TEFS C NR 9-10-11.ppt

Vasile Firiteanu Ph.DBirth date: 09.12.1948UEFA PRO Licence holderLecturer at Universitatea de Vest, Timisoara

UNIVERSITATEA EFTIMIE MURGU REŞIŢAFACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

TEFSC 9-Principiile de instruire în educaţie fizică şi

antrenament sportivC 10-Tendinţe şi orientări metodologice în

educaţie fizică şisportC 11- Ereditatea şi mediul

UEFA Study Group Scheme Title

9. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv

Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli, directive etc., care trebuie respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea, desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.

Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează asemănător pen tru toate activităţile umane.

Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe specifice" şi tocmai de aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă informaţii numai asupra principiilor de instruire din domeniu deoarece activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de instruire adevărat.


Clasificarea principiilor: A. principii de instruire 1 - participării conştiente şi active 2 - intuiţiei 3 - accesibilităţii 4 - sistematizării şi continuităţii 5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice 6 - însuşirii temeinice B. principii de educaţie 1 - educării prin munca şi pentru muncă 2 - unităţii 3 - educarea prin şi pentru colectiv 4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative C. alte principii 1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice 2 - activităţilor personale, cotidiene.


Principiul participării conştiente şi active Implică: - participarea conştientă; - participarea activă a subiecţilor; - se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice; Cerinţe: 1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a

exerciţiilor fizice; 2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă 3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului

predat: - „activismul”; - conştiinciozitatea în execuţii; - iniţiativă; - autonomie în alegerea unei soluţii; - capacitate de adaptare la propriile particularităţi. 4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament: a se

evita supraaprecierea / subaprecierea activităţilor, explicarea sau justificarea succeselor şi insucceselor trebuie să se facă având la bază argumente obiective;


Principiul intuiţiei - implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta

senzorială) în cunoaşterea umană; - este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai

important, implică treapta logică a cunoaşterii; Intuiţia <=> o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor,

analizatorilor, receptorilor organismului uman. Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă

pentru rezolvarea unor situaţii; - presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se

forma o imagine cât mai exactă despre ceea ce se învaţă. Analizatorii: - vizuali - tactili - auditivi


Principiul intuiţiei

Pentru stimulare se folosesc: - Demonstraţia / demonstrarea - Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme,

casete video etc), - Observarea execuţiei altor subiecţi. Cerinţe: Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare

sau prin materiale „intuitive”) să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea;

Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de semnalizare → se împiedică abstractizarea şi generalizarea - procese ale gândirii foarte importante în EFS


Principiul accesibilităţii Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de: - vârstă - sex - nivel de pregătire - individualizarea / personalizarea ► faza superioară a accesibilităţii Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruieşie” (în

activitatea independentă): selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice; stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic; folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de

însuşire a unor acte sau acţiuni motrice de către subiecţi; adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie

la nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor; diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.


Cerinţe: necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de

practicare EFS; stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la

stimuli; necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii

didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire: Cele trei reguli clasice ale practicii didactice 1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul

forţei necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice; 2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar

criteriul îndemânării necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;

3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi, care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie - pe cele deja însuşite.

Principiul accesibilităţii


Principiul sistematizării şi continuităţii Importanţă în: - elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de

planificare / programare a activităţii - de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport Cerinţe: 1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în

concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport.

2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi pre dat în activitatea care urmează..

3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat / planificat încât să se asigure o legătură logică între lecţii şi între etapele de pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ etc, în ordinea lor crescândă.

4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie, întreruperile, deci absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în urmă greu de recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru organismul subiecţilor.


Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice – ( al „modelării”) Deprinderile / priceperile motrice <=> valoare practică ▼▼▼ transferabile în activităţile practice de timp liber ▼▼▼ aplicate în condiţii variate Principale mijloace prin care se realizează: - jocurile sportive bilaterale; - traseele sau parcursurile aplicative; - ştafetele; - unele jocuri de mişcare / dinamice etc.


Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”) - condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte

principii de instruire. Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe: accesibilitate; sistematizare; continuitate; participare conştientă şi activă; generalizare etc. .

UEFA Study Group Scheme Title Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”) Cerinţe: 1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor

motrice, atât în fiecare activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar şi în timp, adică într-o succesiune „mare” de activităţi concrete.

Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport:

- dezvoltarea fizică / corporală; - calităţile motrice; - deprinderile şi / sau priceperile motrice. 2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se

încerce însuşirea unui volum prea mare din materialul de învăţat 3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a

materialului predat, deci - indirect - şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod ritmic, să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive


Metodele în Educaţie Fizică şi Sport

- aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem de metode) se face cu scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire;

Etimologia cuvântului „metodă”: grecescul metho ↔ către, odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii unor obiective; metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în scopul

realizării obiectivelor instructiv-educative. Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care emite

informaţii) şi acţiunile beneficiarului (recepţionează aceste informaţii); Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate şi

reglate de profesor sau antrenor


Procedeele metodice

Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare a acestora.

Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt doar procedeele metodice:

-procedee metodice de exersare: prin circuit; intervale; ridicarea de greutăţi; izometrie etc.


Clasificarea metodelor Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) : metode de instruire propriu-zisă;

metode de educaţie;

metode de apreciere, verificare şi notare;

metode de corectare a greşelilor de execuţie;

metode de refacere a capacităţii de efort.


Metode de instruire propriu-zisă

Metode verbale a) expunerea verbală: - povestirea; - explicaţia; - prelegerea; b) conversaţia; c) studiul individual; d) brain storming-ul.


Metode verbale .Expunerea verbală - se realizează prin limbaj; - trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi. Povestirea - se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar; - trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi. Explicaţia clară; logică; concisă; oportună; precede demonstraţia; însoţeşte demonstraţia; urmează demonstraţiei; Prelegerea - se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior; - la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.


Metode verbale

Conversaţia - se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu

subiecţii în procesul instructiv educativ; - acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de

conţinutul şi metodologia instruirii; - se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai

probleme legate de procesul de instruire. Studiul individual - se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de

specialitate mai mult în antrenamentul sportiv.

Brain storming-ul


Metodele intuitive Demonstraţia - cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model; - poate fi realizată: - de conducător (demonstraţie nemijlocită); - de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica de execuţie - demonstraţie

mijlocită ). - se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme, tehnici

moderne (filme, diafilme, kinograme, diapozitive, etc.). Observarea execuţiei altor subiecţi: - trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul procesului

instructiv-educativ care stabileşte dinainte tematica de observat; - în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi scoase în

evidenţă aspectele pozitive şi negative; - se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în cadrul lecţiilor

dar şi în competiţii sau concursuri de nivel diferit; - capacitate de observare este educabilă.


Metodele practice Exersarea finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire; aparţine în exclusivitate subiecţilor; în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea şi

controlul cadrelor de specialitate; Tipuri / Modalităţi de Exersare: Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice; Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice; Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale; Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare; Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a

exerciţiilor fizice; Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare

independentă a exerciţiilor fizice.


10Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şisport creează cadrul general pentru aplicarea metodelor de instruire; sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi practicii domeniului; evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii; sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi de perspectivă

ale educaţie fizice şi sportului; nu trebuie considerate metode; se împart în două mari categorii, în funcţie de imaginaţia şi

creativitatea subiecţilor: a. de tip euristic (provenienţă din termenul grecesc "heurisken" = a

afla, a descoperi) - solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii

subiecţilor. b. de tip noneuristic - solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginaţia şi creativitatea

subiecţilor.


Strategii de tip euristic

Problematizarea; Tratarea diferenţiată; Demonstraţia şi explicaţia Activitatea de exersare: Frontală; pe grupe; echipe, ateliere, pe perechi individuală.


Strategii de tip algoritmic Modelarea; Instruirea programată; Exerciţiul; Algoritmizarea; Raţionalizarea; Obiectivizarea; Standardizarea; Operaţionalizarea; Cuantificarea;

Optimizarea


Strategii de tip euristic

Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport - presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul

accesibilităţii instruirii); în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta

principiul individualizării; se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice / modificabile,

(„închise sau deschise” în funcţie de temele abordate; - se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la

nivelul grupelor de nivel valoric, ceea ce implică verificări la începutul perioadei de pregătire a subiecţilor;

- presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea unor categorii de exerciţii fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară);

- liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor;


Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport Are eficienţă maximă când: - se aplică în cazul: - exersării - transmiterii de informaţii - se realizează prin: - număr de repetări - ritm de execuţie - amplitudine - structuri motrice - aspecte vizate: - obiective - conţinut - forme de organizare a exersării - metodologia didactică - evaluare.


Modelarea 1. Ca metodă de investigaţie ştiinţifică:

reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub forma unui sistem simplificat, similar sau analog cu fenomenul (Mitra şi Mogoş);

proces de construire a unui model, o operaţie de studiu sau de cercetare a fenomenelor cu ajutorul modelelor ideale sau materiale (Firea);

metodă de studiere a unui fenomen (originalul) al realităţii pentru a se putea elabora modelul său;

metodă de studiere a realităţii cu ajutorul modelelor. 2. Ca metodă de învăţământ, de instruie:

pregătirea subiecţilor în corelaţie cu indicatorii cuprinşi în modelele elaborate;

vizează mijloacele, metodele, paşii metodici şi tehnici de lucru. 3. Ca principiu de instruire: - orientează întreaga organizare şi desfăşurare a conţinutului şi

procesului de pregătire.


Modelul - mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau în parte un sistem

organizat, mai complex. Caracteristici: - eficient; - simplu; - fidel originalului; - relevant Clasificare: a) după natura lor: - ideale (cerinţe maxime în raport cu fenomenul real); - materiale (machete, scheme similare sau analogice). b) după calitatea lor:

empirice, stabilite pe bază de rutină prin aprecieri subiective; logice, verificate parţial sau total prin determinări; matematice, exprimate cifric în proporţii şi procente.

c) după termenul pentru care sunt elaborate: - finale, intermediare, operaţionale


Componente ale modelului de educaţie fizică

capacitatea de organizare; dezvoltarea fizică armonioasă; capacitatea motrică:

- generală (calităţi motrice de bază şi deprinderi motrice de bază şi utilitare);

- specifică (deprinderi specifice şi calităţi specifice). - capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice: Autoorganizare Autoconducere Autoapreciere Exerciţiile fizice sunt modele operaţionale executate: - într-o succesiune logică; - cu dozare precisă; - cu grad ridicat de eficienţă.


Instruirea programată - orientare metodologică care aprofundează modelarea

instruirii; Constă în:

fragmentarea conţinutului învăţării în elemente scurte, accesibile (secvenţe, paşi metodici, doze, cuante);

-plasarea lor într-o ordine de dificultate unică pentru toţi subiecţii;

-elaborarea unui program logic bazat pe schema: stimul-reacţie-control - împărţirea conţinutului instruirii în părţi stabilind secvenţele şi

paşii tipici pentru posibilităţile de învăţare a diferitelor categorii de elevi.


Instruirea programată Se va preciza: mărimea cuantumul dozele de informaţii ... ...pe care elevii trebuie să le însuşească cu tendinţa declarată

de a le individualiza, de a întări gradul însuşirilor de către ei, în deplin acord cu particularităţile lor morfo-funcţionale. aplicarea operaţiilor trebuie să fie astfel făcută încât să

spargă cadrele rigide ale unei deprinderi care s-ar fi putut forma fără voia elevului, să purifice operaţiile şi să o facă mobilă;

instruirea programată stabileşte doar mărimea sarcinilor, deci a cantităţii de informaţii (concretizate în secvenţe şi paşi de instruire).


Tipuri de programare: a) liniară (Skinner) - subiectul este condus de însuşirea

conţinutului instruirii printr-o succesiune de unităţi mici, identică pentru toţi ►erori minime / progresele sigure

b) ramificată (Crawder), în care subiectul alege în funcţie de temă, unul din cele 3-4 răspunsuri construite de profesor, pe care îl consideră corect: răspuns greşit ► o programare secundară

Se aplică în trasee, ştafete, tactică, etc. Aspecte comune ambelor tipuri:

solicită o participare activă şi independentă, o individualizare a instruirii;

presupune o structurare gradată a materialului de învăţat; se poate folosi instruirea manuală şi cea mecanică;

Instruirea programată


Deosebiri: - liniară reduce la minimum greşelile / ramificată foloseşte greşelile

subiectului pentru a-l orienta pe calea cea dreaptă; - liniară parcurgerea materialului de învăţat nu depinde de calitatea

răspunsului subiectului / ramificată, alegerea răspunsului de către subiect determină calea pe care se va merge mai departe.

Principii: progresului gradat; paşilor mici; întăririi imediate a răspunsului; ritmului individual de muncă; repetiţiei.

Instruirea programată


Algoritmizarea Particularităţi: - reprezintă procesul de elaborare a algoritmilor Este un ansamblu de reguli pentru efectuarea unui sistem de operaţii într-o ordine

dată în vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip; ea urmează standardizării, valorificând logic şi raţional mijloacele standardizate

prin stabilirea succesiunii lor optime în lecţie şi sistemele de lecţie; Constă:

în folosirea unor acţiuni sau respectarea unor reguli într-o anumită succesiune sau ordine pentru a realiza un obiectiv propus sau a rezolva o problemă care nu se modifică pe parcurs, rămânând în limite constante;

denumirea de algoritm este derivată din numele lui Al-Horezmi, matematician arab de la începutul secolului al IX-lea;

este la origine un procedeu de calcul folosit în matematică şi logică, unde, pornind de la anumite date se ajunge la stabilirea unor rezultate prin intermediul unui şir de operaţii;

- reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard prin care se rezolvă probleme asemănătoare;


Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport Algoritmia:

transpune în viaţă principiile didactice; respectă legea transferului; evită interferenţa; scade sau exclude cazurile de plafonare.

Tipuri de algoritmi: specifici conţinutului procesului de instruire; specific activităţii profesorului sau antrenorului;

- specifici activităţii subiectului. Algoritmii reprezintă o succesiune de operaţii prin care se rezolvă situaţii

tipice, standardizate; - vizează conţinutul procesului instructiv-educativ; Algoritmizarea constă în alegerea celor mai eficiente exerciţii, dispuse

într-o succesiune logică, bine cuantificată, pentru a rezolva o situaţie tipică, standard.

- se mai numeşte şi model operaţional.


Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport Cerinţe metodologice în elaborarea lor: - trebuie realizată o analiză logică a structurii materialului de

învăţat; - să fie în concordanţă cu: - legile dezvoltării fizice a organismului uman; - ale dezvoltării calităţilor motrice; - formării deprinderilor motrice; - educarea comportamentului necesar lucrului independent şi în

grup; - să fie optimali (puţini, dar buni); - să fie riguros dozaţi, cuantificaţi; - să fie codificaţi prin litere şi cifre; - să fie însoţiţi şi de unele aspecte care vizează activitatea

subiecţilor si evaluarea randamentului lor.


Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport

Dezavantaje în lecţii apar situaţii pentru care nu se pot elabora şi aplica

algoritmi (jocuri sportive, ştafete, structuri de gimnastică, etc.);

nu se dezvoltă creativitatea, inventivitatea. La baza strategiilor de tip algoritmizat stă exerciţiul fizic ceea ce

presupune: - respectarea riguroasă a exersării în condiţiile

obiectivizării predării; - respectarea raţionalizării; - respectarea standardizării acesteia. A nu se confunda exerciţiul cu repetarea


Problematizarea Particularităţi:este o variantă a euristicii, o aplicare a învăţării prin

descoperire, a învăţării active; - unii specialişti o ridică la rang de principiu; Dezvoltă: - Gândirea creatoare - Interesul - Imaginaţia - Curiozitatea Subiectul: - Observă situaţiile - Analizează situaţiile - Compară situaţiile - Verifică situaţiile - Depune o intensă muncă intelectuală; Problematizarea provoacă o situaţie conflictuală între nivelul de cunoştinţe,

deprinderi, priceperi şi posibilităţile subiectului.


Problematizarea Stârneşte: - Curiozitatea - Interesul - Mobilizarea în rezolvarea problemei Problemele puse nu trebuie să depăşească posibilităţile

subiectului; situaţiile problemă au rol de ipoteză. Etape în aplicarea ei:

profesorul ajută subiectul în rezolvarea problemei; subiectul colaborează cu colegii în rezolvarea ei;

- subiectul rezolvă singur problema.


Problematizarea Direcţii de aplicare în EFS:

- aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor subiecţilor în cadrul traseelor aplicative, a jocurilor bilaterale, în combinaţii şi linii acrobatice şi ritmice;

- când se prezintă o situaţie problematică care poate fi rezolvată pe mai multe căi, iar subiecţii sunt puşi să aleagă calea care se pretează cel mai bine la disponibilităţile lui;

- când nu se prezintă nici o soluţie, subiecţii urmând a decide

calea de rezolvare.


11- Ereditatea şi mediul Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologică a

patrimoniului genetic aflat în strâns raport cu mediul înconjurător. În dezvoltarea organismelor se produc echilibre dinamice între sisteme aflate

în interrelaţie. Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltări ontogenetice a individului. Influenţa ereditară (în urma studiilor efectuate pe gemeni) se exercită asupra: - însuşirilor morfologice - înălţimea corpului, lungimea extremităţilor

inferioare, lungimea trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice şi lungimea extremităţilor superioare;

- mobilităţii articulaţiilor; - timpului de reacţie; - rezistenţei speciale (anaerobă) şi rezistenţei generale (aerobă); - însuşirilor de motricitate şi forţă; - forţa muşchilor (spatelui); - viteza mişcării elementare - îndemânarea. - forţa mâinilor;


Ereditatea şi mediul - flexibilitatea şi mişcările articulaţiilor umărului - coordonarea vizual – motrică; - indicele capacităţii respiratorii; - indicii transformării anaerobe; - nivelul acidului adenozintrifosforic şi al acidului lactic. Antrenamentul nu conduce la o creştere esenţială a premiselor

ereditare. În grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de

factorii de mediu, apte pentru antrenament se pot enumera: - greutatea corpului; - frecvenţa mişcărilor; - forţa în regim de viteză.


Ereditatea şi mediul Factorii de mediu joacă un rol important în acele discipline sportive, în

care este esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge dificultăţile.

Informaţia genetică poate fi valorificată numai sub influenţa condiţiilor de mediu.

Organismul uman aflat sub influenţa factorilor de mediu se poate transforma numai în urma reacţiilor determinate genetic.

Orice fenomen vital sau patologic este influenţat genetic. Adaptabilitatea genetică este pusă pe seama concordanţei dintre

ereditate şi mediu. Perioadele critice de creştere şi dezvoltare, în strânsă legătură cu

perioada optimă de influenţă, pot modifica principalele însuşiri ale organismului.

Întâlnim factori prielnici şi neprielnici acţiunilor motrice care, în consens cu factorii ereditari definesc dezvoltarea individuală a fiecărui organism în parte.


Ereditatea şi mediul Factorii ereditari în relaţia cu mediul reprezintă componenţa

conservatoare, limitativă. Factorii ereditari nu pot fi modificaţi. Organismul moşteneşte informaţii cifrate în anumite secvenţe

nucleice care controlează anumite calităţi individuale ce sunt legate de procese metabolice şi care se transformă, dezvoltă numai sub influenţa factorilor de mediu.

Un mediu prielnic în strânsă relaţie cu factori psihologici, biologici, care au în vedere producţia de energie, substratul aerob şi anaerob, calităţile motrice şi structura somatică creează premisele dezvoltării superioare a performanţelor fizice.

Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin confruntări diferenţiale de gemeni identici şi fraterni (Klissouras, 1993).


Aptitudinile motrice Cuvântul „aptitudine” derivă din aptus (latină) <=>„apt de...” ;

ability, capacity (engleză); aptitude (franceză);

Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi.

După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a obţine performanţe.

P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă.

O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea ereditară.


Aptitudinile motrice M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi

psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii, accentuând faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia. Autorul subliniază că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în vedere rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă)..

Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin. Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de educatibilitate.

Performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic, energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor aptitudinale conduce la rezultate deosebite.

Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus.


Aptitudinile motrice

Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran 1972).

Apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor este condiţionată atât de: Factori interni:

atitudinile; înclinaţia faţă de muncă; interesul, etc

Factori externi: - mediul; - educaţia; - activitate.


Talentul - talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de

dezvoltare a acesteia (Ş. Zisulescu,1971), fiind formată din ansamblul dispoziţiilor funcţionale şi a sistemelor operaţionale dobândite, ce mijlocesc obţinerea unor performanţe şi realizări deosebite care deosebesc indivizii.

- aptitudinea - cultivată şi perfecţionată continuu în vederea obţinerii unor performanţe asupra cărora planează creativitatea, originalitatea şi stilul execuţiilor - devine talent;

- însuşirile ale talentului: - creativitate - originalitate - ingeniozitate - flexibilitatea (gândirii).


Caracteristici ale individului talentat inteligenţă deosebită; impresionabilitate; exigenţă faţă de sine, năzuieşte către perfecţiune; putere de muncă; personalitate multilateral dezvoltată; pasiune pentru muncă.

Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu.


Talentul şi selecţia acestuia În practica sportivă unul din momentele cele mai importante şi, totodată, cel

mai critic, este selecţia talentelor sportive. În lumea sportivă se fac programe speciale care se ocupă de selecţia celor

susceptibil de a face sport de performanţă. Procesul de alegere a subiecţilor cu caracteristici deosebite pentru un sport

sau altul se face individual, pe baza unor metode şi teste obiective şi ştiinţific valabile.

Cu cât factorii subiectivi sunt mai puţini, cu atât selecţia este mai eficace. Talentul este dat de suma interrelaţiei dintre factorii endogeni şi exogeni. Dintre factorii endogeni amintim: calităţile motrice–forţa, viteza,

coordonarea, caracteristicile antropometrice, sistemele şi aparatele fiziologice, funcţionale, factorii psihologici.

O parte dintre aceştia (diferite manifestări ale forţei, greutatea corporală, diametrele) pot fi dezvoltate sub influenţa factorilor ambientali (antrenament), pe când alţii (viteza, statura) sunt foarte greu de modificat de către stimuli externi.


Factorul exogen cu un rol important în performanţa sportivă îl constituie antrenamentul.

Previziunile sunt foarte greu de făcut; nu putem ştii la ce nivel al dezvoltării diferiţilor parametric va ajunge un tânăr în momentul atingerii vârstei adulte.

Previziunile se pot face pe seama unor corelaţii; astfel, în ceea ce priveşte statura, corelând datele unor subiecţi aflaţi la vârsta copilăriei cu cele ale unor adolescenţi (Nádori L.,1993) putem spune că, primii, dacă prezintă o talie superioară au o corelaţie mai bună; băieţii de 11-12 ani au o talie mai mare decât media; astfel, mai mult ca sigur, la vârsta adultă ei vor avea o statură superioară mediei populaţiei adulte.

De aceea perioadele cele mai critice pentru investigaţii vor fi cele cuprinse între 11-12 şi 16-17 ani.


Din literatura de specialitate se pot extrage date în ceea ce priveşte posibilităţile de a prognoza posibilităţile maxime de dezvoltare a unor constante la vârsta adultă. Astfel:

- VO2 max se poate prognoza încă de la vârsta de 11 ani; - rezultatele obţinute la testele motrice ne indică starea actuală, dar în nici

un caz nu putem prevede posibilităţile maxime de la vârsta adultă, poate doar în cazul în care se fac analize care să scoată în evidenţă antrenamentele, tipul de activitate anterioară şi vârsta biologică.

Calităţile motrice se pot determina în mod optim la vârsta adolescenţei (Nádori L., 1993) astfel:

Viteza: 10-13 ani Forţa (diferite zone musculare): 13 -17 ani Forţa –Viteza (sărituri): 12 –13 ani Rezistenţa (aerobă): 10 –13 ani Rezistenţa (anaerobă): 13 –16 ani Caracteristici antropometrice: - Băieţi: de la 12 ani - Fete: de la 11ani.


Pentru evaluarea practică a talentelor sportive, aceste cunoştinţe sunt aplicabile condiţionat, căci:

- sunt stabilite frecvent doar unele caracteristici, cele care nu au putut fi puse în raport direct cu întreaga activitate a sportului;

- nu există dotarea necesară pentru măsurători de rutină pe un număr mare de indivizi;

- valabilitatea altor caracteristici se modifică şi aceasta influenţează raporturile dintre caracteristici.

Este îngreunată stabilirea criteriilor de selecţie, deoarece se perfecţionează şi antrenamentul, ca proces social.

Chiar dacă aceste cunoştinţe nu îşi arată eficienţa direct în practica de triere şi selecţie, totuşi cercetările pe care ele se bazează sunt deosebit de valoroase.


Ele reprezintă cercetări fundamentale pentru stabilirea certitudinii caracteristicilor capacităţii de performanţă sportivă ca şi a procesului de dezvoltare în condiţiile specifice ale antrenamentului şi activităţii sportive şi pot contribui la confirmarea criteriilor testelor aplicate pentru identificarea şi promovarea talentelor sportive.

S-au realizat şi publicat numeroase cercetări ştiinţifice sportive privind cele mai diferite zone ale problematicii sportului, iar cunoştinţele obţinute au format baza ştiinţifică pentru redactarea celor mai importante decizii privind politica sportivă.

Sistemul sportiv, analizat în întregul său, prezintă mari deficienţe structurale şi de conţinut în ce priveşte depistarea – selecţia – promovarea – conservarea şi reorientarea talentelor.

Lipseşte încă transpunerea sistematică a cunoştinţelor teoretice şi a observaţiilor practice în programe formulate concret şi coroborarea cu indicaţiile corespunzătoare privind modul de acţiune.

Promovarea talentelor presupune, în primul rând, conservarea talentelor, nu doar „verificarea materialului uman”. Se antrenează nu numai „musculatura” sau „circulaţia sanguină” ci, în principal, personalitatea tânărului.


Antrenorul este cel ce are un rol primordial în ceea ce priveşte selecţia tinerilor pentru sportul de performanţă; ei ştiu „ce” şi „pentru ce” trebuie să caute; ei trebuie să ştie să se orienteze, să ştie unde şi ce să caute. Aprecierea calificată a antrenorului (analiză/prognoză) formează baza determinării certe a talentului, a selecţiei şi a promovării acestuia. Antrenorul trebuie să diferenţieze cu grijă între un talent potenţial, pe de-o parte, şi avantajul de dezvoltare şi maturizare individuală, pe de altă parte (dezvoltare timpurie/târzie).

Talentele se formează în timp! A promova talentul înseamnă – simultan –conservarea şi îndrumarea sa completă şi optimă.


Talentul se diferenţiază, dezvoltă şi evoluează în timpul procesului de antrenament. Factorii ambientali, bazele metodologice şi ştiinţifice ale pregătirii fizice şi sportive, mediul şi modul de viaţă, condiţiile de pregătire etc. reprezintă condiţii determinante pentru manifestarea şi afirmarea talentului sportiv la nivel de copii şi juniori.

Persoanele talentate obţin performanţe de excepţie. Motivul constă în aceea că ei posedă unul sau mai multe premise de performanţă, care se manifestă calitativ diferit la fiecare individ în parte.

În selecţie, un prim pas, deosebit de important este stabilirea criteriilor de selecţie. Acestea se efectuează pe baza sistemului de calităţi/valori cerute de un anumit sport. În acest fel majoritatea criteriilor se bazează pe un model final. De aceea, prima fază a selecţiei vizează acele calităţi ce vor fi necesare ca, la vârsta adultă, sportivul să prezinte anumite manifestări ale capacităţilor sale fizice, psihice şi intelectuale care să-l facă apt de a da un randament maxim într-o anumită ramură sportivă; totodată se va lua în calcul faptul că structura performanţei se modifică în paralel cu dezvoltarea procesului de antrenament.


Oamenii de ştiinţă au căutat să găsească factorii care se manifestă în structura performanţei, caracteristicile care determină performanţa, ca şi factorii stabili sau variabili din procesul de evoluţie. S-a intervenit cu prioritate în profilul cerinţelor (structura de pregătire), cu ajutorul ratelor de creştere a normelor şi domeniilor de norme care au fost modificate în funcţie de stadiul cunoştinţelor. Acest mod de abordare, caracteristic practicii de triere şi selecţie, a adus la o gamă tot mai largă de procedee şi mijloace de înregistrare a talentelor sportive şi de promovarea lor. Clasificarea complexă “talent sportiv – demn promovat” sau “netalentat” a ridicat mari dificultăţi.

Limitele modului de abordare prezentat mai sus pot consta în: - multitudinea de date diferite (caracteristici somatice, rezultatele testelor de

motricitatae, metode psihologice sau sociologice cu afirmaţii verbale) greu de sintetizat în final şi totuşi incomplete;

- includerea acestor date printre acelea privitoare la dezvoltarea biologică şi socială eterogenă a copiilor şi juniorilor;

- gradul explicativ diferit al unei caracteristici, obligatorie pentru aprecierea aptitudinii.


Premisele genetice şi influenţele mediului ambiant şi social sunt factorii activi a dezvoltării generale ca şi a pregătirii capacităţii de performanţă a omului. Performanţele de excepţie se bazează pe caracteristici genetice, de mediu şi/sau sociale şi pe interrelaţia între ele.

Oamenii de ştiinţă din diferite domenii caută să arate care dintre acestea au o influenţă mai mare sau mai mică în apariţia şi dezvoltarea elementelor sportive de excepţie. Răspunsul medicilor la această problemă: capacitatea de performanţă este medie, sub forma specific sportivă este realizată prin anomalii biofozice şi biochimice. Este vorba de aspecte antropometrice şi morfologice (structura organelor, compoziţia chimică a organelor şi a corpului, coordonarea nervoasă şi hormonală). Criterii asemănătoare le găsim şi la alţi oameni de ştiinţă pentru domenii ca: creativitatea, inteligenţa sau caracteristici importante din activitatea specific sportivă, respectiv dezvoltarea performanţei sportive.




Documents

TEFS C NR 9-10-11.ppt