UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVAFACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA PSIHOLOGIE

SUPORT DE CURS

PSIHOLOGIA COGNITIVĂ

PENTRU STUDENŢII ANULUI I BACSPECIALITATEA PSIHOLOGIE

Elaborat:Corina Lazăr,

Master în psihologie, Lector asistent

CHIŞINĂU, 2011

1

I. Introducere în psihologie cognitivă.

Componentele de bază ale psihologiei cognitive. Caracteristicile cognitive ale omului. Scurt istoric al psihologiei cognitive

Ce este Psihologia Cognitivă?

Cind cititi intrebarea data și va ginditi la ea, va conectati in procesul cunoașterii. Psihologia cognitiva se ocupa de perceptia informației (cind cititi intrebarea), intelegerea (conștientizati intrebarea), gindirea (va intrebati daca stiti raspunsul), si de formularea răspunsurilor (puteți spune: Ps. cognitiva – este studierea gindirii).

Ps. cognitiva – este studierea științifică a ginditorului rațional, ea cuprinde următoarele intrebari:• Cum atragem atenția la informația despre lume si cum o culegem?• Cum creerul păstrează și prelucrează informația?• Cum rezolvăm problemele, gindim și formulam gindurile cu ajutorul limbajului?Ps. cognitiva cuprinde tot diapazonul proceselor psihice – de la senzatii la perceptii, neuroștiință, recunoașterea paternelor, atenția, conștiința, învățarea, memoria, gindirea, imaginația, memorarea, limbajul, intelectul, emoțiilor și al procesului de dezvoltare, cuprinde tot diapazonul sferelor de comportament.

Cum noi interpretam informația? Examinăm o situație simplă: șoferul intreabă drumul de un polițist. Șoferul: Recent m-am mutat şi nu ştiu oraşul, nu vă pot spune cum să ajungi în "Robbie Robotlend”?Polițistul: A aveți nevoie de jocuri video sau computere? Ei au aici 2 magazine.В.: А-а, м-м-м...П.: De fapt, nu contează, deoarece acestea sunt vizavi unul fata de altul, peste drum.В.: De fapt, eu caut un program, ştiţi, unul dintre cele care ajută la rezolvarea problemelor.П.: A, atunci asta e la ei in magazinul de compiutere. В.: De compiutere?

П.: Da, în departamentul de software-ul. Deci, ... Ştiţi unde e circul?В.: Aceasta este o clădire cu ceva de genul un con sau ceva care ...П.:Nu, dar ştiți unde este , asta....... sala de expozitie; amintiţi-vă, a existat o expozitie "Expo", în 1988.В.: A, da știu unde e expoziția dată.П.: Ei bine, e acolo la "Expo". În general, e dificil de a ajunge de aici acolo, dar dacă te duci în jos, treci de un semafor de-a lungul strazii, şi apoi faceţi la dreapta şi conduceti un cartier pină la următorul semafor, apoi la stânga peste trecerea căilor feroviare, pe lingă lac pină la semafor lînga  fabrica veche ... Ştiți, unde e fabrică?

2

Tot epizodul durează cam 2 min, iar cantitatea de informaie pe care au perceput-o și analizat-o acești doi oameni este uimitor.Cum ar percepe un psiholog procesul dat? Unul ar fi – in termeni “Stimul – Reacție”, de ex., semafor (stimul) si cotitura la dreapta (reacția).Din punct de vedere al ps. cognitive specialistul ar porni de la caracteristicile cognitive ale șoferului și polițistului.În stinga tab. 1.1 sunt caracteristicile corespunzătoare, iar in dreapta – temele din ps. cognitivă legate de ele.Tabelul 1.1. Caracteristici cognitive presupuse

Caracteristica Tema in psihologia cognitiva

Capacitatea de a detecta şi interpreta stimulii senzoriali Detectarea semnalelor senzorialeTendinţa de a se concentra asupra anumitor stimuli senzoriali şi să ignorăm restul

Atenția

Cunoaşterea detaliată a caracteristicilor fizice ale mediului CunoștințeAbilitatea de a abstractiza unele elemente ale evenimentelor și de a le uni într-un plan bine structurat, dîndu-i valoare epizodului

Recunoașterea paternelor

Abilitatea de a extrage semnificaţii din litere şi cuvinte Citirea și prelucrarea informației

Abilitatea de a menţine în stare proaspătă evenimente şi de a le combina într-o succesiune continuă

Memoria de scurta durata

Abilitatea de a forma imaginea de "hartă cognitivă" Imagini mintaleÎnțelegerea reciproca a rolurilor fiecărui membru GindireAbilitatea de a utiliza trucuri "mnemonice pentru reproducerea informației

Mnemonica și memoria

Tendinţa de a stoca informatia verbală într-o formă generală Abstractizarea expresiilor verbale

Abilitatea de a rezolva problemele Rezolvarea problemelorCapacitatea generală de acțiuni conștiente Inteligenţa umanăÎnţelegerea că direcţia de mişcare poate fi  recodată intr-un set de acţiuni motorice complexe (conducerea automobilului)

Comportament motor/lingvistic

Capacitatea de a extrage rapid din memoria de lungă durată a informaţiei concrete, necesară în situația dată

Memoria de lunga durata

Abilitatea de transmite evenimentele monitorizate în mod verbal Prelucrarea lingvistica

Cunoştinţă de faptul că obiectele au nume specifice Memoria semantica Imposibilitatea de a acţiona perfect Uitare și interferență

Modelul de procesare a informației O modalitate de a combina propunerile de mai sus în sistemul de ordin superior, sau un model cognitiv, este modelul de procesare a informaţiei, care (de obicei) are de a face cu ordonarea în timp a evenimentelor. Acest model este convenabil şi uşor de înţeles.La baza modelului de procesare a informaţiilor - o combinaţie de trei ipoteze:• Cunoaşterea poate fi înţeleasă considerând-o o serie de etape succesive.•La fiecare stadiu exista un mod unic de procesare a informaţiilor primite. Reacția posibilă (de exemplu: "Oh, eu ştiu unde este această expoziţie) este rezultatul unei serii de etape şi operaţiuni (cum ar fi percepţia, codificarea informaţiei, extragerea de informatii din memorie, formarea conceptului și a exprimării).• Informaţiile sunt transmise de la etapa anterioară la alta, unde este expusă operaţiunilor caracteristice etapei date. Din moment ce toate componentele modelului de prelucrare a informaţiilor într-un fel sau

3

altul sunt în strînsă legătură cu alte componente, este dificil să se determine cu precizie stadiul iniţial, dar pentru comoditate putem presupune că această secvenţă începe cu primirea de stimuli externi.

Aceste bucăţi de informaţii - semne de mediul în exemplul nostru - nu sunt reprezentate în mod direct în capul poliţistului, dar ele sunt transformate în neurostructuri şi simboluri semnificative, pe care psihologii cognitivi le numesc  reprezentări interne. Poliţistul ințelege reprezentarea internă, care, în conjuncţie cu alte informaţii contextuale oferă o bază pentru a răspunde la întrebarea conducătorului auto.

Modelul prelucrării Informaţiei a dat naştere la două aspecte importante care au provocat dezbateri considerabile în rândul psihologilor cognitivi:• Care sunt etapele prin care trece informația la prelucrare?• În ce formă informaţia este reprezentata în mintea omului?

Sfera psihologiei cognitivePsihologia cognitivă modernă împrumută teorii şi metode din 12 domenii majore de studiu

(Figura 1.1): neurostiinta cognitivă, perceptia, recunoasterea formelor, atenţie, constiinta, memoria, reprezentarea cunoştinţelor, imaginaţia, limbaj, psihologia dezvoltării, gândirea şi formarea de concept, precum şi inteligenţa umană şi inteligenţă artificială.

Fig. 1.1. Principalele direcţii de cercetare în psihologia cognitivă

Scurt istoric al psihologiei cognitive

După cum ştim, psihologia cognitivă se ocupă în principal cu problema cum cunoaşterea este reprezentată în mintea omului. Problema cea mai actuală de reprezentare a cunoştinţelor - "reprezentările interne" sau "coduri" - a dat naştere la aceleaşi probleme fundamentale dea lungul secolelor: cum se achiziţionează, stochiază, transmit şi utilizează cunoaştințele? Ce este conştiinţa și de unde vin gindurile conștiente? Care este natura perceptiei si memoriei? Ce este gândul? În aceste întrebări se oglindește esenţa problemei de reprezentare a cunoştinţelor: cum să stocheze şi să schematizes în minte ideile, evenimentele şi obiecteler? În această secţiune de istorie a psihologiei

Psihologia

cognitivă

Neuroștiința cognitiva

Percepția

Recunoașterea formelor/ paternelor

Atenția

Conștiința

MemoriaReprezentarea cunoștințelor

Imaginația

Limbajul

Psihologia dezvoltării

Gîndirea și formarea concepțiilor

Inteligența umană si artificială

4

cognitive, vom urmări trei perioade principale. În primul rând, idei tradiţionale ale primei perioade de dezvoltare a ştiinţei. 

Primele reprezentări despre gândire

Supravieţuirea oamenilor şi animalelor depinde de cunoasterea proprietăţilor importante ale mediului. Ne cunoscindu-le, noi nu am fi supravieţuit. De unde vin cunoştinţele şi cum ele sunt reprezentate în minte? Această întrebare eternă este esenţială pentru psihologia cognitivă, deoarece ea a interesat oamenii de secole. S-au oferit două răspunsuri:Empiriştii (EMPIRÍSM s. n. Doctrină care consideră experiența senzorială ca primă sursă a cunoașterii și a cunoștințelor.) susţin că cunoştinţe rezultă din experienţa (de ex. cunoaşterea teoremei lui Pitagora a fost obţinută prin studierea geometriei în şcoală); Nativistii,  cred că cunoaştere se bazează pe caracteristicile innascute ale creierului. De exemplu, poate ai invatat in scoala teorema lui Pitagora. ilustrat în Fig. 1.2: în orice triunghi dreptunghic, patratul lungimii ipotenuzei este egală cu suma patratelor lungimilor catetelor. Fara indoiala, experienţa ta te-a adus la astfel de "cunoaştere". Fig. 1.2. Suma pătratelor în A şi B este egal cu numărul de pătrate în C  __

Dar in acest caz este "cunoașterea" despre triunghiuri ceva care a existat în sistemul vostru nervos pina la studierea acestei teoreme? Nativiștii susţin că există anumite categorii iniţiale, care reglementează experienţa senzorială. Dintr-un punct de vedere ştiinţific, nici una dintre aceste curente nu pot fi definitiv dovedite, astfel încât disputa continuă şi nu dă un răspuns clar.  Din punctul de vedere al "bunului simţ", este evident că experienţa oferă informaţii, dar este nevoie de o minte receptivă, care reflectă asupra experienţei şi analizează impresiile . 

Partial dificultatea în rezolvarea acestor dezbateri se datorează definiţiei noastră de cunoştinţe ca "de stocare şi organizare a informaţiilor în memorie» , ceea ce corespunde poziţiilor ambelor părţi ale litigiului: suporterii de" depozitare ", presupun că experienţa este importantă, şi suporterii de" organizaţie "- că, în sistemul nervos există unele capacități structurale.

Ținind cont de aceste probleme, să vedem cum au rezolvat filosofii antici şi psihologii timpurii. Interesul profund față de ştiință il putem găsi în cele mai vechi scrieri știinţifice.  Primele teorii sunt referitoare la rolul gândirii şi memoriei. Analizând ieroglifele egiptene, putem concluziona că, în opinia autorilor lor, cunoaşterea este localizat în inima - părere împărtăşită de filosoful grec Aristotel, dar nu și de Platon, care credea că cunoaşterea este în creier.

Cogniţie în epoca Renaşterii şi după ea

5

Filosofi si teologii epocii Renaşterii în general împărtășeau aceeași idee, că cunoştinţele se gasesc in creier, iar unele chiar au sugerat schema structurii lor şi aranjamentul (Fig. 1.3). Această imagine arată că cunoştinţele sunt dobândite prin simţurile fizice (mundus sensibilis - gust, miros, văz şi auz), precum şi prin surse divine (mundus intellectualis - Deus). Fig. 1.3. Structura şi funcţionarea minţii în funcţie de reprezentările din secolul XVII 

În secolul al XIX-lea, psihologii au încercat să scape din cadrul filosofiei şi să formeze o disciplină separată, bazată pe date empirice. Rolul important în această l-au jucat primii psihologii: Gustav Fechner, Franz Brentano, Hermann Helmholtz, Wilhelm Wundt, JE Muller, Oswald Kyulpe, Hermann Ebbingauz, Francis Galton, Edward Titchener şi William James.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teoriile ce explică reprezentarea cunoştinţelor, în mod clar s-au împărţit în două grupe: primul grup, şi printre ei Wundt în Germania şi Titchener în America, insistau asupra importanţei structurei reprezentărilor mentale, iar reprezentanții altei grupe, condusă de Franz Brentano din Austria insistau pe importanţa deosebită a proceselor sau activităţilor. Brentano examina reprezentări interne ca fiind elemente statice, ce reprezintă o mai mare valoare pentru psihologie. El credea că subiectul adevărat al psihologie – este cercetarea activităţilor cognitive: comparaţiile, analizele și simțurile.

Cam in aceeaşi perioadă de timp, în America, William James, analiza critic noua psihologie, care este în curs de dezvoltare în Germania. El a organizat primul laborator psihologic în America, în 1890, a scris o lucrare remarcabilă in psihologie ("Principiile Psihologie") şi a dezvoltat un model destul de rezonabil a minţii. James considera că obiectul psihologiei ar trebui să fie imaginile (închipuirile) noastre despre obiectele externe. Legătura directă a celor spuse de James cu psihologia cognitivă moderne constă în abordarea sa faţă de memorie, deoarece el credea că atât structură cit şi procesul joacă un rol important. F. C. Donders şi James Cattell - efectuau experimente la percepţie imaginilor prezentate pe scurt timp. Aceasta a fost încercarea de a determina timpul necesar pentru a efectua operaţii mentale. În articolele lor sunt descrise adesea experimentele care astăzi le atribuim psihologiei cognitive. Metodele utilizate de către aceşti oameni de ştiinţă obiecutul cercetărilor lor, procedurile, şi chiar interpretarea rezultatelor cu jumătate de secol au anticipat apariţia acestei discipline.

6

II. Modele cognitive.

Concepte de bază. Modelul memoriei după James. Modelul memoriei după Waugh (Wo) şi Norman. Metafora computerului şi cunoaşterea omului.

Modele cognitive se determină în mod diferit, iar noi vom defini modelul cognitiv ca o metaforă, bazată pe observaţii şi concluzii din aceste observaţii, şi vom descrie modul în care se depistează, stochiază şi utilizează informaţia. Oamenii de ştiinţă pot găsi o metafora convenabilă, ca la maxim posibil să construiască și explice propriile lor concepte. Dar alţi cercetători pot dovedi că acest model este greşit şi cer să-l revizuie sau chiar să renunțe la acesta. 

Uneori, un model poate fi atât de util ca un sistem de lucru care, chiar dacă e imperfect, găseşte sprijin. De exemplu, deşi psihologia cognitivă a postulat existenţa a două tipuri de memorie – de scurtă şi de lungă durată - există unele dovezi că o astfel de dihotomie este falsă și nu prezintă sistemul real de memorie. Cu toate acestea, această metaforă este destul de utilă în analiza proceselor cognitive. Atunci când un model îşi pierde relevanţa sa ca un descriptiv şi instrumente de analiză la el pur si simplu se refuza. 

Modelele cognitive sunt o consecinţă a observaţie, dar într-o oarecare măsură, ele mai sunt și - factorul determinant al observaţiilor. Această întrebare este legată de problema mai sus-menţionată: cum observatorul reprezintă cunoştinţe. După cum am văzut, informaţiile în reprezentările interne, de multe ori nu se potrivesc exact realității externe. Reprezentările noastre interne de precepte pot denatura realitatea. 

Logica științei conceptuale poate fi ilustrată prin exemplul dezvoltării ştiinţelor naturale. Este recunoscut faptul că toată materia este făcută din elemente care exista independent de observarea lor directă de către om. Cu toate acestea, metoda de clasificare a acestor elemente are un impact enorm asupra modului cum oamenii de stiinta percep lumea fizică. Într-una din clasificări, "elementele" lumii sunt împărţite în următoarele categorii "pămînt", "aer", "foc" şi "apă". Când acest sistem alchimic arhaic a cedat unei viziuni mai critice, s-au "descoperit" elemente, cum ar fi oxigen, carbon, hidrogen, sodiu şi aur, şi apoi a devenit posibilă studierea proprietăţilor elementelor atunci când se conectează unele cu altele. Au fost descoperite sute de legi diferite referitoare la proprietăţile conectării acestor elemente. Deoarece elemente, evident, se aliau intr-o anumită ordonanță, a apărut ideea că ar putea fi plasate într-un mod specific care ar conferi sens legilor chimiei atomice.

Omul de ştiinţă rus Dmitri Mendeleev a luat un set de cărţi şi a scris pe ele numele şi masele atomice ale tuturor elementelor cunoscute atunci - una pentru fiecare. Aranjind aceste carduri în diverse combinaţii de mai multe ori, el a primit în sfârşit un sistem logic, cunoscut astăzi ca tabelul periodic al elementelor chimice. Rezultatul obţinut de Mendeleev - este un bun exemplu al modului în care mintea umană structuriază informaţiile naturale, astfel încât să descrie perfect natura şi să se supună înţelegerii. Dar este important să ne amintim că regimul periodic al elementelor a avut mai multe interpretări. Interpretarea lui Mendeleev nu a fost unica posibilă, poate că nici nu a fost chiar cea mai bun, dar versiunea propusă de Mendeleev a favorizat înţelegerea unele părți a lumii fizice, şi a fost se pare compatibilă cu natura "reală". Monitorizării "crude" a procesului de dobândire, stocare, şi utilizare a cunoştințelor, îi lipsește o structură formală. 

Modele cognitiveAşa cum am spus, ştiinţele conceptuale, inclusiv psihologia cognitivă, au un caracter

metaforic. Modelele cognitive –sunt idei abstracte de lucru, derivate din concluzii, bazate pe observaţii. Construcția elementelor poate fi reprezentată de ex. în tabelul periodic, aşa cum a făcut Mendeleev, dar este important să nu uitam că această schemă de clasificare este doar o metaforă.  Într-

7

adevăr, una din sarcinile de construire a modelelor - a înţelege mai bine cele observate. Iar ştiinţa conceptuală e necesară pentru altceva: ea indică cercetătorului un anumit cadru, în limitele căruia pot fi testate ipoteze specifice, permiţându-i să prezică evenimente bazate pe acest model. Tabelul periodic rezolvă ambele probleme. Reeșind din dispunerea elementelor, oamenii de stiinta pot prezice cu exactitate compusul chimic şi legile de substituţie, in loc de a petrece experimente fără sfârşit, cu reactii chimice. 

Pe scurt, modelele sunt bazate pe constatări din observaţii. Misiunea lor - de a oferi o reprezentare clară a naturii celor observate şi de a anticipa și a ajuta pentru dezvoltarea de ipoteze.Acum, vom revizui unele dintre modelele utilizate în psihologia cognitivă. Începem analiza de modele cognitive cu o versiune dură, care împarte toate procesele cognitive în trei părţi: detectarea de stimuli, depozitarea şi conversie stimulilor şi emiterea reacției de răspuns.Acest model, este aproape de modelul mentionat mai devreme S-R, a fost deseori folosit într-o formă sau alta în descrierea proceselor psihice. Şi, deşi aceasta reflectă etapele majore ale psihologiei cognitive, ea de asemenea nu poate genera ipoteze noi sau prezice comportamentul. Acest model primitiv este similar cu ideile vechi despre univers ca fiind constituită din pământ, apă, foc şi aer. Un astfel de sistem este într-adevăr unul dintre punctele de vedere cu privire la posibilele efecte cognitive, dar nu transmite adevărata complexitate a lor. 

Una dintre cele mai frecvent amintite modele cognitive se atribuie memoriei. În 1890, James a extins conceptul de memorie, împărţind-o în "primară" şi "secundară". El a presupus că memoria primară are de a face cu evenimentele din trecut, iar cea secundară - cu urmele permanente ale experienței "indestructibile". Acest model arata cam asa: STIMUL - MEMORIA PRIMARA - MEMORIA SECUNDARA

IUITAREA

Mai târziu, în 1965, Waugh (Wo) și Norman, au introdus o nouă versiune a aceluiaşi model, şi s-a constatat că este în mare parte acceptabil. Este clar, poate servi ca o sursă de ipoteze şi predicţii, dar este, de asemenea, prea simplificat. Poate oare fi utilizat pentru a descrie cu precizie toate procesele de memorie umană şi sisteme de stocare? Cu greu, şi dezvoltarea unor modele mai sofisticate au fost inevitabile.

Varianta modificată şi completată a modelului Waugh și Norman este prezentată în Fig. 1.4. Reţineţi că aceasta a fost introdus un sistem de stocare nou şi cîteva legaturi noi. Dar chiar şi acest model este incomplet şi necesită expansiune. În timpul apariției psihologie cognitive de a construi modele cognitive a devenit o distracţie preferată de psihologi, şi o parte din creatiile lor sunt cu adevărat magnifice. De obicei, problema modelelor foarte simple este rezolvată prin adăugarea de o altă "unitate" de o altă cale de date, un alt sistem de stocare, un alt element care iese pentru a verifica şi analiza.

Fig. 1.4. Modificate model cognitiv şi în Norman. Adaptat de la: Waugh & Norman, 1965

8

Aceste modele au un element comun: ele se bazează pe succesiunea de evenimente. Stimul este prezentat, îl găsim folosind sistemul senzitiv, îl stocăm în memorie şi răspundem la el.Modelele de cunoaştere umană au unele asemănări cu etape succesive, în prelucrarea datelor de către compiuter; într-adevăr, modelarea prelucrării informaţiilor de către om se face folosind metafore compiuterului. 

Metafora de calculator şi cunoaşterea umanăDeşi încă Pascal, Descartes şi alți gânditori visau la calculatoare, acestea au fost inventate doar

aproximativ 50 de ani în urmă. Aceste maşini au beneficiat de o recunoaştere largă şi acum sunt folosite în aproape toate domeniile vieţii moderne. Este curios faptul că computerele au devenit un instrument important pentru oamenii de ştiinţă ce studiază cunoaşterea, şi au influenţat modul în care oamenii iși văd propriul lor psihic. Iniţial, aceste dispozitive au fost proiectate pentru punerea în aplicare rapidă a multor operaţiuni matematice complexe. Dar, în curând s-a descoperit că acestea ar putea îndeplini funcţii de rezolvare a problemelor care seamănă cu cele umane. Acest lucru a condus la ideea creării unui robot multaşteptat, şi «noua lume minunată a lui Aldous Huxley "deveni mai reală decât părea mai devreme. Allen Newell (1927-1992) şi Herbert Simon.Pionieri în domeniul inteligenţei artificiale şi "Maşinilor gânditoare"

Marea realizare într-adevăr a fost formulată în plan conceptual. Simon şi Newell au arătat nu numai că computerul este capabil de modelarea unui aspect limitat al gândirii umane, dar, de asemenea, faptul că calculatoarele și reţelele lor interne pot construi modelul de gândire a persoanei. Deşi Simon şi Newell au dezvoltat tema de soluţionare a problemelor într-un nivel mai general, şi nu se angajaseră în crearea de teoria mecanismelor neuronale, sau electronice de prelucrare a datelor, ideea că calculatoarele pot simula cunoaşterea umană, a încurajat mult psihologii. S-a născut o nouă metaforă. Logica a metaforei noi a fost: "Daţi-mi o duzină de computere puternice cu software speciale, şi voi reproduce gândirea de doctor, de avocat, de negustor, şi chiar a unui cerşetor şi un hoţ." De fapt, în cazul în care programele de calculator ar putea să opereze în baza aceloraşi norme şi proceduri care mintea umană, ele ar trebui să fie capabile să execute funcţii care nu se deosebesc de cele executate de persoană. Calculatoarele pot efectua acţiuni care păreau să fie rezonabile, astfel a apărut denumirea de " inteligenţă artificială" (IA). "Căsătoria" între psihologii cognitive şi specialistii in calculatoare promitea sa fie fericit. Psihologii ar putea descrie regulile şi procedurile care se petrec la percepea informaţiei, stocarea în memorie şi gândire, în timp ce specialistii în calculator ar putea crea un program care să imite aceste funcţii.

Cu toate acestea, luna de miere nu a trecut în euforie. Din păcate, ceea ce fac bine calculatoarele (efectuarea rapidă de operaţii), oamenii fac mult mai rău. Si ceea ce oamenii fac bine (generalizări, concluzii, înţeleagerea modelelor complexe şi trăirea emoţiilor), calculatoruliu i se dă cu greu, sau deloc. 

Ştim acum că există diferenţe fundamentale între funcţionarea calculatoarelor şi a creierului. Cu toate acestea, metafora computerul continuă să aibă în general o influenţă profundă pozitivă asupra dezvoltării psihologiei cognitive.

Ştiinţa cognitivă. Trei domenii puternice ale dezvoltării ştiinţifice – tehnica informatică, neuroştiinţa şi psihologia cognitivă - s-au reunit pentru a crea o noua stiinta numita ştiinţa cognitivă. Graniţele dintre aceste discipline sunt uneori dificil de deosebit: unii psihologi cognitivi ar putea fi mai aproape de neurostiinta, altii - de calcul. Cu toate acestea, un lucru este clar: ştiinţa de cunoaştere umana trece prin schimbări profunde, ca urmare a schimbării semnificative în tehnologia informatică şi ştiintei despre creier. 

Rezumat

9

1. psihologie cognitivă studiază procesele de achiziţie, de conversie, de prezentare, stocarea şi extragerea de memorie a cunoştinţelor şi de modul în care aceste cunoştinţe îndreaptă atenţia noastră şi controlează reactiile noastre.2. Modelul convenţional de prelucrare a informaţiilor sugerează faptul că prelucrarea informaţiilor are loc sub forma de o succesiune de etape, fiecare dintre care îndeplineşte o funcţie unică.3. Modelul de prelucrare a informaţiei ridică următoarele două întrebări:a) Care sunt etapele de prelucrare a informaţiei?b) În ce formă sunt reprezentate cunoştinţele?4. În psihologia cognitivă sunt folosite cercetări şi abordări teoretice din principalele domenii ale psihologiei, inclusiv neurostiința, perceptia, recunoasterea paternelor, atenţia şi conştiinţa, memoria, reprezentarea cunoştinţelor, imaginaţia, limbajul, psihologia dezvoltării, gândirea şi formarea conceptului, inteligenţa umană şi inteligenţa artificială.5. Precursorii istorici ai psihologiei cognitive moderne sunt filozofia greacă, empirismul din secolul XVIII, structuralism din secolul al XIX-lea şi revoluţia neokognitiviana, care a fost influențată de noile progrese în teoria comunicării, lingvistica, studiile de memorie, și tehnologia informatică.6. Ideea principală a revoluţiei cognitive este aceea că procesele interne sunt considerate ca obiectul psihologiei. Acest lucru contrazice poziţia behaviorismului că subiectul adevărat al psihologiei - este reacţia sau comportamentul.7. Știinţa conceptuală - o metafora utilă, inventată de oameni pentru a înţelege "realitatea". Psihologii cognitivi au construit un model conceptual pentru a crea un sistem care să reflecte natura percepţiei umane, gândirea şi înţelegerea lumii.8. Modelele cognitive sunt bazate pe observaţii, ce descriu structura şi procesele de cunoaştere. Modelul poate favoriza înţelegerea observațiilor.9. Modelul de prelucrare a informației a luat o poziţie dominantă în psihologia cognitivă, dar aliajul dintre modelele din informatică şi neuroștiință, cu modelele din psihologia cognitivă a dus la formarea ştiinţei cognitive.10. Procesarea distributivă paralelă (PDP) - un model de cunoaştere, în care informaţia este considerat a fi tratat la fel ca în reţelele nervoase. Acest lucru sugerează că procesarea neuronală are loc simultan în diferite domenii/ porțiuni, care sunt fie amplificate sau atenuate.11.  Psihologia cognitivă evolutivă - o abordare a cunoaşterii, care utilizează psihologia evolutivă şi psihologia biologică într-un sistem unificat de cunoştinţe. 

III. Neuroştiinţa cognitivă.

1. Dihotomia psihicului şi corpului. 2. Teoriile existente cu referinţă la localizarea în creier a proceselor cognitive. 3. Structura anatomică a creierului în raport cu plasarea funcţională a proceselor cognitive.

Concluziile cercetărilor experimentale şi clinice a structurii şi proceselor creierului.

Studierea şi cartografierea creierului (harta creerului)Oamenii sunt mereu interesați de ceea ce se află în spatele următorului deal, vale, sau unde fluviul începe. În trecut, marii exploratori - Columb, Lewis şi Clark, Erhardt - au facut multe descoperiri uimitoare. Astăzi, oamenii de ştiinţă explorează teritoriul chiar mai fundamental decât întreaga noastră planeta, zona cea mai aproape, mult mai misterioasă şi totodată îndepartată ce nu a reuşit să le dezvăluie secretele sale. Această lume e creierul uman. În timp ce Pamantul este enorm, creierul este mic (acest organ la student cantareste cam aproximativ 1400 g), capacitatea sa de a procesa informaţii este foarte mare. Putem spune simplu: reţeua complexă de neuroni şi conexiunile lor în creierul uman este cel mai complex sistem cunoscute. Geografia generală a creierului uman a fost cunoscută de mult,

10

dar descrierea funcţiilor creierului este abia la început să apară în literatura de specialitate. Lumii moderne de explorare a creierului contribuie și dezvoltarea tehnologiilor de cartografiere a creierului, care ne permite să vedem prin bariera craniului. 

Secolul XXI - stiinta a creieruluiNeurokognitologia. Realizările recente în psihologia cognitivă și neuroştiinţa au creat neurokognitologia sau, mai pe larg, neuroştiinţa cognitivă.  Cum neurokognitologii iau în considerare dihotomia dintre minte şi corp, o problemă de-a lungul secolelor a savanților filosofi, şi care este recent reinvestigată de neurokognitologi având la dispoziţie un set de instrumente ştiinţifice excelente.

Problema mintii si a corpuluiSurprinzător, dar noi, oamenii trăim simultan în două lumi. Prima lume - lumea fizică a

obiectelor existente în timp şi spaţiu. Aceste obiecte au proprietăţi fizice care se supune legilor fizice, cum ar fi legea gravitaţiei, legea acceleraţiei centripete, care gestionează obiectele în mişcare într-un cerc, precum şi legislaţia care reglementează transferul de impuls de la un neuron la altul (neurotransmisia). Lumea a doua este plină de amintiri, concepte, gânduri, imagini, etc. Acestea sunt, de asemenea, obiectul unor anumite legi, deşi uneori ele sunt mult mai greu de definit.

În mod tradiţional, noi încercam să descoperim legile ce acționează în aceste lumi, folosind metode diferite, astfel încât mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă au crezut şi cred că între aceste două lumi există o diferenţă fundamentală. Această concluzie dihotomică se bazează pe presupunerea că o lume de axează pe universul fizic, în cazul omului pe corp, în timp ce cealaltă - pe universul mental, sau psihicul. Separarea psihiculi si a corpului intuitiv e logică şi destul de evidentă, dar la fel de evidentă este și interacţiunea dintre aceste lumi.  Incapacitatea dvs. mentală de concentrare asupra sarcinii de verificare poate fi din cauza "boli fizice severe", care a afectat corpul tau dupa o petrecere. Unii filosofi susţin că unica lume reală este lumea minţii, iar lumea fizică - doar o iluzie.  Alții dimpotrivă, susţin că lumea fizică e reală şi psihicul este în cele din urmă o funcţie a creierului. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă susţinătorii de dualism a minţii şi a corpului este încercarea de a stabili legături între psihicul şi corp. 

S curtă interpretare a problemei psihicului si a corpului.  Când vorbim de psihic, ne referim la activitatea creierului, de exemplu, gândirea, păstrarea de informaţii în memorie, percepţie, şi dragostea, senzaţia de durere, înţelegerea legilor lumii, compoziţii muzicale şi umor. În acest sens, psihicul constă din procesele din creier. Proprietăţile fizice ale creierului se schiumbă în continuu. Creierul niciodată nu se odihnește în întregime, el arată mereu activitate electrochimică. Cu toate acestea, arhitectura de ansamblu a creierului, reţeaua de neuroni, amplasarea în cortex a principalelor centre ale creierului cu funcţii, cum ar fi senzaţia, controlul mişcării, vederea, etc, în general, sunt stabile şi se schimbă doar puţin.  Procesele din creier se schimbă mai rapid. 

Psihicul este mai dinamic decat creierul. Ne putem schimba gândurile noastre rapid şi fără schimbari structurale semnificative la nivelul creierului, deşi modelele de transmitere a impulsurilor electrochimice, pot fi foarte schimbătoare. Modificările în psihic sunt cauzate de modificări fizice în activitatea neuronală. Cu toate acestea, deşi psihicul are tindința să fie dinamic, este dotat de asemenea, de anumită constanţă, modul nostru general de gândire, atitudinea noastră faţă de religie, dorinţele noastre şi opinii cu privire la familie, etc, sunt destul de stabile. 

O atenţie sporită asupra creierului şi a proceselor cognitive e bazată pe principiul fundamental că toate tipurile de procese sunt rezultatul activităţii neuronale. Aceasta înseamnă că recunoaşterea formelor, lectură, atenţia, memoria, imaginaţia, conştiinţa, gândirea, limbajul, precum şi toate celelalte procese cognitive sunt o reflectare a activităţii neuronale, în principal a celor care se află în cortexul cerebral. Si din moment ce tot ceea ce facem - vorbim, rezolvam probleme, conducem autovehicule, etc - se bazează pe procesele cognitive, atunci tot comportamentul este, de asemenea, bazat pe activităţii neuronale. 

11

Neuroștiința cognitivăPe baza neurostiinței si psihologiei cognitive, a apărut o nouă ramură a ştiinţei numită

neurokognitologie (sau, uneori, neuropsihologie sau neuroştiinţe cognitive). Ea poate fi definită ca fiind "cercetarea la intersecţia neuroștiinței şi psihologiei cognitive, mai ales teoriile memorie, senzaţiilor şi percepţiilor, de rezolvare a problemelor, procesare a limbajului, proceselor motore şi cognitive." 

Sistemul nervos Sistemului nervos central (SNC) este format din creier şi măduva spinării. Elementul principal al sistemului nervos este neuronul, celule specializate care transmit informaţia prin intermediul sistemului nervos. Creierul uman conţine un număr mare de neuroni.

Fig. 2.1. Desen schematic a celulelor creierului, făcut de celebrul anatomist spaniol Santiago Ramón-I-Cahalem, laureate al Premiului Nobel pentru cercetare în domeniul neurologiei.  În această figură, efectuată pe baza de observare atentă cu un microscop, arata o reţeaua complexă de celulele nervoase

din creierul uman

Conform unor estimări, numărul lor depăşeşte 100 de miliarde (ce aproximativ e echivalent  cu numărul de stele din Calea Lactee); fiecare neuron este capabil de a percepe şi de a transmite impulsurile nervoase la alti neuroni (uneori mii de alti neuroni) şi este un sistem mai complex decât orice altul cunoscut, atit terestru cît si extraterestru. Fiecare centimetru cub din cortexul cerebral uman conţine aproximativ 1000 km de fibre nervoase ce conectdează celule intre ele (Blakemore, 1977). Vedeți imaginea unui neuron (Fig. 2.2) şi încercați să determinați dendritele şi axonii. La un orice moment concret, mulți neuroni ai cortexului cerebral sunt activi, şi se crede că funcţiile cognitive cum ar fi percepţia, gândirea, conştientizarea şi memoria, sunt cauzate de excitaţii simultane de neuroni în această reţea neuronală complexă. Fig. 2.2. Prezentarea schematică a neuronului

12

Cel mai probabil, există mii de diferite tipuri de neuroni (Kandel, Schwartz &  Jessell, 1991), fiecare dintre care îndeplineşte  funcţii de specialitate în diferite părţi ale sistemului nervos (Fig. 2.2). Neuronul are următoarele părţi principale morfologice:

1. Dendrite, care percep impulsurile nervoase de la alti neuroni.  Dendritele  sunt foarte ramificate şi seamănă cu  crengile copacilor.

2. Celula, înconjurată de un zid de celule semipermeabile, prin care vin substanţe nutritive şi eliminarea deşeurilor.

3. Axon, un drum lung, tubular de transmitere prin conexiuni numite sinapse a semnalelor  de la o celula la ltele. Axonii neuronilor din creier pot fi mici, şi pot atinge o lungime de 1 m sau mai mult. Axonii lungi sunt înconjurați de o substanţă gen grasimi, sau a tecii de mielina, care acţionează ca un material izolant.

Terminaţiilor presinaptice, sunt situate la capete de ramificațiile subţiri de axon. Ei se află la suprafaţa receptivă a altor neuroni si transmit informaţii.În sinapsă (Fig. 2.3) capătul axonului unui neuron elimină un produs chimic care interacţionează cu membrana de dendritei altui neuron. Acest neurotransmitator chimic schimbă polaritatea, sau un potentialul electric al dendriruli perceptor. Neurotransmitatorul este asemeni unui comutator, care poate fi conectat sau deconectat. Un tip de neurotransmitatori are un efect inhibitor, ceea ce duce la oprobabilitate mai mică de excitaţie a neuronului următor. Alt tip are un efect stimulant, crescând probabilitatea de excitaţie a neuronului următor.

Teoriile existente cu referinţă la localizarea în creier a proceselor cognitive.Primii oameni de ştiinţă credeau că creierul nu are nici o legătură cu gândirea şi percepţia. De

exemplu, Aristotel tribuia aceste funcţii inimii. Mult mai târziu în pseudoştiinţa cunoscută sub numele de frenologie, s-a susţinut că temperamentul, personalitatea, percepţia, inteligenta, etc, au localizare precisă în creier (Fig. 2.4). Frenologii considerau că caracterul, atitudinile şi emoţiile pot fi evaluate prin examinarea convexităților pe suprafaţa exterioară a craniului. 

Știinţa despre creer  pentru mai mult de un secol, se concentrează pe identificarea zonelor din creier are corespund anumitor tipuri de comportament. S-au făcut o serie de descoperiri importante, confirmând ideea de compartimentalizare, prin care anumite funcţii, cum ar fi activitatea motorie, prelucrarea limbajului, percepţia, sunt legate de anumite zone ale creierului.

Teoria de compartimentalizare a înflorit în frenologie, urmaşii căreea găseau în creier regiuni responsabile pentru nobilime, dragostea maternă, izolare,agresiune şi chiar spiritul republican. Neurologul francez  Pierre Flourens, considerind că este absurd, s-a interesat cum influențiază comportamentul uman eliminarea prin intervenţie chirurgicală a unei părţi a creierului. După o serie de studii, el a concluzionat că funcţiile motorice şi senzoriale nu sunt localizate în domenii specifice, ci realizarea acestor funcţii este repartizată pe alte zone ale creierului. Prejudiciu sau deteriorarea creierului, afectează în mod egal toate tipurile de activitate nervoasă superior. Această poziţie a fost numită mai târziu teoria câmpului comun.

Exista și un punct de vedere de compromis: unele funcţii mentale sunt localizate în zone specifice sau seturi de regiuni ale creierului. Aceste funcţii includ managementul reacţiilor de mișcare, de prelucrare a informaţiilor senzoriale, vedere, şi anumite tipuri de procesare a limbajului. Cu toate acestea, mai multe funcţii, în special procesele cognitive superioare, cum ar fi memoria, percepţia, gândirea şi rezolvarea de probleme, sunt divizate în sub-funcţii, realizarea cărora este distribuită in creier.

Structura anatomică a creierului în raport cu plasarea funcţională a proceselor cognitive.

Creierul este împărţit în două structuri similare, emisfera dreaptă si  stangă. Suprafata cortexului  este format din cortexul cerebral, un strat subţire de materie gri care conţine un număr mare de neuroni şi axoni scurți nemielinizați. Cortexul cerebral are o grosime de aproximativ 1,5-

13

5 mm. Datorită numărului mare de falduri creierul are o suprafaţă mai mare decât pare. Crestele situate între cavităţi se numesc circumvolutiuni.

Creerul prelucrează informația contralateral. Aceasta înseamnă că informaţiile senzoriale (de exemplu, un simţ tactil),  primite de la jumătatea stângă a corpului, se duc la cealaltă parte iniţial şi sunt prelucrate în emisfera dreapta, si viceversa. Suprafaţa fiecărei emisfere  e împărţită în patru domenii principale, limitele la unele dintre ele sunt circumvoluțiunile mari. Aceste patru zone sunt numite: lobi frontali, temporal, parietali şi occipitali.

Cortexul (scoarța cerebrală) - un strat subţire de celule dens aranjate. Cortexul este implicat în percepţie, vorbire, acţiuni complexe de gândire, de prelucrare şi de limbaj şi a altor procese care ne fac inteligent.Fig. 2.3. Structura şi procesele creierului

Zonele senzorio-motorii au fost printre primele domenii ale creierului introduse pe harta creerului.Studiul ştiinţific al zonelor motorii ale creierului a inceput in secolul XIX, când sa constatat că stimularea electrică a diferitor regiuni ale cortexului  la câiniii aflați sub anestezie duce la reacţii de spazmare (tresărire), şi o stimulare moderată a lobului frontal are ca răspuns reflex la membrele anterioare.

Cunoştinţele primare de specialitate a funcţiilor creierului apar în secolul al XIX-lea. Deosebit de importante sunt lucrarile neurologului francez Paul Pierre Broca care a studiat afazia, tulburări de limbaj în care pacientul are probleme de vorbire. Această tulburare este adesea observată la persoanele cu accident vascular cerebral. La studiile postmortem a creierului persoanelor care suferă de afazie a fost găsită zona afectată, acum numită zona lui Broca. În 1876, un tânăr

14

neurolog german Carl Wernicke a descris un nou tip de afazie, care se caracterizează prin incapacitatea de a intelege vorbirea și nu incapacitatea de a vorbi.

Paul Pierre Broca; Carl Wernicke

Fig. 2.6. Principalele domenii de cortexul cerebral uman

15

IV. Dezvolarea cognitivă.

Teoriile lui Piaget şi Vîgotschi referitoare la dezvoltarea proceselor cognitive. Asimilarea şi acomodarea.

Teoria piagetiană

Teoria lui Piaget a avut o influenţă deosebită. Ea oferă o continuitate de sens înţelegerii dezvoltării umane si a inspirat masiv cercetările în domeniul dezvoltării inteligenţei. Piaget şi-a numit-o: epistemologie genetică. Epistemologia este studiul cunoaşterii - cum ştim ceea ce ştim. Termenul "genetic" are aici sensul de dezvoltare şi nu de ereditate. Teoria lui Piaget acoperă dezvoltarea inteligenţei (a modurilor de cunoaştere) pe întreaga durată a vieţii.

După Piaget, toate cunoştinţele provin din acţiuni. De exemplu, bebeluşul acţionează asupra obiectelor din jurul lui, le atinge, le răstoarnă, le izbeşte, le pune în gură - dezvoltându-şi cunoştinţele despre aceste obiecte prin structurarea experienţei. Cunoaşterea bebeluşului nu apare nici din obiectele însăşi nici din interiorul său ci din interacţiunea celor două şi legăturile dintre acţiuni şi obiecte.

Scheme. Piaget considera înţelegerea lumii de către copil (deci nu o simplă "înregistrare" a acesteia) ca apărând din coordonarea acţiunilor şi inter-relaţionarea obiectelor. El este un construcţivist. Ambele relaţii - între acţiuni şi între obiecte -sunt construcţii ale realităţii proprii bebeluşului şi nu ceva inerent acţiunilor sau obiectelor. Un copil poate de exemplu să arunce o minge sau să o rostogolească; la fel poate să facă şi cu o portocală. El învaţă astfel că ambele obiecte se rostogolesc (sunt rotunde) dar că o minge aruncată sare înapoi iar o portocală se opreşte. Din aceste acţiuni şi obiecte aparent obişnuite, copilul ajunge să cunoască unele efecte ale acţiunilor sale şi anumite proprietăţi ale obiectelor. El învaţă de asemeni să-şi coordoneze acţiunile (nu poate de exemplu să rostogolească şi să arunce mingea simultan), înlănţuirile de acţiuni, pe care Piaget le-a numit scheme, sunt construite şi coordonate de-a lungul dezvoltării. La copil ele sunt ca nişte concepte fără cuvinte.

Copiii mai mari şi adulţii au mai multe scheme de acţiune internalizate pe care le folosesc pentru a-şi dobândi şi structura experienţa. Ulterior schemele se transformă în acţiuni mintale. Deşi actele de gândire sunt interne, ele derivă din experienţe concrete anterioare ale copilului în relaţie cu mediul. Aritmetica mintală înlocuieşte actul fizic de numărare: secvenţele logice ale gândirii de tipul "dacă...atunci" înlocuiesc manipularea concretă de către copil a relaţiilor cauză-efect. O persoană adultă nu mai are nevoie însă să "verifice" practic orice soluţie.

De exemplu, adulţii ajung să înţeleagă astfel gravitaţia pământului: Atunci când un obiect este ridicat şi lăsat liber el cade. Bebeluşul însă explorează gravitaţia lăsând să cadă bucăţele din mâncarea sa din gură şi urmărind cum acestea se turtesc de podea (el mai descoperă de asemenea că şi ceaşca, linguriţa şi prăjiturile cad). Din fericire, încetul cu încetul, schema bebeluşului despre căderea obiectelor în spaţiu este coordonată cu multe alte obiecte astfel că el nu mai face mizerie în permanenţă. Pe de altă parte căderea mâncării devine antitetică alimentării, astfel încât bebeluşul flămând ajunge să înveţe că schemele alimentarii şi aruncării alimentelor nu sunt compatibile.

Asimilarea şi acomodarea.În teoria piagetiană gândirea copiilor se dezvoltă prin două procese: asimilarea şi acomodarea.

Asimilarea se referă la incorporarea unor cunoştinţe noi prin folosirea unor scheme preexistente. De exemplu, un copil poate să izbească un număr mare de obiecte, asimilându-le schemei sale "obiecte de izbit", chiar dacă aceasta nu este caracteristica principală a obiectului respectiv. Alte obiecte se încadrează în alte scheme: sunt moi, scârţâie etc. Acomodarea se referă la modificarea schemelor existente pentru a incorpora cunoştinţe noi ce nu se mai potrivesc acestora.Procesele de asimilare şi acomodare sunt întotdeauna complementare. A asimila înseamnă a a folosi ceea ce este deja cunoscut: a acomoda înseamnă a dobândi un nou mod de a face ceva. Ambele procese continuă pe toată durata vieţii. Astfel au apărut probleme în S.U.A. odată cu introducerea sistemului

16

metric, în esenţă aceasta însemna o restructurare a schemelor existente (acomodare). După ce au învăţat schema nouă (convertirea temperaturilor din grade Fahrenheit în grade Celsius, a distanţelor din mile în kilometri), urmează un proces de asimilare a informaţiilor anterior existente conform schemei noi. De exemplu, poartă cineva un pulover atunci când afară sunt 30°C ? (Nu). Viteza de 80 de kilometri pe oră este prea mare pentru şoselele din afara oraşelor ? (probabil că nu). Un preţ de 3.5 dolari pe kilogramul de carne porc calitatea I este prea mult ? (iarăşi nu). Cu alte cuvinte, orice nou mod de a dobândi cunoştinţe va trebui să fie aplicat la ceea ce dobândisem deja prin alte scheme.

Pentru a obţine jucăria, bebeluşul în primul rând o apucă, folosind schema familiară a apucării (asimilare), iar apoi alterează această schemă folosind cunoştinţe noi (acomodare) pentru a putea trece obiectul printre bare.

In orice moment persoana în dezvoltare îşi poate modifica structurile sale cognitive numai până la o anumită limită. Trebuie întotdeauna să existe un fel de continuitate. Echilibrul dintre asimilare şi acomodare se modifică în decursul vieţii. Echilibrul este principiul cel mai general al dezvoltării în teoria lui Piaget, el afirmă că organismul tinde spre o stare de echilibru biologic şi psihologic. Dezvoltarea fiind o aproximare progresivă a unei stări ideale, niciodată realizată complet. Echilibrul unui copil într-un anumit stadiu poate fi tulburat de evenimente externe cum ar fi informaţiile noi pe care nu le mai poate asimila sau de procese interne care îl împing spre acomodare, în ambele cazuri se tulbură echilibrul temporar iar dezvoltarea progresează spre un nivel nou, mai înalt de organizare.

Stadii. Conform teoriei lui Piaget dezvoltarea intelectuală evoluează printr-o serie de stadii iar organizarea comportamentului este calitativ diferită în fiecare stadiu. Cele două condiţii pe care Piaget le stabileşte pentru stadialitatea sa sunt:(1) stadiile trebuiesc definite astfel încât să garanteze o ordine constantă în succesiunea lor.(2) definirea trebuie să permită dezvoltarea progresivă a structurilor mentale

Piaget propune trei stadii principale de dezvoltare intelectuală: un stadiu senzorio-motor, un stadiu reprezentaţional (împărţit în două substadii, cel al gândirii preoperaţionale şi cel al operaţiilor concrete) şi un stadiul al gândirii formale (sau proporţionale). Stadiul senzorio-motor începe de la naştere şi ţine până la circa 2 ani când începe cel preoperaţional. Acesta ţine până la circa 7-8 ani când copilul intră în stadiul operaţiilor concrete iar spre 11-12 ani, copiii ajung să dezvolte elementele unei logici formale constând în propoziţii de tip "Dacă...atunci".

Stadiile dezvoltării gândirii la PiagetDezvoltarea inteligentei, ca forma superioara a adaptării, este stadiala, cuprinzând următoarele

momente:1) 0-2 ani stadiul senzorio-motor( inteligenta practica, presimbolica, preverbala)

17

- 0-1 luna- exersării reflexelor- 1-4 luni- reacţii circulare primare- 4-8 luni- reacţii circulare secundare- 8-12 luni- coordonării schemelor senzorio-motorii- 12-18 luni- reacţii circulare terţiare- 18-24 luni- invenţiei mintale

2) 2-7 ani – stadiul preoperaţional ( inteligenta prelogica, simbolica, intuitiva -gândeşte ce vede, controlează un singur indice si nu coordonează)

- 2-4 ani- prelogic (intuiţia simpla)- 4-7 ani- semilogic ( intuiţia articulata)

3) 7-15-16 ani…..stadiul operaţional- se structurează în această perioadă sau niciodată, nu gândeşte formal doar logic, inteligenţa logica, gnostica- cunosc pentru a şti, nu pentru a rezolva)

- 7-12 ani - operaţional concret - 12…ani – operaţional formal –inteligenţa -ipotetico-deductivă

- propoziţionala- reflexivă -gândirea se întoarce asupra ei însăşi

- substadiul genezei operaţiilor formale- substadiul structurilor operatorii formale

Fiecare stadiu are specificul sau sub aspectul instrumentelor cu care operează si achiziţiilor pe care le obţine.

stadii Mecanisme / instrumente AchiziţiiSenzorio-motor Reflexul/ schema senzorio-

motorie / scheme de schemePermanenta obiectului, apariţia reprezentărilor ca proces mintal, reprezentări practice ale cauzalităţii, spaţialităţii şi intenţionalităţii

Preoperational si operaţional concret 2-12 ani

Pre si semi operaţii mintale(7-8 ani),Operaţii concrete după 8 ani

Reversibilitatea simpla( a-a=0, a=b si b=a)-8 aniConservarea invariantelor, gândire de tip noţional si cea categoriala

Operaţionalformal

Operaţii mintale, operaţii cu operaţii mintale ( operaţii de gradul II sau propoziţionale)

Dubla reversibilitate si INRC (identitate (A este B), negaţia (A este nonB), reciproca (A implica B si B implica A), corelativa (A si B corelează, au o legătură comuna reciprocă)), gândire conceptuală

Asimilare- proces de încorporare a noutăţii prin intermediul setului de instrumente, (reflex, schemă, scheme de scheme, operaţii, semioperaţii), existente deja ca bun al individului.

Acomodare- proces prin care un mecanism existent deja folosit în situaţii noi işi modifica structura si funcţionarea anterioara devenind altceva sau premisa pentru altceva.

Schema senzorio-motorie- echivalent in plan practic a ceea ce va fi noţiunea si conceptul in plan simbolic( o generalizare practica).Ea apare ca unitate primara de viata psihica si se refera la faptul ca un segment informaţional senzorial sau perceptiv este prelucrat si are drept consecinţa un răspuns motor.

Permanenta obiectului- Capacitatea copilului de a-si da seama ca obiectele pe care nu le mai percepem exista totuşi.Conservarea- capacitatea copilului de a-si da seama ca sub forme diferite se ascunde o aceeaşi realitate. Se caracterizează prin decalaj longitudinal , în următoarea ordine: număr, substanţa, lungime, suprafaţa, greutate, volum.

18

Procesul dezvoltăriiPiaget nu a oferit o descriere concisă a procesului dezvoltării ca şi întreg. Descrierea oferită de el constă într-un ciclu:     * Copilul execută o acţiune care are un efect asupra obiectelor sau organizează obiectele, şi copilul paote nota caracteristicile acţiunii şi efectele sale.     * Prin acţiuni repetate, posibil cu varianţe sau în contexte diferite sau asupra unor tipuri diferite de obiecte, copilul poate diferenţia şi integra elementele şi efectele sale. Acesta reprezintă procesul "abstracţiei repetate" (descris în detaliu în Piaget, 2001).     * În acelaşi timp, copilul poate identifica proprietăţile obiectelor prin modul în care diferite tipuri de acţiuni îi afectează. Acesta este procesul de "abstracţie empirică".    * Prin repetarea procesului dintr-o serie mare de obiecte şi acţiuni, copilul stabileşte un nou nivel de cunoştinţe şi de insight-uri. Acesta este procesul de formare a unui nou "stadiu cognitiv". Acest proces dual îi permite copilului să construiască noi modalităţi de a interacţiona cu obiectele şi să cunoască noi lucruri despre obiecte.    * Totuşi, îndată ce copilul a construit aceste noi tipuri de cunoştinţe, el începe să le folosească pentru a crea obiecte mai complexe şi să execute acţiuni mai complexe. Astfel începe un nou stadiu, care va fi terminat doar când toată activitatea şi experienţa copilului au fost reorganizate în aceste nivel mai înalt.Totuşi, procesul acesta nu este complet gradual. Îndată ce un nou nivel de organizare, cunoştinţe şi înţelegere se dovedeşte a fi efectiv, va fi generalizat rapid spre alte zone. Ca un rezultat, tranziţiile între stadii tind să fe rapide şi radicale, şi majoritatea timpului petrecut într-un nou stadiu consistă în rafinarea acestui nou nivel cognitiv. Atunci când cunoştinţele care au fost acumulate într-un stadiu de studiu şi experienţă conduc rapid şi radical la un stadiu mai înalt de înţelegere, se spune că a avut loc un gestalt.Asta pentru că procesul ia o formă dialectică, în care fiecare nou stadiu este creat printr-o viitoare diferenţiere, integrare şi sinteză a unor structuri noi din cele vechi, pentru care succesiunea de stadii este necesară. Fiecare nou stadiu începe doar pentru că, copilul poate lua de bune achiziţiil predecesorilor, şi, totuşi, încă există forme mai sofisticate de cunoştinţe şi de acţiuni capabile de a fi dezvoltate. Pentru ca acoperă atât moudl în care acumulăm cunoştinţe cu privire la obiecte şi reflecţiile noastre asupra propriilor acţiuni, modelul de dezvoltare a lui Piaget explică un număr de trăsături a cunoştinţelor umane de care nu s-a ţinut cont anterior. De exemplu, arătând modul în care copii îşi îmbogăţesc progresiv înţelegerea cu privire la lucruri, comportându-se şi reflectând asupra efectelor cunoştinţelor lor anterioare, ei ăşi pot organiza cunoştinţele în structuri mai complexe. De aceea, îndată ce copilul poate recunoaşte acurat diferite tipuri de animale, el sau ea dobândesc abilitatea de a organiza tipurile diferite în grupuri superioare cum ar fi "păsări", "peşti", etc. Acest lucru este semnificativ pentru că ei sunt acum capabili să cunoască lucruri despre un nou animal bazându-se doar pe faptul că este o pasăre - de exemplu, că va depune ouă.

Unul dintre cele mai cunoscute studii ale lui Piaget se concentrează asupra abilităţilor discriminative ale copiilor, între vârsta de 2 ani jumate şi 4 ani jumate. El începe studiul luând mai mulţi copii de diferite vârste şi plasând două linii de dulciuri, una cu dulciurile într-o linie împrăştiată, şi una cu aceaşi număr de dulciuri într-o linie mai strânsă. A descoperit că, “Copii între 2 ani, 6 luni şi 3 ani, 2 luni au discriminat corect numărul relativ de obiecte de pe două rânduri; cei între 3 ani, 2 luni şi 4 ani, 6 luni au indicat un rând mai lung cu mai lung cu mai puţine obiecte care are "mai multe"; după 4 ani şi 6 luni eu au început să discrimineze din nou corect” (Cognitive Capacity of Very Young Children, p. 141). Iniţial copiii foarte mici nu au fost studiaţi, pentru că, dacă un copil de 4 ani nu poate conserva cantitatea, se presupunea că un copil mai mic nu poate nici el. Totuşi, aceste rezultate indică că, copiii mai mici de 3 ani şi 2 luni au capacitatea de conservare a cantităţii, însă după ce mai cresc îşi pierd această calitate, şi nu o recuperează până la vârsta de 4 ani jumate. Acest atribut poate fi pierdut datorită unei inabilităţi temporare de a rezolva, datorită unei supradependenţe de strategiile perceptuale, care corelează mai multe dulciuri cu o linie mai lungă de dulciuri, sau datorită inabilităţii unui copil de 4 ani de a rezerva situaţiile.

19

La sfârşitul experimentului au reieşit câteva rezultate. Primul este că, copii mai mici au o abilitate discriminativă care arată capacitatea logică pentur operaţii cognitive, care apare mai repede decât este cunoscut. Acest studiu mai arată că, copiii mici pot fi echipaţi cu anumite calităţi pentru operaţii cognitive, depinzând de cât de logică este structura operaţiei. Studiul mai arată că, copiii dezvoltă o înţelegere explicită la vârsta de 5 ani şi ca rezultat, copilul va număra dulciurile pentru a decide care dintre linii are mai multe. În ultimul rând, studiul a descoperit despre conservarea cantităţii că nu este o caracterstică fundamentală a eredităţii.

Inteligenţă artificială

Piaget a avut şi un efect considerabil în câmpul ştiinţelor calculatoarelor şi al inteligenţei artificiale. Seymour Papert a folosit opera lui Piaget în timp ce dezvolta limbajul de programare Logo. Alan Kay a folosit teoriile lui Piaget ca fundament pentru conceptul sistemic de programare a Dynabook, care a fost prima dată discutat în cadrul Centrului Xerox Palo Alto Research, sau Xerox PARC. Aceste discuţii au dus la dezvoltarea prototipului Alto, care a explorat pentru prima dată toate elementele interfeţei grafie a utilizatorului (GUI), şi a influenţat crearea de interfeţe a utilizatorului în anii 80' şi mai târziu.

Substadiu cronologic

Instrumente-mecanisme performante

Exersarea reflexelor0-1 luna

Perfectează instrumentele reflexe conferindu-le exactitate si promptitudine

Obiectul care dispare din raza vizuala nu are semnificaţie

Reacţii circulare primare1-4 luniprimele adaptări

Repetarea comportamentelor plăcute la care copilul ajunge din întâmplare, sunt focalizate asupra propriului corp, activităţile exista in sine-a privi pentru a privi, a apuca pentru a apuca- au statut de asimilări funcţionale

Copilul poate urmări cu privirea obiectul sau poate rămâne cu privirea in zona de dispariţie

Reacţii circulare secundare4-8 luniprocedee menite sa prelungească experienţa interesante

Specific este orientarea si dincolo de universul propriului corp si capacitatea de a produce si a reproduce acţiuni interesante descoperite întâmplător. Acţiunea este susţinuta de plăcerea noutăţii, marchează începutul satisfacţiei de natura psihică, si câştigării intenţionalităţii prin deosebirea pe care începe sa o facă între mijlocul si scopul acţiunii, acţiunea este orientată spre exterior si spre viitor

Capacitatea de a se raporta interogativ la obiectul dispărut si de a descoperi obiectele parţial ascunse

Substadii preintenţionale Coordonare schemelor senzorio-motorii cu apariţia schemelor secundare si cu aplicarea lor la situaţii noi8-12 luni

Conduitele sint in mod clar intenţionale, apare coordonarea a doua scheme anterioare intr-un singur act prin subsumare lor intr-o schema principalaCaracteristici: intenţia, căutarea unui mijloc bun pentru a-si realiza intenţia, reunirea schemelor anterioare intr-un act unicObiectul acţiunii devine dominant luând locul acţiunii propriu-ziseApar conduita inteligente speciale: suportului 8-9 luni, sforii 10-11 luni, băţului 11 luni

Căutarea active a obiectului dispărut dar fără a ţine cont de succesiunea deplasărilor succesive ale obiectului chiar in condiţiile observării acestor deplasări, ca urmare obiectul va fi mereu căutat în locul primei dispariţii

20

Reacţii circulare terţiareExperimentare activa12-18 luni

Rezolvarea problemelor prin încercare si eroare practica, schemele pot fi îmbunătăţite, curiozitatea este mobilul experienţei

Găsirea obiectului dispărut in urma unor deplasări succesive cu condiţia vizualizării traiectoriilor intermediare

Invenţia mintala18-24 luni

Începuturile reprezentării şi deliberării practice care pot prefigura acţiunea Găsesc soluţia in minte prin imitarea problemei de rezolvat

Instalarea permanentei obiectului ce are drept consecinţa reprezentarea deplasărilor invizibile si in absenta vizualizării traiectoriilor sale

Stadiul senzorio-motor prin achiziţiile sale ca: permanenta obiectului, orientarea temporara, spaţiala, practică şi perceperea cauzalităţii permit şi impun o noua funcţie: SEMIOTICA. Din punct de vedere psihologic aceasta funcţie înseamnă naşterea proceselor cognitive superioare deoarece permite înlocuirea realităţii (semnificatul) cu un substitut evocator (semnificantul) care poate fi un simbol sau un semn. Simbolul e un produs individual fiind un înlocuitor care mai păstrează o legătură figurativa cu obiectul semnificat (balanţa = justiţia). In situaţia semnului care e un produs totalmente social aceasta legătura dispare. Din această perspectivă semnul e mult mai general. Semnalul este un indice evocator care nu se îndepărtează de elementul de substituţie (ex. Nu exista fum fără foc). Indice -paşi pe zăpada- contiguitate între ce este evocat si ce este perceput.

FORMELE FUNCTIEI SIMBOLICE

Imitaţia amânată- (1,5-2 ani) se caracterizează prin reproducerea unui comportament in absenta modelului care a fost perceput anterior.(ex. Copilul vede pe tatăl său fumând şi repeta gestul mai târziu. Are un statut de prereprezentare, deoarece o acţiune este evocată tot printr-o acţiune (reprezentare prin act). Jocul simbolic-(2-5ani) are drept specific faptul ca aducerea spre sine a realităţii se face prin substituţi construiţi de subiect şi modificabili potrivit trebuinţelor lui de moment. La baza jocului simbolic se află schema simbolică care este reproducerea unei scheme senzorio-motorii în afara obiectivului său obişnuit si folosirea ei cu valoare explicativă (jocul de-a ceva). Funcţia jocului este cathartică si explicativă. Aceasta formă de joc urmează celei a jocului exerciţiu sau funcţional şi precede jocul cu reguli (5-7 ani).

Desenul este considerat a fi la jumătatea drumului între jocul simbolic şi imaginea mintală. Cu prima are în comun plăcerea funcţionala si autotelismul (=îşi are scopul în sine). Cu imaginea mintală are în comun efortul de imitare a realităţii şi reciprocitatea cu aceasta. Desenul copilului până la 8-9 ani este realist ca intenţie dar ca realizare este idealist, în măsura în care copilul mai mult desenează ce ştie decât ce vede. Gradul de realism al desenului infantil prezintă o serie de etape:

- Realismul fortuit – 2-21/2 ani- specific – semnificaţia desenului se descoperă concomitent cu execuţia, este un desen povestit.

- Realismul neizbutit- 3-4 ani şi după- are ca specific prezenţa în desen a elementelor esenţiale ale modelului, dar într-o manieră juxtapusă dat fiind imposibilitatea coordonării lor (ex. omul cefalopod).

- Realismul intelectual- în desen se regăsesc toate atributele esenţiale ale modelului, dar prezentate într-o formulă stângace fără materialitate şi fără perspectivă (ex. desen Roentgen)

21

- Realismul vizual- are drept caracteristică prezentarea în desen doar a elementelor modelului care sunt posibile dintr-un singur punct de vedere. Apare perspectiva şi plasarea în coordonatele paginii, respectarea proporţiilor. Sub aspectul conţinutului exista o ordine tematică: mai întâi omul şi animalele, casa şi mijloacele de transport, copaci flori şi obiecte.

LimbajulStadii si repere cronologice

Competenta (a înţelege şi orienta după mesaj verbal)

Performanţa (a utiliza limbajul)

0-6 lunistadiul incipientcomun copiilor dintr-o cultura indiferent de limba

Reacţionează la sunete puternice emise brusc, încearcă localizarea sunetului întorcând capul şi privirea, pare sa asculte pe cel care vorbeşte căruia îi poate răspunde prin zâmbet (4-5 luni), să facă distincţie între voci vesele şi furioase (sensibil la paraverbal), răspunde când e strigat pe nume

La naştere este prezent ţipătul neonatal, plânsul şi diverse sunete vegetative (deglutiţie, tuse), în primele săptămâni apare “baia de sunete”- sunete extrem de diverse şi inexistente în limba copilului din care ulterior se selectează cele ale limbii vorbite (3-4 luni) apare gânguritul bazat mai ales pe vocale (5-6 luni), apare lalaţiunea, asocieri de silabe, copilul emite vocalize care au valoare de joc funcţional

7-11 lunistadiul diferenţierii fonemeloracesta se conduce după legea efortului fiziologic minim (vocale labiale guturale)

Dovedeşte selectivitate auditiva, asculta cu interes muzica, poate asculta o explicaţie care durează mai mult de 1 minut cu condiţia sa se axeze pe un obiect care îl interesează, asculta persoana care vorbeşte fără a fi sustras de alte sunete, recunoaşte sensul lui „Nu”

Răspunde prin vocaliza când e strigat pe nume, imita melodii, are un jargon propriu (e-e-e, I-I-I, face gesturi cu sens de “nu”, fiind mai expresiv în comunicarea nonverbală

Stadii prelingvistice 12-18 lunistadiul holofrazeicomunica printr-un singur cuvânt

Face distincţie neta între sunete şi provenienţa lor, înţelege numele unor obiecte si părţi ale corpului, acest gen de achiziţii îmbogăţindu-se săptămânal, identifică obiecte simple intr-un tablou, la 18 luni înţelege 100 de cuvinte

Foloseşte un singur cuvânt începând de la 10-11 luni pentru a desemna o întreaga realitate, repertoriul de cuvinte folosite este de un cuvânt la începutul perioadei şi ajunge la 20 cuvinte la 18 luni (ex. O fetiţă de 1 an denumeşte prin ”bebe” o fotografie cu copii) are un jargon propriu folosit în discuţie cu jucăriile, 25% din ce spune este inteligibil, articulează corect toate vocalele, omite consoana iniţială sau finală)

18-24 lunistadiul limbajului telegrafic (2 cuvinte) este primul stadiu lingvistic

Executa după comanda verbala acţiuni simple, înţelege semnificaţia pronumelor(tu, el, ea, noi), înţelege propoziţii mai complexe, este mare colecţionar de cuvinte, există o ordine in achiziţia acestora: substantive, verbe, conjuncţii, adjective, numerale, pronume

Foloseşte propoziţii simple din doua cuvinte (tata dus, pisica miau), se refera la el la persoana a III-a, 25-50% din ce spune este inteligibil, foloseşte limbajul pentru a-si exprima dorinţe sau necesitaţi

22

24-38 lunistadiul formarii gramaticale

Recunoaşte si înţelege cuvinte care denumesc părţi mai de detaliu din structura corporala(cot, sprinceana, gene), înţelege cuvinte care denumesc categorii de rudenie, înţelege semnificaţia cuvintelor mai mare si mai mic si denumirile unor activităţi, poate urmări povestiri cu trei personaje plasate intr-un context familiar

Foloseste propozitii simple dupa o sintaxa proprie, are un jargon bogat (bombeaza-bombardeaza,flecustean-ostean), apare ecolalia si ecomimia(repetarea cuvintelor sau gesturilor interlocutorului), converseaza sau monologheaza, 50-80% din cuvinte sint inteligibile, se manifesta tulburari de ritm ale rostirii(dislalie de dezvoltare(inlocuirea unor sunete cu altele sau omiterea lor) , apare creatia verbala

36-54 lunistadiul dezvoltării gramaticale

Înţelege semnificaţia propoziţiilor, înţelege un mare număr de cuvinte,(3 ani-900-1000, 4ani-1600), înţelege analogii si cauzalităţi exprimate verbal(daca-atunci)

Articulează corect si consoanele, foloseşte vorbirea pentru a relata evenimente petrecute, povesteşte, foloseşte diferite forme gramaticale (trecut, prezent, viitor, interogativ, negativ) se joaca cu cuvinte, creează poezii, este capabil sa definească cuvinte, poate repeta o propoziţie ci 12 cuvinte foarte corect, mai face greşeli gramaticale

După 55 luniStadiul desăvârşirii gramaticale

Înţelege exprimarea verbala a unor noţiuni legate de număr timp şi spaţiu, se descurca in vorbirea in dialect, înţelege semnificaţia dreapta-stânga

Povesteşte, dialoghează poate purta un dialog alternativ, se corectează singur la greşelile gramaticale, vorbirea e inteligibila 100%

Mentalitatea preşcolarului

In planul procesualităţii copilul rămâne un nereversibil (gândire cu un singur fir), un nonconservativ (incapacitatea de a sesiza neschimbarea esenţei dacă forma se schimba), un preoperaţional. Ca atare gândirea lui este precauzală ceea ce impune o mentalitate tipică. Gândirea la aceasta vârsta se caracterizează prin : animism, finalism, realism, artificialism, egocentrism si sincretism.

Animismul- însufleţirea oricărei realităţi inclusiv a celei obiectuale. Gradele de animism diferă în funcţie de vârsta copilului. La 3 ani domina un animism profund, totul e însufleţit chiar antropomorfizat. După 3 ½ ani animismul se localizează la nivelul jocului şi jucăriilor pentru ca după 5 ani sa dispară şi acesta animismul rămânând la nivel explicativ în situaţii legate de mişcare.

Finalismul- toate si totul sunt pentru cineva sau pentru ceva; pentru copil nu exista întâmplare şi nici nu o accepta. ( mărul =se mănâncă)

Realismul- imaterialitatea este permanent tradusa de copil în imagini materializabile, concrete, palpabile. (visul= mici tablouri sau filme).

Artificialismul-realitatea inclusiv cea naturala este creată de cineva. (soarele este un bulgăraş care a crescut mare).

Egocentrismul- supunerea adevărurilor generale propriului adevăr, adevărul este cel care corespunde propriei experienţe de viaţă; el nu are conştiinţa acestei centrări pe sine şi nu se poate transpune în punctul de vedere al celorlalţi. Egocentrismul se manifesta la nivelul conduitei generale, în joc, limbaj, în relaţiile cu anturajul.Jocul colectiv durează la 3 ani 5 minute. La aceasta vârstă copiii se joacă unii lângă alţii decât unii cu alţii. Până la 7 ani este greu de realizat la copii un joc cu reguli autentic, până la aceasta vârstă copilul fiind el însuşi regula.

23

Limbajul egocentric, non-comunicativ, are o pondere de 60% din exprimare in perioada 3-5 ani, pentru a ajunge la 44-47% la 5-7 ani. Ca forma de manifestare predomina afirmaţia (nu argumentează si nu demonstrează ci mai ales afirma pentru ca nu simte nevoia să-şi impună propriul punct de vedere pe care îl considera general), dialogul până la 6 ani este cel mai adesea un monolog paralel, povestirea paralela nu ţine cont de ce spun ceilalţi. (nu afirma de ex. “Asta s-a mai spus”).Relaţia cu anturajul – egocentrismul face ca vârsta preşcolară să fie o vârstă a precooperării şi aceasta pentru că nu sesizează punctul de vedere al celuilalt. In relaţie cu adultul se manifestă potenţialul de opozabilitate (vârsta negativismului, criza de încăpăţânare), în raport cu covârstnicii cooperarea apare abia după 5-6 ani, moment în care copilul celălalt începe să fie perceput ca partener.

Sincretismul- gândire globală amestecata nediferenţiat în măsura în care la aceasta vârstă copilul amestecă realul cu imaginarul (n-ai găsit ceva sa cumperi vine zâna buna şi aduce), raţionalul cu afectivul, generalul cu parţialul (bicicleta este ceva cu roate şi pedale şi cineva a stricat-o când a căzut cu ea), temporalitatea (te-a bătut tata?- M-a bătut mâine.).

V. Percepția

Etapele de prelucrare a informaţiilor. Volumul de percepţie. Memorie/ păstrare iconică. Memorie / păstrare ecoică. Funcţia stocării senzoriale

Procesul de percepţie a semnalelor senzoriale - primul pas în prelucrarea informaţiilor. La baza acestui proces este creierul, a cărui misiune - de a înţelege şi de a da sens informaţiilor ce intra din sistemului nervos periferic. Acest sistem este format din nervi, care se află în afara măduvii spinării şi creierului şi sunt implicate în senzaţie şi percepţie.

Sistemului nervos periferic şi creierul sunt destinate în principal percepţiei şi reflecţiei, adică de a vedea şi înţelege. S. Pinker spune în cartea sa "Cum funcţionează mintea: "Rațiunea - un sistem de organe de calcul, conceput prin selecţie naturală pentru a rezolva diversele probleme cu care se confruntau încă strămoşii noştri, în special: pentru a înţelege şi a vicleni animalele, plantele şi alte persoane" (Pinker, 1997). Noi vedem, auzim, mirosim, gustăm si simtim lumea din jurul nostru, şi aceasta este prima verigă în lanţul de evenimente, inclusiv de stocare mai târziu de codificare a stimulilor, de transformare a materialului, de gândire, şi, în cele din urmă, răspuns la cunoştinţă, ce la rândul său, duce la semnale noi şi gânduri, care poate porni din nou ciclul acesta.

Aşa cum se arată în Fig. 3.1, energia fizica, care nimerește în zona limitată de detectare, acționează simţurile, apoi se transformă în energie nervoasă, se reține scurt timp în depozitul senzorial, se transmite pentru prelucrare ulterioară şi codificare în sistemul nervos central (SNC). Ulterior, acesta poate fi transferat la un sistem de memorie pentru prelucrare, rezultatele căruia pot provoca răspunsuri, care apoi devin parte a câmpului de stimuli pentru a fi prelucrate în continuare.Fig. 3.1. Etapele de prelucrare a informaţiilor: evenimente externe, procese interne şi structuri

St-i

externi

Energia stimulului

Sistemul senzorial

Activitatea externă

MemoriaTransformarea Prelucrare și codificare in SNC

Procese interne

24

Diagrama din Fig. 3.1 - este o reprezentare a ipotetică a etapelor  de prelucrare a informaţiilor. Acest model este convenabil de a vizualiza diferite etape de prelucrare a informaţiilor postulate în psihologia cognitivă.

Senzaţia şi percepţia

Senzaţia se referă la experienţa primară, care apare în rezultatul stumulării elementare, şi se studiază detaliat de psihofizică - sectorul Psihologiei Experimentale, care este angajată în clarificarea relaţiei dintre stimulii lumii fizice şi a detectării lor de sistemul senzorial. Studiul senzațiilor este de obicei asociat cu activitatea organelor senzoriale (urechi, ochi, etc), precum şin stimulii care acționează aceste organe.Pe de altă parte, în percepţie sunt implicate mecanisme cognitive superioarecare, ce interpretează informatia senzoriala. Senzațiile sunt legate cu descoperirea iniţială de stimuli; percepţiile – de interpretarea fenomenelor percepute. Când citim o carte,  ascultam un concert, primim un masaj, mirosim un parfum sau mancam, "traim" ceva mult mai mult decât stimulare senzorială imediată. Fiecare dintre aceste evenimente senzoriale sunt tratate în contextul cunoştinţelor noastre despre lume, şi experienţa noastră anterioară dă sens sentimentelor simple.

Punctul de contact între lumea interioară și realitatea externa situat in sistemul senzorial. Studiul relaţiilor dintre schimbările fizice în lume şi experienţele psihologice asociate cu aceste schimbări, se numește psihofizică, este o zonă de mare importanță în psihologie.

Cunoştinţe antececente

Relaţia dintre percepţie şi cunoştinţele anterioare despre lume se reflectă nu numai în iluzii geometrice simple, dar, de asemenea, în interpretarea datelor ştiinţifice. Fig.3.4a indică locaţia de gropi pentru piloni, gasite in sapaturile arheologice. Dacă cunoştinţele despre triburile studiate conduc la ipoteza că casele lor erau dreptunghiulare, ve-ți fi înclinat să "vedeți" sau să interpretați locaţia gropilor aşa cum se arată în Fig. 3.4, b. În schimb, dacă aveţi o ipoteză diferită, veţi fi înclinat să interpreteze amplasarea de gropi diferit - la fel ca în Fig. 3.4, c. Ca un exerciţiu, încercaţi să desenați locaţia colibelor reeșind din ipoteza în care acestea sunt triunghiulare, şi, astfel, selectînd gropile "esenţiale" şi "irelevante". Percepţia este influenţată de cunoştinţele anterioare, ipotezele existente, precum şi de semnalele senzoriale.Fig. 3.4. planuri ipotetice de colibe: a - locaţie de gropi (pete negre), b şi c - planuri ipotetice ale colibelor 

Astfel, asupra percepţiei noastre de informaţii  primare despre lume în mare măsură influenţează organizarea iniţială   a   sistemelor   senzoriale   si   creierului – suntem "echipați" de a percepe lumea intr-un anumit fel - şi experienţa noastră   din trecut , care determină valoarea percepției iniţiale de stimuli. Dacă învăţarea anterioareă nu ar avea nici un efect asupra percepţiei noastre, semnele ciudate de pe această pagină pe care le numim litere, nu  ar fi percepute ca părţi de cuvinte şi cuvintele ar fi fost lipsite de semnificaţie.

25

Noi învăţăm valoarea semnalelor vizuale (şi auditive, tactile, gustative şi olfactive). Creierul nostru este plin de structuri asociative. Invăţarea trecută afecteaza perceptia. Când auziţi balalaika, vă puteţi imagina un dans rusesc. Dar percepţia este, de asemenea, influențată de sistemul senzorial.

Volumul percepţiei

Ce volum de informaţii putem percepe la expunerea stimulului  pe un termen scurt? Este cunoscut faptul că lumea este plină de stimuli. Un număr mare sunt în diapazonul de detectare senzorială. Ce parte din aceste senzaţii este disponibilă pentru prelucrare ulterioară?  Câte obiecte iti poti imagina simultan - desi nu foarte clar, dar fără un dezastru complet? Potrivit lui Charles Bonnet, conștiința poate menţină ideea clară a şase obiecte simultan. Ex : Dacă arunci un pumn de pietriş pe podea, va fi greu pentru a vedea, în acelaşi timp mai mult de şase sau maximum şapte pietricele, fără a le grupa. Dar dacă le grupezi cîte două, trei sau cinci, vei fi capabil să cuprinzi cât mai multe grupuri cum ar fi unităţi separate, deoarece în conștiință grupul este văzută ca o unitate.Dacă ai timp să numeri pietrele, aproape întotdeauna obţii rezultatul corect, dar, cum a sugerat Hamilton, pe parcursul unor expuneri de scurtă durată, capacitatea de rezolvări rapide e bazată pe stocarea senzorială. Închizînd ochii, vom continua să "vedem" lumea, cînd se oprește o piesă muzicală, încă o "auzim", îndepărtînd mîna de pe o suprafaţă în relief, încă o mai "simțim".  Cu toate acestea, aceste urme senzoriale repede se sting şi mai ales în curând se uită.  Care sunt limitele acestor experienţe de tranziţie? Cât timp vor dura? Cât de mult se poate percepe într-un timp scurt şi cît de scurt e timpul?În primele experimente pentru a determina volumul   de   percepţie   a   stimulilor vizuali au fost folosiți stimuli vizuali, pentru că stimulii vizuali sunt oarecum mai uşor de controlat în experiment în comparaţie cu alte tipuri de stimulenți (de exemplu, tactili sau gustativi).

Primele studii au arătat că cea mai mare cantitate de informaţii care poate fi asamblată într-o singură prezentare, este de 4-5 litere independente. Este important să se aibă în vedere faptul că, în aceste studii timpurii ale lecturii, concluziile s-au bazat pe spusele subiecților  cu privire la ceea ce au văzut. Această modalitate nu lua în considerare că posibilităţile percepţiei după inerţie sunt de mai mult de 4,5 caractere, dar în mintea subiectului sunt păstrate, cele care sunt percepute, dor patru sau cinci dintre ele. 

Aceste experimente au influențat dual psihologia cognitivă. În primul rând, s-a schimbat închipuirea despre volumul percepţie, şi, pe de altă parte, prelucrarea informaţiilor a fost privită ca un proces constând din etape succesive,fiecare dintre care se deruleaza după propriilor sale legi.

Păstrare iconică Păstrarea de impresii vizuale şi disponibilitatea lor pe termen scurt pentru prelucrarea ulterioară Neisser (1967) a numit-o memorie iconică. Apare întrebarea dacă e corect să se aplice acestui enomen senzorial, termenul de "memorie"? Pentru mulţi psihologi cognitivi, memoria se referă  la  codificarea  şi  stocarea  informaţiei care implică procese cognitive superioare. Este adevărat că memoria iconică implică o anumită formă  de  păstrare, dar descoperirile recente arată  că aceasta nu depinde de procesele de nivel superior, cum ar fi atenţia.

Mulţi cercetători au descoperit că informaţia intrată este exact reprezentată în memoria iconică, dar dispare repede în cazul în care nu este trimisă pentru o prelucrare ulterioară. Se pune întrebarea dacă subiectul nu pierde o anumită cantitate de informaţie într-un moment când el dă un raport verbal? 

Sperling (1960) a sugerat că metodica utilizată mai devreme în care subiecţii au fost rugaţi să numească toate elementele pe care și le pot aminti, a fost de fapt un test de amintire a celor văzute, şi acesta poate fi diferit de ceea ce au perceput iniţial. 

Icoană - o urmă vizuală - poate conține mai mult decât ne putem aminti. Pentru a rezolva această problemă, Sperling a dezvoltat o tehnica de "raport partial", în care subiectului în 50 ms i se prezenta un astfel de set de litere:R G С

26

L X NS В JDacă subiecţii încearcă să reproducă cât mai mult posibil din nouă litere, există toate şansele ca aceștea își vor aminti patru sau cinci. Sperling imediat după prezentarea întregului set de litere depunea unul din trei sunete – de tonalitate mare, medie sau scăzută.  Aceste sunete serveau ca indiciu pentru subiect care serie de litere ar trebui să-și amintească - prima, a doua şi a treia. În acest caz fiecare serie este reprodusă de subiecţii în aproape 100% din cazuri. 

O altă caracteristică a experimentelor lui Sperling a fost că el a schimbat  timpul  dintre prezentarea literelor şi a sunetului de însoțire, aceasta a creat posibilitatea de a măsura  durata  de păstrare iconică: la o întârziere a sunetului cu mai mult de 1 s, numărul de caractere redate a scăzut pînă la nivelul tipic experimentului primar (adică 4,5 litere) (Fig. 3.6).

Fig. 3.6. Dependenţa reproducereii de timpul reținerii reperelor auditive.Coloana din stânga arată timpul prezentării literelor;, pe coloana din  dreapta este  nivelul  de memorie imediată. Adaptat de la: Sperling, 1960

Păstrarea ecoică

Dacă putem "vedea", după oprirea de stimulare fizica externă, oare nu putem și "auzi", după  încetarea  de sunet? Probabil, putem. Neisser (1967) a numit memoria senzorială auditivă - memorie ecoică . Memoria ecoică este similară cu cea iconică, în sensul că informaţia senzorială este stocată cu mare precizie pentru o perioadă de timp foarte scurt. Memoria iconică ne dă timp suplimentar pentru a asculta mesajul  auditiv.

Cum are loc procesul complex de întelege a vorbirii. Vibraţiile de sunet care alcătuiesc vorbirea, se distribuie în timp. Informaţiile conţinute în fiecare parte de vorbire, în muzică sau alte sunete, nu au sens, dacă nu sunt în contextul altor sunete.

Distincţia   între   memoria   de scurtă durată   ( MSD)   şi   memoria ecoică .  Timpul de stocare în  memoria ecoică este foarte mic (de la 250 ms la 4 sec), iar MSD este considerabil mai mare şi se ridică la  10 la 30 s. Este evident că păstrarea ecoică dureaza aproximativ 4 secunde, dar mai complet informaţiile  sunt stocate în prima secundă după stimularea auditivă.

Fig. 3.7. Dependenţa reproducerii de întârzierea instrucţiuni auditive. Adaptat după:Darwin, Turvey & Crowder, 1972

27

Funcţia stocării senzoriale

Funcția memoriei iconice şi ecoice (şi, eventual, alte sisteme similare) este de a selecta informaţiile din lumea exterioară, fizică cu scop de economie. Având în vedere numărul astronomic de informaţii senzoriale, ce în mod constant stimulează sistemul nostru nervos, şi posibilitățile limitate a sistemelor cognitive "de nivel superior" de procesare a acestei informaţii, este evident că doar o mică parte din atributele senzoriale pot fi selectate pentru o prelucrare ulterioară.Edwin Boring (1946) mai mult de patru decenii în urmă a zis: "sarcina percepției - de a economisi activitatea gândirii, ea selectează şi defineşte ceea ce este important pentru supravieţuirea şi bunăstarea organismului." Memoria iconică și ecoică ne permite să furnizeze numai informaţiile esenţiale şi să le expună la o prelucrare ulterioară. Depozitarea senzorială ne dă timp pentru a extrage  caracteristici  importante  pentru  prelucrarea  ulterioară şi organizarea de activităţi.

VI: AtenţiaCapacitatea de acces şi selectivitatea atenţiei. Semnale auditive. Modele de atenţie selectivă. Atenţie vizuală. Prelucrare automată a informaţiei. Neurocognitologia atenţiei.

William James (1890) a scris: "Atenţia este atunci când raţiunea cuprinde într-o formă clară şi distinctă ceva, în ce se văd cîteva obiecte concomitent,  sau o  serie  de pasaje  de  gândire.  Concentraţia constiintei – iată sa. Aceasta înseamnă o distragere a atenţiei de la unele lucruri, în scopul de a lucra eficient cu altele. Definiţia  generală a  atenţiei:  concentraţia  efortului  mental asupra evenimentelor senzoriale sau mentale.

Abordarea modernă a problemelor de atenţie a fost formată în 1958, când psihologul britanic Donald Broadbent a scris în cartea sa "Percepţia şi comunicarea", că percepţia este rezultatul activităţii sistemului de procesare a informaţiei cu capacitate limitată de acces. În teoria lui Broadbent ideea esenţială a fost că lumea conţine în sine posibilitatea de a primi mult mai multe senzaţii decât pot acoperi abilităţile perceptuale si cognitive. Prin urmare, în scopul de a face faţă avalanşei de informatii primite, oamenii selectiv direcţionează atenţia doar asupra unor semne şi "se abstractizează" de restul.

Dacă am încerca să înţelegem câteva mesaje, în special de acelaşi tip, în acelaşi timp, vom fi nevoiţi să sacrificăm cu precizia. Astfel, în timp ce conducem autovehicolul, putem atrage atenţia la drum şi în acelaşi timp să ascultăm radioul; dar foarte greu este să atragi atenţia în acelaşi timp la mai mult de două semne, de exemplu, două semnale auditive, sau două vizuale.

Unor semne din mediul înconjurător le acordăm mai multă atenţie decât altor, şi acele semen care ne atrag atenţia, de regulă, merg la prelucrarea ulterioară, celelalte, pot să nu fie prelucrare ulterior. 

Pot fi evidenţiate cinci probleme legate de atenţie: 1. Capacitatea de acces şi selectivitatea.  Putem acorda atenţie la unele, dar  nu  toate, 

semnalele din lumea exterioară.2. Control. Avem un oarecare control asupra stimulilor la care acordăm atenţia.

28

3. Prelucrarea automată. Multe procese obişnuite sunt atât de familiare încât necesită o cantitate mică de atenţia conştientă şi apar în mod automat.

4. Neurokognitologia.  Creierul nostru şi sistemul nervos central – baza  anatomică a atenţiei, la fel ca pentru toate procesele cognitive.

5. Conştiinţa. Atenţia aduce evenimentele in conştiinţă.

Capacitatea de acces şi selectivitatea atenţiei

Motivul selectivităţii atenţiei de multe ori se explică de capacitatea limitată de acces,  sau  incapacitatea noastră de a procesa toate semnalele senzoriale simultan. Acest lucru sugerează  că  undeva, în prelucrarea informaţiilor este un "blocaj".

Atenţia  selectivă, este asemeni unei lanterne într-o cameră întunecată, care luminează  elementele de interes pentru noi, lăsând celelalte în întuneric. 

Semnalele auditive Abordarea informaţională asupra fenomenul atenţiei este în mare parte formată pe baza

studierii auzului. Cercetările lui Cherry (1953) au condus la dezvoltarea unor proceduri experimentale, în care subiectul identifică semnalul şi care a devenit o metodă standard de a studia atenţie auditivă.

Abilitatea de concentrare asupra unui singur mesaj si de inhibiţie a procesării informaţiei de la un alt mesaj este o abilitate importantă a omului: ea ne permite de a procesa o cantitate limitată de informaţii, şi de a nu suprasolicita mecanismele de prelucrare.  

Intr-un experiment (Moray, 1959) s-a înregistrat ca informaţia care se dădea subiectului în "urechea surdă", nu se memoriza, deoarece el asculta canalul opus, în ciuda faptului că unele cuvinte sunt repetate aproximativ de 35 de ori.Chiar şi atunci când Moray avertiza că li se va cere să repete unele dintre informaţiile primite pe canalul dat, foarte puţin se reproducea. Apoi Morey a făcut un pas important: mesajul de pe postul neglijat era precedat de numele testatului. În această condiţie, mesajul se reproducea mult mai frecvent.  (nu aşa se întâmplă şi la petreceri? Cineva de la celălalt capăt al camerei spune: "Şi am înţeles că soţia lui Randy ..." Şi toţi Randy şi soţiile acestora, complet preocupate înainte de aceast de conversaţia lor, imediat întorc urechea la vorbitor). Invazia de evenimente interesante, care atrag atenţia a fost numită fenomenul petrecerii cu cocktail. 

Exercițiu ANEXA 1Ce aţi citit? Puteţi spune ceva despre mesajul, scris ca acest mod? Dacă da,  ce  cuvinte  au 

atras  atenţia dumneavoastră şi de ce? Unele caracteristici vă ajuta să vă orientaţi, printre ele –natura fizică a stimulului, sensul  frazei şi regulile de sintaxă.  Vă sustrăgeau cuvintele „emoţionale” (cum ar fi  "aur",  "taverna",  Tina  Turner)  sau  caracteristici  distinctive  vizual (de exemplu, 300, 600).

Există dovezi că anumite părţi ale cortexului sunt responsabile de atenţie, în timp ce altele -de prelucrare a informaţiilor (Posner,1988).

Modele de atenţie selectivăModel cu filtrare (Broadbent)Teoria holistica a atenţiei a fost mai întâi dezvoltată de om de ştiinţă britanic Broadbent

(1958). Această teorie, numită modelul cu filtrare, se bazează pe ideea că prelucrarea informaţiilor este limitată capacitatea de acces a canalului (Shannon şi Weaver, 1949).

În modelul de Broadbent (Fig. 3.8) mesajele sunt prelucrate de mai multe canale senzoriale paralele. Prelucrarea ulterioară a informaţiilor are loc numai după ce acestui semnal i se va acorda atenţie şi acesta va fi trecut printr-un filtru de selecţie într-un canal cu capacitatea limitată de acces.  În Fig. 3.8 vedem că în sistem intră mai multe informaţii decât pot fi prelucrate de către canalul cu capacitatea limitată de acces.

Evident, capacitatea noastră de a procesa informaţii este limitată. Pentru a scoate sens din ceea ce auzim, creierul nostru trebuie să se concentreze pe un tip de impulsuri şi să trimită fiecare mesaj la canalul amplificator adecvat pentru o prelucrare ulterioară. 

Fig. 3.8. Schema fluxului de informaţii, care să reunească opiniile exprimate în diverse teorii moderne. 

29

Atunci când cere situaţia, putem transfera concentrarea atenţiei noastre la un alt canal. Deşi, în cazul în care selecţia se bazează pe caracteristicile fizice ale semnalului, după cum credea initial Broadbent, atunci transferarea atenţiei nu ar trebui să ţină de conţinutul mesajului.

Într-unul dintre primele experimente Broadbent a folosit metodica ascultării dihotomice. La o ureche, subiectului i se prezentau trei cifre, în timp ce la cealaltă (în acelaşi timp) - alte trei cifre. Subiectul putea auzi: Urechea dreapta: 4, 9, 3; Urechea stanga: 6, 2, 7.

Având în vedere numărul de informaţii reproduce (şase unităţi) şi viteza de prezentare (două pe secundă), Broadbent putea aştepta că acurateţea (exactitatea) reproducerii va fi de aproximativ 95%. Dar subiecţii au reprodus mai puţin decît se aştepta (aproximativ 65%, 20%).

Legătura făcută de Broadbent între atenţia selectivă şi memorie, ridică semne de întrebare interesante din punct de vedere teoretic şi practic, dar, mai important, ne aminteşte că atenţia selectivă nu se limitează la o gamă îngustă de fenomene - se preocupă de aproape toate celelalte sistemele cognitive.

Modelul divizorului (Anne Treisman)Printre problemele cele mai evidente ale modelului de filtrare – este detectarea informaţiilor

senzoriale (de exemplu, numele subiectului) prin canalul neglijat. Fig. 3.9. Selectiv audiere: a - o ipoteză cu privire la limitarea capacităţilor perceptive, b - o

ipoteză privind limitarea posibilităţii de reacţionare. Adaptat: Treisman & Geffen, 1967 

30

Treisman susţinea că în "dicţionarul" (sau depozizul de cuvinte) al subiectului, unele cuvinte au un prag mai mic de activare. Astfel, cuvintele sau sunetele "importante", (cum ar fi numele propriu sau strigătul caracteristic copilului personal) pot fi activate mult mai uşor decât semnalele mai puţin importante.

Datele obţinute de Treisman difereau de cele din modelul de filtrare. Un anume "centru" mintal, înainte de a analizarea caracteristicile semnalului, trebuia să decidă că aceasta este necesar.  Evident, pentru această e nevoie de analiza preventivă a materialului. Potrivit lui Treisman, la prima fază a analizei preventive, semnalul este apreciat pe baza unor caracteristici fizice comune, şi apoi la analize mult mai complexe semnalul se estimează după sens (Fig. 3.9). Modelul Treisman presupune că "mesajele irelevante" sunt auzite înăbuşit, dar nu se blochiază complet.

Atenţia vizuală

Legile atenţiei guvernează toată experienţa senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă şi tactilă). Vederea, percepţia de culoare si forma – sunt cele mai studiate procese după ascultare. Şi Treisman, şi Julesz înaintează ipoteza că în atenţia vizuală lucrează două procese diferite.În prima etapă (Figura 3.11) procesul preatenţiei,  în care această regiune se scanează, şi are loc detectarea rapidă a principalelor caracteristici ale obiectelor, cum ar fi dimensiunea, culoarea, orientarea mişcării, dacă este cazul. Apoi, după Treisman, diferitele caracteristici ale obiectului se codifică în harta proprietăţilor, care sunt situate în diferite părţi ale cortexului.Fig. 3.11. Modelul etapelor de percepţie vizuală şi atenţie.Iniţial, unele proprietăţi de bază de modele vizuale (culoare, orientare, dimensiunea şi distanţa) sunt codificate în, paralel căi separate care formează o hartă de proprietăţi. Aceste hărţi sunt combinate într-o suportul cartelei. Concentrat atenţia a fost atras de informaţii de la titularul cardului să analizeze în detaliu caracteristicile asociate la zona selectată a imaginii:. Sursa Treisman, 1988 

31

Prelucrare automatăOmul se confruntă cu o multitudine de stimulente şi efectuează astfel, mai multe acţiuni. De exemplu, în timp ce conducem, ne putem uita simultan la harta, vorbi pe telefonul mobil, pune ochelarii de soare, asculta muzică, etc. Cu toate acestea, ne propunem să ne concentrăm mai mult pe conducere decât pe alte activităţi, dar o parte din atenţie totuşi o acordăm şi la alte activităţi. Acţiunile bine stapanite devin automate, şi, în consecinţă, pentru punerea lor în aplicare se necesită o atenţie mai mică decît pentru acţiuni noi. Legătura între procesarea automată şi atenţie a fost descrisă de către LaBerge.Gândire critică: poţi simultan să te mîngîi pe burtă şi să te atingi pe cap? Încercaţi să bocăniţi în masă un ritm din melodii celebre, cum ar fi Happy Birthday. Asta a fost uşor, nu-i asa? Acum, cu degetul de la altă mînă, -  Jingle Bells. Aceasta este, de asemenea, uşor. Acum, ambele melodii simultan. Puteţi face acest lucru? De ce nu? După pregătire temeinică, puteţi face acest lucru cu succes. Pianişti cu experienţă, ca urmare a exercitării pot îndeplini sarcini similare. Anexa 2Conceptul La Berge ar putea explica multe aspecte ale comportamentului uman în situaţii stresante. Norman ne oferă un exemplu adecvat. Să presupunem că un acvalangist este sub apă încurca în tuburile lui. Pentru a supravieţui, el trebuie să scape de unitate şi încet săse ridice la suprafaţă. Norman spune: dacă această procedură să fie făcută automat care cere puţin sau nici un efort conştient, apoi într-o zi, într-o situaţie stresantă, ea va reuşi în ciuda panicii în creştere.  Ca procesul să poată avea loc în mod automat, trebuie să aveţi libera circulaţie a informaţiilor din memori spre controlul uman asupra acţiunilor. Structura prelucrării automate a informaţiilor descris de Posner & Snyder, a identificat trei caracteristici ale procesului automat:• procesul automat are loc neintenţionat.  • procesele automatizate sunt ascunse de constiinta. • procesele automatizate necesită puţine resurse din constiinta. Putem citi un cuvânt sau lega şireturile, negândindu-ne la aceste acţiuni. Acestea sunt efectuate în mod automat şi fără efort. 

32

Care este relaţia dintre anatomia creierului şi atenţie: Sistemul atenţiei, ca şi alte sisteme (de exemplu, motor şi sisteme senzoriale) interacţionează cu alte multe părţi ale creierului, dar îşi păstrează identitatea proprie.

VII. Recunoaşterea paternurilor.

Teoriile percepţiilor. Recunoaşterea paternurilor vizuale. Organizarea subiectivă a semnalelor vizuale. Teoria gestaltului. Perspective canonice. Principiile prelucrării informaţiei: de jos în sus şi de sus în jos. Compararea cu etalonul. Compararea prototipică.

Forma inferioară  de gândire - este o simpla identificare. Forma superioară  - este o intuiţie profundă a unui om care vede toate lucrurile ca parte a unui sistem.Platon

Capacitatea remarcabilă a percepţiei este de a recunoaşte modelele familiare (paterne) de informaţii senzoriale. Datorita acestei proprietati putem recunoaşte o veche cunoştinţă printre mulţime de oameni, după cîteva note putem defini întreaga piesă muzicală, ne putem bucura de gustul unui vin de epocă sau admira mirosul unui trandafir. Sistemul cognitiv, de regulă, funcţionează fără probleme, rapid şi fără efort. În viaţa de zi cu zi în permanenţă recunoaştem modele (paterne), dar numai recent s-a ajuns la înţelegerea de structuri cognitive care stau la baza recunoaşterii lor. De exemplu, cum o recunoaşteţi pe bunica? Aveţi un prototip de bunica, foarte sumar, dar cu toate acestea, vă permite să o cunoaşteţi şi atunci când ea poartă ochelari, şi chiar atunci când ea a avut o altă tunsoare? Sau puteţi scana rapid caracteristicile sale şi compară fiecare element cu o listă de "caracteristici principalele ale bunicăi mele”? Chiar şi recunoaşterea cea mai obişnuită a paternelor, presupune o interacţiune complexă între senzaţie şi percepţie, MSD, MLD şi a căutării cognitive pentru a identifica un stimulul. Deşi recunoaşterea unui obiect - un proces complex, este mai mult sau mai puţin precis realizate într-o fracţiune de secundă. Pe baza studiilor de laborator şi a bunului simţ, avem o idee de recunoaştere a paternelor. Acesta include următoarele abilităţi umane: 

CAPACITATE EXEMPLURecunoaşterea paternelor familiare

rapid şi cu precizie ridicată

Recunoaştem uşor feţele oamenilor, interierul locuinţei noastre, semnele rutiere

Operarea cu obiecte necunoscute Chiar daca vedem o formă neobişnuită (de ex. a literei A , sistema de percepţie vizuală oricum o recunoaşte)

Perceperea exactă a obiectelor ce se rotesc sau sunt amplasate in diferite unghiuri

Recunoaştem ceaşca de cafea chiar dacă aceasta este întoarsă

Identificarea obiectelor parţial ascunse sau camuflate  

Concludem că părţile camuflate ale obiectelor există, ca în exemplu corpului reporterului din cadru

Recunoaşterea repede, uşor şi automat a paternelor

Ne deplasăm prin lume, formele şi obiectele căreia sunt in continua schimbare,  şi  totuşi putem  rapid  şi uşor procesa aceste informaţii

Psihologii care studiază percepţia, au dezvoltat doua teorii majore de percepţie a lumii de către oameni. Potrivit primei - 1. Teoria constructivă a percepţiei - oamenii "construiesc" imaginile percepute, activ selectînd şi combinînd senzaţiile cu amintirile. În conformitate cu a doua - 2. Teoria percepţiei directe - percepţia se achiziţionează direct din informaţii din mediul înconjurător. 

33

1. Teoria percepţiei constructive se bazează pe ideea că în procesul de percepţie, noi formulăm şi testăm ipoteze despre obiectele percepute pe baza faptului ce simţim şi ce deja ştim. Percepţia - este un rezultat general a ceea, ce vine prin intermediul sistemului nostru senzorial şi ceea ce ştim deja despre lume datorită experienţei. Când vedeţi de la distanţă un orieten ce vă vine în întîmpinare, îl recunoaşteţi, pentru că percepeţi prin vedere aspectul său exterior, nasul, ochii, părul, etc, şi, de asemenea, pentru că ştiţi că poate fi văzut, de obicei, la această oră în acest loc. Puteţi să-l recunoaşteţi, chiar dacă el între timp şi-a lăsat mustaţă, sau şi-a schimbat coafura, sau a pus ochelarii de soare. Potrivit constructiviştilor, aceste schimbări în configuraţia/ paternul de stimuli iniţiali totuşi vă permit să-l recunoaşteţi din cauza raţionamentului subconştient, procesul prin care combinăm spontan informaţii din surse multiple pentru a construi o percepţie. 

2. Conform teoriei percepţiei directe , informaţia conţinută în stimuli – este un element important în percepţie, iar învăţarea şi alte procese cognitive sunt necesare pentru percepţie. Susţinătorii acestei teorii au fost James Gibson şi adepţii săi de la Universitatea Cornell şi James Cutting, care a susţinut că "percepţia directă presupune faptul că bogăţia matricei optice reflectă doar bogăţia lumii." Ideea este că stimulul conţine informaţii suficiente pentru percepţie corectă şi nu are nevoie de reprezentări interne. Cel ce percepe face minim muncă, deoarece lumea oferă o mulţime de informaţii şi lui îi rămâine doar de a construi imagini de percepţie şi de a face deducţii.

Recunoaşterea modelelor/ paternelor vizualePoziţii teoretice: Teoria Gestalt. Recunoaşterea modelelor se bazează pe percepţia de un model de stimuli întreg. Piese individuale de configurare globală dobândesc semnificaţia lor, fiind un membru al întregului.Prelucrarea informaţiei după principiul "de jos în sus" sau "de sus în jos". Recunoaşterea paternului începe cu recunoaşterea părţilor sale separate ("de jos în sus"), însumarea cărora duce la identificarea întregului patern, sau recunoaşterea întregului patern duce la identificarea componentelor sale (de sus în jos). Compararea cu etalonul. Recunoaşterea paternelor are loc la coincidenţa de stimuli senzoriali, cu forma mentală internă corespunzătoare. Analiza detaliată. Recunoaşterea paternului are loc după o analiză a proprietăţilor elementare a stimulilor de intrare.Identificarea după prototip. Percepţia formei. Percepţia de un model văzut cu diferite poziţii teoretice.Model de recunoaştere experţi. Model de recunoaştere este considerată de către experţi în diferite domenii.

Model de prelucrare a informaţiei vizuale de către om.Organizarea subiectivă a semnalelor vizuale

O caracteristică interesantă a vederii umane - abilitatea de a "vedea" în lumea fizică lucruri care nu există. Aceste iluzii - nu sunt doar rezultatul senzaţiilor care provin din lumea de afară, dar şi predispoziţia sistemului vizual / cognitiv la o denaturare a ceea ce într-adevăr există în lumea reală, aceste distorsiuni sunt numite iluzii. Iluzia - o percepţie eronată a realităţii, caracteristică tuturor oamenilor.Toţi noi am fost "păcăliţi" de percepţii ciudate. Studiul iluziilor ajută psihologii cognitivi pentru a explica relaţia dintre fenomenele externe fizice şi modul în care mintea organizează aceşti stimuli în "reprezentările interne".Un tip de iluzii, care arată modul în care mintea în mod natural organizează stimulii vizuali, este numit conturare iluzorie. Acestea sunt imagini vizuale, contururile cărora sunt vizibile chiar şi în absenţa unor obiecte fizice. Fig. 4.1 arată un exemplu de conturare iluzorie. Conturarea iluzorie - este

34

rezultatul percepţiei formei, atunci când formele există în sistemul perceptiv-cognitiv, şi nu în stimul. Fig. 4.1. Ce vezi? Probabil că "ochiul minţii" vede în centru plutind în aer un triunghi echilateral, chiar dacă fizic triunghi nu este. Fig. 4.1. Poţi vedea plutind în aer triunghiul alb? El există fizic sau doar în ochii minţii?

Există dovezi că conturarea iluzorie cu adevărat activizează celulele din cortexul vizual. Psihologii Gestalt susţin că noi creăm iluzii subiective, deoarece suntem înclinaţi să vedem în împrejurimi figuri simple, familiare.

Teoria GestaltUnele paterne sunt recunoscute la fel de persoane diferite. La  începutul  secolului  XX, psihologii Gestalt au studiat modul în care ne organizăm şi recunoaştem stimulii vizuali. Potrivit primilor psihologi  Gestalt, paternul este structurat astfel încât toţi stimulii lucrează împreună şi se dă  astfel  impresia mai mare decât suma de senzatii de fiecare stimul individual. Potrivit lui Wertheimer  (1923), unele modele de stimuli tind spre organizare naturală.  De  exemplu,  este posibil ca imaginea

Ne crează impresia unui şirag din 8 puncte. Iar dacă alcătuim din ele asa un patern

atunci veţi vedea probabil patru grupuri de modele a cîte două puncte. Sau, în cazul în care aceleaşi opt puncte situate după cum urmează:

ai tendinta de a vedea un pătrat, cerc şi forma abstractă. Aceste exemple  demonstrează impactul  proceselor mentale superioare în percepţia vizuală. Fig. 4.4.  Influenţa orientării asupra percepţiei. Care dintre aceste forme par a fi tridimensionale?

Influenţa memorie privind percepţia de forma poate fi observată în Fig. 4.4. Oamenii văd, de obicei, în 4.4.a. un obiect bidimensional, şi Fig. 4.4, b - tridimensional. Cu toate acestea, dacă te uiţi mai aproape, ambele modele sunt identice, cu excepţia faptului că una dintre ele este rotită cu 45 ° cu privire la alta. De ce sunt atât de radical percepute două modele aproape identice? În funcţie de poziţia constructiviştilor, motivul este că, din punct de vedere al experienţei trecute în Fig. 4.4, b vedem o

35

cutie. Formularul în Fig. 4.4a e dificil pentru noi să o vedem în trei dimensiuni, dar de fapt vedem obiect simetric bidimensional, care, evident, este format din două pătrate legate.

Ideile gestalt psihologilor se dezvoltă în studiile de perspective canonice.Perspectivă canonică - este cea mai bună imagine care reprezintă obiectul, precum şi imagini care primele vin in minte atunci când ne amintim o formă anume.Dacă eu vă rog să mă gândesc la un obiect obişnuit, să zicem, o maşină de scris, imaginea care vine în minte este probabil o perspectivă canonică. "De mai mulţi ani, am rugat oameni din întreaga lume" de a desena o ceasca si farfurie, Fig. 4.5. Diferenţele evidente sunt rezultatul unor diferenţe în capacitatea artistică şi calităţi personale, dar o caracteristică remarcabilă a acestui mic experiment este că majoritatea oamenilor de la Palo Alto, California, la Chicago, Londra şi Istanbul au desenat în cea mai mare parte aceleaşi "ceasca si farfurie" . Propria mea imagine ", ceaşcă şi farfurie," vedere de sus a aceluiaşi obiect ca în Fig. 4.6, satisface cerinţele problemei şi după identificare e uşor de recunoscut. Acesta este semnificativ diferit de alte modele, pentru că nu este canonic, şi totuşi, atunci când o spui, puteţi cu uşurinţă "vedea".

Sistemul vizual lucrează destul de eficient, chiar apreciind  şi figuri nu destul de "perfecte". Există mai multe posibile motive ca timpul de reacţie folosit la imagini obişnuite este mai mare  pentru  imagini  mai retrase de la canon.

1. Mai puţine detalii a obiectului nimeresc în cîmpul de vedere. în Fig. 4.7. Cât de multe piese ale  corpului calului puteţi vedea, în imaginea din spate (penultima)? Nu foarte multe. (Şi cine ştie ce v-ati gîndi dacă aţi vedea aceasta imagine în alt context).

2. Cea mai bună forma (figura în colţul din stânga sus) – o vedem de cele mai multe ori.

Fig. 4.7. Douasprezece imagini de cai utilizate în experimentul lui Palmer, Roche, şi Chase(Palmer, Rosch & Chase, 1981), cu un raiting mediu de "formă bună"

3. Imagine canonică - este obiectul ideal, sau cel mai bun. Percepând în mod constant lumea, ne formăm o imagine mentală a unei clase de obiecte, care reprezintă imaginea clasei în memorie.

Principii de prelucrare a informaţiei: „de jos în sus” şi de „sus în jos”

Cum noi identificăm imaginea? Vom recunoaşte oare câinele, dacă am văzut mai întîi blana, patru

36

picioare, ochii, urechile, etc - sau vom recunoaşte aceste  componente,  deoarece,  am văzut mai întâi câinele? Aceasta e problema - începe oare recunoaşterea de la părţile componente ale paternului, care servesc doar bază pentru recunoaşterea întregului (prelucrarea de jos în sus) sau aceasta  începe cu înaintarea ipotezei întregului, după care identificăm părţile sale  componente  (prelucrarea "de sus în jos") – este numit  paradox  analitic. Aşa cum se vede din Fig. 4.8, părţile feţei, uşor de identificat în context, par destul de ambiguu atunci când sunt singure, dar devin uşor de recunoscut  cu mai multe detalii  sau atunci când este furnizat cu informaţii suplimentare.

În diverse contexte aşteptăm sa vedem obiecte specifice locului. În cabinetul medicului gasim aparatul de măsurat tensiunea, la bucătărie – veselă, în oficiu – compiuter. “Cunoaşterea lumii” uşurează identificarea obiectelor în contexte cunoscute şi încurca identificarea în contexte nepotrivite.

Compararea cu etalonulRecunoasterea paternelor şi formelor de către om - este o structura internă, care în conrapunere

cu stimulii senzoriali poate identifica obiectul. Conform acestui concept de recunoaştere, în procesul dobândirii de experienţă de viaţă producem un număr foarte mare de etaloane, fiecare fiind asociată cu o anumită valoare. De exemplu, identificarea vizuală a formei, cum ar fi forme geometrice, este în felul următor: energia electică, provenind de la această figură, influenţiază retina si este transformată in energie nervoasa, care este transmisă la creier. Printre standardele existente are loc căutarea formei. Dacă există etalonul, care se potriveşte cu paternul nervos, recunoaştem acest model. După compararea cu obiectul său de referinţă poate fi o prelucrare suplimentară de a datelor şi interpretarea obiectului.

Compararea cu etalonul - este o procedură elementară în recunoaştere a paternelor, bazat pe faptul că configurarea informaţiilor senzoriale se potriveşte ideal cu "configuraţia" din memorie, şi, deşi capacităţile sale sunt limitate, aceasta are o mare importanţă teoretică şi practică.

37

VIII. Rolul conştiinţei în procesul cunoaşterii.

Scurt istoric al cercetării conştiinţei. Somnul și amnezia.  Teoriile contemporane ale conştiinţei. Funcţiile cognitive ale conştiinţei. 

Ne petrecem majoritatea vieţii în starea de veghe, angajați în activitate conştientă, şi chiar şi în timpul somnului, auzim "şoaptă de constiinta."Conştiinţa   - este informarea cu fenomenele externe și cognitive, cum ar fi imaginile şi sunetele din lume, amintiri, gânduri, sentimente şi senzaţii corporale.Constiinta are două componente:Constiinta • include înţelegerea de stimuli externi. De exemplu, puteţi recunoaște brusc un cântec de păsări, durere de dinţi sau observa un vechi prieten.Constiinta • include, de asemenea cunoaşterea fenomenelor psihice - gânduri care provin din amintiri.În timpul zilei cu toţii avem o mulţime de experienţe conştiente, cauzate de imagini şi sunete din lume, precum şi o cantitate incredibilă de experienţe conştiente interne, cauzate de gândurile cele mai intime, care ne spun despre reacţiile personale si sentimentele noastre.

Scurt istoric al cercetării conştiinţeiPsihologia ştiinţifică iși are originea în secolul al XIX-lea, ca studiul a experienţei conştiente.  Potrivit celebrului William James, "psihologia – stiința despre viaţa psihică, prin care presupunea viaţa psihică conștientizată (James, 1890 / 1983). Pînă la el savanții europeni, inclusiv Hermann Ebbingauza (cercetătorul memoriei) şi Sigmund Freud (care a întors lumea cu susul în jos, cu ideile sale despre conştiinţă, şi mai ales despre factorii inconştientului, determinanţi de gândire şi comportament), au creat ceea ce noi numim déjà de o jumătate de secol ştiinţa psihologiei. De exemplu, la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost descoperite legi psihofizice. S-au realizat numeroase studii de hipnoză și procese senzoriale, a început studiul de memorie si inteligenta, au fost formulate legile învăţării asociative. Şi aproape fiecare om de ştiinţă credea că conștiința – este cheia pentru a înţelege aceste fenomene psihice.În filozofie de vest, se credea că sufletul uman are doar proprietăţi psihice, iar în sec. XVII filozoful şi matematicianul francez Rene Descartes a ajuns la concluzia că sufletul conştient este în contact cu creierul fizic într-un punct: o glanda mica rotundă, situată la baza creierului. El nu a putut inventa un alt mod de a explica modul în care sufletul raţional este legat de corpul fizic. Cei mai mulţi filozofi de Vest au fost Mentaliști şi credeau că sufletul conştient - este fundamentul realității.Cu toate acestea, la începutul secolului XX în domeniul ştiinţei s-a inițiat o mişcare largă a fizicalismului în funcţie de care toate experienţele conştiente pot fi explicate prin activitatea neuronală, sau prin stimuli accesibili observaţiei (informaţiile primite) şi reacţii (informaţii de ieşire).În psihologie, această filozofie behavioristă a fost popularizată de Pavlov şi John Watson, cărora li s-au alăturat și B.F. Skinner şi mulţi alti psihologi. Mişcarea a început în jurul anului 1910 şi a durat până în 1970. Pentru cea mai mare parte a secolului XX, oamenii de stiinta au evitat studiul constiintei, pentru că sa crezut că acest concept, este în esenţă, mentalist.

Studii neurocognitive: somn si amnezieDiferenţa cea mai evidentă între starea de conştient şi inconştient se manifesta în starea de somn şi veghe. Studii aprofundate ale somnului, majoritatea dintre care sunt efectuate prin EEG în diferite etape ale somnului, au permis de a afla mai multe despre acest tip de stare inconştientă.  În plus, sa demonstrat că unii pacienţi cu pierderi de memorie, suferă de leziuni neurologice (de exemplu, leziuni cerebrale) nu-și pot aminti conştient evenimentele din trecut şi chiar informaţii de bază cum ar fi numele, orasul natal, feţele copiilor lor . Dar ei pot învăţa şi aminti alte tipuri de activităţi, cum ar fi o sarcină de învăţare motorie. Deoarece o amintire conştientă este asociată cu leziuni ale creierului, este evident că conştiinţa are o bază neurologică. 

38

Somnul. Distincţia între starea de conştient şi inconştient este cea mai evidentă atunci când o persoană este trează sau doarme. Mijloc privilegiat de investigație a fost electroencefalograma, deoarece este destul de inofensivă şi permite să obţineţi rapid date veridice. De asemenea, pot fi înregistrate undele creierului in timpul somnului.Sunt patru etape ale somnului:Prima etapă de somn - somn superficial - apare la început. În această etapă, se observă scurte perioade de teta-activitate (4-7 Hz), care indică prezenţa de somnolenţă.A doua etapă de somn este caracterizată de "axe" de somn ce reprezintă explozii ritmice de activitate pe EEG cu frecvenţă de 12-15 Hz.În a treia etapă de somn apar unde delta de frecvenţă foarte joasă (1-4 Hz).În etapa a patra înscrierile EEG sunt similare cu cele din etapa anterioară, dar se marchiază unde delta mai vaste. A patra etapă de somn este cea mai profundă în care trezirea e cea mai dificilă. Caracteristicile comportamentale ale fiecărei etape, precum şi indicaţiile etapelor de somn cu miscarea rapida a ochilor (REM - miscarea rapida a ochilor), caracterizate prin prezenţa mişcărilor rapide ale ochilor şi visare, sunt prezentate în Fig. 5.4. Fig. 5.4. Ciclurile somnului. Prezentarea trăsăturilor comportamentale şi caracteristicile EEGdiferite stadii ale somnului.Imaginea arată un om în staraea de trecere din starea de veghe şi somnolenţă (el se mişcă şi se întoarce) la calm, somn profund, REM-somn şi o activitate mai conştientă 

Amnezie. Cu ajutorul testării sa descoperit că anumite tipuri de memorie sunt afectate semnificativ de leziuni cerebrale, dar si pentru alte tipuri de astfel de leziuni de memorie a avut nici un efect. 

Aceste rezultate au ajutat oamenii de ştiinţă să înţeleagă mai bine starea pacienţilor care suferă de amnezie. Pacienţii cu amnezie profundă nu-si pot aminti aproape nimic din trecutul lor sau să memorizeze ceva nou. Cu toate acestea, Brenda Milner (1966) a constatat că, chiar şi persoanele cu amnezie profundă, pot dezvolta competenţe senzori-motorii - tipul de acţiune pe care oamenii îl pot învăţa prin practicarea desenului cu ajutorul unei oglinzi. În plus, unii pacienţi pot recupera în memorie informaţii despre cuvinte sau imagini utilizând sfaturi-sugestii. 

Teoriile contemporane ale conştiinţei

39

 Vom examina un mic grup de teorii timpurii create pentru a explica diferitele aspecte ale experienţei conştiente.

Modelul de interacţiuni individuale şi experienţă conştientă a lui Schacter(Dissociable Interactions and Conscious Experience — DICE)« Ideea principală a modelului constă în faptul că procesele care mediază identificarea şi recunoaşterea conştientă, care este conştiinţa fenomenală în diverse domenii, trebuie să fie strict diferenţiată de sisteme modulare care lucreaza cu informaţii lingvistice, perceptuală şi altă informație » (Schacter, 1990). Fig. 5.5 prezintă principalele componente ale modelului DICE.În acest model, după prelucrarea informației, are loc schimbare de sisteme sau module şi drept rezultat este produsul perceptual - un fel de engramă în creier. Schacter (1996) defineşte engrama ca " schimbări la nivelul creierului pe termen lung sau pe termen scurt, care sunt rezultatul de codare şi de experienţă" (p. 58). Neuronii din creier înregistrează evenimente prin consolidarea legăturilor dintre grupuri de neuroni implicate în codificare pentru acest eveniment. Fiecare parte a creierului este specializată în anumite tipuri de fenomene senzoriale. De exemplu, lobul occipital este responsabil pentru experienta vizuală, cortexul auditiv - de procesare a sunetului, etc.Fig. 5.5. Descrierea schematică a DICE-model de interacţiuni individuale şi experienţei conştiente (Schacter, 1987)

Fiecare tip de memorie este asociat cu milioane de celule nervoase, activate în mii de engrame ale creierului.În principal, aceste amintiri şi asociaţiile care sunt în stare de "somnolență", pot fi activate şi transferate în conștiința activă într-un timp surprinzător de scurt. De exemplu, dacă vă întreb, ce haine ai purtat ieri, puteţi în câteva secunde activa această engramă ascunsă. Această urmă inconştientă, de altfel ar putea sta latent pentru întreaga viaţă.  Modelul DICE Schacter este în primul rând pentru a explica disocierea de memorie în creier în normă şi în cazuri de defecțiuni ale creerului.

Teoria spaţiului total de lucru a lui Baars (1983, 1988) Constiinta este legată cu "un sistem general de radiodifuziune” care difuzează informaţii pe întreg creerul.Deoarece că în orice moment există doar un singur " sistem întreg", mijlocul global de distribuţie ar trebui să fie limitat la conţinutul unui singur moment. (Durata fiecărui "moment" de constiinta poate fi egală cu aproximativ 100 ms, adică o zecime de secunda.)

40

În teoria spaţiului total de lucru se folosesc trei constructe teoretice: procesoare - experţi, spaţiul total de lucru şi contexte ". Primul construct - un procesor de specialitate ne conştientizat, sau" expert". Ştim despre sute de tipuri de "experti" care lucrează în creier. Acestea pot fi celule individuale, cum ar fi detector cortical de proprietăţi (culoare, orientare de linii sau persoane), precum şi reţelele întregi şi sisteme de neuroni, cum ar fi coloane corticale, zonele funcţionale de Broca şi Wernicke, etc. Procesoarele inconştiente-experţi sunt extrem de eficiente în rezolvarea problemelor dintr-o zonă limitată, capabile să acţioneze independent sau îmbinate una cu alta.Ele pot primi mesaje generale, şi mobilizînd o coaliţie din alţi experţi, vor fi în măsură să controleze procesul perceptiv, care va efectua transmiterea imaginii mentale, a frazei în conştiinţă.Răspunsul la întrebarea: "Care este numele de fată a mamei?" necesită participarea unei coaliţii specifice de experţi inconştienți, care comunică răspunsul său la conștiința.Al doilea construct – însuși spaţiul total de lucru  - capacitatea arhitecturală pentru integrare sistemică şi diseminarea informaţiilor. Informaţia în spaţiul de lucru comun corespunde conţinutului conștiinței. Având în vedere că experienţa conştientă, evident, afectează în mod semnificativ percepţia, este logic să se presupună că procesorii perceptivi - vizuali, auditivi, sau multimodali - pot concura pentru acces la versiunea mintala din spaţiul comun de lucru, dar totodată sistemele perceptive de intrare, pot la rândul său, conduce cu coaliţia altor experţi. Context, al treilea construct în teoria spaţiului total de lucru. Contextele – o coaliţie de procesori-experţi.  Poate fi definită funcţional ca structură care limitează conţinutul conştient, fără a fi ei înşişi conştienţi de ea, precum dramaturgul determină frazele si acțiunile actorilor în scenă, rămînînd invizibil. Conceptual, contextele sunt definite ca coaliţie de experţi pre-stabiliți care pot provoca, direcționa şi formula mesajele generale, ne nimerind în spaţiul total de lucru.Contexte se pot referi la un moment concret (de exemplu, atunci când valoarea primului cuvânt într-o propoziţie afectează interpretarea cuvintelor ulterioare) sau la perioade mai mari de timp (de exemplu, așteptări pe tot parcursul vieţii, legate de iubire, frumusete, relații interpersonale, destin, mândrie şi tot ce poate interesa persoana). Deşi influenţa contextului formează experienţa conştientă, fără a fi conştienţe, contextele pot fi determinate după fenomenele conştiente. Fenomenele conştiente pot instala contexte inconştient.

Funcţiile conştiinţeiWilliam James a scris că "detaliile de distribuţie a constiintei, indică la eficacitatea acesteia» (1890 / 1983). În cazul în care constiinta este principalul mijloc de adaptare biologică, ea poate avea nu una, ci mai multe funcţii. Datele indică existenţa a cel puţin cîteva funcţii:Determinarea valorii şi contextului. Conectînd informaţii generale primite cu contextul său, sistema conştiinţei determină valoarea stimulului şi elimină ambiguitatea de percepţie şi înţelegere.Adaptare şi învăţare. Cu cît mai multe informaţii noi, cu care trebuie să se adapteze sistemului nervos, cu atît o mai mare parte a conştiinţei este necesară pentru învăţarea de succes şi rezolvarea problemelor.Controlul priorităţilor şi accesului la informaţii. Mecanismele de atenţie exercită controlul selectiv asupra a ceea ce vine în conştiinţă.  Alegerea şi controlul acţiunilor mentale şi fizice.  De decizie şi de execuţie. Detectarea şi editarea erorilor. Reflecţie şi de auto-control. Optimizarea echilibrului între organizaţie şi flexibilitate. Reacţiile automate sunt destul de adaptabile în situaţii predictibile. Cu toate acestea, atunci când se confruntă cu situaţii imprevizibile este implicată capacitatea conștiinței de a atrage surse de expertiză.Astfel, constiinta este, evident, principala modalitate prin care sistemul nervos se adaptează la, noile evenimente din jurul nostru.Conştient de experienţă, aparent, permite accesul la mai multe surse independente de cunoştinţe. Deşi organizarea de percepţie şi de control al, arbitrare noi acte poate să fi fost primar în dezvoltarea filogenetică a conştiinţei, este nevoie, de asemenea, alte funcţii care ar putea fi văzută ca participarea la

41

adaptarea într-o lume complexă, cum ar fi auto-monitorizare şi de reflecţie, o reprezentare simbolică de experienţă, de control asupra acţiunilor noi şi mentale repetiţie. 

IX. Mnemonica.Sisteme mnemonice. Reproducerea numelor. Reproducerea cuvintelor. Mnemonişti recunoscuţi.

Mnemonica - o metodă sau mod, cum ar fi o rimă sau o imagine, bazată pe utilizarea asociaţiilor familiare pentru a îmbunătăţi păstrarea informaţiilor în memorie şi amintirea/ reproducerea lor.

Această definiţie include trei părţi importante: 1) folosirea de asociaţii familiare; 2) de stocare, sau codificare de informaţii, şi 3) retragerea informaţiilor stocate. Metodele cele mai de succes ajută în toate cele trei puncte.

Sisteme mnemoniceExista zeci de sisteme de facilitare a memorării, iar în unele cazuri, și de înlocuire. Discursurile sunt, de obicei, citite din notițe, vânzătorii primesc bunurile din depozit folosind indicii vizuali, medicii compară simptomele bolnavilor cu descrierile din carti. Oratorii din Grecia si Roma antica foloseau o tehnica numita "metoda de plasare", pentru a facilita recitarea formală de rugăciuni, credincioşii utilizarea mătănii sau roţi de rugăciune.Metoda de plasamentSe spune că senatorii grecești foloseau coloane de clădiri ca un memento de subiecte de discurs. Astfel, Deomontik putea începe discursul său uitându-se la coloana din partea stângă, pe care a fost scris "teatru ", care trebuia să-i amintească despre un teatru nou construit. Pe altă coloană a fost scris "pește", care servea ca un tac să înceapă să discute despre necesitatea de a creşte nivelul pescuitului.

Este posibil să fi folosit, fiecare, această metodă, să vă amintiţi răspunsul la examen, încercând să vă imaginați în ce parte pe tablă era scris. În lucrarea sa, "orator" Cicerone descrie aceasta tehnica, spunându despre Simonides, poet grec. Simonides a fost comandat pentru a scrie un poem liric, laudă unor romani de viță nobile, şi recita într-un banchet aglomerat. Povestea spune că atunci când a citit poemul său, pentru un moment, a fost chemat afară. În timp ce el era în afară, clădirea s-a prăbuşit şi a ucis pe toţi cei care au sărbătorit. Dezastru a fost atât de teribil încât chiar rudele nu au putut distinge organismele mutilate. Simonides, cu toate acestea, a venit la ruine şi a identificat corect toate cadavrele, după locurile pe care oaspeții au fost amplasați în sala de banchet.Metoda de Plasament include:• identificarea de locuri familiare, aranjate în serie;• crearea de imagini de elemente pentru a fi reproduse (EPR) şi asociate cu locuri;• reproducerea prin "vizitarea" locurilor care servesc ca semne pentru EPR.Gordon Bower de la Universitatea Stanford a examinat metoda de plasare şi a arătat cum poate fi folosit pentru a aminti o lista de cumparaturi.Presupunem că avem următoarele lista de cumparaturi (coloana din stânga), precum şi dispoziţiile (dreaptacoloana):Mezeluri aleea scariihrană pentru pisici interiorul garajuluiroşii uşa de intrarebanane raft din garderobăwhisky chiuveta in bucatarie Părțile casei sunt plasate într-o ordine familiară, şi ne putem cu uşurinţă imagina deplasarea de-a lungul ei. Următorul pas este de a inventa unele imagini neobişnuite pentru a face legatura cu listas de achiziţii. Bauer a ilustrat astfel: prima imagine a descris-o ca fiind "pe aleea scării se rostogolesc mezeluri gigant", al doilea - ca pisica mănâncă zgomotos în garaj, al treilea - "uşa de intrare,e împroșcată cu rosii coapte, patru -" o grămadă de banane stau agăţate de raftul din dulap, a cincea - "sticla de whisky, stă în chiuveta din bucătărie. Ca rezultat el reproducea o lista de cumparaturi prin trecerea mentală pe la locuri familiare, determinând elementele acestei liste.

42

Sistemul de "cuvânt-umeraşe/ cuiere"Sistemul mnemonic de "cuvânt-umeraşe," sau "lista de umerase, are mai multe varietăţi, dar principala idee este că o persoană învaţă o serie de cuvinte care-l servesc drept" umeraş/ cuier "pe care aceasta " agață" elementul de depozitare - la fel cum am atârna pe umeraş/ cuier în hol pălării, eşarfe şi paltoane. Într-o versiune a acestui sistem, o persoană învaţă o serie de perechi de rime, cum ar fi aceasta:Unu - este o chifla şase - un băţdoi - pantof şapte - cerultrei - copac opt - poartapatru - uşă nouă - o liniecinci - un stup zece ani - este de puiOdată ce o listă de "umeraşe" este memorată, e nevoie de a "atîrna" elementele supuse memorării / reproducerii. Acest lucru poate fi realizat, de exemplu, imaginîndu-ne o legătură între cuvântul-umeraş şi cuvânt pentru reproducere. Daca, sa zicem, primul cuvânt - este "elefant", s-ar putea imagina că are ceva de a face cu "chifla" (ținem minte: "unul - este o chifla") – şi cu cît mai neordinară va fi legatura, cu atât mai bun va fi efectul. În cazul în care următorul element pentru reproducere este "leu", puteţi asocia cu cuvântul "pantofi", imaginându-un leu în pantofi de tenis sau picioare uriaşe de pisica în pantofi. Exemple sunt prezentate în Fig. 6.1.Fig. 6.1. cuvinte utilizând metoda de "cuvânt-umeraş." Sursa Memorarea: Bower, 1973a 

Metoda de cuvinte cheieMetoda de cuvinte cheie este versiunea uşor modificată a metodei cuvânt-umeraşe. Acesta a fost folosit de Atkinson şi Raugh (Atkinson, 1975; Atkinson & Raugh, 1975; Raugh & Atkinson, 1975) în procesul de învăţare a unei limbi străine. În calitate de cuvînt-cheie a fost folosit, "un cuvânt în limba engleză (în cazul nostru – română/ rusă), care după sunet amintește o parte a cuvîntului străin»

43

(Atkinson, 1975). Subiecţii asociau sunetul cuvintelor străine cu cuvîntul cheie şi formau o imagine mentală care leagă cuvântul cheie cu traducerea în limba engleză. De exemplu, un cuvant rusesc zvonok semnificînd bell (clopoțel). Cuvântul zvonok sună ca  zvahn-oak (oak - stejar). Prin utilizarea cuvântului oak  ca cuvînt cheie, ne putem imagina un stejar, pe care, în loc de ghinde atârnă clopoței. Fig 6.2.Cât de bine lucrează acest sistem? În experimente (Atkinson & Raugh, 1975) subiecţii memorat 120 de cuvinte ruseşti (40 de cuvinte în fiecare din cele trei zile). Din timp, cuvinte ruseşti au fost prezentate prin căşti, pentru grupul experimental, cuvintele cheie şi traducerea în engleză au fost prezentate vizual, şi pentru grupul de control au prezentat doar traducerea în limba engleză. În fiecare zi au fost trei lecţii. Succesul grupului, care a folosit cuvintele cheie au fost mult mai important decât succesul grupul de control. De fapt, subiecţii din grupul experimental, folosind metoda de cuvinte cheie pentru două lecţii învăţau mai mult decât cele din grupul de control în trei zile. Cercetatorii au constatat, de asemenea că, în general, e mai bine să se ofere cheia gata făcută, decât subiecții să-l genereze.Fig. 6.2. Etapele de învăţare rus zvonok cuvinte prin metoda de cuvinte cheie. Adaptatde la: Solso & Johnson, 1994 

Scheme organizatoare Toate sistemele mnemonice sunt bazate pe structurarea informatiilor, astfel ca să fie mai uşor de memorat şi reprodus. Bază pentru astfel de  scheme organizatoare unor  poate fi un loc, timp, ortografie, sunete, imagini, etc. Foarte eficace - este organizarea de informaţii în categorii semantice, care pot fi apoi utilizate ca semne pentru reproducere.Să presupunem că într-un experiment pentru a reproduce cuvinte, subiectului ii propun în două minute să memoreze mecanic următorul set de cuvinte:Pasăre deal păinginiș fumCasa băiat braţ blanăpâine, cui, sticlă, legume biserica dădacă măr trenpicioarele regina păr covorTigru piper iarbă steleDupă învățare, subiecții pentru 4 minute fac operații de adunare în coloane. Apoi, ei încearcă să reproducă cuvintele din listă.Celorlalte trei grupuri le sunt date aceleaşi cuvinte, în acelaşi timp, și aceeaşi sarcina distractivă (adunarea numerelor), dar se adaugă şi unele alte condiţii: membrii din al doilea grup primesc desenul conturului obiectelor (cuvinte de reprodus), şi au însărcinarea să-şi imagineze obiectele în minte. Al treilea grup este rugat să reproducă aceleaşi cuvinte, citind texul ce le conține (ex):Fantastic VoyageÎn loc de a fi în biserica lui, băiatul se ascundea pe deal. El avea picioarele goale, deşi dădaca, şi la avertizat că este posibil să calce într-un cui un cui. El avea în mână un măr, pe care el ocazional îl stropia cu piper negru.Până peste capul lui un păianjen ţesea o pînză, el visa să fugă de acasă. Şi de acolo, el va zbura la o stea îndepărtată, aşezat pe un covor magic, sau frecînd o sticlă magică.

44

După aceea se va căsători cu regina, va sta pe iarbă, niciodată nu-și va pieptăna părul sau să mănânce legume. Dacă el e plictisit, el se va distra cu vânătoarea de tigri si se va uita la fumul de la arma lui după împuşcătură.Dar, înainte de a putea finaliza visul lui, el a început să obosească. Când a început să fărîmițeze pâinea şi să hrănească păsările din jur, a văzut o oaie cu lână moale. El s-a culcat pe ea şi a adormit.

În sfârşit, grupului al patrulea se oferă să memoreze cuvinte într-un mod organizat semantic. Părțile corpului (Body parts) - picior, mana, parul si unghiile.Alimente (Foods) - pâine, piper, mere şi legume.Natura (Nature) – deal, iarba, fum, stele, pânză de păianjen.Vietăți (Animal life) – băiat, dădacă, o regină, o pasăre, un tigru.Locuri (Places) - biserică, casă, scară.Obiecte artificiale (Processed things) – sticlă, lînă, covor.Aceste categorii pot fi reprezentate ca un "copac", aşa cum se arată mai jos. 

Reproducerea de numePotrivit Lorayne şi Lucas (1974), autorii "Cărţi de memorie», învăţarea numelui prin asocierea

sa cu fața cuprinde trei etape. Prima – "memorarea numelui"- se poate face cu o atenţie specială cu privire la modul de a pronunta acest nume, şi formând apoi un nume alternativ sau o frază. De exemplu, numele -Caruthers  (Karaders) - ca Car with udders («maşină cu ugeruri»); Eberhardt - ca Ever hart («Întotdeauna incapatanat"), etc. Astfel e simplu de "înlocuit" numele cu imagini şi, uneori, destul de bizar.La etapa a doua, are loc căutarea de caracteristici distinctive în faţa acestui om - o frunte înaltă, barba, ochelarii neobişnuite, nas acvilin, obraji plin, adancituri etc.Şi ultima etapă cuvântul-substitutiv al numelui se asociază cu caracteristicile distinctive ale omului. Deci, dacă ați facut cunoștință cu un om chel pe nume Wally Kelly, care are o burta mare, apoi litera W, asociată cu liniile părul lui, ar putea servi ca un ajutor pentru numele de Wally, iar burta lui mare (belly) - pentru numele de familie Kelly. Deşi, desigur, un pic confunzînd codul, puteţi să-l numiți Walter Stomach (stomach = stomac).

Dacă e să nu acordam atenţie la informaţiile esenţiale - în cazul de mai sus, numele persoanei şi fata lui, atunci chiar cele mai bune sisteme mnezice sunt inutile. În scopul de a codifica eficient informaţia, trebuie să ne concentrăm în primul rând pe informaţiile pe care dorim să le păstram în minte. 

Reproducerea cuvintelorMulte tehnici mnemonice se bazează pe primele litere a cuvântui de reprodus. Evident, prima

literă are cea mai mare cantitate de informaţii de la care se poate trage concluzia că cuvintele din MSD se codifică după iniţiale. Al doilea după importanţă, este și ultima literă (dar această regulă este adesea încălcate în cazul schimbării de terminatii). Acest fenomen este familiar pentru fanii de cuvinte încrucişate.

45

Importanța influenţei iniţialelor a fost demonstrat de Solso și Biersdorff, 1975. Ei au cerut subiecţilor să reproducă o lista de cuvinte. Dacă subiectul nu a putut reproduce acest lucru sau acel cuvânt, să-l prezinte ca un indiciu sau primul scrisoarea sa, numele unui obiect sau un fenomen asociat cu acel cuvânt în experienţa obişnuită, sau acelaşi cuvânt, rimează cu ea. Dacă subiectul nu-şi putea aminti un cuvânt, lui i se prezenta prima iliteră, sau un cuvînt cu care se aseamănă. Şi rimă, şi literele, şi cuvintele de asociaţie au ajutat subiectului să-şi amintească cuvântul, dar cel mai bun ajutor a fost prezentarea de prima literă.

• ExempluСр. фразу «Каждый охотник желает знать, где сидит фазан».

Mnemoniști renumiți Persoanele cu abilități neobişnuite de memorie pot fi împărţite în "mnemoniști profesioniști",

care folosesc tehnici mnemonice şi "mnemoniști spontani, ale căror capacităţi au evoluat mai mult sau mai puţin natural, fără efort conştient şi fără a folosi "trucuri".

Există cazuri cunoscute descrise în literatură. Câteva exemple:Sh: LuriaExemplul frapant de memorie este cazul lui Sh (S.V. Shereshevsky), a cărui capacitate de a învăţa a fost studiată de proeminentul psiholog rus A.R. Luria (1960, 1968). Acest studiu a început la mijlocul anului 1920, când Sh a lucrat  ca reporter în ziar. El a schimbat de mai multe ori locul de muncă până în cele din urmă el a devenit un mnemonistom profesionist.Sh  putea reproduce cu exactitate listele de cuvinte pînă la 30, 50 şi 70 de unităţi, cu acelaşi rezultat perfect. Luria scrie, "pentru a păstra în memorie un tabel de format din 20 de numere,  Sh necesita 35-40 de sec., Tabelul de 50 de numere necesită mai mult timp ... 2 / 2 la 3 minute. Experimentul tipic al lui Luria este descris mai jos.Sh în trei minute a studiat tabelul de mai jos, oprindu-se periodic pentru a revizui ceea ce își imagina în minte. Tabelul6 6 8 05 4 3 21 6 8 47 9 3 54 2 3 73 8 9 11 0 0 23 4 5 12 7 6 81 9 2 62 6 7 95 5 2 0X 0 1 XIa luat 40 de secunde pentru a reproduce acest tabel (adică pentru a scoate din memorie toate numerele în ordinea corectă). El a făcut acest lucru într-un tempou ritmic.

Analiza teoretică a calificării

Chase & Ericsson (1982) a explicat operaţiile extraordinare a memoriei prin acţiunea a cele trei principii care definesc memoria experţilor, şi utilizarea lor de MSD pentru soluţionarea problemelor neobişnuite:

1. Principiul de codare mnemonică (organizarea) prevede că experţii codifica informaţii, bazându-se pe cunoştinţe vaste existente. Se folosesc cunoştinţele existente pentru a grup noile informaţii.

46

2. Principiul structurii de recuperare (de acces). Această capacitate permite experţilor să determine rapid ce informaţii sunt necesare pentru a rezolva o problemă familiară, şi să păstreze informaţiile noi într-un format care va facilita recuperarea acesteia.

3. Principiul de accelerare (viteza) prevede că practica creşte rata de recunoaştere. În plus, experţii sunt capabili de a extrage informaţii din MSD mai rapid decât novici. 

X. MemoriaStructuri şi procese. Memorie de scurtă durată. Memorie de lungă durată. Teoriile existente şi neurocognitologia.

Procesele memoriei1. Encodarea.2. Stocarea.3. Recuperarea.

Ideea potrivit căreia memoria este un mecanism ce se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese, s-a impus în psihologie de foarte timpuriu. Problema care rămânea de soluţionat era aceea a identificării acestora, a surprinderii caracteristicilor, particularităţilor şi modului lor de interacţiune. Demersurile ideative şi experimentale întreprinse, ample şi numeroase, au condus la acumularea unui material extraordinar de vast şi, în acelaşi timp, relativ concordant. Este poate unul dintre puţinele domenii în care cercetătorii au căzut de acord asupra numărului, naturii, funcţiilor şi specificului acestor procese. Existenţa a trei procese principale de intrare în funcţiune a mecanismelor mnezice este de acum un truism. Singura diferenţă pe care o constatăm se referă la denumirea lor. Astfel, în timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare), reactualizare (sau reactivare, ecforare), psihologia modernă, dintr-o perspectivă psihocognitivistă, a procesării informaţiilor, recurge la termeni ca: encodare, stocare, recuperare. Echivalenţa acestor termeni este evidentă, de aceea utilizarea unora în locul altora nu reprezintă o eroare.

Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic. Computerul transformă informaţia în semnale electronice, omul în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o perioadă oarecare de timp. Computerul stochează informaţia magnetic, pe o dischetă, omul o stochează în interiorul creierului său. Recuperarea vizează scoaterea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Computerul „caută" informaţia în memoria lui şi apoi o afişează pe un ecran, în forma în care a fost introdusă, omul recurge la acelaşi procedeu de căutare în vederea reactualizării, evident mult mai puţin exact decât computerul, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. (vezi Myers, 1986, p. 245). Sintetizând şi simplificând procesele memoriei din perspectiva procesării informaţiilor, unii autori au propus scheme accesibile ale acestora, pe care le prezentăm şinoi (vezi fig. 5.2). în esenţă, schemele arată că pentru a ne reaminti o informaţie aceasta trebuie mai întâi encodată, apoi stocată şi, în final, reactualizată. Concepţii şi formulări relativ asemănătoare întâlnim şi la alţi autori. De exemplu: encodarea este procesul de transformare a informaţiei în reprezentări mintale; stocarea - menţinerea informaţiei; recuperarea - readucerea în conştiinţă a informaţiei reţinute (vezi Rathus, 1996, p. 253). Sau: encodarea - alimentarea sistemului cu informaţii; stocarea - procesul de conservare în timp a informaţiilor pentru prevenirea uitării lor; recuperarea - accesul la informaţii (vezi Baddeley, 1994, pp. 731-732). în acest paragraf ne vom referi la cele mai semnificative probleme ale proceselor mnezice. 1. EncodareaDupă cum s-a desprins din cele de mai înainte, a encoda înseamnă a traduce informaţia într-un anumit cod, material sau ideal (subiectiv). Encodarea reprezintă primul proces sau prima fază parcursă de mecanismele mnezice în dinamica lor. Ea reprezintă o multitudine de aspecte, dintre care noi ne vom

47

opri doar asupra a trei dintre ele, şi anume: natura encodării, formele ei, factorii facilitatori/perturbatori ai encodării. Este necesar să stăruim asupra acestora, deoarece ele au implicaţii atât teoretice, cât şi practice.3.1.1. Natura encodăriiTraducerea informaţiei se realizează prin intermediul unui cod, de aceea natura encodării va fi strict dependentă de natura codului. Cum în principal se recurge la trei tipuri de coduri - vizuale, auditive, semantice -, înseamnă că există trei tipuri de encodare, fiecare cu specificul şi cu „problemele" sale : encodarea vizuală, care face apel la codul imagine, encodarea auditivă, ce foloseşte codul sunet, în dubla sa ipostază, sunet fizic şi sunet verbal, în sfârşit, encodarea semantică, căreia îi1 este specific codul propoziţie. Rezultă de aici că întâlnim, în esenţă, două tipuri de coduri: Unul modal (dependent de modalitatea senzorială adiacentă) şi altulamodal (independent de modalităţile senzoriale, în schimb, dependent de modul de procesare mintală/intelectuală a informaţiilor).

3.1.2. Formele encodăriiUna dintre schemele referitoare la procesele memorării sugerează existenţa a două forme ale encodării, şi anume, una automată şi alta care presupune efortul subiectului, optimizarea ei putându-se obţine prin repetarea informaţiilor. Ştim şi din experienţa cotidiană că uneori memorăm fără să vrem, fără să depunem nici un efort, oarecum de la sine, spontan, în timp ce alteori este necesar să ne propunem dinainte acest lucru, să mobilizăm şi să concentrăm toate capacităţile noastre psihice, să depunem un mare efort. Se pare că diferenţierea celor două forme de encodare se face nu doar după prezenţa sau absenţa atenţiei, intenţiei, controlului voluntar, ci şi după natura materialului ce urmează a fi encodat. Astfel, Hasher şi Zacks (1984) au arătat că, în general, oamenii encodează automat localizarea în spaţiu şi timp a obiectelor, ca şi frecvenţa cu care ei experimentează diferite situaţii, în timp ce encodarea majorităţii celorlalte tipuri de informaţii, cu precădere a înţelesului cuvintelor, se face cu efort. Pentru a putea fi reţinute, acestea din urmă trebuie denumite, asociate cu altele, repetate până devin familiare (vezi Tavris şi Wade, 1995, p. 296). Numim prima formă encodare (memorare) incidentală, iar pe cea de-a doua - encodare (memorare) intenţională, distincte şi totuşi puternic interrelaţionate. Menţionăm că în psihologia tradiţională aceste două forme de encodare sunt întâlnite sub denumirea de memorare involuntară, respectiv memorare voluntară.

Relaţiile dintre cele două forme de encodare - incidentală şi intenţională - sunt relaţii de interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai începutul celei intenţionale. Alteori memorarea intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare economie de timp şi de efort intrând în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au demonstrat că prin învăţare memorarea intenţională poate deveni automată. Schneider şi Shiffrin (1977), antrenând subiecţii în căutarea unei litere (de exemplu un J) într-un grup de litere, au constatat că datorită repetării procesarea a devenit în scurt timp automată. Se ştie din activitatea curentă că citirea propoziţiilor de la dreapta la stânga cere un mare efort. Kolers (1975) a demonstrat în cercetările sale că, după o oarecare practică, efortul începe să fie din ce în ce mai mic (vezi Myers, 1986, pp. 247-248).Factorii facilitatori sau perturbatori ai encodării

Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu un consum mai mare sau mai mic de energie şi timp, cu o eficienţă crescută sau scăzută dependent de o multitudine de factori. Noi suntem tentaţi să-i clasificăm în două mari categorii: 1. factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat; 2. factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează. Aceştia pot facilita sau, dimpotrivă, perturba procesul memorării, condiţionând în mare parte productivitatea şi eficienţa lui, ca şi totala lui insuficienţă.1. Particularităţile materialului de memorat - constituie categoria cea mai numeroasă şi cel mai asiduu cercetată încă de psihologia tradiţională. Unele caracteristici ale materialului mnezic, cum ar fi natura lui, gradul de organizare, omogenitatea sau heterogenitatea, volumul, semnificaţia, gradul de familiaritate, caracterul agreabil sau dezagreabil etc. îşi pun puternic amprenta asupra procesului memorării. Tratarea lor, fie şi sumară, este destul de anevoioasă. Ne propunem totuşi să ne referim la strictul necesar pentru a facilita înţelegerea mecanismelor mnezice, în general, şi a procesului encodării, în particular.

48

Organizarea materialului. în cadrul acestui factor avem în vedere cel puţin douăaspecte: gradul de organizare a materialului (mare, mediu, redus); modul deorganizare al acestuia (în serii succesive de elemente, în care un element devinestimul pentru următorul, sau în serii întrerupte, neadiacente). în cazul primuluiaspect, se înţelege de la sine că un material care dispune de un grad mare deorganizare şi structurare va fi mai bine memorat decât un altul cu organizare şistructurare mai reduse. Cel de-al doilea aspect este mai complicat. Cercetările auevidenţiat că, atunci când materialul este organizat în serii de elemente succesive,apar două categorii de asociaţii: unele adiacente (un element se leagă şi îl declanşeazăpe următorul), altele neadiacente, la distanţă. După direcţia lor, acestea din urmăpot fi anterograde (între primul şi al 3-lea, între primul şi al 5-lea, între primul şial 7-lea) sau retrograde (între al 7-lea şi al 4-lea, între al 5-lea şi primul etc).

Omogenitatea sau heterogenitatea materialului. în legătură cu acest factor psihologia memoriei a consemnat trei tipuri de efecte: 1. Efectul Robinson (1924) - cu cât o serie este eminamente omogenă (numai litere, numai cuvinte, numai figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată mai rapid; 2. Efectul Restorff (1932) - elementele heterogene plasate într-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă; 3. Efectul Underwood (anii '50) - materialele cu un grad mai mare de omogenitate se reţin mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate. Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii. Efectele Restorff şi Underwood contrazic efectul Robinson. încercând să răspundă la întrebarea „Ce se întâmplă atunci când materialul care compune seria nu este de aceeaşi natură ? ", Restorff, elev al lui W. Kohler, a ajuns la celebra sa constatare.

Volumul materialului. Eficienţa memorării este strict dependentă de lungimea materialului (mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material este cu atât mai mare cu cât materialul este mai amplu. S-au stabilit şi două legi în acest sens : dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, timpul de memorare creşte în progresie geometrică (Lyon a demonstrat încă din 1914 că pentru a memora 50 de cuvinte sunt necesare 2 minute, pentru 100 de cuvinte, 9 minute, iar pentru 1000 de cuvinte, 165 de minute); în condiţii egale de exersare, materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt (Robinson a demonstrat că 6 silabe se reamintesc în proporţie de 71 %, 12 silabe în proporţie de 78 %, iar 18 silabe în proporţie de 81 %). Această ultimă legitate arată că dificultatea unei sarcini nu este direct proporţională cu lungimea ei (a memora o serie de 50 de silabe nu este acelaşi lucru cu a memora 2 serii a 25 de silabe fiecare). Cercetările asupra rolului pe care îl are volumul materialului în procesul memorării au condus la stabilirea a ceea ce s-a numit empanul mnezic - întinderea capacităţii de memorare a subiectului.

Alte particularităţi ale materialului. Multe alte particularităţi ale materialului de memorat, cum ar fi familiaritatea, semnificaţia, caracterul lui agreabil sau dezagreabil etc, influenţează procesul memorării. Cercetările au demonstrat că un material semnificativ se memorează mult mai bine decât un altul puţin sau deloc semnificativ. Iată câteva constatări: la un timp constant de execuţie şi la o lungime egală a sarcinii, numărul de stimuli memoraţi este cu atât mai mare cu cât gradul de semnificaţie a acestor stimuli este mai mare; pentru învăţarea unui material nesemnificativ va fi necesar un număr mai mare de exerciţii decât pentru învăţarea unui material semnificativ ; probabilitatea de a memora stimuli nesemnificativi va creşte dacă vom mări valoarea lor de asociere; subiecţii aflaţi în contact cu stimulii fără o semnificaţie precisă le vor procura o atare semnificaţie pentru ca aceştia să poată fi memoraţi. Cele două caracteristici sunt legate între ele. De fapt, un stimul semnificativ este în acelaşi timp şi familiar, el fiind utilizat frecvent în limbajul sau acţiunea practică, de aceea şi efectele produse în procesul memorării sunt relativ asemănătoare. Caracterul agreabil sau dezagreabil al materialului de memorat influenţează de asemenea productivitatea memorării. Astfel, materialul agreabil se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai bine decât cel indiferent.2. Particularităţile subiectului reprezintă o categorie de factori care au reţinut în aceeaşi măsură atenţia cercetătorilor. Şi aceştia, la fel ca şi primii, sunt extrem de numeroşi: starea subiectului; experienţa; motivaţia; atitudinile şi înclinaţiile acestuia; gradul de realizare a scopurilor propuse ; vechimea procesului de memorizare ; modul de învăţare ; implicarea în activitate; repetarea; organizarea sarcinii

49

de către subiect etc. Din multitudinea acestor factori ne vom referi doar la câţiva, cu titlu de exemplificare.

a) Gradul de implicare în activitate.

b) Modul de învăţare (memorare).c) Nivelul reactivităţii sistemului nervos.d) Repetiţia.

3.2. StocareaEste procesul de reţinere (păstrare, conservare) a informaţiilor până în momentul în care este necesară punerea lor în disponibilitate. Contrar părerii din psihologia empirică potrivit căreia în timpul ei nu s-ar petrece nimic, stocarea este un produs extrem de viu, activ, efervescent chiar. Un asemenea caracter este evidenţiat de cel puţin două împrejurări, şi anume : a) unele informaţii, date, evenimente ce păreau a fi uitate sunt readuse cu uşurinţă la lumină atunci când acest lucru se impune cu necesitate ; b) reactualizarea materialului într-un alt mod, într-o altă formă, sub raport atît cantitativ, cât şi calitativ, decât aceea în care a fost înregistrat. Aceasta înseamnă că aproape fără să vrem, fără să ne dăm seama, în timpul stocării materialul a dospit, a crescut pe nesimţite, s-a restructurat, a căpătat noi valenţe şi semnificaţii.Stocarea ridică, în principal, două probleme. Prima: cât timp păstrăm ? A doua : ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării ? Aşadar, durata şi dinamica stocării au reţinut atenţia cercetătorilor, fapt care ne determină şi pe noi să stăruim asupra lor.3.2.1. Durata stocăriiTimpul care se scurge între intrarea şi ieşirea informaţiei din memorie este extrem de variabil. Uneori el este foarte scurt, materialul memorat ştergându-se aproape imediat, alteori este mediu, informaţia persistând o perioadă mai îndelungată; în fine, sunt şi cazuri când el este foarte mare, putând acoperi chiar întreaga viaţă a individului. Durata variabilă a stocării a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: de scurtă durată (MSD) şi de lungă durată (MLD) (Hebb, 1949; Broadbent, 1958; Brown şi Petterson, 1959); memoria de durată medie, interpusă între MSD şi MLD, scopul ei fiind acela de a realiza o confruntare, o sinteză între urmele stimulilor şi experienţelor similare stocate anterior şi datele noi care urmează a fi memorate (Oleron et al., 1967); memoria imediată sau operaţională; memoria scurtă sau mijlocie, memoria de lungă durată (Bălăceanu şi Neculau, 1972); memoria tactică, similară celei de durată medie şi memoria strategică, similară celei de lungă durată (Popescu-Neveanu, 1977). Aceste forme ale memoriei se diferenţiază între ele nu doar după durata stocării, ci şi după alte criterii (caracteristicile encodării, ale recuperării etc), însă criteriul duratei stocării este unul fundamental. în acest context este necesar să mai facem o precizare. Adeseori apar confuzii între memoria de scurtă durată (MSD) şi stocarea de scurtă durată (SSD). Baddeley a semnalat că uneori sarcinile de MSD manifestă fenomene specifice MLD. De exemplu, performanţa la o sarcină de MSD (adică la o sarcină în care cantitatea de material ce trebuie memorat este mică, iar timpul dintre prezentare şi reactualizare este scurt) poate fi determinată de numeroşi factori, printre care şi factori specifici MLD. El propune, de aceea, să se utilizeze termenul de MSD pentru a denumi sarcina şi situaţia de memorat, iar termenul de SSD (stocare de scurtă durată) pentru „sistemul mnezic ipotetic subiacent" (Baddeley, 1986, p. 6).3.2.2. Dinamica stocăriiLa întrebarea „Ce se întâmplă cu materialul în timpul stocării ? " pot fi formulate trei răspunsuri: a) are loc conservarea, păstrarea lui într-o formă cât mai asemănătoare, uneori chiar identică cu cea a encodării lui, astfel încât să se poată asigura o mare fidelitate în reactualizarea lui; b) asistăm la un proces de închegare, întărire, amplificare, organizare şi restructurare a lui, astfel încât reactualizarea este mult diferită de encodare; c) suntem martorii unui proces de eliminare, destrămare, de ştergere şi dispariţie a lui, nemaiputându-se asigura reproducerea*• Fidelitatea stocării trebuie înţeleasă nu îri sens absolut, deşi nu este exclus nici un asemenea fapt, ci în sens relativ. Există profesiuni sau situaţii care pretind o foarte mare exactitate a stocării informaţiilor, fără de care activitatea şi performanţa subiectului ar fi compromise. în aceste cazuri,

50

chiar dacă în materialul stocat apar o serie de modificări, acestea sunt minime şi nu afectează conţinutul şi esenţa mesajului. Fidelitatea stocării poate fi explicată în mai multe moduri. în primul rând trebuie precizat că ea depinde de calitatea encodării. Dacă memorarea a fost efectuată în condiţii corespunzătoare, dacă ea este bună, există toate şansele ca informaţia să se păstreze aşa cum s-a encodat.Tocmai de aceea cercetarea psihologică a insistat atât de mult asupra rolului diverselor categorii de factori ce intervin în encodare şi care o pot facilita sau perturba.Ceea ce se impune ca un fapt incontestabil este varietatea formelor uitării. Prezentăm câteva dintre cele mai răspândite.Uitarea curentă, banală, cotidiană, care intervine frecvent în cele mai diversesituaţii şi în legătură cu cele mai diferite conţinuturi ale memoriei (uităm ziua denaştere a părinţilor, uităm unde ne-am parcat maşina, uităm unde am fost şi ce amfăcut cu două-trei zile în urmă, cu atât mai mult cu doi-trei ani în urmă, uităm unrăspuns la o întrebare a profesorului deşi ne reamintim perfect unde se află el pepagina cărţii sau a caietului etc.); aceste pierderi spontane de informaţii se datoreazăfaptului că în memorie operăm cu reprezentări ale obiectelor, evenimentelor etc,reprezentări adeseori foarte schematice care, cu timpul, dacă nu sunt reactualizate,se atrofiază, la fel ca un muşchi neutilizat, sau dispar cu desăvârşire.Uitarea represivă, evidenţiată de Janet în Franţa, de Freud în Austria, de Prince înStatele Unite (uităm evenimentele şi amintirile penibile, generatoare de suferinţă şidisconfort psihic; mai mult, uităm şi ne reprimăm chiar şi ideile care ne provoacăplăcere, însoţită însă de situaţii conflictuale, ca urmare a ciocnirii lor de imperativelemoralei); această formă a uitării a fost numită şi uitare motivată, deoarece serveşteca protecţie împotriva gândurilor anxioase (uneori evenimentele trăite sunt atât deneplăcute, încât preferăm să ne apărăm împotriva lor refulându-le în inconştient); seconsideră că fiecare individ posedă o „criptomnezie", o „memorie spartă".Uitarea provocată (uităm evenimente şi informaţii ca urmare a unui şoc, traumatismsau accident cerebral, a unor afecţiuni virale, tumori sau intervenţii neurochirurgicalece afectează capacitatea de tratare a informaţiilor complexe); se mai numeşte şiuitare traumatică; în cazul ei, pierderea memoriei apare cel mai frecvent disimulată: nu sunt reamintite unele evenimente izolate ; se conservă expresiile curente,dar cele complicate dispar; sunt păstrate evenimentele trecute (intense, plăcute,fericite), dar se uită cele recente ; se diminuează reflexele condiţionate.Uitarea prin simultaneitate (concomitenta în timp şi spaţiu a unor evenimente face caunele dintre ele să fie uitate, deoarece suntem mult prea preocupaţi de alte evenimentecu sau fără legătură cu primele).Uitarea regresivă (uităm din ce în ce mai multe evenimente, date, informaţii dintrecutul nostru o dată cu înaintarea în vârstă, de cele mai multe ori datorită degenerescentei progresive a ţesuturilor cerebrale).Uitarea dirijată, voluntară (uităm ceea ce ni se spune că trebuie să uităm, altfel spus,uităm ceea ce vrem să uităm). Această formă a uitării a început să fie studiată de prinanii '70. Extrem de cunoscute sunt cercetările întreprinse de Reitman şi colaboratoriisăi (1973).• Uitarea dependentă de împrejurări constă în ştergerea din minte a împrejurărilor în care informaţia a fost engramată, a detaliilor, a aspectelor particulare, ceea ce conduce la pierderea unităţilor informaţionale integrale. în asemenea situaţii ne simţim ca şi când „am pierdut numărul de telefon ce asigură accesul la biblioteca minţii" (Tavris şi Wade, 1995, p. 314). Willem Wagenaar (1986), raportând critic detalii asupra evenimentelor din viaţa lui personală, a descoperit că într-un an uitase 20% din acele detalii, iar după cinci ani, 60%. în momentul în care el a adunat „împrejurări" ca mărturii despre 10 evenimente ce păreau total uitate, a constatat că şi-a reamintit multe detalii despre toate cele 10 evenimente. Aceasta sugerează -arată Tavris şi Wade, după care am preluat exemplul - că unele dintre „uitările" autorului citat erau dependente de împrejurări.

51

Cele câteva forme ale uitării la care ne-am referit pot fi clasificate, în principal, după trei criterii: al conţinutului (unele dintre ele precizează ce tipuri de informaţii sunt uitate), al cauzelor (deci al factorilor declanşatori); în fine, al mijloacelor şi chiar al mecanismelor care conduc la ele.3.3. RecuperareaEste procesul memoriei care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor encodate şi stocate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări şi necesităţi. în afară de acest rol esenţial, recuperarea (reactualizarea) joacă şi un alt rol: acela de a pune în lumină modificările, schimbările sau, mai plastic spus, „metamorfozele" suferite de materialul conservat. Chiar dacă în acest caz nu putem fi absolut siguri că asemenea modificări se datorează în întregime stocării şi nu cumva chiar mecanismelor specifice ale reactualizării, rolul respectiv nu poate fi ignorat.Una dintre primele probleme formulate de psihologi a fost aceea dacă recuperarea reprezintă un proces automat, realizat de la sine, fără efort sau, dimpotrivă, discursiv şi cu efort. Pentru unii (Tulving & Thomson, 1973), recuperarea este un proces unic în care informaţia disponibilă interacţionează cu contextul. După ei, „căutarea" informaţiei în memorie se produce automat de-a lungul unui traiect predeterminat, amorsat printr-un indice. Pentru alţii (Baddeley, 1982), recuperarea este un proces activ în care subiectul stabileşte indicii de recuperare, îi evaluează şi progresează treptat spre reprezentarea unui eveniment trecut care îi pare a fi acceptabil. Şi alţi autori au conceput recuperarea ca un proces desfăşurat în cel puţin două etape: o etapă de căutare iniţială şi o etapă de decizie bazată pe caracterele apropiate ale informaţiei recuperate. Aparent, între cele două puncte de vedere există o contradicţie. în realitate, ambele sunt corecte. Ele îşi verifică însă consistenţa în situaţii şi momente diferite. într-adevăr, uneori recuperarea are loc automat, aproape spontan, fără nici un fel de efort din partea subiectului, în timp ce alteori ea implică discursivitate, căutare, tatonare, efort. Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu mare încărcătură emoţională, este capabilă să declanşeze automat reamintirea lui cu nenumărate detalii. Acest fel de reactualizare a primit numele de reactualizare instantanee şi a fost descris de Brown şi Kulik (1977), care i-au întrebat pe oameni unde se aflau şi ce făceau când au auzit că preşedintele John F. Kennedy a fost asasinat. Claritatea răspunsurilor a fost uimitoare, subiecţii investigaţi evocând extrem de bine şi detaliat atât propriile lor reacţii, cât şi reacţiile altor persoane. A fost ca şi când cineva ar fi fotografiat exact în momentul aflării ştirii respective (Benjamin et al, 1987, p. 215).Recunoaşterea şi reproducereaCele două mecanisme ale reactualizării sunt distincte între ele. Astfel, recunoaşterea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în prezenţa materialului (deci în prezenţa stimulului - obiect, imagine etc), pe când reproducerea se realizează în absenţa materialului (a stimulului ce trebuie reactualizat), ea constând într-o „evocare a evocării".Interacţiunea proceselor memorieiÎntre cele trei procese ale memoriei - encodare, stocare, recuperare - există o foarte strânsă interacţiune. Unii autori au mers atât de departe, încât au pus în dependenţă directă condiţiile şi conţinutul reactualizării de condiţiile şi conţinutul encodării. Fără îndoială că o asemenea dependenţă există, ea nu trebuie însă absolutizată. Nu este absolut obligatoriu ca un material memorat uşor, repede, cu puţine exerciţii, într-un timp relativ scurt, să fie reactualizat la fel de prompt, şi aceasta nu doar pentru simplul fapt că înseşi memorarea şi reactualizarea îşi au propriile lor legităţi şi regularităţi, ci şi pentru faptul că între ele se interpune procesul stocării, care poate produce o serie de modificări ale informaţiilor întipărite. Astfel, o parte dintre ele ar putea fi insuficient legate de cele vechi, o altă parte ar putea fi pur şi simplu uitată. Apoi, deşi procesele se succedă în ordinea engramare, păstrare, reactualizare, această succesiune nu trebuie nici ea absolutizată. Sunt cazuri când un material stocat intră în rezervorul inconştientului, nemaifiind reactualizat. De asemenea, un material poate fi stocat, reprodus, dar nu şi recunoscut, individul nedându-şi seama de faptul că materialul respectiv a mai făcut obiectul conştiinţei sale. Se povesteşte cazul poetului englez Wycherley, din secolul al XVII-lea, căruia dacă i se citea o poezie, o păstra în memorie iar a doua zi se trezea cu mintea plină de imagini ce se coordonau şi luau repede forma unei poezii inspirate, care însă nu era alta decât aceea citită cu o zi înainte. Dereglarea succesiunii şi a funcţionării normale a proceselor memoriei stă adeseori la baza

52

îmbolnăvirii ei. Interacţiunea normală, firească a proceselor memoriei reprezintă de aceea garanţia funcţionării optime şi eficiente a ei.Tipuri, forme şi aspecte ale memorieiFaptul că există mai multe tipuri şi forme ale memoriei constituie un truism. Dificultatea provine nu din conştientizarea multitudinii şi varietăţii tipurilor şi formelor memoriei, ci din relativa neconcordanţă care apare între opiniile cercetătorilor o dată cu proliferarea termenilor utilizaţi pentru desemnarea modurilor de explicare şi interpretare a lor. De exemplu, unii autori preferă să vorbească despre tipuri, forme sau aspecte ale memoriei, în timp ce alţii - despre sisteme mnezice, chiar dacă varietăţile specifice ale memoriei avute în vedere sunt unele şi aceleaşi. Frecventă este şi situaţia când una şi aceeaşi formă a memoriei este denumită diferit. Ceea ce unii autori numesc memorie de scurtă durată (Brown, 1958, Peterson & Peterson, 1959), alţii numesc memorie operaţională (Bisseret, 1970) sau memorie de lucru (Baddeley şi Hitch, 1974). Memoria explicită apare sub trei denumiri: intenţională, directă, declarativă, iar memoria implicită, sub patru denumiri: incidentală, indirectă, nondeclarativă, procedurală.Memoria de scurtă durată (MSD) şi memoria de lungă durată (MLD)Brown (1958) în Marea Britanie şi Peterson & Peterson (1959) în Statele Unite au descoperit aproape simultan şi într-o manieră independentă faptul că o secvenţă scurtă de informaţii este repede uitată (după mai puţin de 20 secunde) dacă subiectul execută o altă sarcină înainte de reamintire.Un prim criteriu diferenţiator între MSD şi MLD îl constituie conţinutul celor două tipuri de memorie. MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, de mare importanţă, impregnate de valoare, de semnificaţie şi utilitate pentru viaţa individului, pe când MSD permite operarea cu informaţii imediate şi recente, mai mărunte, poate mai banale, momentan-semnificative, din a căror succesiune se încheagă viaţa individului. MLD, prin conţinutul său, dă consistenţă şi continuitate întregii traiectorii a vieţii, spre deosebire de MSD, care asigură consistenţa şi continuitatea clipei, a momentului cotidian de viaţă. MSD face oficiul de a opera cu informaţiile curente, cotidiene exact atât cât este necesar, având de aceea un mare grad de productivitate momentană. Fără ea, „rezervorul" memoriei s-ar umple excesiv de mult, fapt care i-ar afecta mobilitatea şi flexibilitatea.Capacitatea celor două tipuri ale memoriei reprezintă un alt criteriu distinctiv. în timp ce MSD are o capacitate limitată, redusă, capacitatea MLD este practic nelimitată, prima reţinând o parte din informaţia encodată, cealaltă - aproape toată informaţia encodată. Aici este cazul să reamintim celebrele cercetări efectuate de George Miller (1956), care, în influentul său articol despre „Cifra magică 7", arată că MSD are o capacitate care se întinde de la 5 la 9 itemi, cu o valoare medie (optimă) de 7 itemi. Acestei probleme i se subsumează comentariile făcute în altă parte referitor la unităţile informaţionale numite „chunk", la gruparea lor în funcţie de criteriul semnificaţiei, care ar putea creşte destul de mult capacitatea MSD, fără ca aceasta să devină vreodată competitivă cu cea a MLD. Cu toate aceste precizări, sunt autori care consideră că nimeni nu cunoaşte cu adevărat „repertoriul" MLD. Sinz (1977) presupunea că „memoria protocolară", o formă prealabilă a MLD, are o capacitate între IO4 şi IO16 biţi. Cu atât mai mare va fi capacitatea MLD. Cea mai mare parte a conţinutului MLD nu este însă disponibilă în permanenţă. Ea poate fi reactivată de diverse trebuinţe sau în situaţii deosebite (stres). Psihologia profunzimii considera chiar că din inconştient, cu cele trei niveluri ale sale (personal, familial, colectiv), rareori putem extrage informaţii fără suferinţă. Aceasta i-a şi determinat pe unii autori să aserr.ene repertoriul MLD cu cel al unui actor de teatru. La fel ca şi actorul, memoria noastră are nevoie de un fel de „sufleur" care o activează sau îi „suflă" replica (vezi Benesch, 1995, p. 133).Durata celor două tipuri de memorie le diferenţiază şi mai mult una de alta. MSD are o durată de maximum 15-20 de secunde, pe când durata MLD este nelimitată, întin-zându-se de-a lungul întregii vieţi a individului.Extrem de diferenţiate între ele sunt şi procesele celor două tipuri ale memoriei, într-un fel se realizează codarea, stocarea şi recuperarea în MSD şi în cu totul altfel în MLD.Codarea în MSD este fonologicâ, pe când în MLD este semantică, în prima se encodează patternurile de sunete, în cea de-a doua înţelesurile itemilor. Baddeley (1966) descrie o serie de experimente în care subiecţilor li se cere să-şi amintească fie o listă de cinci cuvinte (compatibilă cu capacitatea

53

MSD), fie o listă de zece cuvinte (compatibilă cu capacitatea MLD). în ambele tipuri de liste existau cuvinte care : a) rimau (bat, hat, cat); b) aveau un înţeles identic (tin -micuţ; small - mic, little - puţin); c) nu aveau nici o relaţie între ele (bat -liliac; disk - pupitru; tin - micuţ)Stocarea şi mai ales prelungirea duratei ei se obţine în MSD prin autorepetare (repetare fără încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de menţinere, sau prin gruparea itemilor, în timp ce în MLD mărimea duratei stocării se obţine prin repetiţia elaborativă (proces care presupune formarea asociaţiilor între itemii deja aflaţi în memorie) şi prin organizarea itemilor în reţele, scheme mnezice, scenarii etc.Reactualizarea infomaţiilor din cele două tipuri de memorie se realizează şi ea diferit. După cum am arătat în altă parte, unii autori cred că reactualizarea din MSD se datorează procesării seriale a informaţiilor, pe când reactualizarea din MLD presupune o procesare paralelă.De asemenea, efectul poziţiei seriale, cu cele două aspecte distincte (efectul de primaritate - evocarea mai bună a itemilor de la începutul unei liste; efectul de recentă -reamintirea mai bună a itemilor de la sfârşitul listei) a fost folosit drept argument pentru diferenţierea MSD de MLD. S-a considerat că efectul de recentă este specific MSD, iar efectul de primaritate, MLD.Uitarea în MSD şi MLD este la fel de diferenţiată. Unii explicau uitarea din MSD prin teoria degradării traseelor mnezice ca urmare a neutilizării informaţiei, a nerepetării ei, în timp ce alţii explicau uitarea din MLD prin teoria interferenţei care constă, în esenţă, în amestecarea informaţiilor, acestea având efecte negative unele asupra altora.Şi alte criterii ar putea fi avute în vedere pentru diferenţierea MSD de MLD. De pildă, unii autori cred că între cele două tipuri ale memoriei există distincţii şi în plan anatomic şi neurofiziologic. Se presupune că MSD ar fi localizată în hipocamp, pe când MLD în ariile parieto-occipitale stângi. Apoi, problema ridicată de cele două tipuri ale memoriei este diferită : MSD ridică problema prelungirii stocării, a procedeelor ce pot fi folosite în acest sens, pe când MLD presupune problema organizării informaţiilor astfel încât acestea să poată fi reactualizate cu uşurinţă.

Analizele de până acum demonstrează că cele două tipuri ale memoriei sunt total opuse. într-adevăr, prin capacitatea şi durata ei foarte reduse, MSD se dovedeşte a fi fragilă, puţin productivă, predispusă degradării rapide, în timp ce MLD, prin capacitatea şi durata ei practic nelimitate, este trainică, extrem de productivă, predispusă la extindere şi întărire; MSD este directă şi imediată, MLD este indirectă şi laborioasă; MSD dispune de relativ puţine capacităţi adaptative, pe când MLD este înalt adaptativă. Ele se bazează, nu numai pe principii diferite, ci şi pe procese, mecanisme şi finalităţi profund diferenţiate.

XII. Imagini mentale.

Prezentare istorică. Imagini şi psihologia cognitivă. Hărţi cognitive. Sinestezia Imaginea mentală este o reprezentare în minte a unui obiect absent sau eveniment. Această definiţie oferă o oportunitate de a descrie nu numai imagini vizuale, dar şi imagini generate prin alte modalitati. Studiile imaginilor mintale sunt diverse, acoperind subiecte cum ar fi problemele teoretice, date neurocognitive, psihoterapie, hărţi cognitive şi chiar sinestezie.Perspectivă istoricăÎn istoria de imagini mentale pot fi evidenţiate trei perioade: filosofică ("pre-ştiinţifică"), de măsurare, precum şi cognitivă şi neurocognitivă.Pe perioada filosofică, imaginile mentale au fost considerate cea mai mare parte a minţii, şi, uneori, chiar elemente de gândire.  Tema imaginilor a fost o parte integrantă a filosofiei antice greceşti, în special gânditori ca Platon şi Aristotel, iar mai târziu – a empiriştilor britanici, mai ales Locke, Berkeley, Hume şi Hartley.Evaluarea cantitativă a imaginilor mentale pot fi găsite la Galton (1880, 1883 / 1907): el a cerut la 100 de oameni să reproducă masa cu micul dejun şi să răspundă la câteva întrebări despre imaginile lor. Rezultatele puţin au vorbit despre procesul imaginativ, cu excepţia faptului că, astfel cum s-a subliniat de către unii oameni, imaginile lor au fost la fel de clare ca precepția originală, în timp ce

54

altele au observat că imaginea este reprodusă slab. Galton a dezvoltat o măsură de imagini, care a fost dată în dependență de sexul, vârsta şi alte caracteristici individuale.Studiul imaginilor a fost reînviat în anii 1960 în două direcţii de o dată.  Prima direcție de analiză cantitativă a imaginilor (Sheehan, 1967a) şi utilizarea acestora ca un instrument psihoterapeutic.  O a doua abordare modernă a imaginilor mintale presupunea includerea acestui concept în modelul cognitiv, elementul central al cărui a fost o reprezentare internă a informaţiei. Acest punct de vedere este descris de Shepard (1975), Shepard şi Metzler (Shepard şi Metzler, 1971) şi mai târziu în studii neurocognitive Farah (Farah, 1988), Kosslina (Kosslyn, 1988) şi Pinker (Pinker, 1985).

Imagini şi psihologia cognitivăTema de imagini mentale este parte dintr-o problemă mai largă: modul în care informaţia este stocată şi extrasă din memorie. Pe de o parte, se poate argumenta că activitatea neuronală asociată cu stocarea informaţiilor are o forma specială, că de ex., informaţiile vizuale sunt codificate sub forma de "imagini" interne şi se reactivizează prin reproducerea acestui tablou, ca atunci când vizualizăm un album.Anumite informaţii sunt stocate optic, iar unele - într-o formă abstractă, că este în minte, există mai multe coduri.Informaţiile sunt organizate în jurul a trei teme centrale:1. Ipoteza de dublu codare, potrivit căreia există două tipuri de coduri şi două sisteme de stocare (una - în formă, celelalte - verbal), informaţiile pot fi codate şi stocate într-una dintre ele sau ambele (locul de muncă cea mai mare parte Pevio).2. Ipoteza conceptual-propoziţionala şi verbală. Informaţii vizuale sunt prezentate sub formă de raţionament abstract despre obiecte şi relaţiile lor (în principal activitatea de Anderson şi Bauer, precum şi Pilishina).3. Ipoteza echivalenţei funcţionale, în conformitate cu care imaginaţia şi percepţie foarte procese similare (în principal activitatea de Shepard şi Kosslina).În plus, unii cercetători sugerează că informaţiile pot fi atât vizuală şi spaţială (de exemplu, Farah, 1988). 

XIII. Limbajul.

Asimilarea limbajului şi neuroştiinţa. Linvistica. Aspecte psiholingvistice. Capacităţi înnăscute şi influenţa mediului. Abstracţionarea ideilor lingvistice. Cunoaşterea şi înţelegerea. Cuvintele şi citirea

Unul dintre cele mai misterioase procese - influenţa psihicului unei persoane asupra psihicului altei personae prin intermediul limbajului. În procesul acestei influenţe, anumite seturi de celule din creier sunt în continuă schimbare, apai idei noi. Psihologii cognitivi considera limba ca un sistem de comunicare în care ideile sunt transmise prin sunete (ca în vorbire şi muzică) sau prin caractere (ca în limba scrisă şi gesturi).

Pentru psihologia cognitivă studierea limbajul uman este interesant pentru următoarele motive:• Dezvoltarea limbajului la homo sapiens este o formă unică de abstractizare, mecanismul căruia servește ca baza de cunoaştere. La alte specii (albine, păsări, delfinii, câinii, etc) este, de asemenea, un mijloc sofisticat de comunicare, iar maimuţele folosesc chiar ceva de genul abstractizări ale limbajului, dar gradul de abstractizare a limbajului uman este mult mai mare.• Procesarea limbajului - o componentă importantă de prelucrare a informaţiilor şi de depozitare.• Limba este implicată în diferite tipuri de gândire umană şi de rezolvare a problemelor. Multe tipuri de raţionament şi de rezolvare a problemelor apar "intern" - în absenţa stimulilor externi. Abstractizările, exprimate prin simboluri verbale, ne permit să judecăm aceste evenimente.

55

• Limba - unul din principalele mijloace de comunicare umană, schimbul de informaţii, cel mai probabil să se întâmple cu ajutorul ei.• Limba influențiază perceptia, care este un aspect fundamental al cunoaşterii. Unii cercetători susţin că limbajul folosit de om pentru a descrie lumea afectează modul în care oamenii percep lumea. Pe de altă parte, dezvoltarea limbajului se bazează în mare parte pe percepţia lumii. Prin urmare, componentele procesului perceptiv-lingvistic sunt interdependente: una dintre ele afectează cealaltă.• Procesarea textului, vorbirii şi semantică, implica anumite regiuni ale creierului şi, astfel, oferă o legătură importantă între structura neuroanatomical şi limbă.Gramatica.Formal, gramatica include fonologia (combinaţia de sunete ale limbii), morfologia (studiul de combinatii de părți a cuvintelor şi a cuvintelor în unităţi mai mari) şi sintaxa (studiul combinaţiei de cuvinte în fraze si propozitii).Neuroștiință.Inca din timpuri stravechi, medicii știu că leziuni ale creierului pot afecta funcţiile vorbirii, dar cea mai importantă descoperire a fost făcută în 1861 când un tânăr chirurg francez Paul Broca observa un pacient cu paralizie de o parte a corpului şi pierdere a vorbirii.Pacientul a murit, iar Broca a efectuat o autopsie, care a relevat o leziune a lobului frontal de stânga - o zona care a devenit mai târziu cunoscutp ca zona lui Broca. În continuare istoriile altor pacienţi au confirmat observările iniţiale: regiunea frontală din stânga, era implicată în regenerarea vorbirii. În 1875, Carl Wernicke a constatat că deteriorarea lobului temporal stâng, situat direct în spatele cortexul auditiv primar, afectează, de asemenea prelucrarea limbajului, dar altfel decât în leziunile din zona lui Broca. Întrucât zona lui Broca, în mod evident, este responsabil pentru generarea limbajului, zona Wernicke este centrul de a înţelege limbajul. În cazul în care zona Wernicke este afectată, la pacienţi se păstrează capacitatea de a vorbi, dar se înrăutățește înţelegerea limbii vorbite sau scrise, aceștea pot vorbi fluent, dar nu pot înţelege ceea ce li se spune. 

LingvisticăObiectul de lingvistică - descrierea formală a structurii limbii, inclusiv o descriere a sunetelor

vorbirii, sensuri, şi gramatică.Ierarhia lingvistică

Lingvişti se ocupă de prelucrarea sistemului de descriere a limbajului. Dezvoltarea unui sistem de scriere, reflectând şi transmițînd gândul - una dintre cele mai importante creatii ierarhice ale omului. În limba engleză, există doar 10 simboluri pentru numere şi 26 simboluri - litere. Din acest număr mic de litere şi cifre, sunt formate circa 40 mii de cuvinte din vocabularul de lucru, iar din aceste cuvinte sunt formate miliarde şi miliarde de propoziții.Fonem

Unitatea de bază a limbii vorbite – fonem. Fonemele sunt sunete individuale ale limbajului, reprezintă un singur caracter, şi sunt generate în procesul de o interacţiune complexă a plămânilor, corzile vocale, laringelui, buzelor, limbii și a dinților. Dacă toate aceste organe lucrează în mod normal, atunci sunetul produs ar putea fi rapid perceput şi înţeles de către persoane care cunosc limba.Fonemele pot fi combinate în diverse moduri, creînd mii de cuvinte care sunt similare fonetic sau ortografic, dar ele ocupă poziţii diferite în spaţiu semantic.Morfem

Fonemele sunt goale, ele nu transmit sensuri. Cea mai mică unitate de semnificaţie în limba este morfemum.Morfeme pot fi cuvinte, părţi de cuvinte, prefixele, sufixele, sau o combinaţie a acestora. Combinând morfeme, putem genera un număr nenumărat de cuvinte. Sintaxă

Urmatorul nivel al ierarhiei lingvistice - este sintaxă care este combinaţia potrivită de morfeme în construcţia de expresii şi fraze. Recent, principiile sintactice au fost extinse pentru a transforma informaţii de la o forma la alta. Începutul acesta a fost pus de Noam Chomsky, care a propus o teorie universal de gramatică, care permite să descrie nu numai la suprafaţă, dar, de asemenea, caracteristicile

56

abstracte ale limbii. Această teorie a avut o influenţă profundă asupra psihologiei, şi în special psiholingvistică.În încercarea de a înţelege structura limbii, lingviştii, oameni care studiaza natura limbii, și-au concentrat forțele asupra a două aspecte: productivitatea şi regularitatea. Productivitatea înseamnă că o anumită limbă poate crea un numar infinit de fraze, expresii (poziţia de "miliarde şi miliarde "propoziții), iar regularitatea înseamnă că propoziţiile, frazele şi expresiile sunt ordonate (ex, că ar trebui să fie" băiatul a lovit mingea "şi nu" mingea pe lovit a băiat ").

Teoria de gramatica a lui Chomsky Următoarele dispoziţii sunt considerate aspectele cele mai importante ale teoriei lui Chomsky.

• Limba se bazează foarte mult pe uniformitate, iar structura sa este asociată, de multe ori, mai mult cu sensul propoziției decât cu caracteristicile sale superficiale.• Limba nu este un sistem închis, ci în curs de dezvoltare.• La baza structurii limbii sunt elementele comune la toate limbile, care reflectă principiile de organizare a proceselor cognitive. 

Cele mai interesante trei concepte în teoria lui Chomsky - structura de suprafaţă, structura de profunzime şi reguli de transformare:structura de suprafaţă - parte a propoziției, care poate fi separată şi determinată prin analiza gramaticală uzuală;structura de profunzime - forma principală care conţine o mare parte din informaţiile necesare pentru a transmite sensul;regula de transformare – regula de transformare de la o structură la alta.Ex: «atletul a recunoscut fata din mulţime" şi "Fata din mulţime a fost recunoscută de atlet".În structura de profunzime a acestor două propoziții se află aceeaşi idee, dar cele două formei specifice ale sale (sau structura de suprafaţă) se deosebesc și sunt legate de diferite reguli de transformare. 

Aspecte psiholingvisticeAbilităţile înnăscute şi influenţa mediului

Printre cele mai controversate aspecte ale teoriei lui Chomsky este afirmaţia lui că, componentele esenţiale ale limbii sunt înnăscute, și nu dobândite, cum a gândit B.F. Skinner. Revenind la punctul de bază al lui Chomsky apare o întrebare: cum un copil generează o propoziție corectă din punct de vedere gramatical, pe care el nu a auzit-o niciodată? Chomsky însuşi explică această înclinaţie înnăscută a limbajului, bazată pe structuri mai profunde. În general, creierul uman poate fi reprezentat ca un sistem complex de depozitare şi prelucrare a informaţiilor. În ceea ce priveşte limba, acest lucru înseamnă că o mare parte a cunoştinţelor lingvistice este stocată într-o formă abstractă, iar în memorie sunt stocate şi unitati semantice specifice - cuvinte.Abstracţionarea ideilor lingvisticeTeoria Schemelor după Bartlett."Lupta fantomelor": Bartlett

Mulţi cercetători s-au ocupat de psihologia înţelegerii de texte semnificative, similare cu limbajul din viaţa reală, cum ar fi proza. Cele mai cunoscute studii cu utilizarea materialului literar complex au fost efectuate de F.K. Bartlett, Universitatea din Cambridge, şi descrise în excelenta sa carte "Memorarea: un studiu experimental socio-psihologic » (Bartlett, 1932). Procedura a fost simplă.Subiectului i se oferea o nuvelă sau alte materiale. Ei trebuie să fi citit şi după un timp să-şi amintească toate într-o manieră liberă, ce au fost capabili să-şi amintească. Uneori era necesar ca subiectul să spună povestea altui subiect, care este apoi transmis la altul, etc. Prin studierea conţinutului de poveşti reproduse de subiecți, putem analiza atât caracteristici de codificare cît şi de uitare. Iată povestea originala. Anexa 1

Dupa aproximativ 20 de ore un subiect a povestit pe scurt povestea într-o formă liberă. În plus, în povestea lui au fost unele omisiuni şi modificări. Cuvintele mai puțin familiare au fost înlocuite de

57

mai conventionale, cum ar fi "pescuit" în loc de "vânătoare de foci". Acelaş subiect și-a reamintit această poveste peste opt zile. Repovestirea a fost încă mai redusă. Numele propriu (în original "Kalam") este absent, iar explicaţia "mă pot omorâ", apare din nou după absenţa sa în prima naraţiune.Încă după 6 luni, subiectul iși amintește din nou această poveste. În această scurtă versiune au dispărut toți termenii neobişnuiți, toate numele proprii şi trimiterile la supranatural.În cele din urmă, un subiect a fost rugat să-și reamintească povestea după doi ani şi jumătate. In tot acest timp el nu a văzut versiunea originală şi, din propria declaraţie, nu s-a gândit la această poveste. Aici este povestirea lui: Anexa 2 Se păstrează doar schema generală, cea mai mare parte din poveste.  Poate fi remarcată slaba dezvoltare a detaliilor;au aparut mai multe părţi bazat pe faptul că subiectul și-a imaginat ce s-a întâmplat, nu ceea ce s-a spus în poveste. După cum am aflat din studiile lui Bransford ş.a., în elaborarea poveștii şi în absenţa unor informaţii cu privire la faptele specifice are loc unirea de informaţiile obţinute din diferite surse (în acest caz, povestea în sine, şi cunoştinţe generale).Bartlett (Bartlett, 1932) a împărţit aceste informaţii în mai multe categorii:

Omisiunile. Uneori, informaţiile specifice decad. Raţionalizarea. Ocazional se adaugă puţine informaţii pentru a explica mai bine unele

discrepanţe în pasaj. Tema dominantă. Subiectele selectate capătă o claritate deosebită, şi alte detalii se alătură mai

târziu acestei teme dominante. Transformarea de informaţii. Cuvinte necunoscute sunt înlocuite cu cele mult mai familiare. Transformarea continuității. Unele evenimente se transportă la un moment anterior în

poveste, iar unele - la o dată ulterioară. Atitudinea naratorului. Atitudinea omului față de materialul citit determină succesul de

reamintire.

Contribuţia lui Bartlett: În primul rând, în lucrările sale el întroduce noţiunea de memorie "abstractă". În al doilea rând, a demonstrat posibilitatea efectuării de cercetare cu textul propriu-zis şi de a lua concluzii utile. 

Cunoaşterea şi înţelegereaCu cît este mai mare stocul de cunoştinţe a cititorului, el înţelege mai bine textul. Acest lucru este valabil şi pentru cititorii care posedă cunoştinţe vaste şi pentru cei ce citesc material conversational, precum şi pentru cei care deţin cunoştinţe, şi material de lectură tehnic. Noile informaţii obţinute prin lectură, pot fi mai bine asimilate în cazul în care structurile cognitive şi informaţia există deja. În schimb, o lipsă de cunoaştere limitează înţelegerea, iar cititorul ar trebui să-și dezvolte unele cunoştinţe despre structura acestui material, precum şi unele coduri de citire de informaţii-umane. O mare parte din înţelegere - dar nu toată - este de procesare după principiul de "sus în jos". 

Model de înţelegere: KinchModelul înţelegerii Kinch - nu este pur şi simplu un sistem ce descrie procesului de intelegere a informaţiei din text. Această teorie, care acoperă multe subiecte ale psihologiei cognitive, cum ar fi memoria, înţelegerea, scris şi vorbit. În înţelegerea ei este determinată de două mecanisme, un tratament similar a principiilor de sus în jos şi de jos în sus ". La nivelul superior al acestui model este obiectivul sistemului ", care decide ce material este important. Pe partea opusă a modelului este textul. 

Cuvinte şi lecturăÎntr-o analiză a realizărilor ştiinţifice ale omenirii Johannes Gutenberg (1397 - 1468), inventatorul de literă mobilă, a fost numit cel mai influent om din ultimul mileniu. De ce acest german printmaker umil merită laude astfel, deoarece în această perioadă mare au trăit astfel de oameni ca Einstein, Galileo, Leonardo da Vinci, Beethoven, Newton, Shakespeare şi Darwin. Gutenberg a dat oamenilor obişnuiţi literile, care prin combinație formează cuvinte, acestea, la rândul său, expresii şi fraze, care formează puncte, capitole şi cărţi. Cuvântul tipărit a devenit o contribuţie valoroasă la istoria

58

intelectuală a lumii, ea a contribuit la dezvoltarea a minti umane, la schimbarea civilizaţiei. Aproape prin toate cunostintele noastre suntem datori accesului la informaţiile conţinute în cuvinte.

Ce anume aflăm când învăţăm să citim - este una dintre cele mai actuale întrebări ale educaţiei.Unele răspunsuri la aceasta pot fi găsite prin studierea formării competenţelor de citire, identificării literelor şi cuvintelor, precum şi a bazei fiziologice a lecturei.Într-una din etapele de studiere a procesului de identificare de litere şi de cuvinte, care a trebuit să determine cât de multe unităţi putem percepe în timpul unei fixări vizuale au fost obţinute date cum structura modelului vizual (de exemplu, a cuvintelor) afectează asupra identificării.Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când în laboratoarele din Germania, Anglia şi Statele Unite iși lua originea psihologia  experimentală, un om de ştiinţă francez Emile  Javal (1878) a constatat că, în lectura ochiul nu se mişcă de-a lungul liniilor tipărite, ci efectuează o serie de salturi mici - sacade - între care au loc fixări scurte. James Mackin Cattell (1886a, b) a realizat un studiu pentru a afla cât de mult poate fi citit în timpul unei fixăie vizuale. Utilizînd tachistoscope el a putut estima timpul necesar pentru a identifica forme, culori, litere şi propoziții. Rezultatele experimentelor sale, corespundeau cu rezultatele studiilor anterioare de atenţie, dar mai interesant pentruCattell a fost faptul că timpul de reacţie a depins pe gradul de cunoaștere a materialului vizual de către subiect.Arătînd subiecților poze cu litere şi cuvinte pe parcursul a 10 ms, el a descoperit că abilitatea de a percepe litere nu depindea numai de numărul de litere, dar pe cât de mult secvenţa se apropie de o secvenţă semnificativă pentru subiect, cum ar fi un cuvânt. În cazul în care subiectului ii este prezentată o imagine de litere independene pentru 10 ms, el ar putea numi doar trei sau patru litere, în cazul în care literele erau cuvânt – până la două cuvinte (trei-patru litere fiecare), şi dacă aceste cuvinte sun tsintactic legate, atunci subiectul ar putea "citi" patru cuvinte. 

XIV. Gîndirea

Formarea noţiunilor. Logica şi luarea deciziilor. Rezolvarea sarcinilor. Creativitatea şi intelectul uman.

Prin gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul, utilitatea şi aplicabilitatea, se implică în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face raţionamente, ia decizii, creează produse noi. Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea problemelor, raţionamentele, decizia şi creaţia sunt activităţile fundamentale ale gândirii care o individualizează în raport cu alte mecanisme psihice şi-i acordă un caracter de maximă eficacitate. Activităţile gândirii sunt împărţite de unii autori în două categorii: primare (rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, raţionamentul); metacognitive (conştiinţa propriei procesări a problemelor, un fel de cogniţie a cogniţiei) (vezi Smith, 1998, p. 271). Un exemplu poate fi sugestiv : când învăţăm pentru un examen punem în funcţiune nu doar înţelegerea, rezolvarea problemelor, deci activităţile primare, ci ne gândim şi cum am învăţat, cât de bine suntem pregătiţi. Dacă metacogniţia constituie o „ţintă", este foarte probabil să reuşim la examen (Nelson, 1997).

1. ConceptualizareaA conceptualiza înseamnă a „ ajunge " la concept, a intra în posesia conceptului, cu alte cuvinte, a forma sau asimila conceptele. Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de obiecte ce sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-concept, de asemenea, capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte. Nici un om nu se naşte cu concepte, aşa cum credeau unii filosofi idealişti, promotori ai teoriei ideilor înnăscute, ci acestea se elaborează de-a lungul vieţii.

Vergnaud (1987) propunea definirea conceptelor printr-un triplet de ansambluri: a) ansamblul situaţiilor de referinţă care dau sens conceptelor; b) ansamblul invarianţilor operatori care sunt constitutivi conceptelor; c) ansamblul sistemelor simbolice care permit simbolizarea conceptelor.

59

Procesului formării conceptelor i s-a acordat o atenţie deosebită în psihologia gândirii. Studiul experimental al formării conceptelor a început o dată cu anul 1920. În timp ce unii autori (C.L. Huli, 1920; L.S. Vîgotski, 1934; Edna Heidbreder, 1949) îşi organizează cercetările pornind de la un material artificial, alţi autori (precum M. Oakes ; K. Friedman, C. Deschamps şi E. Michaud, 1951 etc.) preferă în cercetările lor un material uzual, cu sens, luat din viaţa cotidiană sau din procesul de învăţământ. Dacă unii cercetători (printre care excelează J. Piaget şi H. Wallon, N. Canivet şi H. Suares) opinează că noţiunea şi gândirea noţională sunt accesibile copiilor spre vârste târzii, alţi autori (E. Carmaussel, P. Guillaume) sunt tentaţi să creadă că noţiunile sunt o achiziţie foarte timpurie a copilului, chiar premergătoare învăţării limbajului, în sfârşit, dacă între 1930 şi 1970 studiul formării conceptelor s-a centrat pe identificarea variabilelor care afectează gradul de însuşire a conceptelor (tipul regulilor, tipul sarcinii, numărul şi „forţa" atributelor relevante şi irelevante, rolul exemplelor pozitive şi negative etc), după 1970 atenţia s-a deplasat spre surprinderea procesualităţii formării conceptelor.

2. ÎnţelegereaReprezintă una dintre cele mai importante activităţi ale gândirii, semnul ei distinctiv. Gândirea nu poate fi concepută în afara înţelegerii . Înţelegerea este trăsătura esenţială şi permanentă a gândirii umane, ea asigurând şi buna desfăşurare a celorlalte activităţi ale gândirii. Numită prin termenul englezesc insight, înţelegerea a fost redusă de gestaltişti la un act brusc, spontan, de „prindere" a unei relaţii sau situaţii, la o iluminare instantanee intervenită în procesul rezolvării problemelor.

Cel puţin trei caracteristici sunt esenţiale pentru înţelegere: a) caracterul ei conştient (a înţelege înseamnă a încadra un obiect într-o clasă de obiecte, a-i stabili

natura, cauzele, geneza, dezvoltarea, legităţile, a-i pătrunde sensul, or, toate aceste operaţii nu pot fi desfăşurate în afara conştiinţei; Ausubel şi Robinson pun semnul egalităţii între înţelegere şi învăţarea conştientă);

b) caracterul mijlocit (ea se bazează pe actualizarea relaţiilor elaborate anterior, relaţii care mijlocesc procesul actual; procesele cognitive anterioare şi mai ales rezultatele (produsele) acestora au un rol important în înţelegere, ceea ce a fost înţeles devenind un mijloc pentru o nouă înţelegere);

c) caracterul activ (înţelegerea presupune acţiune mintală şi practică, presupune un şir de operaţii cum ar fi analiza, abstractizarea, compararea, sinteza, de asemenea, corelarea imaginilor, cuvintelor şi acţiunilor mintale; acest caracter iese şi mai puternic în evidenţă de îndată ce în calea înţelegerii apar o serie de obstacole, fapt care impune mobilizarea tuturor resurselor intelectuale ale subiectului, inclusiv a efortului voluntar).Înţelegerea nu este o activitate omogenă, uniformă a gândirii, ci dispune de o multitudine de forme. După nivelul ei de dezvoltare , Piaget desprinde două forme: înţelegerea elementară (bazată, în principal, pe stabilirea asemănărilor, a calităţilor comune ce aparţin unor obiecte şi pe abstracţii simple); înţelegerea superioară (caracterizată prin extensia conceptelor, prin simbolism şi mai ales prin subordonarea semnelor variabile unui sistem informaţional bine organizat şi reglat). Tot Piaget, luând în considerare posibilitatea exprimării , vorbeşte despre o înţelegere implicită (când copilul înţelege dar are dificultăţi de exprimare) şi înţelegere explicită (probantă pentru ea fiind tocmai exprimarea verbală).

Alţi autori au luat în considerare modul ei de realizare, desprinzând alte două forme : înţelegere spontană (instantanee, imediată), ce se sprijină pe o operaţie rapidă de integrare a noilor cunoştinţe în vechile cunoştinţe şi înţelegere discursivă, ce presupune desfăşurare în timp şi travaliu. Prima, echivalând fie cu simpla reproducere a celor învăţate anterior, fie cu sesizarea facilă, rapidă a sensului noului material, se realizează cu ajutorul operaţiilor mintale prescurtate, compacte. După cum se exprimă sugestiv Paul Popescu-Neveanu, actele de înţelegere spontană sunt produse comprimate ale unor probabile activităţi de înţelegere discursivă.

Există şi alte forme de înţelegere, cum ar fi: înţelegerea empatică (Stroe Marcus - necesitată de înţelegerea comportamentelor şi trăirilor psihice ale altor persoane, prin transpunerea în ele); înţelegerea contextuală (Tatiana Slama Cazacu - contextul în care figurează cuvintele determinând

60

înţelegerea cuvintelor şi a textului ca atare); înţelegerea socială (Ana Tucicov-Bogdan - utilă desluşirii relaţiilor interindividuale, a statutelor persoanelor, pentru a desprinde tendinţele conduitelor semenilor şi motivele acestora). Existenţa mai multor forme ale înţelegerii pune în evidenţă nu numai complexitatea ei, ci şi caracterul suplu şi dinamic, apelul la una sau alta dintre aceste forme realizându-se dependent de particularităţile individului (posibilităţi şi scopuri) şi de cele ale situaţiei în care se află.

Pornind de la ideea că înţelegerea presupune asocierea treptată şi repetată a unor simboluri verbale cu diferite obiecte, încorporarea noilor cunoştinţe în cele vechi, existente deja, numite „idei-ancoră" sau, cu un termen mai general, „structuri cognitive", Ausubel şi Robinson arată că în procesul înţelegerii o mare importanţă o au tocmai particularităţile acestor structuri cognitive ale subiectului (dacă ele există sau nu, dacă sunt corect sau incorect elaborate, complete, bine articulate sau, dimpotrivă, incomplete şi dezarticulate, dacă sunt flexibile şi suficiente).

Un al doilea factor, la fel de important, îl constituie particularităţile noului material ce urmează a fi înţeles. Din acest punct de vedere, cel puţin trei caracteristici ale noului material reţin atenţia: asociativitatea (capacitatea acestuia de a se lega de materialul vechi; se asociază mai uşor şi mai rapid materialul nou care este asemănător sau apropiat de cel vechi, şi mult mai greu şi mai încet materialul deosebit sau distanţat de cel vechi); substanţialitatea (capacitatea noului material de a rămâne constant chiar şi atunci când se foloseşte un alt termen verbal echivalent, înlocuitor); structurarea logică (caracterul logic şi nu arbitrar al relaţiei dintre cele două categorii de materiale; claritatea, esenţializarea, flexibilizarea noului material facilitează „legarea" lui logică de cel vechi, în timp ce caracterul difuz, rigid etc. al noului material ar putea conduce la o asociere arbitrară a lui de cel vechi).

Un ultim factor important care condiţionează dinamica procesului înţelegerii îl constituie prezenţa intenţiei individului de a raporta noile informaţii la cele însuşite deja. în acest sens, un rol important îl joacă limbajul, cu ajutorul căruia se formulează intenţia, fapt care i-a şi determinat pe unii autori să definească înţelegerea ca proces de integrare şi corelare verbală. Al. Roşea (1906-1996), de exemplu, a arătat în cercetările sale experimentale că preadolescenţii integrează mai uşor în materialele vechi pe cele verbale, decât pe cele prezentate intuitiv.

Ca o concluzie generală reţinem că înţelegerea, ca activitate fundamentală şi permanentă a gândirii, contribuie la continua sistematizare şi resistematizare a informaţiilor, la producerea unor salturi calitative în procesul cunoaşterii.

3. Rezolvarea sarcinilor

Constituie o altă activitate esenţială a gândirii, datorită faptului că aceasta nu intră în funcţiune decât în situaţiile problematice care cer o rezolvare. Unii psihologi au tendinţa de a reduce gândirea la rezolvarea problemelor, fapt inacceptabil deoarece, gândirea este extrem de complexă, în structura ei intrând mai multe tipuri de activităţi, fiecare cu semnificaţia ei. Nu-i mai puţin adevărat că rezolvarea problemelor ocupă locul central în psihologia gândirii, celelalte activităţi constituind, din anumite puncte de vedere, probleme de rezolvat sau „momente", „etape" ale rezolvării problemelor. În psihologia facultăţilor şi chiar în psihologia experimentală la debutul ei, ambele centrate mai ales pe studiul cunoştinţelor, rezolvarea problemelor, centrată pe acţiune, nu-şi găsea nici un loc. Abia în 1911, o dată cu cercetările experimentale efectuate de Thorndike pe animale, s-a pus problema studierii unor situaţii asemănătoare la copil şi la omul adult. Din acest moment, studiul rezolvării problemelor intră pe un făgaş normal, generând nenumărate orientări şi direcţii de cercetare.

În perimetrul rezolvării problemelor ne confruntăm cu o serie de noţiuni cum ar fi: problemă, situaţie problematică, spaţiu problematic, conduită rezolutivă, care adeseori sunt insuficient definite şi delimitate.

61

Problema se asociază cel mai frecvent cu bariera, obstacolul, semnul de întrebare, dificultatea teoretică sau practică, lacuna cognitivă - toate intervenite pe traseul gândirii - care se cer a fi înlăturate, depăşite, rezolvate.

Situaţie problematică este sau devine ceea ce apare ca fiind atipic, netransparent, nedeterminat, ceea ce generează tensiuni, conflicte, frustrări în subiect.

Confruntarea situaţiei problematice cu disponibilităţile rezolutive ale subiectului duce la apariţia spaţiului problematic, care nu este altceva decât reprezentarea problemei. Una şi aceeaşi situaţie problematică poate fi reprezentată diferit de diverşi indivizi, generând astfel spaţii problematice variate. Spaţiul problematic presupune prezenţa a trei categorii de stări: stările iniţiale (adică ceea ce este cunoscut sau „ceea ce se dă"); stările finale (ce urmează a fi obţinut sau „ceea ce se cere"); stările interme diare (ansamblul transformărilor succesive ale stărilor iniţiale în stări finale).

Conduita rezolutivă se traduce în trecerea de la o stare la alta. Transformările stărilor iniţiale în stări finale nu se produce însă haotic, la întâmplare, independent de o serie de condiţii şi factori, ci, dimpotrivă, ele sunt ghidate de o multitudine de acţiuni fizice sau operaţii logice - numite operatori, acţiuni aplicabile în anumite condiţii - numite constrângeri de aplicare.

Caracterul procesual al conduitei rezolutive a fost nu numai intuit, dar şi analizat pe larg de multă vreme. Numărul etapelor, fazelor sau „paşilor" procesului de rezolvare a problemelor variază între maximum cinci şi minimum trei. Pentru primul caz este frecvent citat în literatura de specialitate numele lui John Dewey, care încă din 1910 stabilise următoarele cinci faze ale procesului rezolvării problemelor:

1. faza de dubiu, de perplexitate cognitivă, de frustrare sau de conştientizare a dificultăţii; 2. faza de identificare a problemei, incluzând o anticipare nespecifică a rezultatelor preconizate; 3. faza raportării sarcinii şi a cadrului problemei la ansamblul de cunoştinţe anterioare, ocazie cu

care se activează informaţiile relevante şi necesare rezolvării ca şi alte soluţii asemănătoare care, la rândul lor, sunt reorganizate sub forma ipotezelor sau a propoziţiilor de rezolvare;

4. faza verificării succesive a ipotezelor şi a reformulării problemelor, dacă este necesar; 5. faza încorporării soluţiei găsite în cunoştinţele anterioare, echivalentă cu înţelegerea ei

urmată de aplicarea problemei în cauză sau a altei probleme de acelaşi fel. În derularea etapelor rezolvării problemelor intervin o serie de procese şi de mecanisme.

Jean-Francois Richard înţelege prin procese tot ceea ce se întâmplă în timpul rezolvării problemelor, evenimentele externe şi interne care se produc în decursul rezolvării problemelor, ca şi schimbările ce rezultă.

Principalele procese rezolutive sunt: interpretarea situaţiei sau reprezentarea problemei; elaborarea scopurilor şi planificarea (se disting două tipuri de scopuri: pozitive, de exemplu „a face o acţiune", şi negative, de pildă „a nu face o acţiune" ; elaborarea scopurilor pozitive se face în trei maniere : prin evocarea procedurilor cunoscute ; prin utilizarea regulilor generale de construcţie a scopurilor; prin raţionamente pornind de la constatări); memorarea evenimentelor critice (reţinerea stărilor deja întâlnite joacă un rol determinant în alegerea acţiunilor); evaluarea rezultatelor acţiunii.

Conduita rezolutivă a individului este extrem de diferenţiată, particularizându-se în funcţie de o serie de criterii:

1. Durata procesului rezolutiv. Uneori, parcurgerea etapelor se realizează foarte rapid, alteori ea necesită perioade mai lungi de timp (zile, săptămâni sau chiar ani de zile).

2. Natura problemei. După natura lor, problemele pot fi împărţite în probleme şcolare, a căror caracteristică esenţială este aceea că sunt gata formulate de profesor şi date spre soluţionare elevilor, şi înprobleme ale vieţii reale, mult mai complexe, pe care individul şi le formulează singur.

3. Gradul de structurare a problemelor. Luând în considerare acest criteriu, Newell şi Simon (1961) au desprins două categorii de probleme : probleme bine definite (în care se specifică în întregime starea iniţială, starea finală, setul de operatori şi condiţiile de aplicare a acestora); probleme slab definite (sunt cele în care starea iniţială, deci condiţiile actuale, de început, starea finală, adică obiectivele, scopurile şi rezultatele sunt fie nespecificate, fie doar parţial descrise).

62

4. Gradul de dificultate a problemelor. 5. Specificul proceselor cognitive implicate în găsirea soluţiei. Greeno (1978), trecând în

revistă cercetările asupra rezolvării problemelor, a clasificat problemele pornind de la specificul proceselor cognitive vehiculate în procesul căutării şi găsirii soluţiilor. El a desprins următoarele categorii: probleme de inducere a structurii; probleme de transformări; probleme de aranjări.

6. Specificul sarcinii subiectului. „Mersul" rezolvării problemelor depinde în foarte mare măsură de sarcina pe care o primeşte subiectul. Norman Mackwort (1969) a arătat că trebuie făcută o distincţie între rezolvarea problemelor şi descoperirea problemelor, în primul caz problema fiindu-i dată subiectului, în cel de-al doilea caz el trebuind s-o descopere singur. Cum descoperirea problemei reprezintă ea însăşi o problemă, înseamnă că cele două procese sunt relativ asemănătoare ca procesualitate.

7. Condiţiile rezolvării problemelor. Problemele pot fi rezolvate individual sau în grup, fapt care nu rămâne fără repercursiuni asupra procesului rezolutiv. În literatura de specialitate s-a acreditat deja ideea potrivit căreia rezolvarea problemelor în grup este mai productivă decât rezolvarea individuală, datorită interacţiunii dintre membrii grupului, fenomenelor emulative, compensatorii, ca şi celor de complementaritate care intră în funcţiune în grup.

4. Creaţia

Reprezintă una dintre cele mai complexe activităţi ale gândirii, am putea spune forma ei extremă care duce la un nivel nou de sinteză, superior celui presupus de rezolvarea problemelor. Ausubel şi Robinson sunt de părere că ea se bazează pe utilizarea unor relaţii vag înrudite cu ideile existente deja în structura cognitivă a individului, cu scopul obţinerii unor produse noi. Creaţia se caracterizează şi prin faptul că nu se ştie dinainte care propoziţii anume din structura cognitivă sunt relevante şi care nu. În procesul de învăţământ în vederea realizării ei se folosesc cunoştinţele ce nu au fost încă transmise. În timp ce în rezolvarea problemelor se cunosc propoziţiile relevante pentru soluţii, dar transformarea nu este exersată dinainte pentru problema de rezolvat, în creaţie strategiile necesare operării cu ideile relevante de bază nu sunt, de obicei, formulate sau predate (vezi Ausubel şi Robinson, 1981, pp. 98-91).

Creaţia, ca activitate a gândirii, generează şi ea, la fel ca şi rezolvarea problemelor, un anumit tip de conduită, şi anume conduita creativă.

Aceasta poate fi interpretată în două accepţiuni: - ca referindu-se doar la produsele noi în raport cu experienţa anterioară a individului, din

acest punct de vedere ea fiind extrem de răspândită şi frecvent practicată de indivizi; - ca referindu-se la produsele noi atât în raport cu experienţa anterioară a individului, cât şi

la produsele noi în raport cu experienţa omenirii. Şi într-un caz, şi în altul, nivelul înalt de sinteză, de originalitate şi relevanţă în raport cu situaţia abordată apar ca fiind caracteristicile esenţiale ale conduitei creatoare. Pentru Robert Gagne, creaţia constituie tipul superior de învăţare, ultimul în ierarhia propusă de el, şi constă în combinarea a două sau mai multe reguli însuşite anterior, pentru a produce o nouă capacitate ce poate fi demonstrată ca depinzând de o regulă „supraordonată". Creaţia, deşi relativ asemănătoare cu rezolvarea problemelor, o depăşeşte însă pe aceasta. Ea presupune, după cum arată Gagne, „un salt calitativ, o combinare a ideilor din sisteme de cunoaştere mult diferite, o folosire îndrăzneaţă a analogiei ce depăşeşte ceea ce se înţelege, de regulă, prin generalizarea în interiorul unei clase de situaţii problematice" (Gagne, 1975, p. 199).

Deşi paradoxal, prin anii '80, studiul intensiv al gândirii i-a condus pe unii psihologi la confundarea creaţiei cu rezolvarea problemelor. „Procesul creator este identic cu procesele obişnuite de rezolvare de probleme", scria un autor american de prestigiu, (H.A. Simon, 1980, p. 91). Alţi autori însă, în spiritul constructiv al tradiţiei, au reafirmat şi re fundamentat diferenţa existentă între cele două activităţi ale gândirii. J.T. Dillon, în două dintre studiile sale publicate succesiv, unul în 1987, altul în 1988, a arătat pe baza unor cercetări experimentale şi statistic-

63

corelaţionale, că procesele psihice implicate în creaţie sunt diferite de cele din rezolvarea problemelor, dat fiind faptul că performanţele obţinute în cele două tipuri de activităţi nu corelează. Aceeaşi lipsă de corelaţie a fost descoperită şi între performanţele obţinute în activitatea de creaţie, fapt care demonstrează, pe de o parte, structurarea pe niveluri a activităţii creatoare, fiecare nivel presupunând procese psihice distincte (necunoaştere - primul nivel; descoperire - al doilea nivel; invenţii - al treilea nivel), pe de altă parte, caracterul neunitar şi eterogen al activităţii creatoare înseşi.

Treptat, creaţia ca activitate a gândirii a început să-şi capete propria fizionomie. Ea parcurge, în linii mari, aceleaşi etape ca şi rezolvarea problemelor, chiar dacă acestea poartă denumiri diferite (prepararea, incubaţia, iluminarea, verificarea - Wallas, 1926). Etape similare au stabilit şi alţi autori. De Solia Price (1971), de exemplu, distingea: problematizarea situaţiilor anterior neproblematice ; formularea problemei; recompunerea şi definitivarea ei; restructurarea rezolutivă; desfăşurarea gândirii creatoare. Etapele procesului creator, deşi relativ asemănătoare cu etapele rezolvării problemelor, se individualizează atât în planul funcţionalităţii, cât şi în cel al finalităţii lor. Ele presupun intrarea în acţiune într-o mai mare măsură di mecanismelor inconştiente, a unor procese imaginativ-inventive, chiar dacă mecanismele conştiente şi procesele senzorial--perceptive şi mnezice nu lipsesc. Analiza logică a datelor problemei, producerea şi verificarea ipotezelor/soluţiilor se corelează mai pregnant cu structurarea şi restructurarea permanentă a informaţiilor; renunţarea pentru o perioadă oarecare de timp la problema formulată cu revenirea apoi în forţă la ea; căutarea, renunţarea, tatonările, încercările şi erorile cu descoperirea, fasonarea produsului creator. Nu întotdeauna însă produsul creator urmează schema enunţată, multe alte traiectorii fiind la fel de probabile. Crearea sau descoperirea a ceva nou, original, cu utilitate pot avea loc prin şansă sau perspicacitate, prin apariţia întâmplătoare a unor asociaţii, prin folosirea largă a strategiilor euristice sau prin îmbinarea acestora cu cele algoritmice, rutiniere (vezi Radu et al., 1991, pp. 186-187). Specificul procesului creator este însă, după opinia unor autori, nu soluţionarea problemelor, ci găsirea lor, deci nu problem solving (rezolvarea problemelor), ci problem finding (descoperirea problemelor). Termenul de „problem finding" devine în acest context sinonim cu cel de „problematizare". „Problematizarea/generarea, descoperirea de probleme reprezintă esenţa procesului de creaţie" (Dillon, 1988, p. 12). Dacă soluţionarea problemelor ţine mai mult de reactualizarea şi folosirea unor deprinderi deja elaborate, problematizarea, deci creaţia, este legată de capacitatea de invenţie. Cu cât procesul problematizării este mai complex, cu atât diferenţa dintre procesele psihice implicate în situaţie şi cele presupuse de rezolvarea problemelor este mai mare. Creaţia, ca activitate a gândirii, conduce nu numai la simpla corectare a structurilor cognitive existente, ci şi la emergenţa unora noi.

XV. Inteligenţa artificialăInteligența artificială: începutulCalculatoarele şi inteligența artificialăPercepţia şi inteligenţa artificială. Recunoaşterea de forme complexe 

Inteligența Artificială (IA) este în general definită ca o ramură de informaticii, referitoare la dezvoltarea de calculatoare şi programe de calculator care imita funcţia cognitivă umană.

Multe programe de calculator pot face rapid şi cu precizie probleme algebrice, dar ele nu modelează cunoaşterile umane. La începutul studierii IA Page & Simon, (1966) au încercat de a simula activitatea umană într-un program de calculator numit STUDENT, care a fost proiectat pentru a rezolva problemele algebrice formulate verbal pe baza unei simple analize sintactice. 

Între IA şi psihologia cognitivă s-au stabilit un fel de relaţie de simbioză în care fiecare beneficiază de la dezvoltarea celeilalte, pentru că în scopul de a crea în mod artificial o copie exactă a percepţiei umane, memoriei, limbajului şi a gîndirii, trebuie să ştii cum aceste procese apar la

64

oameni. Şi, în acelaşi timp, dezvoltarea inteligenţei artificiale creează noi posibilităţi pentru înţelegerea cogniţiei umane. 

Inteligența artificială: începutulDiferite tipuri de dispozitive de calcul - creierul inteligenței artificiale - au existat de-a lungul

istoriei umane. Cel mai vechi tip de aceste dispozitive a fost abac, care a fost folosit in China în secolul VI î.Hr.. Egiptenii au inventat masina de calcul, pe bază de pietriș, nu cu mult timp înainte ce Herodot (aproximativ 450 î.Hr..) a descris acest fapt. Un astfel de dispozitiv au avut şi grecii, iar autorii romani antici menţionează trei tipuri de calculatoare. Cele mai multe dintre aceste dispozitive se folosite în comerţ, cu ajutorul lor se făceau operaţiunile de adunare şi scădere.

Înmulțirea se efectua prin repetarea operaţiunii de adunare. Aproximativ in 1633 astronomul german Wilhelm Shikard (1592-1635) puțin cunoscut a inventat calculatorul digital automat, în memoria căruia în 1973 a fost lansat un timbru german. Invenţia calculatorului cel mai adesea i se atribuie filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), tatăl calculatorului. Maşina lui Pascal putea doar adăuga şi scade, dar aceasta a prezentat un larg interes. În anii 1670 Gottfried Leibniz a introdus o maşină care putea efectua înmulţire şi împărţire.Calculatoarele au venit mai târziu, atunci când excentricul Charles Babbage (1792-1871), cu ajutorul doamnei Ada Lavlays a inventat un dispozitiv de calcul care efectuea operaţiuni programate. 

Calculatoarele şi inteligența artificială

Cel mai răspîndit tip de calculatoare utilizate în prezent sunt compiutere care copie shema, dezvoltată de matematicianul ungar John von Neumann, care în 1930, a emigrat în Statele Unite ale Americii. Acest tip de compiutere este uneori menţionată la Johniac, sau un procesor de serie, deoarece impulsurile electrice sunt prelucrate secvenţial, sau unul după altul. Aceste secvenţe în lanţ sunt foarte rapide, fiecare pas necesită doar cateva nanosecunde, dar pentru rezolvarea unor probleme complexe în acest mod (cum ar fi soluţiile bazate pe funcţii matematice sau transformarea de date sau fişiere), computerul poate avea nevoie de câteva minute, ore sau chiar mai mult. Toţi utilizatorii de calculator ştiu cum intolerabil "o mulţime" de timp necesită un computer personal pentru a "gândi" sau "digera" problema. Principalul motiv pentru care computerele de tip Neumann execută atât de lent, este că o acţiune trebuie să fie finalizată înainte de un alt început. Procesoarele secvenţiale rezolva probleme în modul pas cu pas.În dezvoltarea timpurie a tehnologiilor informatice, specialiştii în domeniul inteligenţei artificiale (şi scriitori de fantastica științificp) nutreau visuri grandioase despre maşini gânditoare şi roboţi.  Când neuroni comunica unul cu altul, o fac electrochimic. Un curent electric de o mică forţă trece de-a lungul axonului la sinapse, unde mediatorul chimic trimite impuls la alti neuroni. Procesul de neurotransmisie este controlat de anumite reguli: neuronii generează descărcare, numai atunci se atinge pragul de excitaţie. Este important ca fiecare neuron rezumă toate semnalele de inhibiție şi excitație de la mii de legături ale sale. În funcţie de pragul său, neuronul va genera sau nu o descărcare de gestiune, în sensul că va fi "conectat" sau "deconectat". (Neuronii de acest tip sunt numite neuroni Mack Kaloha-Pitts.) Mack Kaloh şi Pitts au remarcat că neuron acesta într-o stare de "conectat" sau "deconectat" poate fi privit ca un dispozitiv de logică. După cum se ştie, calculatorul trece prin scheme de "on / off." Când mii de astfel de circuite sunt conectate împreună într-o secvenţă exponenţială, posibilitățile de prelucrare cresc maxim. De asemenea, unitatea de bază de prelucrare neuronală - un neuron şi relaţia acestuia - are capacitati impresionante.

La scurt timp după publicarea articolului lui Mac Kaloha şi Pitts, Von Neumann a descoperit o legătură între comportamentul logic de neuroni în care acestea interacţionează unii cu alţii şi modul de lucru al calculatoarelor digitale.

65

Von Neumann, care deja dezvoltase cea mai practică arhitectură a calculatorului, sugerează că este posibil să se creeze un computer care ar copia creierul uman - nu numai după funcţie, dar, de asemenea, cu privire la structură - iar tuburile radio, releele, firele de conectarea vor înlocui neuronii, axonii, sinapsele şi alte " umpluturi corporale". După von Neumann încercarea de a crea un computer este preluată de F. Rosenblatt. Scopul lui era de a crea un computer capabil de clasificare a formei. Rezultatul muncii sale este numit "Perceptron", el a copiat profund organizarea creierului uman. Maşina lui Rosenblatt include o ierarhie cu trei nivele. Fiecare nivel a fost asociat cu o funcţie specifică, care, în termeni generali, imitau paterne senzoriale, asociative şi motorii ale oamenilor. Problema fundamentală de maşinilor timpurii, cum ar fi perceptron a fost că nu au putut învăţa. Ele pur şi simplu prelucrau o gamă îngustă de stimuli şi dădeau o reacţie simplă.

Oamenii sunt capabili să înveţe, pentru că au sinapse modificabile. Regula lui Hebb, după care forţa dintre doi neuroni creşte atunci când aceștea sunt activați simultan. Ar putea această regulă să fie utilizată pentru a descrie relaţia dintre neuroni surogat? 

Pînă ce nu a fost posibil de a crea o masina care ar putea într-adevăr "gândi", sau "un creier", care ar fi foarte similar celui al omului. Cu toate acestea, odată cu evoluţia ştiinţei, putem presupune că inteligenţa artificială este încă în fază incipientă.

Însă, calculatoarele încă nu se comportă ca oameni, computere şi creierul nu sunt identice. Într-un careva domeniu calculatoare funcţioneze mai bine decât creierul, și în ceva - mai rău. Această inegalitate se observă în multe domenii, aşa cum s-a menţionat mai devreme, dar în special zonele cu probleme - identificarea de obiecte tri-dimensionale. Ochii nostri, detectori duo-dimensionali, rapid şi precis transmit semnale care sunt interpretate ca tri-dimensional. Sistemul nostru de perceptie funcţionează aproape perfect. Calculatoarele mai rău efectuază astfel de operaţiuni, chiar dacă rata de transmitere a semnalului la ele este de milioane de ori mai mare decât în sistemul nervos.

După cum s-a menţionat deja, calculatoarele tind să proceseze informația secvenţial (modelul de prelucrare în serie a informaţiilor), în timp ce creierul procesează informaţia în cea mai mare parte în paralel. W. Daniel Hillis, a dezvoltat o "maşină», care rezolvă probleme desfacîndu-le în sarcini mai mici şi apoi prelucrarea acestora în paralel (modelul de procesare paralelă a informaţiei). Aceste sarcini mai mici, ulterior sunt distribuite în zonele selectate din computer. 

Gândire critică: chirurgul Robbie Întrebarea nediferențierii funcţiilor într-un alt domeniu de activitate este văzută în mod

diferit. De exemplu, să presupunem că spitalul are doi chirurgi. Un chirurg - un specialist licențiat al unei şcolii medicale cunoscută, este considerat unul dintre cei mai buni chirurgi din lume.

Un alt medic a absolvit facultatea de medicină într-o instituție putin cunoscută şi este apreciat ca un chirurg necompetent. Odată era necesar de o operaţie de urgenţă, iar primul medic s-a îmbolnăvit, astfel al doilea medic operează pacient fără a pune la cunoştinţă, deoarece acesta este inconştient. Pacientului nu i-au spus ce medic l-a operat pe el, şi el este mulţumit de faptul că operaţiunea a fost reuşită. În plus, alti medici sunt convinşi că operaţiunea a fost efectuată de către primul chirurg. Din acest exemplu, putem concluziona că testul la nediferențiere este trecut cu succes. Totuși, dacă ai fi fost pacient şi ai şti că această operaţie este făcută de fapt de robot, ce concluzie ai face despre calităţile profesionale ale robotului în raport cu calităţile profesionale ale unui chirurg? Ești sau nu de acord că acestea sunt la fel? De ce da, sau de ce nu? 

Percepţia şi Inteligenţa Artificială Percepţia umană este iniţiată de semnale externe, constând din lumină, sunet, presiune şi

compuşi moleculari. Aceste semnale sunt detectate de organe de simţ şi transformate (convertite în energie nervoasă) în mesaj, înţeles de către creier. Cantitatea de informaţii disponibilă simţurilor, este enormă; doar sistemul vizual poate trece în creier de 4,3 x 10 biţi de informaţii pe secundă.

66

Cum de a construi o maşină capabilă de a imita acest mecanism perceptual? Ar fi logic de a dezvolta un mecanism capabil de senzaţie. Această încercare este efectuată în crearea sistemelor informatice de recunoastere. 

Recunoaşterea de forme complexeCapacitatea noastră de a recunoaşte imediat fiecare cifră este explicată de o vastă experienţă în

percepţia de obiecte. Un computer poate invata acest concept? Poate, dar un astfel de mecanism de căutare este mult mai complex decât funcţionarea unităţii de comparaţie, cum ar fi in masina, care citeste informatia de pe cec.

Recunoaşterea computerizată de forme complexe este practicată în domeniul de recunoaştere facială. Să presupunem ca fata dumneavoastra are caracteristici unice, cum ar fi amprentele digitale. Un sistem computerizat care poate scana fețe umane şi constata corespunderea deplină a detaliilor, ar fi foarte util în activitatea poliţiei. De asemenea, ar fi util pentru controalele de identitate şi în sistemele de securitate ale instalaţiilor industriale şi de birouri. Imaginaţi-vă că în fiecare dimineaţă la locul de muncă vă îmtîmpină computerul, care roaga: " Vă rugăm să puneți fața astfel ca s-o pot vedea." Studiul la identificarea fețelor a fost condus de experții în calculator Thomas Poggio şi Brunelli Roberto de la Massachusetts Institute of Technology. Esenţa programului a fost de a defini şi analiza matematic caracteristicile esenţiale ale persoanelor, cum ar fi lăţimea nasului, distanţa dintre ochi şi bărbie, etc. Au fost identificate şaisprezece caracteristici.

În cazul în care persoanele nu sar schimba, ar fi destul de simplu model de comparaţie cu un standard, dar fetele noastre nu sunt niciodata la fel. Prin urmare, programul trebuie să găsească o similitudine strânsă între faţa ta astăzi, şi faţa ta săptămâna trecută, dar sa nu fie prea binevoitor, să nu admită un impostor. Programul computerizat face acest lucru prin compararea diferitelor aspecte geometrice ale caracteristicilor şi promite să fie mult mai fiabile decât identificarea persoanelor de către persoane. Un astfel de dispozitiv ar putea ajuta la dezlegarea unor mistere fotografice, (de exemplu, a găsi o imagine foarte timpurie a unui om care poate fi (sau nu poate fi) Lincoln Abraham).

Stimulii noi sau mai puţin familiari se recunosc o perioadă mai lungă de timp decît tiparele familiare, mai vechi, pentru că coincidențe între patern şi informaţiile stocate în memorie sunt găsite mult mai puţine. Computerele nu au restricţii cu privire la cantitatea de date stocate -practic nici o limită la volumul memoriei calculatorului. În "viaţa reală" cunoaștem oamenii, locurile şi chiar cuvintele fără prea mult efort, nu pentru că de fiecare dată când vedem aceste obiecte, salvăm imagini separate una de alta, ci pentru că se salvează o abstracție asociată cu această clasă de stimuli . Deci, când recunoști dormitorul, perna şi pantofii, acest lucru se întampla deoarece creierul şi-a păstrat imagini "ideale", mai degrabă decât fotografice.

Sinha şi Poggio (1997) au demonstrat importanţa formei capului în recunoaşterea feţei de către fiinţe umane şi calculatoare. Ne cunoastem pentru că ne știm de luni şi ani.  Trăsăturile faciale sunt stocate în memorie şi atunci când vedem un om care are toate caracteristicile de prototip feţei lui, recunoaştem imediat "originalul". Din studiile lui Poggio şi colegii săi, se pot trage două concluzii. Pe de o parte, putem dezvolta programe care recunosc obiecte şi fețe cu mult mai bine decat oamenii (astfel de dispozitive sunt utile în organele de drept). Pe de altă parte, se poate crea un program de învăţare, astfel încât computerul ar putea prin încercare şi eroare să înveţe să recunoască obiecte şi fețe cu mult mai bine decat  oamenii.

Sistemele care lucrează ca şi oamenii-experţi,  sunt  numite  sisteme  expert.  În  esenţă, sistemul expert – un expert artificial care rezolvă problemele în domeniul  lor de competenţă.  Sistemele  expert au fost dezvoltate pentru a rezolva problemele  în medicină,  drept,  aerodinamica, şah şi a elibera oamenii de o multitudine de proceduri ordinare, care sunt de obicei  plictisitoare pentru  oameni  sau, în unele cazuri poate fi prea dificil de a  face  cu  oamenii.  Aceste  sisteme  ușor se supun regulilor. Aceste sisteme, deosebit de populare sunt în industrie, armată și în cercetarea cosmosului. Ele destul de bine se isprăvesc cu sarcinile sale. În afară de aceasta, ele nu protestează și nu cer măriri de salariu.

67

ANEXA 1 Война призраковОднажды ночью два молодых человека из Эгулака спускались к реке, чтобы поохотиться за тюленями; когда они пришли туда, стало туманно и тихо. Затем они услышали боевые кличи и подумали: «Наверно, это военный отряд». Они выбрались на берег и спрятались за бревном. Теперь челноки подошли ближе, они услышали шум весел и увидели, как один из челноков приближается к ним. В нем было пять человек, один из них сказал им:— Чем вы собираетесь заняться? Мы хотим взять вас с собой. Мы собираемся отправиться вверх по реке и начать войну с теми людьми.Один из молодых людей сказал:— У меня нет стрел.— Стрелы есть в нашем челноке, — ответили ему.— Я не поеду с вами. Меня могут убить. Мои родители не знают, куда я ушел. А ты, — обратился он кдругому, — может быть, ты пойдешь с ними?Так один из молодых людей ушел, а другой возвратился домой. А воины отправились вверх по реке к городу на другой стороне Каламы. Те люди спустились вниз к воде, они начали сражаться, и многие были убиты.Но вскоре молодой человек услышал, как один из воинов сказал: «Быстро пошли домой, тот индеец ранен».Тогда он подумал: «Да это же призраки». Он не чувствовал боли, но они сказали, что он ранен. Когда челноки вернулись в Эгулак, этот молодой человек вышел на берег к своему дому и развел костер. Он обратился ко всем и сказал: «Представляете, я был с призраками, и мы пошли воевать. Многие из наших были убиты, и многие из тех, кто напал на нас, тоже были убиты. Они сказали, что я ранен, но я не чувствовал боли». Он сказал все это и затем затих. Когда взошло солнце, он упал. У него изо рта выползлочто-то черное. Его лицо исказилось. Люди вскочили и закричали. Он был мертв.

ANEXA 2Несколько воинов отправились сражаться с призраками. Они боролись весь день, и один из них был ранен. Они возвратились домой вечером, неся своего больного товарища. По мере того как день клонился к закату, ему становилось хуже, и жители деревни собрались вокруг него. На закате он вздохнул, и что-то черное вышло у него изо рта. Он был мертв.

ANEXA 3Încercați să identificați următoarele cuvinte: (1) n_t_r_,(2) m_m_r_ _,  (3)  p_rs_n_l_t_t_. A fost prea dificil? E stabilit că asupra percepţiei cuvîntului influențează experienţa anterioară. Ştim unele dintre reguli ortografie, gramatica, semantica, asocierea dintre cuvinte, şi totul ne ajută în materie de citit şi în viaţa de zi cu zi.

Capacitatea noastră de a "vedea" cuvinte şi litere – este un proces nu pasiv, ci mai degrabă activ în care căutăm scheme perceptive care au deja o reprezentare în memorie. Dacă aveţi dificultăţi în completarea lacunelor, utilizaţi următoarele sfaturi: 1) umană, 2) de lungă durată, 3) caracteristici de.  Pot fi alcătuite alte cuvinte in

68