INTRODUCERE

Actualmente activitatea economică este concentrată în veriga de bază a

economiei – întreprinderile – unde se creează bunurile materiale şi serviciile

necesare societăţii. În condiţiile contemporane întreprinderea este un organism

foarte complex, care se confruntă cu o mulţime de obiective contradictorii ce ţin de

tactica şi strategia dezvoltării şi de satisfacerea intereselor proprietarilor şi ale

managerilor. Astăzi tot mai mulţi adepţi au afirmaţiile lui Alexis Jacquemin

precum că firma, fiind un organism complex, nu-şi poate limita obiectivul doar la

maximizarea profitului. Un obiectiv tot mai răspândit al firmei devine identificarea

surselor optime de finanțare a mijloacelor fixe și utilizarea eficientă acestora,

astfel încît întreprinderea să devină una competitivă atît pe piața internă cît și pe

piața internațională.

Asigurarea unei dezvoltări economice rapide presupune desfăşurarea unei

continui activităţi productive, care la rîndul său, impune folosirea în condiţii de

eficienţă economică a factorilor de producţie (munca, natura, capitalul). Deci,

eficienţa şi viabilitatea unei firme într-o economie concurenţială sunt asigurate şi

de măsura în care aceasta dispune de un potenţial material ai cărei parametrii

tehnici şi funcţionali corespund noilor exigenţe ale economiei de piaţă.

Aceasta presupune existenţa unui potenţial tehnic corespunzător ca volum,

structură, calitate, care să ofere firmei posibilitatea realizării unei producţii

corespunzătoare exigenţelor pieţei interne şi internaţionale.

Gradul de utilizare și reînnoire a mijloacelor fixe determină eficiența unității

patrimoniale. Fără de investiții în mijloacele fixe ale întreprinderii este imposibilă

dezvoltarea activității oricărei întreprinderi.

Astfel găsirea surselor optime de finanțare a activelor fixe este unul dintre

dezideratele întreprinderii moderne, cu atît mai mult în condițiile în care piața

financiară oferă diverse servicii de finanțare la costuri minime.

3

1. DEFINIŢIA MIJLOACELOR FIXE, STRUCTURA ŞI ROLUL

LOR ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII

Desfăşurarea activităţii întreprinderii reclamă existenţa unor instrumente sau

unelte de muncă drept parte integrată a aparatului de producţie şi a patrimoniului

cunoscute sub denumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe şi

imobilizari.

Mijloacele fixe reprezintă o parte componentă a activelor materiale pe termen

lung, care au durata de viaţă mai mare de un an şi sunt utilizate în activitatea

întreprinderii pentru obţinerea unor avantaje economice şi financiare.

Structura internă a mijloacelor fixe depinde de profitul întreprinderii, iar

volumul total al acestora este dependent de amploarea capacităţii de productie pe

care o solicită piaţa produselor ce se fabrică cu ajutorul acestora.

Structura mijloacelor fixe reflectă compoziţia acestora, care, conform

bilanţului contabil, include: clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de

transmisie, mijloace de transport, plantaţii perene, animale de muncă şi de

producţie, inventarul de producţie, mijloace fixe arendate pe termen lung.

Factorul determinat în problema includerii obiectului respectiv în componenţa

mijloacelor fixe îl constituie rolul lui în activitatea întreprinderii sau procesul de

producţie. De exemplu, un utilaj care necesită montaj nu va fi considerat ca obiect

de mijloace fixe până când nu va fi pus în funcţiune din cauză că el nu corespunde

definiţiei activului. Deci activul care este procurat de întreprindere însă nu aduce

nici un avantaj economic se numeşte activ material în curs de execuţie.

Mijloacele fixe sunt bunuri materiale, al căror preţ unitar depăşeşte

plafonul stabilit de legislaţie, aflate în sfera producţiei, cormercializării şi

prestaţiilor de servicii o perioadă mai mare de un an.

În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc două

condiţii:

1) au o durată de serviciu mai mare de un an;

2) au o valoare de inventar de cel puţin 3000 lei.

4

Mijloacele participă în mai multe cicluri de exploatare, se consumă treptat,

transferînd valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură şi se

recupereaza cînd uzura acumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului

fix.

Mijloacele fixe, în funcţie de componenţa naturală şi substanţială, se

subdivizează în următoarele grupe:

- clădiri – blocuri ale secţiilor de producţie, biroul întreprinderii, depozitele şi

alte subdiviziuni (casele de odihnă, staţiunile balneare, serviciul medical);

- construcţii speciale – sonde de petrol, de gaze naturale, poduri, drumuri,

terenuri asfaltate ale întreprinderii, baraje, estocade, fântâni arteziene şi alte feluri

de fântâni, lacuri, îngrădituri etc.;

- instalaţii de transmisie – reţele electrice, transmisii, conducte cu toate

dispozitivele intermediare pentru transformarea energiei şi transmisia substanţelor

lichide sau gazoase;

- maşini şi utilaje care, la rândul lor, se subîmpart în:

a) maşini şi utilaje de forţă – motoare cu abur, reactoare atomice, turbine cu

abur, gaze, hidraulice, motoare cu ardere internă, motoare electrice, maşini

electrice, tractoare şi şasiuri autopropulsate, transformatoare de forţă etc.;

b) maşini şi utilaje de lucru – maşini şi aparate, utilaje, strunguri cu ajutorul

cărora se acţionează pe cale chimică, mecanică, termică asupra materiilor prime;

c) aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator – aparate

şi instalaţii destinate măsurării grosimii, diametrului, suprafeţei, masei, timpului

etc.;

d) tehnică de calcul – computere, calculatoare de comandă, calculatoare şi

dispozitive analogice, calculatoare numerice;

e) alte maşini şi utilaje – maşini şi utilaje care nu se includ în grupele

enunţate;

- mijloace de transport – transportul auto, feroviar, aerian, naval;

- unelte şi scule, inventar de producţie şi gospodăresc şi alte tipuri de

5

mijloace fixe – obiecte destinate pentru a executa unele operaţiuni de producţie

(bidoane, containere) unelte de tăiat, de lovit, de presat, de îndesat;

- animale de producţie şi reproducţie – animale de muncă (cabaline, bovine),

animale de reproducţie (vaci, tauri de prăsilă etc.);

- plantaţii perene – arii de livezi, plantaţii de viţă de vie, alte plantaţii perene

fructifere sau decorative fără valoarea terenurilor ocupate de acestea;

- alte mijloace fixe – fonduri de bibliotecă, investiţii, valori muzicale, exponatele

faunei în menajerii, investiţii ulterioare în mijloacele fixe arendate etc.

Fig.1 Structura mijloacelor fixe în cadrul întreprinderii

Sursa: elaborat de autor în baza surselor bibliografice.

Mijloacele fixe se consumă şi transmit valoarea asupra produselor şi

serviciilor nu dintr-o dată ci treptat în decursul mai multor cicluri de exploatare, îşi

păstrează forma fizică specifică şi are o durată lungă de funcţionare.

Transmiterea treptată a valorii este determinată de faptul că uzura fizică şi

morală a activelor fixe, acţionează tot în mod treptat.

6

MIJLOACE FIXE

CLĂDIRI

CONSTRUCȚII SPECIALE

MIJLOACE DE TRANSPORT

MAȘINI ȘI UTILAJE

INSTALAȚII DE TRANSMISIE

PLANTAȚII PERENE

ALTE MIJLOACE

FIXE

2. FINANȚAREA MIJLOACELOR FIXE DIN SURSE PROPRII

“Active vinde numai acela care nu ştie ce să facă cu ele.”

Ioan Bogdan

Mijloacele fixe, în esență, reprezintă capacitatea de producție a firmei și

dimensiunea lui ține de specificitatea firmei, de tehnicitatea ei, de calitatea

managementului general și a managementului producției în special, de

managementul logisticii firmei, de raporturile cu piața, de tipul producției, de

modalitatea de îmbinare a operațiilor tehnologice, de metodele de organizare a

producției și a muncii, de randamente și de alți mulți factori.

Reînnoirea şi modernizarea echipamentelor reprezintă o necesitate care rezultă

din uzura suferită de acestea ca urmare a utilizării lor. Deci este nevoie de finanţare

ce este determinată de reînnoirea echipamentului, fiind superioară valorii de

amortisment anuale , astfel apariţia unor noi nevoi fac necesare apariţia unor

resurse noi.

Nevoile apărute din creşterea întreprinderii antrenează achiziţionarea de bunuri

şi echipamente noi ce se adaugă la cele aflate în funcţiune. De aceea, dacă

întreprinderea doreşte să dezvolte noi activităţi trebuie să aibă la vedere investiţii

noi.

Acoperirea nevoilor de finanţare a activelor fixe se face cu prioritate din

resurse permanente. Astfel se deosebesc resursele proprii şi alte resurse. Resurele

proprii se referă în primul rînd la autofinanţarea, ce reprezintă partea resurselor

aduse de exploatarea întreprinderii și capitalurile aduse de către proprietarii

întreprinderii.

Prin autofinanțare se întelege, finanțarea firmei din surse proprii interne.

Aceasta depinde de capacitatea de autofinanțare a firmei, capacitate determinată, la

rândul ei, de mărimea amortizărilor și provizioanelor calculate și neconsumate

încă, de mărimea profiturilor nerepartizate încă și de mărimea veniturilor rezultate

din dezinvestitii. Întrucât amortizarea (uzura) este o cheltuială deductibilă fiscal,

7

rezultă ca economiile fiscale astfel realizate reduc într-o măsura importantă costul

autofinanțării.

Cu toate acestea, autofinanțarea are o serie de limite derivate din faptul că

orice alte categorii de finanțare a firmei în afara autofinanțării se bazează, de fapt,

pe așteptările privind crearea unei capacități de autofinanțare viitoare. Aceste

limite se exprimă, îndeosebi în faptul ca unele firme pot avea o mare capacitate de

autofinanțare dar sa nu aibă nevoi de finanțare la fel de mari în timp ce alte firme

să se confrunte cu fenomenul inversat. Din acest motiv, autofinanțarea nu asigură o

întâlnire reală dintre capacitatea de finanțare și nevoia de finanțare, ceea ce, la

nivelul economiei naționale poate produce unele dezechilibre. În plus, capacitatea

de autofinanțare poate fi extrem de fluctuantă în timp, deseori din motive care nu

sunt imputabile firmei în cauza ci mediului economic în care ea își desfasoară

activitatea.

Din punct de vedere dinamic, ciclul de acumulare a resurselor bănești ale

firmei, din care se va alimenta autofinanțarea poate fi descris astfel:

   

Fig.3 Ciclul de autofinanțare în cadrul întreprinderii

Sursa: elaborat de autor în baza surselor bibliografice.

Autofinanțarea (AF) are două componente:

a) autofinanțarea de menținere (AFm);

b) autofinanțarea de creștere (AFcr):

8

unde:

unde: Am reprezintă amortizările (uzura) iar Pr reprezintă provizioanele, iar

unde cu Bnd s-a notată valoarea beneficiului (profitului) nedistribuit

acționarilor sub formă de dividende.

Amortizarea ca sursă de finanțare este doar o tehnică de reînnoire a

imobilizărilor. Este vorba , deci, de amortizare-reînnoire. Amortizarea are ca

obiectiv crearea surselor de care are nevoie înterprinderea pentru a-și menține

capacitatea de producție, respectiv pentru a asigura reînnoirea identică a activelor

imobilizate. Însă, această aptitudine a amortizării este dovedită doar dacă

întreprinderea desfășoară o activitate  rentabilă, pentru ca amortizarea, ca atare, nu

este creatoare de resurse. Mai mult, amortizarea permite reproducția simplă

(identică) a activelor imobilizate numai dacă prețurile rămân stabile o perioada de

timp îndelungată, lucru greu de realizat într-o economie de piață sensibilă la toate

influențele externe: criza energetică, modificări ale puterilor de cumpărare ale

monedelor, tendința de creștere a salariilor.

Creșterea capitalului propriu poate fi efectuată și prin emisiunea de acțiuni,

care reprezintă o formă de finanțare prin fonduri proprii ca și autofinanțarea.

Deosebirea consta în faptul ca, în timp ce autofinanțarea este, în speță, o finanțare

interna, realizată prin efortul propriu al întreprinderii, –  capitalizarea unei părți a

profitului – creșterea de capital prin emisiunea de acțiuni noi reprezintă o finanțare

din surse proprii externe, fonduri aduse din afara societății de către acționarii reali

sau potențiali. Din acest punct de vedere creșterile de capital prin emisiunea de

acțiuni se aseamană cu finanțarea prin îndatorare.

9

3. SURSE EXTERNE DE FINANȚARE A MIJLOACELOR FIXE

Finanțarea externă este necesară în cazul în care organizația nu dispune de

resurse interne suficiente pentru acoperirea activităților planificate.

Integrarea fiscalităţii în procesul de decizie legat de finanțarea externă a

agenţilor economici prezintă o deosebită importanţă prin faptul că, sub influenta

acesteia, se produce o modificare a comportamentului întreprinderii şi o schimbare

a stării iniţiale, stare considerată normală înainte de intervenţia presiunii fiscale.

Teoria economică explică corelaţia dintre metoda de finanţare a investiţiilor

de capital şi condiţiile fiscale viitoare obţinute, în cazul acestei finanţări, în primul

rând, prin formarea cheltuielilor pentru procurarea activelor din utilizarea cărora se

aşteaptă obţinerea profitului. Cheltuielile investiţionale se includ în costul

producţiei / serviciilor, astfel micşorând baza impozabilă pentru plata impozitului

pe venit (facilitate fiscală). Pentru a determina facilităţile fiscale în volumul total al

fluxului bănesc, în cadrul managementul financiar, se utilizează noţiunea de scut

fiscal sau suma economisirii fiscale.

Un rol important în decizia de finanţare şi determinarea implicaţiilor fiscale îi

revine costului finanţării prin leasing. Costul leasingului ar trebui să fie determinat

pe baza intrărilor şi a ieşirilor de numerar implicate de această operaţiune de

finanţare, cum ar fi valoare bunului preluat în leasing, ce reprezintă, în mod

indirect, mărimea împrumutului primit de întreprindere de la compania de leasing.

Pe baza acesteia, se calculează dobânda sau venitul de plătit locatorului. Ţinând

cont de cele expuse, concluzionăm că implicaţiile fiscalităţii asupra operaţiunilor

de leasing, precum şi asupra eficienţei acestor activităţi, sunt diferite în funcţie de

tipul de leasing: intern sau extern, operaţional sau financiar.

Incidenţa semnificativă a fiscalităţii asupra activităţii agenţilor economici

impune găsirea unor mijloace de diminuare a impactului fiscal asupra veniturilor

investitorilor. În acest context, leasingul poate fi o soluţie în ceea ce priveşte

achiziţionarea de echipamente, autovehicule etc. Principalul argument îl reprezintă

compatibilizarea fluxului de numerar cu cheltuielile deductibile astfel, încât

10

profitul obţinut de companie să fie acoperit, în mod corespunzător de lichidităţile

firmei.

Leasing-ul este o adaptare a pieței la capacitatea limitată de finanțare a

investițiilor.

Leasing-ul este o formă specială de închiriere a bunurilor mobile sau

imobiliare, prin care beneficiarul deține toate drepturile ce reies din deținerea

bunului, mai puțin dreptul de proprietate. În schimbul acestor avantaje pe care le

primește, beneficiarul leasing-ului plătește o rată de leasing care este formată dintr-

o cotă parte a valorii bunului, o dobandă pe care proprietarul (de cele mai multe ori

o societate de leasing ca intermediar financiar) o plătește finanțatorului (de obicei o

bancă), primele de asigurare și comisionul societății de leasing.

Sistemul relaţiilor de leasing include conţinutul, subiectul, obiectul,

procedurile, reglementarea juridică şi plăţile de leasing. Ca în oricare alt process

economic, pornind de la interacţiunea dialectică a conţinutului şi faptelor, în

activitatea leasingului, e necesară evidenţierea importanţei şi formelor ei

organizatorice pentru a fi implementate în practica diferitelor structuri economice.

Operaţiunile de leasing presupun o metodă de finanţare, de creditare şi de

dezvoltare a bazei tehnico-materiale a întreprinderilor cu posibilităţi limitate de

atragere a surselor de finanţare, precum şi o metodă de investire a mijloacelor,

disponibile sau împrumutate, în active pe termen lung. Analiza aspectelor

conceptuale cu privire la leasing oferă o definire mai amplă care reflectă

complexul de relaţii economice: de arendă, de credit şi investiţii, ce apar în

momentul transmiterii în proprietate temporară şi utilizarea mijloacelor obţinute în

leasing.

În comparaţie cu alte state, unde leasingul are o dezvoltare continuă şi

permanentă, în Republica Moldova, cu toate că există legea cu privire la leasing şi

oportunităţi reale, piaţa serviciilor de leasing comportă devieri, uneori nejustificate.

În opinia noastră, pentru reflectarea rolului şi a importanţei leasingului în

promovarea climatului investiţional este esenţială, într-o primă etapă, clasificarea

11

tipurilor de leasing şi determinarea funcţiilor operaţiunilor de leasing în activitatea

investiţională.

Clasificările existente privind leasingul sunt, într-o oarecare măsură,

condiţionale. Însă, pentru organizarea activităţii practice direcţionate în domeniul

însuşirii relaţiilor de leasing, un rol deosebit îl are definirea corectă a metodelor,

formelor şi a căilor de realizare a acestora.

Este necesar să se menţioneze că, odată cu adoptarea legii „Cu privire la

leasing”, în Republica Moldova, au apărut schimbări pozitive în acest domeniu. În

conformitate cu această lege, leasingul se clasifică în:

a) leasingul financiar, operaţiune care trebuie să îndeplinească anumite

condiţii;

b) leasingul operaţional, operaţiune care nu îndeplineşte nici una din

condiţiile contractului de leasing financiar;

c) leasingul barter, operaţiune, în cadrul căreia locatarul achită valoarea

ratelor de leasing prin bunuri al căror proprietar este;

d) leasingul compensaţional, operaţiune, în cadrul căreia locatorul primeşte în

contul ratelor de leasing marfă produsă cu utilajul - obiect al leasingului;

e) lease-back, operaţiune în cadrul căreia o parte transmite altei părţi

proprietatea unui bun cu scopul de a-l lua ulterior în leasing;

f) leasingul de consum, operaţiune de leasing, în cadrul căreia locatarul are

calitatea de consumator, definită în legislaţia privind protecţia consumatorului;

g) leasingul direct, operaţiune de leasing, în cadrul căreia locatorul întruneşte,

concomitent, şi calitatea de furnizor al bunului;

h) leasingul intern, operaţiune de leasing, în cadrul căreia toti subiecţii sunt

rezidenţi ai Republicii Moldova;

i) leasingul internaţional, operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul sau

locatarul nu este rezident al Republicii Moldova.

Divizarea leasingului în „operaţional” şi „financiar”, în Republica Moldova,

se efectuează, adesea, într-un mod foarte simplificat, în funcţie de nivelul de

12

răscumpărare a obiectului afacerii. În standardul naţional de contabilitate nr. 17,

termenii de „leasing financiar” şi „leasing operaţional” ţin numai de ordinea

evidenţei contabile a afacerilor de leasing.

Analiza experienţei unor ţări dezvoltate referitor la utilizarea leasingului ca

formă de investire permite evidenţierea atât a efectelor pe care le generează fiecare

tip de leasing în activitatea investiţională, cât şi a premiselor de dezvoltare.

Finanţarea prin credit bancar reprezintă o modalitate de utilizarea a

capitalului împrumutat de la instituțiile bancare în condițiile politicii de creditare

promovate la nivel de stat, la nivel de întreprindere și la nivel de bacă.

Creditele bancare sunt contractate pe perioade de timp stabilite prin contractul

încheiat între instituţia bancară şi solicitant, pentru obiective bine precizate. Ele

sunt generatoare de costuri sub forma dobânzilor şi comisioanelor bancare ce pot fi

achitate lunar, anual, la sfârşitul perioadei, respectiv în momentul

contractării(comisioane şi speze bancare). Condiţiile creditului, respectiv rata

dobânzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de graţie, penalizări pentru

nerespectarea clauzelor contractuale ş.a., se negociază între bănci şi debitori.

Nivelul dobânzii la creditele bancare este mai ridicat decât cel utilizat de

organismele financiare specializate. Mărimea costului creditului bancar, respectiv

rata dobânzii este determinată de trei factori: volumul creditului, rata dobânzii şi

timpul de creditare.

Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu situaţia privind

eşalonarea ratelor şi a dobânzilor anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin

anuităţi constante sau variabile ori o singură dată, la scadenţa finală, cu sau fără

perioadă de graţie. Pe baza acesteia, compartimentul financiar al firmei determină

fluxurile financiare generate de decizia de creditare ce pot fi incluse în bugetul de

venituri şi cheltuieli.

Indiferent însă de modul de rambursare, se poate concluziona faptul că

acestea sunt generatoare de costuri ce pot influenţa semnificativ trezoreria firmei

(mai ales că se percep şi diverse comisioane de administrare, de asigurare, de

13

rambursare etc) şi impune grevarea capitalului propriu de garanţiile solicitate de

bancă (uneori, garanţiile solicitate de bănci nu pot fi oferite de firmele solicitante,

fapt ce impune orientarea spre alte modalităţi de finanţare, ce pot fi mai

costisitoare). Însă, creditarea bancară pe termen mediu şi lung a început să

reprezinte şi pentru firmele româneşti o opţiune selectată pentru asigurarea

necesităţilor înregistrate de procesele de investire.

Împrumutul obligatar reprezintă o formă de finanțare externă prin utilizrea

instrumentelor pieței financiare cum sunt obligațiunile.

Obligațiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentînd un drept de

creanță asupra capitalurilor împrumutate unei societăți. De obicei, aceste

împrumuturi au un cost de procurare mai mic decît subscrierile la capitalul social și

nu afectează dreptul de proprietate al acționarilor. Decizia privind emisiunea de

obligațiuni aparține Adunării Generale a Acționarilor și se realizează prin instituții

care acționează ca intermadiar (societățile de valori mobiliare), în nume propriu

sau ca garant al emisiunii.

Mărimea împrumutului obligatar se stabilește în funcție de necesitățile de

finanțare, valoarea de emisiune a unei obligațiuni putînd fi egală cu valoarea

nominală (la paritate), sau mai mică (subpari), ceea ce le face mai atractive, (mai

rară suprapari).

Diferența între valoarea de emisiune și valoare nominală este prima de

emisiune, iar diferența între valoarea rambursată (mai mare) și valoarea de

emisiune este prima de rambursare

Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalități:

prin amortizări constante și anuități variabile rambursarea se face prin

tranșe egale de împrumut;

prin anuități constante și amortizări variabile pentru a avea anuități constante

este necesar ca rambursările împrumutului să varieze crescător și compensator cu

variația descrescătoare a dobânzii;

14

integral la scadență este metoda cel mai des utilizată deși are costul cel mai

ridicat, dobânda calculîndu-se de fiecare dată cănd se plătește , la toata valoarea

împrumutului. Pentru societatea împrumutată, prezintă avantajul dispunerii de

capitalul împrumutat pe toată perioada de acordare a acestuia. Însă, compania

capitalizează acumularea brută realizată din exploatarea investiției;

prin vînzare la Bursa de Valori este interesantă pentru societatea

împrumutată atunci cînd cursul bursier al oligațiunilor este inferior valorii de

rambursat. Exista însă, în multe țări, limite legale privind numărul de obligațiuni

rascumpărate. O altă modalitate este conversia în acțiuni, la scadență emisiunii de

obligațiuni.

Statul și unele colectivități publice pot acorda societății în anumite situații

subvenții sau prime nerambursabile. Subvențiile pot fi: de echipament și de

exploatare, cu precizarea ca cele de echipament se înscriu în bilanț constituind

fonduri proprii, iar cele de exploatare, reprezentînd încasări. Unele instituții sau

organizații specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent.

Poate fi vorba de o participație de capital care urmărește o rentabilitate ridicată sau

poate fi o operațiune care își propune sprijinirea unor întreprinderi aflate în

dificultate.

Băncile de afaceri sau de investiții pot aduce fonduri proprii pentru

dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o

dezvoltare și o rentabilitate care să-i permită să tranzacționeze acțiuni la bursa,

după un anumit interval. Astfel banca poate să-și retragă fondurile imobilizate.

15

CONCLUZII

Tendinţele economiei contemporane orientează activitatea agenţilor

economici spre dezvoltarea atît cantitativă şi mai ales calitativă.

În condiţiile unei concurenţe acerbe, firmele investesc în diverse activităţi, în

special cele ce ţin de gestiunea patrimoniului întreprinderii.

Interesul faţă de gestiunea și finanțarea mijloacelor fixe se extinde în ultima

vreme. Acesta rezidă din importanţa majoră ce se atribuie patrimoniului în

influenţa asupra performanţelor întreprinderii.

Fondurile fixe constituie baza tehnico-materială a producţiei. De volumul lor

depinde capacitatea de producţie a întreprinderii şi nivelul utilării dotării tehnice a

muncii, precum şi nivelul utilizării tuturor rezervelor întreprinderii.

În procesul exploatării fondurile fixe sunt supuse uzurii fizice şi morale, ceea

ce se soldează pentru întreprindere cu pierderi considerabile. Diminuarea

pierderilor de pe urma uzurii fondurilor fixe e posibilă prin eficientizarea utilizării

lor, ridicării nivelului indicatorilor de bază - al randamentului fondurilor,

coeficientului de schimburi, coeficientului de utilizare a capacităţilor de producţie.

Îmbunătăţirea acestor indicatori poate fi realizată în baza progresului tehnico-

ştiinţific, al perfecţionării structurii fondurilor fixe, reducerii staţionărilor de tot

felul a utilajelor, perfecţionării sistemului de organizare a producţiei şi muncii,

dezvoltării noilor forme de gospodărire.

Profitul împreună cu defalcările de amortizare constituie o sursă de bază

pentru perfecţionarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii şi asigurînd-ui

acesteia competitivitate şi succes pe piaţa de desfacere.

Agenţii economici din ţara noastră, în finanțarea investițiilor în mijloace fixe,

s-au orientat cu preponderenţă spre finanţarea prin îndatorarea bancară şi leasing şi

mai puţin spre emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni. Totuşi, datorită apariţiei pe

piaţă a unei diversităţi de instrumente de finanţare şi a diminuării riscurilor s-a

înregistrat o tendinţă de orientare spre o structură financiară variată.

16

BIBLIOGARAFIE

1. Standardul Naţional de Contabilitate 16 “Contabilitatea activelor materiale pe

termen lung” // Monitorul Oficial al RM nr.88-91 din 30.12.1997

2. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi Nr.845-

XII din 03.01.92 // Monitorul Oficial al RM nr.2 din 28.02.1994

3. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni Nr.1134-XIII din

02.04.97// Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39/332 din 12.06.1997

4. “Finanţele întreprinderii (sinteze, teste, probleme)”, Botnari N. , Chişinău 2006,

p.156

5. “Finanţele întreprinderii”, Botnari N. , Chişinău 2010, p.372

6. “Management financiar”, Bogdan I. , Bucureşti 2004, p.296

7. „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Brezeanu P., Vintilă Georgeta, Editura

Economică, Bucureşti, 2000, p.265

8. „Economia firmelor contemporane”, Ciornîi Nicolae, Editura Prut Internaţional,

Chişină, 2003, p.202

9. „Economia întreprinderii”, Roşca Petru, Chişinău, 2004, p.167

10. „Gestiunea finanţelor firmei”, Hoanţă, N., Bucureşti, Editura Tribuna

Economică, 1999, p.265.

11. “Finanţele întreprinderii”, Bran P. , Editura Economica, Bucureşti, 1997 p.235

12. “Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii”, Katona, L., Bucureşti, Editura

Expert, 2004, p.148.

13. “Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii”, Nicolescu, O., Bucureşti,

Editura Economică, 2001, p.294.

14. „Unele aspecte privind determinarea rezultatului din vînzarea mijloacelor

fixe”, Şpac G. , Contabilitate şi audit 5/2006 (p.9-13)

15. ”Reflectarea în evidenţa contabilă a legalizării capitalului şi amnistiei fiscale” ,

Lidia Foalea, Ziarul “ECO” , nr.175 din 4 iunie 2008

16. www.economics.md

17. www.statistica.md

17