of 208 /208
ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU ISTORIA ROMÂNILOR DE LA AFIRMAREA ETNICĂ ROMÂNEASCĂ LA CREAREA „DACIEI ROMÂNEŞTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU · Ţările Române în secolul ... coincide în timp cu secolele IX–XI, perioadă de criză şi destrămare a statelor mari, specifice evului mediu timpuriu:

  • Author
    others

  • View
    9

  • Download
    1

Embed Size (px)

Text of ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU · Ţările Române în secolul ... coincide în timp cu secolele IX–XI,...

  • ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU

    ISTORIA ROMÂNILOR – DE LA AFIRMAREA ETNICĂ ROMÂNEASCĂ LA CREAREA

    „DACIEI ROMÂNEŞTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

  • Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ŞTEFANESCU ŞTEFAN

    Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crearea „Daciei româneşti” sub conducerea lui Mihai Viteazul/Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

    208 p.; 20,5 cm Bibliogr. Index

    ISBN 973-725-375-2 94 (498)

    © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

    Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON

    Bun de tipar: 29.09. 2005; Coli tipar: 13 Format: 16/61×86

    Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

    Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro

    e-mail: [email protected]

  • UNIVERSITATEA SPIRU HARET

    ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU

    ISTORIA ROMÂNILOR – DE LA AFIRMAREA ETNICĂ ROMÂNEASCĂ LA CREAREA

    „DACIEI ROMÂNEŞTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

    EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

  • 5

    CUPRINS

    Cuvânt înainte …………………………………………………….. 7

    Capitolul I. Spre sinteza statală românească ………………. 9

    Capitolul II. Populaţie şi realităţi socio-economice în secolele X-XVI ……………………………………………

    25

    Capitolul III. Ţările Române în secolele XIV-XVI. Identitate statală şi putere ………………………………….

    39

    Capitolul IV. În apărarea ţării şi a „Creştinătăţii” ………….. 59

    Capitolul V. Domnitori şi Comandanţi de oşti români, eroi ai „Creştinătăţii” ………………………………..

    77

    Capitolul VI. Rezistenţă şi progres. Ţările Române în secolul al XVI-lea ……………………………………….

    105

    Capitolul VII. Mihai Viteazul. Între „Respublica christiana” şi monarhia absolută ……………………………

    145

    Glosar …………………………………………………………….. 167

    Repere cronologice ……………………………………………….. 181

    Domni, voievozi şi principi din Ţările Române până la începutul secolului al XVII-lea ………………………………………………

    193

    Orientare bibliografică ………………………………………. 201

  • 6

  • 7

    Cuvânt înainte În condiţiile de azi, ale unei explozii informaţionale, progresul în

    ştiinţă nu este posibil în afara existenţei unui sistem informaţional bine conceput şi realizat.

    În domeniul istoriei – ştiinţă prin excelenţă a informaţiei ample şi variate –, mai mult decât în alt domeniu al ştiinţei, eficienţa cercetării presupune atât lărgirea orizontului cunoaşterii, cât şi perfecţionarea metodologiei de investigaţie ştiinţifică.

    Cercetarea istorică instituţionalizată la nivel european şi mondial pune pe prim-planul scenei omenirii interdependenţa tuturor naţiunilor, ceea ce fiecare ţară a primit de la altele şi ceea ce a dat, dezvoltarea sentimentului de solidaritate internaţională. Rezultă de aici necesitatea deplasării accentului în investigaţia istorică de la istoria evenimenţială la istoria civilizaţiei.

    În discursul său de recepţie la Academia Română (17 mai 1911), N. Iorga – care ocupă în umanismul modern un loc de excepţie – arăta: „Viaţa unui popor e necontenit amestecată cu vieţile celorlalte, fiind în funcţiune de dânsele şi înrâurind necontenit viaţa acestora.

    Fiecare naţiune e o energie, având izvoarele şi împrejurările ei deosebite, caracterul şi misiunea ei specifică. Dar nici una din aceste energii nu se poate izola absolut pentru studiu, şi nu trebuie să fie izolată pentru aceasta”.

    Poziţia geografică a determinat, în bună măsură, istoria popoarelor, le-a imprimat specificitatea.

    Aşezarea la Dunărea de jos, cel mai important fluviu al continen-tului, a întărit poporului român legătura cu Europa şi i-a deschis, totodată, prin Marea Neagră, legătura cu Asia Mică şi lumea medi-teraneană.

    Apartenenţa la Occident prin latinitate şi la Orient prin ortodoxie a definit spiritualitatea românească şi i-a fixat rolul de intermediere în dialogul cultural european. Născut creştin, sub semnul pecetei Romei, poporul român a trăit, în condiţiile specifice ale evului mediu, împărţit în trei state: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Conştiinţa originii

  • 8

    comune, a unităţii de neam şi limbă a locuitorilor, cultivată de spiritele luminate şi întărită de legăturile economice şi politice dintre cele trei state, a favorizat încercări repetate de realizare a unei unităţi statale în spaţiul etnic românesc.

    În statele româneşti, care au cunoscut în organizarea lor influenţa celei de „a doua Rome”, a continuat şi după căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană (1453) tradiţia culturală a Bizanţului. Unii dintre domnitorii români au avut conştiinţa acestei misiuni şi au acţionat în numele ei. Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu se considerau moştenitori de drept ai tradiţiei imperiale bizantine.

    În această calitate, ei şi-au asumat rolul de protectori ai bisericii ortodoxe şi continuatori ai operei împăraţilor bizantini. Domnia lor toată a fost animată de acest gând; toate faptele lor au izvorât din această conştiinţă. La curtea lor, ei au introdus fastul şi ceremonialul de la curtea împăraţilor bizantini.

    Operele de artă – pictura şi arhitectura medievală românească – se disting printr-o remarcabilă originalitate. Arta românească s-a dezvoltat pe baza creaţiei proprii şi, totodată, în strânsă legătură cu arta din ţările vecine; ea a unit într-o sinteză originală elemente de tradiţie locală cu elemente bizantine, sud-slave şi din Europa apuseană.

    Legăturile largi – economice, politice şi culturale – pe care le întreţineau Ţările Române cu alte state au înlesnit difuzarea culturii medievale româneşti în afara graniţelor şi au făcut ca Ţările Române să participe activ la dezvoltarea culturii europene.

    De la mijlocul secolului al XVIII-lea, destrămarea vechilor structuri socio-politice pe ansamblul teritoriului locuit de români a avut ca urmare formarea naţiunii române, apariţia conştiinţei şi idealurilor naţionale, organizarea administraţiei de stat, după modelul celor mai avansate state europene.

    Astăzi, când conceptul de Europa are sens de univers cultural, de stare de spirit, de efort creator în găsirea de structuri economice şi politice, care să asigure dezvoltarea liberă a popoarelor şi a identităţii lor statale, ca şi a legăturilor dintre ele, de natură să ducă la sinteza europeană, România găseşte în trecutul ei raţiunea şi speranţa, adică forţa de a face faţă destinului ei românesc şi european.

    Lucrarea de faţă se realizează într-un moment de resurecţie cultural-ştiinţifică şi de căutări în racordarea cursului istoriei noastre la ritmul de dezvoltare a ţărilor europene înaintate. Sensul profund al istoriei este de conştiinţă şi de spirit de răspundere.

  • 9

    CAPITOLUL I

    SPRE SINTEZA STATALĂ ROMÂNEASCĂ

    Poziţia geografică, dar şi structura sa etnică şi spirituală au integrat poporul român în spaţiul de geneză şi dezvoltare a ideii europene, i-au întărit conştiinţa apartenenţei la lumea în care această idee se manifesta şi solidaritatea cu celelalte popoare europene.

    Poporul român evolua, în ultimele secole ale mileniului I, spre

    forme de organizare statală proprii epocii de început a evului mediu. Uniunile de comunităţi rurale, ţările, cnezatele şi ducatele au marcat trecerea societăţii româneşti în faze noi de dezvoltare, cu particularităţi rezultate din situarea în aria romanităţii orientale.

    Dunărea era în secolele VII–X un fluviu de intens contact, comercial, cultural şi politic, al poporului român cu Imperiul romano-bizantin.

    Conştiinţa apartenenţei la civilizaţia romano-bizantină este atestată ca existând la români încă în faza primelor formaţiuni statale. Când unuia dintre ducii români din Transilvania, Menumorut, cuceritorii maghiari i-au cerut să le cedeze teritoriul, acesta a refuzat, invocând în apărarea lui sprijinul stăpânului său „împăratul din Constantinopol”.

    Creşterea numărului de ştiri despre români (volohi, vlahi, valahi) coincide în timp cu secolele IX–XI, perioadă de criză şi destrămare a statelor mari, specifice evului mediu timpuriu: carolingian, morav, bulgar şi kievian.

    Izvoare istorice bizantine, ruseşti, maghiare, polone sau germane consemnează prezenţa românească în confruntările pentru fixarea noii hărţi politice a teritoriului, care cuprindea Europa centrală şi de sud-est.

  • 10

    Notarul anonim al regelui Bela menţionează în cronica sa Gesta Hungarorum existenţa la sfârşitul secolului al IX-lea a trei formaţiuni statale – ducate (voievodate) sau ţări – în Banat, Crişana şi Podişul Transilvaniei –, conduse de Glad, Menumorut şi Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte două ducate sau voievodate, unul cu centrul la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad – jud. Timiş). Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor „ţări ale românilor”, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Ţeligrad (jud. Alba), Moigrad (jud. Sălaj) şi Moreşti (jud. Mureş), reşedinţe ale unor căpetenii politice.

    Vita Sancti Gerardi, Moresanae ecclesiae episcopi, izvor din prima jumătate a secolului al XI-lea, cuprinde date cu privire la organizarea ducatului bănăţean şi la legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul. În acea vreme, ducatele (voievodatele) româneşti evoluau de la formaţiuni de mai mică întindere spre forme statale mai întinse şi mai bine organizate, adică spre constituirea unei singure formaţiuni statale, a unui voievodat unic. Eforturile de cucerire a Transilvaniei de către arpadieni (sfârşitul secolului al XI-lea – începutul secolului al XII-lea) au împiedicat consolidarea formaţiunilor statale existente. Regalitatea maghiară a fost constrânsă să admită totuşi mult timp existenţa unor ţinuturi de autonomie românească pe ansamblul teritoriului românesc intracarpatic, fapt reflectat şi în statutul de autonomie pe care l-a avut Transilvania în cadrul regatului maghiar.

    Alcătuiri statale similare celor amintite de Notarul anonim al regelui Bela în Transilvania se aflau, în secolul al X-lea, şi în alte părţi ale României de azi. În Dobrogea, o inscripţie, descoperită în satul Mircea Vodă (jud. Constanţa), menţionează, pentru anul 943, existenţa unui jupan Dimitrie, conducător al unei jupe (unitate politico-administrativă).

    Izvoare literare, confirmate în relatările lor de dovezi arheologice, atestă un avânt economic la Dunărea de Jos în secolul al X-lea, de mare însemnătate pentru înţelegerea fenomenelor politice care se vor naşte sau care se vor desfăşura aici.

    Dezvoltarea economică caracteriza nu numai regiunea dobrogeană, ci şi câmpia din stânga Dunării, de care economiceşte

  • 11

    teritoriul dintre Dunăre şi Mare era strâns legat. În timpul expediţiei marelui cneaz de Kiev, Sviatoslav, contra Bizanţului, în anul 969, elemente stăpânitoare din stânga Dunării s-au solidarizat cu cele din regiunea dobrogeană, trecând de partea marelui cneaz de Kiev. Ele au continuat să-l sprijine pe Sviatoslav chiar şi atunci când, în anul 971, oastea lui era asediată la Silistra de bizantini. Ca să oblige cetatea să se predea şi ca să taie legătura dintre aliaţii din Câmpia Munteniei şi cei asediaţi, împăratul bizantin Ioan Tzimisches (969–976) a chemat o flotă pe Dunăre şi a organizat incursiuni în regiunea din stânga Dunării. În urma acestor acţiuni, unii stăpânitori locali au trecut de partea Bizanţului. Soli trimişi de câteva fortăreţe s-au prezentat împăratului cu oferte de închinare. Tendinţa de emancipare a conducătorilor locali, orientarea lor politică spre forţele din afară care ar fi putut, într-un fel sau altul, să-i sprijine, au căpătat în cursul secolului al X-lea şi mai ales spre sfârşitul lui o largă extindere pe teritoriul locuit de români. Din Vita Sancti Gerardi rezultă că Achtum, stăpânitorul politic (princeps) de la începutul secolului al XI-lea al ţinutului dintre Orşova şi Mureş (în Banat), întreţinea legături cu Bizanţul şi sprijinea politica Imperiului bizantin în măsura în care aceasta servea intereselor lui.

    În secolele XI–XIII, spaţiul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare, pecenegi, uzi, cumani şi tătari. Aceşti nomazi au cauzat imense distrugeri materiale şi umane, au frânat dezvoltarea societăţii de la nordul Dunării şi au împiedicat pentru o bună perioadă de timp strângerea alcătuirilor politice locale în formaţiuni de stat mai puternice.

    În contact cu populaţia românească, unele elemente din rândul pecenegilor, uzilor şi cumanilor au părăsit viaţa nomadă şi s-au asimilat cu timpul în mediul românesc; ele au pătruns chiar în rândul clasei stăpânitoare, contribuind – în special cumanii, care spre sfârşitul stăpânirii lor s-au creştinat –, prin forţa şi legăturile pe care le aveau printre cuceritori, la întărirea formaţiunilor statale locale, care reapăreau ori de câte ori se manifestau situaţii de criză în rândurile năvălitorilor nomazi. O sinteză între românii autohtoni şi populaţiile türce – pecenegi în speţă – admitea N. Iorga ca fiind la baza formaţiunilor statale de la Dunărea de Jos, din Dobrogea, conduse de Tatos, numit şi Chalis, Sesthlav şi Satza, amintite de Ana Comnena

  • 12

    ca fiinţând la sfârşitul secolului al XI-lea. Cu faţa spre Bizanţ, aceste formaţiuni statale încercau să imite ducatele bizantine de graniţă; întinderea stăpânirii lor şi în câmpia din stânga Dunării îl făcea pe marele savant să considere că istoria vieţii politice organizate a poporului român trebuie să înceapă cu aceste alcătuiri politice. Este interesant de remarcat coincidenţa între ridicarea formaţiunilor statale din Dobrogea şi momentul în care izvoarele istorice încep să sublinieze rolul politic al populaţiei româneşti de la nordul Dunării. Geţii din stânga Dunării pe care Mihail Psellos şi Ana Comnena îi arată ca aliaţi ai sauromaţilor (pecenegilor) împotriva Bizanţului sunt, foarte probabil, români de la nordul Dunării. Cu prilejul expediţiei din 1148 la nordul Dunării împotriva cumanilor, bizantinii au luat ca prizonier un şef local, Lazăr. Judecând după nume, care nu este turanic, Lazăr era – s-a spus – un conducător român supus cumanilor, fie un cuman, creştinat sub influenţa supuşilor săi.

    La est de Carpaţi, începând cu secolul al XI-lea, un şir de date documentare ilustrează rolul însemnat pe care-l jucau în anumite împrejurări formaţiunile statale româneşti. Izvoarele polone care stau la baza cronicii lui Jan Długosz consemnează că în anul 1070 valahii au luptat alături de Viaceslav de Poloţk împotriva lui Boleslav al II-lea cel Îndrăzneţ, regele Poloniei.

    În acest context general, în care realităţile politice româneşti ies din anonimatul rezultat din suprapunerea stăpânirilor nomade, se observă creşterea tendinţei formaţiunilor statale din spaţiul carpato-danubiano-pontic de a se organiza şi de a-şi extinde teritoriul. Acest fapt contravenea intereselor statelor vecine, care căutau să se folosească ele de criza care cuprindea stăpânirile nomade.

    Încercarea regalităţii maghiare de a se înstăpâni la sud şi est de Carpaţi s-a izbit de sistemul de organizare a populaţiei de aici. În 1234, papa Grigore al IX-lea se adresa lui Bela, fiul şi coregentul lui Andrei al II-lea, regele Ungariei, cerându-i să silească pe Valahii (Walatii) din episcopatul Cumanilor să asculte de episcopul Cumanilor. Papa îşi exprima îngrijorarea că „pseudoepiscopii” Valahilor „care ţin ritul grecilor” câştigau de partea lor drept credincioşi din regatul Ungariei, atât Unguri, cât şi Teutoni, care „trec la dânşii, ca să locuiască acolo, alcătuind un singur popor cu pomeniţii Walati”.

  • 13

    Organizarea religioasă a Valahilor din episcopatul Cumanilor presupunea existenţa unor structuri socio-politice destul de însemnate, pentru a provoca îngrijorarea papei, şi care funcţionau sub pojghiţa de hegemonie turanică.

    În prima treime a secolului al XIII-lea este atestată şi în partea de nord-vest a Ţării Româneşti o alcătuire statală, de tipul mărcii militare de graniţă, sub numele de Banatul de Severin. Situat la graniţa de sud-est a regatului Ungariei, Banatul de Severin cuprindea partea răsăriteană a Banatului timişan, care i-a păstrat numele şi l-a transmis comitatului Caraş-Severin. Banatul de Severin mai cuprindea o fâşie în Oltenia. Acest fapt explică numele de Ţara Severinului, dat uneori, în izvoare, Olteniei.

    Tentativele de impunere a suzeranităţii maghiare la sud şi est de Carpaţi au fost întrerupte de marea invazie a tătarilor. În iureşul lor, tătarii au distrus totul pe unde au trecut, au înfrânt rezistenţa statelor din Europa răsăriteană şi centrală şi au modificat harta politică a acestor părţi. După cataclismul produs de marea invazie mongolă din 1241-1242, instaurarea păcii mongole (pax mongolica) a înlesnit refaceri, în forme modificate, ale structurilor sociale şi politice existente. Plecarea cumanilor în Ungaria, de teama tătarilor, a dat posibilitatea românilor să-şi manifeste tot mai insistent efortul de emancipare politică, căutând acele alianţe care puteau sluji, în condiţiile istorice date, interesele lor.

    Regele Ungariei, Bela al IV-lea, revenit din refugiul în care-şi găsise salvarea în urma înfrângerii în luptele cu tătarii, a reluat politica lui Andrei al II-lea, politică de cruciadă spre răsărit şi de ofensivă în Balcani. În acest sens, el a apelat la Cavalerii Ioaniţi. Prin diploma din 2 iunie 1247 se urmărea ca Ţara Severinului (Oltenia) să fie prefăcută prin donaţia către Cavalerii Ioaniţi într-un teritoriu de cruciadă. Diploma din 1247 dezvăluie la sud de Carpaţi o societate evoluată, formaţiuni statale cu un înalt nivel de organizare. La vest de Olt fiinţau: voievodatul condus de Litovoi, care cuprindea Valea Jiului, trecând şi dincolo de munţi în Ţara Haţegului, precum şi două cnezate, ale lui Farcaş – în judeţul Vâlcea – şi al lui Ioan – spre Dunăre, în judeţele Dolj şi Olt. Acelaşi act consemnează, în amintitele zone, stăpânitori funciari – maiores terre –, care dispuneau de propriile lor cete militare şi erau chemaţi să sprijine Cavalerii Ioaniţi împotriva

  • 14

    cumanilor. La răsărit de Olt, pe Valea Argeşului şi a Dâmboviţei, atât la munte, cât şi în partea corespunzătoare de şes exista Ţara lui Seneslau, „voievodul Românilor”. Aceste realităţi socio-politice explică manifestarea în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a tendinţei, care a luat forma înfruntării militare, de a înlătura suzeranitatea maghiară. O primă încercare în acest sens a făcut-o, foarte probabil în anul 1279, voievodul Litovoi. El a căzut, însă, pe câmpul de luptă, iar fratele său, Barbat, a fost luat prizonier şi s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani. Împotrivirea faţă de un stat puternic şi plata unei însemnate sume de bani pentru răscumpărarea unui conducător de oaste atestă forţa militară şi puterea economică de care dispuneau formaţiunile statale româneşti, care nu erau departe de întemeierea unui stat de sine stătător. Litovoi, „cel dintâi domn român căzut în apărarea moşiei sale” (N. Iorga), a devenit simbolul ideii de emancipare politică a românilor.

    Reacţii similare celor de la sud de Carpaţi se manifestau şi la est de Carpaţi. Schimbările produse în constelaţia politică a Europei răsăritene în urma năvălirii tătarilor s-au repercutat asupra sistemului de alianţe ale formaţiunilor statale de pe teritoriul de la est de Carpaţi, care au continuat să se menţină şi în vremea stăpânirii tătare în aceste părţi. Pentru existenţa acestora pledează ştiri din mai multe izvoare: bula papală din 25 martie 1245, relatările din 1247 ale solului papal Giovanni da Pian del Carpini, trimis la hanul tătar, Cronica lui Thomas Tuscus (sub data de 1276-1277).

    Criza de la sfârşitul secolului al XIII-lea din Imperiul mongol a fost folosită de căpeteniile politice de la est de Carpaţi pentru a-şi consolida puterea, fapt ce constituia – ca şi în cazul provinciei de la sud de Carpaţi – indiciul închegării iminente într-un singur organism a diferitelor formaţiuni statale, ce fiinţau aici, un rol însemnat avându-l cele din nord-vest.

    Şi în Transilvania, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor, se constată încercări ale nobilimii locale de a se elibera de sub tutela regelui Ungariei şi de a-şi crea o organizaţie proprie, un regnum Transilvaniae. Unii conducători ai Transilvaniei, ca Ştefan, fiul regelui Bela al IV-lea, sau voievozii Roland şi Ladislau Borşa şi-au atribuit prerogative regale şi au încercat să ducă o politică de desprindere de Regatul maghiar. Deşi

  • 15

    Transilvania nu a reuşit să iasă de sub stăpânirea Regatului maghiar, aceasta a obţinut recunoaşterea statutului de autonomie, având drept conducător un voievod până în secolul al XVI-lea şi apoi un principe.

    Voievodatul Transilvaniei cu instituţii proprii – păstrate până la prăbuşirea Regatului maghiar sub loviturile Imperiului otoman (1526) – a fost acceptat de regalitatea maghiară ca o realitate ce nu putea fi desfiinţată. Apropierea în timp a unor momente importante în procesul de constituire a statelor româneşti pune în lumină un fapt ce merită subliniat, şi anume că, în ciuda unor condiţii istorice care împiedicau realizarea pe teritoriul României a unei singure formaţiuni statale, continua să se manifeste, până la începutul secolului al XIV-lea, o oarecare sincronizare în eforturile ce se făceau în Ţara Românească, Transilvania şi Moldova pentru creşterea şi consolidarea puterii căpeteniilor politice şi crearea unei ierarhii politice proprii.

    Schimbările survenite pe plan internaţional la începutul secolului al XIV-lea au fost folosite de căpeteniile politice româneşti de la sud de Carpaţi pentru realizarea unui stat propriu de sine stătător. Adâncirea crizei din Imperiul mongol după moartea hanului Nogai (1299) şi situaţia instabilă din Regatul maghiar, după stingerea dinastiei arpadiene, au înlesnit acţiunile conducătorilor politici de la sud de Carpaţi de unificare a formaţiunilor statale româneşti şi de grupare în jurul unuia dintre ei, a voievodului din părţile Argeşului, Basarab, pe care l-au ales mare voievod şi domn. Basarab a unificat teritoriul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre şi a devenit astfel Întemeietorul celui dintâi stat românesc de sine stătător, care a luat numele de Ţara Românească, Ţara Românilor (redat în limba slavă veche cu termenul de Valahia).

    Ingenios în folosirea puterii militare şi priceput în tainele raporturilor dintre factorii externi, de natură să influenţeze realităţile româneşti, Basarab a înlăturat infiltraţiile de stăpânire maghiară din partea de nord şi nord vest a ţării, de stăpânire bulgară din sudul şi sud-estul ţării şi a îndepărtat pericolul tătar din regiunea Gurilor Dunării.

    Opera lui Basarab a creat modelul – după expresia lui N. Iorga – pentru „cea de a doua libertate românească: Moldova”. Cel de al doilea stat românesc de sine stătător, care a luat naştere la est de Carpaţi, unde, ca şi în cazul celui dintâi, locuitorii aveau conştiinţa că

  • 16

    ei constituie o Ţară Românească, o Valahie s-a numit, pentru a se deosebi de primul stat românesc, Moldova, după numele de râu – Moldova – ce evoca nucleul de unde a pornit naşterea statului. În izvoare, pentru a nu se face confuzie cu „cealaltă Ţară Românească” (Valahia), se foloseşte termenul de „Ţara Românească a Moldovei” (Moldo-Valahia) sau Valahia Minor în raport cu Valahia Major (Ţara Românească de la sud de Carpaţi).

    Ca şi în cazul Ţării Româneşti de la sud de Carpaţi, Moldova s-a constituit ca stat de sine stătător prin unirea formaţiunilor statale româneşti, existente între Carpaţii răsăriteni, Dunăre şi Marea Neagră.

    În procesul de constituire a statelor româneşti de sine stătătoare, un factor dinamizator însemnat l-a constituit „descălecarea” din Transilvania, din Ţara Făgăraşului şi din Maramureş, la sud şi est de Carpaţi a unor reprezentanţi ai elitei politice româneşti din acele părţi, intrată în conflict cu regalitatea maghiară.

    Lărgirea schimburilor comerciale, favorizată de apariţia târgurilor şi oraşelor, precum şi de un intens comerţ de tranzit, a contribuit la dezvoltarea economică a ţinuturilor româneşti şi la creşterea puterii conducătorilor acestora. Un act emis de cancelaria papală la 4 octombrie 1332 atestă existenţa în Moldova a unor căpetenii locale care acaparaseră drepturile create de regii Ungariei pentru fosta episcopie a cumanilor (înfiinţată în 1227). În documentul din 4 octombrie 1332 se relata că „moşiile, bunurile şi drepturile episcopiei Milcoviei” fuseseră cotropite de „puternicii acelor locuri” (a potentibus illarum partium).

    Participarea în 1325 a unei oştiri româneşti, recrutată pe teritoriul Moldovei, alături de oştile polone, rutene şi lituaniene împotriva margrafului de Brandenburg adaugă noi indicii cu privire la consolidarea puterii căpeteniilor de la est de Carpaţi.

    Prilejul pentru unificarea formaţiunilor statale existente pe teritoriul Moldovei a fost dat, ca şi în cazul Ţării Româneşti, de lupta pe care ele au trebuit s-o ducă împotriva primejdiei externe, în special împotriva tătarilor, luptă ce se încadra în efortul mai larg al popoarelor din centrul şi estul Europei, care avea să ducă la slăbirea şi îndepărtarea primejdiei mongole. Victoriile din anii 1325–1328, dobândite de Basarab împotriva tătarilor, în urma cărora el şi-a întins

  • 17

    stăpânirea până la Chilia, au stimulat tendinţa de emancipare de dominaţia mongolă a căpeteniilor româneşti din Moldova.

    Când, în deceniul al V-lea din secolul al XIV-lea, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, a început expediţiile menite să înlăture presiunea mongolă de la hotarele regatului maghiar, el a găsit în sânul populaţiei româneşti un mare sprijin.

    În 1343 sau mai probabil în 1345, într-un moment în care tătarii intraseră în conflict cu negustorii italieni din Marea Neagră şi erau angajaţi în război cu Polonia, regele Ludovic cel Mare a organizat împotriva lor o mare expediţie. Conducerea operaţiunilor militare propriu-zise a fost încredinţată lui Andrei, fiul lui Lackfi, comite al secuilor, Braşovului, Bistriţei şi Maramureşului, ajutat, foarte probabil, de oşti din Ţara Românească. Victoria obţinută în 1345 a fost întregită cu noi succese militare în anul următor, 1346.

    Pe măsură ce teritoriul Moldovei era eliberat de sub dominaţia tătară, regatul maghiar căuta să-şi extindă stăpânirea la est de Carpaţi. În 1352-1353, în urma victoriilor obţinute de oştile regelui Ungariei, în care se aflau şi contingente româneşti, s-a constituit pe versantul răsăritean al Carpaţilor, pe valea râului Moldova, o marcă militară de graniţă cu centrul probabil la Baia (Civitas Moldaviae), care împingea marginea orientală a Transilvaniei dincolo de Carpaţi şi din a cărei dezvoltare avea să se nască statul de sine stătător Moldova.

    Ca o recunoaştere a aportului românilor maramureşeni la îndepărtarea pericolului tătar, în fruntea acestei mărci, menită să stăvi-lească atacurile tătare, a fost numit Dragoş din Bedeu, voievod român din Maramureş, care se distinsese în luptele împotriva tătarilor. Se întăreau, astfel, prin el, legăturile dintre Maramureş şi nord-vestul Moldovei.

    Starea de vasalitate a voievodului Dragoş, văzut ca un simplu căpitan regal, şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, faţă de coroana maghiară, a provocat nemulţumiri în sânul clasei stăpânitoare româneşti de la est de Carpaţi, a determinat hotărârea acesteia de a izgoni urmaşii lui Dragoş şi de a înlătura suzeranitatea regatului maghiar. Ca şi în cazul luptelor împotriva tătarilor, la eforturile românilor din Moldova s-a adăugat sprijinul unor căpetenii politice maramureşene, nemulţumite de politica regilor maghiari, care urmăreau să desfiinţeze în Maramureş autonomia provinciei şi să o înlocuiască prin instituţia

  • 18

    comitatului, menită să dea mai multă unitate regatului. Exponentul rezistenţei maramureşene a fost voievodul Bogdan, calificat într-un document din 1343, emis de cancelaria maghiară, ca „infidel”.

    Înfrânt în încercarea lui de a pune capăt dependenţei Maramureşului de regatul maghiar, Bogdan s-a alăturat mişcării din Moldova, ajungând conducătorul forţelor locale potrivnice politicii de expansiune a regatului maghiar la est de Carpaţi. Folosindu-se de faptul că regele Ludovic de Anjou era angajat în războiul cu Veneţia şi preocupat de problemele balcanice, ivite după moartea ţarului sârb Ştefan Duşan (1355), Bogdan a îndepărtat din scaunul Moldovei pe urmaşul lui Dragoş, Balc, fiul lui Sas, marcând, în anul 1359, un moment însemnat în procesul emancipării statului românesc de la est de Carpaţi de sub suzeranitatea maghiară.

    În acelaşi an, la sud de Carpaţi, voievodul Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab, întărea caracterul de suveranitate a statului, înfiinţând la Curtea de Argeş prima mitropolie a Ţării Româneşti; el punea prin aceasta bazele organizării autocefale a bisericii, care a devenit un puternic sprijin al domniei, atât în politica internă, cât şi în afirmarea poziţiei de independenţă a ţării.

    Coincidenţa de date în procesul de emancipare politică românească de la sud şi est de Carpaţi e deosebit de importantă pentru a sublinia paralelismul în dezvoltarea istorică a celor două ţări.

    Situate în vecinătatea regatului maghiar, ce căuta să le înglobeze în hotarele sale, statele româneşti s-au desprins treptat de sub suzeranitatea acestuia, pe măsură ce se consolidau din punct de vedere economic şi creştea puterea căpeteniilor politice locale.

    La mijlocul secolului al XIV-lea, stadiul de dezvoltare a celor două state româneşti de la sud şi est de Carpaţi era destul de avansat ca să permită desprinderea lor definitivă de regatul Ungariei şi crearea unei ierarhii politice proprii.

    În cazul Moldovei, încercările lui Ludovic de Anjou de a readuce la ascultare pe „valahii rebeli ce s-au abătut de la calea fidelităţii” s-au izbit de rezistenţa acestora. Regele Ungariei, neputând să-l aducă la „ascultare” pe Bogdan, care „spre paguba majestăţii sale” continua să domnească în Moldova, s-a văzut nevoit să renunţe la planul de a supune Moldova Coroanei Sfântului Ştefan, mulţumindu-se

  • 19

    cu confiscarea averii lui Bogdan din Maramureş, pe care a dăruit-o voievodului Balc, alungat din Moldova.

    În vremea domniei lui Bogdan, care a durat până în 1365 sau, după unele supoziţii, până în 1367, noul stat românesc – care se va numi şi Bogdania, după numele „Întemeietorului” de ţară –, şi-a întins hotarele prin înglobarea în cadrul lui şi a altor formaţiuni statale, existente pe teritoriul de la est de Carpaţi.

    Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, în urma înglobării în hotarele Moldovei şi a „Ţării de Jos”, statul românesc de la est de Carpaţi atinsese în întinderea lui ţărmul Mării Negre, incluzând şi Cetatea Albă. Roman Voievod (1391-1394) se intitula în 1392: „Marele, singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn,Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la Munte până la Mare”.

    Paralel cu procesul de constituire a statelor româneşti de la sud

    şi est de Carpaţi se desfăşura un proces similar în zona sud-dunăreană. Aici, izvoarele istorice înregistrau în secolele XI-XII creşterea nemulţumirii populaţiei împotriva stăpânirii bizantine tot mai apăsătoare. S-au manifestat un şir de răscoale antibizantine, la care au participat români sud-dunăreni, uneori şi români nord-dunăreni, bulgari, sârbi şi albanezi, cărora li s-a alăturat adesea şi populaţia greacă din regiune.

    Un moment însemnat în istoria popoarelor din zona sud-est europeană l-a constituit revolta din toamna anului 1185 a românilor (vlahilor) sud-dunăreni şi bulgarilor, în frunte cu Asan şi Petru, care au pus bazele ţaratului de la Târnovo. Românii sud-dunăreni, descendenţii vechii populaţii trace romanizate, populau regiuni sud-dunărene, în Serbia, Bulgaria, Macedonia şi Tesalia, grupul din Haemus (Balcani) fiind unul dintre cele mai însemnate. Asan şi Petru erau membrii unei familii de mici nobili valahi din Haemus. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor administraţiei bizantine care le încălca tradiţiile de relativă autonomie şi au atras în insurecţia antibizantină pe bulgari. În anii care au urmat declanşării insurecţiei, au avut loc lupte grele între vlaho-bulgari şi bizantini, în care conducătorii vlaho-bulgarilor au găsit sprijin la cumanii şi românii din câmpia nord-dunăreană. Victoriile repurtate de insurgenţi împotriva Bizanţului au dus la crearea imperiului, care ţinea seama de tradiţia politică a

  • 20

    primului ţarat şi care a intrat în istorie sub numele de „cel de-al doilea ţarat bulgar” sau, după componenţa etnică a participanţilor la înfăptuirea lui, „ţaratul vlaho-bulgar”.

    Din acest ţarat s-au desprins în secolul al XIV-lea ţaratele „de Târnovo” şi „de Vidin”, precum şi un stat pontic din care se va dezvolta „statul Dobrogea”. Acesta grupa oraşele de la Marea Neagră şi asigura legătura cu Imperiul bizantin.

    În mijlocul secolului al XIV-lea, frământările din Bizanţ, generate de luptele pentru tron, au prilejuit un fel de legitimare a existenţei „statului Dobrogea”. În 1346, conducătorul statului dobrogean, Balica, a intervenit în luptele din Bizanţ, întărindu-şi poziţia autonomă. După moartea lui, la conducerea statului a ajuns Dobrotici. Vasal, la început, Bizanţului, care i-a acordat titlul de despot, Dobrotici a intrat ulterior în conflict cu împăratul Ioan al V-lea Paleologul, care a fost constrâns, în cele din urmă, să recunoască autonomia „ţării” lui Dobrotici.

    Exercitarea autorităţii lui Dobrotici până către Gurile Dunării l-a angajat într-un lung război cu genovezii, care formaseră factorii la Vicina şi Licostomo şi voiau să-şi asigure monopolul tranzacţiilor comerciale în această regiune. Ca să facă faţă împotrivirii negustorilor genovezi, aliaţi cu Imperiul otoman, Dobrotici a desăvârşit organizarea formaţiunii statale pe care o conducea. Aceasta a devenit după 1371 un important factor politic în Peninsula balcanică. Ea avea să se numească Dobrogea, după numele celui care a reuşit să o impună ca entitate statală în sud-estul Europei.

    Ivanco, fiul lui Dobrotici, a avut şi el titlul de despot. Semn al poziţiei lui independente, Ivanco a bătut monedă proprie de aramă cu legenda în limba greacă. Suveranul dobrogean a acceptat în 1386 pacea cu statul otoman, iar în anul următor, în 1387, la Pera, a încheiat un tratat de pace şi de comerţ cu genovezii. În anul 1388, o mare expediţie otomană, condusă de vizirul Ali-paşa, ameninţa să transforme în paşalâc teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Intervenţia energică a lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, a împiedicat ca Dobrogea să ajungă sub stăpânire otomană şi a determinat unirea ei cu Ţara Românească. După câteva decenii însă, Dobrogea avea să cadă, pentru mai mult de patru secole şi jumătate, sub stăpânire otomană.

  • 21

    Formarea statelor medievale româneşti de sine stătătoare a contribuit prin stabilirea ordinii de stat şi asigurarea în mai mare măsură a securităţii populaţiei la dezvoltarea mai rapidă a economiei şi la creşterea efectivelor umane.

    Document 1

    Cnezate şi voievodate româneşti de la sud de Carpaţi menţionate în Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247)

    „În numele Sfintei Treimi una şi nedespărţită, Amin. Bela*, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururea […].

    După o îndelungată sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim din părţile de dincolo de mare, […] îi dăm şi îi dăruim lui şi prin dânsul numitei case, întreagă ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor, aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum […]. Şi mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii care locuiesc în ţara Litua – în afară de Ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus-zisa casă. Mai voim ca sus-zişii români să ajute pe sus-zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor aceşti fraţi să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă […]. Pe lângă aceasta, am dăruit amintitului preceptor şi prin dânsul casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpânit-o şi până acum – şi întru totul sub acele îndatoriri, rânduite mai sus cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem cu vederea acest lucru, că de la intrarea

    * Bela al IV-lea (1235-1270).

  • 22

    în stăpânire a despomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile ţării Cumaniei în întregime, afară de cele din sus-amintita ţară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri şi din foloase”. […]

    Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500), volum întocmit de P.P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, pp. 7-9.

    Document 2

    Ludovic I, regele Ungariei, dăruieşte lui Dragoş, „credinciosul nostru român din Maramureş”,

    mai multe sate româneşti pentru slujbele făcute regelui (1360)

    „Ludovic*, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de Salerno şi domn al ţinutului Muntelui Sant’Angelo, tuturor credincioşilor întru Hristos, celor de acum ca şi celor viitori, care vor lua cunoştinţă de cele de faţă, mântuire întru mântuitorul tuturor.

    Înălţimea regească obişnuieşte să ridice pe o treaptă mai înaltă pe supuşii săi, pentru ca, prin aceasta, coroana şi tronul regesc să se înalţe şi numărul credincioşilor să sporească.

    Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că înălţimea noastră, aducându-şi aminte de feluritele fapte de credinţă şi de preastrălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramureş, slujbe pe care ştim că le-a făcut şi le-a adus maiestăţii noastre, potrivit cu cerinţele stării şi putinţei lui, în cele mai multe treburi şi războaie ale noastre, încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre, a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate; voind noi pentru

    * Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei (1342-1382).

  • 23

    sus-pomenitele lui vrednice slujbe să-l răsplătim cu un dar regesc, pentru ca [şi] ceilalţi, văzând aceasta, să fie îndemnaţi mai cu uşurinţă la împlinirea faptelor datoratei credinţe şi să înveţe să slujească cu [şi] mai multă râvnă sub un principe slăvit, am’dat, am dăruit şi am hărăzit sus-zisului Dragoş, şi prin el, lui Gyula şi Lad, fiii săi, şi oricăror moştenitori şi urmaşi ai lor, în temeiul unei noi danii a noastre, ca un fel de răsplată cuvenită slujbelor [sale], nişte sate româneşti ale noastre numite Zalatina, Breb, Kopacsfalva, Deseşti, Hărniceşti şi Sat-Şugatag, aflătoare în Maramureş, cu toate roadele lor, cu veniturile noastre din quinquagesima*, cu dările, îndatoririle şi cu toate celelalte folosinţe, ca să le stăpânească, să le ţină şi să le aibă pe veci şi nestrămutat, ba chiar le dăm şi le hărăzim prin ocrotirea privilegiului nostru de faţă, fără vătămarea drepturilor altora. Şi [mai] poruncim şi hotărâm cu regească putere ca zisul Dragoş şi fiii săi şi moştenitorii lor să se bucure şi să se folosească pe veci, dimpreună cu numitele lor sate, de întreaga acea însuşire de nobil, de care se ştie că se folosesc [şi] ceilalţi nobili adevăraţi, dintâi şi fireşti ai regatului nostru, care luptă sub steagul regesc, cu îndatorirea totuşi ca acel Dragoş şi fiii săi şi moştenitorii lor să fie ţinuţi a ne păstra de-a pururi nouă şi urmaşilor noştri, cu nestrămutată supunere, închinarea unei curate credinţe”.

    Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între

    Ţările Române, vol. I (1222-1456), volum întocmit de acad. Ştefan Pascu ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 77.

    Document 3 Balica, principele Carvonei, trimite ajutor militar Anei de Savoia,

    văduva lui Andronic al III-lea (1346)

    […] „Iar împărăteasa, dacă a văzut că i-a mai rămas numai oraşul lui Constantin** (căci aproape toate celelalte trecuseră de partea împăratului Cantacuzino), a trimis solie la un oarecare Balica, cârmuitor

    * quinquagesima = cincizecimea, darea din oi, datorată de români regelui. ** Constantinopolul.

  • 24

    al Carvonei*, cerându-i ajutor., iar acesta a primit bucuros solia şi a trimis în ajutor împărătesei pe fraţii săi, Teodor şi Dobrotiţă, în fruntea a o mie de oşteni aleşi; aceştia trecând prin oraşele de pe ţărmul Pontului, le-au convins să se îndepărteze de împărat** şi să treacă de partea împărătesei, căci sperau să înfăptuiască lucruri mari. Şi împărăteasa i-a primit pe bărbaţi cu multă bunăvoinţă şi cinste şi a căsătorit-o pe fiica marelui duce Apokaukos cu Dobrotiţă şi l-a făcut < pe el > strateg al armatei romeilor. […]

    Fontes historiae daco-romanae III, Scriptores

    bizantini (saec. XI-XIV) ediderunt Alexandru Elian et Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 493.

    * Carvona, numele unei „ţări”, al unei formaţiuni politice, având capitala,

    probabil, la Caliacra. ** Ioan Cantacuzino.

  • 25

    CAPITOLUL II

    POPULAŢIE ŞI REALITĂŢI SOCIO-ECONOMICE ÎN SECOLELE X-XVI

    Viitorul nu înseamnă un salt în necunoscut. El se desprinde şi se încheagă din elementele pe care le oferă trecutul. Cei bătrâni rămân pentru cei care vin după ei modele, care au ştiut să pregătească în alt cadru istoric valori pentru prezent şi viitor.

    In mileniul I, mileniul etnogenezei popoarelor europene, satul era în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ca şi în alte părţi ale Europei, în condiţii istorice similare, forma de organizare a populaţiei, cu rol însemnat în conservarea structurilor socio-politice îndătinate.

    Secolul al X-lea a însemnat pentru istoria României, ca, de altfel, şi

    pentru istoria altor ţări europene, o perioadă de avânt demografic, care s-a repercutat în fizionomia vieţii rurale româneşti. S-a conturat atunci în linii generale peisajul rural, aşa cum acesta se prezenta în secolele XIV-XVI. Încă din acea vreme s-a trecut la împărţirea ţării în trupuri de moşii, s-au stabilit hotarele satelor, considerate încă de primele documente emise de cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei ca „vechi şi bătrâne”. Tot de atunci datează şi destrămarea mai însemnată a comunităţilor rurale prin ridicarea din mijlocul lor a unor elemente înstărite, care şi-au crescut cu timpul stăpânirea funciară, aservind o parte din ţărani. Alţi stăpâni de pământ au provenit din afara comunităţii rurale, din rândul cuceritorilor nomazi care, pentru întreţinerea lor şi a oştenilor din jurul lor, au obligat comunităţile rurale la dări şi slujbe.

    Cele mai vechi informaţii amănunţite despre organizarea unui mare domeniu funciar pe teritoriul României datează din anul 1075; este vorba de domeniul Mânăstirii Sf. Benedict, în părţile Bihorului. Analiza stării de dependenţă servilă a ţăranilor de pe acest domeniu ne obligă, însă, să admitem că raporturile de aservire a ţăranilor apăruseră aici de relativ multă vreme; tocmai în funcţie de aceste date îşi dobândesc înţelesul şi

  • 26

    ştirile date de Anonymus (în Gesta Hungarorum) despre „ducele Menumorut”. Acesta apare a fi de la începutul secolului al X-lea un conducător puternic, care stăpânea pământul ţăranilor din jurul „Bihariei”, avea cetăţi şi însemnate oşti.

    Regii maghiari şi însoţitorii lor militari şi politici, cucerind Transilvania prin lupte care au durat o lungă perioadă de timp, şi-au însuşit în virtutea „dreptului de cucerire” pământul a numeroase comunităţi rurale, care au intrat astfel pe drumul aservirii.

    După extinderea stăpânirii regalităţii maghiare, în Transilvania au fost aduşi colonişti din alte zone ale Europei, cu scopul consolidării acestei stăpâniri şi creşterii potenţialului economic al provinciei. Dintre colonişti, cei dintâi aduşi în Transilvania au fost secuii, aşezaţi în secolul al XII-lea de regii maghiari în colţul de sud-est al Transilvaniei. Ei trebuiau să apere în această parte graniţa, permanent ameninţată de năvălirile cumanilor şi mai apoi ale tătarilor.

    Tot în secolul al XII-lea au început să fie colonizaţi în Transilvania şi saşii, numărul lor crescând în secolul următor. Originari, unii din Flandra, alţii din Luxemburg şi Saxonia, saşii au fost colonizaţi în Transilvania în mai multe locuri: în jurul Sibiului, în Ţara Bârsei, în regiunea Sighişoara şi Mediaş, în partea de nord-est a Transilvaniei, în jurul Bistriţei şi al centrului minier de la Rodna. Ca şi secuii, saşii au găsit în ţinuturile în care au fost colonizaţi populaţia românească autohtonă, cu care au convieţuit, influenţându-se reciproc şi punând împreună în valoare bogăţiile ţării. Pentru slujbele lor, ca apărători ai graniţelor şi în vederea creşterii valorii economice a ţinuturilor în care s-au aşezat, saşii s-au bucurat din partea regilor maghiari de largi privilegii economice şi administrative, ceea ce a făcut ca ei să poată desfăşura o vie activitate politică şi economică şi să se organizeze, ca şi secuii, în unităţi administrative proprii, numite Scaune (Sedes).

    În 1211, regele Andrei al II-lea a chemat în Transilvania şi a colonizat în Ţara Bârsei pe Cavalerii teutoni, cu scopul de a apăra această zonă de incursiunile cumanilor şi de a catoliciza populaţia românească. La data aşezării lor în Ţara Bârsei, teutonii au dat aici peste o „ţară a Românilor” (terra Blacorum). Printre alte danii făcute lor, a fost şi „pădurea Românilor” (sylva Blacorum) împreună cu apele, pe care urmau să le folosească în comun cu românii. Din Ţara Bârsei, teutonii au reuşit

  • 27

    să-şi extindă stăpânirea şi asupra unei părţi din teritoriul românesc de la sud de Carpaţi.

    Ca şi în regiunile Mării Baltice, unde s-au aşezat ulterior, încălcând înţelegerea făcută cu regele Ungariei, teutonii au intrat în conflict cu puterea regală; aplanat pentru moment de papă, conflictul a reizbucnit în 1225 şi s-a soldat cu scoaterea teutonilor din Ţara Bârsei.

    O dată cu supunerea Transilvaniei de către regatul maghiar s-a accelerat aici ritmul de aservire a ţărănimii. Comunităţile româneşti de ţărani liberi au fost în parte cotropite de rege şi de aristocraţia din anturajul lui, de clerul catolic şi de elemente băştinaşe aliate puterii regale. Paralel cu formarea unor mari domenii, s-a înregistrat şi creşterea obligaţiilor ţărănimii faţă de stăpânii de pământ. Nobilimea a reuşit să obţină de la regi însemnate privilegii, care au fost consfinţite prin Bula de Aur din 1222, confirmată şi lărgită în 1231.

    Pentru a împiedica marea nobilime (potentes) să-şi crească privilegiile, prin răspândirea imunităţilor, regalitatea a dus o politică sistematică de a se sprijini pe mica nobilime.

    În sânul ţărănimii se conturau din secolul al XIII-lea trei categorii: ţărani liberi, ţărani dependenţi şi robi. Ţăranii liberi trăiau în comunităţi săteşti, care s-au păstrat mai ales în regiunile mărginaşe ale Transilvaniei, unde nu s-au putut constitui mari domenii şi unde încercările nobilimii de a aservi ţărănimea au întâmpinat o puternică rezistenţă. În schimbul unor obligaţii militare, ţăranii au continuat să-şi păstreze libertatea. În rândul ţărănimii dependente se deosebeau, prin starea economică şi juridică, mai multe categorii: ţărani dependenţi propriu-zişi, numiţi cu timpul iobagi; aceştia aveau în folosinţă un lot de pământ numit sesie, pe care-l munceau şi pentru care prestau munci şi dădeau redevenţe; ei puteau lăsa moştenire gospodăria lor proprie; jelerii, ţărani liberi, dar lipsiţi de sesie; slugile de curte, care îndeplineau diverse munci servile. Categoria socială cea mai de jos era formată, ca şi în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei, din robi. Aceştia erau la discreţia completă a stăpânilor de pământ.

    La sud şi est de Carpaţi, mai mult decât în Transilvania, dezvoltarea societăţii a fost stânjenită timp îndelungat de năvălirile şi stăpânirea ultimului val de migratori, pecenegi, uzi şi cumani, iar mai târziu şi tătari. Aceste populaţii nomade au stabilit cu autohtonii raporturi care au imprimat trăsături specifice dinamicii sociale din ţinuturile amintite.

  • 28

    Stăpânirea nomazilor s-a făcut simţită prin foarte variate obligaţii impuse ţărănimii băştinaşe, principala obligaţie constituind-o tributul. O colaborare s-a realizat între aristocraţia nomadă şi cea locală, între şefii nomazilor şi căpeteniile populaţiei româneşti, prin intermediul cărora se percepea tributul. O dată cu slăbirea şi apoi îndepărtarea nomazilor, şefii locali au continuat să perceapă dări de la populaţie în propriul interes.

    Secolul al XIII-lea a însemnat şi pentru ţinuturile de la sud şi est de Carpaţi o perioadă de extindere şi adâncire a relaţiilor feudale.

    În prima jumătate a secolului al XIII-lea, stăpânii de pământ (majores terrae) de la sud de Carpaţi dispuneau – reiese din Diploma Ioaniţilor (1247) – de domenii funciare, de un „aparat războinic” (apparatus bellicus) propriu, de organizare bisericească şi beneficiau de dijme şi corvezi.

    Odată cu „întemeierea” Principatelor Române şi a Domniei, ca instituţie, unei părţi a stăpânilor funciari – desemnaţi cu termenul de boieri, preluat din diplomatica sud-slavă – i s-au confirmat, prin acte scrise, emise de cancelaria domnească, privilegiile pe care şi le crease. Altă parte, rămânând fără privilegii, a decăzut în rândul ţărănimii şi termenul de cnezi (care-l traducea pe cel, de juzi şi care indica odinioară pe conducătorii comunităţilor rurale) a ajuns să desemneze pe locuitorii din satele libere.

    În încercarea de a-şi extinde domeniile pe seama pământului comunităţilor rurale şi de a-şi întări dreptul de stăpânire asupra ţăranilor, boierii, sprijiniţi de Domnie, s-au izbit de împotrivirea ţăranilor, care au făcut din solidaritatea comunitară un puternic mijloc de rezistenţă. Chiar în condiţiile în care ţăranii au fost aserviţi, solidaritatea comunitară s-a păstrat încă mult timp şi a jucat un rol însemnat în limitarea obligaţiilor impuse ţăranilor.

    Existenţa în secolele XIV-XVI a unui număr însemnat de sate libere, precum şi faptul că obligaţiile impuse satelor aservite nu atinseseră limita de a nu mai fi suportate explică, în bună măsură, epopeea românească din acea vreme. Victoriile obţinute de oştile Principatelor Române, formate în cea mai mare parte din ţărani, au asigurat o amânare cu consecinţe politice însemnate a datei la care Principatele Române au intrat în sistemul politic al dominaţiei otomane. Această amânare – punând în contrast situaţia Principatelor Române, faţă de cea a ţărilor din sudul Dunării, transformate în paşalâcuri – a îngăduit poporului român un

  • 29

    progres economic, bazat pe dezvoltarea oraşelor, a producţiei de mărfuri şi a schimbului. Progresul economic a avut consecinţe însemnate în creşterea numărului populaţiei, în dezvoltarea culturii şi a artei.

    În ceea ce priveşte organizarea satelor comunitare libere, a satelor de „moşneni” (în Ţara Românească), de „răzeşi” (în Moldova), perimetrele lor, de forme diferite, cuprindeau două părţi distincte: vatra satului, în care erau grupate casele sătenilor, şi hotarul satului, format din terenul agricol, păduri, izlazuri şi fâneţe.

    În vatra satului, ţăranii aveau în stăpânire proprie locuri de casă, de livadă şi grădină. Pădurile, izlazurile şi fâneţele constituiau proprietatea obştească a întregului sat. Terenul agricol se împărţea într-un număr de loturi – corespunzător numărului de gospodării – care se distribuiau periodic, de obicei prin tragere la sorţi, de unde şi numele de „soartă” ce se dădea acestor loturi. De aici şi zicala: „Cum ţi-o fi soarta”. În Ţara Românească, loturile se mai numeau „delniţe”, iar în Moldova „jirebii”. Reîmpărţirea periodică a loturilor de pământ avea ca scop să împiedice formarea unor proprietăţi private prin folosinţă îndelungată, prin transmiterea an de an şi din generaţie în generaţie a aceloraşi loturi pentru muncă aceleaşi gospodării. Reîmpărţirea loturilor urmărea să menţină în conştiinţa oamenilor faptul că ei sunt proprietari numai în grup, iar cât priveşte folosirea individuală, ea se schimbă periodic.

    În afară de această împărţire a pământului pe „delniţe”, care era generală, se întâlnea adesea împărţirea pe „bătrâni”, sau pe „moşi”. Teoretic, aceasta era o împărţire egală a pământului între cete cu genealogie comună, descendente din cei care prima dată au întemeiat sau au împărţit satul.

    O variantă larg răspândită a împărţirii satului „pe bătrâni” sau „pe moşi” era împărţirea „pe părţi”, unităţi independente de genealogia satelor. Ca şi în cazul împărţirii „pe delniţe” şi „pe bătrâni”, împărţirea „pe părţi” nu era o împărţire reală, hotărnicită pe teren, ci presupunea drepturi teoretice, nehotărnicite.

    În Ţara Românească, izvoarele istorice amintesc şi împărţirea „pe funii”. Sistemul împărţirii „pe funii”, determinat de configuraţia solului, presupunea despărţirea moşiei în fâşii lungi care cuprindeau părţi la munte, în deal, la câmpul cu arătură, la râu, la fânaţ, la păşune. Părţile care în mod normal nu puteau să intre în toate „funiile” – pădurea, izlazul etc. – rămâneau în folosinţă comună.

  • 30

    Faţă de împărţirile deja menţionate, împărţirea „pe funii”, delimitate pe teren, era un pas însemnat spre despărţirea individuală a stăpânirii pământului în interiorul obştii. Aceasta a fost continuată de împărţirea „pe locuri” şi „pământuri”, întâlnită încă în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi care reprezenta o dezvoltare a formei individuale de stăpânire a pământului. Nici în cazul acestei împărţiri nu se poate vorbi de o împărţire definitivă a întregului teritoriu, deoarece pădurea, apele, păşunile, care formau cea mai mare parte a suprafeţei satelor, rămâneau nedespărţite, stăpânirea lor bazându-se pe drepturi proporţionale cu întinderea locurilor stăpânite de fiecare familie.

    În secolele XIV-XVI, locuitorii satelor aservite au continuat şi ei, în cea mai mare parte, să trăiască în vechea formă de organizare a comunităţilor (obştilor) săteşti. Satele aservite păstrau încă, mai ales în secolele XIV-XV, aspectul unor grupuri sociale strâns legate, atât de strâns încât satul era considerat de stăpânul de pământ ca un întreg, asupra căruia el nu-şi putea îngădui încă unele abuzuri. Stăpânul de pământ nu putea sparge unitatea satului şi înstrăina părţi din el, putea împărţi doar venitul lui, rezultat din dările şi muncile locuitorilor, cu cel căruia îi dăruia sau îi vindea o parte din sat.

    Tehnica agricolă folosită continua să fie în secolele XIV-XVI încă rudimentară. Cum cea mai mare parte a teritoriului ţării era acoperită de păduri, pregătirea terenului pentru cultură se făcea prin defrişări şi desţeleniri permanente. În „curăturile” obţinute cu ajutorul focului, toporului, sapei sau plugului era pregătit pământul pentru semănături de grâu, mei, secară, orz sau ovăz. Prima recoltă, „în ţelină”, era, de obicei, destul de bogată; cea de-a doua, „în prosie”, era potrivită, a treia, obţinută prin arătură „în răsprosie”, era aşa de săracă, încât după cel de-al treilea an ţăranii se vedeau obligaţi să semene pe alte terenuri, nou defrişate.

    În afară de această tehnică agricolă, numită „moină sălbatecă”, se practica şi „moina reglementată”, care presupunea alternarea dintre cereale şi iarbă pe acelaşi teren, folosit constant an de an. În acest caz, agricultura se făcea pe o tarla sătească (la început una, apoi două şi chiar mai multe), împărţită de obşte între membrii ei în chip egalitar. Se practica, de asemenea, cultura alternantă – de două cereale, urmată de lăsarea în ogor (1 an): cereale de toamnă, cereale de primăvară, lăsarea în ogor. O asemenea tehnică agricolă presupunea şi ea „tarlalele” (minimum 3), organizate colectiv de către obştea satului.

  • 31

    Păstoritul, răspândit nu numai în satele de munte – cum, îndeobşte, s-a afirmat –, ci şi în câmpie, unde ponderea lui a fost uneori mai mare ca la munte, cunoştea tipuri diferite: sedentar, pendulator, transhumant.

    Asupra unor elemente importante ale peisajului rural, ca numărul şi structura populaţiei, variaţiile demografice etc., izvoarele istorice dau puţine ştiri, pentru a face posibilă întocmirea unor serii statistice. Există, totuşi, indicii din care ne putem da seama de anumite schimbări demografice. Numeroasele pierderi umane cauzate de epidemii, ca şi luptele permanente purtate în apărarea libertăţii de stat n-au putut, desigur, să fie compensate decât printr-o însemnată creştere a efectivelor populaţiei. În această privinţă sunt elocvente două fenomene amintite în izvoarele istorice: 1) fenomenul de „roire a satelor”, care era un fel de sciziparitate a unui sat mai vechi în locul căruia apăreau două sau mai multe sate noi; 2) fenomenul de creare a unor sate de colonizare („slobozii”), prin chemarea unor colonişti din afara hotarelor ţării. Existau şi cazuri de „slobozii” cu colonişti strânşi din ţară. Satele de colonizare erau create în ţinuturile cu slabă densitate a populaţiei, în special în câmpie, unde din cauza deselor incursiuni de oşti străine fenomenul de „pustiere” a satelor era mai frecvent.

    Creşterea numărului populaţiei, pe care a doua jumătate a secolului al XV-lea o atestă, şi pătrunderea la sate a economiei băneşti, exprimată prin transformarea produselor agricole în marfă, au dus la mărirea consumului de mărfuri realizate în oraşe.

    Pe măsură ce se înmulţeau la sate cumpărătorii de mărfuri meşteşugăreşti, creşteau numărul şi diversitatea acestor mărfuri. O importanţă deosebită prezintă în această privinţă menţionarea uneltelor agricole printre mărfurile care se vindeau în mediul rural, deoarece ea sublinia legăturile reciproce dintre dezvoltarea schimbului şi creşterea productivităţii muncii în agricultură. În privilegiul acordat de Ştefan cel Mare negustorilor din Liov, la 3 iulie 1460, se menţionează că aceştia desfăceau în Moldova, pe lângă unele articole de lux, şi mărfuri de mai largă întrebuinţare: coase, seceri şi fiare de plug. Sporirea efectivelor populaţiei, alături de alţi factori ca extinderea suprafeţelor agricole, creşterea cantităţilor de cereale, în special de cereale marfă, explică în mare măsură creşterea însemnată a preţului satelor cumpărate şi vândute de boieri în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

  • 32

    Creşterea numărului populaţiei a avut urmări importante şi în ceea ce priveşte organizarea teritorială şi economică a domeniilor funciare; ea a dus la schimbări în raportul dintre suprafaţa rezervei seignoriale (boiereşti) şi cea ocupată de loturile ţărăneşti, dintre obligaţiile în muncă şi cele în produse ale ţăranilor, a contribuit la sporirea veniturilor stăpânilor de pământ. Aceştia au devenit tot mai interesaţi să aibă un număr cât mai mare de ţărani dependenţi şi în acelaşi timp să-şi întărească dreptul de stăpânire asupra lor. La sfârşitul secolului al XV-lea, ca să împiedice plecările ţăranilor de pe moşie, stăpânii le-au impus, în cazul în care ar fi voit să se strămute, o dare specială, „găleata de ieşire”, un fel de compensaţie materială pentru pierderea mâinii de lucru.

    Un număr însemnat de ţărani s-a îndreptat spre oraşe, situate în cea mai mare parte în regiunea subcarpatică şi la Dunăre. În a doua jumătate a secolului al XV-lea se constată, de altfel, o creştere a populaţiei oraşelor, atingând în unele cazuri proporţii comparabile cu ritmul de dezvoltare a unor oraşe din ţările Europei apusene. În ajunul cuceririi ei de către turci, Cetatea Albă, de exemplu, ajunsese să aibă circa 20.000 de locuitori.

    Nevoile de alimentare ale locuitorilor din oraşe, în creştere în urma exodului rural şi a imigrărilor unor alogeni – şi care nu toţi se puteau aproviziona din „ocolul” oraşelor , au stimulat producţia de cereale – marfă în lumea satelor. Aceasta, o dată apărută sub imboldul pieţei interne, s-a îndreptat şi în afara graniţelor ţării. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, izvoarele înregistrează un mare belşug şi ieftinătate a produselor alimentare, o creştere a exportului de grâne.

    Într-un raport, din 14 septembrie 1474, consulul cetăţii Caffa asigura pe superiorii săi că, în depozitele de la Moncastro (Cetatea Albă), cereale „sunt destule”, fapt ce dovedeşte existenţa unei însemnate cantităţi de grâne în porturile de la gurile Dunării. În 1477, prin solia trimisă puterilor europene de către Ştefan cel Mare, acesta sublinia importanţa apărării Chiliei şi Cetăţii Albe. În afară de importanţa lor militară, desigur precumpănitoare, Ştefan cel Mare avea în vedere şi rolul lor economic. Domnul român era conştient de consecinţele economice pe care urma să le aibă ocuparea lor de către oştile otomane.

    Alături de factorii economic şi demografic, cel politic a jucat şi el un rol însemnat în modificarea peisajului rural în Principatele Române. Căderea acestora spre mijlocul secolului al XVI-lea sub dominaţia otomană a încetinit ritmul lor de dezvoltare, a făcut ca mari sume de bani,

  • 33

    obţinute îndeosebi din munca ţăranilor, să fie îndreptate spre Constantinopol. Poarta otomană şi-a impus dreptul de preemţiune asupra principalelor produse ale exportului Principatelor Române, care au devenit „grânarul” Imperiului otoman. În calitate, la început, de creditori ai pretendenţilor la tronul Ţărilor Române, angajaţi mai târziu în importante afaceri comerciale, bancheri şi negustori din Imperiul otoman au venit în Principatele Române ca să-şi asigure capitalul investit, precum şi dobânzile, care spre sfârşitul secolului al XVI-lea ajunseseră la 20-25%.

    Cămătarii străini, cărora li s-a concesionat strângerea dărilor, căutau, supunând populaţia la tot felul de vexaţiuni, să-şi scoată într-un timp cât mai scurt banii ce li se datorau. Vechilor dări impuse ţăranilor li s-au adăugat noi obligaţii din care se plăteau datoriile şi darurile extraordinare pe care le făceau pretendenţii la tron diferiţilor mijlocitori.

    Înmulţirea dărilor în bani îi obliga pe ţărani să întreţină permanent legătura cu piaţa orăşenească. Când ei n-au mai putut face faţă acestor dări din vânzarea prisosurilor, au trebuit să-şi vândă pământurile stăpânilor domeniali. Celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea îi sunt caracteristice creşterea diferenţierilor în cadrul comunităţilor săteşti, aservirea unui mare număr de sate libere, pierderea de către ţăranii aserviţi a vechilor drepturi asupra pământului. Ei au ajuns să fie vânduţi individual, mutaţi de pe un domeniu pe altul. Deposedarea ţăranilor de drepturile lor asupra pământului a dat naştere la judecăţi repetate în faţa domniei, risipiri de sate, revolte, care s-au înmulţit şi au crescut ca întindere şi intensitate.

    Spre sfârşitul secolului al XVI-lea călugărul călător Luca Testanova, într-un memoriu adresat Papei, descriind suferinţele locuitorilor şi abuzurile administraţiei din Ţara Românească şi Moldova, arăta că, din cauza dărilor impuse, multe sate se risipeau. El considera că dacă bogăţiile acestor ţări nu ar fi mari şi diverse, în ele n-ar fi rămas la acea dată nici un locuitor.

    Scăderea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a numărului de ţărani liberi şi agravarea situaţiei ţăranilor dependenţi au făcut să scadă interesul ţăranilor pentru apărarea ţării, au slăbit potenţialul militar al Principatelor Române. Schimbările în situaţia ţărănimii au contribuit şi ele, alături de perfecţionarea tehnicii militare (folosirea pe scară largă a armelor de foc, fapt ce presupunea o pregătire specială), la înlocuirea în tot mai mare măsură a oastei de „ţară” cu oastea de mercenari. Sumele de

  • 34

    bani, pe care le necesita întreţinerea acesteia, adăugate atâtor altor datorii ale ţării, au secătuit visteria, au contribuit la creşterea excesivă a fiscalităţii. Interesul fiscal al statului şi cel al boierilor au făcut ca, în condiţiile marii fluctuaţii de populaţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea, să fie decretată în Ţara Românească „legarea de glie” a ţăranilor.

    În urma acestui act, intrat în istorie ca „Aşezământul” sau „Legătura lui Mihai Vodă” („Viteazul”), ţărănimea aservită a ajuns să trăiască în condiţii inferioare pe un pământ care nu-i mai aparţinea şi unde singura ei raţiune de a mai fi era munca pe care o presta stăpânului. Ţăranul a devenit pentru mult timp instrumentum ruris, el făcea parte integrantă din inventarul agricol; a scăzut interesul lui în lucrarea pământului, în ridicarea productivităţii acestuia. „Legarea de glie”, ca forma cea mai grea de aservire a ţărănimii, a dat naştere expresiei „a fi sărac lipit pământului”.

    Preţurile derizorii cu care turcii cumpărau grâul au făcut să se reducă suprafeţele însămânţate cu grâu, locuitorii au căutat să extindă cultura acelor cereale care nu erau cerute de turci (ca, de exemplu, meiul). În economia ţării o mare pondere a căpătat, până în secolul al XIX-lea, creşterea vitelor.

    Situaţia precară a ţăranilor era împărtăşită şi de orăşeni. Desfăşurând, pe lângă activitatea meşteşugărească şi comercială, şi munci agricole pe teritoriul agricol din incinta sau din jurul oraşelor, ei erau supuşi unui regim de obligaţii similar celui al ţăranilor. Stăpânii funciari, boierii şi mânăstirile au reuşit să pătrundă prin cumpărări de bunuri funciare sau imobile în oraşe, au încercat să-i aservească pe orăşeni. Orăşenii bogaţi, la rândul lor, au căutat să-şi investească banii agonisiţi în cumpărări de bunuri funciare şi să devină stăpânitori de sate. În astfel de condiţii a decăzut adevărata activitate orăşenească, s-a schimbat mentalitatea locuitorilor, a celor bogaţi, devenind apropiată de cea a stăpânilor funciari, iar a celor mai puţin avuţi, de cea a ţăranilor. Se accentuau astfel deosebirile existente între dezvoltarea socio-economică din Principatele Române şi cea din Europa Centrală şi de Vest.

    Locuitorii târgurilor şi oraşelor, numiţi în izvoare istorice oameni târgoveţi sau orăşeni, proveneau în cea mai mare parte din rândul ţăranilor şi până în secolele XIV-XV nu se deosebeau prea mult de aceştia. Ei nu beneficiau, decât în cazuri foarte rare, de imunităţi ca locuitorii oraşelor din Europa apuseană. Târgurile erau socotite

  • 35

    proprietate domnească şi ca atare domnitorii puteau dărui unor fideli ai lor, boieri sau clerici, terenuri în vatra târgului sau venituri ale acestora.

    Alături de târgoveţi de origine română se aflau în târguri, ca meşteşugari şi negustori, diferite alte elemente etnice: saşi, armeni, unguri, greci, evrei, genovezi, aceştia din urmă stabiliţi, mai ales, în oraşele portuare de la Dunăre şi Marea Neagră. Antrenate, cele mai multe, în circuitul de schimburi internaţionale, situate pe drumurile de comerţ care uneau Europa Centrală de Peninsula Balcanică sau Marea Baltică de Marea Neagră, aşezările orăşeneşti, îndeosebi oraşele capitală, au devenit importante centre nu numai economice, ci şi culturale.

    Spre deosebire de oraşele din Transilvania, care aveau aspecte apropiate de oraşele din centrul şi apusul Europei, oraşele de la sud şi est de Carpaţi au fost lipsite, în general, de ziduri de incintă. Ele s-au dezvoltat mult în suprafaţă, cuprinzând în ocolul lor satele din apropiere şi întinse terenuri agricole. Se crea, astfel, pentru orăşeni posibilitatea ca, în anumite împrejurări sau în mod curent, unii dintre ei să împletească activitatea meşteşugărească cu cea agricolă.

    Clasa privilegiată, ca structură socială şi componentă fundamentală a societăţii medievale, era alcătuită din stăpânii de întinse domenii (marea nobilime şi boierimea) din înaltul cler, din nobilimea (boierimea) mijlocie şi mică, din patriciatul orăşenesc.

    Termenul de boier a pătruns în limba română prin filieră turanică, cu sensul iniţial de războinic, mare stăpânitor de pământ, pus în valoare cu mâna de lucru servilă. Odată cu dezvoltarea şi diversificarea funcţiilor statului, acest termen avea să desemneze pe stăpânul de pământ, deţinător sau fost deţinător al unei dregătorii, apoi pe cel care avea puterea economică, indiferent de sursa acesteia – din proprietate funciară, din comerţ sau dregătorie – şi care îi atrăgea apelativul de respect, boier.

    După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, stăpânirea funciară a crescut, s-a consolidat şi şi-a accentuat caracterul ierarhic. Ierarhia funciară era, totodată, o ierarhie militară şi politică.

    În fruntea ierarhiei se aflau domnul, în Ţara Românească şi Moldova , iar în Transilvania, voievodul. Între domn şi boieri s-au statornicit raporturi de subordonare specifice epocii, boierii datorând domnului credincioasă slujbă. Domnul, la rândul lui, le garanta boierilor stăpânirea pământului şi privilegii prin hrisoave de imunitate.

  • 36

    La începuturile organizării de stat, în ceea ce priveşte apartenenţa la starea boierească a precumpănit stăpânirea de pământ. În sfatul domnesc, la care participau boieri şi dregători, boierii fără dregătorii erau menţionaţi înaintea dregătorilor. Boierii mari – desemnaţi în Ţara Românească prin titlul de jupani şi vlastelini, iar în Moldova, de pani, care aduceau un contingent important la oastea domnească, – aveau mai mare pondere decât dregătorii. Cu timpul, boierii mari au primit dregătorii, aşa că prin termenul de boier a ajuns să se înţeleagă, mai ales, stăpâni de pământ ajunşi dregători, boieria devenind sinonimă cu dregătoria.

    În timp ce titlul de jupan era un titlu ce se moştenea, cel de vlastelin, preluat din cancelaria sârbească, era conferit de domn marilor boieri din sau intraţi în „casa domnească” şi care ocupau principalele dregătorii în stat. Titlul de jupan, cu sensul iniţial de boier prin naştere, nobil de sânge, avea să-şi lărgească cu timpul sensul şi să desemneze boierii din Sfatul domnesc, aleşi sau numiţi de domn. Paralel cu acest sens, termenul de jupan s-a folosit şi ca apelativ de respect faţă de boieri în general. În secolele XVIII-XIX, sub forma de jupân, termenul era acordat orăşenilor care practicau diverse meserii.

    În afară de dreptul de a alege pe domn, boierii s-au bucurat de privilegii, garantate de domnie, privilegii fiscale, scutiri sau reduceri de dări şi privilegii judiciare, dreptul de a fi judecaţi direct de domn, arbitru între stăpânii de pământ.

    Preocuparea constantă a stăpânilor de pământ a fost să-şi extindă domeniul şi să sporească numărul ţăranilor dependenţi. Aceştia datorau stăpânilor de moşie prestaţii în muncă şi redevenţe în produse naturale. Pentru a constrânge pe ţărani să presteze aceste servituţi, stăpânii de pământ dispuneau de cete de curteni sau slugi, care asigurau îndeplinirea obligaţiilor impuse ţăranilor.

    Termenul de slugă a avut iniţial sensul de vasal. Boierul, răsplătit de domn cu sate şi pământ, „pentru credincioasă slujbă”, devenea sluga domnului. Cu timpul, sluga desemna un dregător căruia îi fusese încredinţată o slujbă la „Curtea domnească” sau pe lângă Casa unui mare boier. Mai târziu a căpătat sensul generic de „om de casă”. În timp ce boierul era „de neam”, sluga era „de casă”.

    În secolul al XVI-lea, în cadrul schimbărilor social-economice şi politice care au avut loc, s-a petrecut şi transformarea marii boierimi din structură seniorială într-una nobiliar aristocratică.

  • 37

    Odată cu trecerea de la suzeranitatea protectoare la suzeranitatea restrictivă în raporturile otomano-române, boierimea din Ţările Române avea să îmbrace tot mai mult caracterul de aristocraţie de dregători.

    Document 1

    Despre legile Ţării Moldovei

    [...] „s-au născut două feluri de drept la moldoveni: unul scris, care se bazează pe edictele împăraţilor romani şi greci şi pe hotărârile conciliilor, altul nescris, pe care l-am putea numi pe bună dreptate obiceiul pământului, dacă chiar şi în vorbirea obişnuită este numit de către moldoveni cu un cuvânt slavon obicei*, care înseamnă datină sau uz. Dar, fiindcă cele obiceiuri, neîntemeindu-se pe nici un text scris, erau deseori abătute de la înţelesul lor adevărat de către judecători cumpăraţi şi aduceau după ele nedreptăţi, Vasile Albanezul**, domnul Moldovei, a poruncit în secolul trecut să se adune laolaltă de către bărbaţi buni şi cunoscători ai legilor ţării toate regulile scrise şi nescrise şi dintr-însele a alcătuit un codice anumit, care până astăzi este norma pronunţării unei drepte hotărâri pentru judecătorii Moldovei***”.

    Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere

    după originalul latin de Gh. Guţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 247.

    * „obiceiul pământului”, dreptul obişnuielnic, ale cărui norme s-au născut

    în sânul vechilor obşti agrare. ** Vasile Lupu (1634-1653). *** Pravila întocmită „cu zisa şi cu toată cheltuiala” lui Vasile Lupu,

    numită „Carte românească de învăţătură”, tipărită la Iaşi în anul 1646.

  • 38

    Document 2

    Formarea clasei stăpânitoare

    [...] „Abia în veacul al X-lea apare diferenţierea pe clase la români, adică formarea relaţiilor de dependenţă între stăpâni şi muncitorii pământului, dependenţi de cei dintâi. Atunci putem afla existenţa „jupanilor”, termen care înseamnă stăpân feudal, în inscripţia slavă de la Basarabi (Dobrogea) din 943. Pentru crearea acestei clase stăpânitoare se pot presupune două origini: ridicarea din rândurile obştii a unor stăpâni mai puternici şi mai bogaţi, care de la o vreme ajung să asuprească pe ceilalţi părtaşi ai obştii, cerându-le obligaţii de muncă şi de dijme faţă de dânşii (în schimbul organizării militare a satului); sau ca rezultat al aşezării la sate a unor stăpâni străini, din rândurile popoarelor migratorii, ca de pildă în Galia, Anglia şi Italia de nord. Cuceritorii străini impun băştinaşilor plata dijmei şi muncile gratuite, dar de la o vreme se confundă ca limbă şi obiceiuri cu aceşti băştinaşi. Nu este exclus ca ambele izvoare al feudalismului să fi jucat un rol concomitent în ţara noastră pentru formarea clasei stăpânitoare în feudalism...”

    P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii

    româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.175.

  • 39

    CAPITOLUL III

    ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI.

    IDENTITATE STATALĂ ŞI PUTERE

    „Am continuat în limite mici ceea ce odată a fost lumea creştină a Răsăritului. De la Bizanţ ne-au venit disciplina de stat, respectul de forme, simţul de cuviinţă, reverenţa faţă de cultură”.

    Nicolae IORGA Istoria Ţărilor Române a cunoscut în secolele XIV-XVI o splendidă

    perioadă de înflorire a statalităţii româneşti, în care consolidarea şi dezvoltarea internă economică, politică şi culturală s-au asociat strâns cu afirmarea viguroasă a Ţării Româneşti, a Moldovei şi Transilvaniei în raporturile internaţionale europene, în primul rând în Răsăritul Europei.

    Ţările Române au cunoscut aceeaşi dezvoltare generală, cu unele deosebiri izvorâte din condiţiile istorice concrete. Explicaţia se găseşte în faptul că erau locuite de acelaşi popor, de aceeaşi origine daco-romană, cu aceleaşi obiceiuri şi tradiţii, acelaşi profil spiritual, întărite prin legăturile permanente şi active, economice, politice şi culturale dintre toate teritoriile locuite de poporul român.

    Limba şi obiceiurile, mentalitatea şi religia deosebeau poporul român de popoarele vecine. Structura etnică şi cea spirituală au integrat poporul român în spaţiul de geneză şi dezvoltare a ideii europene şi l-au făcut solidar cu celelalte popoare europene. Apartenenţa la Occident prin latinitate şi la Orient prin ortodoxie a definit spiritualitatea românească şi i-a fixat rolul de intermediere în dialogul cultural european.

    Caracteristicile spirituale proprii au generat şi unele trăsături fundamentale în ceea ce priveşte individualitatea statală românească.

    Ţările Române s-au constituit din punct de vedere politic în voievodate. Ca instituţie, voievodatul era, în fond, forma evoluată,

  • 40

    dezvoltată a acelor „Romanii populare”, uniuni de obşti şi formaţiuni politice caracteristice lumii romanice în timpul invaziilor „barbare”.

    În fruntea fiecărui stat românesc era un voievod, cu prerogative suverane în Ţara Românească şi Moldova, limitate în Transilvania, care, integrată în regatul maghiar, şi-a păstrat, totuşi, autonomia în întreg evul mediu. Voievodul Transilvaniei concentra şi el în mâinile sale prerogative suverane; era „mare judecător”, guvernator şi comandant militar al comitatelor din Transilvania, dispunea de cancelarie permanentă, deşi – spre deosebire de voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti – nu se putea intitula mare voievod şi domn, singur stăpânitor, calitate rezervată doar monarhilor de sine stătători, şi nu putea bate monedă proprie, simbol al suveranităţii. Voievodul Transilvaniei depindea de coroana Ungariei, fără ca această dependenţă să fi influenţat fondul autonom al organizaţiei voievodale.

    Prerogativele suverane ale voievozilor români rezultau în mod clar chiar din titlul lor: Io sau Ioan, mare voievod şi domn, singur stăpânitor. Numele Ioan şi particula Io (forma prescurtată a lui Ioan) derivă din romanitatea bizantină, de unde a pătruns în titlul conducătorilor politici din întreg sud-estul Europei. Era un atribut teocratic cu valoare de nume-epitet, nume sfânt (nomen sacrum) şi în acelaşi timp titlu (însemnând „cel dăruit de Dumnezeu cu domnia” sau „cel ales de Dumnezeu spre a domni”). Folosirea acestui titlu, odată cu organizarea cancelariilor domneşti, era de natură să confere o mai mare autoritate suveranilor români care-l purtau. Persistenţa numelui Ioan-Io în titlul domnilor români până la începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească până la 1828, iar în Moldova, până la domnia lui Mihai Sturdza (1834-1849) inclusiv*, constituie o dovadă că nu este vorba de un simplu împrumut sau imitaţie, ci de o necesitate: afirmarea suveranităţii politice, a ideii că domnia este de natură divină, aşa cum era, de altfel, socotită monarhia în

    * În Moldova, particula Io a fost introdusă prin intermediul Ţării

    Româneşti, fiind înlocuită uneori cu prenumele de majestate din diplomatica polono-ungară: noi (nos-latin; mâ-slavon).

  • 41

    toate statele medievale. Titlul de mare voievod şi domn (de la latinescul dominus) al conducătorilor politici români* cuprinde alte atribute ale suveranităţii şi autonomiei, deoarece conţinea toate prerogativele suveranilor vremii: împăraţi, ţari, regi, despoţi etc. Domnul era conducătorul oastei întregii ţări, aşa după cum era (sau se considera) şi stăpânul ţării. El socotea ţara drept ocina sau baştina sa, în sensul că el a primit puterea de stat ca o succesiune de la tatăl sau moşii săi.

    Pentru a sublinia şi mai mult suveranitatea ţărilor pe care le cârmuiau, titlul domnilor români era întregit de atributul „de sine stătător” sau „singur stăpânitor”, ceea ce înseamnă că nu depindeau de nimeni, că nu erau supuşi nimănui. Aceste atribuţii aveau aceeaşi valoare ca şi acelea din titlul împăraţilor bizantini de autocrat (autocrator), al ţarilor bulgari şi marilor cnezi ruşi, de samodîrjets, al monarhilor din Europa apuseană. Aceste titluri marcau şi ele statutul de independenţă a statului condus de domni.

    Însemnele domniei erau: coroana, buzduganul şi sceptrul. Atributele suveranităţii domnilor români, asemenea altor suverani

    europeni ai vremii aceleia, erau, în principiu, indivizibile; erau divizibile, însă, în exercitarea lor. Domnii români, ca şi alţi suverani europeni din evul mediu, erau obligaţi să încredinţeze, temporar şi revocabil, o parte din atribuţii altor instituţii constituite, numite sau alese, mai mult sau mai puţin reprezentative. Existenţa acestor instituţii definea, de altfel, o altă caracteristică a suveranităţii ţărilor respective. Este vorba, mai întâi, de sfatul domnesc în Ţara Românească şi Moldova, de sfatul voievodului şi mai apoi al principelui în Transilvania, corespunzând „curţii regale” (curia regis) din evul mediu apusean. Şi într-un caz şi în altul, acest sfat sau con-siliu avea doar un rol consultativ, iar membrii săi erau numiţi de suveranul respectiv şi îndeplineau anumite funcţii publice sau la curtea suveranului.

    * În Ţara Românească, primului domn i s-a spus „marele Basarab Voievod” („Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, 1917-1923, p. 16). În 1359, urmaşului său, Nicolae Alexandru, i se dădea titlul de „mare voievod şi domn a toată Ungrovlahia” (E. Hurmuzaki, Doc., XIV, p.1-2). Cel mai cuprinzător titlu, incluzând teritoriile intrate în stăpânirea domnului Ţării Româneşti, a fost acela al lui Mircea cel Bătrân, care se intitula în 1406: „Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, mare Voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă