Teorii asupra dobanzii

5/11/2018 Teorii asupra dobanzii - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/teorii-asupra-dobanzii 1/28

Teorii asupra dobanzii

Referat la disciplina Management

Bancar




Iaşi

2011

Cuprins:

Cuprins:.............................................................................................2

Capitolul 2..........................................................................................6

Teorii privind dobânda........................................................................6

2.1.Teorii monetare asupra dobânzii......................................................................8

2.1.1. Teoria preferinţei pentru lichiditate......................................................9

2.1.2.Teoria fondurilor de împrumut............................................................14

2.2.Teoriile pure sau ale capitalului real..............................................................17

2.2.1.Teoria abstinenţei dobânzii(teoria “aşteptării”)..................................18

2.2.2.Teoria capitalului.................................................................................18

2.2.3. Teoria profitului..................................................................................21

2.2.4.Teorii privind inflaţia şi nivelul ratei dobânzii..............23

Bibliografie......................................................................................27

2




Capitolul I

Consideraţii generale privind dobânda

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi,

sociologi şi economişti. Termenul de dobândă datează din anul 1700 î.e.n. când în

Mesopotamia era reglementată activitatea economică prin stabilirea unor procente din

împrumut, în cazul unor produse agricole sau metale preţioase. Până în secolul al XVIII-lea

noţiunea de dobândă era folosită cu denumirea de camată. Dobânda era considerată ca ceva

contrar eticii, opoziţia teologilor, profeţilor şi a filozofilor s-a manifestat din timpurile cele

mai vechi şi a durat secole.

Cu timpul ştiinţa economică a început sa ia formă si din acest moment multe şcoli au

intenţionat să construiască o teorie a dobânzii. ”Dobânda este în mod firesc ataşată

conceptului de capital şi elementelor timp şi risc”.1

Astfel, dobânda poate fi considerată ca o formă de remunerare a creditului de către

debitor, pentru folosirea capitalului împrumutat. Ea reprezintă raportul procentual dintre

mărimea absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat. Mărimea dobânzii totale este

direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui în ani şi rata dobânzii. Mărimea

dobânzii se stabileşte pe piaţă în funcţie de cererea şi oferta de capital, şi depinde de o serie

de factori politici şi economici, cum ar fi mărimea procesului inflaţionist. Din cauza acestui

proces, s-a trecut de la dobânda fixă, la dobânda variabilă, care se calculează periodic (de

regulă la 3 luni) în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă. În felul acesta creditorul se apară de

pierderea care ar rezulta pentru el din fixarea unei dobânzi neschimbate la acordarea

creditului într-o perioadă de ascensiune a dobânzii.

Unii analişti precizează chiar şi unele aspecte legate de originea dobânzii, legile deformare şi justificare a acesteia, aspecte cum ar fi:

• dobânda unui capital se produce independent de activitatea economică a

capitalistului;

• dobânda este o calitate firească a capitalului şi are o durată nedeterminată de

constituire.

Conceptul clasic, reprezentat de David Ricardo şi Alfred Marshall, abordează

dobanda ca fiind reglementată de rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului1 Elena Dobre, Monedă Credit Bănci, Editura Ex Ponto, Constanţa 2003, p.126

3




sau ca preţ care trebuie plătit pentru folosirea capitalului, preţ stabilit ca echilibru între

cererea globală de capital şi stocul de capital oferit pe piaţă.

Conceptul neoclasic, reprezentat de Irving Fischer, defineşte dobânda ca reprezentând

preţul banilor în momentul actual exprimat în funcţie de un termen viitor.

Marxiştii au explicat, de asemenea, tendinţa de lungă durată de scădere a ratei

dobânzii prin reducerea ratei medii a profitului în condiţiile absenţei inflaţiei. Ei au relevat

concludent teza cu privire la rolul raportului concret dintre cererea şi oferta de credit pentru

situarea la un nivel dat a ratei dobânzii între cele două limite extreme, care totuşi sunt prea

îndepărtate pentru a servi la stabilirea nivelului concret al dobânzii.2

Keynes defineşte dobânda ca “recompensa pentru renunţarea la lichiditatea

capitalului pe o anumită perioadă de timp“ iar rata dobânzii poate fi un instrument de

influenţare a volumului de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului. Această idee

este respinsă de monetarişti, care o consideră ineficace pe termen mediu şi lung.

O contribuţie importantă la analiza dobânzii şi a semnificaţiei economice a acesteia

au avut-o şi reprezentanţii Şcolii austriece, dintre care Bohm-Baerek se remarcă prin lucrarea

„Dobânda şi Capitalul: un parcurs critic al teoriri economice”. Ideea de bază a acestei lucrări

este aceea că dobânda este o calitate firească a capitalului, se formează fără epuizarea

capitalului iniţial, şi se produce independent de activitatea personală a capitalului având o

durată eternă de constituire.3

„Evoluţia dobânzii decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării economice, sau

derivată prin politicile monetare şi de credit, are un rol deosebit în orienatarea şi uneori

dirijarea tendinţelor economice în ansamblu şi îndiferitele sale sfere. Optimizarea ei în

funcţie de potenţialul ei şi de cerinţele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în

economia de piaţă contemporană.”4

1.2. Nivelul dobânzii

In privinta ratelor interne bancare ale dobanzii, o importanta deosebita o au ratele

dobanzii pentru depozite deoarece ele stau la baza stabilirii dobanzii pentru credite. La aceste

dobanzi, banca adauga o marja de dobanda proprie (care ii acopera propriile cheltuieli si

profitul), rezultand dobanda propusa solicitatorului de credit. Marimea marjei de dobanda pe

care o poate practica o banca depinde de concurenta existenta pe piata creditului. Daca aceasta

2 Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Angela Boariu,..., Monedă şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p.1533 Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, Bănci şi politici monetare, EDP, Bucureşti 2005, p. 1724 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă Credit Bănci, EDP, Bucureşti 2001, p.166

4




concurenta este mare, banca respectiva va practica o marja mai mica, sacrificand o parte din

profitul potential.

1.3.Factorii determinanţi ai dobanzii Nivelul dobânzii ce este acceptat într-o relaţie de credit este rezultatul negocierii dintre

debitor şi creditor, fiecare încercând să obţină condiţiile cele mai avantajoase. Ca urmare

putem privi factorii care influenţează nivelul dobânzii ca venind atât din partea creditorului,

cât şi a debitorului.

Astfel, un prim factor (ce vine dinspre debitor) îl reprezintă productivitatea

capitalului , adică rata profitului ce o poate realiza utilizatorul creditului (debitorul). Se ştie că

pentru ca îndatorarea să aibă efect benefic asupra ratei rentabilităţii financiare a firmelor,trebuie ca firmele să fie capabile să realizeze o rata a rentabilităţii economice mai mare decât

rata dobânzii la credite.

Deoarece structura capitalului utilizat de către firme este diferită de la o firmă la alta,

s-a pus în evidenţă urmatoarea condiţie ce trebuie respectată astfel încat apelarea la credite să

nu conduca la pierderi (cheltuielile financiare să nu anihileze profitul din exploatare) :

r e > i * h

unde: r e = rata rentabilitatii economice

i = rata anuală a dobânzii

h = raportul dintre împrumuturile angajate de firma şi pasivul total

Inegalitatea arată că firma este nevoită să realizeze o rata a rentabilitaţii economice cu

atât mai mare cu cât sunt mai mari rata dobanzii şi ponderea împrumuturilor în totalul

pasivului.

Deoarece fondurile disponibile pentru a fi date cu împrumut provin de la deţinătorii de

capital (investitori), aceştia în calitate de creditori de primă instanţă, trebuie să aprecieze în

mod real productivitatea capitalului celor care folosesc creditul, atunci când işi formează

pretenţiile cu privire la nivelul dobânzilor solicitate, astfel încât să creeze condiţii ca debitorii

(cei împrumutaţi de bănci) să continue să existe, iar ei (creditorii) să poată astfel să-şi

fructifice în viitor capitalurile deţinute.

Acordul dintre debitor şi creditor în privinţa ratei dobânzii este inclus ca un element

semnificativ în contractul de credit care va guverna relaţia de credit pe toată durata de

existenţa a acestuia.

5




Al doilea factor care determina nivelul dobânzii este lichiditatea. Băncile acordă

credite, dar, din motive de prudenţialitate şi apărare a intereselor lor pe termen lung, preferă

formele de împrumut pe termen scurt care să le asigure lichiditatea. Orice angajare în credite

pe termen a resurselor disponibile conduce la diminuarea lichidităţii şi la creşterea riscului ce-

l implică şi, ca urmare, banca solicită o rata a dobânzii mai mare (o prima de risc).

Al treilea factor ce influenţeaza nivelul dobânzii este riscul nerambursării .

Beneficiarii de credite se pot confrunta în activitatea lor cu situaţii deosebite (pierderea unor

pieţe, condiţii economice generale nefavorabile, un slab management) care pot avea în unele

cazuri drept consecinţă starea de insolvabilitate. În astfel de situaţii, ei nu mai sunt capabili să

ramburseze împrumutul.

Deoarece rambursarea împrumutului este o cerinţa generală a creditării, ea poate fi

realizată, printre altele, şi prin luarea în calculul nivelului ratei dobânzii a unei prime de risc

pentru acoperirea riscului nerambursării. Acest lucru se realizează în urma analizei fiecarei

solicitări de credit în parte şi stabilirea condiţiilor particulare de acordare a creditelor, în

funcţie de condiţiile reale ale fiecarui debitor.

Al patrulea factor , cel mai important, care determină nivelul ratei dobânzii este

raportul dintre oferta şi cererea de credite.

Oferta de credite este determinată, la rândul ei, de mai mulţi factori. Factorul esenţial

este nivelul economisirii care, deşi poate fi stimulat de nivelul dobânzii, este condiţionat de

nivelul venitului individual, de numărul populaţiei ocupate şi de înclinaţia spre consum a

populaţiei.

Un alt factor important al formării capitalului îl constituie stabilitatea economică şi

politică. Orice fenomen de instabilitate politică şi de dezechilibru economic diminuează

nivelul economisirii şi influentează negativ mărimea resurselor disponibile pentru credite.

Capitolul 2

Teorii privind dobânda

După cum sunt luaţi sau nu factorii monetari în judecăţile asupra conţinutului şi

impactului asupra economiei, teoriile privitoare la dobândă se structurează, în principal, în

două mari grupe:

6




teorii pure sau ale capitalului real care nu ţin seama de implicaţiile factorilor

monetari asupra dimensiunii şi evoluţiei dobânzii ;

teorii monetare care consideră factorii răspunzători de formarea dobânzii;

1.Teoriile pure sau ale capitalului real care nu ţin seama de implicaţiile factorilor

monetari asupra dimensiunii şi evoluţiei dobânzii. Este vorba aici de: teoria productivităţii şi a

folosirii capitalului, teoriile privind costul formării capitalului, teoria rarităţii capitalului,

teoria riscului, dobânda ca impozit asupra profitului.

a.Teoria productivităţii şi folosirii capitalului consideră capitalul ca fiind înzestrat

cu o putere (capacitate) care atunci când este folosit poate genera un prisos, un “ceva” mai

mare decât s-a consumat. Partea negativă a teoriei constă în incapacitatea de a explica aceste

valenţe ale capitalului atunci când este utilizat.

b.Teoriile privind costul formării capitalului au comun faptul că explicarea

dobânzii se face cu ajutorul abstinenţei. Astfel teoriile aşteptării şi sacrificiului (Marshall şi

McVane) consideră structura capitalului ca fiind o acumulare în timp a rezultatelor, o amânare

a consumurilor către un viitor îndepărtat, în scopul obţinerii unor rezultate superioare; teoriile

profitului (Fisher, Zeiter, Bokn, Bowerk ) îşi sprijină motivaţiile pe factorul timp, considerând

mai avantajos a amâna folosirea capitalului pentru ca satisfacţia să fie mai mare.

c.Teoriile rarităţii capitalurilor (Cassel, Child, Sargent), considerând că dobânda

decurge din raritatea capitalurilor, constată că şi dobânda poate influenţa acumularea

capitalului şi deci rata rarităţii acestuia.

d.Teoriile riscului (Galliani) leagă existenţa şi dimensiunea dobânzii de existenţa unui

risc de pierdere totală sau parţială a capitalului, scăpând, cu sau fără voie, din judecăţi că

riscul nu constituie cauza esenţială a dobânzii.

2.Teoriile monetare asupra dobânzii se referă îndeosebi la acea teorie a fondurilor

de împrumut şi la teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes.

a.Teoria fondurilor de împrumut (Hicks, Robertson, Ohlin).Susţinătorii acestei

teorii consideră că dobânda este determinată de echilibrul dintre partea de venit a unei ţări

folosită pentru investiţii şi cea pentru consum, sau dintre cererea şi oferta de fonduri de

împrumut. În termini ştiinţifici, dobânda reprezintă remunerarea făcută pentru fondurile

împrumutate.

b.Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes care invocă mai multe aspecte:

economiile sunt o funcţie a veniturilor ,iar fiecare variaţie a cererii de economiiconstituie cauza unei modificări de acelaşi sens a ofertei de economii;

7




funcţia monetară este considerată ca determinantă pentru dobândă;

rata dobânzii se stabileşte pe baza echilibrului dintre cererea şi oferta de

monedă;cererea de monedă deconspirând preferinţa pentru lichiditate;

originea preferinţei pentru lichiditate o reprezintă cunoscutele motive

tranzacţionale,de precauţie şi de speculaţie ;

motivul esenţial al preferinţei pentru lichiditate este cel speculativ. Ca urmare,

după Keynes,caracteristic unei economii monetare este tendinţa de descreştere a ratei

dobânzii.

Aşadar, o cantitate mare de lichiditate şi cu un cost redus este posibilă în condiţiile

unei rate reduse a dobânzii şi invers, o lichiditate mai mică cantitativ, sau cu un cost mai mare

îşi are originea într-o rată a dobânzii mai mare.

2.1.Teorii monetare asupra dobânzii

Indiferent de teoria monetară care înceracă să explice importanţa dobânzii,

managementul ratelor dobânzii reprezintă o preocupare majoră în practica bancară, atât pentru

Banca Centrală, în stabilirea obiectivelor sale specifice privind rata dobânzii şi influenţarea în

acest sens a tuturor ratelor dobânzii din economie, cât şi pentru băncile comerciale, în

stabilirea dobânzilor la depozitele atrase şi creditele acordate.5

Teoriile dobânzii îşi îndreaptă atenţia asupra forţelor ”reale” ale productivităţii .

Acţiunea autorităţilor monetare în ultimele decenii şi absenţa şomajului au diminuat

considerabil impactul forţelor reale prezentat de teoria neoclasică.

Putem spune că este un fenomen real, dacă se comportă ca un preţ relativ şi este un

fenomen monetar, dacă se comportă ca un preţ absolut. Modificările cantităţii de bani şi

preferinţele lichidităţii lasă preţurile relative invariabile şi rata dobânzii invariabilă.Forţele care afectează preţurile absolute în timp au efect redus asupra ratei dobânzii pe

durată lungă de timp. Putem conchide că rata dobânzii, pe termen lung, este în esenţă o

problemă a factorilor reali.

Rata dobânzii în sistemul Keynesian nu este determinată de cantitatea de bani şi

stadiul lichidităţii, ci de forţele ”reale” exprimate în raportul investiţii - cerere şi funcţie de

consum. Pe scurt, economiştii clasici au neglijat influenţa forţelor monetare asupra ratei

5 Ovidiu Stoica, Bogdan Căpraru, Dragoş Filipescu, Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005, p.189

8




dobânzii, dar progresul analitic real s-a realizat când ei au respins ipoteza că explicaţiile

asupra ratei dobânzii se pun în evidenţă singure sub forma cantităţii de bani.

„Analiza realizată de Keynes stabileşte o legătură între „sfera monetară” şi sfera

„reală” prin intermediul ratei dobânzii. Conform teoriei keynesiste, rata dobânzii creează o

legătură între sfera monetară şi sfera reală, influenţând în acelaşi timp cererea de monedă şi

investiţiile. Aşadar, rata dobânzii reprezintă principalul canal de transmitere a efectelor

politicii monetare asupra economiei reale. Prin urmare Keynes a respins dihotomia între

fenomenul monetar şi cel real (specifică clasicilor) şi caracterul neutru al monedei.”6

2.1.1. Teoria preferinţei pentru lichiditate

Teoria preferinţei pentru lichiditate a fost dezvolatată de către John Maynard

Keynes,în cadrul acesteia, echilibrul ratei dobânzii stabilindu-se în termenii cererii şi ofertei

de monedă.

Punctul de pornire al acestei analize îl constituie considerarea a două categorii

principale de active preferate de populaţie pentru conservarea averii : banii şi titlurile pieţei de

capital.

Pe ansamblul economiei, cantitatea totală de avere trebuie să fie egală cu cantitatea deobligaţiuni oferite plus cantitatea de monedă oferită.De asemenea ,cantitatea de obligaţiuni şi

de monedă pe care populaţia doreşte să le deţină (şi care reprezintă cererea) trebuie să fie

egale cu suma totală a averii deţinute.

Dacă se notează :-oferta de titluri cu Ot;

-oferta de monedă cu Om;

-cererea de titluri cu Ct;

-cererea de monedă cu Cm;Se poate scrie : Ot+Om=Ct+Cm

Dacă se separă termenii monetari de cei care exprimă titluri,atunci:

Ot-Ct=Cm-Om

Asta semnifică că ,dacă piaţa monetară este în echilibru, respectiv cererea de monedă

este egală cu oferta de monedă(Cm=Om), se va produce un echilibru şi pe piaţa obligaţiunilor,

Ot=Ct.

6 Angela Boariu, Politici monetare, suport curs, www.portalfeaa.uaic.ro

9




Determinarea ratei dobânzii în condiţii de echilibru urmează acelaşi raţionament, atât

prin luarea în considerare a cererii şi ofertei de titluri, precum şi prin scrierea ecuaţiei cererii

şi ofertei de monedă.

Acest model al preferinţei pentru lichiditate ce analizează piaţa monetară nu este

altceva decât analiza caracteristică pieţei obligaţiunilor. Însă, în practică, abordarea este

diferită, deoarce luându-se în considerare doar două tipuri de active, moneda şi obligaţiunile,

preferinţa pentru lichiditate ignoră orice efecte ale ratei dobânzii asupra activelor reale.

Potrivit definiţiei date monedei de J.M.Keynes, în structura acesteia sunt incluse

numerarul (care nu produce dobândă) şi depozitele la vedere (care sunt purtătoarele unor

niveluri scăzute ale dobânzii). Astfel, se presupune că moneda prezintă o rată a rentabilităţii

egală cu rata dobănzii rd. Dacă această rată creşte, atunci rata de rentabilitate a depozitelor

scade, comparative cu rentabilitatea obligaţiunilor şi, potrivit teoriei, cererea de monedă se

diminuează.7

Aplicarea practică a modelului preferinţei pentru liciditate necesită cunoaşterea

modului în care diferite variabile, precum nivelul veniturilor şi preţurilor, influenţează

modificări în nivelul ratei dobânzii.

Nivelul ratei dobânzii este determinat pornind de la analiza mai multor factori, cum ar

fi: modificarea veniturilor, nivelul preţurilor şi oferta de monedă.

a. Efectul veniturilor se manifestă în următoarele situaţii:

atunci când economia se află în expansiune şi nivelul veniturilor

sporeşte,populaţia va manifesta o preferinţă pentru deţinerea de monedă , ca rezervă a valorii;

în aceleaşi condiţii de creştere economică ,populaţia realizează un volum mai

mare de tranzacţii utilizând moneda ,de unde rezultă preferinţa pentru deţinerea acestui tip de

active;

rezultă că un nivel înalt al veniturilor generează creşterea cererii de monedă

;din punct de vedere grafic ,influenţa acestui factor se traduce printr-o deplasare a curbei

cererii de monedă spre dreapta.

b. Nivelul preţurilor .Pentru a demonstra efectul acestei variabile,Keynes ia în

considerare cantitatea de monedă care poate fi achiziţionată .Atunci când nivelul preţurilor

creşte,cu aceeaşi cantitate de monedă se va achiziţiona un volum mai scăzut de bunuri şi

servicii.

Pentru restabilirea echilibrului ,populaţia va prefera să deţină o cantitate de monedă (în

expresie nominală) mai mare.7 Dardac,Nicolae;Barbu,Teodora-„Monedă,bănci şi politici monetare”,ed.Pedagogică,Buc.,2005,p.179

10




Concluzia este următoarea:creşterea nivelului preţurilor conduce la creşterea cererii de

monedă.

Factorii de influenţă asupra ofertei de monedă : oferta de monedă şi modificările

produse în nivelul acesteia reprezintă un process complex care implică participarea băncii

centrale ,a băncilor de depozit (comerciale) şi a altor instituţii ale pieţei monetare.

În cadrul analizei preferinţei pentru lichiditate este luată în considerare majorarea

ofertei de monedă, produsă ca urmare a acţiunilor băncii de emisiune.La modul general,orice

majorare a ofertei de monedă, dirijată de banca centrală, conduce la deplasarea curbei ofertei

spre dreapta.

Analiza preferinţei pentru lichiditate şi a modului de influenţare a ratei dobanzii

prezintă importanţă practică, întrucât pe baza acestor aspecte este posibil de evaluat care sunt

efectele politicii monetare asupra ratei dobânzii.

Concluziile desprinse în urma analizei teoriei preferinţei pentru lichiditate pot

formulate astfel:

atunci când veniturile sporesc ,în perioadele de expansiune economică, nivelul

ratei dobânzii creşte (în condiţiile menţinerii constante a celorlalte variabile).Un asemenea

răspuns al ratei dobânzii la variaţia veniturilor este prezentat în figură.

Fig 1.Influenţa veniturilor asupra ratei dobânzii

11

Cantitate de

monedă

Rata

dobânz

ii

rd2

rd1

Q

Cm1

Cm2

Oferta de

moneda

monedă

O

m

2

1




În perioada de creştere economică cererea de monedă se deplasează spre dreapta de la

Cm1 la Cm2.Rata dobânzii ,ca punct de echilibru ,se modifică de la rd1 la rd2.

Atunci când nivelul preţurilor sporeşte ,în condiţiile în care oferta de monedă şi

alte variabile economice rămân constante ,rata dobânzii înregistrează o creştere.

Fig .2. Influenţa preţurilor asupra ratei dobânzii

Cererea de monedă se deplasează de la Cm1 la Cm2 ,iar echilibrul ratei dobânzii se

deplasează de la rd1 la rd2.

Modificările în nivelul ofertei de monedă influenţează nivelul ratei dobânzii

astfel:atunci când oferta de monedă sporeşte (toate celelalte variabile rămânând constante)

,rata dobânzii descreşte.

Acelaşi efect se obţine atunci când banca centrală majoreză oferta de monedă prin

cumpărare de obligaţiuni.Rezultatul se concretizează prin deplasarea spre stânga a ofertei de

oligaţiuni ,ceea ce antrenează un decline al ratei dobânzii.

12

Cantitate de

monedă

Rata

dobânz

ii

rd2

rd1

Q

Cm

1

Cm2

Oferta de

monedă

O

m

2

1




Fig .3.Modificarea ratei dobânzii ca răspuns la modificarea ofertei de monedă

Atunci când oferta de monedă sporeşte ,de la Om1 la Om2 ,echilibrul ratei dobânzii se

stabileşte dela rd1 la rd2.Concluzia desprinsă din reprezentarea grafică, respectiv creşterea ofertei de monedă

antrenează diminuarea ratei dobânzii, are importante implicaţii asupra politicii monetare, în

special, şi asupra politicii în general, fiind frecvente cazurile în care politicienii au susţinut o

creştere rapidă a ofertei de monedă, cu scopul dirijării ratei dobânzii.

O contribuţie importantă la analiza corelaţiei dintre creşterea ofertei de monedă şi

diminuarea ratei dobânzii, revine lui Millton Friedman.

Rata inflaţiei anticipate reprezintă, de asemenea, un factor de influenţă asupraechilibrului ratei dobânzii. Astfel, majorarea nivelului ratei inflaţiei generează o sporire a

cantităţii de monedă cerută şi, în continuare, o majorare a ratei dobânzii.

Deşi se poate considera că sporirea preţurilor şi majorarea inflaţiei generează acelaşi

efect asupra ofertei de monedă şi asupra nivelului ratei dobânzii, totuşi între cei doi factori

există o diferenţă esenţială, din punct de vedere al efectelor. Astfel, efectele antrenate de

majorarea preţurilor încetează după ce, creşterea acestora stopează, în timp ce, în cazul

inflaţiei, efectele continuă o perioadă mai îndelungată de timp.

13

Cantitate demonedă

Rata

dobânz

ii

rd1

rd2

Om2Om1

2

1




2.1.2.Teoria fondurilor de împrumut

Economiştii clasici şi neoclasici au acordat atenţia cuvenită dobânzii elaborând teorii

care,fie definesc dobânda ,fie identifică factorii care detremină nivelul acesteia.

Conform teoriei ,participanţii pe piaţă sunt: persoane fizice ,persoane juridice ,

guvernul şi investitorii străini.Teoria defineşte fondurile de împrumut ca totalitatea

disponibilităţilor pe care le oferă cei care dau cu împrumut şi nevoia de credite a solicitanţilor.

Nivelul ratei dobânzii este determinat de punctul de intersecţie „i” (punctul de

echilibru) al cererii şi ofertei fondurilor de împrumut.Cererea de credite este determinată de

nevoia de bani a tuturor participanţilor pe piaţă. Oferta reprezintă disponibilul celor care daucu împumut.

Fig.4.Cadrul fondurilor de împrumut

O –oferta de fonduri

C –cererea de fonduri

Curba cererii de fonduri are o evoluţie descrescătoare, deoarece solicitanţii de fonduri

preferă sume mari de fonduri de împrumut la un nivel scăzut al ratei dobânzii.

14

Rata

dobânzii

%

O

C

q leiFonduri de împrumut

i




Curba oferetei de fonduri are o evoluţie crescătoare, indicând faptul că, cei care oferă

fondurile sunt dispuşi să ofere la un nivel ridicat al ratei dobânzii. Volumul ofertei şi al cererii

fondurilor de împrumut este determinat de o serie de factori care influenţează comportamentul

participanţilor pe piaţă astfel:

Oferta de fonduri de împrumut:

• Persoanele fizice pot avea exces de venituri faţă de cheltuielile pentru bunurile

de consum sau pot să-şi reducă sumele de bani în cash prin transformarea acestora în active

financiare cu grad ridicat de lichiditate sau vor să-şi investească stocul de bogăţie în active

financiare, fie economisirea în prezent pentru cheltuielile viitoare cu sănătatea, achiziţii de

bunuri;

Oferta de fonduri de împrumut ale persoanelor fizice este determinată de nivelul ratei

de recuperare a investiţiei în active financiare faţă de câştigurile prognozate din investiţiile

reale şi gradul de risc pe care-l comportă investiţiile financiare. Nu este suficient ca un activ

financiar să ofere un câştig mai mare dacă probabilitatea de a-l recupera este extrem de

scăzută. Deci, oferta de fonduri de împrumut ale persoanelor fizice variază aşadar cu

câştigurile prognozate, variabilitatea câştigului (ca o măsură a riscului) nevoile pentru

cheltuielile viitoare şi bogăţia lor totală.

• Persoanele juridice au deseori exces de cash (care apare datorită unor

nepotriviri dintre fluxurile de venituri şi cheltuieli) pe care-l investesc în vederea fructificării.

Factorul determinant al ofertei de fonduri de împrumut a persoanelor juridice este mărimea

căştigului prognozat ajustat cu riscul pe care-l comportă investiţiile financiare faţă de

investiţiile reale.

• Guvernul afectează oferta de fonduri, fie mărind-o, fie micşorând-o.

Micşorarea ofertei de fonduri se realizează prin vânzarea titlurilor de valoare de către stat, iar

mărimea ofertei de fonduri se realizează prin răscumpărarea titlurilor, influenţând astfel

creşterea masei monetare. Creşterea masei monetare duce la creşterea volumului fondurilor

disponibile pentru consum şi economii.

• Investitorii străini văd în titlurile de valoare ale unei ţări alternative la titlurile

de valoare proprii, interne. Dacă câştigurile prognozate ajustate cu riscul pe care-l comportă

titlurile unei ţări sunt mai mari decât în propria ţară, atunci fondurile de împrumut migrează

spre ţara respectivă şi astfel, investitorii străini măresc oferta de fonduri de împrumut.

Cererea de fonduri de împrumut:

15




• Persoanele fizice împrumută pentru a-şi cumpăra bunuri de folosinţă îndelungată,

făcând apel mai mult la credite în condiţiile când costul creditului le este accesibil. Apelarea

la credite pentru automobile şi locuinţe este determinată în primul rând de mărimea avansului

şi a ratelor lunare şi mai puţin de costul creditului.

• Persoanele juridice împrumută pentru a-şi finanţa nevoile de stocuri, fie pentru

realizarea unor investiţii.

Volumul creditului pe care-l pot împrumuta depinde de cash-flow-ul intern generat de

activitatea întreprinderii. Dacă cash-flow-ul este mare, ei vor împrumuta mai puţin decât dacă

cash-flow-ul este mic.

• Guvernul este „clientul semnificativ”.

Statul face apel la împrumuturi fie pentru finanţarea dezechilibrelor bugetare

temporare ca urmare a necorelării veniturilor cu cheltuielile, fie pentru realizarea unor

investiţii productive sau pentru acoperirea deficitului bugetar. Împrumuturile statului sunt

contractate atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă. Împrumutirle statului nu sunt sensibile

la rata dobânzii, deoarece cheltuielile trebuie efectuate indiferent de costul creditului.

• Investitorii străini caută cele mai ieftine surse de fonduri.

Fondurile sunt puse la dispoziţia investitorilor străini de către instituţiile financiar-

bancare naţionale.

De cele mai multe ori, împrumuturile sunt solicitate de întreprinderile străine care

acţionează pe teritoriul statului creditor.

După teoria fondurilor de împrumut, nivelul dobânzii este determinat de punctul de

echilibru dintre cererea şi oferta de fonduri de împrumut.

Nivelul ratei dobânzii va creşte când cererea pentru fonduri de împrumut devansează

oferta de fonduri şi va scăpa când cererea de fonduri de împrumut scade faţă de oferta de

fonduri de împrumut.

Problema care se pune este aceea de a determina cauzele care determină schimbările în

cererea şi oferta de fonduri de împrumut.

Examinînd curbele C şi O din figura .3. se constată că orice schimbare în nivelul ratei

dobânzii determină o mişcare de-a lungul curbelor C şi O.

În situaţia în care statul hotarăşte creşterea cheltuielilor pentru investiţii în

infrastructura oraşelor, această creştere va fi finanţată prin emisiuni de titluri de stat pe termen

lung.Impactul acestui împumut de stat asupra volumului fondurilor de împrumut poate fi

evidenţiat print-o creştere a cererii fondurilor de împrumut de la q la q1 şi deci o deplasare a

16




curbei cererii de fonduri de împrumut de la C la C1 (în condiţiile în care comportamentul

celorlalţi participanţi pe piaţă rămâne constant) şi ridicarea punctului de echilibru al ratei

dobânzii de la i la i1.8

Fig .5.Creşterea cheltuielilor statului

Acest exemplu demonstrează utilitatea aplicării teoriei fondurilor de împrumut în

previziunea sau explicarea tendinţelor în evoluţia ratei dobânzii prin schimbările în cerereafondurilor de împrumut faţă de oferta fondurilor de împrumut.

Aplicarea teoriei însă impune o analiză atentă a comportamentului celorlalţi

participanţi pe piaţă.

2.2.Teoriile pure sau ale capitalului real

8 Stoica,Maricica-„Management bancar”,ed.Economică,1999,p.88

17

Rata

dobânzi

i

%

O

C

q leiFonduri de împrumut

i

C1

q1

i1




2.2.1.Teoria abstinenţei dobânzii(teoria “aşteptării”)

Teoria abstinenţei este o teorie a ofertei de economii şi nu se dezvoltă în raport cu

cererea de investiţii. Ea nu este o teorie completă despre dobândă. Ideea acestei teorii a fost preluată de Mill de la Nassau Senior, îmbunătăţindu-i formularea.

Senior spunea, despre economii, că sunt realizate în condiţiile costului constant

subiectiv; el ignoră complet diferenţele individuale de la utilizarea curentă a veniturilor care

îndurează pe individual econom ce dispune de venituri mari. Dar programul rezervei de

economii este reprezentat pozitiv, dar nu perfect orizontal, iar rata dobânzii guvernată de

preţul de ofertă marginal al abstinenţei. Într-o economie bogată,acest sacrificiu marginal este

mic şi depăşeşte cu siguranţă rata necesară care conduce la economiile majorităţii indivizilor.Mărimea venitului rentier, cum clarifică Mill, constă din surplusurile marginale, “rentele”

pure ricardiene, care sporesc fără ca individual să depună vreun efort. Nu există nimic în

această teorie care să justifice dreptul de posesiune privată asupra proprietăţii. Dacă abstinenţa

necesită acumularea capitalului, societatea în ansamblu poartă povara acesteia.

Înţelesul abstinenţei este acela că se depune un sacrificiu pentru “crearea” capitalului:

prin economisire, noi adăugăm ceva la valoarea proprietăţii noastre, lucru pe care îl putem

realiza numai prin sustragerea de la consum a venitului curent al proprietăţii. Dar stăpânul

actual al proprietăţii moşteneşte averea bucurându-se de venitul altuia, care manifestă

abstinenţă. Rezultă ,după Senior ,că acest câştig pe seama proprietăţii moştenite este de natura

rentei, nu a dobânzii. În versiunea lui Senior, abstinenţa va dispărea într-o economie

staţionară în care economiile nete sunt zero, prin definiţie. Niciodată până la Mill, nu s-a

întâlnit noţiunea de abstinenţă elaborată de Cassel: ”recompense pentru abţinerea de la

consumul capitalului cuiva”.9

Oamenii nu se vor abţine de la folosirea puterii de cumpărare; ei comandă numai ceea

ce sunt siguri că vor consuma în viitor pentru orice cantitate dată în prezent, ei vor insista să

câştige dobândă, iar rata dobânzii masoară, într-o anumită societate, după cum arată Mill,

”valoarea comparativă alocată prezentului şi viitorului”.

2.2.2.Teoria capitalului

9 Stoica,Victor;Deaconu,Petre-„Bani şi credit”,ed.Economică,Buc.,2003,p.446

18




Potrivit lui Adam Smith, acumularea capitalului este cauza principală a progresului

economic. Smith înţelege prin capital un stoc de mărfuri nefinisate care permite

producătorului să treacă peste intervalul de timp dintre aplicarea intrărilor şi apariţia

producţiei finale. El face distincţie între capital fix şi capital circulant şi atrage atenţia asupra

proporţiilor diferite ale capitalului fix de muncă în diverse ramuri industriale.Aşa cum arată

Mark Blaug în Teoria economică în retrospectivă (1992), la Smith capitalul circulant este

format din acele mărfuri care produc un câştig proprietarilor prin vinderea în cursul unui

ciclu de producţie, în contrast cu mărfurile de capital fix, care iau parte la procesul productiv

fără a suferi modificări. Capitalul circulant încorporează o cantitate din puterea de cumpărare

care se reîntoarce permanent la proprietarul lor, cât timp el dispune de ele; capitalul circulant

este înţeles în termeni reali. Capitalul fix include nu numai instrumente, instalaţii şi clădiri, ci

şi « capitalul uman », valoarea capitalului « deprinderilor dobândite şi folositoare ale tuturor

membrilor societăţii ». Acesta derivă direct din faptul că acest capital susţine « mijloacele de

producţie ale producţiei »: îndemânările dobândite de muncitori sunt « produse » prin

folosirea resurselor materiale.

La rândul lui, David Ricardo vorbeşte de « Diferitele proporţii de capital fix şi

circulant », « Durata inegală a capitalului fix », « Timpul care trebuie să treacă înainte ca

produsul să fie adus la piaţă » şi « Rapiditatea cu care capitalul se reîntoarce la stăpân », toate

acestea venind « numai o dată », observaţie care îl face pe Ricardo « părintele » teoriei

austriece a capitalului.

John Stuart Mill a avansat patru idei fundamentale cu privire la capital:

1) “industria este limitată de capital”, prin care se înţelege că ocuparea

locurilor de muncă poate fi accelerată, dar nu prin formarea capitalului. Mill presupune că

acest capital este pe deplin folosit, dar completează că atunci când există capacitate în exces,

guvernele pot “crea” capital, idee ce a fost negată de Ricardo cu stăruinţă.

2) « acest capital este rezultatul economisirii », care are legătură cu a treia idee.

3) « capitalul, deşi este un rezultat al economisirii, este cu toate acestea

consumat ». Aceasta este teorema lui Adam Smith care spune că “economisirea este

cheltuială » sau privind indestructibilitatea puterii de cumpărare pe care o subliniază legea

pieţelor elaborată de Say. Considerată în sens strict, ea implică identitatea lui Say. Dar

identitatea lui Say neagă posibilitatea puterii în exces, care a fost deja admisă de prima

afirmaţie. O mare parte din teorema « economiile se cheltuiesc » a încurajat pe gânditorii

clasici să ignore « tezaurizarea « , iar înţelesul ei a fost că economiile şi investiţiile determinăcererea totală efectivă, precum şi cheltuielile de consum.

19




Mill notează că « cea mai mare parte » a venitului anului curent se realizează în mod

obişnuit : durata medie a bunurilor de capital este de numai circa 10 ani. Aceasta ţine cont de

faptul că ţările se refac rapid după războaie distrugătoare; meseriile, cunoştinţele tehnice şi

cele mai durabile construcţii, rămân în mod obişnuit nedeteriorate şi permit refacerea rapidă.

Acestei idei nu i s-a dat niciodată atenţia cuvenită ; ea ar fi putut deveni o teorie completă

despre cauzele creşterii economice.

4) « cererea de mărfuri nu este o cerere de forţă de muncă”. Leslie Stephen a

descris-o odată ca “doctrină atât de rar înţeleasă, încât înţelegerea ei completă este poate cel

mai bun test pentru un economist”. Cannan a denumit-o “cea mai mare greşeală în teoria

economică a timpurilor moderne”, iar Jevons, Sidgwick şi Nicholson au fost împotriva ei.

Mill a fost condus de ideea că numărul total al locurilor de muncă este în fucţie de rata

acumulării capitalului şi că cererea consumatorilor în timp ce determină alocarea forţei de

muncă între diferite ramuri economice, influenţează numărul total al locurilor de muncă date.

Prin urmare, decizia dacă vânzările trebuie utilizate pentru a reconstitui fondul de salarii

depinde de angajaţi, cererea de mărfuri nefiind în mod necesar o cerere de forţă de muncă.

Luând decizia de a economisi o anumită parte de venit, singurul mod prin care individul

poate influenţa direct cererea de forţă de muncă este substituirea serviciilor cu mărfuri

destinate propriului consum. Aceasta este o veche idee a lui Ricardo, descrisă în capitolul

despre maşinism, unde el susţine că interesul forţei de muncă este cel mai bine deservit de

cheltuielile pentru consum personal, care implică utilizarea cea mai intensivă a muncii.10

Karl Marx introduce distincţia între capital constant şi capital variabil în explicarea

mecanismului creării plusvalorii. Capitalul constant este cel cu care se achiziţionează

mijloacele de producţie, capitalul variabil cu care se cumpără forţa de muncă a muncitorilor.

Marx este împotriva doctrinei fondului de salarii, pentru că fondul de salarii nu este fix

sau nedeterminat la începutul perioadei de producţie. Doctrina clasică care spune că « ceea ce

este economisit se cheltuieşte » sau « se consumă de către muncitorii productivi » este negată

pe baza faptului că economiile sunt investite atât în capital constant, cât şi variabil.

Pentru Marx, rata dobânzii este un fenomen în esenţă monetar, deşi dobânda provine

din profit este legată strâns de rata de întoarcere a capitalului .Mai mult chiar, “rata naturală a

dobânzii”, adică rata dobânzii este un fenomen de scurtă durată şi nu se manifestă nici o

tendinţă spre echilibru de lungă durată. Rata dobânzii evidenţiază o tendinţă seculară spre

declin, nu pentru că rata profitului tinde să scadă, ci pentru că dezvoltarea instituţiilor de

10 Stoica,Victor;Deaconu,Petre-„Bani şi credit”,ed.Economică,Buc.,2003,p.468

20




credit şi concentrarea eficientă de economii în bani a tuturor claselor societăţii se află în

mâinile bancherilor.

W. St. Jevons a tratat productivitatea capitalului exclusiv în funcţie de timp.

Investiţiile au două dimensiuni: cantitatea de investiţii şi durata pentru care cantitatea este

investită. Jevons afirma că creşterea capitalului depinde de lungimea perioadei de investire,

fapt ce se deduce din ipotezele lui. Aceasta reprezintă, de altfel, şi esenţa teoriei austriece a

capitalului. După cum arată economistul, nivelul dobânzii depinde de raportul dintre creşterea

produsului şi creşterea capitalului.

2.2.3. Teoria profitului

Profitul distribuit de companii se compune din profitul pur şi dobânda la capital.

Profitul pur este acea plată care revine întreprinzătorului pentru asumarea de risc.

Întreprinzătorii nu ar mai intra în afaceri dacă nu ar spera într-un câştig mai mare decât cel

care ar putea fi obţinut în mod « sigur » prin depunerea lui la o bancă.

Deşi am putea considera că dobânda este un venit al capitalului monetar, iar profitul al

capitalului real, este totuşi indreptăţit să afirmăm că venitul de la capitalul real include un

element de dobânda.

Profitul pur poate fi privit şi ca recompensă ce revine întreprinzătorului pentru partea

ce-i revine din activitatea de producţie. Văzut astfel, profitul poate fi privit ca surplusul care

rămăne după ce au fost cumulate toate cheltuielile de producţie, inclusiv salariile de

conducere ; această abordare asumă ipoteza că întreprinzătorul nu este factor de producţie.

Dar, rămâne valabilă considerarea profitului ca plată pentru asumarea riscului provenit din

incertitudine.

Venitul întreprinzătorului este rezidual, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de salarii

el poate fi negativ – firmele pot avea profit sau pierdere.

Profitul normal este profitul care corespunde condiţiilor concurenţei perfecte. În

condiţii statice, profitul pur este zero. Abia în condiţii dinamice profitul este nenul..

Profitul supranormal apare in condiţiile concurenţei imperfecte, de regula, in cazurile

specifice de monopol. Nu este greşit sa considerăm profitul de monopol drept un venit drept

un venit de natura rentei, decât un profit propriu-zis, deoarece originea lui este raritatea

produsului, chiar când această raritate este creată de monopolistul însuşi.

21




Apariţia şi însuşirea profitului pur depind de aceasta : naşterea incertitudinii, când

întreprinzătorul îşi însuşeşte profit pur sau diminuarea incertitudinii, ceea ce reduce până la

dispariţia profitul pur.

Nu se poate vorbi despre o rată generală a profitului aşa cum se vorbeşte despre un

nivel general al preţurilor sau un nivel general al salariilor. Profitul, cum s-a arătat clar,

depinde de mărimea incertitudinii care este specifică fiecărui domeniu în parte. Dar, oriunde

diferenţa dintre profiul pur căştigat de întreprinzători survine în aceeaşi industrie sau domeniu

de activitate, diferenţele se explică prin variaţiile în ingeniozitatea antreprenorială.

Dacă într-un domeniu de activitate se obţine un profit ridicat, aceasta atrage noi firme

să investească şi astfel profitul tinde să scadă. Pentru a-şi mări profitul întreprinzătorii pot

adopta noi tehnici ; astfel înţelegem rolul de motor al progresului pe care îl joacă profitul.

Mai rămâne de văzut dacă profitul este un cost de producţie, respectiv dacă el intră în

preţ. Salariile de conducere sunt de natura costurilor de producţie.

Dacă capitalul a fost procurat sub formă de obligaţiuni, aceasta este o cheltuială

pentru firmă şi dobânda la acest capital este un cost de producţie.

Marx arata cum plusvaloarea, câştigul fără muncă al capitalismului, este asigurată

într-o economie în care preţurile sunt determinate de forţe impersonale şi că relaţia dintre

patron şi muncitor se bazează mai ales pe contractul de muncă decât pe statutul de muncă.

Respingând de la început mecanismul malthusian salarii-populaţie, Marx a invocat altceva

care menţine salariile scăzute. El a găsit cauza în conceptul « ofertă excedentară cronică de

forţă de muncă ». Acest exces de ofertă determină ca nivelul salariilor să crească peste salariul

de echilibru. Această situaţie se poate mentine într-o economie subdezvoltată în care nivelul

salariului de echilibru pe piaţa forţei de muncă este sub nivelul salariului de subzistenţă. În

acest caz, nivelul salariului se va menţine ridicat în mod artificial prin intermediul tuturor

convenţiilor sociale care favorizează un »salariu mai bun », dar care maschează şomajul.

Acesta este şomajul marxist: utilizarea la maximum a stocului de capital este prin urmare

insuficientă pentru a absorbi întreaga ofertă de forţă de muncă.

Marx arată că şomajul este necesar chiar într-o economie avansată pentru a evita ca

salariile să fie înghiţite de profituri, ceea ce nu stimulează acumularea capitalului. De aceea

creşterea vertiginoasă a preţurilor dizolvă « armata de rezervă a şomerilor », iar scăderea

preţului întăreşte rândurile acesteia, dar creşterea, de-a lungul secolelor, a numărului de locuri

de muncă este în contradicţie cu ceea ce spune Marx. Cu alte cuvinte, există la Marx o idee

asemănătoare cu cea a lui Keynes despre « echilibrul şomajului » ; dar nu despre echilibrul

22




static ca la Keynes, ci un echilibru dinamic în mişcare, care implică o cotă de creştere pozitivă

a capitalului şi forţei de muncă.

.

2.2.4.Teorii privind inflaţia şi nivelul rateidobânzii

Analiştii consideră că schimbările în nivelul ratei dobânzii sunt consecinţa inflaţiei

actuale sau a inflaţiei prognozate. Există o relaţie directă între nivelul ratei dobânzii şi nivelul

ratei inflaţiei. Ratele dobânzii scad când nivelul ratei inflaţiei este mic. Dacă rata inflaţiei

creşte, băncile vor avea reţineri în acordarea creditelor, deoarece câştigurile viitoare din

dobânzi vor scădea. Clienţii, dimpotrivă, vor solicita mai multe credite, pentru a plăti o

dobândă care se devalorizează în timp.

În această situaţie, cererea de fonduri de împrumut creşte, iar oferta de fonduri de

împrumut scade şi deci ratele dobânzii pe piaţă vor creşte.

23




Fig .6.Rata dobânzii în condiţiile creşterii ratei inflaţiei

Relaţia lui Irving Fisher

In 1896 Fisher a publicat un articol în care prezenta relaţiile dintre rata dobânzii

nominale (de piaţă ) şi rata dobânzii reale :

i =r+pe (1)

în care : i - rata dobânzii nominale (de piaţă) ;

r – rata dobânzii reale ;

pe – premium de inflaţie ;

Rata dobânzii reale reprezintă câştigul investitorului pentru a-şi compensa consumulamânat.

24

Rata

dobânz

ii

%O1

C

q leiFonduri de

împrumut

iC1

q1

i1

O




Această rata este ex-ante –înainte ca rate inflaţiei actuale să fie cunoscută.

Premium de inflaţie reprezintă câştigul necesar compensării investitorilor pentru

pierderea puterii de cumpărare datorită creşterii inflaţiei pe perioada investiţiei.

Dacă rata reală ex-ante este constantă.atunci schimbările în nivelul ratei inflaţiei vor

determina schimbări în nivelul ratei dobânzii nominale.

Cu o rată a dobânzii ex-ante constantă, din relaţia lui Fisher rezultă că rata dobânzii

nominale se va modifica în aceeaşi direcţie, cu acelaşi procent al ratei inflaţiei.

Relaţia lui Mundell-Tobin

Relaţia lui Fisher a provocat o serie de critici aduse de unii economişti.

Criticile cele mai recente au fost cele ale lui Robert Mundell şi James Tobin,care

susţin că schimbările în nivelul ratei inflaţiei modifică nivelul ratei reale ex-ante în direcţia

opusă.

Dacă rata inflaţiei creşte « r » descreşte şi invers.

Creşterea ratei inflaţiei diminuează valoarea reală a investiţiei.Pentru a contracara

diminuarea valorii investiţiei, investitorii vor trebui să economisească mai mult.Creşterea

econoimiilor în condiţiile creşterii ratei inflaţiei micşorează câştigul pentru compensarea

consumului amânat şi deci rata dobânzii reale ex-ante descreşte.

Inflaţia scăzută produce efectul opus, deoarece valoarea reală a investiţiei creşte şi

economiile scad.

Mundell şi Tobin susţin că rata dobânzii reale ex-ante nu este constantă şi deci rata

dobânzii nominale se schimbă în acceaşi direcţie cu rata inflaţiei, dar nu cu acelaşi procent,ci

mai mic.

Relaţia lui Darly Feldstein

Michel Darly şi Martin Feldstein au extins dezbaterile asupra relaţiei lui Fisher, luând

în calcul şi efectul impozitului pe venitul din dobânzi.

Ambii autori susţin că băncile sunt preocupate de ratele reale ale dobânzii,după ce au

fost impozitate şi nu de « r » din ecuaţia (1) .

După cei doi autori, ţinând cont de impozit, relaţia lui Fisher devine :r a =i (1-t)-pe (2)

25




În care : r a –rata reală ex-ante după impozit

t –rata impozitului

de unde i= e

a pt t

r

−

+

− 1

1

1 (3)

Diferenţa dintre ecuaţiile (1) şi (3) constă în aceea că luarea în considerare a

impozitului are ca efect multiplicarea premiumului inflaţiei.Dacă rata impozitului este mai

mică decât 100%, factorul de impozit (t −1

1) va fi mai mare decât 1,de unde rezultă că

dobânda nominală se modifică mai mult decât se modifică inflaţia.Această ipoteză este extrem

de fragilă,deoarece impozitul se aplică pe venitul aferent ratei dobânzii nominale şi creşte

odată cu creşterea inflaţiei.

Din punct de vedere al investitorilor, teoria le este favorabilă : ratele dobânzii

nominale trebuie să crească mai mult decât rata inflaţiei pentru ca prin plata impozitului pe

venitul din dobânda nominală, să nu li se modifice şi nivelul ratei dobânzii ex-ante.

Cele trei teorii propun trei relaţii diferite între dobânda pieţei şi inflaţia aşteptată, dar

ignoră inflaţia actuală.Rata reală ex-post (după ce rata inflaţiei actuale este cunoscută) se calculează scăzând

rata inflaţiei prezente(p) din rata dobânzii nominale :

r = i-p (4)

Dar inflaţia actuală poate să fie mai mare sau mai mică decât dobânda nominală şi deci

rata reală ex-post poate să fie pozitivă sau negativă.

Ratele reale ex-post vor fi negative când participanţii pe piaţă subestimeză inflaţia

prezentă şi pozitive când participanţii supraestimează inflaţia prezentă.

Dacă se ia în calcul şi impozitul, rata reală ex-post ar trebui să fie egală cu rata

dobânzii de piaţă după impozit mai puţin rata inflaţiei şi ar putea fi negativă şi mai mică decât

« r » din relaţia (4).

In general, rata dobânzii urcă şi scade în funcţie de rata inflaţiei, chiar dacă procentul

schimbărilor în rate variază substanţial.

26




Concluzii

Fiecare teorie monetară care încearcă să explice importaţa dobânzii se comportă

diferit în unele funcţii economice specifice economiei de piaţă modernă. Fără dobândă,

nu s-ar realiza o echilibrare monetară a pieţei.

Dobânda este o chirie plătită pentru capitalul folosit, sau un preţ pentru riscul

antrenării capitalului într-o activitate oarecare

Bibliografie

• Dardac,Nicolae;Barbu,Teodora – „Monedă,bănci şi politici monetare” ,

ed.Pedagogică, Buc, 2005

• Marinescu,Paul-„teoria echilibrului economic şi implicaţiile sale practice” ,

ed.Codecs, Buc., 2006;

• Rotaru, Constantin, ,,Managementul performanţei bancare”, Editura Expert,

Bucureşti, 2001;

• Stoica,Maricica,-„Management bancar”, ed.Economică, 1999;

27




• Stoica Ovidiu ;Căpraru Bogdan;Filipescu Dragoş-„Efecte ale integrării asupra

sistemului bancar românesc”,ed.Univ.”AL.I.CUZA”,Iaşi,2005;

• Stoica,Victor;Deaconu,Petre,- „Bani şi credit” , ed.Economică, Buc., 2003;

28

Documents

Teorii asupra dobanzii