ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU · Ţările Române în secolul ... coincide în timp cu secolele IX–XI, perioadă de criză şi destrămare a statelor mari, specifice evului mediu timpuriu:

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU

ISTORIA ROMÂNILOR – DE LA AFIRMAREA ETNICĂ ROMÂNEASCĂ LA CREAREA

„DACIEI ROMÂNEŞTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ŞTEFANESCU ŞTEFAN

Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crearea „Daciei româneşti” sub conducerea lui Mihai Viteazul/Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

208 p.; 20,5 cm Bibliogr. Index

ISBN 973-725-375-2 94 (498)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 29.09. 2005; Coli tipar: 13 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro

e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU

ISTORIA ROMÂNILOR – DE LA AFIRMAREA ETNICĂ ROMÂNEASCĂ LA CREAREA

„DACIEI ROMÂNEŞTI” SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL –

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

5

CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………….. 7

Capitolul I. Spre sinteza statală românească ………………. 9

Capitolul II. Populaţie şi realităţi socio-economice în secolele X-XVI ……………………………………………

25

Capitolul III. Ţările Române în secolele XIV-XVI. Identitate statală şi putere ………………………………….

39

Capitolul IV. În apărarea ţării şi a „Creştinătăţii” ………….. 59

Capitolul V. Domnitori şi Comandanţi de oşti români, eroi ai „Creştinătăţii” ………………………………..

77

Capitolul VI. Rezistenţă şi progres. Ţările Române în secolul al XVI-lea ……………………………………….

105

Capitolul VII. Mihai Viteazul. Între „Respublica christiana” şi monarhia absolută ……………………………

145

Glosar …………………………………………………………….. 167

Repere cronologice ……………………………………………….. 181

Domni, voievozi şi principi din Ţările Române până la începutul secolului al XVII-lea ………………………………………………

193

Orientare bibliografică ………………………………………. 201

6

7

Cuvânt înainte În condiţiile de azi, ale unei explozii informaţionale, progresul în

ştiinţă nu este posibil în afara existenţei unui sistem informaţional bine conceput şi realizat.

În domeniul istoriei – ştiinţă prin excelenţă a informaţiei ample şi variate –, mai mult decât în alt domeniu al ştiinţei, eficienţa cercetării presupune atât lărgirea orizontului cunoaşterii, cât şi perfecţionarea metodologiei de investigaţie ştiinţifică.

Cercetarea istorică instituţionalizată la nivel european şi mondial pune pe prim-planul scenei omenirii interdependenţa tuturor naţiunilor, ceea ce fiecare ţară a primit de la altele şi ceea ce a dat, dezvoltarea sentimentului de solidaritate internaţională. Rezultă de aici necesitatea deplasării accentului în investigaţia istorică de la istoria evenimenţială la istoria civilizaţiei.

În discursul său de recepţie la Academia Română (17 mai 1911), N. Iorga – care ocupă în umanismul modern un loc de excepţie – arăta: „Viaţa unui popor e necontenit amestecată cu vieţile celorlalte, fiind în funcţiune de dânsele şi înrâurind necontenit viaţa acestora.

Fiecare naţiune e o energie, având izvoarele şi împrejurările ei deosebite, caracterul şi misiunea ei specifică. Dar nici una din aceste energii nu se poate izola absolut pentru studiu, şi nu trebuie să fie izolată pentru aceasta”.

Poziţia geografică a determinat, în bună măsură, istoria popoarelor, le-a imprimat specificitatea.

Aşezarea la Dunărea de jos, cel mai important fluviu al continen-tului, a întărit poporului român legătura cu Europa şi i-a deschis, totodată, prin Marea Neagră, legătura cu Asia Mică şi lumea medi-teraneană.

Apartenenţa la Occident prin latinitate şi la Orient prin ortodoxie a definit spiritualitatea românească şi i-a fixat rolul de intermediere în dialogul cultural european. Născut creştin, sub semnul pecetei Romei, poporul român a trăit, în condiţiile specifice ale evului mediu, împărţit în trei state: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Conştiinţa originii

8

comune, a unităţii de neam şi limbă a locuitorilor, cultivată de spiritele luminate şi întărită de legăturile economice şi politice dintre cele trei state, a favorizat încercări repetate de realizare a unei unităţi statale în spaţiul etnic românesc.

În statele româneşti, care au cunoscut în organizarea lor influenţa celei de „a doua Rome”, a continuat şi după căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană (1453) tradiţia culturală a Bizanţului. Unii dintre domnitorii români au avut conştiinţa acestei misiuni şi au acţionat în numele ei. Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu se considerau moştenitori de drept ai tradiţiei imperiale bizantine.

În această calitate, ei şi-au asumat rolul de protectori ai bisericii ortodoxe şi continuatori ai operei împăraţilor bizantini. Domnia lor toată a fost animată de acest gând; toate faptele lor au izvorât din această conştiinţă. La curtea lor, ei au introdus fastul şi ceremonialul de la curtea împăraţilor bizantini.

Operele de artă – pictura şi arhitectura medievală românească – se disting printr-o remarcabilă originalitate. Arta românească s-a dezvoltat pe baza creaţiei proprii şi, totodată, în strânsă legătură cu arta din ţările vecine; ea a unit într-o sinteză originală elemente de tradiţie locală cu elemente bizantine, sud-slave şi din Europa apuseană.

Legăturile largi – economice, politice şi culturale – pe care le întreţineau Ţările Române cu alte state au înlesnit difuzarea culturii medievale româneşti în afara graniţelor şi au făcut ca Ţările Române să participe activ la dezvoltarea culturii europene.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea, destrămarea vechilor structuri socio-politice pe ansamblul teritoriului locuit de români a avut ca urmare formarea naţiunii române, apariţia conştiinţei şi idealurilor naţionale, organizarea administraţiei de stat, după modelul celor mai avansate state europene.

Astăzi, când conceptul de Europa are sens de univers cultural, de stare de spirit, de efort creator în găsirea de structuri economice şi politice, care să asigure dezvoltarea liberă a popoarelor şi a identităţii lor statale, ca şi a legăturilor dintre ele, de natură să ducă la sinteza europeană, România găseşte în trecutul ei raţiunea şi speranţa, adică forţa de a face faţă destinului ei românesc şi european.

Lucrarea de faţă se realizează într-un moment de resurecţie cultural-ştiinţifică şi de căutări în racordarea cursului istoriei noastre la ritmul de dezvoltare a ţărilor europene înaintate. Sensul profund al istoriei este de conştiinţă şi de spirit de răspundere.

9

CAPITOLUL I

SPRE SINTEZA STATALĂ ROMÂNEASCĂ

Poziţia geografică, dar şi structura sa etnică şi spirituală au integrat poporul român în spaţiul de geneză şi dezvoltare a ideii europene, i-au întărit conştiinţa apartenenţei la lumea în care această idee se manifesta şi solidaritatea cu celelalte popoare europene.

Poporul român evolua, în ultimele secole ale mileniului I, spre

forme de organizare statală proprii epocii de început a evului mediu. Uniunile de comunităţi rurale, ţările, cnezatele şi ducatele au marcat trecerea societăţii româneşti în faze noi de dezvoltare, cu particularităţi rezultate din situarea în aria romanităţii orientale.

Dunărea era în secolele VII–X un fluviu de intens contact, comercial, cultural şi politic, al poporului român cu Imperiul romano-bizantin.

Conştiinţa apartenenţei la civilizaţia romano-bizantină este atestată ca existând la români încă în faza primelor formaţiuni statale. Când unuia dintre ducii români din Transilvania, Menumorut, cuceritorii maghiari i-au cerut să le cedeze teritoriul, acesta a refuzat, invocând în apărarea lui sprijinul stăpânului său „împăratul din Constantinopol”.

Creşterea numărului de ştiri despre români (volohi, vlahi, valahi) coincide în timp cu secolele IX–XI, perioadă de criză şi destrămare a statelor mari, specifice evului mediu timpuriu: carolingian, morav, bulgar şi kievian.

Izvoare istorice bizantine, ruseşti, maghiare, polone sau germane consemnează prezenţa românească în confruntările pentru fixarea noii hărţi politice a teritoriului, care cuprindea Europa centrală şi de sud-est.

10

Notarul anonim al regelui Bela menţionează în cronica sa Gesta Hungarorum existenţa la sfârşitul secolului al IX-lea a trei formaţiuni statale – ducate (voievodate) sau ţări – în Banat, Crişana şi Podişul Transilvaniei –, conduse de Glad, Menumorut şi Gelu, urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte două ducate sau voievodate, unul cu centrul la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad – jud. Timiş). Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor „ţări ale românilor”, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Ţeligrad (jud. Alba), Moigrad (jud. Sălaj) şi Moreşti (jud. Mureş), reşedinţe ale unor căpetenii politice.

Vita Sancti Gerardi, Moresanae ecclesiae episcopi, izvor din prima jumătate a secolului al XI-lea, cuprinde date cu privire la organizarea ducatului bănăţean şi la legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul. În acea vreme, ducatele (voievodatele) româneşti evoluau de la formaţiuni de mai mică întindere spre forme statale mai întinse şi mai bine organizate, adică spre constituirea unei singure formaţiuni statale, a unui voievodat unic. Eforturile de cucerire a Transilvaniei de către arpadieni (sfârşitul secolului al XI-lea – începutul secolului al XII-lea) au împiedicat consolidarea formaţiunilor statale existente. Regalitatea maghiară a fost constrânsă să admită totuşi mult timp existenţa unor ţinuturi de autonomie românească pe ansamblul teritoriului românesc intracarpatic, fapt reflectat şi în statutul de autonomie pe care l-a avut Transilvania în cadrul regatului maghiar.

Alcătuiri statale similare celor amintite de Notarul anonim al regelui Bela în Transilvania se aflau, în secolul al X-lea, şi în alte părţi ale României de azi. În Dobrogea, o inscripţie, descoperită în satul Mircea Vodă (jud. Constanţa), menţionează, pentru anul 943, existenţa unui jupan Dimitrie, conducător al unei jupe (unitate politico-administrativă).

Izvoare literare, confirmate în relatările lor de dovezi arheologice, atestă un avânt economic la Dunărea de Jos în secolul al X-lea, de mare însemnătate pentru înţelegerea fenomenelor politice care se vor naşte sau care se vor desfăşura aici.

Dezvoltarea economică caracteriza nu numai regiunea dobrogeană, ci şi câmpia din stânga Dunării, de care economiceşte

11

teritoriul dintre Dunăre şi Mare era strâns legat. În timpul expediţiei marelui cneaz de Kiev, Sviatoslav, contra Bizanţului, în anul 969, elemente stăpânitoare din stânga Dunării s-au solidarizat cu cele din regiunea dobrogeană, trecând de partea marelui cneaz de Kiev. Ele au continuat să-l sprijine pe Sviatoslav chiar şi atunci când, în anul 971, oastea lui era asediată la Silistra de bizantini. Ca să oblige cetatea să se predea şi ca să taie legătura dintre aliaţii din Câmpia Munteniei şi cei asediaţi, împăratul bizantin Ioan Tzimisches (969–976) a chemat o flotă pe Dunăre şi a organizat incursiuni în regiunea din stânga Dunării. În urma acestor acţiuni, unii stăpânitori locali au trecut de partea Bizanţului. Soli trimişi de câteva fortăreţe s-au prezentat împăratului cu oferte de închinare. Tendinţa de emancipare a conducătorilor locali, orientarea lor politică spre forţele din afară care ar fi putut, într-un fel sau altul, să-i sprijine, au căpătat în cursul secolului al X-lea şi mai ales spre sfârşitul lui o largă extindere pe teritoriul locuit de români. Din Vita Sancti Gerardi rezultă că Achtum, stăpânitorul politic (princeps) de la începutul secolului al XI-lea al ţinutului dintre Orşova şi Mureş (în Banat), întreţinea legături cu Bizanţul şi sprijinea politica Imperiului bizantin în măsura în care aceasta servea intereselor lui.

În secolele XI–XIII, spaţiul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare, pecenegi, uzi, cumani şi tătari. Aceşti nomazi au cauzat imense distrugeri materiale şi umane, au frânat dezvoltarea societăţii de la nordul Dunării şi au împiedicat pentru o bună perioadă de timp strângerea alcătuirilor politice locale în formaţiuni de stat mai puternice.

În contact cu populaţia românească, unele elemente din rândul pecenegilor, uzilor şi cumanilor au părăsit viaţa nomadă şi s-au asimilat cu timpul în mediul românesc; ele au pătruns chiar în rândul clasei stăpânitoare, contribuind – în special cumanii, care spre sfârşitul stăpânirii lor s-au creştinat –, prin forţa şi legăturile pe care le aveau printre cuceritori, la întărirea formaţiunilor statale locale, care reapăreau ori de câte ori se manifestau situaţii de criză în rândurile năvălitorilor nomazi. O sinteză între românii autohtoni şi populaţiile türce – pecenegi în speţă – admitea N. Iorga ca fiind la baza formaţiunilor statale de la Dunărea de Jos, din Dobrogea, conduse de Tatos, numit şi Chalis, Sesthlav şi Satza, amintite de Ana Comnena

12

ca fiinţând la sfârşitul secolului al XI-lea. Cu faţa spre Bizanţ, aceste formaţiuni statale încercau să imite ducatele bizantine de graniţă; întinderea stăpânirii lor şi în câmpia din stânga Dunării îl făcea pe marele savant să considere că istoria vieţii politice organizate a poporului român trebuie să înceapă cu aceste alcătuiri politice. Este interesant de remarcat coincidenţa între ridicarea formaţiunilor statale din Dobrogea şi momentul în care izvoarele istorice încep să sublinieze rolul politic al populaţiei româneşti de la nordul Dunării. Geţii din stânga Dunării pe care Mihail Psellos şi Ana Comnena îi arată ca aliaţi ai sauromaţilor (pecenegilor) împotriva Bizanţului sunt, foarte probabil, români de la nordul Dunării. Cu prilejul expediţiei din 1148 la nordul Dunării împotriva cumanilor, bizantinii au luat ca prizonier un şef local, Lazăr. Judecând după nume, care nu este turanic, Lazăr era – s-a spus – un conducător român supus cumanilor, fie un cuman, creştinat sub influenţa supuşilor săi.

La est de Carpaţi, începând cu secolul al XI-lea, un şir de date documentare ilustrează rolul însemnat pe care-l jucau în anumite împrejurări formaţiunile statale româneşti. Izvoarele polone care stau la baza cronicii lui Jan Długosz consemnează că în anul 1070 valahii au luptat alături de Viaceslav de Poloţk împotriva lui Boleslav al II-lea cel Îndrăzneţ, regele Poloniei.

În acest context general, în care realităţile politice româneşti ies din anonimatul rezultat din suprapunerea stăpânirilor nomade, se observă creşterea tendinţei formaţiunilor statale din spaţiul carpato-danubiano-pontic de a se organiza şi de a-şi extinde teritoriul. Acest fapt contravenea intereselor statelor vecine, care căutau să se folosească ele de criza care cuprindea stăpânirile nomade.

Încercarea regalităţii maghiare de a se înstăpâni la sud şi est de Carpaţi s-a izbit de sistemul de organizare a populaţiei de aici. În 1234, papa Grigore al IX-lea se adresa lui Bela, fiul şi coregentul lui Andrei al II-lea, regele Ungariei, cerându-i să silească pe Valahii (Walatii) din episcopatul Cumanilor să asculte de episcopul Cumanilor. Papa îşi exprima îngrijorarea că „pseudoepiscopii” Valahilor „care ţin ritul grecilor” câştigau de partea lor drept credincioşi din regatul Ungariei, atât Unguri, cât şi Teutoni, care „trec la dânşii, ca să locuiască acolo, alcătuind un singur popor cu pomeniţii Walati”.

13

Organizarea religioasă a Valahilor din episcopatul Cumanilor presupunea existenţa unor structuri socio-politice destul de însemnate, pentru a provoca îngrijorarea papei, şi care funcţionau sub pojghiţa de hegemonie turanică.

În prima treime a secolului al XIII-lea este atestată şi în partea de nord-vest a Ţării Româneşti o alcătuire statală, de tipul mărcii militare de graniţă, sub numele de Banatul de Severin. Situat la graniţa de sud-est a regatului Ungariei, Banatul de Severin cuprindea partea răsăriteană a Banatului timişan, care i-a păstrat numele şi l-a transmis comitatului Caraş-Severin. Banatul de Severin mai cuprindea o fâşie în Oltenia. Acest fapt explică numele de Ţara Severinului, dat uneori, în izvoare, Olteniei.

Tentativele de impunere a suzeranităţii maghiare la sud şi est de Carpaţi au fost întrerupte de marea invazie a tătarilor. În iureşul lor, tătarii au distrus totul pe unde au trecut, au înfrânt rezistenţa statelor din Europa răsăriteană şi centrală şi au modificat harta politică a acestor părţi. După cataclismul produs de marea invazie mongolă din 1241-1242, instaurarea păcii mongole (pax mongolica) a înlesnit refaceri, în forme modificate, ale structurilor sociale şi politice existente. Plecarea cumanilor în Ungaria, de teama tătarilor, a dat posibilitatea românilor să-şi manifeste tot mai insistent efortul de emancipare politică, căutând acele alianţe care puteau sluji, în condiţiile istorice date, interesele lor.

Regele Ungariei, Bela al IV-lea, revenit din refugiul în care-şi găsise salvarea în urma înfrângerii în luptele cu tătarii, a reluat politica lui Andrei al II-lea, politică de cruciadă spre răsărit şi de ofensivă în Balcani. În acest sens, el a apelat la Cavalerii Ioaniţi. Prin diploma din 2 iunie 1247 se urmărea ca Ţara Severinului (Oltenia) să fie prefăcută prin donaţia către Cavalerii Ioaniţi într-un teritoriu de cruciadă. Diploma din 1247 dezvăluie la sud de Carpaţi o societate evoluată, formaţiuni statale cu un înalt nivel de organizare. La vest de Olt fiinţau: voievodatul condus de Litovoi, care cuprindea Valea Jiului, trecând şi dincolo de munţi în Ţara Haţegului, precum şi două cnezate, ale lui Farcaş – în judeţul Vâlcea – şi al lui Ioan – spre Dunăre, în judeţele Dolj şi Olt. Acelaşi act consemnează, în amintitele zone, stăpânitori funciari – maiores terre –, care dispuneau de propriile lor cete militare şi erau chemaţi să sprijine Cavalerii Ioaniţi împotriva

14

cumanilor. La răsărit de Olt, pe Valea Argeşului şi a Dâmboviţei, atât la munte, cât şi în partea corespunzătoare de şes exista Ţara lui Seneslau, „voievodul Românilor”. Aceste realităţi socio-politice explică manifestarea în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a tendinţei, care a luat forma înfruntării militare, de a înlătura suzeranitatea maghiară. O primă încercare în acest sens a făcut-o, foarte probabil în anul 1279, voievodul Litovoi. El a căzut, însă, pe câmpul de luptă, iar fratele său, Barbat, a fost luat prizonier şi s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani. Împotrivirea faţă de un stat puternic şi plata unei însemnate sume de bani pentru răscumpărarea unui conducător de oaste atestă forţa militară şi puterea economică de care dispuneau formaţiunile statale româneşti, care nu erau departe de întemeierea unui stat de sine stătător. Litovoi, „cel dintâi domn român căzut în apărarea moşiei sale” (N. Iorga), a devenit simbolul ideii de emancipare politică a românilor.

Reacţii similare celor de la sud de Carpaţi se manifestau şi la est de Carpaţi. Schimbările produse în constelaţia politică a Europei răsăritene în urma năvălirii tătarilor s-au repercutat asupra sistemului de alianţe ale formaţiunilor statale de pe teritoriul de la est de Carpaţi, care au continuat să se menţină şi în vremea stăpânirii tătare în aceste părţi. Pentru existenţa acestora pledează ştiri din mai multe izvoare: bula papală din 25 martie 1245, relatările din 1247 ale solului papal Giovanni da Pian del Carpini, trimis la hanul tătar, Cronica lui Thomas Tuscus (sub data de 1276-1277).

Criza de la sfârşitul secolului al XIII-lea din Imperiul mongol a fost folosită de căpeteniile politice de la est de Carpaţi pentru a-şi consolida puterea, fapt ce constituia – ca şi în cazul provinciei de la sud de Carpaţi – indiciul închegării iminente într-un singur organism a diferitelor formaţiuni statale, ce fiinţau aici, un rol însemnat avându-l cele din nord-vest.

Şi în Transilvania, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor, se constată încercări ale nobilimii locale de a se elibera de sub tutela regelui Ungariei şi de a-şi crea o organizaţie proprie, un regnum Transilvaniae. Unii conducători ai Transilvaniei, ca Ştefan, fiul regelui Bela al IV-lea, sau voievozii Roland şi Ladislau Borşa şi-au atribuit prerogative regale şi au încercat să ducă o politică de desprindere de Regatul maghiar. Deşi

15

Transilvania nu a reuşit să iasă de sub stăpânirea Regatului maghiar, aceasta a obţinut recunoaşterea statutului de autonomie, având drept conducător un voievod până în secolul al XVI-lea şi apoi un principe.

Voievodatul Transilvaniei cu instituţii proprii – păstrate până la prăbuşirea Regatului maghiar sub loviturile Imperiului otoman (1526) – a fost acceptat de regalitatea maghiară ca o realitate ce nu putea fi desfiinţată. Apropierea în timp a unor momente importante în procesul de constituire a statelor româneşti pune în lumină un fapt ce merită subliniat, şi anume că, în ciuda unor condiţii istorice care împiedicau realizarea pe teritoriul României a unei singure formaţiuni statale, continua să se manifeste, până la începutul secolului al XIV-lea, o oarecare sincronizare în eforturile ce se făceau în Ţara Românească, Transilvania şi Moldova pentru creşterea şi consolidarea puterii căpeteniilor politice şi crearea unei ierarhii politice proprii.

Schimbările survenite pe plan internaţional la începutul secolului al XIV-lea au fost folosite de căpeteniile politice româneşti de la sud de Carpaţi pentru realizarea unui stat propriu de sine stătător. Adâncirea crizei din Imperiul mongol după moartea hanului Nogai (1299) şi situaţia instabilă din Regatul maghiar, după stingerea dinastiei arpadiene, au înlesnit acţiunile conducătorilor politici de la sud de Carpaţi de unificare a formaţiunilor statale româneşti şi de grupare în jurul unuia dintre ei, a voievodului din părţile Argeşului, Basarab, pe care l-au ales mare voievod şi domn. Basarab a unificat teritoriul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre şi a devenit astfel Întemeietorul celui dintâi stat românesc de sine stătător, care a luat numele de Ţara Românească, Ţara Românilor (redat în limba slavă veche cu termenul de Valahia).

Ingenios în folosirea puterii militare şi priceput în tainele raporturilor dintre factorii externi, de natură să influenţeze realităţile româneşti, Basarab a înlăturat infiltraţiile de stăpânire maghiară din partea de nord şi nord vest a ţării, de stăpânire bulgară din sudul şi sud-estul ţării şi a îndepărtat pericolul tătar din regiunea Gurilor Dunării.

Opera lui Basarab a creat modelul – după expresia lui N. Iorga – pentru „cea de a doua libertate românească: Moldova”. Cel de al doilea stat românesc de sine stătător, care a luat naştere la est de Carpaţi, unde, ca şi în cazul celui dintâi, locuitorii aveau conştiinţa că

16

ei constituie o Ţară Românească, o Valahie s-a numit, pentru a se deosebi de primul stat românesc, Moldova, după numele de râu – Moldova – ce evoca nucleul de unde a pornit naşterea statului. În izvoare, pentru a nu se face confuzie cu „cealaltă Ţară Românească” (Valahia), se foloseşte termenul de „Ţara Românească a Moldovei” (Moldo-Valahia) sau Valahia Minor în raport cu Valahia Major (Ţara Românească de la sud de Carpaţi).

Ca şi în cazul Ţării Româneşti de la sud de Carpaţi, Moldova s-a constituit ca stat de sine stătător prin unirea formaţiunilor statale româneşti, existente între Carpaţii răsăriteni, Dunăre şi Marea Neagră.

În procesul de constituire a statelor româneşti de sine stătătoare, un factor dinamizator însemnat l-a constituit „descălecarea” din Transilvania, din Ţara Făgăraşului şi din Maramureş, la sud şi est de Carpaţi a unor reprezentanţi ai elitei politice româneşti din acele părţi, intrată în conflict cu regalitatea maghiară.

Lărgirea schimburilor comerciale, favorizată de apariţia târgurilor şi oraşelor, precum şi de un intens comerţ de tranzit, a contribuit la dezvoltarea economică a ţinuturilor româneşti şi la creşterea puterii conducătorilor acestora. Un act emis de cancelaria papală la 4 octombrie 1332 atestă existenţa în Moldova a unor căpetenii locale care acaparaseră drepturile create de regii Ungariei pentru fosta episcopie a cumanilor (înfiinţată în 1227). În documentul din 4 octombrie 1332 se relata că „moşiile, bunurile şi drepturile episcopiei Milcoviei” fuseseră cotropite de „puternicii acelor locuri” (a potentibus illarum partium).

Participarea în 1325 a unei oştiri româneşti, recrutată pe teritoriul Moldovei, alături de oştile polone, rutene şi lituaniene împotriva margrafului de Brandenburg adaugă noi indicii cu privire la consolidarea puterii căpeteniilor de la est de Carpaţi.

Prilejul pentru unificarea formaţiunilor statale existente pe teritoriul Moldovei a fost dat, ca şi în cazul Ţării Româneşti, de lupta pe care ele au trebuit s-o ducă împotriva primejdiei externe, în special împotriva tătarilor, luptă ce se încadra în efortul mai larg al popoarelor din centrul şi estul Europei, care avea să ducă la slăbirea şi îndepărtarea primejdiei mongole. Victoriile din anii 1325–1328, dobândite de Basarab împotriva tătarilor, în urma cărora el şi-a întins

17

stăpânirea până la Chilia, au stimulat tendinţa de emancipare de dominaţia mongolă a căpeteniilor româneşti din Moldova.

Când, în deceniul al V-lea din secolul al XIV-lea, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, a început expediţiile menite să înlăture presiunea mongolă de la hotarele regatului maghiar, el a găsit în sânul populaţiei româneşti un mare sprijin.

În 1343 sau mai probabil în 1345, într-un moment în care tătarii intraseră în conflict cu negustorii italieni din Marea Neagră şi erau angajaţi în război cu Polonia, regele Ludovic cel Mare a organizat împotriva lor o mare expediţie. Conducerea operaţiunilor militare propriu-zise a fost încredinţată lui Andrei, fiul lui Lackfi, comite al secuilor, Braşovului, Bistriţei şi Maramureşului, ajutat, foarte probabil, de oşti din Ţara Românească. Victoria obţinută în 1345 a fost întregită cu noi succese militare în anul următor, 1346.

Pe măsură ce teritoriul Moldovei era eliberat de sub dominaţia tătară, regatul maghiar căuta să-şi extindă stăpânirea la est de Carpaţi. În 1352-1353, în urma victoriilor obţinute de oştile regelui Ungariei, în care se aflau şi contingente româneşti, s-a constituit pe versantul răsăritean al Carpaţilor, pe valea râului Moldova, o marcă militară de graniţă cu centrul probabil la Baia (Civitas Moldaviae), care împingea marginea orientală a Transilvaniei dincolo de Carpaţi şi din a cărei dezvoltare avea să se nască statul de sine stătător Moldova.

Ca o recunoaştere a aportului românilor maramureşeni la îndepărtarea pericolului tătar, în fruntea acestei mărci, menită să stăvi-lească atacurile tătare, a fost numit Dragoş din Bedeu, voievod român din Maramureş, care se distinsese în luptele împotriva tătarilor. Se întăreau, astfel, prin el, legăturile dintre Maramureş şi nord-vestul Moldovei.

Starea de vasalitate a voievodului Dragoş, văzut ca un simplu căpitan regal, şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, faţă de coroana maghiară, a provocat nemulţumiri în sânul clasei stăpânitoare româneşti de la est de Carpaţi, a determinat hotărârea acesteia de a izgoni urmaşii lui Dragoş şi de a înlătura suzeranitatea regatului maghiar. Ca şi în cazul luptelor împotriva tătarilor, la eforturile românilor din Moldova s-a adăugat sprijinul unor căpetenii politice maramureşene, nemulţumite de politica regilor maghiari, care urmăreau să desfiinţeze în Maramureş autonomia provinciei şi să o înlocuiască prin instituţia

18

comitatului, menită să dea mai multă unitate regatului. Exponentul rezistenţei maramureşene a fost voievodul Bogdan, calificat într-un document din 1343, emis de cancelaria maghiară, ca „infidel”.

Înfrânt în încercarea lui de a pune capăt dependenţei Maramureşului de regatul maghiar, Bogdan s-a alăturat mişcării din Moldova, ajungând conducătorul forţelor locale potrivnice politicii de expansiune a regatului maghiar la est de Carpaţi. Folosindu-se de faptul că regele Ludovic de Anjou era angajat în războiul cu Veneţia şi preocupat de problemele balcanice, ivite după moartea ţarului sârb Ştefan Duşan (1355), Bogdan a îndepărtat din scaunul Moldovei pe urmaşul lui Dragoş, Balc, fiul lui Sas, marcând, în anul 1359, un moment însemnat în procesul emancipării statului românesc de la est de Carpaţi de sub suzeranitatea maghiară.

În acelaşi an, la sud de Carpaţi, voievodul Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab, întărea caracterul de suveranitate a statului, înfiinţând la Curtea de Argeş prima mitropolie a Ţării Româneşti; el punea prin aceasta bazele organizării autocefale a bisericii, care a devenit un puternic sprijin al domniei, atât în politica internă, cât şi în afirmarea poziţiei de independenţă a ţării.

Coincidenţa de date în procesul de emancipare politică românească de la sud şi est de Carpaţi e deosebit de importantă pentru a sublinia paralelismul în dezvoltarea istorică a celor două ţări.

Situate în vecinătatea regatului maghiar, ce căuta să le înglobeze în hotarele sale, statele româneşti s-au desprins treptat de sub suzeranitatea acestuia, pe măsură ce se consolidau din punct de vedere economic şi creştea puterea căpeteniilor politice locale.

La mijlocul secolului al XIV-lea, stadiul de dezvoltare a celor două state româneşti de la sud şi est de Carpaţi era destul de avansat ca să permită desprinderea lor definitivă de regatul Ungariei şi crearea unei ierarhii politice proprii.

În cazul Moldovei, încercările lui Ludovic de Anjou de a readuce la ascultare pe „valahii rebeli ce s-au abătut de la calea fidelităţii” s-au izbit de rezistenţa acestora. Regele Ungariei, neputând să-l aducă la „ascultare” pe Bogdan, care „spre paguba majestăţii sale” continua să domnească în Moldova, s-a văzut nevoit să renunţe la planul de a supune Moldova Coroanei Sfântului Ştefan, mulţumindu-se

19

cu confiscarea averii lui Bogdan din Maramureş, pe care a dăruit-o voievodului Balc, alungat din Moldova.

În vremea domniei lui Bogdan, care a durat până în 1365 sau, după unele supoziţii, până în 1367, noul stat românesc – care se va numi şi Bogdania, după numele „Întemeietorului” de ţară –, şi-a întins hotarele prin înglobarea în cadrul lui şi a altor formaţiuni statale, existente pe teritoriul de la est de Carpaţi.

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, în urma înglobării în hotarele Moldovei şi a „Ţării de Jos”, statul românesc de la est de Carpaţi atinsese în întinderea lui ţărmul Mării Negre, incluzând şi Cetatea Albă. Roman Voievod (1391-1394) se intitula în 1392: „Marele, singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn,Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la Munte până la Mare”.

Paralel cu procesul de constituire a statelor româneşti de la sud

şi est de Carpaţi se desfăşura un proces similar în zona sud-dunăreană. Aici, izvoarele istorice înregistrau în secolele XI-XII creşterea nemulţumirii populaţiei împotriva stăpânirii bizantine tot mai apăsătoare. S-au manifestat un şir de răscoale antibizantine, la care au participat români sud-dunăreni, uneori şi români nord-dunăreni, bulgari, sârbi şi albanezi, cărora li s-a alăturat adesea şi populaţia greacă din regiune.

Un moment însemnat în istoria popoarelor din zona sud-est europeană l-a constituit revolta din toamna anului 1185 a românilor (vlahilor) sud-dunăreni şi bulgarilor, în frunte cu Asan şi Petru, care au pus bazele ţaratului de la Târnovo. Românii sud-dunăreni, descendenţii vechii populaţii trace romanizate, populau regiuni sud-dunărene, în Serbia, Bulgaria, Macedonia şi Tesalia, grupul din Haemus (Balcani) fiind unul dintre cele mai însemnate. Asan şi Petru erau membrii unei familii de mici nobili valahi din Haemus. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor administraţiei bizantine care le încălca tradiţiile de relativă autonomie şi au atras în insurecţia antibizantină pe bulgari. În anii care au urmat declanşării insurecţiei, au avut loc lupte grele între vlaho-bulgari şi bizantini, în care conducătorii vlaho-bulgarilor au găsit sprijin la cumanii şi românii din câmpia nord-dunăreană. Victoriile repurtate de insurgenţi împotriva Bizanţului au dus la crearea imperiului, care ţinea seama de tradiţia politică a

20

primului ţarat şi care a intrat în istorie sub numele de „cel de-al doilea ţarat bulgar” sau, după componenţa etnică a participanţilor la înfăptuirea lui, „ţaratul vlaho-bulgar”.

Din acest ţarat s-au desprins în secolul al XIV-lea ţaratele „de Târnovo” şi „de Vidin”, precum şi un stat pontic din care se va dezvolta „statul Dobrogea”. Acesta grupa oraşele de la Marea Neagră şi asigura legătura cu Imperiul bizantin.

În mijlocul secolului al XIV-lea, frământările din Bizanţ, generate de luptele pentru tron, au prilejuit un fel de legitimare a existenţei „statului Dobrogea”. În 1346, conducătorul statului dobrogean, Balica, a intervenit în luptele din Bizanţ, întărindu-şi poziţia autonomă. După moartea lui, la conducerea statului a ajuns Dobrotici. Vasal, la început, Bizanţului, care i-a acordat titlul de despot, Dobrotici a intrat ulterior în conflict cu împăratul Ioan al V-lea Paleologul, care a fost constrâns, în cele din urmă, să recunoască autonomia „ţării” lui Dobrotici.

Exercitarea autorităţii lui Dobrotici până către Gurile Dunării l-a angajat într-un lung război cu genovezii, care formaseră factorii la Vicina şi Licostomo şi voiau să-şi asigure monopolul tranzacţiilor comerciale în această regiune. Ca să facă faţă împotrivirii negustorilor genovezi, aliaţi cu Imperiul otoman, Dobrotici a desăvârşit organizarea formaţiunii statale pe care o conducea. Aceasta a devenit după 1371 un important factor politic în Peninsula balcanică. Ea avea să se numească Dobrogea, după numele celui care a reuşit să o impună ca entitate statală în sud-estul Europei.

Ivanco, fiul lui Dobrotici, a avut şi el titlul de despot. Semn al poziţiei lui independente, Ivanco a bătut monedă proprie de aramă cu legenda în limba greacă. Suveranul dobrogean a acceptat în 1386 pacea cu statul otoman, iar în anul următor, în 1387, la Pera, a încheiat un tratat de pace şi de comerţ cu genovezii. În anul 1388, o mare expediţie otomană, condusă de vizirul Ali-paşa, ameninţa să transforme în paşalâc teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Intervenţia energică a lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, a împiedicat ca Dobrogea să ajungă sub stăpânire otomană şi a determinat unirea ei cu Ţara Românească. După câteva decenii însă, Dobrogea avea să cadă, pentru mai mult de patru secole şi jumătate, sub stăpânire otomană.

21

Formarea statelor medievale româneşti de sine stătătoare a contribuit prin stabilirea ordinii de stat şi asigurarea în mai mare măsură a securităţii populaţiei la dezvoltarea mai rapidă a economiei şi la creşterea efectivelor umane.

Document 1

Cnezate şi voievodate româneşti de la sud de Carpaţi menţionate în Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247)

„În numele Sfintei Treimi una şi nedespărţită, Amin. Bela*, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururea […].

După o îndelungată sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim din părţile de dincolo de mare, […] îi dăm şi îi dăruim lui şi prin dânsul numitei case, întreagă ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor, aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum […]. Şi mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii care locuiesc în ţara Litua – în afară de Ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus-zisa casă. Mai voim ca sus-zişii români să ajute pe sus-zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor aceşti fraţi să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă […]. Pe lângă aceasta, am dăruit amintitului preceptor şi prin dânsul casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpânit-o şi până acum – şi întru totul sub acele îndatoriri, rânduite mai sus cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem cu vederea acest lucru, că de la intrarea

* Bela al IV-lea (1235-1270).

22

în stăpânire a despomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile ţării Cumaniei în întregime, afară de cele din sus-amintita ţară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri şi din foloase”. […]

Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500), volum întocmit de P.P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, pp. 7-9.

Document 2

Ludovic I, regele Ungariei, dăruieşte lui Dragoş, „credinciosul nostru român din Maramureş”,

mai multe sate româneşti pentru slujbele făcute regelui (1360)

„Ludovic*, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de Salerno şi domn al ţinutului Muntelui Sant’Angelo, tuturor credincioşilor întru Hristos, celor de acum ca şi celor viitori, care vor lua cunoştinţă de cele de faţă, mântuire întru mântuitorul tuturor.

Înălţimea regească obişnuieşte să ridice pe o treaptă mai înaltă pe supuşii săi, pentru ca, prin aceasta, coroana şi tronul regesc să se înalţe şi numărul credincioşilor să sporească.

Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că înălţimea noastră, aducându-şi aminte de feluritele fapte de credinţă şi de preastrălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramureş, slujbe pe care ştim că le-a făcut şi le-a adus maiestăţii noastre, potrivit cu cerinţele stării şi putinţei lui, în cele mai multe treburi şi războaie ale noastre, încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre, a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate; voind noi pentru

* Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei (1342-1382).

23

sus-pomenitele lui vrednice slujbe să-l răsplătim cu un dar regesc, pentru ca [şi] ceilalţi, văzând aceasta, să fie îndemnaţi mai cu uşurinţă la împlinirea faptelor datoratei credinţe şi să înveţe să slujească cu [şi] mai multă râvnă sub un principe slăvit, am’dat, am dăruit şi am hărăzit sus-zisului Dragoş, şi prin el, lui Gyula şi Lad, fiii săi, şi oricăror moştenitori şi urmaşi ai lor, în temeiul unei noi danii a noastre, ca un fel de răsplată cuvenită slujbelor [sale], nişte sate româneşti ale noastre numite Zalatina, Breb, Kopacsfalva, Deseşti, Hărniceşti şi Sat-Şugatag, aflătoare în Maramureş, cu toate roadele lor, cu veniturile noastre din quinquagesima*, cu dările, îndatoririle şi cu toate celelalte folosinţe, ca să le stăpânească, să le ţină şi să le aibă pe veci şi nestrămutat, ba chiar le dăm şi le hărăzim prin ocrotirea privilegiului nostru de faţă, fără vătămarea drepturilor altora. Şi [mai] poruncim şi hotărâm cu regească putere ca zisul Dragoş şi fiii săi şi moştenitorii lor să se bucure şi să se folosească pe veci, dimpreună cu numitele lor sate, de întreaga acea însuşire de nobil, de care se ştie că se folosesc [şi] ceilalţi nobili adevăraţi, dintâi şi fireşti ai regatului nostru, care luptă sub steagul regesc, cu îndatorirea totuşi ca acel Dragoş şi fiii săi şi moştenitorii lor să fie ţinuţi a ne păstra de-a pururi nouă şi urmaşilor noştri, cu nestrămutată supunere, închinarea unei curate credinţe”.

Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între

Ţările Române, vol. I (1222-1456), volum întocmit de acad. Ştefan Pascu ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 77.

Document 3 Balica, principele Carvonei, trimite ajutor militar Anei de Savoia,

văduva lui Andronic al III-lea (1346)

[…] „Iar împărăteasa, dacă a văzut că i-a mai rămas numai oraşul lui Constantin** (căci aproape toate celelalte trecuseră de partea împăratului Cantacuzino), a trimis solie la un oarecare Balica, cârmuitor

* quinquagesima = cincizecimea, darea din oi, datorată de români regelui. ** Constantinopolul.

24

al Carvonei*, cerându-i ajutor., iar acesta a primit bucuros solia şi a trimis în ajutor împărătesei pe fraţii săi, Teodor şi Dobrotiţă, în fruntea a o mie de oşteni aleşi; aceştia trecând prin oraşele de pe ţărmul Pontului, le-au convins să se îndepărteze de împărat** şi să treacă de partea împărătesei, căci sperau să înfăptuiască lucruri mari. Şi împărăteasa i-a primit pe bărbaţi cu multă bunăvoinţă şi cinste şi a căsătorit-o pe fiica marelui duce Apokaukos cu Dobrotiţă şi l-a făcut < pe el > strateg al armatei romeilor. […]

Fontes historiae daco-romanae III, Scriptores

bizantini (saec. XI-XIV) ediderunt Alexandru Elian et Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 493.

* Carvona, numele unei „ţări”, al unei formaţiuni politice, având capitala,

probabil, la Caliacra. ** Ioan Cantacuzino.

25

CAPITOLUL II

POPULAŢIE ŞI REALITĂŢI SOCIO-ECONOMICE ÎN SECOLELE X-XVI

Viitorul nu înseamnă un salt în necunoscut. El se desprinde şi se încheagă din elementele pe care le oferă trecutul. Cei bătrâni rămân pentru cei care vin după ei modele, care au ştiut să pregătească în alt cadru istoric valori pentru prezent şi viitor.

In mileniul I, mileniul etnogenezei popoarelor europene, satul era în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ca şi în alte părţi ale Europei, în condiţii istorice similare, forma de organizare a populaţiei, cu rol însemnat în conservarea structurilor socio-politice îndătinate.

Secolul al X-lea a însemnat pentru istoria României, ca, de altfel, şi

pentru istoria altor ţări europene, o perioadă de avânt demografic, care s-a repercutat în fizionomia vieţii rurale româneşti. S-a conturat atunci în linii generale peisajul rural, aşa cum acesta se prezenta în secolele XIV-XVI. Încă din acea vreme s-a trecut la împărţirea ţării în trupuri de moşii, s-au stabilit hotarele satelor, considerate încă de primele documente emise de cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei ca „vechi şi bătrâne”. Tot de atunci datează şi destrămarea mai însemnată a comunităţilor rurale prin ridicarea din mijlocul lor a unor elemente înstărite, care şi-au crescut cu timpul stăpânirea funciară, aservind o parte din ţărani. Alţi stăpâni de pământ au provenit din afara comunităţii rurale, din rândul cuceritorilor nomazi care, pentru întreţinerea lor şi a oştenilor din jurul lor, au obligat comunităţile rurale la dări şi slujbe.

Cele mai vechi informaţii amănunţite despre organizarea unui mare domeniu funciar pe teritoriul României datează din anul 1075; este vorba de domeniul Mânăstirii Sf. Benedict, în părţile Bihorului. Analiza stării de dependenţă servilă a ţăranilor de pe acest domeniu ne obligă, însă, să admitem că raporturile de aservire a ţăranilor apăruseră aici de relativ multă vreme; tocmai în funcţie de aceste date îşi dobândesc înţelesul şi

26

ştirile date de Anonymus (în Gesta Hungarorum) despre „ducele Menumorut”. Acesta apare a fi de la începutul secolului al X-lea un conducător puternic, care stăpânea pământul ţăranilor din jurul „Bihariei”, avea cetăţi şi însemnate oşti.

Regii maghiari şi însoţitorii lor militari şi politici, cucerind Transilvania prin lupte care au durat o lungă perioadă de timp, şi-au însuşit în virtutea „dreptului de cucerire” pământul a numeroase comunităţi rurale, care au intrat astfel pe drumul aservirii.

După extinderea stăpânirii regalităţii maghiare, în Transilvania au fost aduşi colonişti din alte zone ale Europei, cu scopul consolidării acestei stăpâniri şi creşterii potenţialului economic al provinciei. Dintre colonişti, cei dintâi aduşi în Transilvania au fost secuii, aşezaţi în secolul al XII-lea de regii maghiari în colţul de sud-est al Transilvaniei. Ei trebuiau să apere în această parte graniţa, permanent ameninţată de năvălirile cumanilor şi mai apoi ale tătarilor.

Tot în secolul al XII-lea au început să fie colonizaţi în Transilvania şi saşii, numărul lor crescând în secolul următor. Originari, unii din Flandra, alţii din Luxemburg şi Saxonia, saşii au fost colonizaţi în Transilvania în mai multe locuri: în jurul Sibiului, în Ţara Bârsei, în regiunea Sighişoara şi Mediaş, în partea de nord-est a Transilvaniei, în jurul Bistriţei şi al centrului minier de la Rodna. Ca şi secuii, saşii au găsit în ţinuturile în care au fost colonizaţi populaţia românească autohtonă, cu care au convieţuit, influenţându-se reciproc şi punând împreună în valoare bogăţiile ţării. Pentru slujbele lor, ca apărători ai graniţelor şi în vederea creşterii valorii economice a ţinuturilor în care s-au aşezat, saşii s-au bucurat din partea regilor maghiari de largi privilegii economice şi administrative, ceea ce a făcut ca ei să poată desfăşura o vie activitate politică şi economică şi să se organizeze, ca şi secuii, în unităţi administrative proprii, numite Scaune (Sedes).

În 1211, regele Andrei al II-lea a chemat în Transilvania şi a colonizat în Ţara Bârsei pe Cavalerii teutoni, cu scopul de a apăra această zonă de incursiunile cumanilor şi de a catoliciza populaţia românească. La data aşezării lor în Ţara Bârsei, teutonii au dat aici peste o „ţară a Românilor” (terra Blacorum). Printre alte danii făcute lor, a fost şi „pădurea Românilor” (sylva Blacorum) împreună cu apele, pe care urmau să le folosească în comun cu românii. Din Ţara Bârsei, teutonii au reuşit

27

să-şi extindă stăpânirea şi asupra unei părţi din teritoriul românesc de la sud de Carpaţi.

Ca şi în regiunile Mării Baltice, unde s-au aşezat ulterior, încălcând înţelegerea făcută cu regele Ungariei, teutonii au intrat în conflict cu puterea regală; aplanat pentru moment de papă, conflictul a reizbucnit în 1225 şi s-a soldat cu scoaterea teutonilor din Ţara Bârsei.

O dată cu supunerea Transilvaniei de către regatul maghiar s-a accelerat aici ritmul de aservire a ţărănimii. Comunităţile româneşti de ţărani liberi au fost în parte cotropite de rege şi de aristocraţia din anturajul lui, de clerul catolic şi de elemente băştinaşe aliate puterii regale. Paralel cu formarea unor mari domenii, s-a înregistrat şi creşterea obligaţiilor ţărănimii faţă de stăpânii de pământ. Nobilimea a reuşit să obţină de la regi însemnate privilegii, care au fost consfinţite prin Bula de Aur din 1222, confirmată şi lărgită în 1231.

Pentru a împiedica marea nobilime (potentes) să-şi crească privilegiile, prin răspândirea imunităţilor, regalitatea a dus o politică sistematică de a se sprijini pe mica nobilime.

În sânul ţărănimii se conturau din secolul al XIII-lea trei categorii: ţărani liberi, ţărani dependenţi şi robi. Ţăranii liberi trăiau în comunităţi săteşti, care s-au păstrat mai ales în regiunile mărginaşe ale Transilvaniei, unde nu s-au putut constitui mari domenii şi unde încercările nobilimii de a aservi ţărănimea au întâmpinat o puternică rezistenţă. În schimbul unor obligaţii militare, ţăranii au continuat să-şi păstreze libertatea. În rândul ţărănimii dependente se deosebeau, prin starea economică şi juridică, mai multe categorii: ţărani dependenţi propriu-zişi, numiţi cu timpul iobagi; aceştia aveau în folosinţă un lot de pământ numit sesie, pe care-l munceau şi pentru care prestau munci şi dădeau redevenţe; ei puteau lăsa moştenire gospodăria lor proprie; jelerii, ţărani liberi, dar lipsiţi de sesie; slugile de curte, care îndeplineau diverse munci servile. Categoria socială cea mai de jos era formată, ca şi în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei, din robi. Aceştia erau la discreţia completă a stăpânilor de pământ.

La sud şi est de Carpaţi, mai mult decât în Transilvania, dezvoltarea societăţii a fost stânjenită timp îndelungat de năvălirile şi stăpânirea ultimului val de migratori, pecenegi, uzi şi cumani, iar mai târziu şi tătari. Aceste populaţii nomade au stabilit cu autohtonii raporturi care au imprimat trăsături specifice dinamicii sociale din ţinuturile amintite.

28

Stăpânirea nomazilor s-a făcut simţită prin foarte variate obligaţii impuse ţărănimii băştinaşe, principala obligaţie constituind-o tributul. O colaborare s-a realizat între aristocraţia nomadă şi cea locală, între şefii nomazilor şi căpeteniile populaţiei româneşti, prin intermediul cărora se percepea tributul. O dată cu slăbirea şi apoi îndepărtarea nomazilor, şefii locali au continuat să perceapă dări de la populaţie în propriul interes.

Secolul al XIII-lea a însemnat şi pentru ţinuturile de la sud şi est de Carpaţi o perioadă de extindere şi adâncire a relaţiilor feudale.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, stăpânii de pământ (majores terrae) de la sud de Carpaţi dispuneau – reiese din Diploma Ioaniţilor (1247) – de domenii funciare, de un „aparat războinic” (apparatus bellicus) propriu, de organizare bisericească şi beneficiau de dijme şi corvezi.

Odată cu „întemeierea” Principatelor Române şi a Domniei, ca instituţie, unei părţi a stăpânilor funciari – desemnaţi cu termenul de boieri, preluat din diplomatica sud-slavă – i s-au confirmat, prin acte scrise, emise de cancelaria domnească, privilegiile pe care şi le crease. Altă parte, rămânând fără privilegii, a decăzut în rândul ţărănimii şi termenul de cnezi (care-l traducea pe cel, de juzi şi care indica odinioară pe conducătorii comunităţilor rurale) a ajuns să desemneze pe locuitorii din satele libere.

În încercarea de a-şi extinde domeniile pe seama pământului comunităţilor rurale şi de a-şi întări dreptul de stăpânire asupra ţăranilor, boierii, sprijiniţi de Domnie, s-au izbit de împotrivirea ţăranilor, care au făcut din solidaritatea comunitară un puternic mijloc de rezistenţă. Chiar în condiţiile în care ţăranii au fost aserviţi, solidaritatea comunitară s-a păstrat încă mult timp şi a jucat un rol însemnat în limitarea obligaţiilor impuse ţăranilor.

Existenţa în secolele XIV-XVI a unui număr însemnat de sate libere, precum şi faptul că obligaţiile impuse satelor aservite nu atinseseră limita de a nu mai fi suportate explică, în bună măsură, epopeea românească din acea vreme. Victoriile obţinute de oştile Principatelor Române, formate în cea mai mare parte din ţărani, au asigurat o amânare cu consecinţe politice însemnate a datei la care Principatele Române au intrat în sistemul politic al dominaţiei otomane. Această amânare – punând în contrast situaţia Principatelor Române, faţă de cea a ţărilor din sudul Dunării, transformate în paşalâcuri – a îngăduit poporului român un

29

progres economic, bazat pe dezvoltarea oraşelor, a producţiei de mărfuri şi a schimbului. Progresul economic a avut consecinţe însemnate în creşterea numărului populaţiei, în dezvoltarea culturii şi a artei.

În ceea ce priveşte organizarea satelor comunitare libere, a satelor de „moşneni” (în Ţara Românească), de „răzeşi” (în Moldova), perimetrele lor, de forme diferite, cuprindeau două părţi distincte: vatra satului, în care erau grupate casele sătenilor, şi hotarul satului, format din terenul agricol, păduri, izlazuri şi fâneţe.

În vatra satului, ţăranii aveau în stăpânire proprie locuri de casă, de livadă şi grădină. Pădurile, izlazurile şi fâneţele constituiau proprietatea obştească a întregului sat. Terenul agricol se împărţea într-un număr de loturi – corespunzător numărului de gospodării – care se distribuiau periodic, de obicei prin tragere la sorţi, de unde şi numele de „soartă” ce se dădea acestor loturi. De aici şi zicala: „Cum ţi-o fi soarta”. În Ţara Românească, loturile se mai numeau „delniţe”, iar în Moldova „jirebii”. Reîmpărţirea periodică a loturilor de pământ avea ca scop să împiedice formarea unor proprietăţi private prin folosinţă îndelungată, prin transmiterea an de an şi din generaţie în generaţie a aceloraşi loturi pentru muncă aceleaşi gospodării. Reîmpărţirea loturilor urmărea să menţină în conştiinţa oamenilor faptul că ei sunt proprietari numai în grup, iar cât priveşte folosirea individuală, ea se schimbă periodic.

În afară de această împărţire a pământului pe „delniţe”, care era generală, se întâlnea adesea împărţirea pe „bătrâni”, sau pe „moşi”. Teoretic, aceasta era o împărţire egală a pământului între cete cu genealogie comună, descendente din cei care prima dată au întemeiat sau au împărţit satul.

O variantă larg răspândită a împărţirii satului „pe bătrâni” sau „pe moşi” era împărţirea „pe părţi”, unităţi independente de genealogia satelor. Ca şi în cazul împărţirii „pe delniţe” şi „pe bătrâni”, împărţirea „pe părţi” nu era o împărţire reală, hotărnicită pe teren, ci presupunea drepturi teoretice, nehotărnicite.

În Ţara Românească, izvoarele istorice amintesc şi împărţirea „pe funii”. Sistemul împărţirii „pe funii”, determinat de configuraţia solului, presupunea despărţirea moşiei în fâşii lungi care cuprindeau părţi la munte, în deal, la câmpul cu arătură, la râu, la fânaţ, la păşune. Părţile care în mod normal nu puteau să intre în toate „funiile” – pădurea, izlazul etc. – rămâneau în folosinţă comună.

30

Faţă de împărţirile deja menţionate, împărţirea „pe funii”, delimitate pe teren, era un pas însemnat spre despărţirea individuală a stăpânirii pământului în interiorul obştii. Aceasta a fost continuată de împărţirea „pe locuri” şi „pământuri”, întâlnită încă în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi care reprezenta o dezvoltare a formei individuale de stăpânire a pământului. Nici în cazul acestei împărţiri nu se poate vorbi de o împărţire definitivă a întregului teritoriu, deoarece pădurea, apele, păşunile, care formau cea mai mare parte a suprafeţei satelor, rămâneau nedespărţite, stăpânirea lor bazându-se pe drepturi proporţionale cu întinderea locurilor stăpânite de fiecare familie.

În secolele XIV-XVI, locuitorii satelor aservite au continuat şi ei, în cea mai mare parte, să trăiască în vechea formă de organizare a comunităţilor (obştilor) săteşti. Satele aservite păstrau încă, mai ales în secolele XIV-XV, aspectul unor grupuri sociale strâns legate, atât de strâns încât satul era considerat de stăpânul de pământ ca un întreg, asupra căruia el nu-şi putea îngădui încă unele abuzuri. Stăpânul de pământ nu putea sparge unitatea satului şi înstrăina părţi din el, putea împărţi doar venitul lui, rezultat din dările şi muncile locuitorilor, cu cel căruia îi dăruia sau îi vindea o parte din sat.

Tehnica agricolă folosită continua să fie în secolele XIV-XVI încă rudimentară. Cum cea mai mare parte a teritoriului ţării era acoperită de păduri, pregătirea terenului pentru cultură se făcea prin defrişări şi desţeleniri permanente. În „curăturile” obţinute cu ajutorul focului, toporului, sapei sau plugului era pregătit pământul pentru semănături de grâu, mei, secară, orz sau ovăz. Prima recoltă, „în ţelină”, era, de obicei, destul de bogată; cea de-a doua, „în prosie”, era potrivită, a treia, obţinută prin arătură „în răsprosie”, era aşa de săracă, încât după cel de-al treilea an ţăranii se vedeau obligaţi să semene pe alte terenuri, nou defrişate.

În afară de această tehnică agricolă, numită „moină sălbatecă”, se practica şi „moina reglementată”, care presupunea alternarea dintre cereale şi iarbă pe acelaşi teren, folosit constant an de an. În acest caz, agricultura se făcea pe o tarla sătească (la început una, apoi două şi chiar mai multe), împărţită de obşte între membrii ei în chip egalitar. Se practica, de asemenea, cultura alternantă – de două cereale, urmată de lăsarea în ogor (1 an): cereale de toamnă, cereale de primăvară, lăsarea în ogor. O asemenea tehnică agricolă presupunea şi ea „tarlalele” (minimum 3), organizate colectiv de către obştea satului.

31

Păstoritul, răspândit nu numai în satele de munte – cum, îndeobşte, s-a afirmat –, ci şi în câmpie, unde ponderea lui a fost uneori mai mare ca la munte, cunoştea tipuri diferite: sedentar, pendulator, transhumant.

Asupra unor elemente importante ale peisajului rural, ca numărul şi structura populaţiei, variaţiile demografice etc., izvoarele istorice dau puţine ştiri, pentru a face posibilă întocmirea unor serii statistice. Există, totuşi, indicii din care ne putem da seama de anumite schimbări demografice. Numeroasele pierderi umane cauzate de epidemii, ca şi luptele permanente purtate în apărarea libertăţii de stat n-au putut, desigur, să fie compensate decât printr-o însemnată creştere a efectivelor populaţiei. În această privinţă sunt elocvente două fenomene amintite în izvoarele istorice: 1) fenomenul de „roire a satelor”, care era un fel de sciziparitate a unui sat mai vechi în locul căruia apăreau două sau mai multe sate noi; 2) fenomenul de creare a unor sate de colonizare („slobozii”), prin chemarea unor colonişti din afara hotarelor ţării. Existau şi cazuri de „slobozii” cu colonişti strânşi din ţară. Satele de colonizare erau create în ţinuturile cu slabă densitate a populaţiei, în special în câmpie, unde din cauza deselor incursiuni de oşti străine fenomenul de „pustiere” a satelor era mai frecvent.

Creşterea numărului populaţiei, pe care a doua jumătate a secolului al XV-lea o atestă, şi pătrunderea la sate a economiei băneşti, exprimată prin transformarea produselor agricole în marfă, au dus la mărirea consumului de mărfuri realizate în oraşe.

Pe măsură ce se înmulţeau la sate cumpărătorii de mărfuri meşteşugăreşti, creşteau numărul şi diversitatea acestor mărfuri. O importanţă deosebită prezintă în această privinţă menţionarea uneltelor agricole printre mărfurile care se vindeau în mediul rural, deoarece ea sublinia legăturile reciproce dintre dezvoltarea schimbului şi creşterea productivităţii muncii în agricultură. În privilegiul acordat de Ştefan cel Mare negustorilor din Liov, la 3 iulie 1460, se menţionează că aceştia desfăceau în Moldova, pe lângă unele articole de lux, şi mărfuri de mai largă întrebuinţare: coase, seceri şi fiare de plug. Sporirea efectivelor populaţiei, alături de alţi factori ca extinderea suprafeţelor agricole, creşterea cantităţilor de cereale, în special de cereale marfă, explică în mare măsură creşterea însemnată a preţului satelor cumpărate şi vândute de boieri în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

32

Creşterea numărului populaţiei a avut urmări importante şi în ceea ce priveşte organizarea teritorială şi economică a domeniilor funciare; ea a dus la schimbări în raportul dintre suprafaţa rezervei seignoriale (boiereşti) şi cea ocupată de loturile ţărăneşti, dintre obligaţiile în muncă şi cele în produse ale ţăranilor, a contribuit la sporirea veniturilor stăpânilor de pământ. Aceştia au devenit tot mai interesaţi să aibă un număr cât mai mare de ţărani dependenţi şi în acelaşi timp să-şi întărească dreptul de stăpânire asupra lor. La sfârşitul secolului al XV-lea, ca să împiedice plecările ţăranilor de pe moşie, stăpânii le-au impus, în cazul în care ar fi voit să se strămute, o dare specială, „găleata de ieşire”, un fel de compensaţie materială pentru pierderea mâinii de lucru.

Un număr însemnat de ţărani s-a îndreptat spre oraşe, situate în cea mai mare parte în regiunea subcarpatică şi la Dunăre. În a doua jumătate a secolului al XV-lea se constată, de altfel, o creştere a populaţiei oraşelor, atingând în unele cazuri proporţii comparabile cu ritmul de dezvoltare a unor oraşe din ţările Europei apusene. În ajunul cuceririi ei de către turci, Cetatea Albă, de exemplu, ajunsese să aibă circa 20.000 de locuitori.

Nevoile de alimentare ale locuitorilor din oraşe, în creştere în urma exodului rural şi a imigrărilor unor alogeni – şi care nu toţi se puteau aproviziona din „ocolul” oraşelor , au stimulat producţia de cereale – marfă în lumea satelor. Aceasta, o dată apărută sub imboldul pieţei interne, s-a îndreptat şi în afara graniţelor ţării. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, izvoarele înregistrează un mare belşug şi ieftinătate a produselor alimentare, o creştere a exportului de grâne.

Într-un raport, din 14 septembrie 1474, consulul cetăţii Caffa asigura pe superiorii săi că, în depozitele de la Moncastro (Cetatea Albă), cereale „sunt destule”, fapt ce dovedeşte existenţa unei însemnate cantităţi de grâne în porturile de la gurile Dunării. În 1477, prin solia trimisă puterilor europene de către Ştefan cel Mare, acesta sublinia importanţa apărării Chiliei şi Cetăţii Albe. În afară de importanţa lor militară, desigur precumpănitoare, Ştefan cel Mare avea în vedere şi rolul lor economic. Domnul român era conştient de consecinţele economice pe care urma să le aibă ocuparea lor de către oştile otomane.

Alături de factorii economic şi demografic, cel politic a jucat şi el un rol însemnat în modificarea peisajului rural în Principatele Române. Căderea acestora spre mijlocul secolului al XVI-lea sub dominaţia otomană a încetinit ritmul lor de dezvoltare, a făcut ca mari sume de bani,

33

obţinute îndeosebi din munca ţăranilor, să fie îndreptate spre Constantinopol. Poarta otomană şi-a impus dreptul de preemţiune asupra principalelor produse ale exportului Principatelor Române, care au devenit „grânarul” Imperiului otoman. În calitate, la început, de creditori ai pretendenţilor la tronul Ţărilor Române, angajaţi mai târziu în importante afaceri comerciale, bancheri şi negustori din Imperiul otoman au venit în Principatele Române ca să-şi asigure capitalul investit, precum şi dobânzile, care spre sfârşitul secolului al XVI-lea ajunseseră la 20-25%.

Cămătarii străini, cărora li s-a concesionat strângerea dărilor, căutau, supunând populaţia la tot felul de vexaţiuni, să-şi scoată într-un timp cât mai scurt banii ce li se datorau. Vechilor dări impuse ţăranilor li s-au adăugat noi obligaţii din care se plăteau datoriile şi darurile extraordinare pe care le făceau pretendenţii la tron diferiţilor mijlocitori.

Înmulţirea dărilor în bani îi obliga pe ţărani să întreţină permanent legătura cu piaţa orăşenească. Când ei n-au mai putut face faţă acestor dări din vânzarea prisosurilor, au trebuit să-şi vândă pământurile stăpânilor domeniali. Celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea îi sunt caracteristice creşterea diferenţierilor în cadrul comunităţilor săteşti, aservirea unui mare număr de sate libere, pierderea de către ţăranii aserviţi a vechilor drepturi asupra pământului. Ei au ajuns să fie vânduţi individual, mutaţi de pe un domeniu pe altul. Deposedarea ţăranilor de drepturile lor asupra pământului a dat naştere la judecăţi repetate în faţa domniei, risipiri de sate, revolte, care s-au înmulţit şi au crescut ca întindere şi intensitate.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea călugărul călător Luca Testanova, într-un memoriu adresat Papei, descriind suferinţele locuitorilor şi abuzurile administraţiei din Ţara Românească şi Moldova, arăta că, din cauza dărilor impuse, multe sate se risipeau. El considera că dacă bogăţiile acestor ţări nu ar fi mari şi diverse, în ele n-ar fi rămas la acea dată nici un locuitor.

Scăderea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a numărului de ţărani liberi şi agravarea situaţiei ţăranilor dependenţi au făcut să scadă interesul ţăranilor pentru apărarea ţării, au slăbit potenţialul militar al Principatelor Române. Schimbările în situaţia ţărănimii au contribuit şi ele, alături de perfecţionarea tehnicii militare (folosirea pe scară largă a armelor de foc, fapt ce presupunea o pregătire specială), la înlocuirea în tot mai mare măsură a oastei de „ţară” cu oastea de mercenari. Sumele de

34

bani, pe care le necesita întreţinerea acesteia, adăugate atâtor altor datorii ale ţării, au secătuit visteria, au contribuit la creşterea excesivă a fiscalităţii. Interesul fiscal al statului şi cel al boierilor au făcut ca, în condiţiile marii fluctuaţii de populaţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea, să fie decretată în Ţara Românească „legarea de glie” a ţăranilor.

În urma acestui act, intrat în istorie ca „Aşezământul” sau „Legătura lui Mihai Vodă” („Viteazul”), ţărănimea aservită a ajuns să trăiască în condiţii inferioare pe un pământ care nu-i mai aparţinea şi unde singura ei raţiune de a mai fi era munca pe care o presta stăpânului. Ţăranul a devenit pentru mult timp instrumentum ruris, el făcea parte integrantă din inventarul agricol; a scăzut interesul lui în lucrarea pământului, în ridicarea productivităţii acestuia. „Legarea de glie”, ca forma cea mai grea de aservire a ţărănimii, a dat naştere expresiei „a fi sărac lipit pământului”.

Preţurile derizorii cu care turcii cumpărau grâul au făcut să se reducă suprafeţele însămânţate cu grâu, locuitorii au căutat să extindă cultura acelor cereale care nu erau cerute de turci (ca, de exemplu, meiul). În economia ţării o mare pondere a căpătat, până în secolul al XIX-lea, creşterea vitelor.

Situaţia precară a ţăranilor era împărtăşită şi de orăşeni. Desfăşurând, pe lângă activitatea meşteşugărească şi comercială, şi munci agricole pe teritoriul agricol din incinta sau din jurul oraşelor, ei erau supuşi unui regim de obligaţii similar celui al ţăranilor. Stăpânii funciari, boierii şi mânăstirile au reuşit să pătrundă prin cumpărări de bunuri funciare sau imobile în oraşe, au încercat să-i aservească pe orăşeni. Orăşenii bogaţi, la rândul lor, au căutat să-şi investească banii agonisiţi în cumpărări de bunuri funciare şi să devină stăpânitori de sate. În astfel de condiţii a decăzut adevărata activitate orăşenească, s-a schimbat mentalitatea locuitorilor, a celor bogaţi, devenind apropiată de cea a stăpânilor funciari, iar a celor mai puţin avuţi, de cea a ţăranilor. Se accentuau astfel deosebirile existente între dezvoltarea socio-economică din Principatele Române şi cea din Europa Centrală şi de Vest.

Locuitorii târgurilor şi oraşelor, numiţi în izvoare istorice oameni târgoveţi sau orăşeni, proveneau în cea mai mare parte din rândul ţăranilor şi până în secolele XIV-XV nu se deosebeau prea mult de aceştia. Ei nu beneficiau, decât în cazuri foarte rare, de imunităţi ca locuitorii oraşelor din Europa apuseană. Târgurile erau socotite

35

proprietate domnească şi ca atare domnitorii puteau dărui unor fideli ai lor, boieri sau clerici, terenuri în vatra târgului sau venituri ale acestora.

Alături de târgoveţi de origine română se aflau în târguri, ca meşteşugari şi negustori, diferite alte elemente etnice: saşi, armeni, unguri, greci, evrei, genovezi, aceştia din urmă stabiliţi, mai ales, în oraşele portuare de la Dunăre şi Marea Neagră. Antrenate, cele mai multe, în circuitul de schimburi internaţionale, situate pe drumurile de comerţ care uneau Europa Centrală de Peninsula Balcanică sau Marea Baltică de Marea Neagră, aşezările orăşeneşti, îndeosebi oraşele capitală, au devenit importante centre nu numai economice, ci şi culturale.

Spre deosebire de oraşele din Transilvania, care aveau aspecte apropiate de oraşele din centrul şi apusul Europei, oraşele de la sud şi est de Carpaţi au fost lipsite, în general, de ziduri de incintă. Ele s-au dezvoltat mult în suprafaţă, cuprinzând în ocolul lor satele din apropiere şi întinse terenuri agricole. Se crea, astfel, pentru orăşeni posibilitatea ca, în anumite împrejurări sau în mod curent, unii dintre ei să împletească activitatea meşteşugărească cu cea agricolă.

Clasa privilegiată, ca structură socială şi componentă fundamentală a societăţii medievale, era alcătuită din stăpânii de întinse domenii (marea nobilime şi boierimea) din înaltul cler, din nobilimea (boierimea) mijlocie şi mică, din patriciatul orăşenesc.

Termenul de boier a pătruns în limba română prin filieră turanică, cu sensul iniţial de războinic, mare stăpânitor de pământ, pus în valoare cu mâna de lucru servilă. Odată cu dezvoltarea şi diversificarea funcţiilor statului, acest termen avea să desemneze pe stăpânul de pământ, deţinător sau fost deţinător al unei dregătorii, apoi pe cel care avea puterea economică, indiferent de sursa acesteia – din proprietate funciară, din comerţ sau dregătorie – şi care îi atrăgea apelativul de respect, boier.

După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, stăpânirea funciară a crescut, s-a consolidat şi şi-a accentuat caracterul ierarhic. Ierarhia funciară era, totodată, o ierarhie militară şi politică.

În fruntea ierarhiei se aflau domnul, în Ţara Românească şi Moldova , iar în Transilvania, voievodul. Între domn şi boieri s-au statornicit raporturi de subordonare specifice epocii, boierii datorând domnului credincioasă slujbă. Domnul, la rândul lui, le garanta boierilor stăpânirea pământului şi privilegii prin hrisoave de imunitate.

36

La începuturile organizării de stat, în ceea ce priveşte apartenenţa la starea boierească a precumpănit stăpânirea de pământ. În sfatul domnesc, la care participau boieri şi dregători, boierii fără dregătorii erau menţionaţi înaintea dregătorilor. Boierii mari – desemnaţi în Ţara Românească prin titlul de jupani şi vlastelini, iar în Moldova, de pani, care aduceau un contingent important la oastea domnească, – aveau mai mare pondere decât dregătorii. Cu timpul, boierii mari au primit dregătorii, aşa că prin termenul de boier a ajuns să se înţeleagă, mai ales, stăpâni de pământ ajunşi dregători, boieria devenind sinonimă cu dregătoria.

În timp ce titlul de jupan era un titlu ce se moştenea, cel de vlastelin, preluat din cancelaria sârbească, era conferit de domn marilor boieri din sau intraţi în „casa domnească” şi care ocupau principalele dregătorii în stat. Titlul de jupan, cu sensul iniţial de boier prin naştere, nobil de sânge, avea să-şi lărgească cu timpul sensul şi să desemneze boierii din Sfatul domnesc, aleşi sau numiţi de domn. Paralel cu acest sens, termenul de jupan s-a folosit şi ca apelativ de respect faţă de boieri în general. În secolele XVIII-XIX, sub forma de jupân, termenul era acordat orăşenilor care practicau diverse meserii.

În afară de dreptul de a alege pe domn, boierii s-au bucurat de privilegii, garantate de domnie, privilegii fiscale, scutiri sau reduceri de dări şi privilegii judiciare, dreptul de a fi judecaţi direct de domn, arbitru între stăpânii de pământ.

Preocuparea constantă a stăpânilor de pământ a fost să-şi extindă domeniul şi să sporească numărul ţăranilor dependenţi. Aceştia datorau stăpânilor de moşie prestaţii în muncă şi redevenţe în produse naturale. Pentru a constrânge pe ţărani să presteze aceste servituţi, stăpânii de pământ dispuneau de cete de curteni sau slugi, care asigurau îndeplinirea obligaţiilor impuse ţăranilor.

Termenul de slugă a avut iniţial sensul de vasal. Boierul, răsplătit de domn cu sate şi pământ, „pentru credincioasă slujbă”, devenea sluga domnului. Cu timpul, sluga desemna un dregător căruia îi fusese încredinţată o slujbă la „Curtea domnească” sau pe lângă Casa unui mare boier. Mai târziu a căpătat sensul generic de „om de casă”. În timp ce boierul era „de neam”, sluga era „de casă”.

În secolul al XVI-lea, în cadrul schimbărilor social-economice şi politice care au avut loc, s-a petrecut şi transformarea marii boierimi din structură seniorială într-una nobiliar aristocratică.

37

Odată cu trecerea de la suzeranitatea protectoare la suzeranitatea restrictivă în raporturile otomano-române, boierimea din Ţările Române avea să îmbrace tot mai mult caracterul de aristocraţie de dregători.

Document 1

Despre legile Ţării Moldovei

[...] „s-au născut două feluri de drept la moldoveni: unul scris, care se bazează pe edictele împăraţilor romani şi greci şi pe hotărârile conciliilor, altul nescris, pe care l-am putea numi pe bună dreptate obiceiul pământului, dacă chiar şi în vorbirea obişnuită este numit de către moldoveni cu un cuvânt slavon obicei*, care înseamnă datină sau uz. Dar, fiindcă cele obiceiuri, neîntemeindu-se pe nici un text scris, erau deseori abătute de la înţelesul lor adevărat de către judecători cumpăraţi şi aduceau după ele nedreptăţi, Vasile Albanezul**, domnul Moldovei, a poruncit în secolul trecut să se adune laolaltă de către bărbaţi buni şi cunoscători ai legilor ţării toate regulile scrise şi nescrise şi dintr-însele a alcătuit un codice anumit, care până astăzi este norma pronunţării unei drepte hotărâri pentru judecătorii Moldovei***”.

Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere

după originalul latin de Gh. Guţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 247.

* „obiceiul pământului”, dreptul obişnuielnic, ale cărui norme s-au născut

în sânul vechilor obşti agrare. ** Vasile Lupu (1634-1653). *** Pravila întocmită „cu zisa şi cu toată cheltuiala” lui Vasile Lupu,

numită „Carte românească de învăţătură”, tipărită la Iaşi în anul 1646.

38

Document 2

Formarea clasei stăpânitoare

[...] „Abia în veacul al X-lea apare diferenţierea pe clase la români, adică formarea relaţiilor de dependenţă între stăpâni şi muncitorii pământului, dependenţi de cei dintâi. Atunci putem afla existenţa „jupanilor”, termen care înseamnă stăpân feudal, în inscripţia slavă de la Basarabi (Dobrogea) din 943. Pentru crearea acestei clase stăpânitoare se pot presupune două origini: ridicarea din rândurile obştii a unor stăpâni mai puternici şi mai bogaţi, care de la o vreme ajung să asuprească pe ceilalţi părtaşi ai obştii, cerându-le obligaţii de muncă şi de dijme faţă de dânşii (în schimbul organizării militare a satului); sau ca rezultat al aşezării la sate a unor stăpâni străini, din rândurile popoarelor migratorii, ca de pildă în Galia, Anglia şi Italia de nord. Cuceritorii străini impun băştinaşilor plata dijmei şi muncile gratuite, dar de la o vreme se confundă ca limbă şi obiceiuri cu aceşti băştinaşi. Nu este exclus ca ambele izvoare al feudalismului să fi jucat un rol concomitent în ţara noastră pentru formarea clasei stăpânitoare în feudalism...”

P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii

româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.175.

39

CAPITOLUL III

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI.

IDENTITATE STATALĂ ŞI PUTERE

„Am continuat în limite mici ceea ce odată a fost lumea creştină a Răsăritului. De la Bizanţ ne-au venit disciplina de stat, respectul de forme, simţul de cuviinţă, reverenţa faţă de cultură”.

Nicolae IORGA Istoria Ţărilor Române a cunoscut în secolele XIV-XVI o splendidă

perioadă de înflorire a statalităţii româneşti, în care consolidarea şi dezvoltarea internă economică, politică şi culturală s-au asociat strâns cu afirmarea viguroasă a Ţării Româneşti, a Moldovei şi Transilvaniei în raporturile internaţionale europene, în primul rând în Răsăritul Europei.

Ţările Române au cunoscut aceeaşi dezvoltare generală, cu unele deosebiri izvorâte din condiţiile istorice concrete. Explicaţia se găseşte în faptul că erau locuite de acelaşi popor, de aceeaşi origine daco-romană, cu aceleaşi obiceiuri şi tradiţii, acelaşi profil spiritual, întărite prin legăturile permanente şi active, economice, politice şi culturale dintre toate teritoriile locuite de poporul român.

Limba şi obiceiurile, mentalitatea şi religia deosebeau poporul român de popoarele vecine. Structura etnică şi cea spirituală au integrat poporul român în spaţiul de geneză şi dezvoltare a ideii europene şi l-au făcut solidar cu celelalte popoare europene. Apartenenţa la Occident prin latinitate şi la Orient prin ortodoxie a definit spiritualitatea românească şi i-a fixat rolul de intermediere în dialogul cultural european.

Caracteristicile spirituale proprii au generat şi unele trăsături fundamentale în ceea ce priveşte individualitatea statală românească.

Ţările Române s-au constituit din punct de vedere politic în voievodate. Ca instituţie, voievodatul era, în fond, forma evoluată,

40

dezvoltată a acelor „Romanii populare”, uniuni de obşti şi formaţiuni politice caracteristice lumii romanice în timpul invaziilor „barbare”.

În fruntea fiecărui stat românesc era un voievod, cu prerogative suverane în Ţara Românească şi Moldova, limitate în Transilvania, care, integrată în regatul maghiar, şi-a păstrat, totuşi, autonomia în întreg evul mediu. Voievodul Transilvaniei concentra şi el în mâinile sale prerogative suverane; era „mare judecător”, guvernator şi comandant militar al comitatelor din Transilvania, dispunea de cancelarie permanentă, deşi – spre deosebire de voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti – nu se putea intitula mare voievod şi domn, singur stăpânitor, calitate rezervată doar monarhilor de sine stătători, şi nu putea bate monedă proprie, simbol al suveranităţii. Voievodul Transilvaniei depindea de coroana Ungariei, fără ca această dependenţă să fi influenţat fondul autonom al organizaţiei voievodale.

Prerogativele suverane ale voievozilor români rezultau în mod clar chiar din titlul lor: Io sau Ioan, mare voievod şi domn, singur stăpânitor. Numele Ioan şi particula Io (forma prescurtată a lui Ioan) derivă din romanitatea bizantină, de unde a pătruns în titlul conducătorilor politici din întreg sud-estul Europei. Era un atribut teocratic cu valoare de nume-epitet, nume sfânt (nomen sacrum) şi în acelaşi timp titlu (însemnând „cel dăruit de Dumnezeu cu domnia” sau „cel ales de Dumnezeu spre a domni”). Folosirea acestui titlu, odată cu organizarea cancelariilor domneşti, era de natură să confere o mai mare autoritate suveranilor români care-l purtau. Persistenţa numelui Ioan-Io în titlul domnilor români până la începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească până la 1828, iar în Moldova, până la domnia lui Mihai Sturdza (1834-1849) inclusiv*, constituie o dovadă că nu este vorba de un simplu împrumut sau imitaţie, ci de o necesitate: afirmarea suveranităţii politice, a ideii că domnia este de natură divină, aşa cum era, de altfel, socotită monarhia în

* În Moldova, particula Io a fost introdusă prin intermediul Ţării

Româneşti, fiind înlocuită uneori cu prenumele de majestate din diplomatica polono-ungară: noi (nos-latin; mâ-slavon).

41

toate statele medievale. Titlul de mare voievod şi domn (de la latinescul dominus) al conducătorilor politici români* cuprinde alte atribute ale suveranităţii şi autonomiei, deoarece conţinea toate prerogativele suveranilor vremii: împăraţi, ţari, regi, despoţi etc. Domnul era conducătorul oastei întregii ţări, aşa după cum era (sau se considera) şi stăpânul ţării. El socotea ţara drept ocina sau baştina sa, în sensul că el a primit puterea de stat ca o succesiune de la tatăl sau moşii săi.

Pentru a sublinia şi mai mult suveranitatea ţărilor pe care le cârmuiau, titlul domnilor români era întregit de atributul „de sine stătător” sau „singur stăpânitor”, ceea ce înseamnă că nu depindeau de nimeni, că nu erau supuşi nimănui. Aceste atribuţii aveau aceeaşi valoare ca şi acelea din titlul împăraţilor bizantini de autocrat (autocrator), al ţarilor bulgari şi marilor cnezi ruşi, de samodîrjets, al monarhilor din Europa apuseană. Aceste titluri marcau şi ele statutul de independenţă a statului condus de domni.

Însemnele domniei erau: coroana, buzduganul şi sceptrul. Atributele suveranităţii domnilor români, asemenea altor suverani

europeni ai vremii aceleia, erau, în principiu, indivizibile; erau divizibile, însă, în exercitarea lor. Domnii români, ca şi alţi suverani europeni din evul mediu, erau obligaţi să încredinţeze, temporar şi revocabil, o parte din atribuţii altor instituţii constituite, numite sau alese, mai mult sau mai puţin reprezentative. Existenţa acestor instituţii definea, de altfel, o altă caracteristică a suveranităţii ţărilor respective. Este vorba, mai întâi, de sfatul domnesc în Ţara Românească şi Moldova, de sfatul voievodului şi mai apoi al principelui în Transilvania, corespunzând „curţii regale” (curia regis) din evul mediu apusean. Şi într-un caz şi în altul, acest sfat sau con-siliu avea doar un rol consultativ, iar membrii săi erau numiţi de suveranul respectiv şi îndeplineau anumite funcţii publice sau la curtea suveranului.

* În Ţara Românească, primului domn i s-a spus „marele Basarab Voievod” („Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, 1917-1923, p. 16). În 1359, urmaşului său, Nicolae Alexandru, i se dădea titlul de „mare voievod şi domn a toată Ungrovlahia” (E. Hurmuzaki, Doc., XIV, p.1-2). Cel mai cuprinzător titlu, incluzând teritoriile intrate în stăpânirea domnului Ţării Româneşti, a fost acela al lui Mircea cel Bătrân, care se intitula în 1406: „Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, mare Voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului. (Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I, p. 64).

42

Cei mai însemnaţi dregători ai curţii domneşti erau: vornicul (palatinus), la origine conducătorul curţii domneşti, care a devenit cu timpul dregătorul cu cele mai importante atribuţii judecătoreşti. În secolul al XVI-lea, în Moldova existau doi mari vornici: al „Ţării de Sus” şi al „Ţării de Jos”.

Logofătul (cancellarius) era mai marele cancelariei domneşti. Se îngrijea de redactarea hotărârilor luate de domn şi de sfatul său şi întărea cu pecetea domnului aceste hotărâri. În Moldova, unde îndeplinea şi însemnate atribuţii judecătoreşti şi unde răspundea de hotărnicirea moşiilor, logofătul a devenit cu vremea „întâiul şezător al divanului”, fiind citat ca primul martor al Sfatului domnesc.

Vistierul (thesauriarius) ţinea socotelile veniturilor şi cheltuielilor domniei, evidenţa contribuabililor şi a celor scutiţi de dări.

Spătarul (gladifer) era conducătorul călărimii; el purta la ceremonii spada domnului, simbolul puterii sale de comandant de oşti.

Stolnicul (dapifer) avea grija mesei şi a ospeţelor domneşti. Paharnicul sau ceaşnicul (pincerna) aproviziona cu vinuri curtea

suveranului. Comisul (comes stabuli) se îngrijea de grajdurile şi echipajele

domneşti. Postelnicul sau stratornicul (cubicularius) supraveghea camera de

culcare a domnului şi era sfătuitorul lui de taină; cu vremea, în atribuţiile lui a intrat şi calitatea de a introduce la domn pe cei veniţi în audienţă sau pe solii statelor străine.

În faza de început a organizării curţii domneşti, aceşti dregători apar în sfatul domnesc alături de marii boieri fără dregătorii şi de dregătorii teritoriali, pârcălabi (castellani) sau starosti (capitanei).

Pârcălabii îndeplineau importante atribuţii administrative şi judecătoreşti, limitate teritorial la ţinutul ce li se dădea în grijă. Ei au jucat un rol mult mai important în Moldova, întrucât aici au existat mai multe cetăţi decât în Ţara Românească, unde principalele cetăţi au fost ocupate de turci la începutul secolului al XV-lea.

Printre dregătorii teritoriali, care au jucat un rol de mare importanţă în istoria Ţării Româneşti, era şi banul; el apare în Sfatul domnesc în vre-mea lui Mircea cel Bătrân. Banul a fost, de la sfârşitul secolului al XV-lea, conducătorul Olteniei, cel mai însemnat dintre dregătorii Ţării Româneşti, singurul care avea dreptul să pronunţe pedepse capitale.

43

În documentele secolului al XV-lea mai sunt amintiţi, în afara marilor dregători, şi alţi dregători, care îndeplineau diverse atribuţii la Curtea domnească, fiind menţionaţi uneori şi ei printre membrii Sfatului. Aceştia erau: clucerul, deţinător al cheilor magaziilor cu provizii ale Curţii domneşti; slugerul se ocupa cu aprovizionarea cu carne a Curţii domneşti; pivnicerul era mai mare peste pivniţele domneşti; cămăraşul avea grija monetăriei, mai târziu şi a cămării (averea personală a domnului); medelnicerul se îngrijea de vesela şi de obiectele de spălat ale domnului; el turna apă domnului la spălatul mâinilor înainte de masă.

Portarul se ocupa în Ţara Românească de hotărnicii şi de primirea solilor (atribuţie îndeplinită în Moldova de uşar); în Moldova, portarul de Suceava dispunea de importante rosturi militare în vremea lui Ştefan cel Mare, funcţia sa fiind preluată în secolul al XVI-lea de hatman.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, în legătură cu procesul de întărire a Domniei, ca instituţie, a apărut dregătoria de armaş, executor al pedepselor hotărâte de domn. În Ţara Românească, armaşul este amintit prima dată în vremea lui Vlad Ţepeş, iar în Moldova, în cea a lui Ştefan cel Mare.

Pentru serviciile (slujbele) lor, dregătorii primeau, pe lângă danii în sate sau pământuri domneşti, venituri în natură şi, mai rar, în bani; lor le revenea o parte din dările sau amenzile (goabele) încasate de ei în numele domniei.

În cazul Transilvaniei, puterea Voievodului a variat în cursul timpului în funcţie de raportul de forţe dintre el şi regele Ungariei. În momente de criză a puterii regale s-a manifestat tendinţa emancipării voievozilor de sub autoritatea regală şi creării unei dinastii de voievozi; între 1344 şi 1376 demnitatea de voievod a fost ocupată, cu mici întreruperi, de şase membri ai familiei Lackfi, iar între 1415 şi 1437, scaunul voievodal a fost deţinut de doi membri ai familiei Csáki. Voievodul era numit şi revocat de rege; el îşi alegea subalternii – de la vicevoievod şi comiţi până la notari – dintre familiarii* lui, oameni aflaţi în slujba sa.

*Familiaritas – formă specifică a raporturilor vasalice în regatul

Ungariei.

44

Voievozii şi vicevoievozii nu aveau o reşedinţă stabilă; de obicei, stăteau la Curţile de pe domeniile lor. De la începutul veacului al XV-lea, voievozii stăteau tot mai des şi mai îndelung în afara graniţelor Transilvaniei, îndeosebi la Curtea regală; ei lăsau în asemenea cazuri conducerea ţării, aproape exclusiv, pe seama vicevoievozilor. Voievodul Lorand Lepeş a cârmuit, de pildă, Transilvania peste 20 de ani (1415-1438).

Începând din veacul al XV-lea, demnităţile de voievod şi vicevoievod erau exercitate de doi sau chiar trei demnitari în acelaşi timp.

După prăbuşirea regatului maghiar şi proclamarea Transilvaniei ca principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (1541), demnitatea de voievod a fost înlocuită cu cea de principe. Învestit, teoretic, cu cele mai largi prerogative de politică externă şi internă, principele era ajutat de un „sfat”, care în general se compunea din 12 dregători.

Adunările de stări. În anumite împrejurări, când trebuiau luate hotărâri de mai mare însemnătate (succesiunea la tron, relaţiile externe, stabilirea statutului social-juridic al diferitelor categorii sociale, mai ales al celor inferioare, şi raporturile cu clasele privilegiate, reglementarea obligaţiilor întregii populaţii faţă de puterea centrală), era consultată o adunare „reprezentativă”, numită în Ţara Românească şi Moldova Adunarea ţării, iar în Transilvania, Congregaţie generală, în perioada fiinţării voievodatului, şi Dietă, în perioada principatului. Adunările acestea erau asemănătoare cu Parlamentul din Anglia, cu Statele Generale (Etats Généraux) din Franţa, cu Cortes-urile din Spania, cu Reichstag-urile sau Landtag-urile din statele germane, cu Dieta din Ungaria, cu Seim-ul din Polonia, cu Sobor-ul (Ziemski sobor) din Rusia etc.

Aceste adunări „reprezentative” îndeplineau atribuţii importante cu caracter politic, social, fiscal şi judiciar. Asemenea atribuţii confereau însemnătate deosebită instituţiei din toate punctele de vedere, inclusiv al suveranităţii ţărilor unde au fiinţat.

Adunările reprezentative erau compuse din reprezentanţii nobilimii, ai clerului înalt, ai orăşenimii, ai ostaşilor şi ai ţărănimii libere. Ţărănimea aservită, lipsită de drepturi, era lipsită şi de reprezentanţi în adunări.

Adunările ţării din Principatele Române sunt pomenite, începând de la sfârşitul secolului XIII până în secolul XIX, dovadă şi aceasta că Principatele Române au beneficiat, chiar şi în timpul celei mai apăsătoare dominaţii otomane, în timpul Fanarioţilor, de o autonomie, e adevărat limitată.

45

De remarcat este faptul că instituţia „Adunările de stări” nu a evoluat în Principatele Române spre o „Adunare” cu sesiuni periodice şi cu atribuţii precizate, ca în alte state europene. Dominaţia otomană a împiedicat dezvoltarea instituţiei în formele pe care le-a cunoscut în alte părţi.

Organizarea administrativă. Unităţile administrative erau în Ţara Românească judeţele, iar în Moldova ţinuturile. Ele îşi găsesc începuturile în perioada premergătoare formării statelor româneşti de sine stătătoare. Originea lor este de căutat în vechile uniuni de obşti, cnezate şi voievodate, situate, de obicei, pe valea unui râu, al cărui nume l-au împrumutat şi l-au transmis judeţelor. De la nume de râuri derivă denumirea judeţelor: Jaleş, Motru, Gorj (Jiul de Sus), Dolj (Jiul de Jos), Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău etc.

Multe dintre numele judeţelor au o origine slavă şi ele datează din perioada coabitării populaţiei străromâneşti cu slavii, care au dat aceste nume impresionaţi de anumite aspecte fizice sau ale florei şi faunei din regiunile cu care au intrat în contact sau în care s-au aşezat. Ilfov derivă de la elhov, care înseamnă în slavoneşte ariniş, locul unde cresc arinii; Dâmboviţa, de la slavonescul dămb, stejar (Dâmboviţa = râul care trece prin întinse păduri de stejari), Tutova are înţelesul de „ţara sau ţinutul murelor”; Târnava însemna „ţinutul spinilor”; Lăpuşna sau Lopuşna, derivă de la lopuş, scai.

De la aspectul vegetaţiei derivă şi numele judeţului Teleorman – nume pecenego-cuman – care înseamnă „pădure mare”, „pădure nebună”.

Numele altor judeţe este în legătură cu fauna: Vâlcea derivă de la vâlc, lup şi înseamnă „ţinutul lupilor”. Soroca derivă din cuvântul slav cu acelaşi nume şi care înseamnă coţofană.

Importante pentru atestarea prezenţei numeroase a românilor şi în regiunile de şes în perioada migraţiei „barbarilor” sunt numele de judeţe Vlaşca, care înseamnă în slavoneşte „Ţara Vlahilor”, adică „Ţara Românilor”, şi Romanaţi, cu acelaşi înţeles de „Ţara Românilor”.

În cazul Moldovei, numele de ţinuturi, de la slavul derjasto, care derivă de la verbul derjati (a stăpâni, a ţine), constituie o mărturie grăitoare că este vorba de unităţi teritoriale care depindeau de o cetate, un oraş, sau o curte domnească, al căror nume l-au împrumutat, în cele mai multe cazuri (Bacău, Roman, Neamţ, Botoşani, Iaşi, Soroca, Hotin, Cetatea Albă etc.).

46

Organizarea administrativă în ţinuturi a avut loc în secolul al XV-lea. Până atunci, satele erau identificate după numele cneazului sau judelui lor ([...] „unde a fost Dragoş şi unde este cneaz Ciorsoc”[...]), fie după râul pe care erau aşezate ([...] „3 sate pe Siret”, „2 sate pe Pârâul Alb” etc.).

Printre cele mai vechi nume de ţinuturi atestate în documente sunt: Tutova (1432), Ţetina, Chilia, Vaslui, Bacău şi Tecuci (1435), Neamţ (1436), Hotin (1441), Trotuş (1446) etc.

Ţinuturile, ca unităţi administrative, nu acopereau întreg teritoriul Moldovei; continuau să existe în unele părţi vechi forme de organizare de tipul autonomiilor locale, pe care Dimitrie Cantemir le prezenta ca un fel de „republici”. Este vorba de Câmpulung în ţinutul Sucevei, care cuprindea cam cincizeci de sate, toate având legi şi judecători proprii; Vrancea, în ţinutul Putnei, cu douăsprezece sate ce totalizau două mii de gospodării, şi Tigheciul, în ţinutul Fălciului, care putea să ridice la oaste opt mii de călăraşi.

Organizarea teritoriului ţării în judeţe sau ţinuturi, ca unităţi administrative, constituie o dovadă a creşterii autorităţii şi puterii domniei, a posibilităţilor ei de a asigura administrarea întregii ţări.

În cursul timpului, suprafaţa diferitelor judeţe, ţinuturi sau comitate a suferit modificări. În cazul Moldovei, Prutul nu a constituit un hotar administrativ. Ţinutul Iaşi trecea mult peste Prut, iar Fălciu era tăiat în două de Prut; Lăpuşna trecea şi pe partea dreaptă a Prutului, cuprindea o suprafaţă însemnată, începând din sus de vărsarea Jijiei până la miazăzi de Stălineşti, învecinându-se direct cu judeţul Vaslui.

O situaţie similară era şi în cazul judeţelor din partea muntelui. Hotarul spre Transilvania urma cumpăna apelor, cuprinzând şi porţiuni din Transilvania.

Deplasarea spre Răsărit a hotarului Transilvaniei a avut loc în secolul al XVIII-lea printr-o împingere sistematică a semnelor de delimitare din partea autorităţilor austriece. Tot aşa se prezentau lucrurile şi în Ţara Românească: judeţul Prahova trecea şi dincolo de actualul Predeal pe valea Timişului, după cum judeţul Gorj cuprindea în partea sa de nord, în dreptul pasului Vâlcan, o însemnată suprafaţă de pământ.

În secolele XVI-XVII, existau 24 de ţinuturi în Moldova şi 16 judeţe în Ţara Românească.

În fruntea ţinuturilor şi a judeţelor erau reprezentanţi ai domniei cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi executive. În Moldova, în

47

ţinuturile care aveau în cuprinsul lor cetăţi, ei se numeau pârcălabi, iar în ţinuturile de margine, din sud (Putna) şi din nord (Cernăuţi), staroşti.

În Ţara Românească, dregătorii din fruntea judeţelor se numeau sudeţi sau judeţi. Cuvântul sudeţ, ca şi cel de sudstvo, cum se numea judeţul – unitate administrativă – în Ţara Românească, derivau de la cuvântul slav suditi = a judeca. Termenul însuşi este definitoriu pentru atribuţiile pe care le avea judeţul, ca dregător, pe lângă atribuţii de administrare şi strângere a dărilor, şi atribuţii judecătoreşti. Pârcălabii, în calitatea lor de comandanţi ai cetăţii din cuprinsul teritoriului ce li se încredinţa spre administrare, aveau şi atribuţii militare, de a asigura paza cetăţii şi a ţinutului respectiv, de a aduce şi de a comanda în lupte contingentul de oaste din ţinutul respectiv.

În exercitarea atribuţiilor pe care le aveau, pârcălabii se sprijineau pe un aparat, alcătuit din „slugile” sau „familiarii” lor şi din „curteni” din ţinutul respectiv. Aceşti dregători subalterni ai pârcălabului sunt desemnaţi în documente prin termenii urednici sau globnici (cei care îndeplineau funcţia globirii sau perceperii gloabei, a amenzilor pentru încălcarea ordinii sociale).

Teritoriul Transilvaniei era împărţit în comitate, conduse de comiţi, numiţi din secolul al XIII-lea de voievod. Vechi organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor regale, comitatele s-au transformat, pe măsura întăririi nobilimii, în organizaţii nobiliare, care se bucurau de o oarecare autonomie în treburile interne.

Comitele sau locţiitorul lui, vicecomitele, conducea comitatul, ajutat de juzii nobililor, aleşi de obştea nobilimii comitatului din sânul ei. Comitatele Transilvaniei voievodale aveau câte doi juzi ai nobililor. Din secolul al XIV-lea, comitele sau vicecomitele şi juzii nobililor erau asistaţi obişnuit de 6 juraţi asesori, aleşi de nobilime. Cei doi juzi şi cei 6 juraţi asesori de fiecare comitat transilvănean îl asistau pe voievod în conducerea adunărilor obşteşti de la Turda.

Comitele sau vicecomitele, juzii nobililor şi asesorii formau şi scaunul de judecată (sedes iudiciaria) al comitatului.

Românii îşi aveau şi propriile organizaţii administrative, judiciare şi militare. Unele dintre acestea, cnezatele şi voievodatele, erau vechi instituţii autohtone; altele, cum erau districtele – unităţi ce cuprindeau un număr de cnezate sau voievodate locale – s-au format paralel cu comitatele şi cu scaunele săseşti şi secuieşti, dându-li-se şi lor câteodată

48

numele de scaun. Fiecare district cuprindea un număr de sate. Termenul folosit iniţial nu era de district, ci de ţară (terra), prin care se indica o organizaţie teritorială mai puţin închegată administrativ, premergătoare districtului. Unele din ţări (terrae) îşi aveau, desigur, originea în vechile organizaţii autohtone româneşti.

Districtele, ca de altfel toate organizaţiile administrative româneşti, se conduceau după dreptul lor străvechi (jus valachicum), pe care stăpânirea maghiară a fost silită să-l respecte.

Scaunele secuieşti. Organizarea secuilor purta puternica amprentă a rostului militar-grăniceresc cu care ei au fost stabiliţi în părţile răsăritene ale Transilvaniei. Teritoriul lor de aşezare era împărţit în unităţi administrativ-judiciare numite „scaune” (sedes).

Documentele menţionează, de regulă, şapte scaune secuieşti. Fiecare scaun avea doi dregători: căpitanul (primipilus) şi judele scaunului (iudex terrestris). Aceştia erau reprezentanţii obştii scaunului.

Comitele secuilor, atestat documentar din secolul al XIII-lea, era numit şi revocat de rege. El nu era ales dintre secui, ci din marea nobilime maghiară. În calitate de înalt dregător, întrunea în mâinile sale şi exercita în secuime atribuţii militare, judiciare şi administrative.

Scaunele săseşti. Cele dintâi obşti săseşti, amintite în documente, se prezentau ca unităţi judiciar-administrative, numite comitate. Prin reorganizarea din 1224, ele s-au transformat în organizaţii numite scaune. Scaunele săseşti nu au avut un caracter pronunţat militar ca acelea secuieşti, saşii nejucând un rol militar comparabil cu cel al secuilor.

În cadrul scaunelor săseşti, cel mal Sibiului, cu centrul în acest oraş, a avut o poziţie dominantă, dobândită încă în timpul aşezării saşilor. Au existat şi două districte săseşti, al Braşovului şi al Bistriţei. Spre sfârşitul secolului al XV-lea s-a format Universitatea saşilor (Universitas Saxonum), instituţie care definea autonomia teritorială a tuturor saşilor din Transilvania, consfinţită de Matia Corvin în 1486.

Organizarea judecătorească. Judecătorul suprem era domnul,

care judeca în „sfatul domnesc”. Domnul singur putea să pronunţe pedepse capitale şi să hotărască în procesele dintre stăpânii de pământ. Aceştia, pe domeniile lor, exercitau ei dreptul de judecată. Ţăranii liberi erau supuşi judecăţii reprezentanţilor obştii sau, ca şi orăşenii, jurisdicţiei dregătorilor domneşti (sudeţi, vornici, staroşti, pârcîlabi).

49

În materie de drept penal s-au păstrat mult timp rămăşiţe ale vechiului obicei gentilic: răzbunarea din partea rudelor, cât şi răscumpărarea capului celui ucis de către rudele lui.

O practică juridică veche, menţionată în documente, era şi folosirea în procese, mai ales ţărăneşti, a jurătorilor adeveritori – garanţi ai adevărului spuselor şi ai cinstei celui împricinat.

Partea nemulţumită de hotărârea domnească putea cere „lege peste lege”, aducând un număr dublu de jurători. Dacă aceştia jurau, se dădea câştig de cauză celui care i-a propus, iar cei care juraseră întâi erau „prădaţi”, adică pedepsiţi aspru. Se putea lua lege şi peste a doua lege, dublându-se, din nou, numărul jurătorilor, ajungând până la 48 de jurători, cifră care se întâlneşte, însă, rareori.

În legătură cu stăpânirea pământului şi creşterea tendinţei de hotărnicire a stăpânirilor funciare, se făcea uz, în fixarea hotarelor acestora, de unele practici ca: mărturiile sau mărturisirea jurată a părţilor, jurământul simplu şi cel groaznic, blestemul, jurământul cu mâinile „pe Sfânta Evanghelie”. În Moldova se mai practica jurământul cu brazda pe cap, care-şi găsea corespondentul în jurământul cu trăiştile cu pământ din Ţara Românească. Se obişnuia, de asemenea, bătaia sau trasul de chică al copiilor (păruitul) pe locul de hotărnicie, pentru a ţine minte hotarele vreme mai îndelungată etc.

Judecata se făcea ţinându-se seama de obiceiul vechi, „din bătrâni”, „obiceiul pământului”, ce avea caracter de lege nescrisă, de „legea bătrână”, „legea din vechime”, „legea ţării” sau „legea românească”, ce statuase prin obicei modificările intervenite treptat, paşnic sau violent, în societatea românească, în raporturile dintre stăpânii de pământ şi ţărani, stabilind „drepturile” celor dintâi şi obligaţiile celorlalţi.

Pe măsură ce statele româneşti câştigau în organizare, pe lângă legea nescrisă a ţării a început să se folosească în materie judecătorească şi actul scris, legea scrisă, la început hotărârea domnului, consemnată în hrisoavele emise de cancelaria domnească. Sentinţa domnului, odată pronunţată, era definitivă în timpul domniei lui; ea nu putea fi contestată decât sub o nouă domnie. Pentru a împiedica redeschiderea proceselor, s-a luat hotărârea menţionată în izvoare încă din secolul al XV-lea, de plată la visteria domnească, din partea celui ce voia să reia un proces, a unei mari taxe, numită în Moldova zavească (mai târziu, în a doua jumătate a

50

secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea herâie sau ferâie). În Ţara Românească, această taxă se numea gloabă.

Din porunca domniei şi pentru uzul ei în materie judecătorească au început să fie copiate de la mijlocul secolului al XV-lea şi unele culegeri de legiuiri imperiale bizantine, civile şi laice. Din anul 1451, datează copierea la Târgovişte, de către grămăticul Dragomir, a unui zakonic (culegere de legi), iar din 1472, copierea în Moldova a Syntagmei lui Matei Vlastares, care cuprinde legi şi dispoziţii penale şi civile bizantine.

În Transilvania, obiceiurile juridice ale autonomiilor româneşti, secuieşti şi săseşti au fost înlocuite în secolele XIV-XV în tot mai mare măsură cu legiuirile regatului maghiar. Românii cereau să se respecte legea lor (lex Olachorum). În pricinile mici hotărau scaunele de judecată districtuale, formate din cnezi, uneori participând la ele şi preoţi, şi chiar oameni de rând.

Prin organizarea şi consolidarea comitatului nobiliar în părţile de autonomii româneşti s-a extins sistemul juridic al statului maghiar.

Organizarea militară. Oastea era alcătuită în secolele XIV-XV

din curteni, din cetele sau steagurile marilor boieri, din ţărani şi orăşeni. Cetele sau steagurile boierilor sau nobililor, alcătuite din oameni de pe domeniile lor şi comandate de ei, formau elementul cel mai important al oştirii.

Pe lângă cetele sau steagurile boierimii, exista o oaste care depindea direct de domn şi era formată din curteni şi mici boieri.

În Transilvania, un rol militar deosebit l-au jucat cnezii şi voievozii români. În secolele XIV-XV, pentru merite câştigate în paza graniţelor Transilvaniei, în luptele cu tătarii sau pentru colaborarea cu puterea regală împotriva celor răzvrătiţi, mulţi dintre cnezii şi voievozii români – mai cu seamă în Maramureş, Hunedoara, Banat – au obţinut de la rege, de la voievodul Transilvaniei sau de la banul Severinului danii, care i-au apropiat de nobilii maghiari; îndatoririle lor militare au ajuns să fie asimilate cu acelea ale nobilimii.

Secuii, care erau un factor însemnat în organizarea militară a Transilvaniei, mergeau la oaste sub comanda comitelui lor, luptând, de obicei, în avangarda sau ariergarda oastei regale.

Saşii au jucat un rol militar mai redus. Prin privilegiul din 1224, ei erau obligaţi să trimită un număr de ostaşi în expediţiile regale: 500 în

51

ţară, 100 dacă regele însuşi conducea expediţia peste graniţă şi 50 dacă oastea era comandată de un locţiitor al său.

Oraşele erau datoare să ridice şi ele steaguri proprii în caz de primejdie.

Ţăranii erau chemaţi la oaste, în „oastea cea mare” numai în caz de mare primejdie, cum erau invaziile străine pe teritoriul ţării.

Începând din prima jumătate a secolului al XIV-lea, pe lângă oastea de ţară, în situaţii militare critice, puterea centrală – mai întâi în Transilvania, mai apoi şi în Ţara Românească şi Moldova – angaja şi mercenari.

În Ţara Românească şi Moldova, comandantul suprem al întregii oştiri era domnul; în lipsa acestuia, comandau, de obicei, banul sau vornicul, uneori şi spătarul sau hatmanul. În Transilvania, în fruntea oastei se afla voievodul, ca reprezentant al regelui Ungariei.

Echipamentul şi armamentul oastei variau în funcţie de poziţia socială a ostaşilor. Boierii şi nobilii mari erau echipaţi, ca şi cavalerii apuseni, cu cămăşi de zale şi armuri; ei luptau călări, cu sabia, lancea şi scutul.

Armamentul pedestrimii consta mai ales din arcuri şi săgeţi, uneori şi din suliţe şi săbii, foarte adesea din coase şi topoare. Către mijlocul secolului al XV-lea au început să se răspândească armele de foc, bombardele (un fel de tunuri rudimentare), de fontă sau aramă, cu ghiulele de piatră sau de fier; în acea vreme au apărut şi armele de foc manuale. Şi unele şi altele erau procurate în cantităţi însemnate de domnii români din oraşele transilvănene, mai ales de la Braşov şi Sibiu.

În cadrul sistemului general de apărare a Ţărilor Române, un rol important l-au avut fortificaţiile. Construcţia tehnică a fortificaţiilor şi aşezarea lor dovedesc că ele erau plasate în locuri judicios alese şi că îndeplineau un rol strategic şi tactic. Populaţia din satele apropiate de cetăţi aveau obligaţia să participe la construcţia, întreţinerea şi apărarea lor.

Organizarea bisericească. „Suntem în această parte a Europei –

scria unul dintre marii istorici români, C.C. Giurescu, – cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracter latin”.

În procesul de formare a statelor româneşti, limba de origine latină a locuitorilor ţării şi credinţa lor religioasă ortodoxă au fost nu numai

52

factori de coeziune, ci şi de afirmare a entităţii lor etnice şi politice. Comunităţi religioase cu biserici au precedat actul de impunere a Principatelor Române în geografia politică europeană a secolului al XIV-lea.

În secolele IV-VI se cunosc în Dobrogea nume de episcopi şi arhiepiscopi. În 1264 este menţionat un arhiepiscopat bine organizat la Vicina, în apropierea Deltei Dunării, care avea să se transforme într-o importantă mitropolie. Se cunosc câteva nume de mitropoliţi, Teodor, Luca, Macarie, Cyril. Ultimul mitropolit de Vicina a fost Iachint. În urma repetatelor cereri ale domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, şi ale boierilor săi, împăratul Ioan al V-lea Paleologul şi patriarhul Calist au acceptat ca Iachint, mitropolitul de Vicina – aflată sub stăpânirea tătarilor – să treacă în fruntea bisericii din Ţara Românească.

În luna mai 1359, prin hotărârea patriarhului din Constantinopol şi a sinodului patriarhal, a fost inaugurată oficial mitropolia Ţării Româneşti („a Ungro-Vlahiei” – a Ţării Româneşti dinspre Ungaria, vecină cu Ungaria). Dependentă de scaunul patriarhiei din Constantinopol, noua eparhie urma să aibă în fruntea ei mitropoliţi numiţi de Bizanţ. Sediul Mitropoliei Ţării Româneşti se găsea la Curtea de Argeş, capitala ţării.

După modelul bizantin, domnul Ţării Româneşti era delegatul divinităţii pe pământ, „unsul” Domnului. Prin înfiinţarea mitropoliei, el îşi consolida tronul şi poziţia, devenind, ca şi împăratul bizantin, monarh civil şi religios. Faptul de a fi „uns” conferea monarhului, ca şi mitropolitului, prerogative sacerdotale. Domnul era „uns” de mitropolit, dar mitropolitul la rândul lui trebuia să fie recunoscut ca păstor al credincioşilor de către domn.

În 1370, în domnia lui Vladislav-Vlaicu, în urma înglobării Banatului de Severin în hotarele Ţării Româneşti şi pentru a împiedica acţiunea prozelită catolică a luat fiinţă a doua mitropolie a Ţării Româneşti, Mitropolia Severinului, al cărei prim-mitropolit, Antim Critopulos (1370-1381), a rezidat la Severin. Succesorul său a fost Atanasie (c. 1381-c.1403). După acesta se va reveni la o singură mitropolie al cărei sediu va fi, de obicei, acolo unde rezida şi domnia, în capitala ţării. De la Curtea de Argeş, capitala ţării s-a mutat la Târgovişte, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân.

Dependenţa bisericii din Ţara Românească de patriarhia din Constantinopol avea să slăbească odată cu vremea, reducându-se, după căderea Constantinopolului sub stăpânirea otomană, la o dependenţă mai

53

mult simbolică . Mitropoliţii au ajuns să fie aleşi în ţară, din rândul clerului autohton, alegerea lor fiind influenţată adesea de intervenţia domniei.

Jurisdicţia Mitropoliei se întindea asupra întregii Ţări Româneşti şi a teritoriilor intrate în unele perioade sub stăpânirea domnilor Ţării Româneşti, cum erau Amlaşul, Făgăraşul, Banatul de Severin, Dobrogea etc.

Titlul atribuit de patriarhul ecumenic al Constantinopolului, mitropolitului Ţării Româneşti, şi de „exarh al Plaiurilor” (la început adăugându-se în titlu „şi a toată Ungaria”) avea sensul de „reprezentant” sau „împuternicit” al Patriarhiei ecumenice în ţinuturile locuite de credincioşii ortodocşi români stăpânite de regatul maghiar.

În timpul domniei lui Radu cel Mare (1496-1508), la chemarea domnului român, a venit în ţară fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon, destituit de turci. Biserica din Ţara Românească a fost reorganizată şi au fost definite mai clar raporturile dintre Biserică şi Domnie. Au luat fiinţă două episcopii, cea de la Râmnicu-Vâlcii, în locul vechii „Mitropolii a Ungrovlahii de Vest” cu sediul la Severin, şi episcopia de Buzău.

Organizarea Bisericii din Ţara Românească, cu o mitropolie – al cărei sediu era în capitala ţării – şi două episcopii, s-a păstrat până în epoca modernă.

În Moldova, ca şi în cazul Ţării Româneşti, constituirea statului de sine stătător a făcut necesară organizarea ierarhiei bisericeşti. Primii ierarhi ortodocşi au rezidat, probabil, la Rădăuţi, având drept catedrală ctitoria lui Bogdan I, biserica cu hramul Sf. Nicolae.

Domnitorul Petru Muşat (1375-1391) s-a adresat mitropolitului Antonie al Haliciului – în Polonia – cu rugămintea de a-i hirotoni doi ierarhi moldoveni, pe Iosif, rudă cu domnul, şi pe Meletie. Totodată, pentru a consfinţi această situaţie, domnul Moldovei a cerut Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol – căreia îi era subordonată mitropolia Haliciului – recunoaşterea lui Iosif ca mitropolit al Sucevei, unde se mutase scaunul domnesc, şi a lui Meletie ca episcop de Rădăuţi. Se urmărea prin aceasta, de fapt, recunoaşterea din partea Patriarhiei ecumenice, autoritatea religioasă supremă, a independenţei statului românesc de la est de Carpaţi.

Patriarhul, intenţionând să trimită în Moldova un ierarh grec – aşa cum făcuse şi în alte ţări ortodoxe –, s-a împotrivit recunoaşterii lui Iosif

54

ca mitropolit şi a hirotonisit un grec, Teodosie. Domnul Moldovei a reacţionat, refuzând să-l primească în Moldova pe Teodosie, care, în 1391, a încercat să-şi ocupe scaunul.

O nouă tentativă a Patriarhiei ecumenice de a trimite, în 1392, ca mitropolit în Moldova, pe un grec, Ieremia, a agravat conflictul dintre domnii Moldovei şi Patriarhie. Succesorul lui Petru I Muşat, Roman I (1391-1393), l-a silit pe mitropolitul grec, care venise în Moldova, să se întoarcă la Constantinopol. Asupra Moldovei a fost aruncată anatema. Încercările lui Ştefan I (1394-1399), succesorul lui Roman I, de a stinge conflictul cu Patriarhia, rugând să fie ridicată anatema şi să fie recunoscuţi cei doi vlădici moldoveni au eşuat, după cum n-au dat rezultate nici noile demersuri ale Patriarhiei de a-şi impune voinţa, făcute prin mitropoliţii de Melitene (Armenia) şi de Bethleem, trimişi în Moldova.

Aplanarea neînţelegerilor avea să se realizeze în domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432). La 26 iulie 1401, printr-o „grama” patriarhală şi o scrisoare către domnul Moldovei, patriarhul îl recunoştea pe Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei cu reşedinţa la Suceava. Apărător al bisericii ortodoxe, Alexandru cel Bun a sprijinit, totodată, şi alte confesiuni creştine. Pe baza unui privilegiu din 30 iulie 1401, dat de domn, a luat fiinţă o episcopie armeană la Suceava, care avea autoritate asupra tuturor armenilor din Moldova. Pentru catolici, pe lângă vechea episcopie de Siret (1371) a fost înfiinţată o nouă episcopie, la Baia (1405-1413). Husiţilor, persecutaţi în Ungaria şi Transilvania, Alexandru cel Bun le-a asigurat adăpost în Moldova.

În vremea domniei lui Alexandru cel Bun, în 1408, a luat fiinţă Episcopia Romanului (Târgul de jos, Cetatea Nouă), care îşi întindea jurisdicţia în ţinuturile ce intrau în componenţa „Ţării de Jos”.

Ştefan cel Mare, cu larga-i viziune asupra însemnătăţii bisericii în întărirea autorităţii domniei, avea să înfiinţeze în 1471 Episcopia Rădăuţilor, redându-i astfel primei capitale a Moldovei prestigiul de centru religios. Celor două Episcopii, de Roman şi de Rădăuţi, li se va adăuga, în anii 1597-1598, o a treia – Episcopia de Huşi.

Viaţa monahală. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, odată cu preocuparea de a consolida organizarea Bisericii, s-a manifestat o grijă specială şi pentru viaţa monahală. Au fost ridicate de către domni sau cu

55

sprijinul lor mari mânăstiri, care au fost înzestrate cu însemnate bunuri şi privilegii.

În unele din mânăstirile din Moldova, ca şi din Ţara Românească – cum au fost mânăstirile Neamţ, Putna, Tismana, Cozia, Bistriţa – s-a desfăşurat o intensă activitate culturală. În mânăstiri existau ateliere de sculptură, argintărie, broderie, şcoli care pregăteau dieci, grămătici, dascăli şi logofeţi pentru curţile domneşti şi boiereşti.

Organizarea bisericească din Transilvania. În Transilvania sunt atestate documentar ca fiinţând înainte de secolul al XIV-lea sau din secolul al XIV-lea biserici şi mânăstiri româneşti în părţile hunedorene, în Ţara Făgăraşului, în Ţara Bârsei, în Maramureş etc. În secolul al XV-lea sunt menţionate aşezămintele religioase româneşti din Ţara Zarandului şi din părţile hunedorene.

Sfinţirea lăcaşurilor religioase şi a feţelor bisericeşti ortodoxe din Transilvania a fost făcută la început de episcopi ortodocşi de la sud şi est de Carpaţi, iar după organizarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova, de aceste mitropolii.

Spre sfârşitul secolului al XV-lea şi până către mijlocul secolului următor sunt amintiţi câţiva vlădici cu reşedinţa la Feleac, lângă Cluj. Biserica din Feleac a fost zidită, se pare, cu ajutorul lui Ştefan cel Mare; cam în aceeaşi vreme, biserica din Şcheii Braşovului a fost refăcută (1495) cu sprijinul lui Vlad Călugărul, domnul Ţării Româneşti.

O adevărată reţea de mânăstiri ortodoxe este atestată pentru secolele XIV-XV în Banat.

Cât priveşte organizarea bisericii catolice din Transilvania, căreia îi aparţineau ungurii, secuii şi saşii, ea cuprindea 3 episcopii: Episcopia (dieceza) Transilvaniei cu reşedinţa la Alba-Iulia, Episcopia Oradiei şi cea a Cenadului, subordonate arhiepiscopiei de Kalocsa.

O parte a organizaţiilor bisericeşti săseşti, prepozitura Sibiului şi decanatul Bârsei se aflau sub dependenţa arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom).

Coloniştii saşi şi maghiari din Maramureş, ca de altfel şi catolicii din Zarand, au intrat din secolul al XIV-lea sub jurisdicţia spirituală a Agriei (Eger).

Episcopiile catolice se împărţeau în arhidiaconate (protopopiate), care cuprindeau, la rândul lor, plebaniile (parohiile), comunităţile de credincioşi.

56

Plebaniile săseşti erau grupate în decanate sau capitluri. Alături de clerul mirean catolic exista în Transilvania şi cel

călugăresc. Pe lângă mai vechile mânăstiri (conventuri) ale cistercienilor şi benedictinilor – dintre care cea mai importantă era cea de la Cluj – Mănăştur – în secolele XIII-XIV, în aproape toate oraşele din Transilvania, s-au stabilit franciscanii şi dominicanii. Mânăstirile acestor ordine, unele din ele de călugăriţe, au întreţinut, ca şi în cazul ordinului ospitalierilor, aziluri.

Biserica s-a dovedit şi în cazul Transilvaniei instituţia care a concentrat multă vreme activităţile culturale, învăţământul, preocupările literar-ştiinţifice şi artistice.

Principatele Române în sprijinul bisericii ortodoxe din alte ţări.

După constituirea statelor româneşti independente, paralel cu organizarea ierarhiei bisericeşti şi înfiinţarea mitropoliilor, domnii români au acordat un larg sprijin comunităţilor de creştini ortodocşi ameninţate cu sau intrate sub stăpânirea otomană, sau sub stăpâniri creştine de alte confesiuni.

Odată cu domnia lui Nicolae Alexandru, au început daniile domnilor români către mânăstirile de la Muntele Athos. Nicolae Alexandru şi Vladislav-Vlaicu au reparat Mânăstirea Cutlumuş şi i-au trimis în dar sume importante de bani. Mânăstirea Zografu a fost ajutată de domnul muntean Alexandru Aldea, de Alexandru cel Bun şi, mai ales, de Ştefan cel Mare.

Alături de darurile în bani, încă din prima jumătate a secolului al XV-lea au început să fie făcute danii mânăstirilor din Orient: sate şi moşii din ţară al căror venit anual era transformat în bani şi trimis la mânăstirile respective.

Mai târziu, daniile şi întăririle domneşti şi boiereşti pentru mânăstirile din afara ţării s-au înmulţit. Au fost dăruite numeroase sate mânăstirilor de la Muntele Athos, de la Meteora, Muntele Sinai, Alexandria, din Cipru, Epir, Patriarhiei de Ierusalim etc. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea au început „închinările” unor mânăstiri din ţară, cu tot venitul lor, mânăstirilor din Orient. Au fost închinate mânăstirile Mihai Vodă şi Radu Vodă din Bucureşti, Galata de la Iaşi, Caşinul, Cetăţuia etc. In aceste mânăstiri s-au instalat egumeni şi călugări greci.

57

În afară de Biserica ortodoxă din Transilvania şi de cea ortodoxă din Imperiul otoman, comunităţi ortodoxe şi din alte părţi s-au bucurat de sprijinul domnilor români. Biserica ortodoxă de la Liov poartă şi azi numele de Biserica românească (Voloşkaia Ţerkov). Ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu, ea a beneficiat de danii din partea succesorilor săi în domnie, Ieremia Movilă, Miron Barnovski ş.a.

Prin ajutoarele şi daniile făcute de către domnii români către mânăstirile şi bisericile ortodoxe din afara graniţelor ţării s-a sprijinit în fapt rezistenţa popoarelor supuse unor stăpâniri străine de a-şi păstra prin ortodoxie cultura proprie, conştiinţa identităţii etnice. A fost, acesta, un aspect pozitiv al politicii religioase a domnilor români. El avea să îmbrace însă, din cauza abuzurilor, şi forme negative: scurgerea, printr-o exploatare parazitară, a unei părţi însemnate din substanţa economică a ţării în afara hotarelor ei.

Document 1

Titlul lui Mircea cel Bătrân

„+ Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.

Documenta Romaniae Historica, B. Ţara

Românească, vol.I (1247-1500, volum întocmit de P.P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.64.

58

Document 2

Domnie şi stări

„Sinteza dintre Apus şi Răsărit, ce o reprezintă ţările noastre, în viaţa şi cultura lor, din cele mai vechi timpuri, se vădeşte şi în domeniul instituţiilor şi al ordinii constituţionale. Ne apare mai limpede distincţiunea, pe care cei vechi o făceau, între Sfatul domnesc şi Adunarea obştească. Cel dintâi, organ mai restrâns dar permanent, va fi fost la început... consiliul feudal obişnuit în jurul Domnului, înconjurat de principalii săi vasali. Cu întărirea influenţei slavo-bizantine la sfârşitul Evului Mediu, el tinde a deveni divanul marilor dregători, care poate fi o moştenire a senatului sau «sinclitului» bizantin, în forma lui târzie de consiliu al înalţilor demnitari civili şi eclesiastici, întruniţi la chemarea împăratului...

Adunarea obştească... sau seimul (cum i s-a spus uneori în Moldova) cuprindea în teorie pe chiriarhii bisericii şi nobilii privilegiaţi din toate categoriile «mari şi mici», cari puteau invoca temeiul social al acestei situaţii şi rosturile ce decurgeau din ea. Alcătuirea ei şi modul său de convocare o dovedesc a fi, la noi ca şi în centrul şi apusul Europei, un produs al feudalităţii a cărei existenţă în trecutul nostru nu mai poate fi pusă la îndoială. Numele însuşi de «adunare obştească, sfat obştesc» traduc pe acel de Commune consilium al ordinei feudale cunoscute în Apus”.

Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea

stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 297.

59

CAPITOLUL IV

ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A „CREŞTINĂTĂŢII”

„Istoria şi geografia au acordat României cinstea primejdioasă de a fi, în această parte a Europei, Termopilele păcii şi ale civilizaţiei”.

Comte de Saint-Aulaire La afirmarea Ţărilor Române în secolul al XIV-lea ca state de sine

stătătoare au contribuit creşterile demografice, înmulţirea structurilor orăşeneşti, avântul general economic, pe plan intern, iar pe plan extern o conjunctură internaţională favorabilă, care reducea capacitatea statelor vecine de a interveni în procesul de emancipare politică ce se manifesta la sud şi la est de Carpaţi.

Atenţi la schimbările ce se petreceau în raportul forţelor politice din centrul şi sud-estul Europei şi judecând lucid mersul evenimentelor, voievozii Basarab I şi Bogdan I au ştiut să se folosească de dificultăţile cărora trebuiau să le facă faţă puterile vecine pentru a scutura tutela străină şi pentru a organiza statele româneşti, intrate în istorie prin ei şi numite adesea cu numele lor.

În evoluţia politicii externe româneşti se disting, în secolele XIV-XVI, câteva etape:

1. Cristalizarea principiilor diplomaţiei româneşti. Începută cu Basarab I şi Bogadan I, cea dintâi etapă a politicii externe româneşti, a negocierilor diplomatice ale Ţărilor Române, ca state independente, culminează cu domniile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Este vremea în care pe tronul Ţării Româneşti şi al Moldovei s-au succedat, cu mici excepţii, conducători capabili, pătrunşi de simţul responsabilităţii pentru soarta ţării. Ei au urmărit şi au reuşit să realizeze un sistem de alianţe, care să le permită continuarea operei predecesorilor lor, de întindere a hotarelor ţării şi de organizare a acesteia,

60

în aşa fel încât să poată face faţă primejdiilor, care puteau să se ivească în orice moment şi din orice parte.

Ţelul politic clar, cunoaşterea situaţiei internaţionale şi capacitatea de a-şi da seama exact de forţa lor şi de ceea ce era posibil într-un anumit moment au determinat suita de combinaţii politice şi matrimoniale întreprinse de Basarab I în schema alianţelor; ele au făcut ca „Întemeietorul” ţării să nu aibă în acelaşi timp în vecinătatea sa doi duşmani şi să poată înlătura, în urma unor reuşite acţiuni militare, infiltraţiile de stăpânire maghiară în partea de nord şi nord-vest a ţării şi să îndepărteze pericolul tătar din regiunea Gurilor Dunării.

În vremea lui Basarab, în luptele împotriva tătarilor – în care erau angajate de fapt toate popoarele Europei răsăritene – s-a manifestat pentru prima dată, în faţa primejdiei străine, un efort comun românesc, la aceste lupte participând, uneori în cadrul aceloraşi campanii, a căror conducere generală o avea regele Ungariei, atât românii din Ţara Românească, cât şi cei din Transilvania şi Moldova. Faptul în sine avea să fie plin de consecinţe; asemenea momente, înmulţindu-se cu timpul, au dus la întărirea conştiinţei unităţii etnice a românilor din cele trei provincii.

Cu ochii aţintiţi la Nord, fără să scape din vedere modificările ce surveneau pe harta politică a Peninsulei Balcanice, unde li se atribuia un rol tot mai însemnat, Nicolae Alexandru (1352-1364) sau Vladislav-Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-1384) sau Dan I (1384-1386) au căutat să-şi consolideze autoritatea în ţinuturile de margine ale Transilvaniei, teritorii care aveau o mare importanţă pentru stăpânirea însăşi a Ţării Româneşti şi de care ele erau organic legate.

Cu domnia lui Vladislav-Vlaicu, o nouă şi mare primejdie ameninţa Ţara Românească – expansiunea otomană. Prima ciocnire a românilor cu otomanii a avut loc – după cât se ştie până acum – în vremea lui Vladislav-Vlaicu. Acesta a continuat cu succes opera părintelui său, Nicolae Alexandru, de întărire a puterii domniei şi ordinii în interior, iar pe plan extern, de apărare a statutului de independenţă a ţării împotriva tendinţelor de hegemonie ale regatului maghiar şi al pericolului care se apropia din Sud, cel otoman.

Urmaşii lui Vladislav-Vlaicu, Radu I şi Dan I, deşi aflaţi în permanent conflict cu regele Ungariei pentru feudele din Transilvania, Făgăraşul şi Amlaşul, ca şi pentru stăpânirea Severinului, au intervenit frecvent în sudul Dunării, sprijinind acţiunile îndreptate împotriva turcilor.

61

Ca şi Ţara Românească, Moldova – intrată pe arena vieţii politice internaţionale în urma unor însemnate victorii împotriva tătarilor şi a încercărilor regatului maghiar de a le lua locul – a trebuit şi ea, ţinând seama de raportul de forţe pe plan internaţional, să se apropie de acele puteri mai puţin primejdioase în anumite momente, pentru a da riposta cuvenită încercărilor acelor vecini, doritori de cuceriri pe seama Moldovei.

Regatul polon dinspre nord, cel maghiar dinspre vest, hoardele tătare dinspre est – şi mai târziu oştile otomane din sud – au creat adesea Moldovei situaţii deosebit de grele, din care ea a ieşit datorită numai eroismului locuitorilor ei şi abilităţii diplomatice a conducătorilor ţării, care au ştiut când, cum şi unde să acţioneze pentru a salvgarda interesele statului.

Urmaşul lui Bogdan I, Laţcu (1365-1374), a trebuit, în condiţiile realizării uniunii politice maghiaro-polone, să întreprindă asemenea demersuri diplomatice încât să se poată apăra împotriva expansiunii regatului maghiar, care îmbrăca forma prozelitismului catolic. Încă din 1369, Laţcu a luat contact direct cu papa Urban al V-lea, promiţând să treacă la catolicism şi să înfiinţeze în Moldova o episcopie catolică, la Siret, dependentă nemijlocit de papalitate. Convertirea la catolicism a domnului român a fost un act determinat de o circumstanţă politică, fără urmări grave asupra statului în curs de consolidare.

Succesorul lui Laţcu, Petru I Muşat (1374-1391), a profitat de conjunctura politică internaţională, creată prin destrămarea, după moartea regelui Ludovic cel Mare (1382), a uniunii maghiaro-polone pentru a afirma poziţia de independenţă a Moldovei şi de a intra în acele alianţe politice de natură să recunoască integritatea şi independenţa Moldovei. Între regatul maghiar – ce continua să formuleze pretenţii de stăpânire asupra Moldovei – şi Polonia, care în 1385-1386 s-a unit cu Lituania, realizându-se uniunea polono-lituaniană, el a preferat apropierea de această uniune, care în acel moment prezenta pentru Moldova un pericol mai mic decât regatul maghiar, fiind angajată într-o îndelungată luptă împotriva cavalerilor teutoni. La 26 septembrie 1387, Petru I Muşat încheia la Liov tratatul de închinare şi credinţă cu regele Vladislav II Jagello, tratat întărit şi de sfetnicii domnului.

Prin el, cei doi suverani îşi asumau obligaţia să se ajute reciproc împotriva duşmanilor. În anul următor, 1388, regele Poloniei, având

62

nevoie de bani pentru ducerea războiului împotriva cavalerilor teutoni, a apelat la ajutorul domnului român, cerându-i cu împrumut suma de 4.000 de ruble de argint „frânceşti”, pe care se obliga să o restituie în termen de 3 ani. Ca zălog pentru plata acestei sume – din care Petru Muşat a dat 3000 de ruble –, Vladislav Jagello punea Pocuţia şi cetatea Haliciului. Acestea urmau să fie anexate de domnul Moldovei în cazul neachitării la termen a sumei împrumutate. Regatul polon neachitând niciodată în întregime această sumă, Pocuţia a constituit, mult timp, mărul de discordie între Moldova şi Polonia.

În vremea domniei lui Petru Muşat, statul moldovenesc a continuat să înglobeze în hotarele sale formaţiuni politice din spaţiul românesc de la est de Carpaţi. În sud el s-a întins până spre Gurile Dunării, ajungând în contact direct cu celălalt stat românesc de la sud de Carpaţi, cu care îşi va coordona în tot mai mare măsură acţiunile politico-diplomatice.

Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, supus unei duble ameninţări externe, din partea regatului maghiar şi a imperiului otoman, a încheiat în 1389 şi 1390, prin intermediul lui Petru I Muşat, un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav II Jagello. În tratat erau cuprinse clauze care prevedeau ajutorul reciproc, în cazul unui eventual atac al regelui maghiar. Împotriva altor duşmani rămânea la aprecierea fiecărui suveran dacă va da sau nu ajutor.

Fratele şi urmaşul în scaun al lui Petru I Muşat, Roman I, a continuat în prima parte a scurtei sale domnii, de numai 2 ani (1391-1393), politica bazată pe alianţa cu Polonia.

În vremea domniei lui Roman I, Moldova şi-a extins hotarele până la ţărmul Mării Negre, în stăpânirea ei intrând şi Cetatea Albă. În hrisovul din 30 martie 1392, Roman I se intitula: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman Voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”.

Preocuparea domnului de întindere teritorială a ţării a fost însoţită de grija consolidării interne a Moldovei sub aspect militar, politic şi religios.

Succesorul lui Roman I, vărul său, Ştefan I (1393-1399), a întărit legăturile Moldovei cu Polonia. La 6 ianuarie 1395, el a depus jurământul de credinţă regelui Vladislav Jagello, făgăduind să-l ajute cu toată puterea împotriva tuturor duşmanilor, neexceptând pe nici unul, chiar şi din ţinuturile îndepărtate, de dincolo de Cracovia. Clauzele tratatului au fost

63

confirmate în aceeaşi termeni de boierii domnului, care promiteau că, în cazul în care domnul ţării, prezent sau viitor, ar pune ceva la cale contra regelui polon, ei îl vor face „să se lase de acest lucru, să se retragă şi să se reţină.”

În cursul aceluiaşi an, 1395, în luptele purtate împotriva cavalerilor teutoni, regele Poloniei a beneficiat, după toate probabilităţile, de sprijinul domnului Moldovei.

Întărirea influenţei Poloniei în Moldova în vremea lui Ştefan I a fost de natură să atragă reacţia regelui Ungariei, Sigismund I, care, căutând să-l înlăture pe domn şi să readucă Moldova în sfera de influenţă a regatului maghiar, a întreprins o expediţie la est de Carpaţi, soldată cu o mare înfrângere. După ce a asediat Cetatea Neamţ ( 3 februarie 1395), oastea maghiară a fost înfrântă la „Hindău” (Ghindăoani – jud. Neamţ) şi silită să se retragă precipitat din Moldova.

Victoria de la „Hindău”, ce proba tăria Moldovei, avea să fie consemnată cu mândrie pe piatra de mormânt a lui Ştefan I de la biserica din Rădăuţi.

În condiţiile deteriorării relaţiilor dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav Jagello, Ştefan I a mijlocit apropierea de Polonia a lui Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea, ajuns, vremelnic, cu ajutorul turcilor, domn al Ţării Româneşti. Vladislav Jagello era, de altfel, interesat în a sprijini şi a fi sprijinit de un domn al Ţării Româneşti, văzut favorabil de otomani. Ca să lărgească sistemul de alianţe îndreptat împotriva regatului maghiar, care sprijinea Ordinul teutonic, şi ca să neutralizeze eventualele acţiuni ale regelui Sigismund I împotriva Poloniei, Vladislav Jagello a intrat, probabil, prin intermediul lui Vlad Uzurpatorul, în legătură cu otomanii, care ameninţau dinspre sud frontiera Ungariei.

Domnia lui Ştefan I avea să ia sfârşit în împrejurările participării sale, alături de lituanieni şi poloni, la expediţia organizată în 1399 de cneazul Vitold împotriva tătarilor. Prost pregătită, această expediţie s-a terminat cu o grea înfrângere. În lupta de la Worskla (12 august 1399), tătarii au reuşit să distrugă întreaga oaste condusă de Vitold. O reacţie puternică s-a produs curând după aceasta în Moldova faţă de politica dusă de Ştefan I, care dispare în condiţii necunoscute.

Încercările cneazului Vitold de a susţine ca domn în Moldova, mai întâi, pe Iuga, supranumit „Ologul”, mai apoi pe un Ivaşco, fiul lui Petru Muşat, n-au avut succes. Tronul Moldovei avea să fie ocupat spre

64

sfârşitul anului 1399 sau începutul anului 1400 de Alexandru, fiul lui Roman I, ajutat de Mircea cel Bătrân, cu acordul lui Sigismund de Luxemburg.

2. Domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Convergenţa politicii statelor româneşti, manifestată încă de la constituirea lor, a câştigat în consistenţă în vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Când Mircea cel Bătrân s-a urcat pe tron, Ţara Românească era în plin avânt. Ea se impusese în sistemul relaţiilor internaţionale ca un stat de care trebuia să se ţină seama, respectat de stăpânitorii vecini. Acest fapt i-a înlesnit lui Mircea I încă de la începutul domniei demersuri diplomatice în urma cărora, cu mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie, să poată săvârşi ceea ce realizaseră înaintaşii săi, să consolideze poziţia Ţării Româneşti pe plan internaţional, să înlăture pretenţiile de suzeranitate asupra ei ale regatului maghiar şi să se opună cu succes pericolului otoman.

Înzestrat cu un deosebit simţ politic, chibzuit în măsurile întreprinse ce vizau cârmuirea ţării, viteaz şi ingenios comandant de oşti, Mircea Vodă a intrat în istorie ca un luminos reper în construcţia statală românească şi impunerea durabilităţii ei.

Ca să apere hotarul de nord al ţării, încălcat în mai multe rânduri de regii Ungariei, Mircea cel Bătrân a încheiat, la puţin timp după urcarea sa pe tron, în 1389, un tratat de alianţă cu regele Vladislav Jagello al Poloniei, tratat pe care îl va reînnoi în câteva rânduri.

Alianţa lui Mircea cel Bătrân cu Vladislav Jagello (1386-1434) şi iminenta primejdie otomană pentru regatul maghiar l-au determinat pe Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437), să încerce o apropiere de domnul Ţării Româneşti. Acesta, în interesul luptei antiotomane şi în schimbul recunoaşterii şi lărgirii stăpânirilor sale în Transilvania, s-a apropiat de regele Ungariei, fără să renunţe la alianţa şi cu Polonia.

Asigurarea hotarului ţării dinspre nord crea domnului român posibilitatea să-şi concentreze eforturile în a apăra pe cel de sud. În această privinţă, el a întărit lanţul cetăţilor de la Dunăre, bastioane puternice de apărare a ţării, şi a căutat să creeze dificultăţi înaintării otomane, să-i slăbească forţa de lovire prin ridicarea împotrivă-i a unor

65

stăpânitori politici din Asia şi ajutorarea statelor creştine ce luptau împotriva pericolului otoman.

Forţa de care dispunea Mircea cel Bătrân i-a permis ca, înfăptuind apărarea Ţării Româneşti, să joace şi rol de protector pentru celelalte provincii româneşti, să iniţieze o politică de apărare general-românească.

Când în 1388 – în cursul expediţiei organizate de sultanul Murad I (1359-1389) împotriva statului dobrogean – dispărea conducătorul acestuia, despotul Ivanco, Dobrogea era în primejdie să cadă sub stăpânire otomană, fapt ce ar fi periclitat însăşi existenţa Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân a intervenit, reuşind să salveze situaţia şi să realizeze, prin unirea Ţării Româneşti şi a Dobrogei, un singur corp politic, în stare să înfrunte pretenţiile de invincibilitate ale sultanilor otomani.

Prin reunirea teritoriului românesc dintre Dunăre şi Mare cu cel dintre Carpaţi şi Dunăre, Mircea I adăoga titlului său de „voievod al Ţării Româneşti, duce de Făgăraş şi Amlaş, comite de Severin” şi pe cel de „despot al pământurilor lui Dobrotici şi domn al Dîrstorului”.

Cu această primă victorie a sa, Mircea cel Bătrân refăcea pe o treaptă superioară a evoluţiei istorice, în formă românească, vechea unitate din vremea dacilor a ţinuturilor din stânga Dunării cu teritoriul dintre Dunăre şi Mare, transforma în fapt real tendinţa către Mare, firească oricărui stat dinamic. Prin stăpânirea litoralului dobrogean şi îndeosebi a Gurilor Dunării, Ţara Românească se încadra nu numai în circuitul comercial continental, dar şi în cel maritim. Deţinerea de către domnul român a importantelor puncte strategice de mare valoare economică, precum Chilia, Isaccea, Silistra, Giurgiu, Turnu şi Severinul, reprezenta stăpânirea totală de către români a accesului spre „Marea cea Mare”.

Ca stăpânitor al teritoriului dintre Dunăre şi Mare, Mircea cel Bătrân a întreprins măsuri de consolidare a sistemului de apărare existent, pregătind rezistenţa în faţa atacurilor otomane, care puteau interveni oricând.

În anul 1391 o oaste otomană, condusă de Firuz-bey, a fost trimisă de sultanul Baiazid I „Fulgerul” împotriva lui Straşimir, ţarul bulgar de Vidin. De aici, ea a trecut Dunărea în Ţara Românească, a devastat cumplit parte din teritoriul ei, întorcându-se, apoi, încărcată de prăzi, în sudul Dunării. Expediţia lui Firuz-bei în Ţara Românească a marcat

66

începutul seriei lungi de lupte româno-otomane, care au adus poporului român mari suferinţe, nu însă şi îngenuncherea lui.

Luptele pe care în 1393 sultanul Baiazid I le-a purtat în Bulgaria şi încercările lui de a ocupa cetăţile de la Dunăre, Nicopole şi Silistra, au pus faţă în faţă oştile otomane cu cele conduse de Mircea cel Bătrân, preocupat să distrugă cu orice preţ bazele otomane, ce ar fi putut constitui puncte de plecare în organizarea expediţiei de cucerire a Ţării Româneşti.

În septembrie 1394, oastea otomană, în jur de 40.000 de oameni, căreia i s-au adăogat contingentele vasalilor sultanului din Balcani, ale lui Ştefan Lazarević, craiul Serbiei, Marko Kraljević şi Constantin Dejanović, socrul împăratului bizantin de atunci, Manuel Paleologul, a trecut Dunărea, pe la Nicopole, în Ţara Românească. Cum oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni, Mircea cel Bătrân a adoptat tactica luptelor de hărţuială, ceea ce a făcut ca în momentul în care detaşamentele otomane au ajuns în apropiere de Curtea de Argeş, vechea capitală a Ţării Româneşti, ele să fie foarte slăbite. Lupta decisivă – „lupta teribilă”, cum o numeşte cronicarul otoman Idris Bitlîsî – s-a dat la 10 octombrie 1394 la „Rovine” (cuvânt care înseamnă în paleoslavă „şanţ”, „teren mlăştinos”). A fost o bătălie crâncenă, una din cele mai grele din istoria bătăliilor purtate de poporul român pentru apărarea independenţei sale. Rezistenţa arătată de români, ca şi teama de intervenţia, în sprijinul lui Mircea cel Bătrân, a regelui Sigismund, ale cărui oşti sosiseră la Timişoara, l-au făcut pe Baiazid – cel dintâi sultan care a condus oşti pe teritoriul românesc – să hotărască retragerea la sudul Dunării.

Pe câmpul de luptă de la „Rovine” şi-a găsit sfârşitul Marko Kraljević, eroul favorit al epopeilor populare sârbeşti.

O nouă confruntare româno-otomană, în care a căzut pe câmpul de luptă Constantin Dejanović, a avut loc la 17 mai 1395, se pare, lângă Craiova. Unii istorici o consideră pe aceasta drept bătălia de la „Rovine”. Izvoarele istorice au contopit de fapt sub o denumire generică două bătălii, care s-au succedat la scurt timp una de alta.

Divergenţele ivite în sânul boierimii aveau să slăbească pentru câtva timp poziţia pe plan intern a lui Mircea cel Bătrân. Împotriva lui, o parte a boierimii a ridicat în scaunul domniei pe pretendentul Vlad, intrat în istorie sub numele de Vlad Uzurpatorul. În vara anului 1396, sprijinit de Ştibor, voievodul Transilvaniei, Mircea cel Bătrân a încercat să

67

reocupe tronul Ţării Româneşti. Cu toate că n-a putut să-şi înlăture definitiv rivalul, el a reuşit să-şi întărească din nou poziţia în ţară, fapt ce i-a permis, de altfel, să participe cu o oaste românească destul de însemnată la expediţia cruciată pusă la cale de regele Sigismund de Luxemburg. În septembrie 1396, oastea cruciată, după unele succese, a ajuns la cetatea Nicopole, pe care a asediat-o. Aici i-a ieşit în întâmpinare sultanul Baiazid cu oastea sa. Scriitorul german Johann Schiltberger, aflat în oastea cruciată, ne-a lăsat informaţia că Mircea cel Bătrân ar fi cerut ca el cu românii să înceapă lupta. Această propunere a fost susţinută în consiliul de luptă şi de regele Sigismund şi comandanţii maghiari. Motivul era că domnul român cunoştea mai bine felul de luptă al otomanilor. Contele de Nevers, fiul ducelui de Burgundia, Filip cel Îndrăzneţ, a reclamat însă pentru el onoarea primului atac. Intrând cei dintâi în luptă, francezii au obţinut de la început oarecare succese, dar, înaintând repede, s-au îndepărtat prea mult de grosul oastei şi căzând în cursa ce li s-a întins, prin retragerea simulată a otomanilor, au fost zdrobiţi cu desăvârşire. Sigismund, venind cu restul oastei, n-a mai putut salva situaţia.

Prin victoria repurtată la Nicopole şi care a avut un larg ecou în lumea islamică, ca şi în opinia publică europeană, otomanii au făcut dovada că sistemul lor militar de luptă era superior celui al cavalerilor apuseni.

Bătălia de la Nicopole a marcat desfiinţarea statului bulgar cu capitala la Vidin. Ţarul Straşimir, care primise pe cruciaţi, a trebuit să se supună lui Baiazid; el avea să-şi sfârşească zilele ca prizonier la Brusa. Cu Straşimir se stingea dinastia Sişmanizilor, ultima dinastie bulgară. Teritoriul statului bulgar a fost transformat în paşalâc; spahii au fost dăruiţi cu moşiile confiscate de la stăpânii funciari bulgari. Cetăţile de pe malul drept al Dunării au devenit puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă ale azapilor şi acîngiilor la nordul Dunării.

În septembrie-octombrie 1397, Baiazid a încercat încă o dată să supună Ţara Românească. El a trecut în mare grabă Dunărea pentru a nu le da răgaz românilor să se organizeze. Despre această expediţie s-au păstrat puţine ştiri. Ele arată că domnul român a repurtat şi de data aceasta o categorică victorie, după cum avea să repurteze şi în anul 1400, când – se spune într-un izvor veneţian – otomanii au fost bătuţi aşa de rău „încât

68

unii au fost prinşi, alţii ucişi şi alţii înecaţi şi n-au scăpat decât vreo trei mii care s-au întors singuri în Turcia.”

În urma victoriilor obţinute s-a consolidat poziţia Ţării Româneşti pe plan internaţional; au crescut autoritatea şi puterea lui Mircea cel Bătrân în interior şi prestigiul lui în afară.

Slăbirea puterii centrale a sultanilor otomani la începutul secolului al XV-lea i-a înlesnit lui Mircea cel Bătrân să reia planul ofensivei antiotomane şi să joace rolul de arbitru în cadrul luptelor pentru tron ce se desfăşurau în imperiu.

La sfârşitul anului 1406, Mircea I a avut o întrevedere la Severin cu regele Sigismund. Cu acel prilej s-a stabilit planul desfăşurării în viitor a acţiunilor antiotomane. Mircea I urmărea să continue ofensiva pe care o începuse pe teritoriul Dobrogei şi să alunge pe otomani din ţinuturile balcanice, vecine cu Ţara Românească. Criza din Imperiul otoman ar fi făcut posibilă organizarea unei mari ofensive antiotomane; ea nu s-a realizat, însă, din cauza republicilor maritime italiene, Genova şi Veneţia, ca şi a împăratului bizantin Manuel Paleologul, a căror nehotărâre a înlesnit restabilirea capacităţii Imperiului otoman de a relua politica de cuceriri.

Mircea cel Bătrân, văzând că nu poate să pună în aplicare planul unei mari ofensive antiotomane, a intervenit, la solicitarea unor pretendenţi, în luptele ce se desfăşurau în Imperiul otoman între urmaşii lui Baiazid pentru ocuparea tronului. În anul 1411, cu ajutorul lui Mircea I, unul dintre pretendenţii la scaunul sultanilor, Musa, a fost instalat pe tron. Aceasta însemna un mare succes pentru domnul român, succes care i-a adus aprecierea contemporanilor, exprimată în scris de umanistul german Leunclavius, şi anume că voievodul român era la acea dată considerat drept „cel mai viteaz şi cel mai ager între principii creştini”.

Împotriva lui Musa s-a ridicat, sprijinit de contingente bizantine şi sârbeşti, cel mai mic dintre fiii lui Baiazid, Mahomed. Acesta a reuşit în anul 1413 să-l înfrângă pe Musa în lupta de la Ciamurli, de lângă Sofia, şi să-l ucidă. În anul următor, 1414, pentru a-l pedepsi pe Mircea I pentru sprijinul acordat lui Musa, Mahomed a atacat Ţara Românească, silindu-l pe Mircea I să cadă la înţelegere cu Imperiul otoman. Domnul Ţării Româneşti se obliga să plătească o sumă anuală sultanului sub numele de haraci, ca răscumpărare a păcii, sultanul obligându-se, în schimb, să respecte independenţa Ţării Româneşti.

69

Mircea I, încheind acest armistiţiu, nu se gândea să-l respecte; chiar în acel moment el pregătea o nouă acţiune contra otomanilor. Împotriva lui Mahomed, el a susţinut la tronul sultanilor un nou pretendent, pe Mustafa, care a fost şi el înfrânt în 1416 de oştile lui Mahomed.

Desfăşurarea evenimentelor arăta că în acel moment criza din Imperiul otoman era în declin şi planul iniţiat de Mircea I, de ofensivă împotriva otomanilor, nu mai avea şanse de reuşită. El a încercat atunci un nou plan; a adăpostit în Ţara Românească pe un reformator al islamului, pe şeicul Bedr-ed-Din, care preconiza un plan de reforme îndrăzneţe, ce atingeau chiar întocmirea socială a Imperiului otoman. Şi acest plan a eşuat. Bedr-ed-Din a fost prins la Seres în 1417 de sultanul Mahomed şi spânzurat.

Intervenţiile repetate ale lui Mircea I în treburile interne ale Imperiului otoman au dus la ultimul lui război cu otomanii. În 1417, sultanul Mahomed a întreprins o mare expediţie în Ţara Românească. Mircea cel Bătrân s-a văzut nevoit să ceară pace, obligându-se să plătească haraci.

Îndelungata experienţă în conducerea statului l-a făcut pe Mircea I să înţeleagă că nu poate conta pe o alianţă creştină durabilă şi care să acţioneze unitar; el era conştient şi de faptul că forţele de care dispunea erau, ca efective şi armament, reduse şi că angajarea lor în lupte prelungite cu otomanii va vlăgui forţa vitală a ţării; marele domn, care impresiona pe contemporani prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul său diplomatic, a preferat, de aceea, calea negocierilor, răscumpărarea păcii prin plata haraciului.

Cu domnia lui Mircea cel Bătrân s-a încheiat, de fapt, o primă perioadă în evoluţia raporturilor dintre Ţara Românească şi Imperiul otoman. Rezistenţa opusă de poporul român şi preocuparea Porţii otomane de a lichida mai întâi împotrivirea popoarelor din Peninsula Balcanică au făcut ca otomanii să accepte reglementarea pe cale paşnică a raporturilor cu Ţara Românească. Ei au încheiat cu Mircea cel Bătrân un tratat, care fixa obligaţiile reciproce ce şi le asumau cele două părţi şi a căror respectare garanta, în principiu, pacea. Acest fapt capital a permis Ţării Româneşti să aibă fără întrerupere o viaţă statală proprie, ce a înlesnit creaţia românească în diferite domenii de activitate.

Ca şi Ţara Românească în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, Moldova a cunoscut în domnia lui Alexandru cel Bun o perioadă de

70

prosperitate economică, de consolidare a statului în interior şi de creştere a rolului său pe planul vieţii internaţionale.

Chiar din primii ani ai domniei, Alexandru cel Bun a înţeles că interesele statului moldovenesc îl obligau la o politică de apropiere de Polonia. Era prea puternică tradiţia creată în această direcţie, prea strânse legăturile economice dintre cele două ţări ca Moldova să nu continue alianţa cu Polonia. În virtutea acestei alianţe, oştile moldoveneşti, alături de cele polone şi lituaniene, au luat parte, începând din anul 1406, în mai multe rânduri, la luptele împotriva cavalerilor teutoni. Deşi reduse ca număr, detaşamentele moldoveneşti, formate mai ales din arcaşi, nu rareori s-au acoperit de glorie în aceste lupte. În anul 1410 ele au participat la marea încleştare de la Grünwald, încununată cu o răsunătoare victorie a coaliţiei polono-lituaniene.

Prin această biruinţă se punea capăt forţei ofensive a Ordinului teutonic şi se deschidea, totodată, Poloniei calea de a-şi spune cu autoritate cuvântul în modificările ce se petreceau în geografia politică a Europei centrale şi răsăritene.

În anii 1411, 1412, 1414, oştile moldoveneşti au participat din nou, alături de cele polono-lituaniene, împotriva teutonilor. În 1422, în lupta de la Marienburg (Malborg), prin vitejia manifestată, oştenii moldoveni au stârnit admiraţia contemporanilor. „Astfel – relata cronicarul polon Jan Długosz – într-un chip minunat, moldovenii, cu o ceată de oameni, au înfrânt oastea mare a duşmanilor şi apoi s-au întors în tabăra regelui învingători şi încărcaţi de prăzi.”

Ca urmare a strânselor legături politice, care s-au stabilit între Moldova şi Polonia şi – prin intermediul Moldovei – între Ţara Românească şi Polonia, s-au lărgit şi legăturile economice, a crescut activitatea negustorilor din regatul polono-lituanian în cele două ţări româneşti. Au început să fie tot mai frecvent menţionaţi în izvoarele vremii şi negustorii români, participanţi la viaţa comercială a marilor oraşe din Polonia: Liov, Cracovia ş.a.

În 1408, Alexandru cel Bun acorda un privilegiu de comerţ liovenilor în care se indicau, alături de mărfurile desfăcute sau tranzitate de lioveni în şi prin Moldova, articolele de export ale Moldovei, precizându-se taxele de vamă. Actul este edificator pentru locul ocupat de Moldova în schimburile internaţionale, pentru larga ei reţea de târguri, ce-i sublinia forţa economică şi-i asigurau progresul.

71

În anul 1409, Mircea cel Bătrân dădea şi el un privilegiu de comerţ negustorilor din Polonia şi Lituania, stabilind taxele vamale la care erau impuşi pentru mărfuri aduse în Ţara Românească şi de unde puteau să cumpere, la rândul lor, mărfuri de mare varietate.

Cu toată fidelitatea manifestată de Alexandru cel Bun alianţei polono-lituaniene, în momentul în care Vladislav Jagello a ajuns, după bătălia de la Grünwald, la înţelegere cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, devenit din 1410 şi împărat al Germaniei, situaţia Moldovei a început să fie primejduită. Polonia, îngrijorată de perspectiva alianţei regatului maghiar cu teutonii şi de tendinţele Lituaniei de a destrăma uniunea polono-lituaniană, ca să-şi asigure alianţa regatului maghiar, s-a arătat dispusă să facă concesii regatului maghiar pe seama Moldovei.

Potrivit prevederilor tratativelor polono-maghiare, desfăşurate în cursul anului 1412 la Lubovla (Lublau) – azi Lubov’na – şi Buda, regele Ungariei, deşi recunoştea suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei, obţinea din partea lui Vladislav Jagello ca Moldova să fie obligată să ajute cu oştile ei regatul maghiar, în eventualitatea unui conflict cu turcii. Nerespectarea de către Alexandru cel Bun a obligaţiilor ce i se impuneau urma să ducă la împărţirea Moldovei între cei doi suverani în zone teritoriale echivalente.

În 1426 s-a pus la cale organizarea unei expediţii împotriva turcilor, la ea urmând să participe Sigismund de Luxemburg, Vladislav Jagello şi Alexandru cel Bun. În timp ce Vladislav Jagello şi Alexandru cel Bun şi-au trimis oştile în locul fixat ca întâlnire, Sigismund de Luxemburg, din cauza dificultăţilor interne – a luptelor împotriva husiţilor – n-a putut să participe şi expediţia nu a mai avut loc.

În anii următori, neparticiparea lui Alexandru cel Bun la luptele pe care regele Ungariei le-a purtat în Ţara Românească împotriva turcilor l-a făcut pe Sigismund de Luxemburg să ceară la Congresul de la Luck, din ianuarie 1429, punerea în aplicare a tratatului de la Lublau, Alexandru cel Bun să fie detronat şi Moldova împărţită. Pretenţiei lui Sigismund – susţinută de cneazul Vitold – i s-a împotrivit Vladislav Jagello, care a luat apărarea domnului român şi l-a obligat pe Sigismund de Luxemburg să renunţe la cererea lui.

Alexandru cel Bun, atent la modul în care evoluau raporturile maghiaro-polone, pentru a evita un atac conjugat al celor două puteri vecine asupra Moldovei, a fost preocupat, mai ales după moartea lui

72

Mircea cel Bătrân, şi de graniţa de sud, ameninţată de turci, cărora li se adăugau uneori şi oşti din Ţara Românească.

În vremea domniei lui Alexandru cel Bun, Moldova a purtat prima luptă cu turcii. În 1420, în timp ce în Ţara Românească domnea Mihail, fiul şi urmaşul la tron al lui Mircea cel Bătrân, turcii au întreprins o expediţie la nordul Dunării, îndreptându-se spre Cetatea Albă, stăpânită de Alexandru cel Bun, pe care au încercat s-o cucerească. Singur – deşi ceruse în mod repetat ajutorul lui Vladislav Jagello, domnul Moldovei a reuşit să respingă atacul turcesc.

Situaţia precară din Ţara Românească în vremea urmaşilor lui Mircea cel Bătrân, unii dintre ei fiind sprijiniţi de turci, punea Moldova în contact direct cu turcii, aceştia putând în orice moment s-o atace. De aceea, Alexandru cel Bun a luat măsuri de întărire a cetăţilor portuare de la Dunăre, Chilia şi Cetatea Albă şi a intervenit în câteva rânduri în Ţara Românească în luptele ce se desfăşurau aici între diferiţi pretendenţi pentru ocuparea tronului. El a reuşit chiar să impună domni pe tronul Ţării Româneşti – este cazul lui Aldea, care şi-a luat numele după cel al protectorului său, devenind Alexandru Aldea (1431-1436) – a iniţiat, astfel, prin actele lui, o politică ce va fi urmată de toţi marii domni ai Moldovei, de a-şi asigura din conducătorii Ţării Româneşti aliaţi devotaţi în lupta împotriva turcilor.

Politica dusă de Alexandru cel Bun a permis Moldovei nu numai să-şi menţină fiinţa statală şi să-şi întindă teritoriul în hotarele sale fireşti, dar şi să obţină remarcabile înfăptuiri în direcţia asigurării ordinii de stat, atât de necesară prosperităţii ţării. După modelul creat de Ţara Românească în vremea lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun a luat măsuri de mai bună conducere a ţării, a înmulţit numărul dregătorilor şi le-a fixat mai limpede atribuţiile.

Cultura, sub forma ei religioasă, a cunoscut în vremea lui Alexandru cel Bun o perioadă de înflorire, radiind în toată lumea ortodoxă. Arhitectura, pictura, arta broderiei, ca şi cea a caligrafiei s-au dezvoltat în direcţia definirii unui stil moldovenesc, care se va desăvârşi în domnia lui Ştefan cel Mare. Din salba de mânăstiri, care au cunoscut ajutorul înţeleptului domnitor, Mânăstirea Neamţ deţinea principalul loc în formarea şi afirmarea talentelor. Aici s-a scris în 1429 de către caligraful artist Gavril Uric, din porunca lui Alexandru cel Bun şi a soţiei

73

sale Marina, manuscrisul Evangheliei, aflat azi la Biblioteca Bodleyana din Oxford, adevărată operă de artă.

Cu tact şi iscusinţă, Alexandru cel Bun a continuat opera predecesorului lui, a asigurat ţării liniştea binefăcătoare progresului social şi a pregătit strălucirea Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare, el fiind – după expresia savantului domnitor Dimitrie Cantemir – „acela care cel dintâi a făcut să fie ştiut de străini numele moldovenilor, până atunci prea puţin cunoscut.”

3. Vremuri de criză politică şi încercări de a da ideii de apărare a ţării un sens european. Cu moartea lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun a început o perioadă de criză politică pentru cele două Principate Române, cu repercusiuni dăunătoare pentru capacitatea lor de rezistenţă faţă de presiunile din afară. Statele vecine au găsit prilejul să intervină frecvent în treburile lor. Ajunşi pe tron cu ajutor străin, domnii au fost în genere lipsiţi de iniţiative politice; ei au sfârşit tragic atunci când au încercat să se ridice împotriva protectorilor lor.

În Moldova, între 1432-1435 s-au purtat lupte, în special între Iliaş (ianuarie 1432-noiembrie 1433), fiul mai mare al lui Alexandru cel Bun şi fratele lui Ştefan (noiembrie 1433-august 1435). Fiecare dintre ei, ca să-şi învingă adversarul, a apelat la ajutorul polon, consimţind să plătească tribut regelui. În cele din urmă, sub presiunea conflictelor social-politice interne, ei au fost siliţi să adopte o soluţie de compromis (1435-1443). Ca asociaţi la domnie, ei şi-au împărţit ţara: Iliaş a luat „Ţara de sus”, partea de nord a Moldovei, şi Ştefan „Ţara de Jos”, sudul Moldovei. Vroind să rămână singur domn, Ştefan (1443-1447) l-a prins şi orbit pe Iliaş; la rândul lui, Ştefan a fost decapitat de Roman, fiul lui Iliaş. Roman a trebuit să împartă şi el domnia cu un alt fiu al lui Alexandru cel Bun, Petru II (1447-1449). Lor le-a urmat pe tron Alexăndrel (februarie – octombrie 1449), apoi Bogdan II (1449-1451), tatăl lui Ştefan cel Mare, care a fost ucis de fratele său Petru Aron (1451-1452; 1454-1455; 1455-1457). Acesta, pentru a se menţine pe tron, s-a închinat regilor Poloniei şi Ungariei, iar turcilor a început să le plătească tribut (1456).

În Ţara Românească, luptele interne au fost generate de aceleaşi cauze, ca şi în Moldova. Ele au pricinuit aici, însă, mai mari daune ţării, întrucât se desfăşurau în condiţiile ameninţării otomane şi au făcut posibile intervenţiile turcilor în treburile interne. Turcii au găsit în

74

persoana unor domni ca Radu Prasnaglava – domn între 1421-1423 şi pretendent la tron până în 1427 – sau Alexandru Aldea (domn între 1431-1436) unelte docile ale politicii de aservire a Ţării Româneşti.

Împotriva tendinţei de subjugare a ţării intereselor otomane a avut loc o puternică reacţie în anul 1422, când pe tronul Ţării Româneşti s-a urcat Dan II, care a reluat luptele împotriva turcilor, învingându-i în mai multe rânduri. Încercând să imite exemplul lui Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea (1421; 1421-1423; 1423-1424;1427-1431) a căutat chiar să organizeze o acţiune ofensivă mai largă împotriva turcilor. În 1425, însoţit de Filippo Scolari (Pippo Spano), căruia îi fusese încredinţată de către regele Ungariei stăpânirea Severinului cu Mehadia şi Orşova, el a trecut Dunărea în fruntea unei puternice oştiri, a ocupat câteva cetăţi şi a repurtat o mare victorie asupra turcilor lângă Vidin. Amintirea acestor lupte purtate de oştile Ţării Româneşti dincolo de Dunăre şi care au trezit speranţe de eliberare în rândurile populaţiei supuse prin forţă de turci a fost păstrată în folclorul balcanic în care domnul este numit Dan cel Viteaz. Victoriile repurtate de oastea Ţării Româneşti dovedeau cu prisosinţă că în ţară existau forţe capabile să lupte cu succes împotriva turcilor, în măsura în care conducătorii ştiau să le organizeze.

Din cauza defecţiunilor interne – opoziţia puternică a unei părţi a marii boierimi, care sprijinea ca domn pe Radu Prasnaglava – şi lipsit fiind de ajutorul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ocupat în alte lupte, Dan al II-lea a fost silit să încheie în anul 1428 pace cu turcii. Prin ea se confirmau prevederile armistiţiului din 1414. Se consacra poziţia de autonomie, pe care, prin lupte crâncene şi tact diplomatic, reuşise să o păstreze Ţara Românească. Recunoscând autonomia Ţării Româneşti, Poarta otomană arăta, prin aceasta, că nu o va transforma în paşalâc, că nu va suprima clasa stăpânitoare şi că va garanta privilegiile ei. Acest fapt a condus la constituirea cu timpul a unei partide filo-turce a boierimii, care în noua fază ce se deschidea în istoria raporturilor turco-române să nu agreeze renunţarea la înţelegerile cu Poarta otomană, pentru alianţe nesigure cu puterile creştine.

Cu domnia lui Alexandru Aldea (1431-1436) s-a agravat presiunea otomană asupra Ţării Româneşti. Boierii grupaţi în jurul lui Alexandru Aldea au renunţat la garanţiile de respectare a autonomiei ţării, care fuseseră impuse turcilor în 1414 şi 1428. Împotriva lui Alexandru Aldea şi a politicii duse de el s-a ridicat Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1446),

75

fiul lui Mircea cel Bătrân, sprijinit de Sigismund de Luxemburg, care l-a distins cu Ordinul Dragonului. Ajuns domn în 1436, Vlad Dracul s-a arătat, în faţa ameninţătoarei primejdii turceşti, partizan al unei soluţii de compromis. Din ostilă înţelegerii cu Poarta, poziţia lui s-a schimbat, devenind favorabilă negocierilor. În anii 1441-1442, Ţara Românească părea observatorilor străini complet aservită de turci. Oastea ei era obligată să-i însoţească pe turci în expediţiile de pradă pe care aceştia le întreprindeau.

În acele împrejurări de creştere a ameninţării otomane, un rol deosebit în înlăturarea ei, ca, de altfel, şi în desfăşurarea luptelor politice din Ţara Românească până la 1456, l-a avut Iancu de Hunedoara.

Ca judecată sintetică, apreciem că în perioada care a urmat domniilor lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun – în ciuda semnelor de evidentă decădere a Principatelor Române – s-a acumulat o experienţă politică; adăugată celei ce făcuse glorie românilor în vremea celor doi domni, această experienţă a sporit înţelepciunea politică şi a condus la o nouă etapă în evoluţia politicii externe româneşti de apărare a independenţei, în care aveau să se impună, drept căpetenii politice şi militare de valoare universală, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare.

Document 1

1390 ianuarie 20, Lublin. Mircea cel Bătrân, voievodul Ţării Româneşti, încheie un tratat de alianţă cu Vladislav, regele Poloniei

„Mircea, din mila lui Dumnezeu, voievodul Ţării Româneşti, duce de Făgăraş şi Amlaş, comite de Severin, despot al pământurilor lui Dobrotici şi domn al Dîrstorului, facem cunoscut tuturor celor cărora se cuvine, care vor lua cunoştinţă de această « scrisoare›, atât celor de acum cât şi celor viitori, că dorind şi voind, cu gând pornit din inimă curată, să încheiem alianţă nestrămutată de prietenie cu prealuminatul principe, domnul Vladislav, din mila lui Dumnezeu, regele Poloniei, precum şi principe suprem al ţărilor Cracovia, Sandomir, Sieradz, Lusacia, Cuiavia, Lituania, domn al Pomeraniei şi Galiţiei şi «principe› moştenitor de ..., cu sfatul tuturor boierilor noştri, am făcut şi facem următoarea învoială ce nesmintit trebuie păzită pe veci şi de unii şi de ceilalţi, întărind-o prin puterea «acestei› scrisori a noastre şi anume: că voim să-i ajutăm cu cea

76

mai mare statornicie şi din toate puterile noastre pe pomenitul prealuminat principe, domnul Vladislav, regele Poloniei, şi pe oamenii supuşi lui, când, având nevoie de ajutorul nostru, ni-l va cere, şi «să-l apărăm› de loviturile şi de năvala duşmană «a lui Sigismund›, regele Ungariei şi a vasalilor lui şi a oricăror oameni supuşi lui, «dar› împotriva altor potrivnici sau vătămători ai pomenitului domn «Vladislav›, regele, oricare ar fi ei, făgăduim şi ne legăm să-l ajutăm după bună voia şi chibzuinţa noastră, cum se cere şi se cuvine unui prieten să se poarte. Şi numitul domn «Vladislav› regele, la cererea şi dorinţa noastră, trebuie şi va fi dator să ne ajute, din toate puterile lui, împotriva lui «Sigismund›, regele Ungariei şi a supuşilor lui, iar împotriva altor duşmani ai noştri, ne va da ajutor ca prieten, după buna voia şi chibzuinţa lui, cum s-a spus mai sus şi despre noi.

Spre mărturia şi veşnica trăinicie a acestui lucru, am dat scrisoarea noastră privilegiată de faţă, întărită cu puterea peceţii noastre celei mari, atârnate şi autentice.

Dat la Lublin, în ajunul «sărbătorii› sfintei şi slăvitei fecioare Agneta, în anul Domnului o mie trei sute nouăzeci.”

Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între ŢărileRomâne, vol.I, 1222-1456, volum întocmit de acad. Ştefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p.122-123.

Document 2

Domnia lui Alexandru cel Bun

„Multe lucruri bune au făcut şi au aşădzat Alexandru vodă aice în ţară şi nume bun i-au rămas, numindu-l toţi lăcuitorii ţării noastre Alexandru vodă cel Bun şi Mare. Avut-au Alexandru vodă 4 feciori cu două doamne, anume Ilieş i Ştefan şi Pătru i Alexandru. Şi au murit în scaun, domnind ani 32 şi luni 8.”

Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti

şi a Moldovei, Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p.31.

77

CAPITOLUL V

DOMNITORI ŞI COMANDANŢI DE OŞTI ROMÂNI, EROI AI „CREŞTINĂTĂŢII”

Odată cu redescoperirea termenului de Europa, căruia i s-au atribuit în secolul al XV-lea sensuri născute din realităţile istorice ale vremii, a crescut şi interesul umaniştilor din lumea apuseană pentru cunoaşterea valorilor poporului român, valori care-l integrau celor europene şi-l făceau solidar cu acestea. Aeneas Silvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea) a avut, prin opera şi autoritatea sa, un rol important în difuzarea în lumea apuseană a cunoştinţelor despre ţinuturile locuite de români, despre romanitatea lor, despre latinitatea limbii vorbite de ei şi despre unii dintre domnitorii şi comandanţii de oşti române.

Perioada de la mijlocul şi din a doua jumătate a secolului al XV-lea

s-a caracterizat prin creşterea presiunii otomane asupra Principatelor Române şi, totodată, a unor mari victorii româneşti cu răsunet internaţional. Conducătorii români ai vremii au înţeles că nu pot realiza ideea de apărare a ţării împotriva primejdiei otomane fără un program politic ferm, care să le asigure un sprijin larg popular şi să ducă la creşterea autorităţii lor pe plan internaţional, autoritate de care depindea în mare măsură prestigiul lor, ca şi al ţării, în afară.

Vlad Ţepeş definea limpede acest adevăr, arătând „că atunci când un om sau un domn este puternic şi tare, poate face pace cum vrea; dar, când este fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu el ce va voi.”

Preocupării, pe plan intern, de a pune capăt tendinţelor particulariste ale marilor stăpâni de pământ sau măcar de a le diminua efectele, conducătorii români ai vremii i-au adăugat un extraordinar efort pe plan extern, de lărgire a sferei alianţelor, conştienţi fiind că lupta lor

78

serveşte nu numai interesele propriului popor, ci şi interesele întregii „Republici Creştine”, cu alte cuvinte întregii Europe.

Lipsiţi adesea de sprijinul extern scontat, ei au întărit alianţe între provinciile româneşti, realizând în procesul luptei împotriva primejdiei otomane unirea lor într-un bloc mai mult sau mai puţin durabil. Se înfăptuia, astfel, în procesul luptei împotriva pericolului extern, fără să aibă deocamdată consistenţă de durată, o oarecare unitate de acţiune politică pe teritoriul vechii provincii Dacia, al cărei nume cărturarii Renaşterii îl vor readuce în conştiinţa publică şi care va augmenta ideea refacerii pe noi planuri a fostei unităţi politice, pe care o reprezentase în antichitate Dacia.

1. Iancu de Hunedoara – simbol al puterilor unite ale

românilor în apărarea „Creştinătăţii”. În ciuda politicii de centralizare statală duse de dinastia angevină, Transilvania a continuat să-şi păstreze o oarecare poziţie autonomă în raport cu centrul puterii. Tradiţia istorică, structurile socio-politice, situaţia etnică şi confesională explică această poziţie şi, totodată, orientarea constantă a Transilvaniei în efortul de angajare a unui sistem durabil de alianţe, către celelalte ţări româneşti de la sud şi est de Carpaţi.

Pe măsură ce primejdia externă, otomană îndeosebi, a devenit tot mai ameninţătoare pentru spaţiul românesc, s-au înmulţit şi încercările politico-diplomatice de a realiza şi permanentiza o alianţă pan-românească peste frontierele statale existente.

Aceste încercări s-au concretizat mai ales atunci când în fruntea românilor s-au aflat căpetenii apte să insufle încredere în victoria luptelor în care se angajau.

Înmulţirea incursiunilor otomane în spaţiul românesc odată cu al treilea deceniu al secolului al XV-lea, aceste incursiuni extinzându-se frecvent şi în Transilvania, a făcut să crească preocuparea de respingere a lor, prin alcătuirea unui front larg de apărare. Un asemenea front, alcătuit, mai ales, de alianţa popoarelor din prima linie, a românilor îndeosebi şi care şi-a manifestat eficacitatea, s-a realizat în vremea când la conducerea Transilvaniei a ajuns Iancu de Hunedoara.

Personalitate de excepţie, Iancu de Hunedoara se trăgea dintr-o familie de cnezi din districtul Hunedoara. Cronicarul polon Jan Długosz, care l-a cunoscut personal cu prilejul unei solii, sublinia în cronica sa

79

faptul – neobişnuit pe vremea lui – al ridicării unui comandant suprem de oaste din rândul oamenilor de jos.

Ostaş de carieră, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de luptă în care grosul oştirii îl constituiau elementele populare; el a introdus o tactică nouă de luptă – cea a taberei, formată din care legate între ele, apte să oprească şarjele cavaleriei –, a căutat şi a reuşit să creeze în lupta împotriva turcilor un larg sistem de alianţe cu ţările vecine.

În anii 1438-1439, ca ban de Severin şi Timişoara, Iancu de Hunedoara s-a distins în luptele din Serbia împotriva turcilor. În 1441-1442, în calitate de voievod al Transilvaniei, a înfrânt, în 1441, la Porţile de Fier, iar în 1442 în Ţara Românească, pe Ialomiţa, detaşamente de pradă turceşti. El a reuşit să înlăture presiunea turcească asupra Ţării Româneşti, pe care martorii vremii o socoteau cea mai gravă din istoria ei de până atunci.

Dar, ceea ce a făcut să crească faima lui Iancu de Hunedoara în toată Europa a fost expediţia cruciată, cunoscută în istorie sub denumirea „Campania cea lungă”, desfăşurată în perioada septembrie-octombrie 1443-ianuarie 1444. În fruntea unei oşti, care cuprindea şi detaşamente româneşti, Iancu de Hunedoara a pătruns la sud de Dunăre, întâmpinat fiind cu speranţe de popoarele subjugate din Peninsula Balcanică, ce năzuiau la eliberarea lor. Oastei conduse de Iancu de Hunedoara i s-au alăturat cete de ţărani înarmaţi veniţi din toate părţile Peninsulei Balcanice, hotărâţi să contribuie la înlăturarea stăpânirii otomane.

Turcii n-au îndrăznit să se împotrivească înaintării oastei conduse de Iancu de Hunedoara decât după ce ea a trecut Munţii Balcani. La Zlatiţa, unde s-a dat bătălia cea mai importantă din „Campania cea lungă”, turcii au suferit o mare înfrângere (24 decembrie 1443).

Iarna deosebit de grea a făcut ca ofensiva creştină împotriva turcilor să se desfăşoare cu mari greutăţi. Iancu de Hunedoara a hotărât, în situaţia creată, să se întoarcă în patrie cu gândul reluării ofensivei în anul 1444.

La insistenţele papei Eugeniu al IV-lea, cruciada împotriva turcilor a fost reluată în toamna anului 1444. La ea au participat, pe lângă oştile Ţării Româneşti, Transilvaniei, Ungariei, şi detaşamente din Polonia, Boemia şi din Peninsula Balcanică. Conducerea cruciadei a revenit regelui Ungariei Vladislav I (Ulászlo I) (1440-10 noiembrie 1444) din dinastia polonă a Jagellonilor. Pentru a întări autoritatea regelui, alături de

80

el, în fruntea oştilor era şi un reprezentant al Papei, cardinalul Giuliano Cesarini. Oastea cruciată era formată, în majoritate, din nobili.

În faţa grelei situaţii în care se afla Imperiul otoman, la cererea deznădăjduită a dregătorilor acestuia, sultanul Murad al II-lea, care abdicase în august 1444, a revenit în fruntea Imperiului. Cu sprijinul oraşelor italiene, care i-au pus la dispoziţie întreaga lor flotă ca să-i înlesnească mişcările de trupe, sultanul Murad al II-lea a reuşit să înfrângă la Varna (10 noiembrie 1444) oastea cruciată. Regele Vladislav I însuşi şi-a găsit moartea pe câmpul de luptă. Această înfrângere arăta că tactica şi în genere concepţiile militare ale conducătorilor oastei cruciate erau învechite şi că ei n-au învăţat nimic din experienţa luptei de la Nicopole (1396) şi din alte lupte.

După moartea regelui Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost ales, în 1446, datorită considerabilei sale autorităţi politice şi militare, guvernator al Ungariei. Alegerea s-a făcut cu sprijinul reprezentanţilor nobilimii mici şi mijlocii, care l-au impus, prin aclamaţii, fără ca Dieta să mai procedeze la obişnuitele formalităţii de deliberare.

În perioada 1447-1450, Iancu de Hunedoara a căutat să închege într-un sistem politic mai strâns Ţările Române. La aceasta a contribuit şi faptul că în Ţara Românească se manifestau semne de cedare în faţa presiunii otomane. Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, a fost nevoit, în 1447, să cadă la înţelegere cu Imperiul otoman în condiţii care marcau o creştere a influenţei turceşti în ţară. Iancu de Hunedoara a căutat să echilibreze situaţia şi în acest scop, pe la sfârşitul lunii noiembrie 1447, a întreprins o campanie în Ţara Românească. Vlad Dracul a fost prins şi ucis, împreună cu un fiu al lui, Mircea, pe când alţi doi fii, Vlad şi Radu, s-au refugiat peste Dunăre.

La 4 decembrie 1447, Iancu de Hunedoara emitea din Târgovişte, numită „cetatea noastră”, un act în care adăuga titlului său de „guvernator al regatului Ungariei” şi pe cel de „voievod al părţilor transalpine” (parcium Transalpinarum wayvoda), titlu ce semnifica pretenţia la un fel de autoritate supremă. În fapt, a înscăunat în Ţara Românească pe un pretendent, Dan, care nu s-a putut menţine ca domn decât foarte puţin timp. La 7 august 1448 era domn în Ţara Românească Vladislav II, care se bucurase şi el în cursul anului 1447 de azil şi sprijin în Transilvania.

Între 18-23 februarie 1448, o oaste transilvăneană a pătruns din porunca lui Iancu de Hunedoara în Moldova, a înlăturat pe Roman al II-lea,

81

care s-a refugiat în Polonia şi l-a înscăunat pe Petru al II-lea, care i-a cedat lui Iancu de Hunedoara Chilia, unde el a instalat o garnizoană.

Evenimentele din anii 1447-1448 au reprezentat doar un succes parţial al lui Iancu de Hunedoara de integrare a Ţărilor Române într-un sistem unitar de alianţe. În fapt, el a trebuit să se mulţumească cu ceea ce s-ar putea numi în termeni moderni un fel de neutralitate a Ţării Româneşti şi Moldovei. Vladislav II (1447-1456), domnul Ţării Româneşti, apare în această ipostază, de neutralitate, încă din august 1448, fiind în relaţii de bună vecinătate, atât cu turcii, cât şi cu Iancu de Hunedoara. El a jucat mai mulţi ani rolul de mediator între Iancu de Hunedoara şi turci, ca, de pildă, în cadrul tratativelor care au dus la armistiţiul încheiat sau confirmat la 20 noiembrie 1451, pe termen de trei ani, între Mehmed II şi Iancu de Hunedoara. Acest act prevedea pentru Ţara Românească o situaţie de echilibru între Imperiul otoman şi Transilvania, respectiv Ungaria. Când, în 1452, sub presiunea împrejurărilor, Vladislav II a înclinat spre relaţii prea apropiate cu turcii, Iancu de Hunedoara a ameninţat cu confiscarea posesiunilor Ţării Româneşti în Transilvania. În cele din urmă, după repetate conflicte şi incursiuni ale lui Vladislav II în sudul Transilvaniei, în vara anului 1456, Iancu de Hunedoara l-a sprijinit pe Vlad Ţepeş să pătrundă în Ţara Românească şi să ocupe tronul, înlăturându-l pe Vladislav II.

În Moldova, intervenţiile lui Iancu de Hunedoara s-au făcut în contextul relaţiilor îndătinate între Moldova şi Polonia. În august 1448, el a reuşit să obţină asentimentul polon pentru domnia lui Petru II, dar numai cu condiţia depunerii de către acesta şi a unui act omagial faţă de regele Poloniei. Mai strânse au devenit relaţiile lui Iancu de Hunedoara cu Moldova în vremea lui Bogdan II. Cu acesta a încheiat la 11 februarie şi 5 iulie 1450 două tratate de alianţă cu conţinut asemănător; în temeiul lor, domnul Moldovei se angaja să nu încerce redobândirea cetăţii Chilia şi oferea lui Iancu de Hunedoara dreptul de azil în Moldova, în cazul în care ar fi alungat de duşmani din ţara sa. Bogdan II definea sensul tratativelor spunând că „ţara domniei mele şi ţara domniei tale să fie ca una singură”; ceea ce însemna, printre altele, în plan economic, egalitate vamală. Un tratat de alianţă, în termeni, de asemenea foarte expliciţi. a încheiat Iancu de Hunedoara şi cu Alexăndrel-Vodă, modificat de acesta printr-un act dat din Suceava la 16 februarie 1453.

82

În toamna anului 1448, folosind mijloace militare din toate provinciile româneşti, Iancu de Hunedoara a întreprins ultima sa mare campanie ofensivă împotriva Imperiului otoman. El a căutat să lovească în direcţia Macedoniei, cu intenţia de a se uni cu forţele albaneze răsculate sub conducerea lui Gh. Castriota (Skanderberg) şi a se consolida într-o primă etapă, în zona Salonicului, de unde ar fi urmat să continue expediţia spre Răsărit cu scopul despresurării Constantinopolului. Şi această campanie a avut un deznodământ nefericit, cu toate că Iancu de Hunedoara a adus oastei şi tacticii sale de luptă importante îmbunătăţiri, constând în infanteria transportată cu căruţe, după model husit, şi în sporirea artileriei.

Desfăşurarea campaniei a fost stânjenită de opoziţia despotului sârb George Brancovici, care nu vroia să-şi deterioreze relaţiile cu turcii, stabilite prin pacea din 1448, ca şi de slaba organizare a cercetării mişcărilor oastei otomane.

La primirea veştilor despre înaintarea lui Iancu de Hunedoara, sultanul s-a retras din Albania spre Sofia; a început apoi să-l urmărească după trecerea acestuia prin Niş, l-a angajat într-o bătălie pe Câmpia Mierlei (Cosovo) (17-19 octombrie 1448) şi l-a înfrânt, datorită superiorităţii numerice de care dispunea. Este aşa-numita „a doua bătălie de la Cosovo”, care, ca şi prima, din 1389, a fost câştigată de turci.

Cu lupta de la Cosovo s-a încheiat faza ofensivă a luptei antiotomane de sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Autoritatea lui a fost într-o oarecare măsură slăbită de această înfrângere şi contestată de grupările aristocratice, care nu se împăcau cu politica dusă „cu mână de fier” de către Iancu de Hunedoara. Înfrângerea a fost pusă în legătură şi cu o oarecare lipsă de fermitate a lui, în perioada în care era guvernator al Ungariei, în înfăptuirea unor reforme în favoarea populaţiei de rând, la care se gândise iniţial. La începutul carierei sale, Iancu de Hunedoara a obţinut victorii însemnate împotriva turcilor, apelând stăruitor la forţele populare. El a recrutat oşti din mediul ţărănimii, a izbutit chiar să impună înrolarea ţăranilor dependenţi în oaste, în ciuda împotrivirii marilor stăpâni de domenii din regatul Ungariei, a început să şovăie în tendinţa sa iniţială de a consolida prin reforme durabile legătura cu forţele populare.

Din 1452, Iancu de Hunedoara a renunţat la demnitatea de guvernator al Ungariei, rămânând însă căpitan general al regatului şi comite de Bistriţa.

83

După ce, la 20 noiembrie 1451, a încheiat la Adrianopol un armistiţiu pe 3 ani cu sultanul Mehmed II, Iancu de Hunedoara a căzut la tranzacţii în 1452 cu reprezentanţi ai curiei papale. În toamna aceluiaşi an, 1452, el a purtat tratative şi cu bizantinii, oferindu-le oşti pentru apărarea Constantinopolului şi cerându-le, în schimb, ca bază de operaţiuni, portul Mesembria de la Marea Neagră. Se pare că s-a ajuns la un acord în această privinţă, dar acordul nu a putut fi pus în aplicare deoarece în aprilie 1453 turcii au început asediul hotărâtor al capitalei bizantine, pe care au cucerit-o la 29 mai 1453. În vara anului 1454, în urma încălcării de către sultanul Mehmed II a armistiţiului pe 3 ani, Iancu de Hunedoara a mai purtat o campanie victorioasă în Serbia, învingând o oaste otomană lângă Kruševac.

În 1456, sultanul Mehmed II a început pregătirile pentru o mare expediţie împotriva Ungariei. Cheia strategică a deschiderii drumului oastei sale spre centrul Europei era cetatea Belgrad, una din cetăţile cele mai însemnate şi care slujea ca principal reazem al luptei împotriva turcilor la Dunărea de mijloc.

Pentru preîntâmpinarea marelui atac otoman, Iancu de Hunedoara a fost însărcinat cu organizarea apărării; în acelaşi timp s-a desfăşurat, mai ales de către călugărul franciscan Ioan de Capistrano, o nouă acţiune de propagandă pentru o „cruciadă” antiotomană. Apelul a fost ascultat, îndeosebi, de oamenii din popor, care s-au înrolat în mare număr – câteva zeci de mii – provenind mai ales din zona Europei centrale.

Sultanul a asediat Belgradul la începutul lunii iulie 1456. El a căutat să-l supună blocadei şi de pe Dunăre cu ajutorul unei flote fluviale. Aşezarea cetăţii la confluenţa Dunării cu Sava a îngăduit totuşi trimiterea de ajutoare din partea creştinilor garnizoanei asediate. La 14 iulie 1456, pe Dunăre, s-a dat o luptă între flota turcească şi cea creştină. Turcii au fost învinşi, flota s-a retras şi garnizoana a putut primi pe calea apei întăriri substanţiale. Oastea de uscat condusă de Iancu de Hunedoara şi aceea de „cruciată” a lui Capistrano au ocupat poziţii favorabile pentru manevră, între Belgrad şi Zemun (azi Belgradul Nou).

La 21-22 iulie 1456, sultanul a încercat să forţeze victoria printr-un asalt general, care a fost respins. Contraatacul impetuos dezlănţuit de Iancu de Hunedoara a făcut ca el să pătrundă în tabăra otomană, punând pe fugă întreaga oaste a sultanului. Turcii au suferit mari pierderi; în mâinile învingătorilor a căzut o pradă uriaşă.

84

Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa centrală de primejdia cotropirii otomane. Ea a fost dobândită cu sprijinul larg al luptătorilor voluntari, proveniţi din rândul maselor populare, al căror avânt s-a împletit cu talentul de mare conducător militar al lui Iancu de Hunedoara.

Apărarea Belgradului a însemnat cel mai strălucit moment din activitatea lui Iancu de Hunedoara. Ea a avut un răsunet imens în Europa, redresând pretutindeni moralul zguduit de căderea Constantinopolului. Numele lui Iancu de Hunedoara era amintit cu nesfârşite elogii, considerat fiind drept unul din cei mai de seamă oameni din câţi trăiseră până atunci. Cariera sa a fost curmată, însă, pe neaşteptate. În tabăra de la Zemun a izbucnit ciuma, iar Iancu de Hunedoara, îmbolnăvindu-se, a murit la 11 august 1456. El a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de fratele mai tânăr, Ioan, mort în luptele cu turcii în 1441, şi de fiul său mai mare Ladislau, care, în 1457, a căzut victimă complotului unor familii aristocratice rivale urmaşilor lui Iancu de Hunedoara. Al doilea fiu, Matia, născut la Cluj în februarie 1443, va deveni în 1458 rege al Ungariei, unul din marii ei regi, cel care va încerca să creeze un imperiu central-european.

Cuvintele „s-a stins lumina lumii” înscrise pe piatra de mormânt a lui Iancu de Hunedoara sunt definitorii pentru felul în care marele erou a rămas în conştiinţa posterităţii.

Iancu de Hunedoara a fost una din cele mai de seamă personalităţi ridicate pe scena istoriei universale din mijlocul poporului român. El a întrunit calităţi excepţionale de conducător militar şi politic, puse în slujba cauzei apărării neatârnării popoarelor din centrul şi sud-estul conti-nentului, ameninţate de cotropirea otomană. Promotor al unei politici de dimensiuni europene, marcată, printre altele, şi de întinsele sale relaţii di-plomatice, Iancu de Hunedoara a fost legat, în primul rând, de Transilvania.

Din Transilvania şi din legăturile ei cu Moldova şi Ţara Românească, Iancu de Hunedoara a făcut baza principală a luptei de apărare, pe care a condus-o şi care se înscrie în şirul luptelor pentru independenţă purtate de marii voievozi români din secolul al XV-lea, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare.

85

2. Vlad Ţepeş şi rolul lui în fixarea raporturilor dintre Ţara Românească şi Imperiul otoman. Urcarea pe tron a lui Vlad Ţepeş, ca şi domnia lui, a avut loc într-un moment în care, cu toată înfrângerea suferită de turci la Belgrad, ameninţarea lor continua să se manifeste. Frământările interne din Peloponez şi Serbia au îngăduit turcilor să reia cuceririle în Peninsula Balcanică. În 1459, în urma expediţiei conduse de sultan, Serbia a fost transformată în paşalâc, iar clasa stăpânitoare locală înlocuită cu timarioţi. La începutul anului 1463, Bosnia a intrat sub stăpânire otomană. Cuceririle turceşti în Peninsula Balcanică făceau dovada incapacităţii militare a conducătorilor politici din zonă de a rezista turcilor în condiţiile permanentelor tulburări pe care ei le pricinuiau.

În primăvara anului 1456, ca urmare a ultimatumului trimis de sultanul Mehmed II la 5 octombrie 1455, domnul Moldovei, Petru Aron, a convocat la Vaslui o mare adunare a boierimii, care a hotărât închinarea ţării turcilor, răscumpărarea păcii în schimbul sumei de 2.000 galbeni ungureşti, cerută de sultan drept haraci.

Situaţia pentru Ţara Românească devenea gravă şi Vlad Ţepeş, ca domn (1456-1462; 1476), era conştient de ea. Pilda lui Mircea cel Bătrân sau Dan al II-lea îl întărea în convingerea că rezistenţa era posibilă. Salvgardarea fiinţei statale o necesita şi, în numele ei, Vlad Ţepeş a acţionat cu energie. A fost reorganizată oastea, s-au luat măsuri de limitare a privilegiilor marilor stăpâni de pământ ce slăbeau din interior ţara, au fost pedepsite aspru nesupunerea şi trădarea, s-a introdus ordine în cârmuirea ţării, a fost imprimat un spirit de cinste în rândul locuitorilor ei, care avea să rămână ca model în conştiinţa posterităţii. Un contemporan al lui Vlad Ţepeş, cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil, arăta că domnul român „a prefăcut cu totul organizaţia Daciei” (Ţării Româneşti).

Programul politic intern a fost întregit de Vlad Ţepeş cu o largă viziune de politică externă, menită să slujească eforturile de emancipare a ţării, de redobândire a pierderilor teritoriale suferite, de consolidare a frontierelor. Interese economice – de sprijinire a negustorimii locale, concurată de negustorii saşi, raţiuni politice – de a pedepsi pe cei care adăposteau pretendenţi la tronul Ţării Româneşti, nevoi strategice – de a

86

reda Ţării Româneşti vechile ei stăpâniri, Amlaşul şi Făgăraşul, cu rosturi importante în apărarea frontierei de nord, l-au condus pe Vlad Ţepeş, în câteva rânduri, în anii 1457-1460, în Transilvania, impunând ideea necesităţii schimbării viziunii existente aici în privinţa raporturilor cu realităţile social-politice de la sud de Carpaţi.

O atenţie specială – în vederea asigurării frontierei septentrionale, ca şi a pregătirilor pentru întărirea hotarului din sud şi a confruntării cu Imperiul otoman – a acordat-o Vlad Ţepeş alianţei încheiate în 1461 cu regele Ungariei, Matia Corvin. Speranţele scontate aveau să lase, însă, loc – în momente grele – dezamăgirilor.

Hotărât să pună capăt imixtiunilor otomane în treburile interne – când totul părea pregătit pentru a nu mai admite pretenţiile în creştere ale Porţii –, Vlad Ţepeş a rupt legăturile cu Imperiul otoman; el a refuzat, în 1459, să mai achite obligaţiile impuse ţării.

Domnul român era conştient de ceea ce avea să urmeze şi, ca să apere hotarele ţării, a pătruns vijelios în iarna anului 1461-1462 la sud de Dunăre – aşa cum va face mai târziu şi Mihai Viteazul –, distrugând de-a lungul frontierei punctele fortificate şi tot ce ar fi putut servi turcilor în campania împotriva Ţării Româneşti. De la Rahova până la Chilia, malul drept al Dunării a cunoscut crunta răzbunare a domnului român; au căzut zeci de mii de vieţi – 23.884 după propria mărturisire a lui Vlad Ţepeş, făcută în scrisoarea trimisă la 11 ianuarie 1462 regelui Matia Corvin – „fără – scria el – de cei ce au ars prin case sau ale căror capete n-au fost înfăţişate dregătorilor noştri.” Cei scăpaţi cu fuga au dus cu ei în interiorul Imperiului otoman groaza că asemenea măceluri s-ar putea repeta.

Vlad Ţepeş a ştiut dejuca planul funest, ce urma să fie aplicat de Hamza, begul de Nicopole şi grecul Catavolinos, de a-l atrage într-o cursă; a înfrânt oastea turcească venită cu scopul de a-l prinde, a operat numeroase trageri în ţeapă şi a poruncit ca aceeaşi moarte să se aplice – pregătindu-se, însă, ţepi mai mari pentru comandanţii turci, însărcinaţi de sultan cu prinderea lui. Aceste ţepi, ridicate în apropiere de Târgovişte, aveau să fie văzute mai târziu şi să-l impresioneze pe sultanul Mehmed II „Cuceritorul” Constantinopolului.

Faptele lui Vlad Ţepeş au îngrijorat Poarta otomană şi au decis-o să întreprindă măsuri urgente. Pentru sultan era limpede că dacă s-ar produce o schimbare în raporturile Imperiului otoman cu Ţara Românească supuşii creştini din Peninsula Balcanică s-ar putea ridica şi

87

ei. Valul răzvrătirilor trebuia potolit şi pentru aceasta o oaste uriaşă – ca mărime a doua după cea care a cucerit Constantinopolul – avea să se îndrepte, la 26 aprilie 1462, spre Dunăre. În fruntea ei se aflau comandanţi experimentaţi şi însuşi sultanul ţinea să participe la expediţia de pedepsire a lui Vlad Ţepeş şi de transformare a Ţării Româneşti în paşalâc.

O parte a oştirii, transportată pe mare, a ajuns la gurile Dunării, a înaintat pe fluviu şi a cucerit, la începutul lunii mai Brăila, oraş în care – scria L. Chalcocondil – se făcea comerţ „mai mare decât în toate oraşele ţării.” Obiectivul ei era să cucerească cetatea Chilia, unul din punctele de seamă ale rezistenţei româneşti. Conducerea grosului armatei, ce se deplasa pe uscat, o aveau sultanul însuşi şi marele vizir Mahmud Paşa.

Disproporţia de forţe l-a făcut pe domnul Ţării Româneşti ca, urmând exemplul iluştrilor săi predecesori în scaun, să folosească la maximum terenul, să pustiască totul în faţa agresorului, ca să-l oblige să-şi disperseze oastea în căutarea hranei şi să poată astfel să lovească prin surprindere, cu sorţi de izbândă, cetele turceşti răzleţe. Constantin Mihailovici din Ostroviţa, participant, ca ienicer, în oastea condusă de sultanul Mahomed al II-lea, la expediţia împotriva lui Vlad Ţepeş, informează că domnul Ţării Româneşti a încercat, mai întâi, să împiedice, la Turnu Măgurele, trecerea Dunării de către turci. El a provocat mari pierderi oastei otomane, dar a fost silit în cele din urmă, date fiind superioritatea numerică a duşmanului şi înzestrarea lui cu o puternică artilerie, să se retragă în interiorul ţării, îndreptându-se spre Târgovişte. În urmărirea lui, mărşăluind printr-un ţinut ce nu oferea putinţa de aprovizionare, hărţuită tot timpul, atacată când ici, când colo, oastea otomană a început să fie cuprinsă de spaimă, „deşi voievodul român – consemna Constantin Mihailovici din Ostroviţa – avea o oaste mică şi peste tot eram cu mare grijă şi ne îngropam în fiecare noapte în şanţuri, totuşi nu puteam fi siguri.”

În condiţiile unei demoralizări ce tindea să se generalizeze în oastea turcească, în timp ce sultanul înainta spre Târgovişte, Vlad Ţepeş a orga-nizat, la 16 iunie 1462, un atac de noapte, rămas celebru. Folosindu-se de condiţiile favorabile ale întunericului şi pe baza unui plan bine chibzuit, domnul român a pătruns în tabăra otomană, a nimicit parte din oaste şi a produs o asemenea panică încât turcii se ucideau între ei. Câţiva ani mai târziu, Ştefan cel Mare avea să aplice şi el aceeaşi tactică împotriva oastei

88

maghiare, condusă de regele Matia Corvin şi ajunsă la Baia cu intenţia de a-l scoate din domnie.

Nu este exclus ca Ştefan cel Mare, în aplicarea planului său de luptă, să fi luat ca model „atacul de noapte” al lui Vlad Ţepeş, după cum se poate ca izvorul comun de artă militară – înţelepciunea moştenită de la înaintaşi – din care cei doi voievozi au deprins meşteşugul armelor, să-i fi condus la o tactică de luptă similară. Efectul ei a fost extraordinar: lovite, acolo unde nu-şi luaseră măsuri de precauţie, intrate în derută, oştile inamice n-au mai putut să se concentreze pentru a lovi dispozitivele de luptă mobile ale domnilor români, care atacau cu rapiditate şi împiedecau forţele răzleţe să se reorganizeze. Înfrângerile militare suferite i-au obligat pe regele Matia Corvin, ca şi pe sultanul Mehmed II să renunţe la planul cu care intraseră în Ţările Române – de cucerire a lor – şi să caute soluţii politice, care să slăbească stările conflictuale cu românii.

Despre tăria morală cu care ostaşii lui Vlad Ţepeş înfruntau pe duşman sunt semnificative informaţiile transmise de Laonic Chlcocondil. Reproducând un dialog între vizirul Mehmed şi un ostaş al lui Vlad Ţepeş, căzut prizonier la turci, care, chiar sub ameninţarea pedepsirii lui cu moartea, refuza să dea informaţii despre dispozitivul de luptă al lui Ţepeş, istoricul bizantin atribuie vizirului cuvinte de înaltă apreciere despre oastea lui Ţepeş. El ar fi declarat că dacă Ţepeş „ar avea o oaste însemnată, s-ar putea să ajungă la o mare putere.”

După atacul de noapte, Vlad Ţepeş s-a retras la nord de Târgovişte pentru a grăbi joncţiunea cu mult aşteptata oaste aliată, condusă de Matia Corvin, care întârzia să se apropie de teatrul operaţiunilor de luptă. Pe urmele lui, în apropiere de capitala ţării, sultanului i s-a înfăţişat un tablou înfricoşător: o mare pădure de ţepi în care zăceau înfipţi mulţime de turci. Cuprins de uimire şi de groază, totodată, sultanul ar fi declarat că „nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari şi, mai presus de fire, ştie să se folosească aşa de domnia şi de supuşii lui... Că acest bărbat, care face astfel de isprăvi, ar fi vrednic de mai mult.”

Aprecierile sultanului pentru calităţile domnului român de a se face temut şi ascultat – ceea ce constituia, de fapt, concepţia de guvernare a stăpânirii otomane – ascundeau sentimentul de nelinişte, de temere, de care el era cuprins faţă de demoralizarea oastei otomane. „Şi ceilalţi turci,

89

văzând mulţimea de oameni traşi în ţeapă – scria L. Chalcocondil – s-au înspăimântat foarte.”

Impresionat de forţa pe care i-o opunea Ţepeş, de tăria morală a supuşilor lui, constatând că oastea otomană, sleită de putere, era incapabilă să mai lupte şi aşteptându-se la acţiuni din partea regelui Ungariei, Mehmed II a trebuit să se retragă; la 11 iulie 1462, el se afla la Adrianopol. Oastea sa a fost urmărită îndeaproape pe teritoriul Ţării Româneşti de cea a lui Ţepeş cu care în câteva rânduri a trebuit să angajeze lupta.

Cu excepţia cronicilor turceşti interesate în a ascunde insuccesul sultanului, a cărui aură de „Cuceritorul” nu trebuia diminuată, toate celelalte izvoare subliniază retragerea grăbită şi în dezordine din Ţara Românească a oştilor otomane. Cronici veneţiene, maghiare şi sârbeşti cuprind informaţii edificatoare în privinţa victoriei repurtate împotriva turcilor de oastea românească, condusă de Vlad Ţepeş. Acestor informaţii li se adaugă, întărindu-le gradul de veridicitate, relatările agenţilor diplomatici veneţieni, răspândiţi în diferite centre ale Europei centrale şi de sud-est. Balbi, ambasadorul veneţian din Constantinopol, ca unul ce consemna ştirile oficiale sosite în capitala Imperiului de pe câmpul de luptă, informa, prin raportul său din 26 iulie 1462, pe doge de înfrângerea suferită de sultan în Ţara Românească. În două scrisori, din 3 şi 12 august 1462, ale lui Alois Gabriel, rector veneţian din Candia (Creta) către Antonio Loredano, căpitan de Modena, se confirmau biruinţa lui Ţepeş asupra lui Mehmed II şi retragerea precipitată a acestuia din Ţara Românească. Scrisoarea din 12 august 1462 cuprinde şi un detaliu interesant, de natură psihologică, că, la întoarcerea lor, „turcii au făcut oarecari arătări de veselie, voind a face să creadă pe supuşi că sultanul se întorcea biruitor.” Guvernatorul din Caffa informa şi el pe regele polon de războiul fericit purtat de Vlad Ţepeş contra turcilor.

Impresionaţi de înfăţişarea jalnică a resturilor oastei otomane ce se retrăgea din Ţara Românească, unii martori oculari ne-au lăsat importante ştiri în legătură cu preocupările autorităţilor turceşti de a ascunde sau a diminua proporţiile reale ale eşecului campaniei din Ţara Românească. Un sclav albanez, fugit din Adrianopol, informează că pentru a linişti populaţia, tulburată la vestea marilor pierderi umane suferite, „turcii au pus la cale unele manifestări de veselie, pentru a face pe supuşi să creadă că stăpânul lor s-a întors victorios.”

90

Informaţiile sclavului albanez despre starea oastei turceşti de uscat sunt întregite de mărturiile unui alt martor ocular în privinţa flotei otomane. Este vorba de comandantul unei corăbii româneşti, probabil din Moldova, care la 27 iulie 1462 reuşea să scape din Constantinopol, unde aflase de „marea înfrângere a sultanului” la nordul Dunării şi avusese prilejul să vadă felul trist în care arăta flota otomană, care se întorcea din confruntarea cu forţele de rezistenţă româneşti. Obiectivul urmărit de sultan, cucerirea Chiliei, centru economic şi strategic extrem de important pentru stăpânirea Dunării, n-a putut fi atins, ci a rămas ca o ţintă obsedantă pentru politica dunăreană ulterioară a Imperiului otoman. Constantin Mihailovici din Ostroviţa, „ienicerul sârb”, meditând asupra politicii otomane, atribuia sultanului Mehmed II cuvinte de adâncă perspicacitate politică. În cadrul unui dialog, care s-ar fi purtat între el şi înalţi demnitari otomani, impresionaţi de victoriile românilor asupra ostaşilor otomani, sultanul „El’Fatîh” („Cuceritorul”) ar fi spus: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă.”

Înfrântă în confruntarea deschisă cu domnul Ţării Româneşti, Poarta otomană a fost nevoită să renunţe la planul de transformare a ţării în paşalâc, nu însă şi la ideea înlăturării lui Ţepeş. Împotriva lui avea să fie susţinut fratele său, Radu cel Frumos, şi, totodată, folosite nemulţumirile celor ce sufereau de pe urma exceselor sale, care depăşeau adesea raţiunea de stat, fiind tipice pentru tiranii sângeroşi pe care i-a cunoscut istoria.

Defecţiunilor interne, ce măcinau realizările lui Vlad Ţepeş, li s-a adăugat înrăutăţirea relaţiilor cu Matia Corvin, câştigat de negustorii braşoveni împotriva voievodului român. În ura lor faţă de Ţepeş, care lovise în pretenţiile lor de a-şi impune candidaţi la tronul Ţării Româneşti, ca şi în veleităţile de a domina piaţa de la sud de Carpaţi, braşovenii au lansat la adresa domnitorului român tot felul de acuzaţii care accentuau imaginea acestuia de tiran, i-au exagerat ieşirile violente şi scopul măsurilor întreprinse, inspirând despre el o întreagă literatură de groază cu largă difuzare în Europa. Scrisori de trădare, prin care Ţepeş s-ar fi înţeles cu turcii, au fost plăsmuite şi trimise regelui Matia Corvin, care întârzia să acorde domnului român ajutorul datorat şi atât de necesar desăvârşirii acţiunilor sale împotriva turcilor, acţiuni care se bucurau de

91

larg ecou internaţional, înlăturând spaime şi întărind convingeri în privinţa barării expansiunii otomane în Europa.

Istoria avea să se repete peste aproape un secol şi jumătate, când din nou intriga şi temerea aveau să-şi dea mâna pentru a scoate de pe scena vieţii politice un alt dârz luptător român împotriva pretenţiilor Imperiului otoman de anulare a statutului de autonomie statală a Ţărilor Române, pe cel care a înfăptuit prima unire a românilor, Mihai Viteazul.

Învingător în luptele cu turcii, supus, însă, ca într-un cleşte continuei lor presiuni, ca şi constrângerii regatului maghiar – în timp ce baza internă a rezistenţei sale slăbea –, Vlad Ţepeş a fost prins (noiembrie 1462) şi întemniţat mulţi ani la Buda şi Vişegrad de regele Ungariei spre care domnul român se îndrepta cu încredere. În 1476, cu ajutorul lui Matia Corvin, va reocupa, dar pentru scurtă vreme, tronul.

Împotrivirea manifestată, ca şi biruinţele repurtate de Vlad Ţepeş contra turcilor s-au dovedit a nu fi zadarnice. Imperiul otoman a fost silit să renunţe la planul cu care sultanul venise în Ţara Românească, de desfiinţare a statului român. Rezistenţa întâlnită a obligat Poarta otomană să respecte ţara, care putea să ridice oricând un nou Ţepeş. O nouă reglementare a raporturilor turco-române a avut loc. La această reglementare se refereau boierii în 1601, la câteva luni după căderea lui Mihai Viteazul, când declarau sultanului că pe viitor „ei vor continua să procedeze în aşa fel cum «au făcut› de cam 140 de ani, de când ei recunosc superioritatea otomană.” Reglementarea din 1462 era avută în vedere de capitulaţia dintre Vlad al V-lea (de fapt, Radu cel Frumos) şi sultanul Mahomed al II-lea. Cu momente de sporire a obligaţiilor (de care face menţiune tradiţia că ar fi avut loc în vremea lui Basarab Laiotă, Vlad Călugărul şi Neagoe Basarab), reglementarea din 1462 a rămas valabilă până în preajma anului 1540, când, după căderea Brăilei sub stăpânire turcească, Ţara Românească a intrat în ceea ce istoriografic se numeşte, îndeobşte, regimul dominaţiei otomane.

Reglementarea din 1462, în afară de creşterea la 10.000 de ducaţi a haraciului, consimţită de Vlad Ţepeş la urcarea pe tron, respecta prevederile asupra cărora Ţara Românească şi Imperiul otoman căzuseră de acord încă în vremea lui Mircea cel Bătrân.

Poarta otomană se angaja să apere Ţara Românească contra oricărui duşman; ea nu se amesteca sub nici o formă în administraţia ţării; domnitorii erau aleşi de ţară şi recunoscuţi de Poartă; ei aveau dreptul de

92

a declara război şi încheia pace; negustorii otomani veniţi pentru afaceri în Ţara Românească trebuiau să încunoştiinţeze autorităţile locale cât timp urmau să stea în localităţile respective; nici un român nu putea fi dus în Imperiul otoman şi nici o moschee nu putea fi construită pe teritoriul Ţării Româneşti. Reglementarea din 1462 evidenţiază faptul că reacţia Ţării Româneşti sub conducerea lui Vlad Ţepeş a determinat Poarta otomană să-şi limiteze pretenţiile şi să respecte suveranitatea statală românească. Încercările ulterioare ale Imperiului otoman de a modifica statutul politic de autonomie, recunoscut Ţării Româneşti, şi de a-i creşte obligaţiile aveau să genereze un întreg şir de lupte care au silit Poarta otomană să renunţe la planurile ei.

Confruntarea militară româno-otomană în vremea lui Vlad Ţepeş a arătat încă o dată lumii europene tăria unei ţări mici, în stare, prin capacitatea de a-şi folosi resursele umane şi materiale, să înfrunte cea mai mare putere militară a timpului. Această putere – Imperiul otoman – avea în fruntea ei o celebritate a timpului, pe sultanul Mehmed II, numele căruia era aureolat de încorporarea în Imperiu a Constantinopolului, una din cele două capitale ale lumii creştine, loc de întâlnire şi de sinteză a unor civilizaţii create de trei continente.

Deosebit de important în succesul militar şi politic românesc a fost rolul conducătorului ţării, al lui Vlad Ţepeş, înzestrat cu un puternic sentiment al demnităţii, preocupat de mai buna organizare a ţării şi dezvoltarea ei economică, şi care, ca strateg, prin felul de a folosi mijloacele militare, a îmbogăţit tezaurul de artă militară. Desfăşurarea evenimentelor, vigoarea Imperiului otoman, în plină expansiune şi lipsa de fermitate manifestată de statele creştine i-au întărit lui Ţepeş convingerea asupra necesităţii creării instrumentului care să garanteze libertatea ţării. De aici a rezultat preocuparea lui asiduă pentru orga-nizarea şi înzestrarea cu armamentul necesar a oastei căreia observatorii străini contemporani i-au subliniat, în relatările lor, caracterul popular.

Luptele lui Vlad Ţepeş cu turcii au făcut dovada eficacităţii măsurilor întreprinse de el în întărirea forţei moral-politice a ţării, forţă care – după cum s-a arătat – a stârnit chiar şi admiraţia duşmanului.

Stăpân pe cuceririle vremii în privinţa artei de a duce războiul, Vlad Ţepeş a îmbinat iscusinţa în a deruta sau a atrage în cursă pe duşman cu vitejia şi temeritatea când lupta între oşti se angaja. Rapiditatea cu care a condus expediţia în dreapta Dunării, prinderea lui Hamza paşa şi mai ales

93

măiestria arătată în timpul faimosului atac de noapte l-au situat pe Vlad Ţepeş printre celebrii comandanţi de oşti din vremea sa. În secolul al XVIII-lea, un specialist în istorie militară, M. de Folard, scria: „În atacurile nocturne, fără ca să recurgem la exemplele antice, avem unul, extrem de memorabil. Vlad, unul din cei mai mari căpitani ai secolului său şi comparabil cu Sertorius, a întreprins o acţiune care ar împodobi perfect un roman. Vlad adaugă forţelor sale reputaţia de excelent conducător de oaste. Profitând de condiţiile favorabile ale întunericului şi de dezinvoltura inamicului său, voievodul s-a aruncat cu toate oştile sale asupra taberei turceşti în timpul întunericului nopţii.”

În ciuda unora din calităţile sale de conducător de stat, a voinţei ferme de a-şi vedea prosperă şi respectată ţara, Vlad Ţepeş n-a fost un voievod iubit. Şi aceasta pentru faptul că în stârpirea relelor, ce puteau molipsi şi compromite forţa vitală a poporului, excesele lui nu au lipsit. Ele s-au manifestat adesea cu o duritate care a lăsat urme adânci şi care avea să-i slăbească domnului sprijinul intern, singurul în măsură să-i dea forţă reală. Mai uşor de observat decât înţelegerea mobilului măsurilor întreprinse de domn şi a efectului acestora pentru soarta ţării, asprimea manifestată de domn avea să dea naştere la o întreagă literatură, la o mulţime de speculaţii literaro-fantastice. Ele au păstrat de la domnul român doar numele de la tatăl său, Dracula (Drăculea), nume căruia i-au dat sensul de Diavol şi i-au asociat cele mai incredibile poveşti. Romanul scriitorului irlandez Bram Stocker, Dracula, publicat în 1897, care a cunoscut şi cunoaşte o largă răspândire şi despre care Oscar Wilde spunea că este, poate, cel mai frumos roman din toate timpurile, a făcut din Vlad Ţepeş un mit, un prototip de tiran crud şi sângeros. Romanul lui Bram Stocker avea să fie folosit direct sau prin intermediul unor prelucrări ca sursă de inspiraţie pentru nenumărate serii de filme şi benzi desenate, la modă azi în multe ţări ale lumii. În ele ficţiunea îşi spune cuvântul; personajul principal Dracula este un vampir, el nu are nimic din trăsăturile domnului român din secolul al XV-lea sau, în măsura în care se regăsesc, sunt exacerbate părţile lui negative.

Lui Dracula ficţiune, creată din interese străine ştiinţei, istoriografia are obligaţia de a-i opune pe Vlad Ţepeş cel real, aşa cum rezultă figura lui din examinarea critică a informaţiei documentare.

În această privinţă, cu toate că baza documentară s-a lărgit mult în ultimele decenii, considerăm că îşi păstrează valabilitatea caracterizarea

94

făcută lui Vlad Ţepeş încă la sfârşitul secolului al XIX-lea de un clasic al istoriografiei româneşti, care a fost A.D. Xenopol: „Cu toată aureola de sânge, ce o înconjoară – scria marele istoric ieşean, filosof al istoriei – figura lui Vlad Ţepeş este una din cele mai interesante ale întregii noastre istorii. Crud până în măruntaie, străin de milă şi de îndurare, el puse cumplita lui fire în slujba ţării sale şi, după ce curăţi de relele lăuntrice, tăind şi acolo unde ar fi putut lecui, el puse piept contra înjosirii în care căzuse. Aici se arătară celelalte însuşiri ale sale, curajul temerar şi dis-preţul morţii, care-l puseră în stare să înfrângă pe unul din cei mai mari cuceritori ai lumii. Nu poate fi rostită asupra lui o laudă mai mare decât aceea pe care Chalcocondil o pune în gura lui Mahomed al II-lea; «Nu este cu putinţă a se răpi ţara de la un bărbat care făcu lucruri atât de mari, mai ales când el ştie aşa de bine să întrebuinţeze şi puterea şi pe supuşii lui›”.

3. Ştefan cel Mare şi Sfânt – „bun apărător al ţării sale”

şi al Europei creştine. După căderea lui Iancu de Hunedoara şi a lui Vlad Ţepeş, scena istoriei româneşti a fost dominată de personalitatea lui Ştefan cel Mare.

Problema cardinală pe care istoria celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea a pus-o în faţa Ţărilor Române a fost de a naviga în aşa fel încât să evite Scyla otomană, fără a naufragia în apele Charybdei creştine.

Ştefan cel Mare a reuşit, cu tot păienjenişul intereselor contradictorii ungaro-polone, să-şi cucerească tronul fără sprijinul vreuneia dintre aceste puteri şi împotriva voinţei amândorura. Capătă valoare de simbol şi faptul că Ştefan cel Mare şi-a pregătit forţele necesare pentru izgonirea lui Petru Aron pe teritoriul Ţării Româneşti – unde a primit sprijin din partea lui Vlad Ţepeş – şi nu în hotarele puterilor străine, care îşi arogau drepturi de a stăpâni asupra Moldovei.

Pentru a supravieţui, fiecare ţară românească avea nevoie de sprijinul celorlalte ţări surori, ele formând în fapt un tot etnic, distinct în masa entităţilor politice înconjurătoare.

Într-o vreme când regele Matia Corvin năzuia să realizeze un imperiu al Europei Centrale, Ştefan cel Mare a încercat să creeze şi el, continuând politica lui Mircea cel Bătrân şi Iancu de Hunedoara, un

95

centru de putere românesc, prin strângerea relaţiilor dintre Ţările Române.

Fiu al lui Bogdan al II-lea, aclamat ca domn al Moldovei la 12 aprilie 1457, Ştefan Voievod s-a dovedit Mare, atât prin faptele păcii, cât şi prin talentul militar, prin tactul diplomatic, ca şi prin energia manifestată, ca ţara să fie tot mai frumoasă, mai puternică şi mai slăvită.

În funcţie de pericolul ce ameninţa Moldova, Ştefan cel Mare a ştiut găsi mijloacele de salvare, combinând cu iscusinţă arta diplomatică şi cea militară pe câmpul de luptă. Atent la schimbările ce aveau loc în configuraţia politică internaţională şi în viaţa statelor, în primul rând a acelor state vecine, care, într-o formă sau alta, prin politica lor puteau să influenţeze situaţia Moldovei, şi întemeiat pe înţelepciunea dată de fapte, fie din domniile predecesorilor lui în scaun, fie ale unor conducători de stat contemporani lui – şi-i era vie experienţa domniei lui Vlad Ţepeş în Ţara Românească –, Ştefan cel Mare a înţeles de la începutul domniei că Moldova în libertate şi în înălţarea ei trebuie să se bizuie în primul rând pe sine, pe tăria internă. El a căutat şi a reuşit, în mare măsură, să întărească puterea domniei, lovind în boierimea anarhică şi micşorând în general privilegiile marii boierimi. Împotriva acesteia, Ştefan cel Mare a reacţionat cu energie, dar şi cu mai multă cumpătare decât dovedise Vlad Ţepeş, ceea ce a făcut ca măsurile întreprinse de el să aibă mai multă eficacitate.

Ştefan cel Mare a izbutit să aplice în practică, pe o scară mult mai largă, programul ce şi-l impusese Vlad Ţepeş – de organizare a unor cete de ostaşi recrutaţi în special din mediul ţărănesc; el a dat un nou conţinut instituţiei „vitejilor”, făcând din elementele populare ridicate la situaţia de „viteji” auxiliari ai politicii de întărire a autorităţii domniei şi, totodată, o forţă capabilă să crească rezistenţa ţării în confruntările cu oştile de care dispuneau puterile străine agresoare. În cadrul măsurilor de apărare a ţării, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie deosebită întăririi sistemului de cetăţi, ţinând seama de progresul înregistrat de tehnica militară a vremii, în special de dezvoltarea pe care o luase artileria.

Opera de organizare a ţării, de care îşi legase în mare măsură numele Alexandru cel Bun, a fost continuată cu perseverenţă şi energie de Ştefan cel Mare, subordonând-o ţelului suprem urmărit – înflorirea economică şi culturală a Moldovei, creşterea puterii ei militare. N. Iorga a formulat atât de fericit această idee, spunând că „Alexandru cel Bun părea

96

înviat, cu aceeaşi măsură, statornicie şi înţelepciune, dar cu un braţ mult mai greu pentru oricine îi stătea în cale”.

Pe plan extern, Ştefan cel Mare a căutat, în funcţie de primejdia care ameninţa Moldova, să asigure un sistem de alianţe, care să-i înlesnească riposta faţă de agresor. El a urmărit să nu aibă în acelaşi timp doi duşmani şi în acest scop a angajat relaţii internaţionale, care au depăşit sfera statelor vecine, a încheiat alianţe cu toate acele puteri ale căror interese coincideau în anume momente cu cele ale Moldovei.

Situaţia în care se afla Moldova l-a obligat pe Ştefan cel Mare la o permanentă examinare lucidă a conjuncturii internaţionale cu scopul de a găsi soluţia cea mai favorabilă salvării Moldovei.

Imperiul otoman, înfrânt în câteva rânduri de creştini, continua să fie principala primejdie pentru Ţările Române, ca, de altfel, pentru întreaga lume creştină.

După anexarea de către otomani, în 1460, a despotatului Moreii, a urmat în 1462 trecerea insulei Lesbos de la genovezi în stăpânirea otomană. La moartea lui Skanderberg (Gheorghe Castriota), în 1468, Albania a fost şi ea încorporată Imperiului otoman. În 1475 au căzut în mâna turcilor şi oraşele cetăţi, porturi la Marea Neagră, Kaffa şi Azovul cucerite de la genovezi, iar hanatul tătar al Crimeii a recunoscut suzeranitatea turcească.

Din anul 1473 – când Ştefan cel Mare a declarat ruperea legăturilor cu Poarta otomană, încetând să mai plătească haraciul şi refuzând să cedeze turcilor Chilia şi Cetatea Albă – şi până în 1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii creştine în faţa pericolului otoman.

În 1475, Mehmed II a trimis în Moldova în fruntea unei oştiri de peste 100 000 de oameni pe Soliman paşa, comandantul suprem al oştilor Rumeliei. După ce a distrus totul în faţa duşmanului, Ştefan cel Mare a luat drept bază de organizare a rezistenţei oraşul Vaslui, situat pe o înălţime între valea apei Bârladului şi cea a Vasluiului. Era o poziţie centrală de unde putea ataca pe turci, fie din flanc, dacă luau drumul comercial al Siretului, fie din front, dacă veneau pe apa Bârladului. Atrasă de călărimea lui Ştefan cel Mare, oastea turcească a intrat pe valea Bârladului. La 10 ianuarie 1475 ea a suferit cel mai mare dezastru cunoscut de contemporani. Izvoare interne, ca şi externe relatează despre marea victorie de lângă Vaslui, obţinută de români şi care a avut un larg răsunet în toată Europa. Cu prilejul acestei victorii, cronicarul polon

97

J. Długosz i-a făcut lui Ştefan cel Mare acel portret care îi subliniază valoarea universală: „O! Bărbat demn de admirat întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admirăm, care în vremea noastră cel dintâi dintre principii lumii a repurtat asupra turcului o victorie atât de strălucită. După judecata mea el este cel mai vrednic să i se încredinţeze şefia şi conducerea întregii lumi şi mai ales funcţia de şef suprem şi comandant împotriva turcilor.”

Conştient de primejdia ce-l pândea în continuare şi de însemnătatea ţării sale în marea luptă în care se angajase în cadrul unei largi coaliţii, alcătuită din Veneţia, Ungaria, statul turcoman al lui Uzun-Hassan – alianţă de state aflate sub patronajul papalităţii –, Ştefan cel Mare avertiza puterile europene asupra inevitabilităţii unei noi campanii militare otomane împotriva Moldovei şi atrăgea atenţia asupra necesităţii unei acţiuni comune a puterilor europene. „Dacă această Poartă a creştinătăţii, care e ţara noastră, va fi pierdută” – arăta marele voievod – „toată creştinătatea va fi în mare primejdie.”

Cu toată simpatia cu care erau privite politica şi victoriile lui Ştefan cel Mare de Europa creştină şi cu toate promisiunile de ajutor, el a continuat să înfrunte singur pe agresori, care în 1476 au organizat o nouă mare expediţie de cucerire a Moldovei. Înfrânt la Valea Albă, Ştefan cel Mare a reuşit să-şi organizeze oastea şi să alunge pe turci din ţară.

Oştile conduse de el, prelungindu-şi acţiunile, au intrat apoi în Ţara Românească şi au reînscăunat pe tronul ei pe Vlad Ţepeş, care ieşise, nu de multă vreme, din temniţa în care îl ţinuse Matia Corvin.

Luptele lui Ştefan cel Mare cu Imperiul Otoman aveau să continue mai mult de 10 ani. În 1484, turcii au ocupat prin surprindere cele două cetăţi prin care Moldova îşi avea asigurată ieşirea la Mare: Chilia şi Cetatea Albă. În anul următor, 1485, Ştefan cel Mare a încercat să recucerească aceste cetăţi de o importanţă strategică uriaşă împotriva turcilor. Încercarea lui nu a reuşit şi, ca răspuns la acţiunea domnului român, sultanul a hotărât o nouă expediţie împotriva Moldovei. În toamna anului 1485, o importantă oaste otomană trecea Dunărea sub conducerea lui Ali-paşa, unul din vizirii otomani. După ce şi-au asigurat concursul lui Vlad Călugărul, domnul Ţării Româneşti, turcii au înaintat în Moldova într-un moment în care Ştefan cel Mare se afla în Polonia, unde se străduia să-l convingă pe regele Cazimir să participe la lupta contra turcilor. Cu prilejul acestei campanii a turcilor s-a conturat şi în

98

Moldova tot mai limpede formarea unei tabere turcofile în mediul clasei stăpânitoare.

Reîntors din Polonia, Ştefan cel Mare a reuşit să respingă pe turci şi să obţină o importantă victorie asupra lor la Cătlăbuga.

În 1486, Ştefan cel Mare a fost din nou în primejdie; împotriva lui parte din boieri, sprijiniţi de turci, au ridicat ca pretendent la tron pe Hronot, care în lupta de la Şcheia, din 6 martie 1486, a reuşit să-l înfrângă pe Ştefan. Acesta şi-a păstrat, totuşi, cu mare greutate tronul.

Ca şi Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare înţelegea tot mai limpede că, în condiţiile existente interne şi internaţionale, războiul împotriva turcilor nu mai putea fi continuat. În 1487, el încheia pacea cu Imperiul otoman, obţinând, în schimbul plăţii unei sume de bani, garanţii pentru independenţa ţării.

Ştefan cel Mare şi-a dat seama de timpuriu că Moldova nu poate birui dacă nu va şti lega interesele ei de interesele celorlalte state. Pregătirile lui de luptă împotriva turcilor, ca şi crâncenele confruntări moldo-otomane, definitorii pentru principalul său program politic, s-au făcut sub semnul apărării Moldovei, dar şi al celorlalte ţări româneşti şi chiar al Europei întregi, ameninţată de „marele păgân”.

În numele alianţei active împotriva turcilor a intervenit Ştefan cel Mare în mai multe rânduri în Ţara Românească în dorinţa de a pune pe tronul ei un aliat, un factor politic hotărât să contribuie la lupta împotriva turcilor.

Cronicile muntene din secolul al XVII-lea afirmă că Ştefan cel Mare ar fi domnit în Ţara Românească timp de 16 ani („Şi au şăzut aici în ţară de au domnit 16 ani”). Faptul în sine este sugestiv pentru a reliefa că în vremea lui Ştefan cel Mare istoria celor două ţări româneşti, continuând tradiţia din vremea lui Mircea cel Bătrân şi Iancu de Hunedoara, era strâns legată.

Dacă Ţara Românească nu a căzut în stăpânirea turcilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea, aceasta se datoreşte în bună măsură rolului politic jucat de Ştefan cel Mare, cu toate că în mare parte domnii impuşi de el pe tronul Ţării Româneşti au renunţat la lupta împotriva turcilor şi în unele cazuri i-au însoţit chiar pe duşmani împotriva domnului moldovean.

Ştefan cel Mare l-a înlocuit, mai întâi, pe Radu cel Frumos cu Basarab Laiotă.

99

Despre Basarab Laiotă cronica spune că „au închinat ţara turcilor.” Lui i-au urmat Vlad Ţepeş (1476), apoi Basarab Ţepeluş (1477-1482) şi Vlad Călugărul (1482-1496).

Preocupat de a avea un domn aliat în Ţara Românească, care-şi baza în împrejurările vremii mântuirea pe braţul său înarmat, Ştefan cel Mare a căutat, totodată, să-şi asigure sprijinul Transilvaniei, care, la rându-i, în condiţiile în care regele Matia Corvin îşi avea îndreptată atenţia spre cuceriri în Apus, căuta protecţia lui Ştefan cel Mare, mai ales după ce acesta îşi dovedise în câteva rânduri o tărie ce inspira încredere în putinţa de apărare. În aşteptarea unei invazii turceşti ce părea iminentă, braşovenii, cerând ajutor domnitorului moldovean, i se adresau: „Parcă ai fost ales şi trimis de Dumnezeu pentru cârmuirea şi apărarea Transilvaniei... de aceea cu mare dor şi dragoste rugăm pe Măria Ta ca să binevoieşti a te grăbi şi a te apropia de părţile acestea, spre a le apăra de mai sus zişii turci prea cumpliţi.” Aceeaşi scrisoare aducea la cunoştinţa lui Ştefan cel Mare starea în care se aflau şi voinţa locuitorilor din Ţara Românească, care „sunt aduşi cu sila şi cu putere să asculte de acei turci, ca şi cum s-ar fi depărtat de credinţa creştină şi ar fi şi ei turci. Pentru care şi credincioşii pomeniţi aşteaptă suspinând din greu pe Măria Ta. Căci nădăjduiesc în Măria Ta că-i vei scăpa de silă şi robia acestor păgâni”.

Autoritatea lui Ştefan era atât de puternică în Transilvania, încât unii dintre contemporani considerau că în unele părţi ale ei domnul Moldovei stăpânea efectiv. Cronicarul polon Jan Długosz, amintind de participarea secuilor la eroica luptă de la Vaslui, adăuga: „a căror ţară, rupînd-o (Ştefan) din regatul Ungariei şi-o supusese sieşi.”

Subliniind prin acţiunile lui politice importanţa alianţei Ţărilor Române împotriva turcilor, Ştefan cel Mare a căutat permanent să convingă puterile europene să se unească într-o alianţă mai largă, în cadrul căreia eforturile Moldovei ar da mai mult pentru cauza ei şi cea general europeană.

De importanţa Moldovei pentru apărarea Europei îşi dădea foarte bine seama, de altfel, şi Poarta otomană. În 1502, sultanul Baiazid II, îndemnând pe hanul tătarilor să atace Moldova, îi scria: „Dacă tu vei avea în mână Moldova, noi vom putea înainta în toate părţile lumii.”

În condiţiile în care s-a văzut lipsit de sprijinul aliaţilor creştini şi trebuind să înfrunte cu o oaste mică forţe militare duşmane mult superioare ca număr şi înzestrare tehnică, Ştefan cel Mare a căutat să

100

suplinească inferioritatea în efectivele militare printr-o judicioasă folosire a terenului în care căuta să angajeze lupta, printr-o tactică în măsură să-i permită hărţuiala inamicului cu scopul de a-i slăbi moralul înainte de bătălia decisivă, amănunţit pregătită.

Războaiele purtate de Ştefan cel Mare, după propria lui mărturisire 36 la număr, încheiate cele mai multe (34) cu victorii, au făcut să crească încrederea poporului român în biruinţa cauzei pentru care lupta şi în destoinicia mai marelui ţării – după expresia vornicului Gr. Ureche – „om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîra, că văzîndu-l ai săi să nu se îndărăpteze, şi pentru aceea rar război de nu biruia, şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor.”

Faptele lui Ştefan cel Mare, ca şi actele scrise emise de la el scot în evidenţă energia lui extraordinară, rapiditatea cu care acţiona – conştient că de ea depinde în mare măsură reuşita – şi pe care căuta s-o impună celor din jurul său, ca şi aliaţilor străini.

Mândru, cu un pronunţat sentiment al demnităţii, dat de încrederea în el şi în supuşii săi, Ştefan cel Mare a întruchipat în cel mai înalt grad calităţile adevăratului şef de stat, care ştie să impună respect. Cu satisfacţia datoriei împlinite pentru patrie şi creştinătate, Ştefan cel Mare anunţa principilor europeni biruinţa de la Vaslui: „Am luat sabia în mână şi cu ajutorul domnului Dumnezeului nostru atot puternic am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre...”

Demn, Ştefan cel Mare transmitea în noiembrie 1502 prin starostele de Liov regelui polon să-i recunoască stăpânirea asupra Pocuţiei, aceasta fiind ţara lui şi patrimoniul lui, pe care înţelegea să le apere cu orice preţ. Solului polon Firley, trimis de cardinalul Frederic, fratele regelui, care încerca să scuze absenţa cardinalului în ziua fixată pentru discuţia în problema Pocuţiei, ca fiind bolnav, Ştefan cel Mare îi răspundea în noiembrie 1503: „Dacă cardinalul era bolnav se găseau alţii în regat, dar polonii cred că au de a face cu un copil. De acum încolo vreau să-mi păstrez propriul meu (pământ) cu preţul capului meu”.

În raporturile cu supuşii săi, Ştefan cel Mare – informează izvoarele – era ca un părinte blând, drept, darnic şi de aceea foarte iubit de ei. Anul morţii lui Ştefan cel Mare a fost un an de mare durere pentru ţara

101

Moldovei. „Atâta jale era – scria Gr. Ureche – de plângea ca după un părinte al său că toţi cunoştea că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură.”

Pe cât de mare oştean pe câmpul de luptă, pe atât de mare organizator şi ziditor de ţară s-a dovedit Ştefan cel Mare în timp de pace. Domnia lui a fost o epocă de mari înfăptuiri pe întreg întinsul Moldovei, de numeroase construcţii realizate într-un stil arhitectonic moldovenesc, ce i-au făcut, ca şi faptele de arme, veşnic numele şi pilduitoare opera.

Nici un domnitor român până la Ştefan cel Mare nu s-a bucurat încă din timpul vieţii de o faimă internaţională atât de mare ca a lui.

Biruinţele împotriva turcilor, venite după înfrângerile în cascadă suferite de puternice state creştine, au stârnit aprecieri elogioase la adresa viteazului comandant de oşti şi au născut speranţe în noi victorii împotriva turcilor. „Faptele tale, săvârşite până acum cu înţelepciune şi vitejie contra turcilor infideli, inamicii comuni, au adus atâta celebritate numelui tău – i se adresa papa Sixt al IV-lea lui Ştefan cel Mare – încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat.”

Cronicarul polon Matei Miechowski, continuator al operei lui Jan Długosz, a avut, ca şi maestrul său, cuvinte alese la adresa lui Ştefan cel Mare.

Bonfinius, panegiristul regelui Matia Corvin, găsea că Ştefan cel Mare era „suflet viteaz şi cuget neîmblânzit, pe lângă acestea neobosit şi aprig la război.” În Chronicon Dubnicense, voievodul moldovean este prezentat ca „bun apărător al ţării sale şi al poporului său, care s-a împotrivit cu bărbăţie (turcilor) în mijlocul ţării sale, gata să moară pentru ai săi.” Cronica rusă Hustânscaia Letopis însemna, referitor la moartea lui Ştefan cel Mare: „A murit Ştefan voievodul Moldovei, oştean viteaz, ca un al doilea Alexandru (Macedon); de multe ori a biruit pe împăratul turcesc cu oştile lui cele mari, de asemenea şi pe tătari şi pe Mateiaş, regele Ungariei şi pe regele Poloniei, Albert.”

Amintirea lui Ştefan cel Mare a dăinuit după el în cursul secolelor în mediul românesc şi călători străini în ţările noastre au putut observa cât de vii erau în conştiinţa poporului faptele sale vitejeşti. Comandantul maghiar Prépostvári, cunoscător al realităţilor româneşti din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, căutând să-l atragă pe Aron Tiranul, domnul Moldovei (1591-1592; 1592-1595), în coaliţia antiotomană ce se crease, îl îndemna, prin scrisoarea din 25 decembrie 1596, să urmeze

102

pilda lui Ştefan cel Mare. „Măria Ta – scria el – acum ţi-ai putea trece la nemurire faima Măriei Tale de Viteaz, rămânându-ţi pe vecie acelaşi renume bun al înaintaşului Măriei Tale, evlaviosul Ştefan Vodă de odinioară a cărui slavă de viteaz mai trăieşte şi acum şi nici nu se va stinge slava lui cât va fiinţa lumea.”

Nemuritor prin tot ce ne-a lăsat ca testament al dăinuirii şi puterii noastre pe acest pământ, Ştefan cel Mare „dovedeşte – scria inspirat Mihail Sadoveanu – că anume domni nu pier decât prin pulberea lor. Puterea lor adevărată stăruieşte dincolo de ceea ce numesc oamenii de rând moarte. La Sfânta Putna, unde Măria Sa şi-a aşezat singur mormântul şi piatra cu inscripţie între flori de acantă, nu s-a stins nici o clipă candela aprinsă în iulie 1504.”

Document 1

Cucerirea Constantinopolului de turci în 1453. Intrarea lui Mahomed al II-lea în oraşul cucerit,

după Critobul din Imbros

„Împăratul (sultanul) intrând ... în oraş a contemplat mărimea şi aşezarea, strălucirea şi frumuseţea lui, mulţimea şi frumuseţea bisericilor şi a clădirilor publice şi bogăţia caselor particulare şi obşteşti şi ale celor ce erau la putere; şi încă şi aşezarea portului şi a şantierului naval şi cum oraşul toate le avea din fire la îndemână în orice privinţă şi, într-un cuvânt spus, toată întocmirea şi podoaba lui. S-a uitat şi la mulţimea pierderilor şi la pustiirea caselor şi la totala ruinare şi distrugere ce a dat peste oraş...” Proporţiile dezastrului. „...Mare a fost această suferinţă din timpurile noastre într-acest singur oraş, aşa precum n-a fost nici într-unul din oraşele mari din vechime ce sunt amintite în istorie, din cauza mărimii oraşului cucerit şi pentru felul aprig şi aspru în care s-a săvârşit acest lucru; şi i-a uluit pe toţi foarte mult şi pe alţii şi pe înşişi făptuitorii şi pe cei ce au pătimit vederea faptului neaşteptat şi neobişnuit a dezastrului colosal şi straniu... Într-adevăr s-a sfârşit cu toate ale lui şi frumuseţile şi bunurile ce i s-au dus o dată pentru totdeauna şi toate i s-au luat, avere, glorie, domnie, vază, cinste, strălucirea neamului, virtute, cultură şi ştiinţă, înţelepciune, sfinţenie, împărăţia, toate într-un cuvânt. Şi cu cât mai sus ajunsese în bună stare şi fericire, cu atât mai adânc a căzut în

103

nenorocire şi suferinţă; şi mulţi înainte vreme îl fericeau, iar acum nefericirea şi nenorocirea lui e în gura tuturora; şi gloria îi ajunsese până la marginile pământului, acum însă a umplut aproape întreg pământul şi marea de nenorocirile şi ruşinea lui, căci pretutindeni starea-i nenorocită i-o vestesc locuitorii lui, bărbaţi şi femei şi copii, risipiţi cu ruşine spre robie şi sclavie şi batjocură. Oraşul care mai înainte domnea cu cinste şi mărire, cu avere şi vază strălucită peste multe naţii, acum este stăpânit de alţii în sărăcie, fără nici o glorie şi cinste şi în robie prea ruşinoasă; el care a fost model de tot ce e frumos şi icoana de bună stare strălucită, acum e icoană a nefericirii, izvod de nenorociri şi monument al celei mai rele stări, ajuns de poveste între oameni. Aşa e; tot ce e omenesc, nu-i de încredere şi statornic, ci totul se întoarce ca o roată şi în sus şi în jos şi se învârte în schimbările repezi ale vieţii, când jucându-se, când fiind mai mult o jucărie şi nimic omenesc nu va rămâne niciodată locului în această rostogolire zbuciumată şi fără nici o ordine şi în această mişcare şi curgere necontenită şi schimbare, cât va fi lumea lume...

Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467, Ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei, Bucureşti,1963, p. 148-154.

Document 2

Iancu de Hunedoara văzut de Aeneas Silvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea, 1458-1464)

„Românii (Valachi) sunt un neam italic... Ioan de Hunedoara (Joanes Huniades), a cărui reputaţie o întunecă pe a celorlalţi (nobili), nu a sporit atât gloria Ungurilor (Hungaris), cât a Românilor (Valachis) din mijlocul cărora se născuse (ex quibus natus erat)”.

Aeneas Silvius Piccolomini, Cosmographia, Cap. II

De Transilvania regione. Teutonibus, Siculis et Valachis populis eam incolentibus, în „Călători străini despre Ţările Române”, vol. I. Volum îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 470-474.

104

Document 3

Vlad Ţepeş prezentat în Povestire despre Dracula Voievod

„Şi aşa de mult ura răul în ţara lui, încât, dacă cineva făcea un rău, furt sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul dintre aceştia nu rămânea viu. Fie că era boier mare sau preot sau călugăr sau om de rând, chiar dacă cineva avea mare bogăţie, nu se putea răscumpăra de la moarte. Şi atât de temut era, încât era într-un loc al lui un izvor şi o fântână şi la această fântână şi la izvor veneau mulţi călători din multe părţi şi mergeau mulţi oameni şi beau din fântână şi din izvor, căci apa era rece şi dulce. El a aşezat la acea fântână, în loc pustiu, o cupă mare şi minunată de aur. Şi cine voia să bea apă, şi bea din acea cupă, o punea înapoi la locul acela şi cât a ţinut-o vremea, nimeni nu a îndrăznit să ia acea cupă”.

Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti,1959, p.208-209.

Document 4

Istoricul Ioan Ursu despre personalitatea lui Ştefan cel Mare

„Prin vitejia şi geniul arătat în războaie, prin sacrificiile excepţionale făcute pentru apărarea pământului ţării şi a creştinătăţii, prin calităţile sale de bărbat de stat, care au consistat în profunda cunoaştere a oamenilor şi împrejurărilor, prin voinţa de fier, talentul diplomatic, puterea lui excepţională de muncă, energia lui rară, iuţeala în acţiune şi imboldul dat culturii şi artei, el merită să fie aşezat, cum a spus şi cronicarul Długosz, printre eroii şi oamenii mari ai omenirii.”

Ioan Ursu, Ştefan cel Mare, Fundaţia Culturală

Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2004, p. 408.

105

CAPITOLUL VI

REZISTENŢĂ ŞI PROGRES. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

Statutul politic de autonomie, apărat cu îndârjire de Ţările Române, le-a înlesnit răgazul necesar continuării operei constructive, atât de strălucit reprezentată de epoca lui Ştefan cel Mare, şi a slujit ca model şi sprijin în lupta de eliberare a popoarelor din sud-estul european căzute sub stăpânire otomană.

Secolul al XVI-lea s-a deschis sub semnul diversificării sensului pe care-l exprima termenul Europa, păstrându-se în continuare ca valoare fundamentală echivalenţa Europa = Creştinătate. Creştinătatea rămânea numitorul comun al ţărilor Europei în lupta pentru salvarea culturii şi credinţei. Uneori se atribuia termenului Europa un sens restrictiv, ca, de pildă, Creştinătatea catolică sau alteori de realitate culturală de tradiţie romană şi în care limba latină era instrument de instrucţie şi de comunicare. Termenul Europa concentra cuceririle în domeniul ştiinţei, ale cunoaşterii, definea puterea, aspiraţia culturală.

Cu sens larg sau restrâns, conceptul de Europa, prin valorile afirmate, a continuat să cuprindă şi spaţiul românesc, l-a antrenat în marile probleme politice şi spirituale ale continentului.

Sfârşitul domniei lui Vlad Ţepeş în Ţara Românească şi cel al

domniei lui Ştefan cel Mare în Moldova au deschis o nouă perioadă în istoria Principatelor Române, în evoluţia poziţiei lor în sistemul relaţiilor internaţionale.

1. Frământări interne. Căutări pe plan extern ale unei formule de echilibru între Imperiul otoman şi puterile creştine. În Ţara Românească, reglementările româno-otomane din 1462 au întărit poziţiile facţiunilor politice de orientare filo-turcă şi, totodată, au contribuit la creşterea

106

dependenţei ţării de Imperiul otoman în plină expansiune şi în fruntea căruia se aflau mari figuri de sultani.

Eforturile lui Ştefan cel Mare de a reechilibra situaţia, de a se opune căderii Ţării Româneşti în sfera de interese otomane, prin înlocuirea unor domni servili Porţii cu alţii, care să-i fie aliaţi în lupta antiotomană, au avut un rol pozitiv în salvgardarea intereselor statului românesc de la sud de Carpaţi. Ţara Românească, în pofida tuturor presiunilor otomane, şi-a menţinut statutul de autonomie, pe care a căutat să-l consolideze ori de câte ori conjunctura internaţională i-a devenit favorabilă.

Domnii au continuat să-şi exercite drepturile suverane nu numai pe plan intern, dar şi extern, prin încheierea de tratate cu alţi suverani creştini.

După moartea, în 1495, a lui Vlad Călugărul, pe tronul Ţării Româneşti s-a urcat Radu cel Mare (1495-1508), care s-a impus prin luarea unor măsuri de consolidare a instituţiei domniei. În această privinţă, el a ţinut seama de schimbările intervenite în viaţa politică a ţării şi de momentele de criză ale puterii sultanilor otomani.

Faptul că o parte a boierimii folosea sistematic legăturile cu turcii pentru a împiedica limitarea privilegiilor ei de către domnie l-a determinat pe Radu cel Mare să folosească o metodă politică decurgând din situaţia în care se afla: a asociat o facţiune influentă de boieri în lupta pe care intenţiona să o ducă pentru reforme interne. S-a solidarizat cu politica lui Radu cel Mare acea parte a boierimii care-şi organizase domeniile în vederea producţiei de mărfuri, al cărei debuşeu devenise piaţa Imperiului otoman. Marile domenii ale boierilor şi mânăstirilor în Ţara Românească începeau să producă cereale pentru export în vederea aprovizionării Imperiului otoman şi în special a Constantinopolului. Dintre marii boieri interesaţi în comerţul cu turcii, un rol deosebit a avut, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, familia boierilor Craioveşti. Aceştia, adaptându-se condiţiilor istorice create de creşterea producţiei de mărfuri şi de dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, s-au remarcat în cadrul Olteniei printr-o vie activitate de creştere a averii lor, folosind în acest sens toate mijloacele. Prin dăruiri de sate din partea domniei, prin cumpărări şi cotropiri, ei au ajuns cei mai puternici boieri din Oltenia.

Deţinători ai unei mari averi în sate şi numerar, Craioveştii, în preocuparea de a-şi creşte rolul politic, au sprijinit Biserica şi s-au sprijinit pe puterea pe care Biserica le-o conferea. Ei au ctitorit importante

107

aşezăminte bisericeşti, iar altora, din cuprinsul Olteniei şi de la Muntele Athos, le-au făcut însemnate danii.

Craioveştii s-au angrenat în comerţul româno-otoman, ajungând în strânse legături cu înalţi demnitari ai Imperiului otoman. Raporturile strânse care s-au stabilit între ei şi otomani, încrederea deosebită de care ajunseseră a se bucura în faţa Porţii au făcut să li se încredinţeze venitul vămilor de la Dunăre. Ei împărţeau cu unii dregători otomani administraţia vămii de la Vidin.

În politica internă a Craioveştilor – plină în genere de contradicţii – se remarcă faptul că ei, mergând oarecum în pas cu progresul economic, au devenit, într-o anumită măsură, purtători ai tendinţelor noi politice, exponenţi ai centralizării în cadrul Olteniei. În această calitate, Radu cel Mare a căutat să şi-i apropie pe Craioveşti în preocuparea pentru centralizarea statului şi întărirea instituţiei domniei, creând pentru ei instrumentul administrativ al marii bănii de Craiova.

Ţelul urmărit de domnie, sprijinită de orăşenime şi de mica boierime şi la care a atras şi pe Craioveşti, în măsura în care ei puteau servi politicii de centralizare a statului, s-a dovedit – pe termen lung – irealizabil din cauza legăturilor pe care le aveau Craioveştii cu turcii şi a încercărilor lor de a se folosi de aceste legături pentru a tutela sau cuceri domnia.

În tendinţa de centralizare a statului, ce s-a manifestat în primul sfert al secolului al XVI-lea, au ieşit la iveală contradicţiile puternice care existau între Craioveşti şi domnie. Aceste contradicţii au dat naştere între cele două forţe politice la un întreg şir de conflicte, care au înlesnit turcilor, veniţi în sprijinul Craioveştilor, amestecul într-o măsură mai mare în treburile Ţării Româneşti.

Urmaşul lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău (1508-1510), a căutat să dezvolte preocuparea pentru centralizarea statului, fără Craioveşti şi împotriva politicii externe pe care aceştia o preconizau. Craioveştii ajutaţi de turci, de Mehmed beg, paşă de Nicopole, l-au obligat să pribegească peste munţi, la Sibiu, unde şi-a găsit sfârşitul. Devenea clar că domnia nu-şi putea realiza în Ţara Românească un plan de reforme decât în conflict cu Craioveştii sau cu condiţia acceptării unora dintre ţelurile lor de politică externă.

În locul lui Mihnea cel Rău, coaliţia Craioveşti-Mehmed-beg a ridicat în scaun pe Vlăduţ (Vlad cel Tânăr) (1510-1512). Acesta,

108

încercând şi el să ia poziţie împotriva Craioveştilor şi a aliaţilor lor turci, a fost înfrânt în luptă şi decapitat.

Desfăşurarea evenimentelor ce au avut loc în domnia lui Mihnea cel Rău şi Vlăduţ stătea mărturie că încercarea domnului de a lua poziţie împotriva turcilor, de a se menţine pe tron fără şi împotriva Craioveştilor nu putea avea rezultat în condiţiile strânselor legături între aceşti boieri şi turci.

După moartea lui Vlăduţ, pe tronul Ţării Româneşti a fost înscăunat unul dintre Craioveşti, Neagoe, fiul vornicului Pârvu Craiovescu. El a luat numele „Întemeietorului” de ţară, pe cel al lui Basarab, vroind parcă să arate prin aceasta că nu va fi mai prejos decât ilustrul său predecesor, din spiţa căruia, ca să-şi legitimeze urcarea în scaun, pretindea că se trage.

În preajma unor cărturari vestiţi ai timpului, Neagoe Basarab şi-a însuşit în tinereţe o largă cultură, specifică vremii, religioasă, în primul rând, dar şi laică. Înrudit, prin soţia sa Miliţa, cu despoţii sârbi, Neagoe avea să îmbine, ca domn, tradiţia culturală şi politică românească cu cea sârbească şi să facă din Ţara Românească forţa conducătoare, spirituală şi politică, a lumii creştine din Balcani. Receptivitatea lui Neagoe faţă de înnoirile aduse de mişcarea renascentistă europeană, fie ele politice, în organizarea de stat şi fixarea diplomaţiei acestuia, fie culturale, în lărgirea cadrului de participanţi la însuşirea şi înfăptuirea valorilor spirituale, a creat un model pe care cei mai destoinici dintre urmaşii lui l-au invocat şi au căutat să-l imite.

În climatul cultural din vremea lui Neagoe Basarab îşi găseşte începutul istoriografia din Ţara Românească; tot atunci şi-a făcut apariţia, pe lângă noţiunea medievală a marii Republici Creştine, ideea de patriotism, ce va fi un însemnat suport moral în realizarea epopeii româneşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Neagoe Basarab a continuat acţiunea, pe care o începuse Radu cel Mare, de îmbunătăţire a organizării aparatului central de stat în domeniile legislativ, administrativ şi fiscal. Văzând în dezvoltarea negoţului o importantă sursă de venituri pentru ţară, el a luat măsuri de sprijinire a negustorimii locale, pe care a apărat-o împotriva concurenţei străine. În acest sens a fost limitată activitatea negustorilor din alte ţări pe teritoriul Ţării Româneşti, s-a întărit paza hotarelor şi au fost lichidate unele baze strategice otomane în Ţara Românească.

109

În spiritul tradiţiei create în decursul secolelor, pe care imperative politice şi economice o cereau continuată şi întărită, Neagoe Basarab a întreţinut relaţii strânse cu Transilvania şi Moldova. În Transilvania, el a stăpânit până la sfârşitul vieţii domeniul Geoagiul din Hunedoara, a căutat, prin sprijinul acordat bisericii ortodoxe, să menţină în rândul românilor transilvăneni conştiinţa unităţii lor cu cei de acelaşi neam şi limbă de la sud şi est de Carpaţi. Cu oraşele – cetăţi din Transilvania, cu Sibiul şi Braşovul îndeosebi – importante centre de producţie meşteşugărească, ca şi în comerţul de tranzit –, Neagoe Basarab a căutat să menţină legături bune, statornicite de multă vreme. Curând, după ocuparea tronului, Neagoe Basarab se adresa sibienilor, exprimându-şi dorinţa de a trăi cu ei în pace. Doi ani mai târziu, el îi informa pe sibieni despre bunele relaţii pe care le-a stabilit cu braşovenii.

Strângerea legăturilor cu cele două oraşe o vedea Neagoe Basarab prin statornicirea unor relaţii care să pună pe picior de egalitate negustorii munteni cu cei din Sibiu şi Braşov. Când aceştia din urmă s-au abătut de la principiul stabilit, Neagoe Basarab a intervenit energic în favoarea supuşilor săi, ameninţând cu represalii. Preocupat de stabilirea unor bune relaţii cu Transilvania, Neagoe Basarab era atent la schimbările politice ce se petreceau în Moldova, pe care dorea s-o aibă aliată devotată. El a intervenit în luptele interne care slăbeau forţa Moldovei, sprijinind în 1514, fără succes, de altfel, drept candidat la tron pe un oarecare Trifăilă, care-şi zicea fiu de domn.

Manifestând o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab şi-a creat un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o largă activitate diplomatică cu scopul de a asigura ţării pacea, atât de necesară prosperităţii ei şi de a face din Ţara Românească un important factor politic în viaţa internaţională.

Faptul că Imperiul otoman sub Selim I Yavuz (cel Cumplit, cel Crud) (1512-1520) era preocupat să-şi întindă stăpânirile în Asia şi Africa i-a dat posibilitatea lui Neagoe Basarab să facă din Ţara Românească un factor important de echilibru politic de-a lungul Dunării, între turci şi creştini.

Încă de la începutul domniei, păstrând raporturi bune cu turcii, Neagoe Basarab s-a apropiat de regele Ungariei, Ludovic II Jagello

110

(1516-1526), între ei stabilindu-se relaţii de încredere, de sprijin reciproc, relaţii care n-au fost tulburate în tot timpul domniei lui Neagoe. În tratatul de pace, pe care l-a încheiat cu sultanul Selim I, în 1519, regele Ungariei ţinea să fie prevăzute clauze speciale şi pentru Ţara Românească şi Moldova, precizându-se că ele urmau să plătească şi de aici înainte tributul şi darurile obişnuite, fără să li se impună altele.

Poziţia geografică a Ţării Româneşti, supusă oricând atacurilor otomane, l-a făcut pe Neagoe Basarab să lărgească activitatea diplomatică şi dincolo de cercul monarhilor vecini, să intre în contact şi alianţă cu alte puteri creştine mai depărtate, cu regatul polon, cu Imperiul german, cu Veneţia şi cu Papalitatea, de unde spera să obţină, la nevoie, ajutor. El s-a arătat de acord să participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca, în cazul victoriei, în eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de contribuţia Ţării Româneşti.

Pregătit din tinereţe pentru cariera armelor, însuşindu-şi ca boier pretendent la tron experienţă militară în luptele pentru ocuparea scaunului domnesc, Neagoe Basarab a manifestat ca domn preocupări susţinute pentru organizarea unei oştiri puternice, devotată domniei. Apreciată pe plan internaţional, oastei Ţării Româneşti, ca, de altfel, şi celei moldoveneşti, i se rezerva în noiembrie 1517 un rol însemnat în planul Imperiului german al unei cruciade împotriva turcilor.

În anul 1520, Neagoe Basarab informa pe braşoveni că dacă va fi nevoie va interveni în sprijinul Ungariei cu 40.000 de ostaşi călări şi pedestraşi şi că, în curând, va folosi prilejul sfinţirii unei biserici pentru a aduna şi trece în revistă oastea.

Atent la schimbările petrecute în domeniul culturii pe plan general european, Neagoe Basarab şi-a asumat într-un moment greu pentru toate popoarele din sud-estul Europei rolul de apărător şi susţinător al culturii din această parte a Europei. Considerându-se moştenitorul tradiţiilor culturale bizantine şi ale marilor „crai” sârbi, el s-a făcut cunoscut şi a fost recunoscut ca atare în toată lumea răsăriteană ortodoxă, a introdus la curtea sa fastul şi ceremonialul de la curtea împăraţilor bizantini. Pajura imperială bicefală, ţesută pe costumul lui Neagoe Basarab, simboliza, pe lângă o îndepărtată rudenie, prin soţia sa, cu împăraţii bizantini, pretenţia lui de a juca rolul avut odinioară de aceştia în lumea creştină de rit ortodox.

111

Dărnicia neegalată a lui Neagoe Basarab faţă de aşezămintele religioase creştine din ţările supuse Imperiului otoman izvora nu numai şi nu atât din „puternica sa înclinare religioasă” – aşa cum s-a spus adesea – ci avea şi un rost politic, care depăşea graniţele ţării. Fastul extraordinar cu care a fost târnosită biserica episcopală de la Argeş în 1517, când toate feţele religioase importante ale Orientului creştin, în frunte cu patriarhul de la Constantinopol, au asistat la ceremonie, nu pornea dintr-o ambiţie lipsită de sens, ci urmărea să arate întregului Răsărit că rostul noului lăcaş era să înlocuiască importanţa avută de Sfânta Sofia de la Constantinopol, pe Pantocratorul căreia turcii ridicaseră semiluna.

Iubitor de cultură, Neagoe Basarab a ştiut să stimuleze iniţiative de creaţie artistică şi literară, ce au dat domniei lui o aureolă de care puţini voievozi români sau alţi monarhi ai lumii ortodoxe au avut partea. Pătruns de un superior simţ artistic, Neagoe Basarab s-a înconjurat de vestiţi meşteri locali sau străini, care, sub supravegherea lui, au realizat importante opere de artă, tipărituri de mare măiestrie sau au ridicat strălucite aşezăminte. Biserica mânăstirii Argeşului, ctitorită de Neagoe Basarab şi care îmbină tradiţia arhitectonică bizantină, dezvoltată de meşterii locali, cu cea răsăriteană, a stârnit admiraţia contemporanilor, socotită fiind în acea vreme drept cea mai frumoasă creaţie a genului.

Scriitor şi filosof, Neagoe Basarab nu numai că a încurajat fenomenul cultural, dar a şi lăsat scrieri proprii, care, pe lângă părţi compilate, cuprind şi idei originale ce vădesc profunzime de gândire şi un strălucit talent literar.

Din unele informaţii păstrate, se pare că Neagoe Basarab şi-ar fi descris pe larg, într-o lucrare, viaţa şi activitatea sa ca domn. Depusă la mitropolia ţării, această lucrare cu caracter autobiografic nu s-a găsit. S-a păstrat, în schimb, o altă lucrare a sa, scrisă între 1517-1521, nici ea în forma originală, ci într-o copie slavă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi două traduceri, în greacă (sec. XVI) şi română (sec. XVII): Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În această lucrare, socotită de C. Noica „întâia mare carte a culturii româneşti”, elemente ale gândirii politice bizantine, însuşite de Neagoe Basarab prin lectura sa largă, sunt completate cu învăţăminte din experienţa sa politică şi cu unele cuceriri doctrinare europene ale vremii.

112

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie constituie prima afirmare scrisă, mai largă, de gândire românească, prima consemnare cu oarecari detalii a principiilor diplomaţiei româneşti.

Învăţăturile formulate de domnul Ţării Româneşti se plasează pe poziţiile avansate ale timpului, ele vădind capacitatea lui Neagoe de înţelegere a mersului evenimentelor.

Cultura românească s-a făcut prin Învăţăturile lui Neagoe ecoul unora dintre cele mai avansate idei ale vremii, opera aceasta având, în comparaţie cu creaţia similară din Răsăritul şi Apusul Europei, o tematică originală de cel mai mare interes.

Prin activitatea sa ca domn, de ridicare a ţării, căreia i-a asigurat o stare prosperă, prin opera sa de cărturar, care a îmbogăţit patrimoniul spiritual al poporului român, Neagoe Basarab şi-a înscris numele, ca mare personalitate, în galeria valorilor naţionale.

2. Tentative otomane de agravare a statutului politic al Ţării Româneşti. Situaţia politică creată de Neagoe Basarab, de echilibru între creştini şi turci, nu a fost durabilă. În momentul în care turcii au început, în 1521, marea ofensivă împotriva regatului maghiar, punând la grea încercare nu numai Ungaria, dar şi Ţara Românească, echilibrul realizat pentru moment de Neagoe Basarab s-a rupt.

În domnia lui Teodosie (1521), fiul şi urmaşul lui Neagoe Basarab, turcii păreau a deveni atotputernici în Ţara Românească. Mehmed beg, intervenind în luptele dintre partidele boiereşti ce puneau în pericol domnia lui Teodosie, a sfârşit, deşi vremelnic, să conducă efectiv ţara. El a obţinut pentru sine steag de domnie de la Poartă, a ridicat şi trimis peste Dunăre pe Teodosie, a căutat să introducă în ţară administraţie „otomană”, punând „subaşi pen toate oraşele şi pen toate satele”. Ocuparea Ţării Româneşti de către Mehmed beg corespundea, de altfel, planurilor politico-militare ale turcilor; ea ar fi facilitat ofensiva lor împotriva regatului maghiar şi ar fi pus la dispoziţia oştilor otomane o importantă sursă de aprovizionare.

Pericolul transformării ţării în paşalâc a ridicat la luptă pe toţi locuitorii, vremelnic şi pe Craioveşti, îngroziţi că îşi vor pierde privilegiile. Ei s-au strâns în jurul lui Radu de la Afumaţi, care a reprezentat forţa conducătoare a luptei împotriva turcilor în epoca de crâncene bătălii purtate

113

timp de 4 ani încheiaţi pe teritoriul Ţării Româneşti (1522-1526), în cursul cărora au avut loc peste 15 schimbări de domnie.

În momentul în care pericolul transformării ţării în paşalâc a fost îndepărtat şi s-a revenit la situaţia anterioară de înţelegere contractuală cu Poarta, Craioveştii l-au părăsit pe Radu de la Afumaţi şi s-au aliat din nou cu turcii dunăreni, căutând să ridice pe tron un domn din familia lor.

Radu de la Afumaţi, dându-şi seama că fără sprijinul Craioveştilor nu se va putea menţine pe tron, a pactizat cu ei, s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, şi a renunţat la lupta împotriva turcilor. După sfaturile boierilor Craioveşti şi urmând linia lor politică – „că nu vor putea să să tot bată, ei fiind puţini şi ţara mică, cu un împărat ce au luat şi au coprins atâtea ţări şi are mulţime de oameni” – Radu de la Afumaţi a trebuit să meargă la Poartă „să plece capul la poala împăratului”.

Închinarea lui Radu de la Afumaţi faţă de sultan a dus la ridicarea tributului anual de la 12.000 la 14.000 ducaţi, precum şi la obligaţia domnului de a face act de supunere către Poartă din trei în trei ani.

Încercarea lui Radu de la Afumaţi de a se desprinde de legăturile cu turcii şi de a se apropia de creştini, atitudine manifestată de el în cadrul luptelor din şi pentru Transilvania dintre Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg – el intervenind de partea lui Ferdinand de Habsburg – i-a grăbit sfârşitul. Unii dintre boieri, ostili domnului, în înţelegere cu turcii, au pus la cale moartea lui. Radu de la Afumaţi a fost prins la Râmnicu Vâlcea şi ucis la 2 ianuarie 1529 împreună cu fiul său. Capetele lor au fost trimise la Poartă, iar trupul lui Radu de la Afumaţi a fost ridicat şi îngropat la 4 ianuarie 1529 la Curtea de Argeş. Pe lespedea pusă pe mormântul său, pe care el este reprezentat călare, o inscripţie în limba slavă aminteşte numeroasele lui lupte cu turcii.

Oricâte încercări au făcut domnii care i-au urmat în scaun lui Radu de la Afumaţi de a limita puterea boierilor şi de a aplana conflictele dintre diferitele facţiuni boiereşti s-au dovedit fără sorţi de izbândă. Partida de orientare filo-otomană, sprijinită de turci, a exercitat o presiune permanentă asupra domniei, căreia i-a slăbit autoritatea, fapt ce va înlesni aservirea Ţării Româneşti faţă de Poarta otomană spre mijlocul secolului al XVI-lea, cu urmări dintre cele mai grave asupra dezvoltării ei.

3. Moldova şi moştenirea lui Ştefan cel Mare. În Moldova, după moartea lui Ştefan cel Mare (2 iulie 1504), în vremea lui Bogdan

114

al III-lea, zis „cel Orb” (1504-1517), luptele interne pentru putere au fost de natură să diminueze poziţia pe care o câştigase ţara în sistemul relaţiilor internaţionale. Între Moldova şi Polonia au izbucnit numeroase certuri politice şi conflicte militare pentru Pocuţia. Cu speranţa că se va căsători cu sora regelui Poloniei, Bogdan al III-lea i-a cedat acestuia Pocuţia. Şi cum căsătoria până la urmă nu a avut loc, iar Pocuţia nu a fost restituită Moldovei, Bogdan al III-lea a ocupat ţinutul cu oastea. Polonezii au replicat, prădând în Moldova până la Botoşani. La rândul lui, domnul Moldovei a trecut Nistrul la Hotin, a prădat şi pustiit totul până la Liov, pe care l-a înconjurat, fără să-l poată cuprinde. Pe drumul de întoarcere a cucerit oraşul Rohatin. Polonezii au răspuns cu organizarea unei puternice expediţii de răzbunare în Moldova: au recucerit Pocuţia, au prădat nordul Moldovei, Dorohoiul, Hârlăul şi au ajuns până la Cotnari; zeci de boieri moldoveni au căzut prinşi în mâinile învingătorilor şi au fost decapitaţi.

Prin mijlocirea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea, s-a pus capăt ostilităţilor moldo-polone; Bogdan al III-lea a trebuit să renunţe la proiectul de căsătorie cu sora regelui Poloniei şi, totodată, a pierdut Pocuţia.

În contextul ostilităţilor moldo-polone a avut loc şi deteriorarea relaţiilor dintre Ţara Românească şi Moldova, intrigile polone contribuind şi ele la aceasta. Când lupta între Radu cel Mare şi Bogdan al III-lea era gata să izbucnească, oştile aflându-se faţă în faţă, voievodul muntean a trimis în solie la cel moldovean pe fostul mitropolit Maxim Brancovici, unchiul Miliţei, soţia lui Neagoe Basarab. Înaltul ierarh cărturar l-a convins pe Bogdan al III-lea că este păcat să se lupte cu Radu cel Mare, fiind ei „creştini şi de acelaşi neam” (poneje este hristiane i plemenniţî).

În argumentarea mitropolitului Maxim se află una din primele mărturii privitoare la existenţa sentimentului unităţii de neam în depăşirea unor momente încordate în relaţiile dintre statele româneşti.

În domnia lui Bogdan al III-lea a avut loc o nouă reglementare a raporturilor moldo-otomane. Dublarea haraciului faţă de cât plătise Ştefan cel Mare a făcut ca în conştiinţa posterităţii numele lui Bogdan al III-lea să fie asociat cu actul de închinare a Moldovei turcilor.

Spre sfârşitul domniei lui Bogdan al III-lea, în faţa ameninţării şi năvălirilor pustiitoare ale tătarilor a avut loc o ameliorare a relaţiilor moldo-polone.

115

După moartea lui Bogdan al III-lea, în vremea minoratului lui Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), fiul lui Bogdan, guvernarea ţării a fost asigurată de Luca Arbore, portar de Suceava, unul din cei mai de seamă boieri ai Moldovei, dregător important în conducerea ţării încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

În faţa primejdiei turco-tătare, Luca Arbore a căutat să asigure Moldovei alianţa Poloniei. La 2 decembrie 1517 la Vilno se încheia un tratat de pace şi alianţă între Ştefăniţă şi Sigismund I, regele Poloniei. În preajma cuceririi Rodosului (1522), Luca Arbore trimitea în Polonia o importantă solie în frunte cu Luca Cârje. În discursul acestuia, rostit în faţa regelui Sigismund şi a consilierilor lui, se făcea o extrem de pătrunzătoare analiză a situaţiei politice a vremii, se atrăgea atenţia asupra primejdiei comune şi a nevoii unirii împotriva turcilor.

Linia politică preconizată de Luca Arbore, de alianţă strânsă cu Polonia, ceea ce crea motiv de intervenţie armată a turcilor în Moldova, ca şi tendinţa întâiului sfetnic de a exercita o tutelă efectivă asupra lui Ştefăniţă aveau să stârnească reacţia violentă a acestuia. În 1523, Ştefăniţă s-a declarat major, a luat în mână guvernarea ţării, l-a acuzat de trădare pe Luca Arbore şi pe fiii săi şi a poruncit să li se taie capul. Marea boierime a reacţionat, organizând un mare complot, a cărui aparentă îndreptăţire era răzbunarea lui Luca Arbore, dar în fond se urmărea înlăturarea veleităţilor de conducere autoritară a statului manifestate de Ştefăniţă. Boierii au încercat, recrutând oşteni de pe domeniile lor şi cerând sprijin şi din afară, să înjghebe o oaste pentru a-l înlocui pe Ştefăniţă. Acestuia – spune cronicarul Gr. Ureche – i-au venit ţara într-ajutoriu”. Sensul termenului de „ţară” este cel de dregătorime teritorială. Cu ajutorul acesteia, Ştefăniţă a reuşit să înfrângă coaliţia marii boierimi, continuând să domnească până în 1527 în condiţiile consolidării puterii domniei.

4. Domnia lui Petru Rareş. Modificări în statutul juridic al Moldovei în raport cu Imperiul otoman. După uciderea, în 1527, a lui Ştefăniţă, tronul Moldovei a fost ocupat de Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), fiu natural al lui Ştefan cel Mare. Noul domn a dorit şi a făcut totul să fie un continuator al operei strălucit reprezentate de domnia tatălui său, a făurit, totodată, folosind jocul evenimentelor externe, pro-iecte îndrăzneţe, care-i vor sluji ca model, la sfârşitul veacului al XVI-lea, lui Mihai Viteazul.

116

Pe plan intern, Petru Rareş a căutat, urmându-l pe tatăl său, să întărească autoritatea domniei; a încercat să limiteze privilegiile de imunitate ale marii boierimi, a confiscat averile celor ce se dovediseră „hicleni”, participând la uciderea lui Ştefăniţă. Atenţia domnului s-a îndreptat spre mica boierime, târgoveţi şi ţărani liberi, ceea ce avea să provoace reacţia marii boierimi. Aceasta, fiind incapabilă să-l înlăture pe domn prin propriile ei mijloace, avea să recurgă – ca şi cea din Ţara Românească – la sprijinul turcilor.

Măsurile de protecţie şi de pază a drumurile luate de Petru Rareş au condus la dezvoltarea comerţului, la intrarea în ţară a unor mari sume de bani, atât de necesari cheltuielilor Curţii, creşterii şi întreţinerii oastei – apreciată în epoca respectivă ca o putere de temut –, cât şi operei de construcţii laice şi religioase, ce au făcut gloria domniei lui Petru Rareş. Cetăţile – pivot, Suceava, Cetatea Neamţ, Hotinul, au fost întărite; s-a refăcut şi desăvârşit un număr însemnat de biserici, lor adăugându-li-se ctitorii noi; Mânăstirea Probota, o adevărată „culme” în dezvoltarea stilului Ţării Moldovei, o biserică la Baia, Sf. Dumitru din Suceava, Sf. Dumitru din Hârlău, Biserica Domnească din Târgu-Frumos. Importante danii, care aveau şi un rost politic, au luat drumul aşezămintelor de la Muntele Athos.

Iubitor şi ocrotitor de cultură, Petru Rareş a ştiut să stimuleze iniţiative în creaţia artistică şi literară, care au dat domniei lui, ca şi celei a lui Neagoe Basarab în Ţara Românească, o aureolă cu rol de referinţă pentru cei mai de seamă dintre succesorii lui în scaunul domniei. Din vremea domniei lui datează pictura exterioară, faima bisericilor din nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldoviţa (1537), Arbore (1541). Arta broderiei, dezvoltată la curtea domnească, a cunoscut şi ea remarcabile realizări. Este edificator în această privinţă acoperământul din mătase şi fir de aur şi argint, dăruit mânăstirii Putna, ţesut cu migală şi îndemânare de însăşi soţia lui Petru Rareş, doamna Elena.

Ştiri din izvoare străine, contemporane domniei lui Petru Rareş, relevă şi apreciază gândirea politică superioară a domnului Moldovei, situată la nivelul celor mai avansate idei politice ale timpului. Ivan Semenovici Peresvetov, care a stat cinci luni la Suceava, la curtea lui Petru Rareş, îl prezenta pe acesta ţarului Ivan al IV-lea ca model de domnie energică, preocupat să crească autoritatea monarhiei, prin întărirea armatei şi slăbirea forţelor centrifuge.

117

Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.

Atent la schimbările ce se petreceau în Transilvania după lupta de la Mohács, el a căutat să intervină aici pentru a-şi întări şi lărgi stăpânirile, obţinute în vremea lui Ştefan cel Mare, nutrind în planurile sale intime gânduri şi mai mari.

Împrejurările l-au implicat în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya şi el a înclinat, la început, pentru Ferdinand de Habsburg. Teama că întărirea poziţiei acestuia în Transilvania ar constitui un pericol pentru Moldova l-a făcut pe Petru Rareş să-l părăsească pe Ferdinand de Habsburg şi să-l susţină pe Ioan Zápolya. În schimbul recunoaşterii din partea lui Ioan Zápolya a stăpânirii de către Petru Rareş a Ciceului şi Cetăţii de Baltă, a oraşului Bistriţa cu Cetatea Rodnei şi cu toate veniturile lor, domnul Moldovei cerea oraşelor care-l sprijineau pe Ferdinand de Habsburg să se supună lui Ioan Zápolya; în caz contrar, ameninţa cu despuierea de averi şi pierderea de vieţi omeneşti. La 22 iunie 1529, la Feldioara, Petru Rareş înfrângea oastea lui Ferdinand, luând ca trofeu o mare cantitate de armament, în care era şi un număr însemnat de tunuri (50). Observând că Petru Rareş întârzie, după victorie, să-şi retragă oştile în Moldova, căutând să întărească propria lui poziţie în Transilvania, Ioan Zápolya i-a cerut să renunţe, ameninţându-l cu răzbunarea sultanului. Pentru a nu periclita poziţiile dobândite în Transilvania, mult mai mari decât le avuseseră predecesorii săi, voievodul român a trebuit să cedeze. El a încercat apoi să realizeze o a doua variantă a planurilor sale, îndreptându-şi privirile spre nord, asupra Pocuţiei. Petru Rareş a cerut regelui Poloniei, Sigismund I, restituirea acestui ţinut, cedat Poloniei de Bogdan al III-lea. Refuzul lui Sigismund i-a întărit lui Rareş hotărârea să obţină Pocuţia cu orice preţ, văzută de el ca o rezervă strategică în viitoarele planuri de luptă contra otomanilor, care stăpâneau în sudul ţării importante capete de pod.

În vederea confruntării moldo-poloneze pe câmpul de luptă, domnul român a căutat să se apropie de ţarul Moscovei, aflat în conflict cu regele polon, a obţinut de la Ferdinand de Habsburg recunoaşterea dreptului său asupra Pocuţiei, şi-a apropiat pe domnul Ţării Româneşti, Vlad zis Înecatul, dându-i în căsătorie pe o fiică a sa.

118

Dinamismul politicii lui Petru Rareş i-a întărit autoritatea în Ţările Române, stârnind temeri că el ar încerca să le unească. Anton Verancsics, contemporan cu Petru Rareş, mărturiseşte că sultanul Soliman Magnificul se temea ca nu cumva „când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”.

Problema Pocuţiei, care scoate în relief puternicul temperament al lui Petru Rareş, avea să-i macine însă forţele militare şi să-i slăbească sistemul de alianţe, atât de necesare în vederea realizării cu succes a celei de-a treia etape a planurilor sale politice: lupta împotriva turcilor şi recuperarea teritoriilor ţării cucerite de ei.

Victorios la început, reuşind chiar să ia în stăpânire pentru mai multe luni Pocuţia, Petru Rareş avea însă să sufere, la 22 august 1531, o grea înfrângere la Obertyn. Victoria oastei poloneze se explică, atât prin superioritatea tactică folosită de comandantul ei Jan Tarnowski, cât şi prin defecţiunile ivite în tabăra lui Petru Rareş.

După lupta de la Obertyn au continuat incursiunile, fie ale polonilor în Moldova, fie ale oastei moldovene în Polonia. S-au încercat şi unele tratative de împăcare a celor două părţi aflate în conflict, dar ele au eşuat. Mai mult chiar, Polonia şi-a intensificat eforturile de slăbire a poziţiei lui Rareş. Repetatele ei intervenţii la Poartă, ca şi rolul jucat de voievodul român în episodul Aloisio Gritti – aventurierul veneţian în slujba Porţii, cu planuri de stăpânire, prin fiii săi, a celor trei Ţări Române – au determinat pe turci să pună la cale expediţia în Moldova pentru detronarea lui Petru Rareş.

În aşteptarea ciocnirii cu oştile lui Soliman Magnificul, Petru Rareş a căutat să se apropie de imperiali. În 1535, el a încheiat un tratat de alianţă cu Ferdinand de Habsburg, învinsul de la Feldioara. Domnul Moldovei urmărea prin aceasta, pe de o parte, să-l folosească pe Ferdinand de Habsburg pentru normalizarea raporturilor cu Polonia, pe de altă parte, ca împreună cu Habsburgii să întreprindă lupta împotriva turcilor. Cu prilejul tratativelor pe care Petru Rareş le-a dus cu imperialii aflăm, din relatările unor diplomaţi ai vremii, că Moldova era considerată ca o mare putere, care deţinea cheia evenimentelor din această parte a lumii.

Cu toate demersurile făcute de Ferdinand de Habsburg, ca, de altfel, şi de cneazul Moscovei, încercarea lui Petru Rareş de a ajunge la o

119

împăcare cu regele Poloniei a eşuat, cum a eşuat şi încercarea imperialilor de a organiza o mare expediţie împotriva otomanilor.

În 1536, în momentul în care Soliman Magnificul se întorcea victorios din campania împotriva perşilor, situaţia lui Petru Rareş era deosebit de grea. El se găsea între doi duşmani, regele polon şi sultanul turc, hotărâţi să-l scoată din domnie. În ţară, o parte dintre boieri, nemulţumiţi de măsurile luate de domn, de limitare a privilegiilor lor, făgăduiau sultanului că dacă va veni în Moldova să-i scape de acel „tiran” îi vor da în mână „toate oraşele şi castelele şi întăriturile”.

În fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane, între 150.000 şi 200.000 de oameni, căreia i s-au adăugat hoardele tătare, Soliman Magnificul a ajuns la Dunăre la sfârşitul lunii august 1538. El a cerut lui Rareş să se supună. Acesta a refuzat şi a încercat din nou, cu scopul de a evita atacarea Moldovei şi din partea polonezilor, să ajungă la înţelegere cu ei, renunţând la Pocuţia. Tentativa a eşuat şi de data aceasta. Rareş s-a văzut silit atunci să ia măsurile ce se mai puteau lua: a aplicat tactica de luptă a predecesorilor lui, a ars câmpurile şi satele din calea năvălitorilor, a închis locurile de trecere şi s-a pregătit în vederea rezistenţei împotriva cotropitorilor. Ostili încercării de împotrivire, parte dintre boierii de frunte, profitând de faptul că Rareş era prins în luptele cu tătarii, au predat, conform tratativelor anterioare, ţara sultanului. Rareş a fost nevoit ca, în condiţii dramatice, să-şi caute refugiu în Transilvania. În locul lui, pe tronul Moldovei, Soliman Magnificul l-a numit pe Ştefan, feciorul nelegitim al lui Ştefan cel Mare. Fâşii din teritoriul Moldovei au fost smulse şi trecute sub administraţia directă a Porţii şi a aliaţilor ei tătari. Chiliei şi Cetăţii Albe, cucerite de turci în 1484, i s-a adăugat Bugeacul. Acesta a intrat în stăpânirea tătarilor, care aveau să întreprindă de aici dese incursiuni de pradă în Moldova. S-a smuls, de asemenea, Moldovei cetatea Tighina cu teritoriul din jur, creându-se raiaua Bender.

Nemulţumiţi de domnia lui Ştefan Lăcustă, care, prin politica de închinare a ţării sultanului şi de dezmembrare a ei, punea în pericol nu numai privilegiile boierimii, dar şi existenţa acesteia, unii dintre boieri, în frunte cu Mihul hatmanul şi Trotuşan logofătul, au pus la cale uciderea lui şi ridicarea pe tron a lui Alexandru Cornea. Acesta nu s-a putut menţine în scaun. Împotriva lui, Poarta otomană l-a susţinut pe Petru Rareş, care a ştiut „să-şi pledeze cauza” şi să câştige preţuirea sultanului prin calităţile arătate. Reîntoarcerea lui în scaun, în 1541, cu ajutorul otomanilor, a atras

120

creşterea obligaţiilor faţă de Imperiul otoman. Lui Rareş i s-a impus să mărească haraciul la 12.000 de galbeni, să accepte ca pază pentru persoana sa, de fapt ca o supraveghere a politicii sale, 500 de ostaşi turci şi să trimită ca ostatec la Istanbul pe fiul său, Iliaş. Petru Rareş, domnul căruia i se acorda în prima domnie un mare rol în desfăşurarea evenimentelor de la Dunărea de Jos, care impresiona prin puterea lui, a încercat şi în cea de-a doua domnie să intre într-o coaliţie antiotomană, care s-a destrămat însă foarte repede. Dezamăgit, mândrul domnitor, întocmai ca altădată tatăl său, Ştefan cel Mare, a căutat să întreţină asemenea raporturi cu Poarta otomană încât să nu agraveze statutul politic de autonomie al Moldovei şi să capteze bunăvoinţa sultanului în recâştigarea poziţiei avute în Transilvania.

5. Raporturile româno-otomane în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Marea ofensivă otomană condusă de Soliman Magnificul împotriva regatului maghiar, victoria oştilor otomane la Móhacs (1526), expediţia din 1538 în Moldova a celui mai mare sultan, organizarea paşalâcului de Buda (1540), transformarea Brăilei (1539-1540) în raia au marcat momente ale unor mutaţii radicale în raportul forţelor politice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc.

În legătură cu aceste mutaţii, observatorii contemporani au relevat, pe bună dreptate, ivirea unor stări calitativ noi în organizarea Ţărilor Române şi în poziţia lor faţă de puterile vecine. Raporturile lor cu Imperiul otoman au continuat să aibă un caracter special, de respectare a autonomiei statale, în condiţiile creşterii dependenţei economice şi politice de Poarta otomană.

Principatele Române continuau, potrivit vechilor „tratate”, încheiate cu Poarta otomană, să beneficieze, conform dreptului islamic, de regimul dar al sulh sau dar al aht („Casa păcii” sau „Casa înţelegerii”). Poarta otomană a încercat, în mai multe rânduri, fără să reuşească, să schimbe statutul de protectorat al Ţărilor Române cu cel de dominaţie efectivă sau chiar de transformare a lor în paşalâcuri. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea se constată tocmai acest efort al Porţii de a subordona cât mai mult Ţările Române intereselor otomane.

Poarta otomană a căutat să-şi spună tot mai mult cuvântul în conducerea Principatelor Române. Trecând peste dreptul acestora, pe care îl recunoscuse prin „capitulaţii”, de a-şi alege singure domnul, Poarta

121

otomană a început să numească în scaun favoriţi ai ei. Aceştia erau schimbaţi după bunul plac al sultanului. Orice încercare a lor de a se apropia de creştini şi de a declanşa lupta împotriva otomanilor le atrăgea destituirea şi pierderea capului. Gărzile de ieniceri stabilite în capitalele Principatelor Române aveau rostul, nu numai cel declarat de a apăra pe domni de nemulţumirile supuşilor şi de concurenţii care pândeau să le ocupe tronul, ci şi de a controla acţiunile domnilor.

Numirile de domni de către Poartă se făceau în schimbul unor mari sume de bani. La sfârşitul secolului al XVI-lea, sume de-a dreptul fabuloase erau folosite pentru ocuparea şi deţinerea tronului. Pe Petru Cercel cumpărarea tronului l-a costat 1.160.000 de galbeni.

Sumele necesare cumpărării domniei sau menţinerii domnilor în scaun erau împrumutate de cele mai multe ori de pretendenţii la tron, ca şi de domnii aflaţi în scaun de la bancherii din Istanbul. Aceştia sau oamenii lor, ca să-şi asigure capitalul învestit şi dobânzile, însoţeau pe nou numiţii în scaun, stabilindu-se temporar sau definitiv în Ţările Române. Concesionându-li-se, de obicei, strângerea dărilor, ei căutau, dată fiind instabilitatea domniei, să-şi scoată într-un timp cât mai scurt banii care pretindeau că li se datorau, supunând populaţia ţării unor cerinţe tot mai mari de suportat.

O creştere însemnată au cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea tributul (haraciul) Ţărilor Române faţă de Poartă, ca şi peşcheşurile (darurile), care se transformaseră într-o împovărătoare obligaţie.

Ţărilor Române li s-au impus o serie întreagă de alte obligaţii, furnituri de grâne, oi, sare, lemn şi alte produse, ca şi prestaţii în muncă în folosul Porţii. Valoarea acestora se scădea, de obicei, din haraci. Poarta a căutat şi în bună măsură a reuşit să-şi asigure un drept de preemţiune asupra anumitor articole de strictă necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului şi pentru nevoile armatei. Este vorba de grâu şi orz, oi, bovine şi cai, miere şi ceară, seu, pastramă, cerviş, lână, piei.

Negustori din Imperiul otoman au început să pătrundă în număr mare în Ţările Române şi cu ajutorul aparatului de stat de aici să strângă direct de la producători, la preţuri sub nivelul preţului curent al pieţii, bunurile solicitate în Imperiu. Nu o dată, sultanul însuşi s-a văzut nevoit să intervină şi să reglementeze procurarea de produse din Ţările Române, să

122

ameninţe cu pedeapsa negustorii abuzivi şi să limiteze numărul celor care intrau pe teritoriul românesc.

Datorită obligaţiilor la care era impusă populaţia satelor – unde se desfăşura un proces de pauperizare –, situaţia ţăranilor din Ţările Române ajunsese în multe privinţe să fie mai grea decât cea a celor din provinciile stăpânite direct de turci.

În memoriul adresat papei de Luca Testanova se arăta, ca, de altfel, şi în „capitulaţii”, că Ţara Românească şi Moldova nu au fost supuse de Imperiul otoman pe calea armelor, ci s-au plecat Porţii de bunăvoie, cu condiţia respectării autonomiei lor, a întăririi ca domn de către sultan a unui descendent din vechii voievozi. Această prevedere a fost însă cu timpul tot mai mult încălcată, sultanul dând sau promiţând tronul aceluia care-i oferea mai mulţi bani. Banii, legăturile cu favoriţii sultanului şi sprijinul acestora garantau reuşita oricărui pretendent la tron, care, pentru legitimitatea domniei, invoca apoi descendenţa din vechile familii domneşti. Ajunşi pe tron în astfel de condiţii, domnii rămâneau la conducerea ţării cât timp erau în graţia sultanului şi cât timp puteau face faţă lăcomiei celor din anturajul lui, strângând, totodată, şi pentru ei mari averi. În timpul domniei se comportau ca suverani absoluţi şi nu dădeau nimănui socoteală de faptele lor.

Obligaţiile impuse ţărănimii, sporirea fiscalităţii au ruinat gospodăria ţărănească, au făcut ca Ţările Române, bogate şi puternice odinioară, să decadă din punct de vedere economic, să slăbească pe plan militar şi demografic. Cronicarul turc Mustafa Ali dădea şi el o explicaţie similară celei a lui Luca Testanova pentru depresiunea demografică din Ţările Române de la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi anume că ea ar fi fost determinată de desele schimbări de domni.

Creşterea dependenţei Principatelor Române de Poarta otomană în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a făcut ca schimbările intervenite în structura lor social-politică să fie influenţate de situaţia în care se afla în acea vreme Imperiul otoman.

După moartea lui Soliman Magnificul (1566), Imperiul otoman a intrat într-o perioadă de declin.

Un şir de sultani incapabili au înlesnit acest declin. Desfrâul de la Curte necesita sume mari de bani şi acestea se realizau prin jefuirea provinciilor Imperiului sau dependente de Imperiu. Guvernarea provinciilor era vândută pur şi simplu celui care oferea mai mult. Cei

123

ajunşi la conducerea provinciilor căutau prin mijloacele cele mai tiranice să stoarcă de la populaţie o avere cât mai mare, în aşa fel încât odată alungaţi să aibă cu ce redobândi vechea situaţie sau cu ce să ducă pe viitor o viaţă lipsită de griji.

Decăderea militară a Imperiului otoman, marcată şi de reducerea numărului războaielor de cuceriri, a făcut să crească tendinţele centrifuge din cadrul Imperiului. Provincii diferite ca nivel de dezvoltare, unite în cadrul Imperiului, nu atât prin interese economice, ci numai datorită forţei militare otomane, manifestau tot mai mult tendinţe de eliberare de sub stăpânirea otomană. Spahii şi ienicerii, care constituiau forţa militară a Imperiului otoman şi care realizau înainte venituri însemnate de pe urma meritelor militare în slujba sultanului, au început, prin diferite mijloace, să se eschiveze obligaţiilor militare. În locul veniturilor pe care le realizau altădată prin războaie, ei căutau să-şi procure banii necesari vieţii de lux, care începea să-i preocupe, din exploatarea populaţiei supuse. Ei au mărit dările la care erau obligaţi ţăranii şi au căutat ca în locul dărilor în natură să perceapă într-o măsură cât mai mare dări în bani. Totodată, au trecut la reorganizarea domeniilor în vederea creşterii producţiei de cereale-marfă. În acest sens au fost extinse suprafeţele de pământ lucrate de ţărani pe bază de clacă. Ciflicurile, menţionate în izvoare spre sfârşitul secolului al XVI-lea, nu erau altceva decât aceste gospodării ale stăpânilor de pământ, lucrate cu ajutorul ţăranilor.

Sporirea cuantumului obligaţiilor în muncă ale ţăranilor presupunea o creştere a dependenţei acestora de stăpânii de domenii, care căutau să-şi lărgească drepturile asupra ţăranilor, limitându-le şi apoi desfiinţându-le libertatea de deplasare de pe domenii. Legarea de glie a ţăranilor a condus la mărirea obligaţiilor şi înrăutăţirea situaţiei lor juridice.

6. Schimbări social-politice în Principatele Române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Poziţia Principatelor Române faţă de Poarta otomană şi situaţia din Imperiu explică de ce o serie de schimbări care au avut loc în structura socio-economică a Principatelor Române nu au dus la rezultatele la care schimbări similare au dus în statele din Apusul Europei. Dintre aceste schimbări este de menţionat, în primul rând, creşterea schimbului în bani. Documentele atestă frecvente tranzacţii în bani. Pământul, care înainte era vândut sau cumpărat de multe ori în natură, în vite, mai ales, se

124

vindea şi cumpăra în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în majoritatea cazurilor, în bani. Stăpânii de domenii, ca şi domnia au ajuns să dispună de mari sume de bani. Din documentul cu data 6 septembrie 1598, prin care Mihai Viteazul îşi întărea sieşi mai multe sate, rezultă că numai în judeţul Romanaţi în perioada în care el fusese dregător şi-a cumpărat 23 de sate. În document se indică preţul a 19 sate din cele 23 cumpărate, preţ care depăşea suma de 1.200.000 aspri.

Ca urmare a dezvoltării economiei în bani au apărut zălogul (zălogirea moşiilor), precum şi introducerea dobânzii, care ajungea până la 20%. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea este menţionată, nu însă ca fiind permanentă, munca salariată, au apărut termenii naemnic (angajat cu leafă) şi leafă (simbrie).

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, puterea militară a Principatelor Române, în special a Ţării Româneşti, o constituiau, ca şi în alte părţi ale Europei, oastea plătită, mercenarii, a căror întreţinere necesita sume mari de bani. Este elocventă din acest punct de vedere corespondenţa purtată de Mihai Viteazul, care, din cauza luptelor purtate împotriva turcilor, a fost nevoit să întreţină o numeroasă oaste de mercenari. Neputând s-o plătească numai din resurse interne – ţara fiind sărăcită din cauza birurilor şi a războaielor necontenite –, Mihai Viteazul a apelat adesea la ajutoare din afară, de la Imperiul german îndeosebi.

Dezvoltarea schimbului era legată de un oarecare avânt economic general. Din păcate, din cauza dependenţei economice a Ţărilor Române de interesele otomane, acest avânt nu a luat o amploare prea mare; el s-a manifestat mai ales în agricultură, ramura economică ale cărei produse erau cerute pe piaţa Imperiului otoman. Nu lipsesc, de altfel, nici ştirile care să indice o oarecare dezvoltare a târgurilor, care continuau, însă, să fie – în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei – mai mult centre comerciale decât centre de producţie. În izvoarele istorice se găsesc date despre organizarea de prăvălii în târguri, gruparea elementelor negustoreşti pe anumite străzi sau cartiere întregi, organizarea elementelor negustoreşti. A crescut autoritatea conducerii oraşelor, a sudeţilor şi pârgarilor.

O dată cu dezvoltarea târgurilor, pe piaţa lor s-a simţit tot mai mult nevoia de produse agricole. Ca să-şi asigure aceste produse, orăşenii au căutat să-şi apere şi să-şi lărgească chiar moşia agricolă din preajma oraşelor. În tendinţa de a mări ocolul oraşelor, adică numărul de sate şi suprafaţa de pământ, care să le aparţină, orăşenii au purtat numeroase

125

procese cu stăpânii funciari laici şi ecleziastici interesaţi, la rândul lor, să-şi extindă domeniile şi să aservească un număr cât mai mare de ţărani. În judecarea proceselor ivite, domnia – slăbită ca autoritate, adesea un simplu instrument la discreţia marii boierimi – dădea în general acesteia câştig de cauză.

Dezvoltarea economiei de schimb a dus la creşterea vertiginoasă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a preţului satelor. Deşi la aceasta a contribuit şi decăderea valorii argintului, fenomenul trebuie pus în legătură cu creşterea producţiei agricole, ceea ce explică rolul atribuit Principatelor Române, de „cheler” al împărăţiei otomane.

Dezvoltarea comerţului cu cereale a determinat stăpânii de domenii să mărească tot mai mult cantitatea de produse pretinse de la ţărani. Întâmpinând împotrivirea acestora, interesaţi şi ei să beneficieze cât mai mult de produsele muncii lor, valorificabile pe piaţă, stăpânii de pământ au căutat să înlocuiască dările în produse cu cele în bani. Sunt relativ numeroase informaţiile documentare probatorii că în secolul al XVI-lea foarte multe din vechile dări în natură tindeau să se transforme în dări în bani.

Faptul că ţăranii erau obligaţi ca în locul dărilor în natură să dea dări în bani este un indiciu că ei erau nevoiţi să întreţină permanent legătura cu piaţa orăşenească, ceea ce ducea la stimularea producţiei gospodăriei ţărăneşti. Creşterea obligaţiilor în bani ale ţăranilor, conducând la mărirea cuantumului exploatării lor, a atras după sine accentuarea stratificării ţărănimii. Pe lângă ţăranii sărăciţi, care-şi vindeau din cauza greutăţii dărilor ocinile, au apărut numeroase cazuri de ţărani care cumpărau ocine, pământuri sau chiar „vecini”. Obştea, ca organ de rezistenţă a ţărănimii împotriva atacurilor stăpânilor de domenii, a slăbit, fapt ce a înlesnit posibilitatea acestora de a-şi spori autoritatea asupra ţăranilor dependenţi.

În condiţiile lărgirii pieţei interne şi externe pentru produsele agricole, stăpânii de domenii, în tendinţa de a mări cantitatea de cereale, pe care să le valorifice pe piaţă, au trecut la reorganizarea domeniilor, căutând să mărească producţia pe baza muncii de clacă. În centrul atenţiei stăpânilor de pământ a început să fie producţia de pe rezerva seniorială, pe care au căutat să o extindă, de cele mai multe ori, pe seama loturilor, a delniţelor ţărăneşti. Uneori, creşterea rezervei senioriale s-a făcut prin tăierea pădurilor, ca şi prin folosirea terenurilor necultivate. Izvorul

126

principal al extinderii rezervei senioriale a rămas, însă, acapararea de către stăpânii de domenii a pământurilor ţăranilor. Birurile apăsătoare asupra ţăranilor, ca urmare a creşterii obligaţiilor Principatelor Române faţă de Poarta otomană, au făcut ca un număr tot mai mare de ţărani să-şi piardă pământurile în folosul boierilor. Frecvente devin în documente menţiunile de plângeri ale ţăranilor că pământurile le-au fost cotropite de boieri. Paralel cu procesul de creştere a rezervei senioriale a avut loc şi procesul de întărire a dreptului stăpânilor de domenii asupra mâinii de lucru. Exploatarea domeniului pe bază de clacă, neputând să fie pusă în practică în mod real, atâta timp cât ţăranii beneficiau de dreptul de strămutare, stăpânii de pământ au căutat să limiteze treptat acest drept şi să-i lege pe ţărani de pământ. Aceasta a dus la creşterea controlului direct al stăpânului de pământ asupra muncii ţăranilor, la creşterea dependenţei acestora de stăpân. Legarea de glie a ţăranilor a fost, prin excelenţă, opera stăpânilor de moşii, care, prin presiunea exercitată asupra domniei, au făcut ca acest fapt să capete o consacrare legală.

„Aşezământul” sau „Legătura lui Mihai” nu făcea altceva decât să consacre pe bază de lege ceea ce în fapt exista. La aceasta a contribuit şi politica fiscală a statului la sfârşitul secolului al XVI-lea. Domnia simţea nevoia de sume mari de bani, ca să poată duce cu succes războaiele împotriva turcilor şi, totodată, să plătească oastea de mercenari ale cărei efective crescuseră. Fluctuaţiile ţăranilor împiedicau, însă, agenţii de stat să poată strânge dările datorate domniei. De aici necesitatea de a lua acele măsuri care să înlesnească asigurarea veniturilor statului, ceea ce presupunea stabilitatea contribuabililor. Interesată, domnia a intervenit, prin urmare, în raporturile dintre stăpânii de pământ şi ţărani, susţinând cauza care în acel moment o avantaja cel mai mult.

Legarea de glie a ţăranilor a marcat momentul culminant în istoria aservirii ţăranilor în Principatele Române.

*

Situaţia de dependenţă economică şi politică a Principatelor Române faţă de Poarta otomană, creşterea obligaţiilor pe care Imperiul otoman le pretindea, ca şi sporirea redevenţelor către stăpânii de pământ au făcut ca în a doua jumătate a secolului XVI-lea să se manifeste ridicări la luptă împotriva Imperiului otoman, ca şi împotriva rapacităţii unora dintre stăpânii funciari locali. În unele cazuri, lupta împotriva împilării

127

otomane a luat forma unor adevărate războaie de eliberare, sub conducerea unor domni de seamă ca Ion Vodă cel Cumplit şi Mihai Viteazul.

7. Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574) şi războiul de eliberare condus de el. Ion Vodă cel Cumplit, ca şi Mihai Viteazul, n-a domnit mult; ei au reuşit, însă, să se impună printre acele „spirite puternice” care au caracterizat secolul al XVI-lea şi să capete în ochii posterităţii valoare de simbol al luptei de emancipare politică şi eliberare naţională.

Fiu nelegitim al lui Ştefăniţă cu o armeancă – de aici numele de „Armeanul” cu care este cunoscut în istorie, Ion Vodă s-a ocupat, înainte de a obţine tronul, cu negoţul de pietre scumpe, realizând o mare avere. A plătit pentru tron 220.000 de ducaţi. În 1572 a ocupat scaunul Moldovei, înlocuindu-l pe Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572).

La urcarea pe tron a lui Ion Vodă, Moldova, pe lângă faptul că se afla în dependenţă tot mai accentuată de Imperiul otoman, era ţinta unor mai vechi pretenţii ale Poloniei, neîmplinite în întregime niciodată şi a unei tot mai insistente supravegheri din partea Imperiului german, ce ascundea tendinţa acestuia de a-şi creşte influenţa la est de Carpaţi.

Imperiul otoman, deşi suferise din partea Ligii Sfinte o mare înfrângere la Lepanto (7 oct. 1571), rămânea neclintit în stăpânirile lui. Flota turcească avea să devină într-un timp scurt mai puternică decât înainte de catastrofă. Imperiul nu mai trăia epoca de glorioase cuceriri din vremea lui Soliman Magnificul, dar forţa lui de lovire continua să se păstreze. Europa a rămas consternată, de pildă, de rapiditatea cu care turcii au cucerit Tunisul în 1574, făcând să eşueze planurile Spaniei în Africa de nord.

În bune relaţii cu Poarta, Polonia încerca, în anii în care destinele Moldovei erau în mâinile lui Ion Vodă, să depăşească criza politică creată o dată cu moartea lui Sigismund II August (1548-1572), ultimul Jagellon.

Stingerea dinastiei poloneze făcea din chestiunea polono-lituaniană o problemă europeană. Disputat de mai mulţi pretendenţi, dintre care nu lipseau împăratul Maximilian al II-lea şi ţarul Ivan al IV-lea, care avea partizani în Lituania, tronul Poloniei a fost ocupat pentru puţină vreme (mai 1573-iunie 1574) de Henri de Valois, viitorul rege al Franţei, Henri III. Magnaţii poloni s-au folosit şi de data aceasta de dificultăţile prin care trecea puterea monarhică pentru a-şi întări poziţia în stat. Prin Pacta Conventa ei impuneau în 1573 lui Henri de Valois să nu poată

128

declara război sau încheia pace fără aprobarea Senatului, să nu poată ordona mobilizarea oastei fără asentimentul Dietei, să fie asistat în actele lui de un Consiliu, format din 16 senatori, şi să convoace Dieta la câte doi ani. Violarea acestor condiţii atrăgea după sine eliberarea supuşilor de orice ascultare faţă de suveranul lor.

Aristocraţia funciară poloneză, înzestrată cu autoritate politică, manifesta iniţiative de care regele nu era informat sau lua cunoştinţă uneori prea târziu. Mari familii din Polonia întreţineau relaţii cu Moldova şi acţionau aici când interesele lor o cereau. Cu ajutorul lor a încercat, în 1572, Bogdan Lăpuşneanu să împiedice urcarea pe tronul Moldovei a lui Ion Vodă.

În situaţia în care se afla, cu un rege străin de ţară şi cu o nobilime de graniţă ostilă lui Ion Vodă, Polonia nu putea fi luată în considerare în sistemul de alianţe conceput de domnul Moldovei în vederea declanşării războiului de eliberare a ţării (Befreiungs kriege).

Transilvania, intrată în urma tratatului încheiat de Ioan Sigismund cu împăratul german la Speyer, în 1570, sub suzeranitatea habsburgică, se încadra prevederilor tratatului turco-habsburgic de la Adrianopol din 1568, prin care între cele două imperii se stabilea o perioadă de pace timp de 8 ani. Ion Vodă nu putea, prin urmare, conta nici pe un eventual sprijin din Transilvania sau venit prin Transilvania.

Cât priveşte Ţara Românească, ea părea prea mult căzută în sfera politicii otomane pentru a nădăjdui un eventual ajutor din partea ei. Singura speranţă într-un sprijin extern în lupta pe care o pregătea Ion Vodă era la cazaci, în ale căror ţinuturi se strânseseră de fapt acei locuitori din Ucraina, Polonia, Moldova sau din ţinuturile tătăreşti ale Mării Negre care nu mai puteau suporta cerinţele stăpânilor locali, ca şi pe cele ale Porţii.

Examinarea lucidă a situaţiei internaţionale l-a făcut pe Ion Vodă să înţeleagă că din afară nu se putea aştepta, decât în mică măsură, la alianţe de nădejde şi că îi rămâneau, pentru înfăptuirea gândului de eliberare a ţării, numai mijloacele interne. Acestea se cereau întărite şi folosite cu maximum de grijă.

În convingerea că este şubredă puterea acolo unde nu este înţelegere, Ion Vodă a practicat o politică de înfruntare a boierimii anarhice, a decapitat vârfurile ei şi le-a confiscat averile, a luat măsuri de limitare a puterii economice şi politice a marii boierimi, a sprijinit, totodată, mica boierime şi ţărănimea.

129

Atitudinea lui Ion Vodă faţă de marea boierime, ca şi faţă de biserică – parte din averea cărora a fost trecută pe seama domniei şi dăruită elementelor pe care domnul se sprijinea, boieri şi ţărani – nu poate fi străină de ideile care circulau în acea vreme, cum era concepţia absolutistă a puterii politice. Absenţa unei orăşenimi puternice româneşti, ce nu se putea dezvolta în condiţiile dominaţiei economice şi politice otomane şi, de aici, forţa politică slabă pe care o reprezentau elementele orăşeneşti au făcut imposibilă realizarea statului absolutist, în felul în care el se înfăptuise în Apusul Europei, şi indispensabilă colaborarea domniei cu boierii.

Eforturile lui Ion Vodă de a ridica ţărănimea, ca să se sprijine pe ea, s-au dovedit destul de limitate pentru a contracara forţa boierimii, susţinută în tendinţele ei centrifuge de statele vecine şi care lua ca model de urmat stările de lucruri din Polonia. Pentru a veni în sprijinul populaţiei, Ion Vodă a căutat să intervină în viaţa economică în interesul ţării, iniţiind o politică de manieră mercantilistă. Cu scopul de a evita cât mai mult posibil consecinţele crizei monetare ce cuprinsese Imperiul otoman şi în tendinţa-i de a desprinde ţara de încorsetarea economică şi politică otomană, Ion Vodă a bătut în 1573 o monedă de aramă (accea), care răspundea necesităţii de bani de valoare redusă. Legenda ei în limba vorbită indica, de altfel, adresa măsurii luate de domn.

Duşmăniile stârnite de represiunile lui Ion Vodă faţă de uneltirile boiereşti, ca şi teama de a nu pierde poziţiile câştigate în Moldova au determinat Poarta otomană să intervină, dându-i să înţeleagă lui Ion Vodă că orice abatere de la îndeplinirea obligaţiilor pe care le avea ca supus al sultanului va atrage după sine, ca în atâtea alte cazuri până la el, destituirea şi poate chiar mai mult – moartea.

În februarie 1574, un ceauş era trimis la Ion Vodă. I se cerea domnului, în numele Porţii, tributul îndoit şi i se anunţa că, dacă nu va plăti, un nou pretendent la tronul Moldovei este deja gata să accepte acest lucru.

În urma convocării Obşteştii Adunări a ţării, domnul a refuzat să dea curs cererii Porţii. El era conştient de ceea ce avea să urmeze din înfruntarea Porţii, ca, de altfel, din înfruntarea oricărei mari puteri de către o ţară mică. Europa urmărea în acea vreme teroarea dezlănţuită de o mare putere, care era Spania, în Ţările de Jos, hotărâte să obţină cu orice preţ libertatea politică.

130

„Părintele Moldovei” a luat măsuri de pregătire a oştii în vederea luptei; el a trimis, totodată, la cazaci după ajutor. Sub comanda hat-manului Swierczewski, 1200 de cazaci aveau să răspundă chemării domnului.

În primele zile ale lunii aprilie 1574, oastea moldovenească era deja angajată în luptele cu turcii. Ion Vodă a reuşit în mai multe rânduri să sfarme detaşamentele otomane venite să-l înlocuiască din domnie. Cea mai glorioasă dintre victorii, cu larg răsunet, a fost la Jilişte (sud-est de Focşani), la mijlocul lunii aprilie. Biruinţa de la Jilişte a deschis campania, încheiată cu ocuparea Bucureştilor şi detronarea domnului Ţării Româneşti, Alexandru Mircea (1568-1574; 1574-1577). În locul acestuia, Ion Vodă a pus pe tronul ţării un susţinător al său, Vintilă Vodă. Actul în sine avea o mare semnificaţie. El marca o nouă încercare făcută de un domn român de a realiza un front comun antiotoman al Ţărilor Române. Experienţa istorică impunea un astfel de program politic. El fusese urmărit cu o deosebită stăruinţă de Iancu de Hunedoara şi de Ştefan cel Mare, a fost reluat de Ion Vodă şi realizat de Mihai Viteazul, prin unirea de scurtă durată a Ţării Româneşti cu Transilvania şi Moldova.

După aproape două luni de zile de la începerea ostilităţilor, oastea moldovenească înregistra numai victorii; ea intrase triumfător în Bucureşti, ocupase Brăila, Tighina, Cetatea Albă, stârnind îngrijorare la Poartă, unde se manifesta temerea că extinderea teatrului de operaţiuni şi continuarea succeselor militare moldoveneşti însemnau nu numai zdruncinarea suzeranităţii turceşti asupra Principatelor Române, dar ameninţau însăşi securitatea Imperiului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în Epir şi Albania populaţia se afla în revoltă, iar în ţinuturile din sudul Balcanilor situaţia era propice unei ridicări împotriva puterii musulmane.

Importante efective militare otomane sub comanda beglerbegului Greciei, cel mai important comandant militar al Peninsulei Balcanice, au fost îndreptate spre Moldova. Tătarii din Crimeea, supuşi ai Imperiului otoman, au primit şi ei poruncă să intre cu toate forţele în Moldova. Respinşi la primele încercări de a trece Dunărea în Moldova, turcii şi-au dat seama că pe calea armelor un succes era greu de dobândit şi de aceea au încercat calea cumpărării unora dintre boierii moldoveni comandanţi de oşti. Cu asemenea mijloace ei au reuşit în cele din urmă să treacă Dunărea şi să înainteze în Moldova. Încercarea domnului de a-i opri lângă

131

iezerul Cahul a eşuat, din cauza unor noi acte de trădare a boierimii. În ciuda defecţiunilor ivite, ce păreau să paralizeze dispozitivul de luptă moldovenesc, domnul a ştiut prin pilda-i personală să menţină şi să ridice moralul ostaşilor şi să organizeze o puternică rezistenţă, care a scos în relief marile lui însuşiri de comandant de oşti. Mai multe atacuri ale turcilor s-au izbit de serioasa împotrivire pe care le-o opunea oastea moldovenească. Atacurile tătarilor şi adăugarea de noi contingente turceşti au silit oastea moldovenească să se retragă în apropierea satului Roşcani, care fusese devastat cu puţin timp mai înainte de tătari. Aici a rezistat Ion Vodă câteva zile, respingând forţele invadatoare. Un rezultat decisiv pe calea armelor ar mai fi întârziat încă, dacă în sprijinul turcilor nu venea lipsa grozavă de apă de care sufereau ostaşii moldoveni.

Pentru a-şi salva luptătorii de la o moarte ce pândea la tot pasul, Ion Vodă s-a hotărât să trateze cu turcii. Arătându-le că dispune încă de forţe să susţină în continuare lupta, el a pus condiţii a căror respectare din partea turcilor avea să ducă la încetarea ostilităţilor. Se cerea ca ostaşii moldoveni să fie lăsaţi să se întoarcă la gospodăriile lor, cu atât mai mult, cu cât, fiind supuşi ai sultanului, uciderea lor ar fi însemnat o pierdere pentru împărăţie. De asemenea, cazacii urmau să fie lăsaţi şi ei să se întoarcă în ţinuturile lor. Pentru el, Ion Vodă cerea să fie dus viu în faţa sultanului pentru a se justifica. Turcii s-au prefăcut că acceptă şi au jurat în acest sens, dar punând mâna pe domn l-au ucis în chinuri groaznice. Au urmat după aceea măcelul oştenilor supravieţuitori şi o cumplită pustiire a ţării de către tătari – cea mai îngrozitoare devastare şi robire cunoscută până atunci de ţara Moldovei.

8. Moldova sub urmaşii lui Ion Vodă. După moartea lui Ion Vodă au avut loc o înăsprire a raporturilor moldo-otomane şi o creştere a puterii boierilor. Succesorul lui Ion Vodă, Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591), era considerat în raporturile cu boierii – arăta Gr. Ureche – „matcă fără ac”. „Boierilor le era părinte, ... la cinste mare-i ţinea, şi din sfatul lor nu ieşia”.

Domnia lui Petru Şchiopul, care era frate cu Alexandru II Mircea, domnul Ţării Româneşti – în vremea lor realizându-se o unire dinastică între Ţara Românească şi Moldova – a fost întreruptă în câteva rânduri de pretendenţi la scaunul domniei, ridicaţi din rândul căzăcimii.

Instabilitatea politică, cumpărarea tronului cu sume mari de bani au determinat înmulţirea dărilor şi creşterea cuantumului lor. Rezultatul a

132

fost înrăutăţirea situaţiei ţăranilor, care au reacţionat producând o serie de tulburări. Acestora li s-au adăugat devastatoare incursiuni ale cazacilor. Calamităţi naturale, secete prelungite au făcut ca în mai mulţi ani, 1574, 1576, 1586, să se înregistreze foamete mare.

În ciuda dificultăţilor pe care le cunoştea Moldova, în izvoare se întâlnesc şi informaţii privind receptarea în societatea românească de la est de Carpaţi a unor elemente de progres, atestate în alte părţi ale Europei. În vremea domniei lui Petru Şchiopul este menţionată existenţa în 1583 a unei „fabrici” de hârtie.

Despre integrarea Moldovei în circuitul economic european stă mărturie faptul că, la 27 august 1588 (la Iaşi), Petru Şchiopul încheia cu reprezentantul reginei Elisabeta a Angliei, William Harborne, ambasador la Constantinopol, un tratat prin care supuşii reginei urmau a fi liberi a statornici şi „a face negoţ, a vinde, a cumpăra, ba chiar de a face toate cele ce societatea omenească şi obiceiul caută pentru negoţ şi pentru trebuinţele vieţii”. Ei erau obligaţi însă a plăti vama de 3% din valoarea mărfurilor.

În sprijinul ideii că Moldova continua să joace un rol important în planul relaţiilor internaţionale stă şi faptul că în 1587, când tronul Poloniei devenise vacant, Petru Şchiopul a încercat să-l ocupe, contând pe sprijinul Porţii.

În 1591, cerându-i-se mărirea tributului, Petru Şchiopul a preferat să părăsească tronul. Lui i-a urmat Aron Vodă (1591-1592; 1592-1595), fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu, susţinut de Andronic Cantacuzino şi de ambasadorul britanic la Istanbul, Eduard Barton. Pentru a plăti marile datorii făcute cu ocuparea tronului, Aron Vodă, zis Tiranul, a impus ţării dări grele.

Starea de nemulţumire creată în ţară, ca şi conjunctura internaţională favorabilă reluării luptei de eliberare a ţării l-au făcut pe Aron Tiranul să adere la crearea Ligii Sfinte. La 16 august 1594, el a încheiat la Iaşi un tratat de alianţă cu împăratul Rudolf al II-lea.

Concomitent cu ridicarea lui Mihai Viteazul în Ţara Românească, Aron Vodă a început luptele cu turcii la 3 noiembrie 1594. Creditorii şi negustorii otomani prezenţi în Moldova şi Ţara Românească, şi în care poporul vedea pe cotropitori în toată venalitatea lor, au luat cunoştinţă primii cu setea de răzbunare a celor ajunşi în pragul disperării.

133

Distrugerea în masă a reprezentanţilor intereselor otomane în Moldova şi Ţara Românească era în fapt – şi aşa a fost interpretată de martorii vremii – ca o adevărată declaraţie de război. Ea a fost urmată de acţiuni energice, menite să distrugă punctele de rezistenţă, şi de eventuale concentrări de oşti otomane, mai întâi din stânga, apoi din dreapta Dunării.

Aron Tiranul, bănuit, în timpul operaţiunilor militare contra turcilor, că înclină să se înţeleagă cu aceştia, a fost prins, dus în Transilvania şi închis la Vinţ (mai 1595) şi apoi otrăvit. În locul lui a fost ridicat în scaun Răzvan, căpitanul gărzii ungureşti de pe lângă Aron Tiranul.

Ca domn, Răzvan şi-a luat numele de Ştefan – Ştefan Răzvan în amintirea marelui domn, ale cărui fapte glorioase se păstrau vii în conştiinţa publică românească şi europeană.

În termeni similari tratatului încheiat la 20 mai 1595 de solia trimisă de Mihai Viteazul la Alba Iulia – capitala principilor Transilvaniei –, Ştefan Răzvan a încheiat şi el la 3 iunie 1595 un tratat de supunere faţă de Sigismund Báthory, care se intitula: „Nos, Sigismundus, Dei gratia Regnorum Transylvaniae, Moldoviae, Transalpinae et Sacri Romani Imperii Princeps partium regni Hungariae dominus et Sicularum comes” etc.

Ca şi Mihai Viteazul în Ţara Românească, Ştefan Răzvan era socotit „locţiitor” al principelui transilvan în Moldova.

Temeri ale regatului polon că imperiul romano-german îşi va întări influenţa la est de Carpaţi i-au dictat intervenţia în Moldova cu scopul de a-l înlocui pe Ştefan Răzvan. În timp ce acesta se afla în Ţara Românească în sprijinul lui Mihai Viteazul, angajat în luptele cu Sinan paşa, polonezii au intrat în Moldova şi l-au instalat în scaun pe Ieremia Movilă, reprezentant al unei însemnate familii din Moldova, care avea indigenatul polon.

Încercarea lui Ştefan Răzvan de a-şi recăpăta tronul avea să eşueze. El a fost înfrânt la Areni, lângă Suceava, de Ieremia Movilă, ajutat de marele hatman polon Jan Zamoiski. Poarta otomană avea să recunoască starea de fapt şi să-l confirme în scaunul Moldovei pe Ieremia Movilă.

Ostil lui Mihai Viteazul, adăpostind în Moldova boieri din Ţara Românească, nemulţumiţi de politica lui Mihai Viteazul, Ieremia Movilă a intrat în conflict cu domnul Ţării Româneşti. Acesta, după ce a unit

134

Transilvania cu Ţara Românească, a integrat şi Moldova pentru câtva timp (mai-septembrie 1600) în unitatea politică românească, realizată pentru prima dată sub sceptrul său.

9. Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În Ţara Românească, la fel ca şi în cazul Moldovei, instabilitatea politică a caracterizat cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

După mazilirea în 1545 a lui Radu Paisie, care, ca să-şi păstreze tronul, a cedat turcilor Brăila, tronul ţării a fost ocupat de Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559), fiu al lui Radu cel Mare. Negustor de oi înainte de ajunge pe tron, Mircea Ciobanul a fost cel dintâi domn impus de turci în scaun. Supus poruncilor Porţii, a sporit tributul, ceea ce a dus la înmulţirea dărilor şi creşterea cuantumului lor. Ţărănimea sărăcită a trebuit să-şi vândă pământurile şi să îngroaşă rândurile şerbilor.

Pentru a-şi apăra tronul împotriva unor pretendenţi care-şi găseau sprijin în facţiunile boiereşti, Mircea Ciobanul a operat numeroase ucideri de boieri.

La porunca Porţii, Mircea Ciobanul a intervenit în Transilvania, unde se ciocneau interesele Imperiului german cu cele ale Imperiului otoman, susţinând cauza dinastiei Zápolya împotriva lui G. Martinuzzi, care, deşi sfetnic al reginei Isabela, urmărea supunerea principatului faţă de imperiali.

Mazilit în 1558, Mircea Ciobanul avea să moară în exil în anul următor.

Între cele două domnii ale lui Mircea Ciobanul, în intervalul 1554-1557 a domnit în Ţara Românească Pătraşcu cel Bun, fiu al lui Radu Paisie, numit şi el în scaun de Poarta otomană.

Ca şi Mircea Ciobanul, la ordinul Porţii, Pătraşcu cel Bun a trecut în 1556 cu oastea în Transilvania pentru a-l restabili în scaun pe Ioan Sigismund, care se retrăsese în Polonia cu mama sa.

Lui Pătraşcu cel Bun, care a decedat în 1557, i-a urmat în scaun Petru cel Tânăr (1559-1568), fiu al lui Mircea Ciobanul. Acesta fiind minor la moartea tatălui său, ţara a fost condusă efectiv de mama sa, Doamna Chiajna (Mircioaia), fiica lui Petru Rareş. Obligaţiile contractate în obţinerea domniei l-au făcut pe Petru cel Tânăr să mărească cuantumul dărilor, în special al birului. Accentuarea dependenţei ţării de Imperiul otoman se reflectă în înmulţirea ştirilor documentare privind împământenirea unor străini, aflaţi în slujba intereselor Porţii otomane,

135

care prin căsătorii şi cumpărări de moşii ajung să joace un rol însemnat în ierarhia socială a Ţării Româneşti.

În urma unor intrigi, ţesute în ţară şi la Istanbul, care devin trăsătură definitorie a vieţii politice, Petru cel Tânăr şi mama sa au fost chemaţi la Poartă şi exilaţi, mai întâi la Alep, apoi la Konieh.

Lui Petru cel Tânăr i-a urmat Alexandru II Mircea (1568-1577), unul din cei mai interesanţi domnitori din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi în domnia lui, vieţii politice i-au fost caracteristice lupta pentru putere, conflictele între partidele boiereşti, tentativele de răsturnare a domniei. Celor care i s-au opus, Alexandru II Mircea le-a răspuns cu duritate, multe capete de boieri au căzut.

Alexandru II Mircea a intervenit în războiul moldo-otoman din 1574 pentru a-şi sprijini fratele, pe Petru Şchiopul, să ocupe tronul Moldovei. În lupta de la Jilişte, Alexandru II Mircea era pe punctul de a fi ucis, dacă n-ar fi intervenit, punându-şi în primejdie viaţa, fraţii Goleşti. Albu clucerul a căzut, de altfel, în luptă, iar vornicul Ivaşcu a fost rănit.

Ca să facă faţă cererilor în creştere ale Porţii, Alexandru II Mircea a adăugat şi el dărilor existente noi dări. În domnia lui sunt menţionate pentru prima dată „birul de curte” şi „birul cel mare de curte”, ca şi birul „ce i-au zis oaie seacă”.

Fiscalitatea care devenea greu de suportat, anii de recolte proaste, de foamete şi epidemii, de ciumă îndeosebi, au rupt cadrul solid al familiei şi comunităţii rurale, au adâncit procesul de pauperizare a ţărănimii şi de „spargere” a satelor.

Cu legături în lumea levantină, din care era soţia sa, Ecaterina Salvaresso – o grecoaică-italiană, Alexandru II Mircea a acordat o atenţie specială fenomenului cultural, a încurajat iniţiative în această privinţă, care se încadrau spiritului de înnoiri al vremii.

După moartea lui Alexandru II Mircea (1577), programul lui politic a fost continuat de fiul său Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), tutelat de mama sa, Ecaterina Salvaresso.

Nevoia de bani l-a făcut şi pe el să adauge noi dări, printre ele şi „un bir ce i-au zis năpaste”.

Înrăutăţirea situaţiei ţărănimii, ce anunţa o gravă depresiune demografică, nedorită de Poarta otomană, ca şi uneltirile unora dintre boieri au determinat puterea protectoare să-l înlocuiască pe Mihnea Turcitul în domnie. Chemat la Istanbul, acesta avea să treacă la

136

mahomedanism, luând numele de Mehmet-bei. Prin relaţiile pe care le întreţinea la Curtea sultanului, i se va încredinţa conducerea sangeacatului de Nicopole.

Între cele două domnii ale lui Mihnea Turcitul se situează domnia lui Petru Cercel (1583-1585), fiu al lui Pătraşcu cel Bun.

Prinţ al Renaşterii, oaspete al mai multor curţi monarhice europene, Petru Cercel a încercat, ca domn, să introducă în capitala ţării, la Târgovişte, ceva din atmosfera marilor curţi europene. El a reconstituit Curtea domnească de la Târgovişte şi a ridicat în incinta Curţii o frumoasă biserică, a alimentat oraşul cu apă, adusă pe olane; a pus în funcţie un atelier de turnat tunuri de bronz. La Biserica din Şcheii Braşovului – cu rol important pentru spiritualitatea românilor din zonă, el a fost unul dintre ctitorii însemnaţi. Sub influenţa ideilor vremii gândea un întreg plan de reforme. În acest sens era înconjurat de sfetnici italieni, francezi, greci.

Opoziţiei boierilor faţă de planul său de reforme, Petru Cercel i-a răspuns prin uciderea fruntaşilor acesteia, Dobromir banul, Mihăilă vornicul şi Gonţea paharnicul.

Nefiind deloc pe placul boierilor şi nemulţumindu-i şi pe ţărani, că „au pus birul Curţii foarte mare şi gorştină de oi”, Petru Cercel a fost pârât şi chemat la Poartă. Temător de ce ar putea urma, el a părăsit tronul şi a luat calea pribegiei. În Transilvania a fost prădat de bunuri, arestat la Mediaş şi închis în cetatea de la Chioar, apoi la Hust. După doi ani a reuşit să evadeze şi recâştigând bunăvoinţa regelui Franţei şi sprijinul Papei a reapărut la Istanbul în 1589 cu speranţa de a-şi recâştiga tronul. Închis la Edicule, avea să-şi găsească sfârşitul, aruncat în largul mării. Până la Mihai Viteazul, nume puţin importante de domni vor ocupa tronul Ţării Româneşti.

10. Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După bătălia de la Mohács (29 august 1526), în care şi-a găsit sfârşitul regele Ludovic II Jagello (1516-1526), tronul Ungariei a fost disputat între voievodul Transilvaniei, I. Zápolya – pe care o Dietă, care grupa mai ales delegaţi ai micii nobilimi, reuniţi la Székesféhervar, l-a desemnat ca rege (10 noiembrie 1526) – şi Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul şi cumnat cu Ludovic II Jagello, susţinut de marea nobilime reunită la Pozsóny (noiembrie-decembrie 1526). În toamna anului 1526, Ungaria avea doi suverani. I. Zápolya controla cea mai mare

137

parte a ţării; Ferdinand de Habsburg oferea garanţia unei securităţi mai mari, sprijinit fiind de forţele Imperiului german. Pentru a-şi consolida poziţia, I. Zápolya a încheiat alianţe cu Veneţia şi cu regele Franţei, Francisc I, aflat în bune relaţii cu turcii. Ferdinand, care se considera singurul rege legitim, a căutat să-şi recucerească regatul. Ocuparea Budei, în vara anului 1527, l-a obligat pe I. Zápolya să se refugieze în Polonia, de unde s-a aliat cu turcii. Cu ajutorul acestora avea să cucerească Transilvania, care a devenit baza puterii lui (noiembrie 1528).

La începutul anului 1529, turcii au reapărut în Ungaria. La 18 august 1529, la Mohács, I. Zápolya săruta mâna sultanului Soliman Magnificul, recunoscându-se vasalul lui şi de la care va primi în dar cetatea Buda.

Ferdinand de Habsburg avea să negocieze şi el cu turcii şi – ca şi I. Zápolya – să se recunoască vasal Porţii.

Fiecare din cei doi regi guverna în numele sultanului o parte din ţară. Tratatul de la Oradea (februarie 1538) regla succesiunea lui I. Zápolya. Se prevedea că la moartea lui coroana va reveni lui Ferdinand sau succesorilor lui. I. Zápolya păstra Transilvania cu titlu viager.

La moartea lui I. Zápolya (1540), turcii au susţinut împotriva lui Ferdinand de Habsburg pe fiul lui I. Zápolya, pe Ioan Sigismund, şi au profitat pentru a ocupa partea centrală a Ungariei. O poruncă a sultanului, în 1541, îi obliga pe Ioan-Sigismund şi pe mama lui, regina văduvă, Isabella, să se mute de la Buda la Alba-Iulia.

G. Martinuzzi, fost călugăr, devenit episcop de Oradea, primul tutore al regelui copil şi ajuns în fapt guvernator al Transilvaniei, a reluat tratativele cu imperialii şi a reînnoit în 1541 tratatul de la Oradea. El a avut un rol însemnat în reorganizarea Transilvaniei. A fost reconfirmată „Uniunea celor trei naţiuni”; s-a constituit un Consiliu, format din 21 de membri în ajutorul guvernatorului. Dieta, care avea sediul la Alba-Iulia, grupa deputaţi din cele trei naţiuni privilegiate; ea alegea pe principe şi-l asista prin intermediul Consiliului, ai cărui membri erau desemnaţi de ea. A fost stabilit tributul care trebuia plătit turcilor de 10.000 de galbeni.

Cu toate că G. Martinuzzi era ostil Reformei, ideile lui Luther – care pătrunseseră în Ungaria încă din vremea lui Ludovic II Jagello, a cărui soţie, regina Maria, era favorabilă Reformei – au câştigat teren în Transilvania, mai ales în mediul german, în oraşele săseşti. Braşovul a fost primul oraş convertit la Reformă, graţie lui Johannes Honterus.

138

În 1544 au început să se discute problemele confesionale şi s-a elaborat prima lege pentru apărarea libertăţii de conştiinţă.

În 1547, prin pacea intervenită între imperiali şi otomani, se menţinea împărţirea Ungariei, iar Ferdinand de Habsburg era obligat să plătească turcilor un greu tribut.

Ostil dezmembrării ţării, G. Martinuzzi a intrat în tratative cu Ferdinand. Prin cel de-al doilea tratat de la Oradea, din 1551, se prevedeau renunţarea lui Ioan Sigismund la tronul Ungariei, în schimbul unor substanţiale avantaje financiare şi al unor compensaţii teritoriale, şi recunoaşterea lui Ferdinand I ca rege ereditar al Ungariei. La puţin timp după această înţelegere, regina mamă Isabella a reafirmat drepturile fiului ei, Ioan Sigismund. Martinuzzi a făcut apel la Ferdinand. Trupe imperiale conduse de generalul Castaldo au ocupat Transilvania. Martinuzzi a fost numit guvernator, iar regina Isabella şi Ioan Sigismund obligaţi să plece în Polonia. (Regina Isabella era fiica regelui Poloniei Sigismund I (1506-1548)). Turcii au reacţionat. Soliman Magnificul a trimis urgent trupe în Transilvania ca să împiedice căderea ei în mâna Habsburgilor; alături de oastea otomană au sosit şi trupe auxiliare din Moldova şi Ţara Românească, conduse de voievozii acestor ţări.

Prin negocieri abile, G. Martinuzzi a reuşit să-i îndepărteze pe turci, dar el însuşi avea să fie asasinat de Castaldo (17 decembrie 1551).

Ca represiune pentru cele întâmplate în Transilvania, Soliman Magnificul a pornit o nouă campanie împotriva Ungariei; a fost ocupată regiunea dintre Transilvania şi Tisa cu cetăţile Lipova şi Timişoara, dar a eşuat înaintea oraşului Eger, apărat de Ştefan Dobó. O parte din Banat cu Timişoara a fost transformată în paşalâc (1552).

Pentru a-şi întări poziţia în Transilvania, Ferdinand I l-a numit pe Ştefan Dobó voievod al Transilvaniei. Izbucnirea unei revolte generale l-a readus pe Ioan Sigismund (1556). Dieta, întrunită la Cluj, a hotărât ca, până la majoratul regelui Ioan Sigismund, conducerea să-i revină Isabellei. Transilvania devenea un principat vasal, sub protectorat otoman.

Ferdinand a trebuit să încheie cu turcii un tratat pe 8 ani pe baza statu-quo-ului; acest tratat a fost reînnoit în 1562. Statutul de principat autonom al Transilvaniei decurgea din echilibrul de forţe dintre Imperiul german şi cel otoman. Orice schimbare în acest echilibru se repercuta asupra Transilvaniei.

139

Instalat în palatul de la Alba-Iulia, Ioan Sigismund continua să poarte titlul de rege al Ungariei. El avea să renunţe la acest titlu, în favoarea lui Maximilian II (1564-1576), succesorul lui Ferdinand I, în urma tratatului încheiat cu acesta la Satu Mare (13 martie 1564).

Recunoscându-se vasal lui Maximilian pentru Transilvania, Ioan Sigismund întreţinea, totodată, relaţii bune cu turcii. Aceştia au reluat atacurile împotriva Ungariei regale în 1566, dar au fost opriţi în faţa oraşului Sighet de Nicolae Zrinyi (august-septembrie 1566).

Moartea sultanului Soliman Magnificul a creat o situaţie periculoasă; se părea că turcii nu vor mai admite autonomia Transilvaniei. Ioan Sigismund a încercat să găsească sprijin la Habsburgi. Tratatul de la Adrianopol din 1568 a restabilit pacea pentru 8 ani între Imperiul otoman şi cel german, în timp ce prin înţelegerea încheiată la Spira (Speyer), în 1570, Ioan Sigismund recunoştea drepturile lui Maximilian asupra Transilvaniei.

După moartea în acelaşi an (1570) a lui Ioan Sigismund, părea iminent pericolul ca Transilvania să devină câmp de bătălie între Imperiul german şi cel otoman; în timp ce austriecii îl vroiau pe tron pe Gáspár Békés, român de origine şi stăpân al cetăţii Făgăraşului, turcii îl sprijineau pe Ştefan Báthory. Acesta a acceptat numirea de către turci (1571), dar în secret a depus jurământ de credinţă faţă de „regele ungar” Maximilian. În raporturile cu Poarta otomană, el era „principe independent prin graţia sultanului”, iar în cele cu Austria, „principele transilvănean al Măriei Sale”.

Ştefan Báthory a învins la Sânpaul, în 1575, oştile care-l sprijineau pe Gáspár Békés. Cu toate acestea, a subscris la tratatul de la Spira (Speyer). În 1576, Ştefan Báthory a fost ales rege al Poloniei. El şi-a păstrat şi titlul de principe. Conducerea Transilvaniei a fost dată fratelui său mai mic, Cristofor (1576-1581), cu titlul de voievod. În realitate, acesta era doar locţiitor al lui Ştefan Báthory. Treburile Transilvaniei erau conduse de Cancelaria ungară din Cracovia.

Ştefan Báthory a gândit un proiect de modificare a raportului de forţe existent în Europa centrală şi de est. El vedea în alianţa Poloniei şi Transilvaniei nucleul unei alianţe mai largi în care să fie cuprins şi regatul ungar, eliberat de stăpânirea Habsburgilor, ca şi Moldova şi Ţara Românească. Această nouă construcţie politică ar fi reprezentat o forţă capabilă să reziste cu succes celor două puteri ale vremii, Imperiul

140

german şi cel otoman. Desfăşurarea evenimentelor în care a fost implicat l-a împiedicat pe Ştefan Báthory, să împlinească acest proiect, care, în forme modificate de evoluţia istorică, avea să fie urmărit şi de nepotul său Sigismund Báthory, şi de Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti.

După moartea în 1581 a lui Cristofor Báthory, la conducerea Transilvaniei a ajuns fiul său minor Sigismund (1581-1601), tutelat de mama sa. În 1588 el a ocupat efectiv tronul. Cultivat, dar inconsecvent, vanitos şi ambiţios, Sigismund Báthory n-a putut juca rolul pe care şi l-a dorit de „erou al crucii”.

Pe planul vieţii confesionale, după ce în anul 1550 Dieta de la Turda a recunoscut lutheranismul ca „religio (confessio) recepta”, în 1558 a fost proclamată libera exercitare a confesiunilor catolică şi lutherană în Transilvania. În rândul maghiarilor s-a răspândit calvinismul, centrul de iradiere fiind oraşul Cluj, iar cel mai de seamă propagator, Gáspár Heltai, un sas maghiarizat. Noua confesiune a fost îmbrăţişată de însuşi principele Ioan Sigismund. În 1564, Dieta Transilvaniei, întrunită la Aiud, a recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat, cu alte cuvinte a fost recunoscută egalitatea între cele două aspecte ale Reformei. În 1568, recunoaşterii celor două confesiuni li s-a adăugat şi cea a unitarianismului, propagată printre maghiari de Francisc David şi de medicul Giorgio Blandrata.

Recunoaşterea celor trei confesiuni a dus la slăbirea considerabilă a poziţiei catolicismului. În 1556, Dieta întrunită la Sebeş a hotărât expulzarea episcopului catolic de Alba-Iulia, precum şi a tuturor ordinelor călugăreşti catolice. Câţiva ani mai târziu, Dieta, întrunită la Cluj (1558), apoi la Turda (1566), a hotărât secularizarea tuturor averilor Bisericii catolice. Au fost desfiinţate, totodată, episcopiile catolice din Oradea şi Cenad, precum şi toate mânăstirile catolice din Principatul Transilvaniei. În ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea, principii din familia Báthory au încercat o restaurare a catolicismului prin călugării din noul ordin al iezuiţilor, pe care i-au aşezat la Alba-Iulia şi Cluj. Ştefan Báthory a făcut să se recunoască de către Dieta din 1572 exercitarea liberă a cultelor pentru toţi, egalitatea în drepturi pentru catolici, lutherani, calvinişti şi unitarieni; mai mult, interzicea orice nouă reformă.

În 1579 a fost creat un colegiu iezuit la Cluj, iar în 1581 a fost dat decretul de întemeiere a Universităţii din Cluj, organizată de iezuiţi, cu 3 facultăţi: teologie, filosofie, drept.

141

Prin schimbările produse pe plan confesional în Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, rolul de confesiune dominantă a trecut de la catolici la calvini. Biserica ortodoxă – confesiunea majorităţii zdrobitoare a populaţiei Transilvaniei – a rămas în vechea ei stare, de „religie tolerată”, nerecunoscută de legile Transilvaniei.

După 1566, locul acţiunii prozelitiste catolice a fost luat de cea calvină. Se cunosc numeroase exemple în acest sens: instituirea de „episcopi” români calvini („super intendenti”) – ca Gheorghe de Sângeorge (1566), Pavel de Turdaş (1569) şi Mihail din Turdaş (1577) –, convocarea de „sinoade” calvine, tipărirea de cărţi cu conţinut calvinizant pentru români.

Acţiunea prozelitistă şi măsurile de oprimare a bisericii româneşti din partea principilor calvini se vor intensifica în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, au fost foarte puţini români care au îmbrăţişat calvinismul, şi aceasta pentru a-şi păstra proprietăţile şi titlurile nobiliare. Ei se înstrăinau astfel de neamul din care proveneau şi îngroşau rândurile nobilimii maghiare.

Reforma, favorizând limbile naţionale pe seama latinei, a creat climatul pentru traducerea şi tipărirea de cărţi bisericeşti în limbile naţionale. Într-un astfel de climat a devenit posibilă şi traducerea în Transilvania a primelor cărţi bisericeşti în româneşte. Ele au fost tipărite de Filip Moldoveanul la Sibiu – Tetraevanghelul slavo-român din 1551-1553 şi mai ales de diaconul Coresi la Braşov: Tetraevanghelul (1560-1561), Apostolul (1563), Psaltirea şi Liturghierul (1570), Evanghelia cu învăţătură (1580-1581); Pravila Sf. Apostoli ş.a. De către fiul lui Coresi, Şerban, a fost tipărită Palia de la Orăştie.

Tipăriturile coressiene au cunoscut o largă difuzare în toate ţinuturile locuite de români.

Mihai Viteazul, prin relaţiile stabilite cu Sigismund Báthory, mai întâi, apoi ca principe al Transilvaniei, a luat măsuri pentru organizarea bisericii române din provincia intracarpatică. În tratatul din 20 mai 1595, încheiat la Alba Iulia de trimişii lui cu Sigismund Báthory, se prevedeau şi câteva drepturi pentru Biserica ortodoxă română. Preoţii de mir şi călugării români urmau să fie lăsaţi „în vechiul obicei şi datină, cu tipicul, slujbele şi libertăţile lor”. Toate bisericile româneşti din Transilvania erau puse sub jurisdicţia sau ascultarea mitropolitului de Târgovişte.

142

În 1596-1597, Mihai Viteazul a ridicat la Alba Iulia, în afara zidurilor cetăţii, o nouă catedrală şi reşedinţă mitropolitană cu clădirile corespunzătoare. După unirea Transilvaniei cu Ţara Românească (1599), Mihai Viteazul l-a numit pe Ioan de Prislop mitropolit al românilor din Transilvania. Acesta îşi avea reşedinţa în mânăstirea ridicată în 1596-1597.

Este evident faptul că Transilvania, mai mult decât Ţara Românească şi Moldova, prin poziţia ei geografică şi dezvoltarea istorică, a fost mai deschisă curentelor înnoitoare ce se manifestau pe plan european, a căror esenţă a ştiut să o asimileze şi să o transmită la sud şi est de Carpaţi, transformând şi îmbogăţind în aceste părţi creaţia spirituală.

Document 1

Neagoe Basarab, scriitor şi filosof

„Neagoe Basarab a fost un artist dublat de un filosof, filosof creştin în adevăratul înţeles al cuvântului. Acest «Marc Aureliu al Ţării Româneşti» cum îl numeşte învăţatul Hasdeu, a scris, după modelul împăraţilor bizantini, Învăţăturile sale către fiul său Theodosie”... În vremea domniei lui Neagoe Basarab a trăit în apus Niccolò Machiavelli, secretarul Florenţei, care a scris Il principe. „Machiavelli creează un stil de principe pentru epoca sa, Neagoe Basarab, urmând tradiţia bizantină, depăşeşte vremea sa, creând un stil pentru toate epocile.

Câtă superioritate în concepţia domnului român şi ce universale şi eterne sunt principiile morale pe care cei dintâi chemaţi să le întrupeze sunt conducătorii de popoare.

Neagoe Basarab e o figură mare a trecutului nostru. Artist, filosof şi scriitor, numele lui va înfrunta veacurile. Domnia lui strălucită iese din cadrele obişnuite ale istoriei naţionale. El dă un rost universal Ţării Româneşti, făcând din această ţară adăpostul civilizaţiei şi tradiţiei bizantine”.

Ion D. Sandu, Neagoe Basarab, apărător şi sprijinitor

al ortodoxiei, Sibiu, 1938.

143

Document 2

Învăţătura lui Neagoe Basarab către copiii săi şi către alţi unşi ai lui Dumnezeu, când vor cârmui sau vor aşeza pe dregătorii

şi pe marii boieri

„Dacă va fi dintre săraci unul mai bun decât cei de neam mare, sau din rudele voastre, sau din fiii de boieri, să nu daţi locul cel mai de cinste cu părtinire celor nevrednici, ci daţi-l celui vrednic, chiar dacă este sărac şi va păzi dregătoria cu cinste. Se cuvine să fie în mai mare cinste cel sărac şi să aibă cinste, decât cei dintre boieri şi nedestoinici...”

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie facsimilată după unicul manuscris păstrat. Transcriere, introducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr. G. Mihăilă. Cu o prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1996, p.269-271.

Document 3

Petru Rareş văzut de Ivan Semenovici Peresvetov

Ivan Semenovici Peresvetov prezenta ţarului Rusiei Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584) vederile lui Petru Rareş, un prieten şi aliat al Rusiei, în privinţa întemeierii domniei absolute: „Stăpâne binecredincios şi mare ţar şi mare cneaz Ivan Vasilievici a toată Rusia, am fost la Suceava, la voievodul Moldovei, cinci luni eu robul tău Ivaneţ Semenov, fiul lui Peresvetov, şi am văzut marea lui înţelepciune şi acele cuvinte le-a spus din învăţătura înţelepciunii filosofice, pentru că, stăpâne, însuşi voievodul Petru era un filosof şi un doctor înţelept şi pe el îl slujeau mulţi oameni înţelepţi, filosofi şi doctori”.

Călători străini despre Ţările Române, vol. I. Volum

îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p.462.

144

Document 4 Johannes Honterus (1498-1549). Organizarea bisericii lutherane

din Transilvania. Cartea Reformei (1543)

„Noi nu schimbăm nimic din ceea ce a păstrat biserica primelor timpuri, afară de faptul că, după citirea Epistolei, uneori folosim cântece bisericeşti germane, alteori şi din celelalte, potrivit obiceiurilor, dacă ele nu contravin Bibliei...”.

„Am întemeiat pretutindeni din banii obştei şcoli care până acum, datorită vitregiei vremurilor, ca şi prin delăsare, au fost devastate sau au fost aproape cu totul în paragină. Dar pentru ca răul acesta să nu se mai întindă la noi, am avut – pe cât ne-a stat în puteri – o grijă deosebită faţă de tineretul aplecat spre învăţătură... La acestea se mai adaugă şi faptul că în toate localităţile ţinutului s-au clădit şcoli corespunzătoare, s-au numit rectori potriviţi şi s-au dat salarii pe măsură... Şi dacă vrem să recunoaştem cinstit, ar fi mai nimerit pentru toată obştea să fie folosite pentru întreţinerea săracilor veniturile congregaţiilor şi ale ctitoriilor religioase care nu aduc folos, legatele nechibzuite înscrise în unele testamente, proprietăţile unor mânăstiri pustii, precum şi contribuţiile breslelor care fără rost au fost irosite pentru lumânările prânzurilor orbilor şi alte asemenea...”.

Gernot Nussbächer, Johannes Honterus, Viaţa şi

opera sa în imagini, Braşov, 1999, p.73.

145

CAPITOLUL VII

MIHAI VITEAZUL. ÎNTRE „RESPUBLICA CHRISTIANA”

ŞI MONARHIA ABSOLUTĂ

Deşi intrate, odată cu secolul al XVI-lea, în tot mai strânsă dependenţă faţă de Poarta otomană, statele româneşti au continuat să aibă iniţiative politice, s-au manifestat ca importanţi factori de putere în zonă – ale căror alianţă şi sprijin erau căutate de statele europene –, au slujit ideii de unitate a Creştinătăţii, s-au dovedit reazem de nădejde, moral şi material, în aspiraţiile popoarelor balcanice, supuse stăpânirii otomane, de a-şi recuceri libertatea.

Pe fondul gravei crize economice şi politice, care s-a manifestat în Imperiul otoman spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi în contextul organizării, din iniţiativa papei Clement al VIII-lea, a unei noi cruciade împotriva turcilor s-a produs resurecţia românească sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601).

Mihai Viteazul, în definirea programului său politic, a invocat, nu o

dată ataşamentul faţă de Creştinătate şi şi-a prezentat faptele ca decurgând din rolul pe care şi l-a asumat de „apărător al Creştinătăţii”. În memoriul adresat în anul 1601, împăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul arăta: „… Ţara Românească nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numeşte Constantinopol, decât cale de 5 zile şi numai Dunărea o desparte de teritoriul duşmanului. În această ţară, aş fi putut trăi liniştit, sigur şi fără nici o frică, dacă nu mă simţeam chemat de credinţa mea faţă de Majestatea Voastră şi faţă de întreaga Creştinătate. Eu însă nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bunăvoie m-am arătat gata a lua parte la Liga creştină, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran duşman de moarte şi însetat după sângele meu”.

146

Născut creştin ortodox şi rămas în confesiunea ortodoxă până la moarte – în ciuda insistenţei Papei de a trece la biserica romano-catolică şi a unor declaraţii ale lui conjuncturale, că ar fi gata să îmbrăţişeze catolicismul –, Mihai Viteazul şi-a construit, prin acte de ordin religios (ctitor de lăcaşuri religioase, reformator în timpul domniei al vieţii religioase în direcţia întăririi şi creşterii prestigiului sacerdoţiului), imaginea de bun creştin, imagine acceptată ca atare de contemporani. Această trăsătură a personalităţii lui Mihai Viteazul i-a dictat implicarea în cruciada antiotomană, al cărei principal susţinător a fost câtva timp, şi i-a înlesnit motivaţia religioasă a acţiunilor sale politico-diplomatice şi militare.

A doua trăsătură definitorie a personalităţii lui Mihai Viteazul a fost asumarea responsabilă, în calitate de domn al ţării, a tradiţiei politice a acesteia. Controverselor în privinţa originii sale domneşti, el le-a răspuns prin afirmarea repetată, pentru creşterea credibilităţii sale, a legitimităţii domniei ocupate de el, ca „moştenitor legitim”, şi mai ales cu faptele lui pilduitoare, de mare domnitor, continuator şi creator de tradiţie politică.

Mihai Viteazul şi-a început „cursul onorurilor” publice cu dregătoria de ban de Mehedinţi; a ajuns apoi mare stolnic, mare postelnic, mare agă, urcând până la cea mai importantă dregătorie, mare ban al Craiovei. „Mihai – consemnează cronica faptelor sale – era vestit tuturor, atât prin rangul părintelui şi privilegiul naşterii, cât şi prin frumuseţea armonioasă a trupului şi prin statura lui mândră”. Vrednic era marele ban „prin iubirea de ţară, prin bunăvoinţa faţă de cei deopotrivă cu el, prin omenia faţă de cei mai mici ca el, prin dreptate, adevăr, statornicie”. Drag le era tuturor Mihai, „pentru darurile înalte ale sufletului său nobil cu adevărat, pornit chiar prin fire să săvârşească isprăvi grele”, ca şi pentru cuvântul său înţelept.

Prin căsătoria cu doamna Stanca, nepoata marelui ban Dobromir, Mihai Viteazul a moştenit o mare avere, pe care ca dregător a ştiut să o crească, ajungând să fie unul dintre puternicii vremii, respectat, dar şi temut. Legăturile de familie, ca şi dregătoriile obţinute în Oltenia au făcut ca Mihai Vodă să cunoască bine provincia din dreapta Oltului cu locuitorii ei practici, întreprinzători. Ca ban de Mehedinţi şi mare ban al Craiovei, el a devenit moştenitorul tradiţiei pe care o creaseră şi ilustraseră boierii Craioveşti, care, în momente de criză a instituţiei

147

domniei, au intervenit energic, răsturnând domnii netrebnice şi impunând în fruntea ţării membri din familia lor. A fost cazul lui Neagoe Basarab.

Mihai Vodă cunoştea istoria înaintaşilor lui în dregătorie, preţuia efortul celor pe care îi cârmuia în susţinerea marelui efort al ţării de a supravieţui ca stat, înţelegea durerea şi vrerea „oamenilor pământului”, năzuia să poată într-o zi îndepărta răul, să reînvie vremurile de glorie de altădată, să ridice din ruină ţara şi să-i facă vestit numele.

Împrejurările, ca şi implicarea lui Mihai Viteazul, înainte de a urca pe scara dregătoriilor, într-o lume de afaceri negustoreşti, şederea lui mai mulţi ani în capitala Imperiului otoman – ceea ce i-a înlesnit o bună cunoaştere a limbii turceşti, ca şi a celei greceşti – i-au dat posibilitatea să călătorească mult, să se informeze asupra rânduielilor din Imperiul otoman, să fie la curent cu mersul evenimentelor şi să-şi creeze întinse relaţii în mediul levantin. El era dintre acei „oameni noi” care ştiau să vadă, să afle, să preţuiască banii şi să-i folosească eficient. Acest fapt îşi va dovedi însemnătatea în demersurile pe care Mihai Vodă le-a întreprins în vederea ocupării tronului, ca şi în realizarea planurilor sale politice.

Bănuit de Alexandru cel Rău (1592-1593) că vrea să ajungă domn, Mihai Viteazul a trecut prin momente grele; a cunoscut amarul zilelor de pribegie, a reuşit, însă, prin tăria banilor, deschizători ai bunăvoinţei dregătorilor otomani din preajma sultanului, ca şi prin influenţa rudelor sale, rezidente la Istanbul, să obţină scaunul domnesc râvnit şi în care îl dorea ţara.

Ca domn al unei ţări situate în prima linie a confruntărilor cu Imperiul otoman, Mihai Viteazul a înţeles că, faţă de schimbările ce se manifestau în viaţa internaţională, nu poate fi indiferent, nu poate fi neutru. Aceste schimbări trebuia folosite pentru a da un nou curs statutului politic al Ţării Româneşti. Înzestrat cu un deosebit simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai Viteazul a căutat să întreţină strânse legături cu voievozii Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane pentru a iniţia şi duce cu sorţi de izbândă lupta împotriva turcilor.

În prima fază, planul politic al lui Mihai Viteazul a vizat eliberarea ţării, înlăturarea stăpânirii otomane spoliatoare, ce periclita fiinţa statală românească şi constituia o primejdie pentru lumea creştină. Mihai Viteazul prezintă interesul statal românesc drept cauză a lumii creştine,

148

scopul urmărit de el fiind transformarea ţării în scut de apărare a întregii Creştinătăţi.

Din experienţa înaintaşilor săi în scaun, domnul român a înţeles că succesul în luptele cu turcii implică un sistem larg de alianţe şi în primul rând alianţa Ţărilor Române direct ameninţate. Pentru a o realiza şi a o face trainică, Mihai Viteazul a încercat toate căile, mergând până la a accepta în tratativele cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, o situaţie de supus, pe care puternicul lui simţ al demnităţii a suportat-o cu greu.

În vederea luptei împotriva turcilor, Mihai Viteazul a căutat, totodată, să consolideze instituţia domniei, să-i sporească veniturile, să lovească în atotputernicia boierimii în viaţa politică, să reorganizeze oastea, făcând să crească efectivele unităţilor de mercenari, oşteni instruiţi, înzestraţi cu arme de luptă avansate. Mărturiile vremii subliniază faptul că Mihai Viteazul ţinea să arate cu orice prilej că întreaga putere se află în mâinile lui şi că oricărei împotriviri el îi va răspunde cu cele mai aspre măsuri.

Succesul luptelor declanşate împotriva turcilor în toamna anului 1594 şi în iarna anului 1595 i-a impresionat atât de mult pe contemporani încât teatrul de război în care acţiona Mihai Viteazul a început să concentreze atenţia adversarilor politici. Raporturile lor cuprindeau aprecieri elogioase cu privire la energia manifestată de români în încleştările cu turcii şi tătarii, reliefând, totodată, calităţile războinice ale lui Mihai Viteazul.

Însuşirile domnului român de mare strateg, care ştia să folosească la maximum terenul pentru a face faţă cu o oaste mică unui duşman cu mult superior numericeşte, curajul personal, îndrăzneala, eroismul manifestat în situaţiile grele, cu rol pilduitor, atât de însemnat în încordarea voinţei a lor săi de a învinge au ieşit în relief îndeosebi în marea încleştare de la Călugăreni, „Termopilele românilor”, din 13/23 august 1595, rămasă celebră în istoria românească.

După această biruinţă, Edward Barton, agentul englez la Constantinopol, avea să scrie la 7 noiembrie 1595: „Este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi prinţi, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştirile marelui sultan”.

149

Chiar şi din partea adversarilor otomani s-au auzit cuvinte de preţuire a valorii războinice a „ghiaurilor”. Cronicarul turc Ibrahim Pecevi, contemporan şi martor ocular al evenimentelor, considera că „o aşa mare pierdere nu i se întâmplase oştirii islamice niciodată”.

Cu anul 1596 s-a trecut de la faza confruntărilor militare la cea politico-militară a războiului de eliberare a Ţării Româneşti. Defecţiunile intervenite în sistemul de alianţă creştină, înlăturarea din scaunul Moldovei a lui Ştefan Răzvan şi înscăunarea cu sprijinul Poloniei a lui Ieremia Movilă, favorabil înţelegerii cu Poarta otomană şi duşman de moarte al lui Mihai Viteazul, ca şi oscilaţiile politice ale lui Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, tot mai periculoase pentru menţinerea unui front creştin ofensiv antiotoman, l-au făcut pe Mihai Viteazul să amplifice în activitatea sa dimensiunea politico-diplomatică, fără să renunţe la cea militară. El a căutat să îmbine, în interesul consolidării victoriilor obţinute, al libertăţii ţării şi restabilirii hotarului ei pe Dunăre, acţiunea militară ofensivă cu tratativele de pace.

Întrucât domnul român reuşise să impună Ţara Românească ca un important factor de echilibru între Imperiul otoman şi Imperiul romano-german, fiecare din aceste părţi va căuta s-o menţină în tabăra sa.

Conştient de rolul care i se acorda de părţile angajate în conflict, dorind să nu fie un instrument, ci o putere în jocul de interese politice care se manifesta în centrul şi sud-estul Europei, Mihai Viteazul va urmări atent schimbările politice care interveneau şi-şi va clarifica în perioada 1596-1598 propriul său plan politic, pus în aplicare în anii 1599-1600.

Perioada 1596-1598, prin desfăşurarea evenimentelor în care domnul român a fost implicat, a fost hotărâtoare pentru saltul în gândirea lui politică de la medieval la modern. Din deziluzia realizării alianţei creştine, care să conducă la înfăptuirea Republicii creştine, s-a născut hotărârea constituirii unei monarhii absolute în spaţiul geostrategic locuit de poporul român.

În 1596, în timp ce pe frontul din Ungaria oştile imperiale făceau cu greu faţă presiunii otomane, suferind mari înfrângeri la Eger şi Keresztes (26 octombrie 1596), domnul român obţinea noi victorii împotriva turcilor în mai multe locuri din sudul Dunării. Plevna a fost arsă de detaşamentele conduse de Baba Novac, care a înaintat până la Sofia; alte detaşamente au atacat Vidinul, iar altele Babadagul. În toamna anului 1596, Ţara Românească a cunoscut din nou pustiitoarele hoarde tătăreşti.

150

După ce au ars mai multe oraşe, Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştii, ele au fost respinse de Mihai Viteazul, care s-a îndreptat apoi împotriva cetăţii Turnu şi cetăţii de pe malul drept al Dunării de la Nicopole.

De pe poziţia învingătorului şi după ce a înţeles din negocierile purtate cu principele Sigismund Báthory că o cooperare sigură şi de mai lungă durată a statelor interesate în lupta împotriva Imperiului otoman era greu de realizat, Mihai Viteazul a acceptat la cererea turcilor să ducă tratative şi să încheie pacea cu Poarta otomană. Acest fapt îi va aduce, la începutul anului 1597, steagul de recunoaştere a domniei din partea sultanului. În scrisoarea din 7 ianuarie, adresată din Belgrad de Hasan paşa lui Sigismund Báthory, prin care acesta era îndemnat să încheie pace cu turcii în schimbul recunoaşterii lui ca principe al Transilvaniei, era invocat ca un caz precedent cel al lui Mihai Viteazul: „Trebuie să fie vădit Măriei Tale câte a greşit Mihai voievod, pe toate le-a iertat Puternicia Sa. Şi steagul i-a fost trimis la loc de către puternicul împărat, aşa că atât el, cât şi întreaga Ţară Românească se găseşte în pace bună”. Şi adăuga paşa: „Ceea ce a fost până acum să nu mai fie de acum înainte, căci nici calului nu i se ia capul dacă s-a poticnit o dată”.

Tratativele cu Poarta otomană au fost duse de Mihai Viteazul prin mijlocirea patriarhului din Alexandria, Meletie Pigas, reprezentant al înaltului cler ortodox, care se pronunţa pentru înţelegerea cu Imperiul otoman, şi cu sprijinul ambasadorului Angliei, Edward Barton.

Încheind pacea cu Imperiul otoman, domnul român obţinea răgazul necesar refacerii forţelor, dar şi contracarării acţiunilor duşmănoase ale domnului Moldovei, Ieremia Movilă, şi ale marelui hatman polonez, Ian Zamoiski, de a-l scoate din scaun.

La adăpostul bunelor relaţii cu Poarta, Mihai Viteazul intenţiona să pregătească plănuita mare campanie împotriva turcilor în înţelegere cu un alt prelat înalt, Dionisie Ralli, mitropolitul de Târnovo, conducătorul partidei clerului ortodox care susţinea ideea luptei de eliberare a popoarelor balcanice de sub stăpânirea otomană.

La 12 martie 1597, Dionisie Ralli îl informa pe Mihai Viteazul despre pregătirile de luptă antiotomană ale creştinilor din sudul Dunării şi că se aşteaptă doar semnalul din partea domnului român.

Amânarea declanşării ostilităţilor cu Poarta şi respectarea temporară a înţelegerilor făcute cu sultanul Mohamed al III-lea au fost determinate de modul în care se desfăşurau evenimentele la graniţele cu

151

Moldova şi Transilvania şi care trebuiau urmărite cu atenţie de Mihai Viteazul. Nestatornicia lui Sigismund Báthory, cu implicaţiile ei de ordin politic, uneltirile lui Ieremia Movilă, ale lui Ian Zamoiski şi ale hanului tătar Gazi Ghiray constituiau o gravă primejdie pentru domnul Ţării Româneşti.

Printr-o febrilă activitate diplomatică, Mihai Viteazul a reuşit să-şi amplifice legăturile internaţionale, să înlăture pentru moment ameninţările care-l pândeau şi să-şi consolideze poziţia ca factor politic cu rol hotărâtor în raportul de forţe din centrul şi sud-estul Europei.

Anul 1598, ca şi precedentul, s-a caracterizat printr-o intensă activitate diplomatică dusă de domnul Ţării Româneşti.

În urma abdicării lui Sigismund Báthory de la conducerea Transilvaniei în favoarea Habsburgilor (martie 1598), s-a dezvoltat schimbul de solii între Mihai Viteazul şi împăratul Rudolf al II-lea, soldat cu încheierea la 30 mai/9 iunie 1598, la Mânăstirea Dealu, a tratatului între Ţara Românească şi Imperiul romano-german.

Acest tratat – observa istoricul bănăţean I. Sârbu – ştergea „suzeranitatea turcească, prefăcută din ocrotire în cea mai asupritoare tiranie” şi „aşeza în locu-i alta, tot atât de puternică, pe cea a împăratului, care era şi regele Ungariei nesupuse de turci”.

Legătura domnului român cu împăratul creştin, care se obliga să-l ajute cu ostaşi şi bani împotriva turcilor, dar întârzia mereu s-o facă, a provocat reacţia Porţii, reizbucnirea ostilităţilor româno-otomane. Mihai Viteazul a reuşit să înfrângă din nou oşti otomane în mai multe locuri din sudul Dunării: la Cladova, Vidin, Nicopole. Teritoriul dintre Dunăre şi până dincolo de Balcani a cunoscut mari dislocări de populaţie, care a folosit prezenţa oştilor româneşti pentru a încerca să se elibereze. Mulţi bulgari s-au alăturat oştirilor româneşti şi au fost colonizaţi în Ţara Românească.

Victoriile obţinute au determinat Sublima Poartă să dorească din nou pacea „hainului” Mihai. La 6 octombrie 1598 sosea la Târgovişte o solie de pace şi se convenea încetarea ostilităţilor.

Însuşi Mihai Viteazul era interesat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Imperiul otoman pentru a urmări mutaţiile politice care se petreceau în Transilvania şi Moldova şi care îmbrăcau un curs tot mai ostil lui.

Fără să scape din vedere pericolul ce putea veni oricând din partea Imperiului otoman, Mihai Viteazul a căutat să nu lase ca iniţiativele

152

politice îndreptate împotriva sa de către principele Transilvaniei, Andrei Báthory, căruia Sigismund Báthory i-a cedat tronul, şi cele ale domnului Moldovei, Ieremia Movilă, ambii susţinuţi de Polonia, să capete consistenţă.

Fin analist al faptelor şi oamenilor cu care venea în contact, Mihai Viteazul a luat măsuri de întărire militară şi a întreprins abile demersuri diplomatice. Prin ele domnul român căuta să-şi deruteze adversarii şi să-i pună, în ceea ce privea obiectivele urmărite de el, în faţa faptului împlinit.

Cristalizarea planului politic al lui Mihai Viteazul, de strângere la un loc, sub aceeaşi stăpânire, a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, şi-a găsit în anii 1599-1600 expresie concretă în realizarea Daciei româneşti, ca o nouă putere în sistemul monarhiilor vremii.

Iniţial, Mihai Viteazul, ca şi alţi domnitori români interesaţi în conservarea statului, a căutat să se integreze în sistemul de alianţe antiotomane şi a sprijinit în această privinţă ideea, intrată în tradiţie, a confederării Ţărilor Române. Pe măsură ce desfăşurarea evenimentelor făcea tot mai greu realizabilă o alianţă generală creştină şi una mai restrânsă românească împotriva Imperiului otoman, Mihai Viteazul s-a văzut nevoit să intervină activ, pe cale diplomatică sau pe calea armelor, să menţină şi să dea consistenţă alianţei creştine.

Om politic pragmatic, cu o cultivată formaţie politică, cunoscător al marilor idei şi frământări politice ale timpului său, Mihai Viteazul, pătrunzând lucid mersul evenimentelor, şi-a dat seama că, în situaţia conflictuală creată, marea bătălie se dă în şi pentru spaţiul geopolitic în care se aflau Ţările Române. Puterile din jur, atât Imperiul otoman, cât şi cel romano-german, ca şi Regatul polon, urmăreau nu numai creşterea influenţei lor, ci şi înstăpânirea efectivă în acest spaţiu de mare importanţă economică şi strategică.

Încurajat de victoriile militare obţinute, Mihai Viteazul s-a obişnuit treptat cu gândul, care avea să se transforme în idee-forţă, că el este chemat ca planurilor nutrite la Curţile monarhice să le opună un plan propriu, de strângere sub conducerea sa a Ţărilor Române, creând prin unirea acestora un spaţiu de securitate românesc.

Născut dintr-o necesitate strategică şi politică, pregătit însă de o lungă evoluţie istorică, planul lui Mihai Viteazul avea să se înfăptuiască treptat, în conjuncturi politice primejdioase, ca o reacţie românească la planurile dominatoare străine.

153

Prima etapă în realizarea planului urmărit de Mihai Viteazul a fost cucerirea Transilvaniei, cheia înţelegerii războiului Casei de Austria cu turcii. Intrarea domnului român în provincia intracarpatică a avut loc când la conducerea ei a ajuns cardinalul Andrei Báthory, partizan al politicii filopolone şi filootomane. În toamna anului 1599, Mihai Viteazul era într-o situaţie extrem de dificilă, din care nu putea ieşi decât printr-o energică acţiune militară dublată de o abilă activitate diplomatică, ceea ce el a reuşit să şi facă. Asupra lui se exercitau presiuni nu numai din partea Porţii otomane, care îi suspecta fidelitatea, ci şi din partea lui Andrei Báthory, ca şi din cea a lui Ieremia Movilă. domnul Moldovei. Acesta, avându-şi oastea pregătită să pătrundă în Ţara Românească, îi cerea, printr-un trimis special, domnului muntean să părăsească ţara, al cărei tron urma să fie ocupat de Simion Movilă, susţinut de boieri munteni pribegi în Moldova şi Polonia. La rându-i, Andrei Báthory trimitea şi el soli la Mihai Viteazul, cerându-i să înceteze lupta împotriva turcilor şi să-i cedeze lui Ţara Românească.

Într-un raport trimis de un comandant polon din oastea lui Mihai Viteazul, Valentin Walawski, către Andrei Taranowski, paharnic de Halicz, se spunea că Mihai a slobozit solii cardinalului „zicând că până nu-i vor arunca pământ peste ochi nu se va lăsa să lupte cu turcii, deoarece a jurat împăratului creştinilor «Rudolf II› de a-l ajuta împotriva turcilor., iar în ceea ce priveşte cedarea voievodatului, nu-mi las nimănui ţara şi patria până ce nu mă va trage de acolo cu dinadinsul de picioare”. Valentin Walawski arăta că ştirile primite de Mihai Viteazul prin oamenii lui de încredere despre pregătirile ce se făceau împotriva lui, pe de o parte de către Andrei Báthory şi, pe de altă parte, de către Ieremia Movilă, sprijinit de cancelarul polon Ian Zamoiski, otomanii aşteptând şi ei să treacă Dunărea în Ţara Românească, l-au determinat să ia hotărârea intervenţiei sale, mai întâi în Transilvania. Iniţiativa sa pornea din considerentul că e mai bine să le facă el duşmanilor săi ceea ce se gândesc ei să-i facă lui.

Ca otomanii să nu atace Ţara Românească în timpul campaniei sale în Transilvania, Mihai Vodă a intrat în tratative cu ei, iar după cucerirea Transilvaniei le scria că, dacă nu-i vor fi potrivnici, el, Mihai Vodă, va respecta faţă de Poartă „regulile din trecut”. Împăratului Rudolf al II-lea domnul Ţării Româneşti îi scria ca şi cum el a întreprins campania de cucerire a Transilvaniei la îndemnul şi pentru Casa de Austria.

154

Pentru a nu stârni împotriva sa ostilitatea împăratului creştin înainte de a-şi fi consolidat stăpânirea în Transilvania şi ca să-şi asigure ajutorul saşilor, favorabili cauzei Habsburgilor, Mihai Vodă se socotea ca locţiitor al Împăratului în Transilvania. În actele emanate din cancelaria sa din Transilvania, el se intitula: „Noi, Mihail, voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Majestăţii Sale Sfinte împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitan suprem al oştirilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului”. Acest titlu ascundea, de fapt, natura exactă a poziţiei pe care Mihai Viteazul căuta s-o aibă în Transilvania şi de care diplomaţii vremii îşi dădeau seama, consemnând în raporturile lor că el ţinea să fie numit „Alteţă” (Altezza) şi „Principe” (Principe di Transilvania) şi că nu intenţiona să predea Transilvania împăratului Rudolf al II-lea.

Cancelaria Ţării Româneşti atribuia lui Mihai Viteazul în privinţa Transilvaniei titlul de „domn al ţării Ardealului” sau „domn a toată ţara Ardealului” sau „mare crai al întregului Ardeal”.

Pentru românii de la sud de Carpaţi era evident faptul că, prin înfrângerea cardinalului Andrei Báthory, Mihai Vodă „a cucerit toată ţara Ardealului şi a stat domnia lui crai în scaunul Beligradului (Alba-Iulia) şi a întregii ţări a Ardealului”.

Cucerirea Transilvaniei şi mai târziu a Moldovei, unirea lor cu Ţara Românească au fost determinate, fără îndoială, în conjunctura de la sfârşitul secolului al XVI-lea, de considerente politico-strategice. Planul strângerii la un loc a celor trei ţări, care cunoştea în epocă variante diferite, habsburgică, polonă, otomană şi, prin Mihai Viteazul, una românească, nu putea să nu ţină seama de unitatea etnică a locuitorilor din cele trei ţări, ca de un fapt esenţial în construcţia politico-statală avută în vedere.

Izvoare contemporane cu evenimentele relatează că, în împrejurări grele, Mihai Viteazul îşi îmbărbăta ostaşii „să se poarte vitejeşte atât pentru cinstea lui Hristos, pentru care se luptau, cât şi pentru mărirea naţiei lor şi a celei a romanilor, de la care făceau mărturisire că se trag” („per la gloria della loro natione, et di que romani da cui facevano professione di discendere”). Este în această mărturisire, ca şi în multe alte menţiuni din izvoarele istorice ale vremii, o dovadă a existenţei conştiinţei romanităţii, pe care o avea poporul român şi de care luau cunoştinţă toţi cei intraţi în contact cu realităţile româneşti.

155

Intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în urma victoriei de la Şelimbăr (18 octombrie 1599), a provocat puternice acţiuni de solidarizare ale populaţiei româneşti cu oastea învingătorului.

Împovăraţi de dări, asupriţi politiceşte, ţăranii români din Transilvania, la vestea victoriei lui Mihai Viteazul, au ridicat armele împotriva stăpânilor de pământ. Întemeiaţi pe încrederea ce le-o da un principe din neamul lor, îndemnaţi, se pare, de preoţi şi călugări trimişi din Ţara Românească de Mihai Viteazul, care cunoştea şi căuta să folosească în scopurile sale politice starea de spirit a românilor din Transilvania, aceştia s-au răscumpărat cu gândul de a scutura cu ajutorul domnului român jugul servituţii.

Considerente politice au făcut ca interesele ţărănimii să fie sacrificate de Mihai Viteazul. Ca să-şi asigure stăpânirea în Transilvania, el a căutat să atragă de partea sa nobilimea, singura care, în contextul juridic al vremii, avea o situaţie constituţională, deţinea puterea administrativă şi pe cea politică şi reprezenta o valoare militară. Mihai Viteazul a dispus de aceea ca mişcările ţărăneşti, pe care le încurajase la început, să fie înăbuşite.

Măsurile pe care le-a luat Mihai Viteazul în favoarea românilor din Transilvania – scutirea preoţilor români de munci servile şi hotărârea de a da păşunat liber satelor româneşti de pe domeniile marii nobilimi şi ale saşilor – erau de importanţă minoră, ele nu vizau modificări în structura social-economică şi, prin urmare, nu satisfăceau speranţele celor răsculaţi; vădeau, totuşi o semnificativă preocupare a domnului român în direcţia îmbunătăţirii situaţiei marii majorităţi a populaţiei din Transilvania.

Pentru felul în care Mihai Viteazul concepea poziţia sa în Transilvania, deosebit interes prezintă negocierile lui cu împăratul Rudolf al II-lea. Esenţa cererilor formulate de Mihai Viteazul erau recunoaşterea din partea împăratului a caracterului de durată, ereditar al stăpânirii lui în Transilvania, ca şi în Ţara Românească, întemeierea de către el a unei singure dinastii în aceste ţări. Mihai Viteazul cerea apoi să se stabilească hotarele Transilvaniei din vremea împăratului Maximilian al II-lea (1564-1576) şi a principelui Ioan Sigismund (1540-1551; 1556-1571), să-i fie restituite Transilvaniei Oradea cu ţinutul Bihorului, Hustul cu ţinutul Maramureşului, ţinutul Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus şi celelalte ţinuturi care i-au aparţinut; să poată dărui, ca şi alţi principi, cu sate şi ocine, pe cine va voi; să aibă drept de supremă

156

judecată; să i se confere titlul de domnie pe care împăratul l-a dat lui Sigismund Báthory în cazul în care vor fi cucerite de la turci ţinuturile ce au aparţinut mai înainte Transilvaniei şi Ţării Româneşti, ele să treacă la cele două ţări. Într-o altă variantă, Mihai Viteazul pretindea: „Câte cetăţi şi ţinuturi vom dobândi de la turci, acelea să le lase noauă, să fie cu ceaste 2 ţări”.

Mihai Viteazul se socotea un continuator al principilor Transilvaniei, în stare să realizeze într-o formă românească năzuinţele lor de creare a unui puternic stat în spaţiul carpato-danubian. În perioada cârmuirii sale în Transilvania, Mihai Viteazul a menţinut organizarea existentă, autonomiile ţării, organele ei de guvernământ, a căutat însă să introducă în ele şi dregători aduşi din Ţara Românească. Sfatul princiar a ajuns, de pildă, să aibă un caracter mixt; el era format din nobili unguri şi boieri munteni. Deasupra şi alături de vechea organizare administrativă a Transilvaniei, Mihai Viteazul a organizat şi o administraţie munteană; el a luat apoi măsuri de întărire militară în Transilvania; a menţinut oastea nobilimii, a mărit însă şi efectivele oastei proprii, formată în mare măsură din mercenari, a cărei întreţinere necesita mari sume de bani, cerute de el, în special, de la oraşe. În cetăţile mai importante şi-a instalat proprii lui căpitani. Mihai Viteazul a menţinut şi întărit privilegiile nobilimii maghiare, însă a făcut danii şi boierilor munteni, deschizându-le calea la puterea publică; a păstrat limbile oficiale din Transilvania (latina, maghiara, germana), dar el însuşi şi dregătorii lui au întrebuinţat în acte şi limbile folosite în Ţara Românească, româna şi slavona, ceea ce a alarmat nobilimea maghiară şi pe saşi. Mihai Viteazul a căutat să ridice biserica românească din Transilvania, a luat măsuri de mai bună organizare a acesteia şi a obţinut din partea împăratului recunoaşterea religiei ortodoxe în rândul religiilor constituţionale.

Măsurile administrative, social-economice şi religioase pe care Mihai Viteazul le-a aplicat în Transilvania şi care vizau o creştere a poziţiei lui aici au produs mari îngrijorări în statele vecine, decon-certându-l chiar pe împăratul habsburg, ai cărui comisari în Transilvania îi alimentau sentimentul neîncrederii în declaraţiile lui Mihai Viteazul că, prin măsurile luate, menite să întărească ordinea, el va servi cauza Casei de Austria.

Cei mai îngrijoraţi de puterea crescândă a lui Mihai Viteazul erau regele Poloniei, Sigismund al III-lea (1587-1632), şi domnul Moldovei,

157

Ieremia Movilă, care se simţeau direct ameninţaţi, în urma întăririi poziţiei lui Mihai Viteazul prin cucerirea Transilvaniei şi a alianţei acestuia cu ţarul Boris Godunov şi cu cazacii.

Curtea domnească a lui Ieremia Movilă a devenit centrul uneltirilor împotriva lui Mihai Viteazul, locul de unde Sigismund Báthory formula din nou pretenţii pentru tronul Transilvaniei şi Simion Movilă pentru cel al Ţării Româneşti. Acestea fiindu-i cunoscute lui Mihai Viteazul, el a căutat, mai întâi, pe calea tratativelor să anuleze sau măcar să slăbească forţa opoziţiei. Cum acest lucru nu a fost posibil, alternativa acţiunii militare i s-a impus. Domnul Ţării Româneşti se gândise încă din 1597 să intervină în Moldova, dar atunci nu s-a putut înţelege cu aliatul său, Sigismund Báthory, căruia îi comunica, de altfel, că moldovenii îl doresc să le fie domnitor. La începutul anului 1600, Mihai Viteazul se hotărâse la o intervenţie urgentă în Moldova, despre care îl anunţase şi pe Rudolf al II-lea, care îi comunica: „Nu e vreme acum să ne batem cu Moldova, că turcii stau în spinarea noastră, iar de ne vom bate cu Moldova, noi (ar fi) să lăsăm turcii”. Mihai Viteazul n-a ţinut însă seama de vrerea împă-ratului. La 6-7 mai 1600, oastea lui era la Bacău, iar la 8 mai, din Roman, el scria împăratului la Praga că a intrat în Moldova pentru a-l pedepsi pe Ieremia Movilă, care îl calomnia în toate ocaziile nu numai pe el, dar chiar şi Casa de Austria, vrând a-i sustrage Transilvania sub stăpânire.

Prin Bartholomeo Pezzen, consilier imperial, Mihai Viteazul comunica faptul că de va fi ajutat în acţiunile lui, cu bani şi ostaşi, va lua din mâna turcilor tot pământul de la Marea Neagră până la Buda, ca să fie pomenit „timp de o sută de ani de toată lumea”.

Campania lui Mihai Viteazul în Moldova a fost una din cele mai fulgerătoare acţiuni războinice. Într-o lună de zile, Moldova intra şi ea sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Acest fapt a şi făcut ca domnul român să fie asemănat pentru energia şi rapiditatea acţiunilor sale, păstrând proporţiile, cu geniile militare ale lumii. La 27 mai 1600, într-un hrisov emis din Iaşi, Mihai Viteazul, afirmând noua realitate politică, se intitula: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

În urma întregirii cu Moldova a blocului etnico-politic românesc se exprimau temeri în mediul polonez că Mihai Viteazul ar intenţiona să cucerească Polonia, loc de adăpost al unor opozanţi din Ţara Românească, nemulţumiţi de politica lui Mihai Viteazul. Într-o relatare a

158

unui spion polon în Moldova către regele Poloniei Sigismund al III-lea se arăta că Mihai Viteazul „alt gând nu are numai să meargă asupra Poloniei”. Exprimând îngrijorarea ce cuprinsese curtea regală poloneză, regele Sigismund al III-lea spunea senatorilor polonezi că Mihai Viteazul este ca un erete pe pământul Moldovei; dacă el uneşte trei ţări bogate şi nu mici şi le stăpâneşte cu o putere absolută va fi o primejdie pentru Polonia.

Pentru a preîntâmpina un eventual atac al lui Mihai Viteazul, în Polonia s-au luat măsuri aspre de apărare şi s-a pregătit o expediţie militară în Moldova în sprijinul lui Ieremia Movilă, care-şi găsise refugiul în Polonia. Tulburări ivite în Transilvania, întreţinute de adversari ai domnului român, aveau să faciliteze campania polonă în Moldova, condusă de Jan Zamoiski, care avea să se prelungească în Ţara Românească, cu consecinţe defavorabile pentru construcţia politică a lui Mihai Viteazul.

Prin supunerea Moldovei, Mihai Viteazul a realizat, pentru prima oară, unificarea politică a teritoriului românesc. Titlului său de „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului”, el i-a adăugat şi pe cel de „domn al Moldovei”. În documentele emise din Alba-Iulia, reşedinţă a principilor Transilvaniei, devenită centrul de unde Mihai Viteazul realiza conducerea celor trei Ţări Române, Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Titlul pe care şi l-a atribuit, ca şi crearea unei peceţi cu stemele reunite ale celor trei Ţări Române făceau evidentă cristalizarea gândului nutrit de Mihai Viteazul de a face din Ţările Române un întreg politic; părţile componente ale acestuia aveau să-şi continue o perioadă de timp formele tradiţionale de organizare, dar erau subordonate autorităţii supreme a lui Mihai Viteazul.

Negocierile domnului român cu împăratul Rudolf al II-lea, după înfrângerea cardinalului Andrei Báthory, reluate după alungarea lui Ieremia Movilă din Moldova, dau o idee, în formă de convenienţă impusă de tratative, a planurilor urmărite de Mihai Viteazul. Diplomaţii vremii relatau în rapoartele lor că le este foarte greu să descifreze exact gândurile voievodului român, ale cărui calităţi de diplomat îi impresionau şi-i derutau.

159

Dându-şi seama de necesitatea recunoaşterii unirii Ţărilor Române de către Casa de Austria, în numele căreia, pentru a-i obţine bunăvoinţa, spunea că a acţionat, Mihai Viteazul, reînnoind cererile adresate împăratului privind stăpânirea sa în Transilvania, adăuga, totodată, clauze noi în legătură cu Moldova.

Domnul român înţelegea să pretindă atâta încât, chiar dacă ar trebui să cedeze pentru moment ceva, să nu prejudicieze ansamblul operei înfăptuite. Văzând rezistenţa imperialilor la cererile formulate de el în privinţa Transilvaniei şi care, în esenţă, ţinteau la recunoaşterea caracterului ereditar al stăpânirii lui, Mihai Viteazul stăruia ca împăratul să-i îngăduie atunci să stăpânească Ardealul cu numele de guvernator, titlu transmisibil ereditar pe linie masculină („pân în viaţa domnii-lui, iar după moartea domnii-lui să fie pre feciori, fir pre firul lui”).

În privinţa Moldovei, stăpânirea ei urma să se transmită ereditar, atât pe linie masculină, cât şi feminină („să fie de moşie, fir pre firul lui, şi pre feciori şi pre feate, ca şi Ţara Românească”).

Reînnoirea şi a altor cereri, pe care le formulase după intrarea în Transilvania, de a i se recunoaşte prerogativele suverane, dreptul de danie şi de supremă judecată, ca şi titlul avut de Sigismund Báthory, scotea în relief consecvenţa cu care domnul urmărea să realizeze o monarhie autoritară şi cu caracter ereditar.

Structurile social-economice existente în Ţările Române – cu o ţărănime împovărată de dări şi numeroase alte obligaţii, slaba dezvoltare a oraşelor –, ca şi rapidele mutaţii politice, atât pe plan intern, cât şi extern, l-au lipsit pe Mihai Viteazul de forţele pe care s-au sprijinit monarhii absoluţi ai vremii şi de răgazul necesar desăvârşirii operei politice înfăptuite.

Temerea, intriga şi trădarea şi-au dat mâna pentru a dărâma întruparea unei idei, care zădărnicea înfăptuirea intereselor puterilor din jur şi a cărei forţă avea să fie validată de istorie. Îngrijorat de succesele celui pe care-l voia supus, docil, un instrument în mâna sa, nu o putere primejdioasă intereselor Imperiului, Rudolf al II-lea a încercat să-l scoată pe Mihai Viteazul din Transilvania, folosindu-se de diplomaţi expe-rimentaţi, ca Bartholomeo Pezzen, încurajând ambiţiile unor generali vanitoşi, ca Gheorghe Basta, sau alimentând nemulţumirile faţă de domnul român ale nobilimii maghiare.

160

În vara anului 1600, Gheorghe Basta s-a alăturat cu oastea imperială de sub comanda sa, nobililor maghiari, care se ridicaseră împotriva domnitorului român, în timp ce acesta se afla în Moldova. Revenit în Transilvania, Mihai Viteazul avea să fie învins la Mirăslău (18 septembrie 1600). Înconjurat de primejdii, Mihai Viteazul a trebuit să treacă munţii în Ţara Românească, ameninţată şi ea de oastea polonă, condusă de cancelarul Ian Zamoiski. Acesta reuşise să-l reînscăuneze în Moldova pe Ieremia Movilă şi aducea cu sine, să-l instaleze ca domn în Ţara Românească, pe Simion Movilă. O încercare a lui Mihai Viteazul de a împiedica înaintarea oştilor polone s-a soldat cu înfrângerea suferită de el în apropriere de Buzău.

În situaţia complicată în care se afla, Mihai Viteazul s-a hotărât să adreseze împăratului Rudolf al II-lea un memoriu explicativ al acţiunilor sale şi să meargă personal la Praga pentru a-i arăta împăratului că în conjunctura internaţională creată este în interesul Casei de Austria să-l sprijine în recăpătarea poziţiei avute.

Faptul că, după retragerea lui Mihai Viteazul din Transilvania, nobilimea maghiară şi-a schimbat poziţia şi a devenit ostilă împăratului, aliindu-se cu polonii şi chemând din nou ca principe pe Sigismund Báthory, l-a determinat pe împăratul Rudolf al II-lea să dispună ca Mihai Viteazul împreună cu Gheorghe Basta să recucerească Transilvania pentru Habsburgi. Stăpânindu-şi pentru o clipă resentimentele pe care le aveau unul faţă de celălalt, cei doi comandaţi de oşti au reuşit să recucerească, în urma victoriei de la Guruslău (3 august 1601), Transilvania. La puţin timp după biruinţa repurtată, din ordinul lui Gheorghe Basta, mercenari valoni îl asasinau pe Câmpia Turzii pe cel ce nutrea încă speranţa că va putea salva măcar ceva din opera înfăptuită.

Sintetizând, putem spune că, privită în lumina informaţiei documentare, îmbogăţită în ultimii ani, înfăptuirea de către Mihai Viteazul a unirii Ţărilor Române apare ca fiind determinată de necesitatea strategică a creşterii rezistenţei antiotomane în spaţiul românesc. În atin-gerea acestui obiectiv s-au avut în vedere o serie de factori favorizanţi: unitatea geografică, aceeaşi confesiune religioasă, legături vechi şi permanenţe economice, politice şi culturale între Ţările Române, existenţa conştiinţei unităţii de neam a locuitorilor şi a faptului că, altădată, în vechime, cele trei ţări formaseră o singură unitate etnico-teritorială sub numele de Dacia.

161

Ideea reconstituirii unităţii „dacice”, care a preocupat în secolul al XVI-lea mai mulţi conducători politici din spaţiul românesc, l-a preocupat şi pe Mihai Viteazul, transformarea ei în faptă i-a fost impusă, ca soluţie de salvare a statului român în conjunctura internaţională dată. El a reuşit, astfel, să depăşească forma tradiţională a alianţei politico-militare a Ţărilor Române şi să realizeze unirea lor politică. Aceasta constituia o primă etapă spre ceea ce Mihai Viteazul năzuia să înfăp-tuiască în final, contopirea celor trei ţări într-o formaţiune statală unică.

Condiţiile istorice au împiedicat împlinirea planului politic urmărit de domnul român. Pe plan intern, criza socio-politică, cea care generase declanşarea războiului de eliberare, se agrava. Din cauza fiscalităţii excesive, provocată de războiul prelungit, de întreţinerea unei costisitoare oşti de mercenari, au izbucnit mişcări sociale. În timp ce în sânul ţărănimii din Ţara Românească creşteau nemulţumirile din cauza agravării situaţiei ei, în urma decretării legării de glie a ţărănimii prin „Aşezământul lui Mihai Vodă”, ţărănimea din Transilvania şi Moldova îşi vedea şi ea spulberate iluziile că, în urma schimbărilor politice intervenite, situaţia i se va îmbunătăţi. Măsurile luate de Mihai Viteazul n-au fost de natură să contribuie la modificări prea importante în statutul ţărănimii din provinciile unite Ţării Româneşti. Acest fapt l-a lipsit pe Mihai Viteazul de forţa care să dea durabilitate creaţiei sale politice.

Divergenţe serioase, întreţinute de puterile vecine Ţărilor Române, se manifestau în rândul nobilimii; era puternică rivalitatea dintre unii boieri din Ţara Românească, pe de o parte, şi nobilii din Transilvania şi boierii din Moldova, pe de altă parte.

Devenea, în acelaşi timp, tot mai evident şi acut conflictul dintre Mihai Viteazul, care urmărea constituirea unei monarhii absolute, şi majoritatea nobilimii, interesată în slăbirea puterii domnului.

Revolta nobililor maghiari, care-i îndemnau şi pe boierii moldoveni să se ridice împotriva lui Mihai Viteazul, încercând, totodată, să-i atragă de partea lor şi pe unii dintre sfetnicii domnului unificator de ţări româneşti, este elocventă pentru înţelegerea rolului jucat în căderea lui Mihai Viteazul şi în prăbuşirea operei politice înfăptuite de el, de solidaritatea factorilor de putere din cele trei ţări.

Pe plan extern, unirea celor trei Ţări Române s-a izbit de ostilitatea marilor state vecine: Imperiul otoman, Imperiul romano-german şi Regatul polon. Acestea vedeau în constituirea unui centru de putere

162

românesc în spaţiul carpato-danubian ridicarea unui obstacol, care trebuia înlăturat, în calea realizării planurilor lor de expansiune.

Datorită acestor cauze interne şi externe, unirea Ţărilor Române nu s-a putut menţine, iar independenţa, cucerită prin lupte crâncene, nu a putut fi apărată.

Realizată prin geniul militar şi arta diplomatică ale lui Mihai Viteazul, unirea românilor de la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea avea să slujească drept model stimulator în strădaniile pentru construcţia statului modern român independent şi unitar.

Document 1

Căpitanul Albert Király, participant la bătălia de la Călugăreni, către Sigismund Báthory

1595 august 24, Copăceni ... „Nu pot lăsa neanunţată Alteţei Voastre princiare ciocnirea de ieri de la amiază cu Sinan paşa în bătălia care a ţinut de dimineaţă până seara; o hărţuială atât de serioasă, cum a fost aceasta, n-am mai cunoscut şi nici n-am mai auzit de una care să fi durat atât de mult ... Printre multele steaguri, am obţinut unul verde, steagul principal al lui Mehmed paşa, pe care îl deplâng turcii, căci o asemenea culoare este simbolul idolului lor, Mahomed, iar pierderea sa este considerată ca un semn rău. Noi am luat în stăpânire şi tunuri mari, dar şi ei au luat câteva de la noi, aşa dar le-am cam împărţit între noi...

În ceea ce îl priveşte pe Mihai, voievodul de aici din Ţara Românească, nu pot decât să-i aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun şi viteaz, ceea ce a dovedit cu mâna şi cu fapta sa; el este cu credinţă faţă de Creştinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteţa Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă şi cinstire ...”.

Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I,

Documente externe, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p.112-114.

163

Document 2

1600 august 18. Guillen de San Clemente scrie regelui Filip al III-lea despre importanţa trecerii Moldovei

sub autoritatea lui Mihai Viteazul

„Stăpâne, am renunţat să scriu Maiestăţii Voastre zilele acestea despre treburile din Ungaria, căci nu era între ele nici un lucru demn de a fi spus. Ce se întâmplă acum, este că, după ştirile ce le avem din Constantinopol şi din alte părţi, turcii se pun în mişcare, dar din slabele iscodiri ce s-au strâns «de atunci» încoace, nu se poate afla dacă mărşăluiesc cu toţii spre Ungaria sau se opresc unii la Belgrad, «fiind» mulţi care bănuiesc că ar putea face aceasta ca să treacă de aici în Transilvania şi la «voievodul» român, care, continuându-şi incursiunile, a ocupat Moldova şi a smuls-o lui Ieremia voievodul, care o stăpânea cu îngăduinţa acelora «turcilor» şi a polonezilor, lucru ce turcului nu-i «este» deloc pe plac fiindcă îi sunt oprite proviziile ce mergeau din acea provincie la Constantinopol. La fel nici polonezilor nu le este pe plac, din pricina vecinătăţii dintre ei şi acea provincie, ce o ţin ca o feudă a regatului Poloniei, fiindcă este lângă Podolia, şi n-ar fi crezut că «voievodul» a ocupat-o fără încuviinţarea împăratului. Şi dacă această provincie, care este vecină cu Transilvania, s-ar uni cu Ţara Românească, fără îndoială că Ungaria ar fi smulsă turcului şi ar fi împiedicate şi «transportul» proviziilor şi trecerea şi a tătarilor şi a propriei sale oştiri; şi s-ar putea ajunge până sub porţile Constantinopolului. Şi nu se poate tăgădui că lucrurile stau într-asemenea chip, dacă bagi bine şi cu adevărat de seamă la ele, că nicicând turcii n-au fost mai aproape de a pierde tot sau mare parte din ce stăpânesc în Europa. Şi se pare că Dumnezeu vrea cu deosebire să ocrotească această cauză căci vitregia împrejurărilor, pe care o trece «voievodul» cu vrerea sa, uimirea ce au stârnit acele provincii în ţara unde o reprezint pe Maiestatea Voastră, toate le-a săvârşit un om ridicat din pulbere; căci acesta este «voievodul» român despre care se zice că a fost la început neguţător de giuvaericale. Să dea Dumnezeu ca să rămână acesta neclintit în credinţa faţă de împărat, «ca» să-i readucă sub sceptru Transilvania şi să-i supună toate cestelalte provincii. Dar ca să putem scrie Maiestăţii Voastre cu cea mai mare trăinicie de «adevărul» acestor lucruri, aşteptăm întoarcerea în câteva zile a doctorului Pezzen din

164

Transilvania, unde s-a dus să se convingă de adevărul credinţei voievodului, de care mulţi s-au îndoit”.

Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p.556-557.

Document 3

Crearea „Daciei româneşti” văzută de cronicarul sas Johann Filstich

În lucrarea Tentamen historiae Vallachicae, după ce a descris campania lui Mihai Viteazul în Moldova, J. Filstich scria: „ ... Astfel, acest voievod, aşa cum nu-i fu dat cândva vreunui înaintaş al său, fu cinstit ca singur domnitor al vechii Dacii şi al celor trei ţări, rugându-l fruntaşii moldoveni să-l cheme pe fiul său Nicolae din Valahia şi să-l lase domn al ţării. Primind Vodă această voinţă, trimise doi dregători, anume Radu Buzescu şi Ştefan postelnicul (Stoica din Strâmba), cu 300 de boieri, ca să plece de îndată şi să aducă pe domn. Ci, cugetând mai mult şi luând seama la vârsta cea fragedă a fiului său, îşi schimbă gândul şi sfatul, ca să nu se încredinţeze ceva din cârmuirea unei ţări înconjurate de mulţi vrăjmaşi unui domn încă nevârstnic, spre mai târzie părere de rău, mai cu seamă că Ieremia se pripăşise în Polonia şi avea grija lui. De aceea, tocmi o cârmuire alcătuită din următorii fruntaşi, anume: Udrea hatmanul, Andronic vistierul, Sava armaşul şi Negrea spătarul, cărora le încredinţă grija şi ocrotirea Moldovei, lăsând scaunul domnesc. Împlinindu-se acestea se întoarse în Transilvania şi stătu în scaunul din Alba Iulia, unde după puţine săptămâni veni alt sol de la Rudolf împăratul, cu aceeaşi solie, ca şi cea a înaintaşului său, cum că, păstrând celelalte două ţări, să lase Transilvania împăratului german., iar aceasta nu plăcu deloc lui Mihai, încât se folosi de mijloace blânde care, aşa cum nădăjduia, aveau să întoarcă inima împăratului de la aceasta, adică să se înfrupte dintr-o ţară aşa de bună şi de plăcută. Mai trimise dar soli la împăratul, anume pe Gáspár Kornis şi pe Tudose logofăt (Teodosie Rudeanul) cu rugămintea ca împăratul să nu mai ceară Transilvania, dobândită de ai săi cu atâta sârg şi cheltuială, ci să i-o lase lui, care o dobândise cu tărie, iar de va face aşa, se arăta gata să facă toate slujbele ce-i stăteau în putinţă şi să scoată

165

Timişoara de sub puterea turcilor, ba încă şi altele care ar putea fi pe placul împăratului...”.

Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p.386.

Document 4

Mihai Viteazul ca domn al celor trei ţări româneşti emitea, în această calitate, acte din scaunul domnesc de la Alba Iulia

1600 (7108) iulie 6, Alba-Iulia ... „+ Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei, fiul marelui şi prea bunului Petraşco voievod” ... întăreşte logofeţilor Ianiu şi Preda ocine în Mihăileşti.

Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. XI, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 553-554.

Document 5

Nicolae Iorga despre necesitatea cunoaşterii personalităţii şi creaţiei politice a lui Mihai Viteazul

„ ... A-l uita pe dânsul, acum şi întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră. Să-l avem înainte de câte ori gândul ni se înalţă mai sus de nevoile mici ale zilei ce trece şi caută să zărească în depărtările viitorului. Să aducem însă sufletului său darul muncii noastre cinstite şi folositoare. Căci pe aceste două temelii se sprijină mărirea tainică a unui neam: amintirea totdeauna via a trecutului şi conştiinţa datoriei, îndeplinite de toţi şi în fiecare clipă”.

N. Iorga, Evocări istorice, Antologie, postfaţă şi bibliografie de Ion Rotaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 154-155.

166

167

GLOSAR

A aga – căpetenie militară; comandantul pedestraşilor, însărcinat cu

paza Capitalei ahdname (ahidname)

– legământ, angajament, obligaţie, carte de jurământ

akce – monedă otomană de argint, denumită de europeni aspru ako – unitate de măsură (în Transilvania) akângii (akingii)

– trupe neregulate de cavalerie, folosite pentru incursiuni peste hotarele Imperiului otoman

angara – nume generic dat obligaţiilor în muncă (corvezilor) impuse ţărănimii

armaş – dregător însărcinat cu aplicarea pedepselor, inclusiv a celor capitale

arz – raport, memoriu trimis de domn sau de boieri la Poartă azapi – categorie de oaste otomană, arcaşi, trăgători în vechea marină

otomană, păzitori

B bail – reprezentantul diplomatic al Veneţiei la Poartă Bairam (Bayram)

– sărbătoare la turci, zi venerată, veselie, bucurie

balgiu – negustor turc, care cumpără miere başă – primul, cel dintâi, căpetenie baş-staroste – prim staroste bazar (pazar) – piaţă beglerbeg (beilerbei)

– guvernator de provincie în Imperiul otoman. Până la Mahomed II au fost doi: unul pentru Anatolia şi altul pentru Rumelia. Mahomed II a adăugat un al treilea pentru Bosnia

bei (bey) – guvernator de rang inferior beilerbeiului; bei în turca osmană redă vechiul cuvânt turc bey, şef

berat – diplomă, act de numire în dregătorie bezmăn (bezmân)

– arenda sau plata (în bani sau în natură) pentru un teren închiriat pe termen lung

bir – dare în bani; birar – strângător de bir biv – fost (în legătură cu titulatura unei boierii sau slujbe) bogasiu – stofă sau pânză scumpă, importată din Orient, care se

întrebuinţa mai ales pentru căptuşeli

168

branişte – pădure oprită de a fi tăiată brudină – bac; taxă pentru trecerea apei pe un pod plutitor bucate – grâne, alimente, provizii buluc – steag; unitate militară cu un efectiv de 50-70 de oameni buluc-başă – căpetenie de oaste, comandant bumbaşir – slujitor însărcinat cu încasări şi execuţii fiscale

C cabaniţă – mantie de ceremonie a domnilor români, îmblănită cu

samur şi cusută cu fireturi cadiu – judecător turc caftan – haină de culoare albă, cusută cu fir de aur, cu care erau

îmbrăcaţi domnii la numirea în scaun şi marii boieri la numirea în dregătorii

cal de olac – cal de poştă caimacam – „locţiitor”, locţiitorul unui dregător calabalâc – bagaje; gloată, mulţime calif – şef spiritual Capan (Kapan) – piaţă, târg. Halele din Istanbul capitlu – colegiul canonicilor de pe lângă un episcop sau o catedrală capuchehaie – agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta

otomană capudan (kapudan)

– amiral, comandant de flotă; capudan-pasa, mare amiral

capugi-başe (capigi-başe)

– „şeful portarilor”, demnitar al Porţii, însărcinat adeseori cu misiuni în Ţările Române

caraulă (Karavul) – patrulă, sentinelă, gardă, corp de strajă caravanserai – han mare la care poposeau caravanele casap-başă – starostele măcelarilor cu atribuţia de a aproviziona cu

carne Poarta otomană catastih – condică de socoteli caznă – tortură cămăraş – boier de rang inferior cu funcţii administrative; mare

cămăraş, boier care administra cămara domnească căşărit – dare din produsele lactate ceată – grup de mai multe persoane, legate între ele prin interese

comune ceauş – curier turc cens – dare în bani chefalie – dregător important, comandant al unei cetăţi chihaia – administrator, intendent pe lângă marii demnitari

169

chilă – unitate de măsură pentru cereale; varia între 430 şi 679 litri

chilim – covor cu două feţe chir – domnul; titlu atribuit de obicei mitropoliţilor şi episcopilor

Ţărilor Române chitai – chinez chiverniseală – avere cilibiu – rafinat, distins, nobil cioltar – pătură împodobită, care se punea sub şa cislă – cotă parte de bir, impusă unor judeţe, sate sau persoane; a

cislui, a stabili birul pe categorii sociale sau pe indivizi cîblă – baniţă, dublu decalitru clucer – mare dregător de curte; se îngrijea cu aprovizionarea curţii

domneşti comis – mare dregător, avea în grijă grajdurile domneşti comitat – unitate administrativă condusă de un comite (comes) conac – loc de popas, găzduire congregaţie – adunare(generală, parţială) a nobilimii şi a altor pături

privilegiate dintr-un comitat cornărit – dare pe vitele mari cot – unitate de lungime; în Muntenia 0,664 m; în Moldova

0,637 m crăie – regat cuniţă (coniţă) – dare pentru văratul vitelor curătură (curăţitură)

– teren defrişat în vederea cultivării cu grâne

D dajde – dare, impozit, bir dat – dijmă din oi, porci, stupi, peşte dedină – loc moştenit din tată în fiu defter – registru defterdar – cel care ţine registru, contabil, dregător care ţine evidenţa

finanţelor, ministru de finanţe deli – nebun delniţă – lot, partea de pământ atribuită unei gospodării derviş – călugăr musulman, cărturar, sfânt deseatină (desetină)

– dijmă, zeciuială din produse; deseatnic – slujbaş însărcinat cu strângerea deseatinei

despot – înalt dregător în Imperiul bizantin; titlu acordat membrilor familiei imperiale, cu timpul şi altor personaje importante

170

din Imperiul bizantin sau din afara hotarelor lui devălmăşie – stăpânire în comun diac – grămătic, pisar, cel care scria documentele domneşti dietă – adunarea reprezentanţilor stărilor privilegiate, convocate

de suveran pentru a delibera în problemele de importanţă majoră

dinar (denar) – monedă de argint dirhem – monedă arabă district – unitate administrativă divan – consiliu alcătuit din sfetnicii domnitorului, cu atribuţii

politice, juridice şi administrative divan-effendi – secretar de divan, scribul care nota hotărârile divanului dragoman – interpret, tălmaci oficial în Imperiul otoman, primind

uneori însărcinări diplomatice dram – unitate de măsură pentru greutate şi pentru capacitate ducat – monedă de aur sau de argint

E Edicule – închisoare celebră din Istanbul. Aici au fost întemniţaţi şi

unii domni români egumen – stareţ, cârmuitorul unei mânăstiri emir – titlu dat descendenţilor lui Mahomed; căpetenie,

comandant, şef, prinţ eparhie – teritoriul administrativ-bisericesc al unei episcopii

F falce – unitate de măsură a suprafeţelor, echivalând cu

aproximativ 11/2 ha (3 pogoane) ferman (firman) – poruncă, decret, act emanând de la sultan fetva – avizul juristconsultului suprem otoman (şoyh-űl Islam) florin (florinţ, forint)

– monedă de aur şi de argint

frînc – locuitor din ţările romanice (Italia, Franţa, Spania) fum – casă, familie, gospodărie fumărit – dare pe casă fur – tâlhar

G galben – monedă de aur gazî – victorios găleată – măsură de capacitate pentru cereale; dare geamie – moschee, casă de rugăciuni la musulmani

171

gelepi – negustori care aveau misiunea de a aproviziona cu vite şi oi oraşele imperiale Istanbulul şi Edirne, ca şi trupele otomane în campanie

ghiaur – nume dat de turci creştinilor; necredincios, trădător faţă de Poartă

gizie – capitaţie, tribut plătit de supuşii nemusulmani din Imperiul otoman

gloabă – amendă, pedeapsă; globnic, cel care strângea amenzilor gloată – mulţime, pedestrime goştină – dare asupra oilor şi porcilor grămătic – copist, diac de cancelarie, secretar gros – monedă de argint guruşi – monedă otomană, piastru

H haini (a se) – a trăda, a se răzvrăti haraci – tribut anual plătit Imperiului otoman de ţările aflate sub

suzeranitatea sa; impozit funciar datorat de locuitorii nemusulmani din Imperiul Otoman

harem – partea din palatul sultanului unde locuiau femeile; prin extensiune termenul a ajuns să însemne femeile

hatalm – amendă pentru încălcări de hotare hatişerifuri – „scriere ilustră”, având autograful sultanului însuşi; acte

cu caracter intern, diplome, cărţi de privilegii hatman – mare dregător, comandantul armatei haznà – tezaurul statului hălădui(a) – a scăpa, a trăi în voie hereghie (haraghie)

– instalaţia pentru baterea monedei; meşteşugul baterii monedei

hiclean – viclean, trădător; hiclenie, trădare hirotonisi (a) –a rândui preot, episcop sau alt grad bisericesc hocîm – porunca sultanului consemnată în scris hoge – preot musulman hoget – act judecătoresc sau notarial emanat de la un cadiu hora – absida unei biserici, naosul hotnog – comandantul unui steag de 100 de soldaţi; slujbaş

însărcinat cu menţinerea ordinii într-o localitate husar – călăraş

I ialoviţă – vacă grasă; impozit plătit Porţii în vaci grase

172

ienicer – soldat pedestraş din garda sultanului igumen (egumen) – superiorul unei mânăstiri ildîrîm – trăznet imbrohor – demnitar la curtea sultanului; intendent al grajdurilor

împărăteşti iparh – cârmuitor iscoadă – soldat de recunoaştere; spion ispisoc – hrisov emis de cancelaria domnească prin care se dădeau

sau se confirmau anumite proprietăţi ispravnic – dregătorul desemnat de domn să aducă la îndeplinire o

poruncă a sa istovi (a) – a isprăvi, a sfârşi; istov, sfârşit, de istov, cu totul iznoavă (de) – din nou, de la capăt izvod – listă, condică de socoteli iugăr – unitate de măsură a suprafeţelor; suprafaţă de pământ arată

într-o zi cu doi boi iuzbaşă – căpetenie a o sută de ostaşi

J jarişte (jărişte) – loc pustiit de foc jeler – ţăran care nu dispunea de pământ sau dispunea de o

suprafaţă mică, fiind nevoit să lucreze pe domenii nobiliare jicnicer (jignicer, jitnicer)

– dregător care supraveghea magaziile cu grâne ale curţii domneşti

jirebie – delniţă, lot dat în folosinţă ţăranilor jupan – conducător feudal local; titulatură boierească pusă înaintea

numelui, mai ales în acte jurător – martor într-un proces, supus jurământului

K kemal – perfect knut – cnut, bici kul – slujitorii împăratului (aşa erau numiţi înalţii demnitari) kyzlar agassi – şeful eunucilor negri

L lăturaş – locuitor de la marginea satului, de obicei venit din altă

parte, având anumite îndatoriri şi scutiri laz – negustor din Lazicum (spre Caucaz), ca şi, prin

extensiune, Trapezunt (Asia Mică) leah, leav – polonez limbă – spion, informator; a lua limbă – a lua prizonier pentru a

173

obţine informaţii despre mişcarea trupelor adverse litră – măsură de capacitate sau greutate egală cu 320 gr. liude – unitate contribuabilă în care puteau intra 1-12 birnici logofăt – mare dregător, locţiitorul domnului la conducerea

divanului; redacta actele oficiale ale cancelariei domneşti, pe care le contrasemna. Logofeţel = grămătic, copist

lucru domnesc – obligaţie în muncă; prestaţie la repararea cetăţilor, morilor (domneşti), podurilor, iazurilor etc.

M majă – măsură de greutate, echivalentă cu 50 sau 100 kg (1 car);

dare asupra bunurilor măsurate cu ea; căruţă de transport peşte

mazili (a) – a scoate din domnie; mazil = domn scos din domnie; boier fără funcţie administrativă, scos din slujbă. Mazilii alcătuiau boierimea de la ţară

mecet – geamie de mici dimensiuni; capelă turcească med (mied) – băutură făcută din miere fermentată; hidromel (vin din

miere) medelnicer – boier de rangul al doilea, care servea la masa

domnitorului, însărcinat să toarne apă domnitorului pe mâini când se aşeza la masă

megieş – membru al obştii săteşti, cneaz, moşnean, ţăran liber, proprietar de pământ; vecin; megieşie = vecinătate

mezil (menzil) – serviciu de poştă; staţie de poştă unde se schimbau caii mercenar – lefegiu mertic – măsură; taxă; dijmă în natură; raţie de întreţinere, livrată

periodic în natură, în bani şi în natură sau numai în bani meşteşug – viclenie metoh (metoc, mitoc)

– mânăstire mică, dependentă de una mai mare

mierţă – măsură de capacitate pentru cereale, având în jur de 50 kg mirie – fisc, stat, tezaur public, ceea ce aparţine statului mîrzac – fiu de han; căpetenie tătărască; conducea, de obicei, o

ceată ostăşească mîzdă – mită molitvă – rugăciune sau slujbă făcută de preot în diferite împrejurări moşnean (moşian)

– ţăran liber, proprietar de pământ

muftiu (şeih-ul islam)

– superiorul religiei mahomedane la turci

174

muhtar (kodja baş)

– şef, mai marele peste sat

munci (a) – a tortura, a căzni; muncă = tortură, caznă

N nămit (năimit) – angajat cu plată pentru a efectua o muncă temporară năpastă – dare (bir) excepţională şi apăsătoare la care erau impuse

păturile de jos; învinuire fără temei natio – strat social şi etnic înzestrat cu anumite privilegii sau

imunităţi nemesnic (namesnic)

– locţiitor al cuiva într-o funcţie laică sau religioasă

nemiş (nemeş) – boier fără funcţie administrativă nişan-i humayun – semn împărătesc nogai (nohai) – trib de tătari nomazi din nordul Mării Negre nouă – a noua parte a recoltei pe care o dădeau ţăranii bisericii sau

nobilului pe domeniul căruia lucrau

O oaie seacă – dare introdusă de Alexandru Mircea (1574) pe oile sterpe oboroc – tain; raţie de alimente dată cuiva; danie cu caracter

perpetuu în natură, în bani şi natură sau numai în bani, efectuată în rate anuale

oca – unitate de măsură pentru capacităţi şi greutăţi, variind în jurul a 1250 gr

ocină – pământ moştenit şi stăpânit din moşi-strămoşi; moşie ocol – unitate administrativă odor (pl. odoare) – giuvaer, bijuterie ohabă – proprietate pe veci olac (olăcar) – curier, ştafetă; cai de olac = cai de poştă; de olac = repede olat – ţinutul din jurul unui oraş sau cetate omor – epidemie ordă (ordie) – oaste turcească sau tătărască orânduială – dare; impozit; ordine de luptă ort – monedă de valoare mică, egală cu un sfert dintr-un leu

P padişah – împărat paharnic – mare dregător; se îngrijea de băutura domnului paic – soldat din garda personală a sultanului sau a domnitorilor

Ţărilor Române pâine (pâne) – grâne, cereale, recoltă de cereale

175

palancă – întăritură militară făcută din trunchiuri de copaci sau din

pari înfipţi în pământ palmă – unitate de măsură pentru lungime, egală cu aprox. 25-88 cm părpăr (perper, pârpăr)

– dare în bani asupra produselor destinate circuitului comercial

paşă – rang militar şi administrativ la turci, egal generalului (din 1934 a fost înlocuit cu cel de general)

paşalâc – provincie turcească administrată de un paşă peşcheş – dar obişnuit în relaţiile domnilor români cu sultanul sau cu

înalţi demnitari ai Porţii peveţ – cântăreţ (la biserică) pilar – dregător care asigura pâinea necesară curţii domneşti şi

oştirii; mai marele curţii domneşti pivnicerit – dare asupra vinului pixidar – secui care slujea în oaste ca pedestraş plocon (poclon) – dar făcut unui demnitar sau stăpân feudal pârcălab – dregător care avea în grija sa administrarea financiară,

judecătorească şi militară a unei cetăţi şi a regiunii înconjurătoare; conducătorul unui ţinut, având atribuţii militare, administrative, judecătoreşti

pârgar – membru al sfatului orăşenesc, alcătuit, de regulă, din 6-12 persoane

plean – pradă de război poartă – unitate fiscală (poarta era alcătuită dintr-o gospodărie pe

poarta căreia intra un car cu fân sau cu bucate) podan – supus, vasal; ţăran aservit podvoadă (podvoz)

– transport gratuit cu carul făcut de ţărani în folosul domniei sau al stăpânilor de pământ

pont – articol de lege portar – înalt dregător, păzitor al porţii domneşti,hatman posadă – trecătoare; punct obligatoriu de trecere; loc greu de

trecere; loc întărit, strâmtoare, potecă îngustă; culmea munţilor; munte

posluşnic – ţăran scutit de dări şi prestaţii către domnie, în favoarea unor biserici sau mânăstiri

postelnic (stratornic)

– dregător de curte; avea în grijă camera de dormit a domnului; se ocupa de ceremonialul curţii domneşti

potronic – monedă divizionară de origine poloneză, cu valoare variabilă

176

pravilă – lege, dispoziţie prăjină – unitate de măsură pentru lungime, echivalentă cu 5-7 m; ca

unitate de măsură pentru suprafaţă era egală cu 180-210 m2 prefect – administrator al unui domeniu feudal primipil – călăreţ secui prisăcărit – impozit pe stupi pripas – vită rătăcită, fără stăpân proci (i proci) – şi aşa mai departe, şi altele prost – simplu puşcă – tun putincios – în stare, capabil

R raia – supus creştin al Înaltei Porţi; prin extensie a cuprins pe toţi

cei ce nu erau musulmani: ţinut cu populaţie creştină stăpânit de turci

rădvan – trăsură mare, închisă răzeş – megiaş, moşnean, mic proprietar de pământ, stăpânit în

devălmăşie recipospolita – suită, curte, parlament (la polonezi) reiz-efendi – înalt dregător, se ocupa de afacerile străine ale Imperiului

otoman rovine – locuri rîpoase, mlăştinoase; şanţ, teren mlăştinos ruptă (rumtă) – impozit personal, stabilit de visteria ţării; sumă fixă,

gloabă, plătită anual, contribuabilul fiind scutit de orice alt bir. Ruptaş = contribuabilul care, plătind darea numită ruptă, era scutit de orice bir

ruşfeturi (rufeturi) – corporaţii, bresle

S saivan – cort deschis, adăpost sangeac (sângeac)

– unitate administrativă; subîmpărţire a unui paşalâc; steag, însemn dat domnilor Ţărilor Române, egali demnitarilor turci care guvernau provinciile; sangeac-bei = guvernatorul unui sangeac

saraf (zaraf) – bancher, zaraf sarai – palat saraşcher – comandant suprem, comandant de armată, ministru de

război sălişte (selişte) – vatra satului; locul unui sat părăsit

177

sărindar – rugăciune făcută de preotul ortodox pentru pomenirea

morţilor, timp de 40 de zile Sarasini – musulmani schimi-aga – demnitar turc însărcinat cu instalarea domnilor sculă – bijuterie, podoabă scutelnic – om scutit de impozit către domnie în folosul unui boier

sau mânăstire seim (săim) – dietă, parlament (la polonezi) seimeni (siimeni) – mercenari ce formau garda domnului serdar – boier de rang mijlociu, având atribuţii administrative şi

militare la graniţă; comandant sârg (de) – repede, îndată; sârgui (a), a sili slobozie – „sat de milă”, aşezare sătească nouă sau repopulată, scutită

de dări şi slujbe pe un termen limitat sluger (sulger) – dregător cu sarcina de a aproviziona curtea domnească şi

oastea ţării cu carne smintit – stricat, prăpădit sobol – samur (blană de samur) soroc – termen; carte de soroc, citaţie spahiu – soldat călăreţ la turci; deţinător de fief; datora serviciul

militar cu cal. Dacă veniturile fiefului depăşeau 20.000 aspri acesta se numea ziamet; sub 20.000 de aspri, timar

spătar – înalt dregător la curtea domnească, purta la festivităţi sabia şi buzduganul domnului; mare spătar = comandantul suprem al armatei în lipsa domnitorului; spătărie = sala tronului din palatul domnesc

staroste – şeful unei bresle; conducător, guvernator steag – unitate militară cu un efectiv de aproximativ 200 de

oameni stâlpi (a) – a hotărnici stolnic – dregător care purta grija mesei domneşti strânsoare – apăsare, supărare, constrângere subaş (muteselim) – mic funcţionar turc cu atribuţii administrative; şef de

district ce asculta de sangeac-bei sobor – sobor; adunare bisericească solac (turc-solac) – ienicer soţii – părtaşi, tovarăşi sulger – dregător care se ocupa cu aprovizionarea cu carne a curţii

domneşti şi a armatei

178

Suret – copie (a unui act, a unei scrisori) surguci – mănunchi de pene rare, bătut în pietre scumpe, ce

împodobea căciula domnească sultan – prinţ, suveran, monarh; titlu dat împăraţilor şi principilor

tătari, otomani

Ş şah – împărat (la perşi) şeic-Islam – muftiul capitalei; după Mehmed II a căpătat preeminenţă

efectivă asupra celor din provincie şenlic – manifestaţie şeică – luntre şerif – guvernator al oraşului sfânt Mecca şeriat – lege musulmană; colecţie de legi islamice şetrar (şătrar) – dregător însărcinat cu aranjarea şi paza corturilor în timp

de război şleahtă – mica nobilime poloneză şoltuz – mai marele într-un târg sau oraş; împreună cu pârgarii

reprezenta târgul (oraşul) în raporturile cu domnul şi dregătorii

şugubină (duşegubină)

– păcat grav, nelegiuire, crimă; amendă pentru omucidere, tâlhărie sau adulter

T tain – raţie de hrană taler – monedă de argint talhâş (telhiş) – raport înaintat de marele vizir sultanului prin care se

argumenta numirea, confirmarea sau înlocuirea domnilor români

tambură – instrument muzical oriental cu corzi taxă – termen ce desemna diferite obligaţii ale populaţiei aservite

faţă de stăpânul feudal sau faţă de stat tefterdar – dregător care avea în grijă finanţele statului; ministru de

finanţe la turci tezkere (rom. taşcherea)

– răvaş, înscris, dovadă

timar – feudă cu venit anual până la 20.000 de aspri, deţinută de timariot (spahiu cu feudă)

topciu – tunar tőre (yasa, kanun) – dispoziţii legale, expresie a voinţei suveranului

179

Tricesima – taxă echivalentă cu a 30-a parte din valoarea mărfii tugra – monogramă imperială (pecete) tui (tug) – steag turcesc făcut din cozi de cal. Numărul tuiurilor

desemna poziţia socială a celui care le primea; beiler-bei-ul avea dreptul la 2 sau 3 tuiuri; sanciak-bei-ul la unul. Domnii Ţărilor Române aveau două tuiuri

Ţ ţiitoare – concubină, ibovnică ţinut – unitate administrativă în Moldova, corespunzătoare

judeţului din Ţara Românească

U ughi – monedă de aur ungurească uric – loc provenit din moştenire; posesiune de veci; act

domnesc de întărire a posesiunii; prin extindere, act vechi universitate – comunitate etnică sau socială învestită de suveran cu

existenţă juridică şi politică privilegiată. Universitatea saşilor (Universitas saxonum) s-a format prin unificarea scaunelor şi districtelor săseşti

V vadra – unitate şi instrument de măsurat lichide validé-sultan – sultana mamă varvar – rău, brutal vatan – patrie văcărit – dare pe vite vădrărit – impozit pe vinul vândut în ţară sau exportat vătaf (vătah, vătaş, vătav)

– dregător provincial cu atribuţii cu caracter fiscal, administrativ, judecătoresc şi militar; dregător care răspundea de aprozi sau de copiii de casă; supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o Mânăstire

vătăman – slujbaş local folosit la încasarea dărilor; ajutor de vornic vecin – ţăran dependent, iobag vel – mare (în legătură cu titulatura unui boier) venetic – veneţian viclean – trădător, conspirator, fals vig – balot de pânză, de stofă vigesimă – taxă vamală încasată asupra mărfurilor importate,

exportate sau în tranzit, reprezentând a 20-a parte din cantitatea ori valoarea lor

180

viglu – obligaţia locuitorilor oraşelor din Ţara Românească de a asigura paza acestora în timpul nopţii

vilaet (eyalet) – provincie guvernată de paşă cu 3 tuiuri (beiler-bei). Vilaietul se subdiviza în sangeac-uri sau livas-uri, guvernate de paşi cu 1 sau 2 tuiuri. Sangeacul se subdiviza în kazas-uri care, la origine, erau de resortul unui kadi (judecător de drept musulman) şi care au devenit apoi circumscripţii administrative

vistiernic – mare dregător, se îngrijea de veniturile ţării vizir – demnitar turc, cu atribuţii de prim-ministru. Marele vizir

era deţinătorul sigiliului de stat vlastel (vlastelin) – prim sfetnic volnic – liber, independent, autonom vornic – mare dregător de curte, însărcinat cu supravegherea curţii,

conducea treburile interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti, locţiitor al domnului în probleme judecătoreşti

vrajbă – ceartă, duşmănie Z zaherea (zahara) – provizii alimentare pe care Ţările Române erau obligate să

le pună la dispoziţia oştilor otomane zamcă – fortificaţie zamfir – safir zapis – tranzacţie, act de învoială, contract, dovadă scrisă zălog – amanet zeefet – manifestaţie, chef zemlea – ţară, ţinut, pământ zlot – monedă de argint, iniţial de aur zorba – revoltă, ceartă, scandal

181

REPERE CRONOLOGICE

Istoria României Istoria universală

1324 – Prima menţiune a lui Basarab ca domn al Ţării Româneşti

1316-1341 – Domnia lui Gedymin, mare cneaz al Lituaniei

1324-1328 – Lupta Ţării Româneşti împotriva tătarilor; extinderea teritoriului ţării spre est până la gurile Dunării

1325-1340 – Domnia lui Ivan Kalita (din 1328 mare cneaz al Moscovei); începutul centralizării teritoriilor ruseşti în jurul Moscovei

1325 – O oaste românească din nordul Moldovei participă, alături de ruteni şi lituanieni, la lupta armatei polone, condusă de regele Wladislaw I Lokietek, împotriva markgrafului de Brandenburg

1330 iulie 28 – Bătălia de la Velbujd (azi Kiustendil)

1330 nov. 9-12 – Victoria lui Basarab I la Posada (probabil în Loviştea) asupra lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei

1331-1355 – Domnia lui Ştefan IV Duşan, ţar al sârbilor

1332 oct. 4 – Sunt menţionaţi în sud-vestul Moldovei „puternicii acelor locuri”, care au ocupat „posesiunile şi bunurile episcopatului catolic al Milcoviei”

1331-1371 – Domnia ţarului Bulgariei Ioan Alexandru

1334-1335 – Prima menţiune documentară a oraşului Baia (Civitas Moldaviae)

1333-1370 – Domnia lui Cazimir III cel Mare, rege al Poloniei

c. 1337-1338 – Tătarii cuceresc oraşul – port Vicina

1333-1378 – Carol de Luxemburg, rege al Boemiei din 1346; din 1355 împărat al „Sfântului Imperiu roman” sub numele de Carol IV

182

1339 – Portulanul lui Angelino Dulcert cuprinde o menţiune referitoare la marele drum de comerţ, Marea Neagră – Liov – Marea Baltică

1335 – Alianţa defensivă încheiată la Vişegrad între regii Ungariei, Boemiei şi Poloniei

1340 – Prima menţiune a târgului Siret 1337 – Începutul Războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-1453)

1343 – Basarab I recunoaşte suzeranitatea regelui Ludovic I de Anjou

1339 – Construcţia Kremlinului

1343 sau 1345 – Campania împotriva tătarilor, condusă de Andrei Lackfi, comitele secuilor, la care participă şi români maramureşeni

1342-1382 – Domnia lui Ludovic cel Mare, rege al Ungariei

1345 – Menţionarea românilor din Transilvania, sub forma Olachi Romani, într-o scrisoare a papei

1345-1377 – Olgierd, cneaz al Lituaniei

1349-1350 – Epidemia de ciumă neagră în Transilvania face numeroase victime

1347-1349 – Ciuma neagră face ravagii în Europa: dispariţia a 25%-30% din populaţie

1355 – Reprezentanţi ai românilor participă la Adunarea Stărilor de la Cluj

1348 – Întemeierea Universităţii din Praga

1358 iun. 28 – Primul privilegiu comercial cunoscut acordat negustorilor braşoveni pentru Ţara Românească

1349 – Ştefan Duşan promulgă la Skoplje un zakonik (cod de legi)

1359 – Voievodul maramureşan Bogdan trece în Moldova, alungă pe Balc şi este recunoscut ca voievod şi domn

1358 mai 28 – iun. 24 – Jacqueria

- mai – Recunoaşterea mitropoliei Ţării Româneşti

1361-1362 – Adrianopolul este cucerit de turci

c. 1365 – Vladislav I (Vlaicu Vodă) bate primele monede ale Ţării Româneşti

1364 – Întemeierea Universităţii din Cracovia

1368 ian. 20 – Domnul Ţării Româneşti le confirmă braşovenilor privilegiile comerciale în Ţara Românească

1365 – Întemeierea Universităţii din Viena

183

1370 oct. – Înfiinţarea mitropoliei de la Severin, în frunte cu Daniil Critopol

1370-1382 – Uniunea personală sub conducerea lui Ludovic I de Anjou între Ungaria şi Polonia

1371 mart. 9 – Întemeierea unei episcopii catolice la Siret, Capitala Moldovei

1371 sept. 26 – Bătălia de la Cirmen, pe râul Mariţa

c. 1376 – John Wiclif, profesor la Universitatea din Oxford, condamnă corupţia clerului; împreună cu Purvej şi Nicolas de Hereford, realizează traducerea Bibliei în limba engleză

c. 1377 – Petru I bate primele monede ale Moldovei, groşi de argint

1378 – Începutul Marii Schisme în Occident

1377 iun. 7 – Război între Radu I, domn al Ţării Româneşti, şi Ludovic I de Anjou. Pierdarea de către domnul român a feudelor din Transilvania

1381 – Izbucnirea răscoalei conduse de Wat Tyler

1378 – Zidirea, în primă formă, a Castelului Bran

1375 aug. 14 – Unirea polono-lituaniană

1385 oct. 3 – Menţionarea primului judeţ în Ţara Românească, judeţul Jaleş

1389 iun. 15 – Bătălia de la Kosovo; Murat I ucis de Miloş Kobilović

1386-1418 – Ţara Românească, sub conducerea lui Mircea cel Bătrân, cunoaşte cea mai mare întindere teritorială

1389-1427 – Domnia în Serbia a lui Ştefan Lazarević

1387 – Ivanco încheie la Pera un tratat de pace şi de comerţ cu genovezii

1393 iul. 17 – Turcii cuceresc ţaratul de Târnovo, stăpânit de Ivan Şişman

1387 – Petru I Muşat, domn al Moldovei, recunoaşte suzeranitatea regelui Poloniei, Wladislaw Jagello

1396 sept. 26 – Bătălia de la Nicopole; turcii pun capăt existenţei ţaratului de Vidin

1388 – Menţionarea oraşului-cetate Suceava, drept capitală a Moldovei

1397 – Atena este cucerită de turci

1391 dec. 27 – Menţionarea Banului ca dregător în Ţara Românească

1392 – Prima menţiune documentară cunoscută a Bucovinei, desemnând partea de nord-vest a Moldovei

184

1392 mart. 30 – Roman I se intitulează domn al Moldovei „de la munte până la Mare”

1394 oct. 10 – Prima bătălie „de la Rovine” lângă Argeş

1395 mai 17 – A doua bătălie „de la Rovine” probabil pe Jiu, lângă Craiova

1400 apr. 23 – 1432 ian. 1 – Domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova

1401 – Iosif este recunoscut ca mitropolit al Moldovei

1402 – Aducerea la Suceava de la Cetatea Albă a moaştelor Sf. Ioan cel Nou

1402 – Bătălia de la Ankara. Baiazid I cade prizonier

1406 după nov. 23 – Întrevederea de la Severin dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg

1403 mart. 2 – Moare Baiazid I

1408 sept. 16 – Menţionarea în documente a primului ţinut din Moldova, ţinutul Romanului

1408 – Sigismund de Luxemburg creează Ordinul Dragonului

1409-1411 – Mircea cel Bătrân se află la apogeul puterii sale

1410 – Sigismund de Luxemburg devine şi împărat al Germaniei

1413 aug. 6 – Privilegiul de comerţ dat de Mircea cel Bătrân braşovenilor

1410 iul. 15 – Bătălia de la Grűnwald

1417 – Turcii ocupă Dobrogea şi fortificaţiile de pe malul stâng al Dunării, Giurgiu şi, probabil, Turnu

1412 mart. 15 – Tratatul polono-ungar de la Lublau

1419 – Eşecul încercării turcilor de a pune stăpânire pe cetatea Severin

1415 iul. 6 – Jan Hus este ars pe rug

1420 – Primul atac al turcilor asupra Moldovei

1416 mai 29 – Bătălia de la Gallipoli, în care flota veneţiană o distruge pe cea otomană

1422 – Călăreţi moldoveni participă alături de poloni, la asediul cetăţii Marienburg, împotriva cavalerilor teutoni

1417 nov. 11 – Sinodul de la Constanţa (Germania); sfârşitul Marii Schisme din biserica catolică

1426 – Alexandru cel Bun pune stăpânire pe Chilia

185

1430 – Iancu de Hunedoara intră în serviciul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg

1431 mart. 5 – Menţionarea husiţilor în Moldova

1436 toamna – Campanie de jaf a turcilor în Transilvania

1437-1438 – Marea răscoală a ţăranilor din Transilvania (Răscoala de la Bobâlna)

1437 sept. 16 – Crearea Uniunii celor trei ordine privilegiate din Transilvania (Unio trium nationum) şi excluderea românilor din viaţa politică

1438 – Iancu de Hunedoara devine ban al Severinului

1439 oct. 27 – Moare regele Ungariei Albert de Habsburg; este ales ca rege Vladislav, regele Poloniei

1441 mart. 7 – Iancu de Hunedoara ajunge voievod al Transilvaniei

1440 – Invenţia tiparului

1441 iun. 25 – Prima menţiune a Adunării ţării în Moldova

1442 sept. 2 – Victoria de pe Ialomiţa; a marcat începutul campaniilor ofensive ale lui Iancu de Hunedoara împotriva Imperiului Otoman

1443-1444 – „Campania cea lungă” 1444 nov. 10 – Bătălia de la Varna c. 1445-1455 – Imprimarea de către

Gutenberg a primelor cărţi 1446 iun. – Iancu de Hunedoara devine guvernator al Ungariei

1445-1485 – Războiul celor două Roze

1448 oct. 17-19 Bătălia de la Kosovo 1447-1492 – Domnia lui Cazimir IV, regele Poloniei

1450 febr. 11 şi iul. 5 – Alianţa lui Bogdan II domn al Moldovei, cu Iancu de Hunedoara, regent al Ungariei

1451 – Originea latină a românilor, recunoscută de umanistul italian Paggio Bracciolini

186

1453 – Flavio Biondo, istoric italian, afirmă latinitatea limbii române

1453 mai 29 – Căderea Constantinopolului sub stăpânirea otomană

1455 oct. 5 – Ultimatumul adresat domnului Moldovei Petru Aron de sultanul Mehmed II prin care îi cere plata unui tribut de 2000 galbeni

1453 – Sfârşitul Războiului de 100 de ani

1456 mart.-mai – Adunarea de la Vaslui; se acceptă plata haraciului de 2000 galbeni anual către Poartă

1456 – Cucerirea definitivă a Atenei

1456 iul. 23 – Strălucita victorie de la Belgrad, repurtată de Iancu de Hunedoara

1448-1471 – Domnia în Cehia a lui George Podebrad, autorul unui proiect de uniune europeană, destinat să asigure pacea pe continent (1464)

1456 aug. 22 – 1462 nov. – Domnia lui Vlad Ţepeş

1458-1490 – Domnia lui Matia Corvin, regele Ungariei

1457 apr. 14 – 1504 iul. 2 – Moldova sub Ştefan cel Mare cunoaşte cea mai mare întindere teritorială

1459 – Turcii ocupă Semendria; sfârşitul despotatului sârb

1459 sept. 20 – Prima menţiune documentară a cetăţii Bucureşti

1460 Fundarea celei dintâi Burse comerciale din Europa, la Anvers

1462 iun. 16 – Vlad Ţepeş execută celebrul atac de noapte asupra taberei turceşti

1461 sept. – Imperiul bizantin de Trapezunt cade sub turci

1465 ian. 23-25 – Ştefan cel Mare cucereşte Chilia

1462-1505 – Domnia marelui cneaz al Moscovei, Ivan III Vasilievici

1467 dec. 14-15 – Lupta de la Baia 1466 – Pacea de la Torun 1475 ian. 10 – Bătălia de la Vaslui 1473-1546 – Martin Luther 1476 iul. 26 – Bătălia de la Valea Albă – Războieni

1484-1531 – Ulrich Zwingli

1484 iul. 6 – aug. 5 – Cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe de sultanul Baiazid II

1485 sept. 15 – Ştefan cel Mare prestează omagiu regelui Cazimir IV Jagello

1485 nov. 16 – Bătălia de la Cătlăbuga 1486 mart. 6 – Bătălia de la Şcheia

187

1487 – Tratatul de pace dintre Ştefan cel Mare şi turci

1490 vara – Campania lui Ştefan cel Mare în Pocuţia şi integrarea ei Moldovei

1490 apr. 6 – Moare regele Ungariei Matia Corvin

1493 ian. 10 – Se naşte la Sibiu Nicolaus Olahus

1492 ian. 2 – Sfârşitul Reconquistei spaniole

1497 oct. 26 – Lupta din Codrii Cosminului

1492 aug. 3 – 1493 mart. 15 – Prima călătorie a lui Cristofor Columb spre America

1498 iun.-iul. – Campania moldovenească în Polonia

1499 apr. 16 – Tratat de pace moldo-polon

1501 – Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii

1504 iul. 2 – Încetează din viaţă Ştefan cel Mare

1505-1509 – Conflict moldo-polon 1506-1548 – Domnia lui Sigismund I regele Poloniei

1508 nov. – Prima carte tipărită în Ţara Românească, Liturghierul lui Macarie

1509-1564 – J. Calvin

1512-1517 – Construirea bisericii episcopale din Curtea de Argeş

1513-1521 – Pontificatul lui Leon X

1514 apr. – iul. 15 – Războiul ţărănesc condus de Gh. Doja

1514 – Ocuparea Smolenskului de Vasile III

1517-1522 – Luca Arbore, portarul Sucevei, exercită autoritatea politică, ca tutore al lui Ştefăniţă

1514 – Ocuparea Tabrizului de Selim II

1518-1521 – Neagoe Basarab redactează Învăţăturile către fiul său Teodosie

1515-1547 – Domnia lui Francisc I, regele Franţei

1518 – Convenţie moldo-polonă pentru reglementarea litigiilor de graniţă

1516 – Începutul domniei lui Carol I, întemeietorul dinastiei de Habsburg în Spania

1520 – Gavril Protul scrie din porunca lui Neagoe Basarab Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintele nostru Nifon Patriarhul Ţarigradului

1517 – Victoria lui Selim II asupra mamelucilor; ocuparea Egiptului

188

1520 iul. 9 – Prima hotărnicie păstrată privind fixarea hotarului dintre Transilvania şi Ţara Românească, în nordul Olteniei

1517 oct. 31 – Începutul Reformei. Martin Luther lipeşte pe uşa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze împotriva indulgenţelor

1521 iun. 29-30 – Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului; primul text, care s-a păstrat, redactat în limba română

1519 iun. 28 – Carol I al Spaniei este ales împărat al „Sfântului imperiu roman de naţiune germană”, sub numele de Carol V (Carol Quintul)

1522-1529 – Domnia lui Radu de la Afumaţi

1520-1566 – Domnia lui Soliman Magnificul

1523 ian.-sept. – Conflictul dintre domnul Moldovei, Ştefăniţă, şi marea boierime; Luca Arbore este destituit şi executat (apr.)

1521 – Dieta de la Worms

1526 – La Biserica episcopală din Curtea de Argeş, zugravul Dobromir din Târgovişte termină execuţia ansamblului de pictură murală

1521 aug. 29 – Soliman Magnificul cucereşte Belgradul

1527 – Răscoala condusă de Ivan Nenada („Ţarul Negru”)

1524 iun. 27 – Începutul marelui război ţărănesc german

1529 ian. 2 – Radu de la Afumaţi este ucis, împreună cu fiul său Vlad, la Râmnicu-Vâlcea

1526 aug. 29 – Bătălia de la Mohács

1529 ian 22 – Bătălia de la Feldioara 1526 nov. 10 – Ioan Zápolya este încoronat ca rege al Ungariei la Szekesfehérvár (Alba Regală)

1530 – Petru Rareş construieşte Mânăstirea Probota

1526 dec. 17 – Ferdinand de Habsburg este ales rege al Ungariei la Pozsony

1531 aug. 22 – Bătălia de la Obertyn 1529 – Campania lui Soliman Magnificul în Ungaria şi Austria; primul asediu al Vienei

1535 – Ioan Honterus întemeiază o tipografie la Braşov

1533-1584 – Domnia lui Ivan cel Groaznic; în 1547 ian. 14 ia titlul de ţar

1536 – Nicolaus Olahus afirmă în scris unitatea de neam şi originea latină comună a muntenilor, moldovenilor şi transilvănenilor

1534 aug. 15 – Ignaţiu de Loyola întemeiază ordinul Iezuiţilor

189

1538 febr. 24 – Pacea de la Oradea 1534 nov. – Heric VIII al Angliei rupe

cu papalitatea; se declară „protector” şi căpetenie supremă unică a clerului englez

1538 aug. – Campania turcilor în Moldova; anexarea Bugeacului şi a fortăreţei Tighina (Bender)

1536 febr. – Tratatul de alianţă franco-otoman

1539-1540 – Oraşul Brăila este ocupat de turci

1536 – Jean Calvin se stabileşte la Geneva şi organizează aici o republică teocratică (1541-1564)

1542 – Turcii înfiinţează raiaua Brăilei 1540 sept. 27 – Papa confirmă crearea ordinului Iezuiţilor

1542 mart. 1 – Tratatul dintre Petru Rareş şi markgraful Ioachim II de Brandenburg

1541 aug 29 – Ungaria centrală este transformată în paşalâc cu centrul la Buda

1543 – Ioan Honterus fixează reguli noi de organizare a învăţământului (Constitutiones Scholae Coronensis)

1541 oct. – Dieta din Debreţin recunoaşte suzeranitatea Porţii asupra Transilvaniei, care devine un principat autonom, vasal al Imperiului otoman

1544 – Filip Moldoveanu tipăreşte la Sibiu prima carte în limba română, Catehismul românesc

1545-1563 – Conciliul din Trento (1545-1547; 1551-1552; 1562-1563)

1546 – Întemeierea „morii de hârtie” de la Braşov de către negustorii Hans Fuchs şi Johannes Benkner

1548-1572 – Domnia lui Sigismund II August, regele Poloniei

1550 – Introducerea oficială a confesiunii luterane în Transilvania

1556-1598 – Domnia lui Filip II, regele Spaniei

1551-1553 – La Sibiu, sub îngrijirea lui Filip Moldoveanu, se tipăreşte un Evangheliar cu text paralel slavon şi român

1558-1603 – Domnia reginei Elisabeta I a Angliei

1552 iul. 26 – Banatul, Timişoara şi o parte din Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalâc cu centrul la Timişoara

1561 – Madridul devine capitala Spaniei

1557 ian. 14 – Apare la Braşov Octoihul în limba slavonă, prima carte tipărită de diaconul Coresi

1562-1598 – Războaiele religioase în Franţa

190

1559 – Introducerea învăţământului în limba română la Şcoala din Şcheii Braşovului

1560 – Cel mai vechi manuscris românesc datat, Apostolul popii Bratu din Braşov, cu text slavon şi românesc

1561 – Prima Evanghelie tipărită în limba română la Braşov

1562-1563 – Emisiunile monetare ale lui Despot Vodă (monede de argint, dinar, taler, ort şi de aur, ducat)

1562 aprilie-iunie – Răscoala secuilor 1563-1564 – Înfiinţarea Şcolii Latine (Schola latina) de la Cotnari

1563 mai 13 – Primul document cunoscut emis de judeţul şi pârgarii oraşului Bucureşti

c. 1564 – Coresi tipăreşte la Braşov Tâlcul Evangheliilor, scriere de propagandă calvină

1566-1579 – Revoluţia în Ţările de Jos împotriva dominaţiei spaniole; exe-cutarea la Bruxelles a conducătorilor opoziţiei nobiliare, contele Egmond şi amiralul Hoorn

1570 Tratatul de la Speyer dintre împăratul Maximilian II şi Ioan Sigismund

1571 – Deschiderea Bursei din Londra 1572 febr.-1574 iun. – Domnia lui Ion Vodă cel Cumplit

1571 oct. 7 – Bătălia de la Lepanto

1573 – Ion Vodă cel Cumplit bate o monedă de aramă, accea

1572 aug. 24 – Noaptea Sf. Bartolomeu; masacrarea hughenoţilor la Paris

1574 apr. 14 – Lupta de la Jilişte 1575 dec. 14 – Alegerea principelui transilvănean Ştefan Báthory ca rege al Poloniei

1581 – Întemeierea Universităţii din Cluj

1581 – Întemeierea Companiei Levantului

191

1582 iul. 14 – Palia de la Orăştie 1581 iul. 26 – Provinciile din nordul Ţărilor de Jos se proclamă independente de Spania

1582-1584 – Construirea mânăstirii Suceviţa

1583 – Praga devine reşedinţa împăratului Rudolf II

1583 iul.-1584 apr. 6 – Domnia lui Petru Cercel

1587 – Prinţul suedez Sigismund Vasa este ales rege al Poloniei ca Sigismund III

1588 iul. 31 aug. – Înfrângerea „invincibilei armade”

1589-1610 – Domnia lui Henric IV, regele Franţei

1591 – Mihai Viteazul zideşte mânăstirea Mihai Vodă (Bucureşti)

1593 sept. – Mihai Viteazul devine domn al Ţării Româneşti

1594 nov. – Începutul războiului antiotoman al Moldovei şi Ţării Româneşti

1595 mai 20 – Tratatul de la Alba Iulia dintre Ţara Românească şi Transilvania

1595 iun. 3 – Ştefan Răzvan recunoaşte suzeranitatea lui Sigismund Báthory

1595 aug. 13/23 – Bătălia de la Călugăreni

1596 oct. – Uniunea de la Brest. O parte a bisericii ortodoxe din Polonia, recunoaşte autoritatea papală, formând biserica unită

1597 – Marele logofăt Teodosie Rudeanul redactează o cronică închinată lui Mihai Viteazul

1598 iun. 9 – Tratatul dintre Rudolf II şi Mihai Viteazul, încheiat la Mânăstirea Dealu

1598 apr. 13 – Edictul din Nantes; libertatea cultului protestant

1599 oct. 18/28 – Bătălia de la Şelimbăr

192

1599 oct. 21/1 nov. – Mihai Viteazul intră în Alba Iulia

1600 mai – Mihai Viteazul intră în Moldova, realizând prima unire a românilor

1600 sept. 18 – Lupta de la Mirăslău; Mihai Viteazul este înfrânt de Gh. Basta

1601 aug. 3/13 – Lupta de la Guruslău; forţele unite ale lui Mihai Viteazul şi Gh. Basta înfrâng pe Sigismund Báthory

1601 aug. 9/19 – Mihai Viteazul este ucis pe Câmpia Turzii din ordinul lui Gheorghe Basta

193

DOMNI, VOIEVOZI ŞI PRINCIPI DIN ŢĂRILE ROMÂNE

PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

Ţara Românească Moldova Transilvania

Mercuriu, „principele” Transilvaniei (1103, 1111, 1113)

Leustachiu (Eustachiu), voievod (1176)

Legforus (1199-1200) Jula (Gyula), voievod şi

comite de Alba din Transilvania (1201)

Nicolaus (1201-1202) Benedictus (1202-1206) Smaragdus (1206-1208) Benedictus (a doua oară)

(1208-1209) Mihai (1209-1212) Bertholdus, arhiepiscop de

Calocea şi voievod (1212-1213)

Nicolaus (1213) Jula (Gyula) (a doua oară)

voievod şi comite de Solnoc (1213-1214)

Simion (Simon) (1215) Ipolit (Ipóth) (1216-1217) Rafael (Rafain) (1217-1218) Neuka (Nevke) (1219-1221) Paulus (1221 Mihail (a doua oară) (1222) Pousa (Pózsa) (1227-1231) Jula (Gyula) (1231-1233) Dionisie (1233-1234) Serafin (1235)

194

Litovoi (ante 1247-c.1273) voievod local în dreapta Oltului

Pousa (Pózsa) (a doua oară) (1235-1241)

Seneslau, voievod la Argeş (1247)

Laurenţiu (1242-1252)

Irnerius (Ernye) (1260) Ladislau (1263-1264) Nicolaus (1264-1267) Bărbat (c. 1273-c.1290) Matei (1270-1272) Nicolaus (a doua oară) (1272-

1273) Ioan (1273) Nicolaus (a treia oară) (1273-

1274) Matei (1274-1275) Ladislau (1275) Ugrîn (1275-1276) Matei (a treia oară) (1276) Nicolaus (1277) Finta (1278-1279) Ştefan (1280) Roland (Lorand) (1282) Apor (Opar) (1283) Roland (Lorand) (a doua

oară) (1284-1285) Moise (Moius) (1289) Tihomir-Tugomir (Tocomerius) (c. 1290-c.1310)

Roland (Lorand) (a treia oară) (1290-1291)

Ladislau (a doua oară) (1291-1292)

Roland (Lorand) (a patra oară) (1293-1297)

Ladislau (a treia oară) (1297-1301)

Simion (Simon) (1301) Roland (Lorand) (1301) Ladislau (1307)

195

Roland (Lorand) (1307) Ladislau (1309-1313) Basarab, fiul lui Tihomir (c. 1310-1352)

Nicolae (1315-1318)

Doja (Dosza) (1318-1321) Toma de Szécsény (1322-

1342) Nicolae (1343-1344) Ştefan Lackfi (1345-1350) Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab I (1352-1364 nov. 16)

Dragoş (c.1352-1353) Toma (1351)

Vladislav I (Vlaicu) (1364-c. 1377)

Sas (c.1354-c.1358) Nicolae Kont (1357-1356)

Radu I (c. 1377-c.1383) Balc, fiul lui Sas (1359)

Ştefan (1351-1352)

Dan I (c.1383-1386) Bogdan I din Maramureş (c. 1359-1365)

Andrei Lackfi (1356-1359)

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Laţcu (1365-c.1374) Dionisie Lackfi (1359-1367)

Vlad (Uzurpatorul) (10 oct. 1394-1397 vara)

Petru I Muşat (c.1374-c.1391)

Nicolac Lackfi (1368)

Roman I (c. 1391-1394)

Emeric Lackfi (1369-1372)

Ştefan I (1394-1399) Ştefan Lackfi (1373-1375)

Juga (1399-1400) Ladislau de Losoncz (1376-1391)

Alexandru cel Bun (1400-1432)

Emeric Bebek (Bubek) (1392-1394)

Frank de Sécsény (1394-1395)

Ştibor de Stiboricz (1395-1413)

Mihail I (1418-1420) Nicolae Csáki (1402-1403) Dan II (1420-1431) Ioan Tamàsi (1404-1408) Radu II Prasnaglava (1421-1423; 1424-1426;1427)

Stibor de Stiboricz (a doua oară) (1410-1414) vacant 1414

196

Alexandru I (Aldea) (1431-1436)

Iliaş (1432-1433) Nicolae Csáki (a doua oară) (1415-1426) vicevoievod

Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1446)

Ştefan II (1433-1435) Lorand Lepeş (1415-1436)

Mircea, fiul lui Vlad Dracul (1442)

Iliaş şi Ştefan II, asociaţi la domnie (1435-1442)

Ladislau Csáki (1426-1438)

Basarab II (1442-1443) Ştefan II (1442-1444) Petru Cseh (1436-1439) Vladislav II (1446-1456)

Ştefan II şi Petru II, asociaţi la domnie (1444-1445)

Dezideriu de Losoncz (1438-1440)

Ştefan II (1445-1447) Ladislau Jakes (1441) Petru II şi Roman II,

asociaţi la domnie (1447)

Iancu de Hunedoara (1441-1456)

Roman II (1447-1448) Nicolae de Ujlac (1441-1467) Petru II (1448-1449 –

pretendent Ciubăr 1448-1449)

Alexăndrel (1449) Bogdan II (1449-1451) Petru Aron (1451-

1452)

Alexăndrel (1452-1454)

Vlad Ţepeş (1456-1462)

Petru Aron (1454-1455)

Alexăndrel (1455) Radu cel Frumos (1462-2475)

Petru Aron (1455-1457)

Ioan de Rozgony (1458-1460)

Basarab (cel Bătrân) (Laiotă) (1473-1474; 1475-1476)

Ştefan cel Mare (1457-1504)

Sigismund de Szentgyőrgy (1459)

Vlad Ţepeş (1476) Ioan Pongrácz (1459) Basarab Laiotă (1476-1477)

Mihail Szilagy (1460)

197

Basarab cel Tînăr (Ţepeluş), fiul lui Basarab II (1477-1481)

Ioan Pongrácz (1462-1475)

Mircea, sprijinit de Ştefan cel Mare (1481)

Blasiu Magyar (1473-1475)

Basarab cel Tânăr (1481-1482)

Petru Geréb de Vingard (1477-1479)

Vlad Călugărul (1482-1495)

Ştefan Báthory (1479-1493)

Radu cel Mare (1495-1508)

Bogdan III (cel Orb) (1504-1517); pretendenţi: Petre Mînja (1507-1510); Trifăilă (1514)

Ladislau de Losoncz (1493-1495)

Mihnea cel Rău (1508-1509)

Bartolomeu Drágfi (1495-1499)

Mircea (1509-1510); pretendent: Danciu, fiul lui Basarab cel Tânăr

Petru de Szentgőrgy şi de Bozin (1490-1510)

Vlad cel Tânăr (Vlăduţ) (1510-1512)

Ioan Zápolya (1510-1526) (rege al Ungariei, 1526-1540)

Neagoe Basarab (1512-1521)

Ştefăniţă (1517-1527)

Teodosie (1521); pretendenţi: Dan; Mehmet-bey

Vlad (Dragomir Călugărul) (1521-1522)

Radu de la Afumaţi (1522-1523)

Vladislav III (1523) Radu Bădica (1523-1524)

Radu de la Afumaţi (1524)

Vladislav III (1524) Radu de la Afumaţi (1524-1525)

198

Vladislav III (1525) Radu de la Afumaţi (1525-1529)

Petru Rareş (1527-1538)

Petru de Perény (1526-1529)

Moise (1529-1530) Ştefan Báthory (II) (1529-1533)

Vlad Inecatul (1530-1532)

Ştefan Mailath (1534-1539)

Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535)

Emeric Balassa (1539-1540) Voievodatul vacant, 1541-1551

Radu Paisie (Petru de la Argeş) (1535-1545); pretendenţi: Drăghici, fiul lui Danciu Gogoaşă (1536); Ivan Viezure (1537); Şerban Banul (1539); Laiotă Basarab (1544)

Ştefan Lăcustă (1538-1540) Alexandru Cornea (1540-1541) Petru Rareş (1541-1546)

Ioan Sigismund Zápolya, rege al Ungariei (1540-1551; 1556 sept. 15 (cu regina Isabella); 1559-1571 mart. 14) Gh. Martinuzzi (guvernator) (1541-1551) Andrei Báthory (guvernator) (1552-1553)

Mircea Ciobanul (1545-1552)

Iliaş II Rareş (1546-1551)

Ştefan Dobó şi Francisc Kendi (1553-1556)

Radu Ilie (Hăidăul) (1552-1553)

Ştefan Rareş (1551-1552)

Principi: Ştefan Báthory (voievod 1571-1575); principe (1575-1583); rege al Poloniei (1575-1586)

Pătraşcu cel Bun (1554-1557)

Ioan Joldea (1552)

Mircea Ciobanu (1558-1559)

Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561)

Petru cel Tânăr (1559-1568)

Ioan Despot (Heraclidul) (1561-1563)

Ştefan Tomşa (1563-1564)

Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568) pretendent: Ştefan Mîzgă (1566-1568)

199

Alexandru II Mircea (1568-1574)

Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572)

Cristofor Báthory (Voievod) (1576-1581)

Vintilă (1574) Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574)

Alexandru II Mircea (1574-1577)

Petru Şchiopul (1574-1577); pretendenţi: Creţul 1574; Ioan, fratele Creţului (1575)

Mihnea Turcitul (1577-1583)

Sigismund Báthory (prima oară) (1581-1597)

Ioan Potcoavă (1577-1578)

Petru Şchiopul (1578-1579) pretendenţi: Alexandru Potcoavă (1578); Ctin Potcoavă (1578); Alexandru Vodă (1579)

Petru Cercel (1583-1585) Mihnea Turcitul (1585-1591); pretendenţi: Iliaş, Alexandru Lăpuşneanu, Radu, fiul lui Mircea Ciobanul (1591)

Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareş (1579-1582); pretendenţi: Iliaş Vodă (1582)

Ştefan Surdul (1591-1592)

Petru Şchiopul (1582-1591); pretendenţi: Ivan (1587); Lazăr (1591)

Maria Cristierna, soţia lui Sigismund Báthory (1598); Sigismund Báthory (a doua oară) (1598 aug. 22 – 1599 martie)

Alexandru cel Rău (1592-1593)

Aron Tiranul (1591-1592)

Andrei Báthory (1599 martie –1599 oct. 31

200

Mihai Viteazul (1593-1601)

Alexandru cel Rău (1592) pretendent Ionaşco;

Mihai Viteazul (căpitan general şi consilier, locţiitor al împăratului Rudolf al II-lea în Transilvania (1 nov. 1599-1600 sept); voievod al Ţării Româneşti (1593-1601) şi al Moldovei (1600 mai-1600 sept.)

Nicolae Pătraşcu (1599 nov. - 1600 sept.)

Petre Cazacul (1592) Aron Tiranul (1592-1595)

Sigismund Báthory (a treia oară) (1601)

Ştefan Răzvan (1595) Gh. Basta (general al lui Rudolf al II-lea) şi Mihai Viteazul (1601-1601 aug. 19 (9 stil vechi)

Ieremia Movilă (1595-1600)

Simion Movilă (1600 nov.-1601 iulie)

Mihai Viteazul (1600 mai – înainte de 27 sept.); locţiitori: Udrea, hatman, Andronic, vistier, Sava, armaş; Neagoe, spătar; Marcu Vodă, Preda Buzescu Ieremia Movilă (1600-1606)

201

ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ

Izvoare

Anonymi Geographi, Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), ed. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. II, Bucureşti, 1934.

Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), ed. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Bucureşti, 1934 (2001)

Bogdan I., Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1902

Bogdan I., Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905

Bogdan I., Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913 Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Gh. Guţu, note de N. Stoicescu,

Bucureşti, 1973 Călători străini despre Ţările Române, vol. I-IV, Bucureşti, 1968-1972 Chalcocondil Laonic, Expuneri istorice, ed. V, Grecu, Bucureşti, 1958 Corfus, I., Documente privitoare la istoria României culese din arhivele

polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de I. Bogdan, ediţie

revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase, vol. I (sec. XV - mijlocul

sec. XVIII), întocmit de M. Guboglu şi Mustafa Mehmet, Bucureşti, 1966

Chronicon pictum Vindobonense. (Cronica pictată de la Viena), ed. G. Popa-Lisseanu (Izvoarele istoriei Românilor, vol. XI), Bucureşti, 1937

Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, în Opere, I, Ediţie critică îngrijită de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1965, p. 3-214

Crăciun Ioachim, Cronicarul Szamoskőzi şi însemnările lui privitoare la români, 1566-1608, Cluj, 1928

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I-III, Bucureşti, 1975-1980

Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I-VIII, Bucureşti, 1966-1996

202

Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977

Documente privind istoria României, A.Moldova, veac XVI, vol. I-IV, Bucureşti, 1951-1953

Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veac XVI, vol. I-IV, Bucureşti, 1951-1953

Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. Introducere de Alex. Mareş, Bucureşti, 1979

Documente turceşti privind istoria României, vol. I, 1455-1774, întocmit de Mustafa A.Mehmet, Bucureşti, 1976

Elian, Al., Bălan C., Chircă H., Diaconescu O., Inscripţiile medievale ale României, vol. I, Oraşul Bucureşti, 1395-1800, Bucureşti, 1965

Feneşan, Costin, Documente medievale bănăţene (1440-1653), Timişoara, 1981

Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. II-IV, Bucureşti, 1970-1982 Hurmuzaki, E., Documente privitoare la istoria românilor, vol. III 1, III 2;

IV 2; VIII, XI-XV, Bucureşti, 1888-1900 Ionaşcu, Ion, Bărbulescu Petre, Gheorghe Gheorghe, Relaţiile internaţionale

ale României în documente (1368-1900), Bucureşti, 1971 Ionaşcu, Ion, Bărbulescu Petre, Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale

ale României, 1354-1920, Bucureşti, 1975 Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Contacuzinesc, ediţie

critică de C. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960 Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea,

vol. I (1402-1437), Introducere, ediţie îngrijită, note şi traduceri de Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop, Ioan Drăgan, Cluj-Napoca, 1989

Literatura română veche 1402-1647, Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, I-II, Bucureşti, 1969

Lupta pentru unitate naţională a Ţărilor Române. 1590-1630, Documente externe, publicate de Radu Constantinescu, Bucureşti, 1981

Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I-V, Bucureşti, 1982-1990 Mihaly Ioan I. Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV, Sighet, 1900 Panaitescu P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul,

Bucureşti, 1936 Pippidi Andrei, Mihai Viteazul în arta epocii sale, Cluj-Napoca, 1987 Popa-Lisseanu, G., Românii în izvoarele istorice medievale, Bucureşti,

1939 Popescu, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. C. Grecescu,

Bucureşti, 1963

203

Simonescu D., Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, în „Studii şi materiale de istorie medie”, 3, 1959, p. 7-99

Tocilescu, Gr., 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931

Ureche Gr., Letopiseţul ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, ed. a II-a, Bucureşti, 1958

Veress A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. I-VII, Bucureşti, 1929-1934

Lucrări generale

Bărbulescu M., Deletant K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998 (2004)

Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997 (1999)

Durandin C., Istoria românilor, traducere, Iaşi, 1998 Fischer-Galaţi, S., Giurescu, Dinu C., Pop, Ioan-Aurel, Istoria românilor.

Studii critice, Cluj-Napoca, 1998 Georgescu Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre,

ediţia a III-a, Bucureşti, 1992 Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti şi vol. IV. De la

universalitatea creştină către Europa „patriilor”, Bucureşti, 2001

Pop, I.A., Bolovan I., Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, 2004 Ştefănescu, Ştefan, Istoria medie a României. Principatele Române.

Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1992 Lucrări speciale

Achim, Viorel, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1997 Andreescu Mihail, Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în

secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1999 Andreescu Ştefan, Restitutio Daciae (Relaţiile politice dintre Ţara

Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1526-1593), Bucureşti, 1980; vol. II (Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659), Bucureşti, 1989; vol. III (Studii cu privire la Mihai Viteazul), 1997

204

Andreescu Ştefan (coord.), Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), Bucureşti, 1997

Anghel Gh., Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986

Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ed. a II-a, Bucureşti, 1993

Bârsănescu, Ştefan, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (sec. X-XVI), Bucureşti, 1971

Bârzu Ligia, Brezeanu, Stelian, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991

Berza, M., Pentru o istorie a vechii culturi româneşti. Culegere de studii, ed. A. Pippidi, Bucureşti, 1985

Bichicean, Gh., Adunări de stări în Ţările Române. Congregaţiile generale în Transilvania voievodală, Sibiu, 1998

Bocşan N., Lumperdean I., Pop I.A., Etnie et confession en Transylvanie (du XIII-e au XX-e siècles), Cluj-Napoca, 1996

Brătianu Gh. I., Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ed. Victor Spinei, Bucureşti, 1988, 2 vol.

Brătianu Gh. I., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, ed. a II-a, Bucureşti, 1995

Brătianu Gh. I., Adunările de Stări în Europa şi în Ţările Române în evul mediu, Bucureşti, 1996

Brezeanu Stelian, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, 2002

Cantacuzino, Gh. I., Cetăţi medievale din Ţara Românească. Secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1981 (2001)

Cazacu M., L’Histoire du prince Dracula en Europe Centrale et Orientale (XVe siècle), Genève, 1988

Căzan Ileana, Habsburgi şi Otomani la linia Dunării. Tratate şi negocieri de pace 1526-1576, Bucureşti, 2000

Căzan Ileana, Denize Eugen, Ţările Române şi marile puteri europene în secolele XV-XVI, Bucureşti, 2001

Chihaia P., De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, Bucureşti, 1976

Chihaia P., Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească, München, 1983

Ciobanu, Veniamin, Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1985

Ciocâltan, V., Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia Cinghizhanizilor la transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic, Bucureşti, 1998

205

Constantinescu, N., Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1984

Crăciun M., Protestantism şi ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea, Cluj-Napoca, 1996

Decei A., Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978 Demény L., P. Cernovodeanu, Relaţiile politice ale Angliei cu Moldova,

Ţara Românească şi Transilvania în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1974

Denize, E., Stephen the Great and His Reign, Bucharest, 2004 Diaconescu, M., (coord.), Nobilimea românească din Transilvania. Az

erdélyi román nemesség, Satu Mare, 1997 Donat, I., Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI),

ed. Gh. Lazăr, Bucureşti, 1996 Drăgan I., Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514,

Bucureşti, 2000 Eşanu, Andrei, Valentina Eşanu, Epoca lui Ştefan cel Mare. Oameni.

Destine. Fapte, Bucureşti, 2004 Felezeu, C., Statutul principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta

Otomană (1541-1688), Cluj-Napoca, 1996 Gemil Tahsin, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1999 Georgescu Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul

secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980 Gheţie I., Mareş Al., Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985 Gheţie I., Mareş Al., De când se scrie româneşte, Bucureşti, 2001 Giurescu D.C., Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973 Gonţa, A.I., Satul în Moldova medievală. Instituţiile, Bucureşti, 1986 Gonţa, A.I., Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în

secolele XIII-XVII, Bucureşti, 1989 Gorovei Şt. S., Muşatinii, Bucureşti, 1976 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova, vol. I. Organizarea de stat

până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 1971 Grigoraş N., Moldova lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1981 Hanga Vl., Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Iaşi, 1993 Halic, Bogdan Alexandru, Pace şi război în Ţara Românească în secolele

XIV-XVI, Bucureşti, 2003 Holban, M., Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV,

Bucureşti, 1981 Iorga, N., Istoria lui Mihai Viteazul, ed. de N. Gheran şi V. Iova,

Bucureşti, 1968 Iorga, N., Studii asupra evului mediu românesc, ed. de Şerban Papacostea,

Bucureşti, 1984 Jakó, S., Manolescu R., Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti, 1971

206

Luca Cristian, Petru Cercel, un domn umanist în Ţara Românească, Bucureşti, 2000

Lukács A., Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XIV), Bucureşti, 1999

Lupaş Ioan, Din istoria Transilvaniei, ed. de Marina Vlasiu, Bucureşti, 1988

Maxim M., Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în evul mediu, Bucureşti, 1993

Maxim M., L’Empire ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVIe siècle. Etudes et documents, Istanbul, 1999

Mihăilă G., Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi,Bucureşti, 1972

Moga I., Les Roumains de Transylvanie au Moyen Âge, Sibiu, 1944 Moga I., Voievodatul Maramureşului. Probleme istorice şi chestiuni de

metodă ştiinţifică, Sibiu, 1945 Mureşanu, Camil, Iancu de Hunedoara, ed. a II-a, Bucureşti, 1968 Murgescu, B., Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea,

Bucureşti, 1996 Nägler, Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania. Studii, Bucureşti,

1981, 1992 Nägler, Thomas, Românii şi Saşii până la 1848 (Relaţii economice, sociale

şi politice), Sibiu, 1997 Năsturel P.Ş., Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur

relation du milieu du XIV-e siècle à 1654, Rome, 1986 Neagoe, M., Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971 Nicolescu C., Case, conace şi palate vechi româneşti,Bucureşti, 1979 Olteanu, Şt., Şerban C., Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova

în Evul Mediu, Bucureşti, 1969 Pall Fr., Romanians of Transylvania in the Middle Ages, Bulletin of the

Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2 nr. 2, 1993 Panaite V., Pace, război şi comerţ în islam. Ţările Române şi dreptul

otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Bucureşti, 1997 Panaitescu P.P., Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova,

Bucureşti, 1964 Panaitescu P.P., Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială,

ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994

Panaitescu P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965

Papacostea Ş., Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504), Bucureşti, 1990

207

Papacostea Ş., Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ed. adăugită, Bucureşti, 1999

Papacostea Ş., Evul mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001

Papacostea Victor, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică. Studii istorice, ed. de Cornelia Papacostea-Danielopolu, Bucureşti, 1983

Pascu Ştefan, Contribuţii documentare la istoria românilor în sec. XIII şi XIV, Sibiu, 1944

Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1971-1989, 4 vol. Păcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980-1997,

3 vol. Pintescu F., Românii din Transilvania la sfârşitul secolului XVI şi

începutul secolului XVII, Suceava, 2004 Pippidi A., Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aube de l’âge

moderne, Bucarest-Paris, 1980 Pippidi A., Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII,

Bucureşti, 1983 (2004) Pop Ioan-Aurel, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi

nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991

Pop Ioan-Aurel, România şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996 (2003)

Pop Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997

Pop Ioan-Aurel, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în sec. XIII-XVI, Bucureşti, 1998

Popa Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a de Adrian Ioniţă, Bucureşti, 1997).

Popa Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988

Prodan D., Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1967-1968, 3 vol.

Pungă Gh., Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994

Puşcaşu V., Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001

Rezachevici C., Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XVI. Evoluţia unui concept în contextul vremii, Bucureşti, 2001

Rusu A.A., Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997

208

Rusu A.A., Iancu de Hunedoara şi românii din vremea sa, Studii, Cluj-Napoca, 1999

Simon Al., În jurul Carpaţilor. Formele şi realităţile genezei statale româneşti, Cluj-Napoca, 2002

Spinei V., Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982 (Chişinău, 1994) Stănescu Eugen (coord.), Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de

studii, Bucureşti, 1989 Stoicescu N. (coord.), Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti,

1980 Stoicescu N, Unitatea românilor în evul mediu, Bucureşti, 1983 Ştefănescu Şt., Ţara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la

Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970 Teodor, Dan Gh., Romanitatea carpato-dunărenă şi Bizanţul în veacurile

V-XI e.n., Iaşi, 1981 Theodorescu Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident. La începuturile culturii

medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974 Theodorescu Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400),

Bucureşti, 1976 Theodorescu Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul

imaginii, 1550-1800, 2 vol., Bucureşti, 1987. Toderaşcu I., Unitatea românească medievală, vol. I, Bucureşti, 1988 Toderaşcu I., Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti (II),

Iaşi, 1994 Vătăşianu V., Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Bucureşti,

1959 (2001) Vekov K., Locul de adeverire din Alba-Iulia (secolele XIII-XVI),

Cluj-Napoca, 2003

Documents

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU · Ţările Române în secolul ... coincide în timp cu secolele IX–XI, perioadă de criză şi destrămare a statelor mari, specifice evului mediu timpuriu: