26
POEZIA GRAMATICII ȘI GRAMATICA POEZIEI de Roman Jakobson

Teoria textului

Embed Size (px)

DESCRIPTION

teorie

Citation preview

POEZIA GRAMATICII ȘI

GRAMATICA POEZIEI

de Roman Jakobson

Roman Jakobson (23 octombrie 1896 Moscova- 18 iulie 1982 Boston) – lingvist rus și englez, critic literar. Unul dintre cei mai mari lingviști ai secolului XX care a influențat dezvoltarea științelor umaniste, punând temelia dezvoltării analizei structurale a limbajului, a poeziei și a artei.

Încă din primii ani de studiu manifestă un interes deosebit pentru lingvistică. Este membru eminent al Cercului Lingvistic de la Moscova.

În 1926 fondează, împreună cu Nikolaï Troubetzkoï, Vilèm Mathésius și câțiva alții, renumita Școală de la Praga, o școală bazată pe teoria lingvistică.

Numeroasele sale lucrări în domeniul foneticii îl ajută să continuie studiul aprofundat despre structura și funcția limbajului.

Prin activismul și dinamismul său a reușit să organizeze diferite cercuri lingvistice nu doar la nivel național, ci și mondial.

A contribuit semnificativ la dezvoltarea lingvisticii ca știință. Este unul dintre fondatorii structuralismului în lingvistică și studii literare. Unele dintre operele sale prezintă un mare interes pentru Psiholingvistică.

Prin activismul și dinamismul său a reușit să organizeze diferite cercuri lingvistice nu doar la nivel național, ci și mondial.

A contribuit semnificativ la dezvoltarea lingvisticii ca știință. Este unul dintre fondatorii structuralismului în lingvistică și studii literare. Unele dintre operele sale prezintă un mare interes pentru Psiholingvistică.

Roman Jakobson, în articolul său Poezia gramaticii și gramatica poeziei abordează problema raportului dintre valoare referențială, cognitivă și ficțiunea lingvistică. În această problemă un rol indispensabil îl joacă noțiunile gramaticale.

După părerea lingvistului Eduard Sapir, propozițiile de tipul: țăranul omoară rățușca și omul ia puiul exprimă noțiuni relaționale identice, într-un mod identic.

O deosebire între noțiuni gramaticale nu înseamnă cu necesitate și o situație diferită a stărilor de fapt respective.

Dacă unul din martori afirmă că ţăranul a omorât răţuşca, în timp ce altul declară că răţuşca a fost omorâtă de ţăran, nimeni nu va putea susţine că cele doua afirmaţii se contrazic reciproc, deşi diateza activă şi cea pasivă reprezintă noţiuni polar diferite în gramatică.

Următoarele propoziţii se referă la una şi aceeaşi stare de lucruri: Minciuna este un păcat sau A minţi este ceva păcătos;A minţi înseamnă a păcătui; Mincinoşii păcătuiesc;Mincinosul păcătuieşte sau este un păcătos.

Numai modul de prezentare diferă, în principiu aceeași propoziție declarativă poate fi exprimată cu ajutorul autorului (mincinosul, păcătosul) sau al acţiunii (a minţi, a păcătui) şi noi putem prezenta aceste acţiuni sau „de parcă” ar fi abstractizate (acţiunea de a minţi) şi materializate (minciuna, păcăliţi), sau atribuindu-le subiectului ca un atribut al său (păcătos). Partea de cuvânt este una din categoriile gramaticale care reflectă „nu atât analiza noastră intuitivă a realităţii, cât mai degrabă capacitatea noastră de a reda această realitate într-o multitudine de scheme formal diferite.

Conform lui Fortunatov, ficțiunile lingvistice se realizează deplin. Astfel, „sensurile formale” sunt utilizate cel mai frecvent în poezie. Philip Sidney în Defence of Poesie declară că în ceea ce-1 priveşte pe poet, el nu susţine nimic şi de aceea nu minte niciodată, în această privinţă „ficţiunile poetului sunt lipsite de nesinceritate”, după cum formulează foarte potrivit și Jeremy Bentham.

„Figura gramaticală” repetată, despre care Gerard Manley Hopkins - inovator al poeticii şi al poeziei - spune că ar reprezenta împreună cu „figura de sunet” principiul constitutiv al versului, poate fi sesizată mai ales în formele literare.

Definiţia lui Sapir, citată mai sus, poate fi aplicată de minune la asemenea secvenţe învecinate: Ele reprezintă într-adevăr acelaşi tip de propoziţie şi se deosebesc numai în ceea ce priveşte ornamentul material.

Există mai multe studii care încearcă să interpreteze diferitele variante ale acestui paralelism canonic - sau aproape canonic, cum ar fi: monografia lui Gonda, care conţine un mare număr de

observaţii interesante despre „grupurile de cuvinte binare echilibrate”;

studiile lui Newman și Popper despre parallelismus membrorum în Biblie;

lucrările lui W. F. Albright, F.M. Cross, S. Gevirtz şi H.L. Ginsberg etc.

Sistemele paraleliste ale artei poetice ne dau o cunoaştere nemijlocită a concepţiei naratorilor despre echivalenţele gramaticale. Analiza diferitelor feluri de licenţe poetice din cadrul paralelismului poate să ne furnizeze indicii importante în vederea interpretării structurii limbilor respective şi a ierarhiei părţilor ei componente.

Interacţiunea dintre echivalenţele şi discrepanţele sintactice, morfologice şi lexicale, diferitele feluri de contiguităţi, similitudini, sinonimii şi antinomii semantice, toate fenomenele de această natură necesită o analiză sistematică, indispensabilă pentru înţelegerea şi interpretarea variatelor artificii gramaticale din arta poetică.

Conform teoriei menționate anterior, în cântecele de drumeție ale laponilor, putem identifica acest paralelism lingvistic. Tema monotonă este formată din referiri la două persoane juxtapuse, care execută aceeaşi acţiune; ceea ce atrage după sine înşirarea de versuri de următorul tip: Eu sunt Katerina Vasilievna, tu eşti Katerina Semeonovna; eu am o pungă cu bani, tu ai o pungă cu bani; eu am o cămaşă pestriţă, tu ai o cămașă pestriță ș.a.m.d.

Paralelismul lingvistic îl întâlnim și în povestirile populare ruse despre Foma și Erioma. Cei doi fraţi urmăriţi de ghinion devin motivarea comică a unui lanţ de propoziţii paralele. Însuşirile, doar aparent diferite, ale celor doi fraţi sunt redate printr-o juxtapunere de expresii sinonimice sau prin imagini înrudite: Ei l-au descoperit pe Erioma şi l-au găsit pe Foma; ei l-au bătut pe Erioma şi nu l-au iertat pe Foma; Erioma a fugit într-o pădure de mesteceni, iar Foma într-o pădure de stejari ş.a.m.d.

Conform uneia din cele mai strălucite contribuţii la poetică ale lui Hopkins, şi anume tratatului său On the Origin of Beauty din 1865, structurile canonice „împerecheate în paralelisme”, cum ar fi poezia ebraică, sunt binecunoscute, „dar rolul important jucat de paralelismul exprimării în arta poetică nu este atât de binecunoscut”.

După studiul recent al lui F. Berry, rolul jucat de figura gramaticală în poezia universală începând din Antichitate îi mai surprinde încă pe cercetătorii literari chiar şi acum. Teoria artei poetice avea atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu o idee vagă despre gramatica poetică şi înclina să facă o deosebire între tropi lexicali şi figuri gramaticale, aceste începuturi timide au fost însă uitate mai târziu.

Orice cititor sensibil, după cum afirmă Sapir, simte instinctiv efectul poetic şi ponderea semantică a acestor mijloace gramaticale, fără să fie nevoie de o „încercare de analiză conştientă”; iar în unele cazuri poetul se aseamănă în această privinţă cu cititorul, în mod similar, atât auditorul tradiţional, cât şi cel care recită o poezie populară bazată pe un paralelism aproape constant, observă devierile, fără a fi în stare să le analizeze.

O descriere obiectivă, atentă, exhaustivă, integrală a selecţiei, a repartiţiei şi a relaţiilor reciproce dintre diferitele clase morfologice şi construcţii sintactice care se întâlnesc într-un text poetic oarecare surprinde pe cercetător prin simetrii neaşteptate şi frapante, prin structuri echivalente, aglomerări pline de efect ale unor forme echivalente, prin contraste evidente şi, nu mai puţin, prin stricta delimitare a inventarului constituenţilor morfologici şi sintactici folosiţi în poezie.

Contrastele din fondul gramatical reprezintă deseori un punct de sprijin pentru împărţirea unei poezii în strofe şi subdiviziuni mai mici — de exemplu dubla tricotomie din renumitul cântec de luptă husit de la începutul secolului al XV-lea: Ktozjsu bozî bojovnici.

Juxtapunerea noţiunilor gramaticale contrastante poate fi comparată cu aşa-numitul „decupaj dinamic” din montajul cinematografic, un tip de decupaj, care foloseşte juxtapunerea imaginilor sau a secvenţelor contrastante în scopul de a trezi în spiritul spectatorilor impresii pe care imaginile sau secvenţele respective, luate izolat, nu le conţin deloc.

Printre categoriile gramaticale folosite în paralelisme şi contraste figurează de fapt toate părţile de cuvânt flexibile şi invariabile: numerele, genurile, cazurile, timpurile, aspectele, modurile, diatezele verbului, substantivele

(animate/inanimate,abstracte/concrete,comune/proprii); negaţia, formele verbale (finite şi nominale), articolul; pronumele (hotărâte şi nehotărâte), diferite elemente şi construcţii sintactice.

Scriitorul rus Veresaev a mărturisit în însemnările sale personale că uneori, potrivit impresiilor sale, imaginile ar fi „doar o falsificare a adevăratei arte poetice”. De obicei, în poeziile fară imagini „figura gramaticală” este cea care domină şi substituie tropii, iar nivelul metaforic, oniric al unei poezii poate fi opus celuilalt plan al său, orientat spre realitate, printr-un contrast puternic al constituenţilor săi gramaticali.

Caracterul obligatoriu, stringent, al proceselor şi noţiunilor gramaticale din limba noastră îl constrânge pe poet să ţină seama de ele: artistul tinde fie spre simetrie şi respectă aceste structuri simple, repetabile, transparente, bazate pe un principiu binar, fie le neglijează, dacă tinde spre un,,haos organic”.

Roman Jakobson spunea că: tehnica rimei este ,,fie gramaticală, fie antigramaticală, dar niciodată agramaticală”, și acest lucru este valabil și pentru raportul dintre poezie și gramatică în genere.

După ce tratează abstractele ,,conturi ale structurii frazei”, opunându-le ,,propozițiilor izolate” și lexicului – care reprezintă ,, o componentă rudimentară și insuficientă în sine” a ordinii lingvistice – Whorf concepe ,,o geometrie “ a principiilor formale caracteristice pentru fiecare limbă dată. Caracteristica distinctivă a gramaticii constă în puterea ei de abstractizare:,, Făcând abstracție de particular și concret atât în cuvinte, cât și în propoziții, gramatica ia acel element comun care stă la baza modificărilor cuvintelor și a îmbinărilor lor în propoziții și construiește din acel element comun reguli gramaticale, legi gramaticale. În această privință gramatica amintește de geometrie, care își stabilește legile făcând abstracție de obiectele concrete, considerând obiectele drept corpuri neconcrete și stabilind relațiile dintre ele nu ca relații concrete ale unor obiecte, ci ca relații dintre corpuri în general lipsite de orice caracter concret.”

Rolul esențial care revine diferitelor pronume în structura gramaticală a poeziei se datorează faptului că, spre deosebire de toate celelalte cuvinte independente, pronumele nu sunt altceva decât unități gramaticale de relație; pe lângă pronumele substantivale și adjectivale trebuie să includem în această categorie și pronumele adverbiale așa numinte verbe substantivale (sau mai degrabă pronominale) ca a fi și a avea. Raportul dintre pronume și cuvinte nepronominale a fost în repetate ori comparat cu raportul dintre corpuri geometrice și fizice.

Alături de procedeele obișnuite, sau foarte răspândite, apar în strcutura gramaticală a poeziei multe trăsături distinctive frapante, tipice fie pentru o anumită literatură națională, fie pentru o perioadă limitată de timp.

Roman Jakoboson a arătat că cântecul husit constă din trei strofe, care prezintă un aspect tripartit și se împart în treu unități strofice mai mici – membra. Fiecare din aceste trei strofe conține conține propriile sale particularități gramaticale, pe care le-a denumit ,,similitudini verticale”. Fiecare din cele trei membra are de-a lungul celor trei strofe caracteristicile sale ,,similitudini orizontale”, după cum le-a numit, care deosebesc fiecare membrum dat dintr-o strofă de celelalte două membra.

În ceea ce privește forma, cântecul ceh de la începutul sec. al XV-lea e apropie de prescripțiile autoritare din ,,Summa clasică, postulând trei premise necesare: • totalitate (enumerare suficientă); • divizare în conformitate cu un sistem de diviziuni și

subdiviziuni omoloage (structurare suficientă); • claritate și consecvență logică deductivă (interrelație

suficientă)”.Oricât de uriașă ar fi deosebirea dintre tomism și

ideologia autorului anonim al acestei Zisskiana cantio, forma cântecului satisface pe deplin postulate artistice ale lui Toma de Aquino: Simțurile se bucură de lucrurile bine proporționate ca de ceva înrudit cu ele; căci și percepția senzorială este un fel de rațiune, ca orice facultate cognitivă.

Structura gramaticală a corarului husit corespunde principiilor compoziționale ale picturii cehe contemporane. În tratatul despre pictura epocii husite, P. Kropacek anlizează stilul de la începutul secolului al XV-lea și atrage atenția asupra unei compartimentări concordonate și sistematice a suprafeței, asupra unei subordonări stricte a părților componente față de compoziția totală și asupra utilizării echilibrate a contrastelor.

Exemplul ceh ne permite să aruncăm o privire fugitivă asupra problemei captivante a corespondențelor dintre funcția gramaticii în arta poetică și funcția geometriei în pictură. Nu este vorba numai de problema fenomenologică a înrudirii interne a celor doi factori, ci și de o tendință istorică concretă spre o dezvoltare convergentă și spre o interacțiune între poezie și artele plastice. Pentru problema tendinței și tradiției analiza gramaticală ne oferă importante puncte de reper. În cele din urmă, trebuie să găsim un răspuns la o problemă vitală, și anume: în ce fel își transformă poezia inventarul tradițional de mijloace artistice, adaptându-l unui scop și reevaluându-l în lumina noilor ei sarcinii?

De exemplu, capodopera poeziei revoluționare husite a moștenit de la bogatul stoc de rechizite al artei gotice ambele feluri de paralelisme gramaticale, sau - ca să vorbim ca Hopkins - ,,comparația bazată pe asemănare” și ,,comparația bazată pe neasemănare”. Trebuie să analizăm în ce fel combinarea acestor două procedee, în esență gramaticale, i-a dat poetului posibiliatea să realizeze o trecere omogenă, convingătoare, plină de efect de la cântecul religios de la început la argumentația războinică din a doua strofă și apoi la comenzile militare și strigătele de luptă din final.