actele antisociale

săvîrşite în timpul unei beţii alcoolice nu exclud responsabilitate.

Narcomaniile duc la o serie de conflicte cu caracter socio-umanitar, familial, patrimonial,

încheieri de contracte, în care sînt implicaţi atît narcomanii, cît şi familiile lor. Dacă actele civile

36 Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri de la Lisabona, Raport pe anul 2009

16

au fost efectuate cînd bolnavul de narcomanie se află într-o stare psihotică sau de o demenţă

organică, ele se socotesc nevalabile, iar bolnavii iresponsabili. Dacă drogurile sînt întrebuinţate

de persoane ce suferă o boală psihică, ca de ex. schizofrenia sau epilepsia, atunci capacitatea de

muncă şi acţiune depinde de boala principală (defectul primar).

Acei pacienţi care se eschivează de la tratamentul benevol sau continuă administrarea

substanţelor narcotice sau toxice, după cura de tratament la care au fost supuşi, urmează

tratamentul obligatoriu pe termen de 4 luni. Dacă cei care suferă de narcomanie încalcă în mod

sistematic ordinea publică, drepturile altor cetăţeni ei sînt trimişi prin instanţa de judecată la

educaţie muncă şi tratament în instituţiile de reabilitare socială a organelor afacerilor interne.

În caz de săvîrşire a unei infracţiuni de către un alcoolic sau narcoman dacă există avizul

medical, instanţa de judecată, la cererea organizaţiei obşteşti, a colectivului de muncă, a

organului de ocrotire a sănătăţii sau din proprie iniţiativă, paralel cu pedeapsa pentru infracţiunea

săvîrşită, poate să aplice unei asemenea persoane tratament medical forţat.

Persoanele sus-numite, fiind condamnate la pedepse neprivative de libertate vor fi supuse

unui tratament forţat în instituţii medicale cu regim special de tratament şi de muncă.

Dacă asemenea persoane au fost condamnate la privaţiune de libertate, în timpul

executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament forţat, iar după eliberare din locul de

detenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii

medicale cu regim special de tratament şi muncă.

Încercarea tratamentului medical forţat se dispune de instanţa de judecată la propunerea

instituţiei medicale, în care se tratează persoana respectivă.

Fabricarea, procurarea, păstrarea, transportarea, expedierea ilegală în scop de desfacere

ilegală a substanţelor narcotice se pedepseşte cu privaţiunea de libertate cu sau fără confiscarea

averii.

La ora actuală, narcomania constituie fără îndoială o problemă majoră pentru întreaga

societate. Ea are repercusiuni negative în: jurisprudenţă - prin incidenţa faptelor ilicite săvîrşite în

urma consumului de drog; medical - sărăcirea genofondului condiţionat de igiena contingentului

consumatorilor de drog; psihologo-pedagogic - prin degradarea moral-etică; socială - prin

degradarea în ansamblu a societăţii.

b) Aspectul social

Existenţa milenară a problemei narcomaniei precum şi epidemizarea excesivă a întregului

glob în ultimele decenii, a impus abordarea şi aplicarea în viaţă a diferitor strategii de

„combatere" a acestui flagel. Anume existenţa multiplă şi variată a strategiilor impune precizarea

măsurilor contraindicate profilaxiei narcomaniei, şi anume:

1. În combaterea narcomaniei nici într-un caz nu trebuie să ne bazăm pe eficacitatea unor

raiduri unice. Un fenomen social ce există de mai multe secole nu poate fi lichidat atîta timp cît

există cauzele şi factorii favorabili consumului de drog. În ceea ce priveşte măsurile de

constrîngere şi represiune, acestea mereu au condus la noi fenomene de o amploare şi mai mare

astfel agravînd şi nicidecum ameliora situaţia.

17

2. În combaterea narcomeniei nu trebuie să ne bazăm pe sistarea traficului de droguri şi a

căilor de acces. Aceasta practic este imposibil din mai multe considerente: comerţul şi traficul

internaţional ilegal de droguri este o afacere profitabilă în statele căreia stau guvernele şi şefii de

state; sistarea globală a unor preparate narcotice ar duce la sintetizarea altora, dar mult mai

toxice.

3. În combaterea narcomaniei, societatea în ansamblu, nu trebuie să reacţioneze la

narcomanie prin panică şi izolare că să adopte un comportament de înţelegere şi compătimire.

Estimările diferitor cercetări din ultimii ani în domeniul dat au relevat prezenţa în

societate a două tipuri de reacţii cu privire la narcomania juvenilă:

1. Narcoamania juvenilă - este privită ca un indiciu antisocial. Adepţii acestei concepţii

tratează narcomania juvenilă ca şi alcoolismul, tabacismul şi chiar delincvenţa juvenilă. Aceasta

deoarece sînt aceşti factori favorabili declanşării ei, aceiaşi categorie de copii cad sub influenţa

ei. În domeniul profilaxiei ei propun soluţionarea problemei prin ajustarea programelor deja

existente în domeniul profilaxiei alcoolismului şi tabacismului juvenil. Părtaşii acestui tip de

reacţie consideră că întreaga responsabilitate pentru profilaxia narcomaniei juvenile trebuie să şi-

o asume instituţiile de învăţămînt.

2. Narcomania juvenilă - este tratată ca o nouă patologie socială cu grave consecinţe pe

viitor. Adepţii acestui tip de reacţie văd profilaxia narcomaniei prin elaborarea şi implementarea

unor programe calitativ noi. Însă, în ultimii ani, în domeniul elaborării programelor profilactice

s-au constatat două tendinţe negative:

Tendinţa comercializării programelor profilactice. Aceasta înseamnă că la elaborarea

programelor fie nu se ţine cont de populaţia căreia este destinată, fiind costisitoare programele nu

pot fi implementate, fie că programele şi metodica nu au bază teoretică şi ştiinţifică solid

argumentată.

Tendinţa destinării incorecte a programelor - programele elaborate de psihologi, medici,

biologi sînt implimetate de pedagogi, fără a avea o pregătire specială în domeniu.

Drama consumului de rog se desfăşoară în primul rând din lipsa informării coerente şi

adaptării oricărui nivel comprehensiv. Protagoniştii acestei drame sunt adolescenţii, părinţii,

profesorii şi instituţiile sociale destinate copiilor (şcoli, licee, colegii, universităţi).

Cei dintâi afectaţi, adolescenţii sunt lipsiţi de o informare corespunzătoare în ceea ce

priveşte pericolul consumului de droguri, dar şi de un anumit ajutor psiho-pedagogic specializat

pentru depăşirea momentelor de criză.

Părinţii şi profesorii, pe lîngă dificultăţi de adaptare intergeneraţională determinată de

criza adolescentină, se mai confruntă cu un pericol. Atitudinea lor de excludere e condiţionată de

aceiaşi lipsă de informare.

Soluţiile unei preveniri efecitare ar fi atît informarea corectă a părinţilor şi profesorilor,

precum şi distrugerea „miturilor" şi concepţiilor unui viciu temporar, cât şi mai cu seamă

modificarea relaţiilor interpesonale, intra-familiale, schimbarea atitudinii faţă de copii şi

perceperea acestora ca pe o persoană integrată cu drepturi, probleme şi interese ce trebuie

respectate. Pedagogia colaborării este principiul educării copilului în familie şi şcoală. Copilul,

18

puberul, adolescentului trebuie să i se creeze motivaţia şi interese în familie prin încadrarea în

diferite activităţi, şi atunci este foarte puţin probabil că el se va pasiona de vizionarea „filmelor"

toxico - şi narcomanice prin subsoluri.

Instituţiile de învăţământ, din aceiaşi lipsă de informare şi lipsa legăturilor dintre toate

infrastructurile aparatului de stat, chemate să răspundă de aceste fenomene anomice, duce la o

politică de excludere. Directorii de şcoli şi profesorii îi etichetează pe narcomani juvenili ca pe

„copii grei", „copii problemă", îi exmatriculează şi îi duc în internate şi instituţii speciale, adică îi

exclud şi îi izolează de societate.

Soluţiile ar fi instituirea unui post, unei funcţii, sau a unui organ responsabil de

problemele narcomaniei juvenile, precum şi conlucrarea tuturor verigilor şi nivelurilor aparatului

de stat în domeniul respectiv. De asemenea se solicită elaborarea şi punerea în practică a

programelor educative sub forma editării materialului informativ şi educativ, cu conţinut

semantic, adaptat fiecărei categorii sociale vizate. Aceste materiale conţin măsuri de prevenire,

intervenţie, descrieri ale efectelor drogurilor cu implicaţiile lor.

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională

A finalizat reformele odată cu aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană în anul 2007,

România şi-a asumat responsabilităţi şi obligaţii importante în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne, care includ ca o componentă esenţială cooperarea internaţională în materie penală, şi

deci implicit în domeniul poliţienesc, deoarece nu se poate vorbi despre integrarea României în

structurile U.E. şi euroatlantice, fără a se realiza compatibilizarea instituţiilor naţionale de

aplicare a legii cu structurile similare din ţările membre ale U.E..

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea Strategiei

actualizate privind reforma instituţională a M.A.I., prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din 30.05.2005, a

fost constituit Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura

organizatorică: Punctul Naţional Focal, (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională EUROPOL,

Serviciul SIRENE) şi Biroul Naţional INTERPOL (Serviciul Urmărire Internaţională şi

Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare Judiciară), ambele fiind

conduse de un director general adjunct, fiind sprijinite de o infrastructură comună celor două

structuri, compusă din: Serviciul Analiză – Sinteză, Serviciul Dispecerat, Documente Clasificate

şi Secretariat, precum şi din compartimentele Traduceri, Juridic, Administrativ şi Informatică.

Acestea formează o platformă naţională de cooperare poliţienească, păstrând

individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate, stabilită anterior, conform legislaţiei în

vigoare şi a obligaţiilor asumate de România, pe segmente de activitate, asigurându-se astfel:

organizarea managementului integrat între structurile M.A.I., precum şi a mecanismelor

de cooperare operativă cu alte ministere, ori cu organisme internaţionale, cum sunt

EUROPOL şi INTERPOL, ori poliţii naţionale din alte ţări;

dezvoltarea colaborării regionale şi internaţionale cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi

în România, cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură români acreditaţi în

state ale U.E. şi consolidarea cooperării cu agenţiile internaţionale din domeniu.

19

Cele mai utilizate modalităţi de cooperare internaţională poliţienească sunt: asistenţa juridică

internaţională în materie penală – reglementată în România prin Legea nr. 302/2004 şi

schimbul internaţional operativ de date şi informaţii cu caracter poliţienesc – reglementat în

România prin Statutul OIPC–INTERPOL, Acordul România – EUROPOL şi Acordul SECI.

Asistenţa juridică internaţională în materie penală cuprinde derularea şi executarea unor acte

de procedură demarate de către organele de justiţie din diferite state, realizându-se mai ales prin

intermediul comisiilor rogatorii internaţionale şi vizează faza de mijloc sau finală a procesului

penal în care autorii infracţiunilor sunt identificaţi/prinşi şi se află în curs de judecată, sau au fost

deja condamnaţi, iar statele fac apel la Convenţia Europeană în materie sau la convenţiile

bilaterale de cooperare în domeniu.

Schimbul de date şi informaţii cu caracter poliţienesc are ca obiect, în principal, prima fază a

procesului penal în vederea identificării reţelelor de infractori precum şi a mijloacelor de

probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între unităţile de poliţie din diferite state prin

intermediul unor organisme internaţionale – OIPC – INTERPOL, EUROPOL.

CAP. III

TEORII SOCIALE ŞI MODELE EXPLICATIVE. ŞCOLI ŞI CURENTE

Durkheim încearca să distingă normalul de patologic pentru a izola aceste fenomene

întrucât cel de-al doilea fenomen constituie o deviere de la ordinea obişnuita a lucrurilor, iar

simptomul apariţiei unei astfel de stări este anomia. Pentru el un fapt social normal se remarcă

prin generalitatea şi constanţa sa. Pentru acesta orice conduită normală devine anomică de îndată

ce se observă o creştere sau o diminuare anormală a incidenţei sale medii. De aceea, el consideră

că crima poate prezenta forme anomice: de exemplu în vreme de război, de foamete sau asediu.

Astfel, normalul şi patologicul sunt două feţe ale un complex funcţional, care explică procesul

schimbării sociale. În final, Durkheim conchide că nu poate exista o societate în care indivizii să

nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul de manifestare general, colectiv.

Diacronic, delincvenţa a fost interpretată la început printr-o concepţie demonologică,

conform căreia spirite nefaste îi îndemnau pe oameni să comită acte deviante. Ulterior, în

perioada iluministă apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al

XVIII- lea, Cesare Beccaria a fondat şcoala clasică de criminologie. El a susţinut ideea că

acţiunile delicvente nu sunt determinate divin, ci sunt raţionale, acestea ţinând de

responsabilitatea şi libertatea de a alege a individului. El mai afirma că sancţiunile trebuie

adecvate gravităţii delictului comis37

. Mai târziu sunt preluate o parte din ideile lui Beccaria, dar

se introduc în plus importanţa şi rolul statului ca şi a societăţii în formarea individului.

Teoria lui S. Freud este cea mai importantă contribuţie în domeniu, el fiind acela care

răspândeşte modelul prihiatric al devianţei. Freud postulează existenţa a trei instanţe în structura

personalităţii: sinele, eul şi supraeul.

37 Cesare Beccaria, Despre infractiuni şi pedepse, Ed. Humaitas, 2007

20

Sinele este locul unde se nasc pulsiunile instinctuale şi este rezervorul de energie al

psihicului. El reprezintă un complex de instince şi tendinţe refulate (reprimate, alungate) care au

un caracter impersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele, apreciază Freud, constituie polul

pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive

care pune organismul în tensiune.

Eul sau ego-ul este sistemul conştient de conducere şi control al comportamentului. Eul

reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi

imaginea despre sine şi atitudinea conştientă despre cele mai importante interese şi valori.

Supraeul sau superego-ul este instanţa psihică cu rol prohibitiv. Este delimitarea eului de

lumea externă. Reprezintă conştiinţa morală şi exprimă existenţa individului în mediul social. Se

consideră a fi o achiziţie recentă a individului, achiziţie care este dezvoltată sub influenţa

normelor sociale şi nivelului socio-cultural al comunităţii în care individul este poziţionat.

Teoria circumstanţelor este reprezentată de David Matza care combină elemente ale

teoriilor care au ca centru de greutate motivaţia cu cele bazate pe punerea controlului în centrul

ecuaţiei. El identifică structuri de gândire şi comunicare specifice delincvenţilor, punând în

evidenţă că între viaţa convenţională şi cea ilegală există o interacţiune repetată, amânând,

evitând, flirtând una cu cealaltă. Fără a nega posibilitatea liberului arbitru sunt puşi în lumină

acei factori externi, conjucturali care au o semnificaţie importantă.

Analizând societatea americană, cosmopolită, multiculturală, pluralistă caracterizată

implicit prin mai multe sisteme de valori, observă că societatea convenţională încearcă să

controleze exprimarea acelor valori, dacă sunt conforme cu cele ale majorităţii, şi să le plaseze

pe cele specifice unei culturi într-un anumit spaţiu şi timp. Sub imperiul moralităţii, societatea

cataloghează ca fiind indezirabile o serie de valori.

Cât priveşte raţionalizările pe care şi le elaborează infractorii, autorul identifică cinci

categorii de tehnici de neutralizare a responsabilităţii38

:

negarea responsabilităţi i- conduită specifică celor care nu dispun de capacităţi afective

negarea pagubelor - furtul este privit ca un împrumut

negarea victimei - “şi el a furat probabil de la altcineva”

condamnarea condamnatorilor - “şi tu ai fi procedat la fel”

apel la o etică superioară-infracţiunea era necesară - “nu puteam să fug, trebuia să-l

apăr39

”

În cartea sa Delinquency and Drift, Matza pune în evidenţă existenţa unui pattern al

comunicării în grupurile delincvente: înşelăciunea, păcăleala, ameninţarea, agresivitatea

masculină, lipsa intimităţii. Rezultatul este că fiecare “crede” că celălalt comite infracţiunea şi de

fapt nimeni nu este responsabil iar elementele decizionale sunt absorbite de presiunea grupului.

Critica acestei teorii este legată de faptul că s-a demonstrat că în realitate infractorii nu au

tendinţa de a calcula costurile şi beneficiile acţiunilor lor, de faptul că ni se spune prea puţin

38

Matza D. – Delinquency and drift, New York, ed. John Willey and son, 1954 39

David Matza, op. cit.

21

despre mecanismul care face ca anumiţi oameni să comită infracţiuni şi alţii nu şi nu în ultimul

rând nu este abordată o explicaţie asupra recidivei.

CAPITOLUL IV

METODOLOGIA CERCETĂRII. RAPORT DE CERCETARE

În ultimii ani, a crescut numărul consumatorilor, respectiv al dependenţilor de droguri şi a

celor care sunt victimele bolilor infecţioase datorate abuzului de substanţe, precum şi rata

infracţionalităţii legate de acest comportament atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Uniunii

Europene.

Într-un asemenea context, formulăm ca un posibil şi necesar studiu, următoarea temă de

cercetare: Dinamica consumului de droguri şi politicile sociale în domeniu ca urmare a

aderării României la Uniunea Europeană.

În acest sens, în partea practică a tezei de doctorat am realizat o cercetare al cărei scop

este obţinerea unor date referitoare la factorii de risc, infracţionalitatea asociată consumului de

droguri şi pedepsele aplicate pentru infracţiuni la regimul drogurilor, urmând a se stabili, în

funcţie de rezultatele obţinute, statutul consumatorului de droguri. În fond, întrebarea de la care

pornim este următoarea: Aderarea României la Uniunea Europeană a influenţat în sens pozitiv

capacităţile structurale şi legale ale ţătii noastre privind efortul de prevenire şi combatere a

consumului şi traficului ilicit de droguri? Şi, legată de această întrebare, următoarea: În ce ar

consta politicile sociale de profesionalizare şi reinserţie socială a consumatorilor de droguri,

ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană?

Obiectivele cercetării sunt:

Analiza prevalenţei consumului de droguri în funcţie de caracteristicile psiho-sociale ale

consumatorilor;

Analiza modalităţilor de prevenire şi limitare a consumului de droguri;

Modul de respectare a direcţiilor prioritare de acţiune pe problematica drogurilor stabilite

de Strategia Uniunii Europeane pe droguri (2005-2012);

Stabilirea unor soluţii de eficientizare a politicilor sociale privind reinserţia profesională a

consumatorilir de droguri.

Ipotezele cercetării:

Dacă România este semnatară a tratatelor internaţionale de control al drogurilor

(Convenţia Unică ONU privind stupefiantele-1961, Substanţelor Psihotrope a

Naţiunilor Unite 1971, Convenţia ONU privind Traficul Ilicit de Droguri şi

Substanţe Psihotrope din 1988, Strategia Uniunii Europene pe droguri 2005-

2012), atunci Strategia Naţională Antidrog 2005-2012 precum şi planul de

implementare aferent subliniează necesitatea de a pune accent pe reintegrarea

socială ca o zonă importantă de intervenţie pentru problemele cu care se confruntă

consumatorii de droguri;

22

Consumul de droguri este mai frecvent la persoanele cu probleme psiho-sociale

(probleme familiale, stimă de sine scăzută, influenţa anturajului în luarea

deciziilor, neimplicarea în activităţi sănătoase de petrecere a timpului liber,

disponibilitatea drogurilor, lipsa de informaţii referitoare la efectele negative ale

drogurilor);

Consumul de droguri favorizează comiterea unor infracţiuni de consumator;

Întrucât este o nevoie clară de a extinde aria de răspuns a problemelor asociate

consumului de droguri prin includerea serviciilor de reintegrare socială, atunci

măsurile adecvate de reintegrare socială a consumatorilor de droguri includ sprijin

pentru un spaţiu de locuit, educaţie, pregătire vocaţională, loc de muncă;

Dacă finalizarea politicilor sociale este strâns asociată cu obţinerea unui loc de

muncă şi îmbunătăţirea funcţionării personale şi sociale a beneficiarilor, atunci

participanţii vor face progrese educaţionale şi pentru obţinerea de certificate de

formare acreditate, făcând progrese la locul de muncă;

Dacă angajarea pe piaţa forţei de muncă este o normă la care aspiră cea mai mare

parte a consumatorilor de droguri, fiind percepută ca un element important al

recuperării, atunci statutul de angajat este asociat cu un consum mai puţin

frecvent al drogului principal şi rezultate mai bune ale tratamentului;

Cu cât barierele individuale (familie, educaţie, grup) şi sistemice sunt mai mari,

cu atât acestea pot împiedica mai mult pe consumatorii de droguri să-şi

îmbunătăţească abilităţile educaţionale şi profesionale şi să obţină un loc de

muncă.

Instrumentele de cercetare:

În cadrul cercetării am folosit cu precădere analiza ststistică privind datele pe anul 2010

şi în unele cazuri pe 2009 pentru a stabili poziţia României din perspectiva traficului şi

consumului de droguri în rândul ţărilor membre ale Uniunii Europene. De asemenea pentru

cercetarea şi probarea ipotezelor de lucru pe care le-am avansat am folosit ancheta sociologică,

iar ca tehnică de crcetare în cadrul anchetei am folosit tehnica interviului de grup (Focus-grup)

pentru a determina calitatea şi utilitatea serviciilor sociale pentru reabilitarea şi reintegrarea

socială a persoanelor dependente de consumul de droguri. Tehnica interviului de grup ne-a ajutat

şi la elaborarea chestionarului semistructurat pe care l-am aplicat în vederea analizei frecvenţei,

în verificarea ipotezelor şi în analiza corelaţiilor relevante pentru tema noastră de cercetare.

Datele astfel obţinute au permis identificarea principalelor categorii de factori de risc în

consumul de droguri şi corelaţia cauzală dintre consum şi comiterea unor fapte antisociale

asociate acestuia.

Pentru completarea datelor astfel obţinute am folosit analiza documentelor şi observaţia

semistructurată, care ne-au ajutat în selectarea şi interpretarea informaţiilor obţinute, dând o mai

mare şi obiectivă justificare concluziilor şi propunerilor noastre finale.

23

Ghidul de interviu. În cadrul focus-grupului, au fost formulate o serie de întrebări cu privire

la următoarele teme:

- caracteristicile fenomenului consumului de droguri din punctul de vedere al

factorilor de risc;

- modalităţile de reducere a dimensiunilor fenomenului consumului de droguri, prin

întărirea factorilor de protecţie;

- caracteristicile psiho-sociale ale consumatorului de droguri;

- săvârşirea unor infracţiuni ca urmare a consumului de droguri;

- evaluarea sistemului sancţionator aplicabil în cazul săvârşirii infracţiunilor la regimul

drogurilor;

- aprecierea avantajelor şi dezavantajelor sistemului de sancţiuni alternative în raport

cu pedeapsa prin privarea de libertate.

Fiecare dintre cei 30 de participanţii la focus-grup (4 focus-grupuri) şi-au exprimat

punctul de vedere cu privire la aspectele menţionate, permiţându-ne realizarea nu numai a

chestionarului semistructurat, dar şi verificarea primelor trei ipoteze de cercetare.

În urma analizei, interpretării şi corelării datelor statistice relevante –au desprins

următoarele tendinţe generale:

Menţinerea concentrării cazurilor de consum de heroină în Bucureşti, heroina

fiind în continuare consumată mai ales pe cale injectabilă. Posibilele explicaţii

pentru această situaţie sunt: concentrarea centrelor de asistenţă specializate în

capitală, oferta terapeutică încă insuficientă şi, posibil, disponibilitatea heroinei pe

piaţă (situarea României pe ruta balcanică);

Deşi se observă o creştere a solicitărilor de tratament pentru droguri ilicite,

raportul cazuri noi/recidive rămâne subunitar, situaţie care susţine alte evaluări ale

consumului de droguri realizate de Agenţia Naţională Antidrog. Drogul principal

pentru care s-a solicitat servicii de asistenţă a rămas heroina, atât pentru centrele

din reţeaua Ministerului Sănătăţii, cât şi pentru CPECA. Pe locul doi s-au situat

medicamentele hipnotice şi sedative (centrele Ministerului Sănătăţii) şi cannabisul

în cazul CPECA. În continuare, procentul pacienţilor pentru care cocaina este

drogul principal de consum este foarte mic (aproximativ 1%);

De asemenea, analizând evoluţia admiterilor la tratament, pentru aceeaşi perioadă,

în funcţie de sexul consumatorului şi tipul admiterii se constată că, comparativ cu

2001, se înregistrează o scădere a raportului bărbaţi/femei atât pentru numărul

total de persoane aflate în tratament, cât şi pentru persoanele care solicită pentru

prima dată tratament, situaţie care sugerează o posibilă creştere a accesibilităţii

serviciilor de către persoanele de sex feminin consumatoare de droguri ilicite.

Consumatorii de sex masculin consumă preponderent heroină, iar consumul de

hipnotice, sedative şi alte substanţe este mai mare pentru femei;

24

Cele mai multe persoane debutează în consumul de droguri între 15-19 ani,

proporţia acestora fiind în creştere. Următoarea grupă de risc este cea de 20-24 de

ani, vârstă la care au debutat aproximativ unul din patru consumatori de droguri.

Proporţia persoanelor care au început să consume substanţe psihoactive între 25-

34 de ani se menţine relativ stabilă. Faţă de anul 2004, se constată o reducere la

mai puţin de jumătate atât a procentului de persoane care au debutat în consumul

de droguri la mai puţin de 15 ani, cât şi al celor care au început să consume la

peste 35 de ani;

Majoritatea persoanelor care au solicitat tratament sunt şomeri/fără ocupaţie,

inactivi economic sau lucrează fără contract de muncă, locuiesc cu familia de

proveninţă sau propria familie şi au solicitat asistenţă din proprie iniţiativă sau la

iniţiativa familiei/prietenilor;

Evaluarea consumului problematic de droguri prin metoda multiplicatorilor a

arătat, în 2010, o uşoară scădere a consumului de heroină pe cale injectabilă;

Evidenţele arată că pregătirea educaţională şi profesională contribuie la reducerea

consumului de droguri şi la mai bune rezultate ale tratamentului;

Răspunsul la consumul de droguri conform Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, urmăreşte să

furnizeze Uniunii Europene metode de lucru şi proceduri de vot simplificate, precum şi instituţii

moderne şi simplificate (1). De asemenea, acesta îmbunătăţeşte capacitatea de acţiune a Uniunii

Europene în anumite domenii ale politicii privind drogurile. Traficul de droguri ilegale este

abordat în legătură cu domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei (articolul 83), care prevede

stabilirea unor norme minime privind definirea infracţiunilor şi sancţiunilor penale. Tratatul

permite înfiinţarea unui Parchet European, cu posibilitatea extinderii capacităţii acestuia pentru a

include infracţiunile grave cu dimensiune transfrontalieră (articolul 86). Aceasta ar putea

conduce în cele din urmă la instrumentarea la nivel european a anumitor cazuri de infracţiuni la

regimul drogurilor. Tratatul de la Lisabona abordează, de asemenea, sănătatea publică şi, la fel ca

în trecut, autorizează Uniunea Europeană să completeze acţiunile Statelor Membre în vederea

reducerii „efectelor nocive ale drogurilor asupra sănătăţii, inclusiv prin informare şi prevenire”.

În conformitate cu noul articol privind sănătatea publică, Comisia Europeană poate lua

iniţiativa, în strânsă legătură cu statele membre, de a elabora orientări şi indicatori, de a organiza

schimbul de bune practici şi de a pregăti elementele necesare pentru supravegherea şi evaluarea

periodică. Aceasta consolidează activitatea desfăşurată de Comisie şi de OEDT în aceste

domenii.

CAPITOLUL V

REEVALUĂRI ŞI RECOMANDĂRI FINALE

25

Problema politicilor sociale vizează crearea premiselor necesare pentru asigurarea

populaţiei cu servicii esenţiale, contribuind astfel la atingerea obiectivului european al coeziunii

economice şi sociale, prin îmbunătăţirea infrastructurii serviciilor de sănătate, educaţie, sociale,

şi pentru siguranţa publică în situaţii de urgenţă.

De aceea, investiţiile realizate prin Programul Operaţional Regional au ca scop

îmbunătăţirea calităţii şi ridicarea acestor servicii la standarde europene, cu implicaţii pozitive

asupra gradului de sănătate şi al participării populaţiei la piaţa muncii, precum şi în ceea ce

priveşte gradul general de atractivitate a regiunilor. Strategiile naţionale ale României, în

domeniile sănătăţii, serviciilor sociale, intervenţiilor în situaţii de urgenţă, educaţiei, sunt în

concordanţă cu “Orientările Strategice Comunitare pentru perioada 2007-2013”, care prevăd

necesitatea reducerii disparităţilor în ceea ce priveşte calitatea şi gradul de acces al populaţiei la

servicii de sănătate şi servicii sociale la nivel regional, precum şi necesitatea unor activităţi

concrete pentru creşterea calităţii şi eficacităţii sistemului educaţional. În acelaşi timp, existenţa

acestor tipuri de infrastructuri, care să funcţioneze conform standardelor de calitate minimale în

domeniu, constituie o precondiţie pentru realizarea obiectivului Strategiei Lisabona privind

creşterea economică şi gradul de ocupare a populaţiei.

Starea de sănătate a populaţiei este determinată de factori genetici, economici, sociali,

culturali şi de mediu, dar şi de consumul de droguri ilicite, care influenţează contextul socio-

cultural în care o ţară evoluează. În România, ratele ridicate de sărăcie şi subocupare, traficul şi

consumul illicit de droguri, precum şi fenomenul de excluziune socială, au condus la o medie a

speranţei de viaţă cu şase ani sub media europeană. Accesul la serviciile de sănătate şi de

protecţie socială au fost şi continuă să fie dificil, calitatea acestora situându-se în multe cazuri

sub standardele în domeniu. Infrastructura serviciilor de asistenţă socială precară şi o repartizare

neechilibrată a echipamentelor la nivel teritorial obligă populaţia să parcurgă distanţe mari pentru

asistenţă între localităţi.40

Toate acestea impiedică accesul la servicii publice de calitate. În acest

context, autorităţile române îşi propune eficientizarea sistemului de acordare a asistenţei sociale

în vederea asigurării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor, pentru a îmbunătăţi

participarea pe piaţa muncii.

Prin Memorandum, Guvernul României îşi propune41

atingerea unor obiective majore şi

anume:

1. Reducerea semnificativă a sărăciei care afectează o largă parte a populaţiei şi

combaterea, până la eradicarea completă a sărăciei extreme;

2. Liberalizarea pieţei muncii, creşterea gradului de ocupare şi scăderea reală a ratei

şomajului; crearea unei pieţe a muncii flexibile şi incluzive, bazată pe o mai bună calitate a

locurilor de muncă, o productivitate ridicată capabilă să conducă la creşteri reale ale veniturilor,

aptă să inducă schimbări durabile în structura ocupării, prin:

- Creşterea calităţii ocupării în mediul rural şi în agricultură;

40 Orientările Strategice Comunitare pentru perioada 2007-2013 41

Memorandumul Comun privind Incluziunea Socială - 2005

26

- Centrarea măsurilor active pe şomajul de lungă durată şi pe participarea la

ocupare a grupurilor cu risc ridicat de excluziune (persoanele dependente de

consumul de droguri);

3. Atenuarea decalajelor regionale, zonale şi comunitare, prin:

- Accelerarea procesului de reabilitare a zonelor afectate masiv de criza

economică şi dezvoltarea zonelor rurale;

- Regenerarea economică şi socială a oraşelor de mărime mică şi medie şi

întărirea parteneriatului local între autorităţile publice, actori comunitari şi ONG-

uri.

4. Creşterea finanţării sistemului sanitar şi creşterea echităţii accesului la serviciile de

sănătate, prin:

- Diminuarea polarizării accesului în funcţie de venituri şi rezidenţă;

- Înfiinţarea Sistemului naţional de asigurare a urgenţelor, încurajarea dezvoltării

serviciilor medicale de ambulatoriu, dezvoltarea capacităţii de îngrijire la

domiciliu şi asigurarea unui pachet minimal de servicii de sănătate pentru toţi

membrii colectivităţii;

5. Creşterea participării şcolare şi a calităţii educaţiei şi corelarea sistemului de

învăţământ cu piaţa muncii şi cu cerinţele participării sociale, prin:

- Creşterea cuprinderii în învăţământul obligatoriu şi a participării în învăţământul

secundar superior, cel puţin la nivelul standardelor europene;

- Creşterea rapidă a funcţiei de incluziune socială şi existenţa unei corelari între

oferta educaţională şi cererile de pe piaţa muncii;

6. Corelarea politicii de protecţie a copilului cu politicile de prevenire a abandonului în

vederea îmbunătăţirii echilibrului socio-economic al familiei, prin:

- Susţinerea familiilor cu copii, responsabilizarea părinţilor şi dezvoltarea unui

sistem comunitar de servicii de asistenţă socială;

- Dezvoltarea unui sistem coerent de prevenire a delincvenţei juvenile şi de

reinserţie socială;

- Promovarea politicilor incluzive educaţionale pentru integrarea pe piaţa muncii a

viitorilor tineri şi combaterea exploatării economice;

Nu este mai puţin adevărat faptul că, în prezent, România gestionează şi o serie de

vulnerabilităţi generate de procesul de tranziţie structurală internă, în primul rând reforma

justiţiei, lupta împotriva corupţiei şi reforma administraţiei, integrarea socială, existenţa unor

disparităţi economice la nivel local, care, în anumite circumstanţe, pot contribui la creşterea

surselor de risc asupra siguranţei naţionale.

Riscurile la adresa siguranţei naţionale, potrivit Proiectului de Strategie (2007) pot fi

potenţate de: dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendinţele negative

persistente în plan demografic şi migraţia masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate

socială, persistenţa stărilor de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; fragilitatea

spiritului civic şi dificultăţile de manifestare a solidarităţii civice; infrastructura strategică slab

27

dezvoltată şi insuficient protejată; starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asistenţă

social şi asigurare a sănătăţii populaţiei; carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi

dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii; expertiza redusă,

organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de

criză; angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de

securitate.

Dacă spaţiul sud-est european rămâne un potenţial furnizor de instabilitate, atât datorită

situaţiei politice şi economice a statelor fostei Federaţii iugoslave, cât şi amplificării spectrului

riscurilor neconvenţionale la adresa securităţii regionale, spaţiul Mării Negre reprezintă în acelaşi

timp o oportunitate şi o sursă de risc, aflându-se la interferenţa a două axe strategice, respectiv:

Marea Neagră–Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanţă

strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere; Marea

Neagră–Caucaz–Marea Caspică – spaţiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale.

Angajarea activă în procesul de asigurare a siguranţei prin promovarea democraţiei, lupta

împotriva terorismului internaţional, a traficului de droguri şi carne vie, precum şi combaterea

proliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica de securitate a

României, constituind şi condiţia fundamentală a participării ţării noastre la beneficiile

globalizării, exploatării oportunităţilor pe care le prezintămediul internaţional şi contracarării

eficiente a riscurilor şi ameninţărilor majore.

În acest context, un rol determinant revine cooperării poliţieneşti internaţionale, care se

va constitui în platformă unică pentru schimbul de date şi informaţii în prevenirea şi combaterea

infracţionalităţii tranfrontaliere. Totodată, considerăm că, în viitorul apropiat, se impune, alături

de stabilirea priorităţilor într-o lume a ameninţărilor în schimbare, reevaluarea sistemului de

securitate românesc şi unificarea eforturilor în comunitatea serviciilor secrete.

Sub ameninŢare permanentă, existenŢa cotidiană poate fi caracterizată printr-o stare de

insecuritate umană. Adepţii teoriei securităţii umane vorbesc atât de surse de ameninţare directă,

cât şi indirectă. Astfel, ameninţările directe sunt moartea violentă (victimele unei crime violente,

uciderea femeilor şi copiilor, terorism, revolte, pogromuri, genocide, torturarea şi uciderea

disidenţilor, victimele de război); dezumanizarea (sclavie, răpire, arestarea oponenţilor politici);

drogurile (dependenţa de stupefiante, traficul ilegal); discriminarea (legislaţie discriminatorie,

practici împotriva minorităţilor, subminarea instituţiilor politice etc.); disputele internaţionale

(tensiuni şi crize între state); armament de distrugere (proliferarea armelor de distrugere în

masă).

În aceste condiţii, elemente ale conceptului de securitate umană apar inevitabil în

programele sociale şi politice ale statelor lumii, inclusiv ale României. În mare parte, securitatea

umană în România este asigurată de legislaţia post-decembristă şi în urma aderării ţării noastre la

blocul euro-atlantic (NATO şi UE).

Cercetările efectuate şi prezentate în cadrul acestei teze de doctorat cuprind următoarele

contribuţii originale:

28

analiza comparată a politicilor sociale europene şi naţionale privind persoanele

dependente de consumul de droguri;

realizarea unui profil psihosocial pentru pacienţii toxicomani, prin stabilirea

factorilor dominanţi ai adicţiei;

importanţa integrării profesionale şi sociale a individului;

confirmarea necesităţii evaluării multidimensionale a personalităţii la iniţierea

tratamentului subiecţilor cu comportament adictiv.

Principalele repere relevate de acest studiu efectuat pe latura palpabilă a realităţii

societăţii româneşti sunt:

Majoritatea consumatorilor de droguri se situează sub limita minimă a

sărăciei, deşi acest lucru nu reprezintă o condiţie necesară a adicţiei.

Consumatorii înrăiţi nu dispun de surse auxiliare de subzistenţă, ceea ce

conduce la comiterea unor acte cu violenţă sau ilicite în vederea procurării

de droguri;

Pe măsura creşterii necesarului de droguri pentru consum starea materială

a persoanelor cu comportament adictiv se înrăutăţeşte şi speranţele lor

pentru depăşirea situaţiei critice în care se află scad în intensitate;

Una din principalele nevoi ale persoanelor consumatoare de droguri este

reintegrarea şi reinserţia socioprofesională a acestora;

Orientarea preponderată a consumatorilor de droguri de lungă durată se

concentrează asupra asigurării unui minim necesar subzistentei, iar

aspectele legate de educaţie, sănătate sau cultură sunt lăsate pe un plan

secundar;

Există un deficit de şcolarizare la consumatorii de droguri, aceasta fiind în

acelaşi tip atât un factor de risc, cât şi un factor favorizant al consumului

de droguri;

Calificarea/recalificarea consumatorilor de droguri în vederea reinserţiei

pe piaţa muncii, deşi privită ca o posibilitate de recuperare a acestora, în

mod practic, nu este încă suficient de bine aplicată;

Viaţa de familie este afectată puternic negativ de statutul de narcoman,

ceea ce conduce la scădere sau lupsă totală a coeziunii familiilor în cauză,

care devin un punct critic în încercarea acestora de a depăşi greutăţile

dependenţei de droguri;

Consumatorii de droguri dependenţi pun, de cele mai multe ori, experienţa

lor negativă şi greutăţile lor de adaptare şi integrare socială pe seama

societăţii, a grupurilor dominante, a situaţiei economice şi politice din

România şi a guvernanţilor.

Propuneri

29

Compatibilizarea ofertei educative cu cererea reală de competenţe de pe piaţa forţei de

muncă din România presupune rearticulare prealabilă a unui proiect global de reformare

structurală pragmatică a întregului spaţiu social românesc, care să ţină cont de categoriile cu grad

mare de risc. Pe acest fundal, devine realistă acea oferta educativă capabilă să motiveze

performant persoanele cu comportament adictiv şi să le garanteze un plasament socio-profesional

în structuri profesionale fiabile.

Absorbţia categoriilor marginalizate şi cu grad mare de risc în adicţie este un test de

flexibilitate structurală, compatibilă cu dinamica internă a unei societăţi democratice.

Organizarea, în continuare, de cursuri de calificare/recalificare pentru persoanele cu

comportament adictiv în vederea reinserţiei lor pe piaţa muncii, precum identificarea unor noi

modalităţi de motivare şi sprijinire a acestora pentru a urma astfel de cursuri, reprezintă, în

viziunea noastră repere esenţiale ale diminuării fenomenului excluziv.

În acest sens, propunem câteva alternative la măsurile sociale active de combatere a

fenomenului excluziv:

Încurajarea intreprinzatorilor particulari în organizarea de centre de tratament şi

pregătire profesională a persoanelor cu comportament adictiv, consumatoare de

droguri:

Iniţierea unor programe de muncă parţială pentru persoanele cu grad mare de

dependenţă;

Atragerea organizaţiilor non-guvernamentale în proiecte comune finanţate de

Uniunea Europeană în vederea elaborării de măsuri vizând reinserţia socială şi

profesională a persoanelor cu comportament adictiv.

Tranziţia la economia de piaţă implică rezolvarea a numeroase probleme, una din cele

mai severe fiind, aşa cum am stabilit, problema reintegrării sociale şi reinserţiei profesionale a

persoanelor dependente de consumul de droguri. Este necesară o schimbare în percepţia

oamenilor asupra acestei probleme: ea trebuie să fie mai întâi recunoscută şi apoi soluţionată în

mod direct. Fără aceste transformări esenţiale, profunde în gândirea şi mentalitatea socială, este

de neconceput cristalizarea unei autentice strategii de prevenire şi combatere a consumului illicit

de droguri. Cercetarea noastră, prezentată în acest studiu, deschide noi piste de abordare a

fenomenului adicţiei.

Deoarece considerăm ca soluţiile şi sugestiile oferite de noi nu rezolvă nici pe departe

chestiunea în cauză, propunem - pentru viitor - aprofundarea subiectului de faţă prin teme de

cercetare conexe în domeniile medicinei, psihologiei şi sociologiei.

Totodată, considerăm necesară acordarea unei mai mari atenţii modalităţilor de prevenire

a consumului de droguri în rândul tinerilor. În acest sens, facem următoarele precizări şi

propuneri:

Prevenirea reprezintă un ansamblu de măsuri care se întreprinde în domeniul educaţiei,

condiţiilor de locuit şi de muncă, de petrecere a timpului liber, de facilitare a comunicării, de

30

modelare a comportamentului, de ameliorare a condiţiilor de mediu, în scopul diminuării

(înlăturării) factorilor de risc şi de întărire a factorilor de protecţie.

În prevenirea consumului de droguri se conturează programe, în funcţie de

caracateristicile grupului ţintă (anume, faptul de a fi sau nu expus comportamentului de risc).

a) Prevenirea primară, care se referă la:

acţiuni de informare a grupului ţintă cu privire la efectele nocive ale drogurilor;

formarea de abilităţi de autoafirmare personală, având drept grup ţintă persoane, în

special tineri, care nu au fost expuse consumului de droguri;

b) prevenirea secundară, care se adresează grupurilor/persoanelor ce prezintă un risc crescut

pentru consumul de droguri, cei care, fie au experimentat deja, fie datorită particularităţilor

socio-economice şi culturale ale mediului, sunt mai expuşi fenomenului (de exemplu, copiii

consumatorilor de droguri).

c) Prevenirea terţiară, care se adresează consumatorilor de droguri şi care are ca scop

diminuarea riscurilor asociate consumului de droguri precum infestarea cu HIV, hepatita B şi

C şi alte boli cu transmitere parental, sau celor care au comis fapte antisociale.

Cea mai eficientă şi mai de dorit formă de prevenire este cea primară. Cu cât intervenţia

este mai susţinută în sfera prevenirii primare, cu atât rezultatele sunt mai elocvente şi mai

palpabile, costurile sociale sunt mai scăzute, iar beneficiile sociale sunt mai mari.

În concluzie, principalele aspecte relevate de studiul nostru se referă la:

direcţiile ce trebuie urmate pentru o dezvoltare coerentă, din punct de vedere

funcţional, a politicilor sociale care vizează persoanele consumatoare de droguri din

ţara noastră;

reorganizarea instituţională trebuie să permită o mai mare independenţă

administrativă şi financiară a serviciilor sociale de suport;

dezvoltarea reţelei de servicii pentru o acoperire mai optimă la nivel teritorial;

aplicarea şi finanţarea programelor naţionale şi regionale care vizează reinserţia

socioprofesională a consumatorilor de droguri.

modificarea programei şcolare „Educaţie pentru sănătate”, pe componenta

referitoare la consumul de droguri, urmând ca prevenirea consumului de droguri să

se realizeze în cadrul sistemului educaţional, punându-se accent nu pe aspectele

teoretice, ci pe activităţi practice care au ca scop eliminarea cauzelor favorizante.

Realizarea tuturor acestor aspecte creează premisele trecerii într-o nouă etapă a

procesului de dezvoltare a politicilor sociale în ţara noastră, în concordaţă cu statutul de ţară

membră a Uniunii Europene. Totodată, pe acest suport al politicilor sociale se va putea iniţia şi

finaliza o anume integrare funcţională a asistenţei sociale a persoanelor dependente de consumul

de droguri în sistemul mai larg al categoriilor sociale expuse la excludere socială şi

marginalizare.