1

SUPORT DE CURS

ANUL I

Semestrul 2

Cluj–Napoca 2010

UNIVERSITATEA BABE Ş-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Ştiin ţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Specializarea: Toate specializările Disciplina: Informatic ă Economică

2

Universitatea Babeş- Bolyai

Facultatea de Ştiin ţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Informatic ă Economică

ANUL I

SEMESTRUL II

CLUJ-NAPOCA

2010

3

4

Cuprins:

1. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator ........... 8

1.1. Informaţii despre curs .......................................................................................... 8

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite .................................................................. 9

1.3. Descrierea cursului ............................................................................................... 9

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului .................................................................. 9

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs ...................................................... 9

1.6. Materiale Bibliografice obligatorii ....................................................................... 10

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs .................................................... 10

1.8. Calendar al cursului ............................................................................................ 10

1.9. Politica de evaluare şi notare .............................................................................. 11

1.10. Elemente de deontologie academica ................................................................. 11

1.11. Studenţi cu dizabilităţi ...................................................................................... 11

1.12. Strategii de studiu recomandate ....................................................................... 11

2. Suportul de curs .............................................................................................. 11

MODULUL I ........................................................................................................ 11

2.1. Componentele hardware şi software ale calculatorului ....................................... 11

2.1.1. Componentele calculatorului ........................................................................... 11

2.1.2. Componente de memorare .............................................................................. 14

2.1.3. Componente de interfaţă ................................................................................. 18

2.1.4. Componenta software a sistemului de calcul .................................................... 25 2.1.4.1. Gestiunea fişierelor şi directoarelor ............................................................................... 26 2.1.3.2. Particularităţi Windows Vista ......................................................................................... 27

2.2. Editorul de texte Word ....................................................................................... 28 2.2.1 Interfaţa editorului de texte Word ..................................................................................... 28 2.2.2. Lucrul cu fişiere .................................................................................................................. 29 Deschiderea şi închiderea unui document creat anterior ........................................................... 29 Salvarea unui document .............................................................................................................. 30 2.2.3. Introducerea şi editarea textului ....................................................................................... 30 Introducerea textului ................................................................................................................... 30 Mutarea şi copierea textului ........................................................................................................ 30 Introducerea caracterelor diacritice (speciale) în text................................................................. 30 2.2.4. Formatarea textului ........................................................................................................... 31 2.2.5. Metode speciale de tehnoredactare .................................................................................. 32 Crearea secţiunilor ....................................................................................................................... 32 Editarea textului pe coloane ........................................................................................................ 32 Gestionarea listelor ..................................................................................................................... 32 Numerotarea paginilor, antete şi subsoluri ................................................................................. 32 Stiluri ............................................................................................................................................ 33 Importarea imaginilor grafice ...................................................................................................... 33 2.2.6. Lucrul cu tabele .................................................................................................................. 33 2.2.7. Gestionarea indexului şi cuprinsului .................................................................................. 34

5

2.2.8. Editorul de ecuaţii .............................................................................................................. 34 2.2.9. Utilizarea instrumentelor Drawing în Microsoft Word ....................................................... 35 2.2.10. Interclasarea documentelor în Microsoft Word ............................................................... 36 Exemple de întrebări grilă ............................................................................................................ 37

Bibliografie modul ..................................................................................................... 38

MODULUL II ....................................................................................................... 38

2.3. Tabele electronice de calcul cu exemplificare pe Excel ......................................... 38 2.3.1. Sisteme de asistarea deciziilor şi utilizarea tabelelor electronice de calcul ....................... 38 2.3.2. Registre şi foi de calcul ....................................................................................................... 41 Lansarea şi fereastra principală Excel .......................................................................................... 41 Foi de calcul .................................................................................................................................. 45 Registre de lucru .......................................................................................................................... 47 2.3.3. Funcţiile de bază din Excel .................................................................................................. 48 Gestiunea datelor din Excel ......................................................................................................... 48 Gestiunea celulelor, liniilor, coloanelor şi a blocurilor ................................................................. 49 Formatarea înregistrărilor ............................................................................................................ 50 2.3.3.4. Formule şi calcule simple ................................................................................................ 50 2.3.3.5. Gestionarea graficelor în Excel ........................................................................................ 53 2.3.3.6. Analiza datelor ................................................................................................................ 53 2.3.3.7. Afişarea şi tipărirea datelor............................................................................................. 53 2.3.3.8. Utilizarea macrocomenzilor în Microsoft Excel ............................................................... 54 Exemple de întrebări grilă ............................................................................................................ 54

Bibliografie modul ..................................................................................................... 55

MODULUL III ...................................................................................................... 56

MODULUL III ...................................................................................................... 56

2.4. Microsoft PowerPoint, un instrument de gestiune a prezentărilor........................ 56 Concepte de bază ......................................................................................................................... 56 Crearea, salvarea şi deschiderea unei prezentări ........................................................................ 57 Moduri de vizualizare a prezentărilor .......................................................................................... 58 Crearea de noi slide-uri ................................................................................................................ 58 Definirea efectelor de animaţie ale elemetelor unui slide şi a efectelor de tranziţie a slide-urilor

..................................................................................................................................................... 59 Lansarea în execuţie a unei prezentări ........................................................................................ 60 Crearea slide-ului master ............................................................................................................. 60 Tipărirea unei prezentări .............................................................................................................. 60

2.5. Elemente de comunicare pe internet: Microsoft Outlook, Microsoft Publisher ..... 62 Prezentarea programului Outlook ............................................................................................... 62 Configurarea programului Outlook .............................................................................................. 64 Gestionarea serviciului de poştă electronică ............................................................................... 65 Comunicare cu ajutorul poştei electronice .................................................................................. 65 Crearea şi personalizarea publicaţiilor cu Publisher 2007 ........................................................... 66 Mediul de lucru Publisher ............................................................................................................ 67 Crearea cărţilor de vizită cu Publisher 2007 ................................................................................ 68 Crearea site-urilor web cu Publisher 2007 ................................................................................... 70

2.6. Reţele de calculatoare ........................................................................................ 73 2.6.1. Introducere ......................................................................................................................... 73 2.6.2. Definirea conceptelor de bază ............................................................................................ 73 2.6.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare ................................................................................. 75 2.6.4. Sisteme deschise- model de reţea OSI ................................................................................ 76

6

Reţele locale (LAN) ....................................................................................................................... 77 Topologii (structuri) de reţele locale ............................................................................................ 78 Protocolul de interconectare TCP/IP ............................................................................................ 79 Ierarhia de domenii ...................................................................................................................... 80 Internet, Intranet, Extranet .......................................................................................................... 81 Navigarea pe Internet .................................................................................................................. 82 Exemple de întrebări grilă ............................................................................................................ 82

Bibliografie modul .................................................................................................... 83

7

8

1. Informa ţii generale despre curs, seminar, lucrare practic ă sau laborator

1.1. Informaţii despre curs

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Prof. Dr. Ştefan Ioan Nitchi,

Birou 435, Facultatea de Ştiinţe Economice

şi Gestiunea Afacerilor, str. Teodor Mihali

58-60

Telefon: 0264-418652

Fax: 0264-412570

E-mail: stefan.nitchi@econ.ubbcluj.ro

Consultaţii: Conform cu orarul afişat pe web

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: Informatic ă Economică

Codul cursului: EBI0011

Anul, Semestrul: anul 1, sem.2

Tipul cursului(oblig., opţional, facult.) OB

Pagina web a cursului -

www.econ.ubbcluj.ro

Tutori: Lect. dr. Raluca Arba, Asis. dr. Paul Bresfelean, Lect. dr. Cristian Bologa, Lect. dr. Robert Buchmann, Conf. dr. Monica Ciaca, Lect. dr. George Chis, Lect. dr. Sergiu Jecan, Conf. dr. Ramona Lacurezeanu, Lect. dr. Alin Mihailă, Asis. drd. Daniel Mican, Lect. dr. Loredana Mocean, drd. Gabriela Morar, drd. Cristina Muntean, Prof. dr. Dumitru Oprean, Lect. dr. Razvan Petrusel, Lect. dr. Silviu Popa, Conf. dr. Gheorghe Silaghi, Lect. dr. Dan Sitar, Lect. dr. Liana Stanca, Vasile Tamas, Prof. dr. Nicolae Tomai

Adresa e-mail tutori:

raluca.arba@econ.ubbcluj.ro paul.bresfelean@econ.ubbcluj.ro cristian.bologa@econ.ubbcluj.ro robert.buchmann@econ.ubbcluj.ro monica.ciaca@econ.ubbcluj.ro george.chis@econ.ubbcluj.ro sergiu.jecan@econ.ubbcluj.ro ramona.lacurezeanu@econ.ubbcluj.ro daniel.mican@econ.ubbcluj.ro loredana.mocean@econ.ubbcluj.ro alin.mihaila@econ.ubbcluj.ro gabriela.morar@econ.ubbcluj.ro cristina.muntean@econ.ubbcluj.ro dumitru.oprean@econ.ubbcluj.ro razvan.petrusel@econ.ubbcluj.ro silviu.popa@econ.ubbcluj.ro

9

gheorghe.silaghi@econ.ubbcluj.ro dan.sitar@econ.ubbcluj.ro liana.stanca@econ.ubbcluj.ro vasile.tamas@econ.ubbcluj.ro nicolae.tomai@econ.ubbcluj.ro

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs nu este condiţionată de parcurgerea altor discipline. Cu toate acestea, cunoştinţe elementare de lucru la calculator, sporesc considerabil abilităţile studenţilor la acest curs.

1.3. Descrierea cursului

Cursul vizează abordarea principalelor aspecte privind cunoştinţe teoretice şi practice în domeniul utilizării calculatorului. Sunt acoperite aspecte privind componentele hardware şi software ale calculatorului, utilizarea pachetului Microsoft Office 2007 unde ne-am axat pe principalele module: Word, Excel, Powerpoint, Outlook şi Publisher, urmând ca la finalul cursului să fie abordate aspecte privind reţelele de calculatoare.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Disciplina este structurată în şase module de învăţare: 1. Componentele hardware şi software ale calculatoarelor 2. Editorul de texte Word 3. Calcul tabelar cu Excel 4. PowerPoint 5. Outlook şi Publisher 6. Reţele de calculatoare

Obiectivul primului modul este familiarizarea studenţilor cu termeni specifici calculatoarelor, concepte de bază privind componentele hardware şi software. Al doilea modul tratează editarea textelor cu ajutorul word-ului, facilitând şi optimizând lucrul atât cu documente de mici dimensiuni cât şi cu documente mai complexe. In partea de Excel se abordează funcţionalităţi ale programului pentru a putea realiza tabele electronice de calcul. Toate aceste pot fi ulterior prezentate cu ajutorul programului PowerPoint, urmănd ca difuzarea informaţiilor să se facă fie prin serviciul de e-mail oferit de Outlook, fie prin publicarea acestora ca şi pagini web cu Publisher. In încheiere trecem în revistă câteva aspecte privind reţelele de calculatoare, arhitectură, topologii.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi muncă individuală. Astfel, metodele utilizate pe parcursul predării cursului sunt: expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale; explicaţia abordărilor conceptuale; prezentarea de explicaţii alternative; răspunsuri directe la întrebările studenţilor. În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor, se va încuraja participarea activă a studenţilor

10

prin problematizarea informaţiilor prezentate, implicarea în activităţi de grup, proiecte; realizarea analizei unor situaţii concrete din domeniu pe baza discuţiilor libere de grup a studenţilor; studii de caz, soluţii alternative. Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.

1.6. Materiale Bibliografice obligatorii

Bazele Informaticii Ecomonice – curs, Ed. Risoprint, 2010 , Cluj-Napoca

Informatică Economică – Culegere de probleme, Ed. Risoprint, 2010, Cluj-Napoca

*** Microsoft Office XP, Step by Step, Microsoft Press, 2001

*** http://office.microsoft.com/ro-ro/default.aspx

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea participării la un nivel optim la activităţile cursului, este recomandat ca studenţii să aibă acces la următoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia);

- pachetul Microsoft Office 2007; - imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate, a

studiilor de caz); - acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală

Universitară); - acces la echipamente de fotocopiere.

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului sunt programate 3 întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii. În cadrul primei întâlniri se va parcurge primul modul al conţinutului suportului de curs, reprezentând partea de ahitectură software şi hardware şi Microsoft Word, urmând ca la a doua întâlnire să se parcurgă materialul afferent pachetului Microsoft Excel, iar în cea de-a treia întâlnire se vor parcurge informaţiile corespunzătoare pachetului Powerpoint, Outlook şi reţele de calculatoare. În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se recomandă parcurgerea de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la începutul semestrului, iar ulterior întâlnirii, este indicată rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor aferente fiecărui modul parcurs. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li se recomandă să parcurgă capitolele corespunzatoare temelor abordate la fiecare întâlnire din cel puţin una din sursele bibliografice indicate. În acest mod, se va facilita orientarea cursului asupra aspectelor de fineţe din conţinutul disciplinei şi se va permite concentrarea pe modalităţile de aplicare la nivel practic a informaţiilor deja parcurse.

11

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos: - examen scris în sesiunea de examene 40% din nota finală (nota minimă 5) - examen practic la calculator 40% din nota finală (nota minimă de trecere 5) - activităţi aplicative (laborator/lucrări practice/proiect/teme) ce se vor prezenta la o

dată comunicate de tutori la a doua întâlnire 20% din nota finală.

1.10. Elemente de deontologie academica

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: - Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor (teme proiecte, studii) va face dovada originalit ăţii . Studentii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptati la examinarea finala. - Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordrea notei minime sau, in anumite conditii prin exmatriculare. - Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj la avizier. - Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului si tutorii îşi afirmă disponibilitatea, în limita posibilităţilor, de a adapta la cerere, conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor, precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Vom urmări facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice.

1.12. Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-se accent pe pregatirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluările formative pe parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt necesare de asemenea aproximativ 24 de ore în vederea documentării şi elaborării studiilor individuale şi proiectelor ce vor fi susţinute de către fiecare student.

2. Suportul de curs

MODULUL I 2.1. Componentele hardware şi software ale calculatorului

2.1.1. Componentele calculatorului

Calculatorul electronic, în sensul său cel mai larg, este definit de următoarele categorii de componente:

• Componentele de procesare, care pot fi la rândul lor împărţite în: o Componente responsabile cu realizarea calculelor; o Componente responsabile cu coordonarea altor

componente;

12

• Componentele de memorare, responsabile cu stocarea datelor necesare procesării, a instrucţiunilor de procesare, precum şi a datelor rezultate din procesare;

• Componentele de interfaţă cu mediul1, responsabile cu comunicarea între calculator şi mediu (mediul include utilizatori umani, alte calculatoare legate în reţea sau alte dispozitive capabile să schimbe informaţii cu calculatorul); componentele de interfaţare se împart la rândul lor, în categoriile:

o Interfaţa de ieşire2: responsabilă cu comunicarea de informaţii spre mediu (ex: monitorul transmite date de la calculator la mediu);

o Interfaţa de intrare3: responsabilă cu comunicarea de informaţii dinspre mediu (ex: tastatura preia date oferite de mediu);

o Interfaţa de schimb4: responsabilă cu comunicarea în ambele sensuri (ex: modemul transferă date în ambele sensuri).

• Componentele suport care asigură comunicarea între celelalte componente şi conectarea la sursa de energie.

Se poate observa că aceste categorii urmează îndeaproape structura şi funcţiile

creierului uman, acesta constituind dealtfel modelul după care omul de ştiinţă american de origine maghiară John Von Neumann (1903-1957) a conceput primele principii care stau la baza construcţiei calculatoarelor moderne. Elementul revoluţionar al principiilor Von Neumann este de a nu face diferenţe între modul de memorare a programelor (alcătuite din instrucţiuni) şi a datelor, ambele categorii fiind reprezentate ca informaţie digitală binară (combinaţii de 0 şi 1). Tot lui Von Neumann i se datorează şi conceptul de calculator multiprogramabil5, în care se stabileşte o separare clară între:

• Hardware (componenta fizică, hard în jargon) reprezintă echipamentul fizic, palpabil, totalitatea dispozitivelor ce alcătuiesc calculatorul;

• Software (componenta logică, soft în jargon) reprezintă informaţia pe care o poate manipula componenta hardware a calculatorului, adică totalitatea programelor şi datelor ce pot fi stocate în memoria sa.

Manifestarea fizică a componentei logice este dată de suporturile fizice pe care informaţia respectivă este stocată (discuri şi alte tipuri de memorii) precum şi de posibilele efecte pe care executarea programelor le poate avea asupra echipamentelor fizice (transferul informaţiei pe hârtie, transferul informaţiei pe ecran, spre difuzoare etc.).

Concluzia este că, în ciuda separării pe cele două nivele, există o puternică intercondiţionare între acestea: informaţia coordonează, prin manifestările sale,

1 Cunoscute şi sub denumirea de periferice. Unii autori includ aici şi componentele de memorare portabile, prin care informaţia poate fi transportată de la un calculator la altul. 2 În engleză output interface, în jargon interfaţă O 3 În engleză input interface, în jargon interfaţă I 4 În engleză exchange interface, în jargon interfaţă I / O; în literatură conceptul interfeţei de schimb poate fi uneori ignorat, caz în care se consideră că acele componente aparţin deopotrivă atât interfeţei de intrare, cât şi interfeţei de ieşire, fără a fi necesară definirea celei de-a treia categorii. 5 Apare şi sub denumirea de calculator cu program memorat.

13

funcţionarea echipamentului fizic şi în acelaşi timp existenţa informaţiei depinde de suportul fizic pe care aceasta trebuie stocată

6. Consecinţa separării nivelelor este că pe acelaşi echipament fizic se pot executa şi memora o gamă variată de programe şi date, de aici termenul multiprogramabil. Aceasta a făcut posibilă dezvoltarea pe căi separate a industriei software şi a industriei hardware. Pe de altă parte, intercondiţionarea hardware-software a avut ca efect dezvoltarea paralelă a celor două industrii: pe măsură ce au apărut programe mari consumatoare de spaţiu de memorare sau care solicită intens componenta de procesare, a fost necesar ca echipamentele fizice să evolueze pentru a face faţă. În acelaşi timp, pe măsură ce au apărut echipamente tot mai performante a apărut şi tendinţa de a dezvolta programe tot mai complexe.

Conceptul opus calculatorului multiprogramabil este calculatorul pe care poate rula un singur program7. De regulă, acest unic program nu este memorat pe un suport extern (ex: disc) ci este implementat direct în construcţia fizică a calculatorului. Consecinţa imediată este că, pentru a executa variate programe, este necesară modificarea fizică a calculatorului. Astăzi putem întâlni încă echipamente de acest tip: calculatoare de buzunar, unele tipuri de telefoane mobile, diverse echipamente electronice cu utilizare unică sau sisteme industriale dedicate supervizării unor procese de producţie.

Pentru astfel de echipamente separarea între hardware şi software nu mai este la fel de clară ca în cazul calculatorului multiprogramabil, de aceea se preferă utilizarea termenului firmware , care în acest context semnifică echipamente programate la nivel fizic.

Odată cu dezvoltarea calculatoarelor moderne, conceptul firmware a început să fie extins la orice echipamente în care separarea între construcţia fizică (văzută ca hardware) şi modul de utilizare (văzut ca software) nu este clar definită. În prezent, în categoria firmware intră orice software care gestionează fără programe-intermediar echipamente hardware şi nu este direct programabil de către un utilizator uman. Ca exemple, se pot preciza programele care permit configurarea unor echipamente electronice (ex: instrumente muzicale digitale, camere foto digitale, DVD playere, componente digitale ale unor automobile) sau programe ce configurează comunicarea directă între componente hardware (ex: între procesor şi memorie). Programele de tip firmware sunt stocate iniţial de către producătorul echipamentului hardware într-o componentă de memorare specializată şi nu poate fi manipulată liber de utilizator. Modificarea (reprogramarea) programelor de tip firmware nu este posibilă decât prin:

• înlocuirea componentei hardware care stochează programul; • alte metode decât comenzi directe din partea utilizatorului (ştergere

electronică, inscripţionare). Prin urmare, componenta care stochează un program de tip firmware trebuie să

fie bine protejată şi să nu poată fi folosită pentru datele şi programele utilizatorului,

6 Această interdependenţă are ca efect şi posibilitatea de utilizare în scop distructiv a informaţiei: deşi majoritatea echipamentelor fizice sunt astăzi protejate împotriva unor moduri de utilizare nesuportate, în trecut s-au întâlnit numeroase virusuri software capabile să defecteze echipamente fizice prin modificarea parametrilor de funcţionare dincolo de limitele suportate (supraîncălzirea procesoarelor, modificarea parametrilor de funcţionare a monitoarelor etc.). 7 Mai apare şi sub denumirea de calculator cu program fix sau echipament dedicat.

14

deoarece orice modificare a sa poate afecta funcţionarea echipamentului hardware în ansamblul său.

În calculatoarele de tip PC (Personal Computer) compatibile IBM8, accesibile şi destinate astăzi utilizatorilor umani individuali, cea mai cunoscută componentă firmware este programul BIOS (Basic Input Output System), stocat într-o zonă de memorie încorporată în construcţia plăcii de bază, componenta care asigură interconectarea componentelor calculatorului între ele. Reprogramarea BIOS este posibilă doar prin intermediul unor instrumente puse la dispoziţie de producătorii plăcilor de bază. Accesul utilizatorului la BIOS este limitat la selectarea unor opţiuni prestabilite de configurare a componentelor hardware.

2.1.2. Componente de memorare

Tipuri de componente de memorare Componentele de memorare sunt capabile să stocheze informaţie sau să livreze

informaţia solicitată. În limbaj informatic, pentru stocare se utilizează frecvent termenul scriere, iar pentru solicitare şi regăsire se utilizează termenul citire. De aici provine jargonul conform căruia unele dispozitive cu rol de memorare poartă numele de inscriptor (writer) iar dispozitivele cu rol de regăsire poartă numele de unitate de citire sau redare (reader). Un calculator utilizează numeroase componente de memorare de diferite tipuri: electronice (memoria principală, memoriile flash), optice (CD, DVD) sau magnetice (hard-disk9, dischetă10), fiecare din acestea oferind diferite modalităţi de acces:

• RAM (Random Access Memory) indică faptul că memoria poate fi atât scrisă cât şi citită în mod aleator, la orice adresă – este cazul memoriei principale, a memoriilor flash, a discurilor magnetice;

• ROM (Read Only Memory) indică faptul că memoria poate fi doar citită după o inscripţionare iniţială – este cazul discurilor optice dar şi a unor memorii electronice care stochează firmware;

• RW (Read Write) este similar cu RAM în sensul că acceptă atât scriere cât şi citire dar aceste operaţii nu se pot realiza aleator, prin salvare la orice adresă de memorie, ci printr-un proces de scriere a datelor într-o anumită ordine – este cazul discurilor optice reinscriptibile;

• R (Recordable) este similar cu ROM, în cazul discurilor optice. Diferenţa esenţială este că pentru CD-R, DVD-R inscripţionarea poate fi realizată de utilizator prin intermediul unui program, în timp ce pentru CD-

8 În cele ce urmează vom utiliza termenul calculator cu referire la modelul calculatorului electronic multiprogramabil stabilit de Von Neumann. Nu se va intra în detalii privind calculatoarele non-electronice sau cele cu program fix, acestea fiind cazuri de raritate în domeniul informaticii economice. În plus, materialul de faţă este orientat spre utilizări informatice şi nu spre detalii tehnologice. Mai mult, referirile vor fi făcute în contextul arhitecturii calculatoarelor de tip PC compatibile IBM, adoptate la nivel general de către agenţii economici. Acolo unde se vor face trimiteri la arhitecturi non-IBM, acest lucru va fi specificat explicit. 9 Prescurtat HDD sau, în prescurtare de jargon, hard (sursă de confuizie datorită utilizării termenului atât pentru hard-disk, cât şi pentru hardware) 10 Prescurtat FDD sau floppy

15

ROM, DVD-ROM inscripţionarea se realizează de către fabricantul discului, cu ajutorul unei matriţe;

• +R, -R, +RW, -RW sunt cazuri particulare ale modurilor R şi RW, pentru DVD, pornind de la faptul că tehnologia DVD a avut iniţial două variante standard (simbolizate cu + şi -), propusă de firme competitoare. Astăzi, dispozitivele de scriere şi citire a DVD-urilor suportă ambele standarde.

Necesitatea unei largi diversităţi de componente de stocare a fost ridicată încă

de la originile calculatorului multiprogramabil, care a propus posibilitatea de a folosi un spaţiu de memorie care să poată fi scris şi citit, astfel încât diferite programe să poată fi executate pe acelaşi calculator.

Încă de la formularea primelor principii, John Von Neumann a atras atenţia asupra unui neajuns care nu a fost definitiv înlăturat nici până în prezent, problemă căreia informaticianul John Backus i-a atribuit denumirea de gâtuirea Von Neumann11. Aceasta porneşte de la caracteristicile esenţiale ale celor două componente fundamentale ale calculatorului: procesorul şi memoria. Evoluţia procesoarelor are loc în sensul măririi vitezei de lucru în timp ce evoluţia memoriilor are loc în sensul măririi capacităţii de stocare. Caracteristica ce rămâne în urmă chiar şi în prezent este viteza de acces la memorie care este întotdeauna mai redusă decât viteza de prelucrare a procesorului, deoarece accesul la memorie implică de multe ori procese mecanice sau optice (rotirea unor discuri, derularea unei benzi magnetice, deplasarea dispozitivelor de citire şi scriere etc.). De aici apare o desincronizare al cărei efect este faptul că adesea procesoarele sunt supuse unor timpi de aşteptare în care solicită informaţie din memorie.

Prima măsură care a fost luată în acest sens a fost definirea a două tipuri de componente de memorare:

• Memoria principal ă, numită şi operativă12, cu viteză mărită, al cărei rol este să stocheze pe termen scurt datele prelucrate de procesor, precum şi rezultatele procesării. Avantajul memoriei interne este că livrează rapid informaţii procesorului. Dezavantajul său este volatilitatea, adică păstrează informaţia doar pe durata funcţionării calculatorului, de aceea rezultatul procesărilor trebuie transferat pe un suport de memorare permanent13;

• Memoria externă, numită şi auxiliară sau permanentă, acoperă dezavantajul memoriei interne, fiind capabilă să stocheze date pe termen lung şi să le permită transportarea de la un calculator la altul. Dezavantajul său, compensat de memoria principală, este accesul lent la suporturile de memorie, acestea fiind de regulă discuri optice (CD, DVD), magnetice (hard-disk, dischetă) dar şi electronice (Flash USB).

Fără a rezolva definitiv problema gâtuirii, avantajul acestei arhitecturi general adoptată azi de orice tip de calculator este evident. Memoria principală funcţionează ca intermediar între depozitul permanent de date (memoria externă) şi atelierul de prelucrare (procesorul).

11 În original Von Neumann bottleneck 12 În jargon Memorie RAM sau Memorie internă. 13 Este vorba de operaţia de salvare.

16

În timp s-a dovedit că această arhitectură nu este suficientă, memoria principală acoperind doar parţial timpii de aşteptare ai procesorului. Odată cu introducerea memoriei principale apar două desincronizări:

• Între memoria principală şi memoria permanentă. Aceasta a fost ajustată în timp prin diferite tehnici, dintre care precizăm:

o Creşterea vitezei de rotaţie a discurilor; o Folosirea unor zone de memorie de tip buffer (tampon),

ca intermediar între memoria externă şi memoria principală; o Îmbunătăţirea interfeţelor hardware de comunicare între

memoria principală şi cea externă. Exemple de astfel de interfeţe sunt SATA, IDE, SCSI, USB, care vor fi detaliate ulterior într-un paragraf rezervat;

• Între memoria principală şi procesor. Aceasta a fost ajustată prin crearea unei noi memorii intermediare între cele două componente:

o Memoria cache14 este o componentă intermediară între memoria principală şi procesor; capacitatea sa este redusă, memorează temporar seturi de instrucţiuni livrate de memoria principală. Iniţial era o componentă independentă dar în ultimii zece ani, memoria cache a fost încorporată chiar în construcţia procesorului pentru a oferi acces rapid din partea nucleului acestuia.

În concluzie, performanţa unui calculator nu este indicată strict de viteza

procesorului. Aceasta este influenţată drastic de sincronizarea între procesor şi celelalte dispozitive şi în acest sens factorii cei mai importanţi sunt viteza de transfer între memorii, respectiv viteza de transfer între procesor şi celelalte componente. Aceşti parametri sunt fixaţi de către componenta ce asigură comunicarea între toate celelalte componente ale calculatorului, şi anume placa de bază.

Schema de mai jos reflectă treptele în care a fost fluidizată gâtuirea Von Neumann. Cu cât sunt mai apropiate de procesor (sau încorporate în acesta), componentele de memorare au o viteză de acces tot mai mare, capacitate tot mai scăzută şi volatilitate tot mai crescută:

• memoria cache stochează seturi de instrucţiuni ale programelor ce rulează în memoria principală;

• memoria principală stochează în vederea execuţiei, programe preluate din memoria externă prin intermediul bufferelor;

• memoria externă stochează permanent informaţiile necesare funcţionării calculatorului (cu excepţia programului firmware BIOS), programele şi datele utilizatorului.

14 Practic, termenii buffer şi cache sunt utilizaţi ca sinonimi, ambii reprezintă zone de memorie temporară care intermediază un transfer de date. Teoretic, cele două concepte sunt uneori diferenţiate: cache este utilizat mai frecvent în context hardware, ca zonă de aşteptare a datelor, iar buffer este utilizat mai frecvent în context software, când datele aflate în aşteptare pot suferi modificări.

17

Dintre toate aceste dispozitive de memorare, utilizatorul are la dispoziţie

instrumente software doar pentru gestiunea memoriei externe, pe care o poate organiza într-un mod accesibil pentru o regăsire facilă a informaţiei. Celelalte dispozitive de memorare sunt gestionate la nivel hardware, firmware sau prin programare. Utilizatorul sistemului de calcul poartă responsabilitatea organizării spaţiului memoriei externe şi realizarea celor două operaţii fundamentale:

• Încărcarea15, operaţia prin care utilizatorul decide ce program să fie executat sau ce document să fie deschis în memoria principală. Pentru aceasta, utilizatorul trebuie să fie capabil să îşi localizeze informaţia în memoria externă;

• Salvarea16, operaţia prin care utilizatorul decide ca prelucrările realizate în memoria principală să se stocheze permanent; la oprirea intenţionată sau accidentală a calculatorului, informaţiile nesalvate se pierd datorită caracterului volatil al memoriei principale;

Alături de componentele de memorare amintite, există şi unele memorii de

capacitate redusă, cu destinaţie specială: • Regiştrii , componente ale nucleului procesorului, care memorează

datele şi rezultatele imediate ale calculelor; • Memoria plăcii de bază care păstrează programul firmware,

componentă denumită în funcţie de tehnologia de construcţie CMOS, ROM, EPROM sau BIOS Flash, ultima variantă fiind cea mai întâlnită în PC-urile actuale;

• Memoria VideoRAM , inclusă în placa video, dispozitiv care descarcă procesorul şi memoria principală de operaţiile de prelucrare a imaginilor.

În utilizarea populară se întâlneşte şi termenul memorie internă, utilizat ca

sinonim cu memoria principală. În realitate, memoria internă include toate componentele de memorare care nu sunt externe, inclusiv cache-ul şi memoria plăcii

15 Majoritatea programelor oferă o comandă de încărcare, de regulă denumită Open, Load sau Retrieve. 16 Majoritatea programelor oferă o comandă de salvare, de regulă denumită Save, Save as, eventual şi opţiuni de salvare periodică automată.

18

de bază. Sinonimia este stabilită datorită perspectivei utilizatorului care nu este preocupat de tipurile de memorii încorporate în alte componente.

Din aceeaşi categorie terminologică amintim şi memoria RAM, care semnifică tot memoria principală. După cum s-a arătat, RAM este un concept care se referă la modul de accesare a memoriei, valabil şi în cazul altor componente. Dacă în utilizarea curentă contextul poate indica sensul acestor termeni, în materialul de faţă vom utiliza predilect termenul memorie principală pentru evitarea confuziilor.

2.1.3. Componente de interfaţă

Interfa ţa de intrare Interfaţa de intrare este asigurată de toate dispozitivele care permit introducerea

de informaţii în sistemul de calcul. A. Sistemul de introducere a simbolurilor Tastatura este instrumentul de bază în ce priveşte introducerea textului de

către utilizator. Tastatura standard consacrată în anii 80 este cunoscută sub denumirea QWERTY, conform amplasării tastelor după frecvenţa utilizării lor în limba engleză. Sunt disponibile şi tastaturi cu amplasare diferită, pentru alte limbi decât engleză. Problema limbii a fost însă rezolvată mai comod la nivel software, prin programe care permit utilizatorului să modifice efectul tastelor, setul de simboluri şi chiar să definească propriile combinaţii de taste pentru operaţii frecvente. Tastatura standard este organizată în zonele:

• zona alfanumerică, conţine caracterele alfabetice, numerice şi alte simboluri şi o serie de taste speciale:

o taste care modifică efectul altor taste: Ctrl, Shift, Alt; o tasta pentru activarea majusculelor: Caps; o tastele pentru caractere invizibile: Tab, Enter, Space,

Backspace; • zona funcţională cu tasta de anulare (Esc) şi şirul tastelor asociate unor

operaţii frecvente în diverse programe (F1-F12); • zona de navigare, cu săgeţile, tasta de ştergere şi tastele de salt; • zona numerică redusă, activată cu tasta NumLock, oferă acces mai

rapid la tastele necesare introducerii de date numerice. În prezent există o varietate largă de tastaturi speciale, cu taste funcţionale

suplimentare (pentru acces rapid la Internet, playere multimedia) sau diverse caracteristici ergonomice (tastatura flexibilă, tastatura segmentată).

Un tip particular, întâlnit la sisteme de calcul mobile sau miniaturizate, este tastatura virtual ă, cu variantele:

• afişată pe un ecran obişnuit - operarea se poate realiza cu un dispozitiv de indicare (ex: mouse), gestionat cu un program de interfaţă vizuală;

• afişată pe un ecran senzitiv - operarea se poate realiza prin presiune direct cu degetele sau cu pixul digital, procesul fiind convertit în informaţie digitală de către o tabletă de digitizare inclusă în construcţia ecranului sau o

19

reţea de senzori dispuşi pe marginile ecranului. Tabletele de digitizare moderne oferă şi facilităţi privind recunoaşterea scrisului de mână cu pix digital (on-line handwriting);

• proiectată luminos pe o suprafaţă oarecare - tastarea este percepută prin blocarea luminii cu degetele.

Tastaturile miniaturale (telefoane mobile, pocket PC) sunt optimizate pentru thumbing (tastarea doar cu degetul mare).

O altă metodă de introducere a textului este cu ajutorul cititoarelor optice de

caractere ce folosesc tehnologia OCR17, pentru a recunoaşte caracterele dintr-o imagine, preluată cu un dispozitiv de introducere a imaginilor (scanner). La ora actuală aceste instrumente sunt capabile să recunoască alfabetul latin. Cercetările moderne sunt îndreptate spre recunoaşterea scrisului de mână din imagini (off-line handwriting).

B. Sistemul de indicare Mouse-ul a fost propus pentru PC-uri de către una din companiile I.T. cu cele

mai intense preocupări în domeniul ergonomiei, Apple. Principiile Interfeţei cu Omul, formulate de Apple, recomandă prezenţa unui număr cât mai mic de butoane, cu posibilităţi cât mai largi de utilizare. Mouse-urile Apple au avut până recent un singur buton, însă între timp pe piaţă au apărut şi dispozitive cu mai mult de 5 butoane. Al doilea buton este frecvent folosit pentru a realiza operaţii în sistem shortcut (meniu contextual de operaţii executabile doar la poziţia cursoului). Butoanele suplimentare sunt programabile de către utilizator pentru a realiza operaţii frecvente în anumite programe.

Principiul de funcţionare a mouse-ului este convertirea mişcării în două dimensiuni în mişcarea unui cursor pe ecran. Mişcarea bidimensională este detectată fie mecanic (cu un sistem de roţi dinţate, în mouse-ul mecanic), fie optic (în mouse-ul optic). Mouse-ul optic s-a impus cu o fiabilitate superioară, în ciuda dezavantajului că nu funcţionează pe orice tip de suprafaţă.

Anii 90 au adăugat la mouse un nou dispozitiv, roti ţa de derulare18, necesară unor operaţii care altfel ar presupune un efort de mişcare a mouse-ului pe distanţe mari.

Operaţiile fundamentale ale mouse-ului sunt indicarea (mişcarea) şi clic (apăsarea butonului). Pornind de la acestea şi de la numărul de butoane al mouse-ului, se pot defini şi alte operaţii: dublu clic, clic dreapta, drag (mişcarea cu buton apăsat), drop (ridicarea degetului de pe butonul apăsat).

Sisteme de indicare alternative mouse-ului au apărut pentru calculatoarele

mobile şi miniaturizate (touchpad – suprafaţă senzitivă la mişcarea degetului, trackball – bilă, stylus, digital pen, light pen – pixuri digitale pentru indicarea pe ecrane senzitive) sau în industria divertismentului (variante de joystick, volan, mouse pentru picior).

17 Abreviere de la Optical Character Reader 18 În original Scroll wheel

20

C. Sistemul de introducere a imaginii şi sunetului Scanner-ul este un instrument utilizat în digitizarea imaginilor, de obicei

preluate de pe o suprafaţă plană, dar există şi scannere capabile să preia imagini tridimensionale. Scannerele uzuale în activităţi de birou sunt cele cu pat, similare cu fotocopiatoarele. Parametrul esenţial de calitate la scanner este rezoluţia (numărul de puncte generate în imaginea finală raportat la suprafaţă). Având în vedere cantitatea mare de informaţie digitizată prin scanare (de ordinul zecilor de megabytes), transmisia datelor spre calculator se realizează prin tehnologii frecvent utilizate la conectarea memoriei permanente (USB, SCSI etc.) pe care le vom detalia ulterior.

Varietăţi particulare sunt scanner-ul manual (handheld, categorie în care intră şi cititoarele codurilor de bare din magazine) şi scanner-ul din unele camere foto digitale. Ceea ce diferenţiază scanner-ele de alte metode de capturare a imaginilor este utilizarea unui set de fotosenzori care parcurg suprafaţa scanată şi detectează modul în care aceasta reflectă lumina. Acest principiu sugerează principalul dezavantaj al scanării: necesitatea stabilităţii dispozitivului în timpul procesului, motiv pentru care nu a fost adoptată pe scară largă în echipamentele multimedia mobile.

Unele scannere includ tehnologia OCR, pentru detectarea textului din imaginea capturată.

Metodele de capturare a imaginii alternative scanării sunt cele pe bază de

lentile, utilizate pe scară largă de către echipamentele multimedia (video sau foto). În această categorie intră o foarte largă gamă de echipamente digitale care astăzi sunt capabile să stocheze permanent informaţia pe memorii de tip flash sau bandă magnetică şi apoi să o transfere în calculator, deci din acest punct de vedere pot fi considerate şi ca suporturi de memorie externă. În plus, oferă şi o interfaţă de ieşire proprie, sub forma unui ecran miniatural de cristale lichide.

Există totuşi şi dispozitive video care nu dispun de propriul suport de stocare şi nici de propria componentă de afişare, fiind conectate permanent la calculator:

• webcam-ul este gestionat prin software, de programe capabile să stocheze imaginile în memoria externă a calculatorului sau să transfere imaginea în timp real printr-o reţea, la un calculator de tip server, care o distribuie apoi la calculatoare client. Aceasta permite ca, prin intermediul unei reţele de calculatoare dotate cu webcam, să se desfăşoare videoconferinţe. Denumirea sugerează utilizarea pe scară largă a webcam-urilor în transmisia live prin Internet;

• tuner-ul este o placă adaptoare care uneori este inclusă în placa video; are capacitatea de a prelua semnal video analogic şi de a-l converti în semnal digital; poate conţine firmware cu programe de decodare a semnalului TV şi în cele mai multe cazuri include şi componentă de captură radio FM.

Principalul parametru de calitate a echipamentelor de captură video este rezoluţia. În cazul camerelor video, aceasta este măsurată în megapixeli (milioane de pixeli) şi reprezintă numărul de senzori care generează unităţile indivizibile ale imaginii19.

19 O cameră foto de 3 megapixeli are aproximativ 3 milioane de senzori, capabili să creeze 3 milioane de componente ale imaginii, care sunt alăturate prin interpolare pentru a obţine imaginea finală.

21

Captarea sunetului este o caracteristică inclusă de majoritatea echipamentelor

multimedia amintite, dar poate fi realizată şi independent, cu ajutorul microfonului. Microfonul este esenţial în sistemele speech recognition, pentru recunoaşterea

comenzilor vocale. Sistemele de recunoaştere vocală sunt programe capabile să convertească sunet analogic în informaţie digitală, pe care apoi o folosesc pentru a declanşa anumite operaţii (ex: introducerea textului prin dictare, executare de comenzi sau pur şi simplu identificarea persoanelor). Pentru aceasta, este necesară o perioadă de antrenare pentru fiecare vorbitor individual, pentru a memora frecvenţele şi modelele sonore din vocea acestuia.

În domeniul economic sunt aplicate sisteme simplificate de recunoaştere vocală, capabile să gestioneze un vocabular limitat la cifre şi câteva cuvinte cheie.

Aplicaţii uzuale ale microfonului sunt înregistrarea sunetului, amplificarea sunetului prin intermediul calculatorului şi sistemul Voice-over-IP, un mecanism de distribuire a vocii în reţele de calculatoare, în timp real. Sistemul VoIP tinde să înlocuiască telefonia fixă tradiţională în anumite ţări, motiv pentru care poate fi supus reglementărilor guvernamentale.

D. Sistemul de introducere a datelor codificate are o importanţă deosebită în

informatica economică şi de afaceri, asigurând metodele de preluare a cantităţilor mari de date de la agenţi economici (preţuri, valori, metode de identificare etc.)

Cititoarele de coduri de bare sunt folosite pe scară largă, pentru inventarierea

produselor sau tarifarea unor servicii. Codul de bare poate fi citit printr-un sistem optic similar cu al scanner-ului, eventual cu scanare dublă pentru detectarea erorilor. Codul de bare îşi reprezintă datele prin lăţimea barelor, distanţa dintre ele şi modelul de imprimare (puncte, haşurare etc.). Dintre numeroasele standarde de codficare, amintim Universal Product Code, propus încă din anii 70.

Cititoare de caractere magnetice au fost utilizate pe scară largă în ultimii 50

de ani în domeniul bancar, având o rată de eroare mult mai scăzută decât cititoarele optice, dar presupune scrierea textului cu o cerneală specială (cu proprietăţi magnetice) şi cu anumite tipuri de caractere. Sistemul nu a fost adoptat pentru text, dar s-a dovedit ideal pentru date, cum ar fi sumele de pe cecuri bancare, coduri de identificare sau securizare (în cazul bancomatelor). Proprietăţile magnetice fac posibilă citirea caracterelor şi dacă acestea sunt invizibile sau acoperite cu strat protector.

Cartelele inteligente20 sunt practic dispozitive de memorare nonvolatilă cu

procesor încorporat (pentru codificarea informaţiei) dar fără sursă de energie proprie (aceasta fiind asigurată de dispozitivul de citire). Exemple utilizate pe scară largă: cartela SIM din telefoanele mobile, carduri de plăţi electronice, legitimaţii, unele tipuri de paşapoarte. Există şi cititoare smartcard independente.

1.2.3.2. Interfaţa de ieşire

20 În original Smartcard

22

A. Sistemul video Componenta fundamentală a interfeţei de ieşire este cea care realizează

afişarea. În general este vorba de monitor, dar în această categorie intră şi alte dispozitive video, cum sunt video-proiectoarele.

Caracteristica esenţială a monitoarelor este rezoluţia, care reprezintă numărul de puncte afişabile în culori diferite. Punctele respective poartă numele de pixeli. Distanţa între pixeli alăturaţi poartă denumirea dot pitch. Numărul de culori afişabile a evoluat de-a lungul timpului, de la monitoare monocrome dar în prezent s-a stabilizat la un model general acceptat (TrueColor). Calitatea imaginii statice este asigurată de o rezoluţie cât mai înaltă şi de o distanţă între pixeli imperceptibilă. Rezoluţia este dependentă de dimensiunea diagonalei ecranului. Monitoarele uzuale, cu diagonala de 15 sau 17 inch, folosesc o rezoluţie de 1280x1024 sau 1024x768. Sub aceste valori devine perceptibilă forma pixelilor individuali şi uneori distanţa dot pitch. Peste aceste valori este necesară consultarea limitei de rezoluţie a monitorului.

Monitoarele cu tradiţia cea mai lungă sunt cele cu tub catodic (CRT) care primesc semnal analogic şi formează imaginea prin bombardarea cu electroni a unei reţele de surse luminoase (fosfor). Acestea au fost înlocuite de monitoarele cu ecran plat, care folosesc diverse tehnologii, dintre care le amintim doar pe cele distribuite pe scară largă:

• cristale lichide (TFT LCD), care formează imaginea filtrând lumină printr-o peliculă de cristale lichide ce îşi modifică proprietăţile optice;

• plasmă (PDP), ecrane utilizate frecvent în televizoarele moderne, bazate pe o peliculă de celule cu gaz;

• lumină procesată digital (DLP), pe baza unei matrici de oglinzi microscopice (de dimensiunea unui pixel) capabile să reflecte lumina în diferite moduri;

• diode emiţătoare de lumină (LED), ecrane de dimensiuni foarte mari utilizate în aer liber, având în vedere că pixelii sunt mult mai mari decât în cazul altor tehnologii.

Preţurile în coborâre vertiginoasă a monitoarelor cu cristale lichide (LCD) au iniţiat un proces general de înlocuire a celor de tip CRT. Totuşi, monitoarele CRT sunt de regulă superioare pe următoarele planuri:

• În ce priveşte gama şi intensitatea culorilor generate analogic, superioare celor generate digital pe ecrane LCD;

• În ce priveşte timpul de răspuns. Procesul lent de modificare a stării cristalelor lichide poate avea ca efect întârzieri în schimbarea culorii unor pixeli, ceea ce afectează calitatea imaginii în mişcare. Întârzierea respectivă este timpul de răspuns şi, alături de dimensiune, este unul din factorii care determină preţul monitoarelor LCD. În prezent monitoarele avansate asigură un timp de 2 milisecunde iar cele de performanţă slabă 12 sau 16 milisecunde;

• În ce priveşte calitatea structurală a imaginii. Monitoarele LCD sunt supuse problemei punctelor moarte, prin care microdefecţiuni la nivelul cristalelor lichide produc persistente puncte incolore sau blocate pe o culoare;

• În ce priveşte aria de vizionare a imaginii. Monitoarele LCD au un unghi limitat de vizionare, dincolo de care apar umbriri şi deformări;

23

• În ce priveşte rezoluţia, monitoarele LCD au o rezoluţie nativă, unică, la care pot funcţiona. Modificările de rezoluţie sunt aparente şi se bazează de fapt pe micşorarea sau mărirea imaginii şi nu pe folosirea unei matrici de pixeli diferită, ceea ce poate afecta grav calitatea imaginii.

În ciuda dezavantajelor, monitoarele LCD s-au impus datorită ergonomiei şi solicitării reduse a ochiului. În ce priveşte ultimul aspect, acestea anulează problema ratei de împrospătare21 a monitoarelor CRT. Rata de împrospătare semnifică frecvenţa cu care imaginea este regenerată prin bombardarea ecranului cu electroni, dinspre interiorul tubului catodic. La o rată scăzută (sub 70 Hz) apare un efect de pâlpâire. Un alt dezavantaj al CRT este impregnarea unei imagini atunci stă pe ecran un timp îndelungat, motiv pentru care se foloseşte un program screensaver pentru a păstra imaginea în mişcare şi atunci când calculatorul nu este folosit.

Monitoarele pot include boxe şi firmware propriu, pentru gestiunea interfeţei grafice de reglare a monitorului care a înlocuit în ultimii ani butoanele clasice de reglaj.

Multimonitorul (viziunea multipl ă) se obţine atunci când mai multe

monitoare sunt conectate la aceeaşi placă video, caracteristică asigurată în prezent de toate adaptoarele video. Aceasta poate fi folosită pentru a multiplica aceeaşi imagine pe toate monitoarele sau pentru a împărţi imaginea între monitoare pentru obţinerea unei suprafeţe de afişare mai mare.

Videoproiectorul este un dispozitiv alternativ monitorului, capabil să proiecteze imaginea pe o suprafaţă plană. Calitatea imaginii depinde de suprafaţă folosită şi de focalizarea lentilei proiectorului. Contrastul optim este obţinut pe suprafeţe gri, în timp ce intensitatea puternică a culorilor poate fi asigurată pe o suprafaţă albă. Videoproiectoarele folosesc principii de construcţie similare cu monitoarele (CRT, LCD, DLP etc.) dar includ o sursă puternică de lumină şi componenta de mărire a imaginii.

Conectarea şi funcţionarea dispozitivului de afişare este direct dependentă de

placa adaptoare responsabilă cu procesarea semnalului video, placa video. Modurile de conectare între cele două componente pot fi:

• VGA este un mod de conectare analogic, lansat în anii 80, folosit de cei care preferă monitoarele CRT dar şi pentru monitoare LCD, atunci când placa video nu oferă alternative de conectare;

• DVI tinde să înlocuiască VGA, fiind destinat afişării pe dispozitive digitale (monitoarele LCD, videoproiectoare, televizoare digitale). Conectorul DVI oferă o calitate superioară a imaginii, nu este afectat de bruiaje şi nu necesită conversia informaţiei între analogic şi digital.

Majoritatea echipamentelor moderne permit ambele moduri de conectare. Dacă dispozitivul de afişare şi placa video au moduri de conectare diferite, se poate utiliza un convertor DVI-VGA pierzând astfel avantajele digitizării.

Placa video poate fi considerată, teoretic, un calculator multiprogramabil de sine stătător, cu propriul procesor (GPU22), propriul sistem de răcire, propria memorie principală (VideoRAM) şi propriul firmware. În folosirea programelor din

21 În original Refresh rate 22 În original Graphic Processing Unit

24

domeniul multimedia şi proiectare grafică, procesorul calculatorului poate aloca o parte importantă din sarcini procesorului grafic, care la rândul lui va utiliza memoria grafică în locul celei principale şi va fi reponsabil cu pregătirea imaginilor pentru afişare. Puterea GPU permite aplicarea de efecte speciale, afişări în rezoluţii superioare şi animaţii care ar afecta grav performanţele dacă ar fi executate de procesorul principal. Aceasta ne sugerează o tendinţă actuală înspre distribuirea prelucrărilor, comparativ cu abordarea iniţială care încărca procesorul central cu toate sarcinile de prelucrare şi coordonare. Piaţa plăcilor video este împărţită între cei doi producători principali, NVidia (cu linia de produse GeForce) şi ATI (cu linia de produse Radeon).

Există şi plăci video încorporate în placa de bază, cu performanţe reduse datorită faptului că utilizează memoria principală şi căile de comunicaţie ale plăcii de bază. Importanţa plăcilor video independente se afirmă prin ritmul de dezvoltare a industriei, comparabil cu al procesoarelor şi superior celorlalte componente. Plăcile video moderne au memorii proprii comparabile cu memoria principală (ex: 640 MB) şi procesoare grafice mai puternice decât procesoarele principale din urmă cu 5 ani. Prin apariţia noului sistem de operare, Windows Vista, utilizatorului i se impune un mod de lucru cu caracteristici vizuale superioare care depăşesc puterea plăcilor video încorporate sau a celor cu memorie video sub 128 MB.

B. Sistemul de imprimare Imprimanta este dispozitivul de stocare a informaţiei în formă hard copy

(copie palpabilă). După tehnologia folosită, avem următoare clasificare: • Pe bază de toner, o pudră distribuită conform unei matriţe

fotosenzitive, similar cu xerocopierea. Poate fi vorba de imprimantă laser sau cu LED-uri, în funcţie de sursa de lumină folosită la construirea matriţei;

• Pe bază de jeturi de cerneală (ink-jet, bubble-jet), cu preţ redus şi calitate comparabilă cu cele pe bază de toner. Dezavantajul este dat de preţul consumabilelor (cerneală, cartuş) ceea ce a avut ca efect dezvoltarea unei industrii privind reutilizarea lor;

• Pe bază de vopsea (solid ink, dye-sub), utilizate pentru imprimare foto color şi mai puţin pentru text, se bazează pe căldură pentru a transforma vopsea din stare solidă sau gazoasă;

• Fără cerneală, e vorba de un proces deosebit în care cerneala este stocată sub formă de cristale direct în hârtie, imprimanta fiind de fapt un dispozitiv de dimensiuni mici capabil activeze culorile din pagină.

1.2.3.3. Interfaţa de schimb Interfaţa de schimb este formată din toate dispozitivele capabile să transfere

informaţii în ambele sensuri. Astfel, unii autori includ aici şi dispozitivele de memorie permanentă, în contextul utilizării lor ca suporturi de transport a informaţiei. În plus, există componente de ieşire care au şi funcţionalitate de intrare sau invers, dintre care exemplificăm:

• Placa de sunet poate oferi conector joystick, pentru microfon sau pentru captură de sunet digital din surse externe;

25

• Placa video poate oferi componente de captură video din surse externe (TV tuner);

• Ecranele senzitive au în acelaş timp rol de afişare şi permit recunoaşterea scrisului sau oferă tastatură virtuală;

• Dispozitivele de intrare dedicate divertismentului (mouse, volan, joystick) pot asigura un feed-back de vibraţii sau inerţie fizică;

• Imprimantele multifuncţionale au atât rol de scanner cât şi de imprimare.

În afara acestor cazuri particulare, există şi dispozitive dedicate schimbului de informaţii cu mediul, în special cele moştenite din domeniul comunicaţiilor:

• Placa de reţea permite interconectarea calculatoarelor în reţea, comunicarea de semnal digital şi asigură identificarea calculatoarelor. PC-urile moderne folosesc modelul Ethernet încorporat în placa de bază dar pot include şi o variantă fără fir, pentru conectarea în reţele wireless;

• Modem-ul are un rol asemănător, de interconectare, dar printr-un mediu de comunicare non-digital. Aceasta sugerează că rolul unui modem este de a converti informaţie binară în informaţie analogică (sunet, lumină, unde radio etc.) şi invers (la destinaţie). Modem-ul poate include şi alte funcţionalităţi, necesare la trecerea dintr-un mediu de transmisie în altul. Enumerăm câteva tipuri de modem-uri frecvent întâlnite:

o modemurile dial-up şi ADSL, pentru comunicarea prin cablu de telefonie fixă;

o modemurile de cablu, folosesc mediul de transmisie al televiziunii prin cablu TV;

o modemurile optice, pentru comunicare prin fibră optică;

o modemurile radio, pentru comunicare prin unde radio (ex: modemurile din telefoane mobile).

• Diverse interfeţe de schimb oferite de conectorii plăcii de bază, detaliate în subcapitolul rezervat acesteia.

2.1.4. Componenta software a sistemului de calcul

Schema următoare descrie modul de stratificare a componentelor sistemului de calcul, pornind de la nivelul cel mai scăzut, fizic, până la nivelul cel mai abstract, al informaţiei utilizatorului.

Hardware reprezintă echipamentul fizic, iar firmware reprezintă programe ce permit configurarea echipamentului fizic. Întreţinerea acestor nivele este responsabilitatea serviciilor de depanare şi a inginerului de sistem.

Sistemul de operare este software-ul fundamental ce permite utilizarea calculatorului. Software-ul utilitar oferă instrumente de întreţinere şi protejare a sistemului. Aceste nivele sunt de regulă gestionate de administratorul sistemului informatic, care poate acorda utilizatorilor unele drepturi de întreţinere şi configurare la nivel.

Software-ul aplicativ (de nivel înalt) conţine aplicaţiile de nivel înalt şi informaţiile utilizatorului.

26

2.1.4.1. Gestiunea fişierelor şi directoarelor Majoritatea covârşitoare a informaţiilor memorate pe un suport de memorie

externă este stocată sub formă de fişiere. Excepţie fac doar informaţiile de nivel scăzut cu ajutorul cărora sistemul de operare îşi identifică dispozitivele de memorie externă şi modul de adresare folosit de acestea, dar acestea nu sunt direct accesibile utilizatorului.

La rândul lor, fişierele sunt stocate în directoare, concept similar cu cel al rafturilor unei biblioteci. Directoarele formează o structur ă arborescentă care organizează spaţiul memoriei externe după principiile:

• Rădăcina arborelui reprezintă întreg spaţiul disponibil al unui disc şi conţine toate fişierele şi directoarele;

• Directoarele pot conţine alte directoare (subdirectoare) şi fi şiere. Directoarele sunt identificate prin nume;

• Fişierul este unitatea de bază şi conţine informaţia propriu-zisă. Tipul informaţiei dintr-un fişier (audio, video, text, imagine etc.) este sugerat de extensia care însoţeşte numele fişierului. Numele şi extensia sunt separate cu un punct şi împreună formează identificatorul fişierului.

Numele poate fi modificat de utilizator, dar modificarea extensiei fişierelor are

ca şi consecinţă imposibilitatea sistemului de operare de a recunoaşte tipul fişierului şi de a-l trata corect. De regulă extensiile au între unul şi patru caractere, separate cu un punct, la sfârşitul numelui. Având în vedere că extensia poate fi ştearsă sau modificată accidental prin operaţii de redenumire, Windows oferă posibilitatea de a ascunde extensiile, operaţie care poate fi efectuată Windows Explorer (Tools-Folder Options-View-Hide extensions). Dacă extensiile sunt vizibile, acestea au un rol similar cu pictograma, de a sugera utilizatorului:

• tipul informaţiei din fişier; • dacă fişierul este comprimat sau nu; • programul cu care a fost creat fişierul; • programul cu care poate fi deschis (încărcat în memoria principală)

fişierul. Windows oferă un mecanism de asociere între o extensie şi un program capabil

să deschidă fişiere de acel tip, în mod automat, la dublu clic pe fişier. Această metodă este mult mai rapidă decât executarea programului şi căutarea opţiunii de încărcare în memoria principală (de obicei disponibilă în meniul File, sub numele Open). Asocierea între extensie şi program se realizează în momentele:

• La instalare, fiecare program are tendinţa să se asocieze automat cu extensiile pe care le poate gestiona;

• La orice moment utilizatorul are posibilitatea să modifice liber această asociere, cu condiţia să realizeze o asociere compatibilă (sunet cu program de prelucrare a sunetelor, text cu un editor de texte etc.).

Extensii frecvent întâlnite în Windows sunt:

• pentru fişiere text: txt (asociate cu Notepad), doc, rtf, docx (asociate cu Word), pdf (asociate cu Acrobat), html (asociate cu Internet Explorer);

27

• pentru fişiere imagine: bmp (asociate cu Paint), tiff, psd (asociate cu Photoshop);

• pentru fişiere sunet: wav (create prin înregistrare de pe un suport audio CD cu programe specializate cum este MediaPlayer);

• pentru fişiere video: vob (fişiere de pe Video DVD-uri, asociate de regulă cu MediaPlayer);

• pentru tabele şi baze de date: dbf, dbc (asociate cu Visual Fox), xls (asociate cu Excel), mdb (asociate cu Access);

• pentru prezentări: pps, ppt, pptx (asociate cu Powerpoint); • pentru programe executabile: exe (nu vor fi deschise cu un alt

program, ci pot fi executate direct, cu un dublu clic); • pentru fişiere comprimate: jpg, gif (imagini comprimate), mp3, wma

(sunet comprimat), mpg, avi (video comprimat), zip, rar, ace (arhive cu diverse tipuri de fişiere comprimate).

2.1.3.2. Particularităţi Windows Vista Versiunea Vista a sistemului de operare Windows a fost lansată în 2007, la 5

ani de la lansarea Windows XP. Principalele elemente de noutate aduse de noua versiune sunt:

• Interfaţa logică Aero, cu un nivel estetic superior dar consumator de resurse video;

• Panoul Sidebar, ancorat la marginea ecranului, care conţine miniaplicaţii de tip gadget on-line, conectate la diverse surse de informaţii Web (ştiri, meteo etc.);

• Backup and restore, aplicaţie pentru realizarea periodică automată a operaţiilor backup incrementale, în vederea recuperării stării sistemului în caz de accidente;

• Windows Mail, înlocuitorul lui Outlook Express cu filtre pentru spam şi phishing;

• Meeting space, înlocuitor al aplicaţiei Netmeeting, pentru partajarea aplicaţiilor în reţea prin tehnologie peer-to-peer;

• Un sistem de căutare on-line/off-line mai adaptat la nevoile curente ale utilizatorilor.

Din perspectivă tehnologică, elementele de noutate sunt mult mai pregnante decât din perspectiva utilizatorului, acesta fiind unul din motivele pentru care adopţia sistemului a fost lentă, mulţi utilizatori preferând încă Windows XP. Îmbunătăţirile tehnologice aduse de Vista sunt:

• Tehnologiile ReadyBoost şi ReadyDrive pentru acces mai rapid la memorii de tip flash;

• Tehnologia Superfetch care foloseşte algoritmi machine learning pentru a analiza şabloanele de utilizare practicate de utilizator şi aplicaţiile cele mai probabile a fi accesate într-o perioadă de timp, conferind performanţă superioară a accesului la acestea;

• O serie de îmbunătăţiri la nivelul protocoalelor TCP/IP;

28

• Versiunea 10 a pachetului multimedia DirectX; • Protecţie superioară privind vulnerabilităţi tradiţionale ale sistemelor

Windows, prin noile versiuni de browser Internet Explorer, componenta antispyware Windows Defender şi sistemul BitLocker Drive Encryption pentru criptarea volumelor de disc;

• Un control mai strict pus la dispoziţia utilizatorului prin sistemul User Account Control.

Exemple de întrebări gril ă:

Operatia de overclocking reprezinta: a) Marirea vitezei procesorului b) Marirea vitezei de rotatie a discurilor c) Modificarea orei in calculator

Răspuns corect a 2.Care dintre următoarele concepte nu reprezintă conectori ai plăcilor video:

a.AGP b.PS/2 c.PCIe d.SATA

3.Care dintre următoarele caracteristici nu constituie parametri de calitate ai monitoarelor LCD:

a.Timpul de răspuns b.Screen-saver-ul c.USB d.Rezoluţia

Răspuns corect c 4.Care dintre următoarele interfeţe de conectare a memoriei asigură cea mai scăzută viteză de transfer:

a.DDR b.IDE c.SATA d.DDR2

2.2. Editorul de texte Word

2.2.1 Interfaţa editorului de texte Word Lansarea în execuţie a programului Word se face sub sistemul de operare

Windows, fie executând dublu clic pe pictograma corespunzătoare, fie apelând meniul Start, iar din secţiunea Programs se alege printr-un clic Microsoft Word.

Efectul va fi apariţia ferestrei Microsoft Word, a cărei interfaţă grafică conţine următoarele zone şi elemente specifice:

� Butonul Office � bara de titlu (include Bara de Acces Rapid (Quick Access Toolbar)

29

� Panglica (Ribbon) � suprafaţa de lucru (de editare), � barele de defilare (orizontală şi verticală), � bara de stare (informativă).

Butonul Office facilitează accesul la comenzile uzuale de deschidere a unui document nou, deschidere a unui document existent, salvare a documentului curent, imprimare a documentului.

2.2.2. Lucrul cu fişiere Deschiderea şi închiderea unui document creat anterior Documentele Word sunt salvate pe suporturi de memorie internă (hard disk)

sau externă (floppy disk, memory stick etc), pentru a putea fi utilizate mai târziu. Pentru a putea utiliza din nou documente salvate anterior, este nevoie de a cunoaşterea procedura de deschidere a acestora.

Astfel după lansarea aplicaţiei Microsoft Word, se va acţiona butonul Office

, se va alege comanda Open, iar efectul va fi apariţia casetei de dialog Open, fiind afişate numele tuturor documentelor Word din directorul curent. Dacă documentul căutat este în lista documentelor Word, se va executa dublu clic pe acel document pentru a-l deschide, sau simplu clic şi apoi se acţionează butonul Open din cadrul ferestrei de dialog. Dacă documentul căutat nu se află în directorul curent, va trebui efectuată trecerea la unitatea de disc sau directorul care conţine documentul. De asemenea, se poate folosi butonul Open din bara cu instrumente.

30

Închiderea unui document se face prin comanda Close aflat în meniul butonului

Office , sau prin acţionarea butonului de închidere a ferestrei documentului aflat în bara de meniu (se va închide editorul Word odată cu documentul curent). Dacă s-au operat modificări, editorul de texte Word va cere confirmarea salvării acestora.

Salvarea unui document În cazul în care documentul nu a fost salvat şi apare un eveniment nedorit

(întreruperea curentului de la reţea sau blocarea calculatorului), toate informaţiile introduse până în acel document se pierde. La salvarea unui document, va trebui specificat numele acestuia şi locul (discul, directorul) unde se doreşte stocarea lui. Numele documentului poate utiliza până la 255 de caractere (inclusiv calea).

Pentru a salva documentul curent acţionare buton Office , alegerea comenzii Save as (document, şablon).Pentru a se asigura o compatibilitate a fişierului document editat cu Word 2007 cu alte versiuni ale editoarelor Word (97,2003) se va alege opţiunea Word 97-2003 Document.

2.2.3. Introducerea şi editarea textului Introducerea textului Introducerea textului se face folosind tastatura calculatorului, ce reprezintă în

fapt un dispozitiv periferic de intrare. Utilizarea tastei Enter se va face numai la sfârşit de paragraf, deoarece la apropierea cursorului de marginea din dreapta a documentului, Microsoft Word va trece automat pe rândul următor. În cadrul unui paragraf se poate trece într-un rând nou apăsând tastele Shift + Enter. Se poate specifica, de la bun început sau ori de câte ori se impune, tipul şi dimensiunea caracterelor.

Pentru a scrie cu majuscule se pot folosi tastele CapsLock (on) sau Shift apăsat concomitent cu introducerea textului. Dacă se doreşte crearea unui nou alineat se poate folosi tasta Tab.

Ştergerea unui caracter sau mai multor caractere succesive se poate face prin poziţionarea cursorului imediat după ultimul caracter de şters şi apăsarea tastei Backspace până se şterg toate caracterele dorite. Aceeaşi operaţie poate fi efectuată şi cu tasta Delete, care şterge din poziţia cursorului.

Mutarea şi copierea textului Zonele de text pot fi mutate şi copiate cu uşurinţă în cadrul unui document.

Pentru mutarea unor zone de text se folosesc fila Home, grupul Clipboard, comanda Cut şi apoi comanda Paste (lipeşte) din aceeaşi fil ă.

Introducerea caracterelor diacritice (speciale) în text Conform standardului ASCII extins, un set de caractere conţine un grup de 256

de caractere, numerotate de la 0 la 255, fiecare având o anumită reprezentare externă. Caracterele sunt codificate în text prin codurile asociate lor. Prin schimbarea fontului pentru o anumită zonă de text, se poate modifica întregul înţeles al textului, prin înlocuirea reprezentărilor externe ale caracterelor componente, chiar dacă succesiunea rămâne acelaşi.

De exemplu: Acestea au fost cele spuse (font Arial) ������� �� �� ���� ����� (font Wingdings)

31

Acestea au fost cele spuse (font Monotype Corsiva)

Propoziţia de mai sus foloseşte caractere memorate intern cu aceeaşi succesiune de coduri, dar care extern apar diferit, datorită fontului diferit aplicat fiecărei linii în parte. În Windows există o aplicaţie numită Character Map (harta caracterelor) prin intermediul căreia pot fi vizualizate toate caracterele seturilor instalate în sistem, împreună cu codurile asociate lor. Folosind această aplicaţie, pot fi copiate în document orice caractere, din orice set instalat în sistem, folosindu-se ca intermediară memoria Clipboard.

În editorul de texte Word, posibilitatea introducerii în text a unor caractere speciale (inclusiv a caracterelor diacritice româneşti), simboluri grafice, se face prin intermediul filei Insert, grupul Symbols, comanda Symbol (More symbols...)

Procedura de lucru cu fereastra Symbol, este simplă şi presupune alegerea

simbolului dorit iar apoi acţionarea butonului Insert. Pentru caractere speciale folosite frecvent, cum ar fi şi caracterele diacritice ale limbii române, există posibilitatea setării unor combinaţii de taste (Shortcut Key), astfel că utilizatorul nu va trebui să apeleze de fiecare dată la comanda Insert | Symbol.

2.2.4. Formatarea textului Formatarea textului se realizează pe trei nivele, după cum urmează:

� nivel document � nivel paragraf � nivel caracter

La nivel de document se stabilesc caracteristicile globale ale documentului, cum ar fi formatul paginii (A3, A4, A5, etc.), marginile acestuia (dreapta, stânga, sus, jos), eventualele antete şi subsoluri de pagină la nivel de document (numerele de pagină, titlul capitolului, autorul, titlul lucrării etc.)

La nivel de paragraf se stabilesc caracteristicile fiecărui paragraf în parte. În cadrul tehnoredactării computerizate, prin paragraf se înţelege zona de text aflată

32

între două acţionări ale tastei Enter, adică de la începutul unui alineat şi până la următorul. La nivelul paragraf se stabilesc unele caracteristici ale paragrafelor cum ar fi: tipul caracterelor folosite pentru întregul paragraf, dimensiunea acestora, eventualele deplasări înspre interior sau exterior, dimensiunea şi tipul alineatului (prima linie mai în interior sau exterior), modul de aliniere a paragrafului (la stânga, la dreapta, pe centru sau bilateral).

La nivel de caracter se stabilesc caracteristicile grupurilor de caractere din interiorul paragrafelor prin setarea unor efecte de tipul: evidenţierea unor nume proprii, cuvinte cheie, citate, etc., prin subliniere, îngroşare, înclinare, schimbare a dimensiunii caracterelor etc.

2.2.5. Metode speciale de tehnoredactare Crearea secţiunilor Prin secţiune, se înţelege o zonă continuă din cadrul unui document, la nivelul

căreia se pot formata într-un anumit mod caracterele, paragrafele, marginile, orientarea în pagina etc. Un document poate să conţină o singură secţiune sau mai multe secţiuni, după necesităţile utilizatorului. Orice punct al documentului nu poate aparţine decât unei singure secţiuni.

O secţiune permite aranjarea în pagină a unei porţiuni a documentului, utilizând alte opţiuni privind caracteristicile de pagină, decât în restul documentului. Sfârşitul unei secţiuni este stabilit printr-un marcator de sfârşit (End of Section).

Editarea textului pe coloane Editorul de texte Word permite editarea textului pe coloane, operaţiune

necesară mai ales în cazul tehnoredactării de ziare, reviste etc. Stabilirea numărului de coloane în care este împărţită o anumită porţiune de text se face odată cu stabilirea parametrilor de formatare la nivel de document. Pentru că textul într-un document nu este omogen, adică conţine zone redactate pe o singură coloană, sau pe un număr diferit de coloane, vor trebui să existe mai multe secţiuni. În acest fel, ori de câte ori se va schimba numărul de coloane folosite, se va introduce un marcator de sfârşit de secţiune.

Gestionarea listelor În editorul Word putem crea trei tipuri de liste:

� liste marcate, � liste numerotate şi � liste ierarhizate.

Numerotarea paginilor, antete şi subsoluri Un antet de pagină (Header) este o porţiune de text care va apare la începutul

fiecărei pagini a documentului, iar un subsol (Footer) este o porţiune de text care va apare la sfârşitul fiecărei pagini a documentului (dacă nu sunt setate alte opţiuni). Exemple de antete pot fi: Titlul de capitol sau paragraf sau titlul lucrării şi autorul pe paginile unei cărţi, datele de identificare şi sigla unei firme pe documentele personalizate a unei firme, etc. Exemple de subsoluri pot fi: numărul de pagină ce apare pe fiecare pagină, eventuale note de subsol etc.). Antetul se întinde de la marginea antetului până la marginea superioară a paginii fizice, iar subsolul, de la marginea subsolului până la marginea inferioară a paginii fizice.

33

Stiluri Prin stil înţelegem o mulţime de formatări care este prevăzută cu un nume şi

care a fost salvată. Formatările salvate într-un stil pot fi aplicate ulterior unui paragraf întreg sau unei porţiuni de text.

Toate porţiunile de text formatate cu acelaşi stil vor avea aspecte exterioare total identice. În cazul în care modificăm un stil, editorul va reformata automat fiecare porţiune de text pentru care s-a aplicat acel stil.

Editorul Word conţine două tipuri de stiluri: � Stil de paragraf, care se referă la un paragraf întreg (font, alinierea

textului, tabulatoare, spaţiul dintre rânduri etc.). � Stil de caracter, care se referă la aspectul caracterelor dintr-o porţiune

de text.

Importarea imaginilor grafice Editorul Word ne permite importarea imaginilor grafice dintr-o mare varietate

de formate. Pentru importarea unei imagini grafice poziţionăm cursorul pe punctul unde dorim să inserăm imaginea şi alegem fila Insert, grupul Illustrations, comanda Clipart pentru a introduce imagini din colecţia de imagini proprie editorului Word.

2.2.6. Lucrul cu tabele Un tabel este format din linii şi coloane. La intersecţia linilor cu coloanele se

află celulele. Coloanele sunt specificate imaginar cu litere (A, B, C, ...), iar liniile cu numere (1, 2, 3, ...).Să vedem un exemplu:

A B C D

Referarea la o anumită celulă se face specificând coloana şi rândul respectiv. Mai multe celule alăturate formează un domeniu de celule. Pentru a specifica un domeniu de celule se pot înşira celule efectiv (C3, D3, C4, D4), sau se specifică celula stânga sus şi celula dreaptă jos (C3:D4).

O celulă poate conţine: • număr • text • dată calendaristică • rezultatul formulei sau funcţiei

Celula B2 Domeniul de celule

C3:D4

34

2.2.7. Gestionarea indexului şi cuprinsului Indexul reprezintă o listă ordonată alfabetic de noţiuni folosite în cadrul unui

document, care de obicei se introduce la sfârşitul documentului şi indică paginile unde se fac referiri la termenii din listă. Indexul este util mai ales pentru documente de mari dimensiuni.

Cuprinsul reprezintă lista tuturor capitolelor, paragrafelor şi subparagrafelor unui document, ordonată după numărul paginii la care se găsesc.

Crearea unui index se realizează în două etape separate: � Se identifică şi se marchează în document intrările în index,

însemnând locurile în care apare o noţiune sau unde se face referire la ea; � Se grupează acele intrări pentru a forma indexul şi se indică locul

unde acesta va apare.

2.2.8. Editorul de ecuaţii Din punct de vederea al tehnoredactării, ecuaţiile sunt elemente care conţin

simboluri speciale specifice domeniilor ştiinţifice.

Editorul de ecuaţii este o versiune specială a editorului MathType, şi se numeşte Microsoft Equation 3.0. Se poate utiliza sub Microsoft Word sau sub orice aplicaţie client sub Windows, fiind o aplicaţie server general.

Ecuaţiile sunt importate în Word ca obiecte externe. Pentru crearea unei ecuaţii, poziţionăm mai întâi cursorul în locul unde se doreşte inserarea ecuaţiei, apoi pornim editorul de ecuaţii. Pentru a porni editorul alegem fila Insert, grupul Text, comanda Object (create new), astfel se deschide fereastra Object.

Selectăm opţiunea Microsoft Equation 3.0 din lista Object type. Barele utilitare

afişate anterior pe ecran sunt eliminate şi în locul lor este deschisă o fereastră numită Equation, conţinând un grup de butoane pentru inserarea elementelor specifice. Se poate folosi şi fila Insert, grupul Symbols, comanda Equation pentru introducerea unor formule simple, predefinite.

35

2.2.9. Utilizarea instrumentelor Drawing în Microsoft Word De multe ori, în cadrul documentelor Word, informaţia textuală – indiferent cât

de atractiv ar fi prezentată prin utilizarea diferitelor stiluri de formatare – nu este suficient de sugestivă pentru scopul urmărit. Schemele, desenele şi imaginile îmbogăţesc nu doar aspectul vizual, cât şi conţinutul informaţional, precum şi gradul de sistematizare a informaţiilor. O soluţie profesională de integrarea acestor elemente în cadrul unui document ar putea fi folosirea procesoarelor grafice precum Corel Draw, Adobe Photoshop, sau chiar a mai rudimentarelor MS PhotoEditor sau Paint. Totuşi, de cele mai multe ori, aceasta poate fi o soluţie costisitoare şi care să necesite cunoştinţe specializate în utilizarea instrumentelor amintite. Microsoft Word, prin intermediul elementelor Shapes şi SmartArt, ne pune la dispoziţie o serie de elemente care permit gestiunea facilă a unor elemente de grafică.

Observaţie: Paleta de componente Shapes nu este specifică doar procesorului de texte

Word, ea putând fi întâlnită atât în Excel, cât şi în Power Point, motiv pentru care nu se vor relua aceste explicaţii, la prezentarea aplicaţiilor respective.

Bara de instrumente Drawing toolbar specifică vechilor versiuni de Office nu

mai este disponibilă. Aceasta a fost înlocuită de elemente specifice Ribbon-ului, a panglicii care a înlocuit meniurile. Bara de instrumente Drawing, aşa cum se vede în figura de mai jos, apare astfel numai când este selectată o formă, o linie sau alt obiect specific.

În Office 2007, pentru a avea acces la instrumentele Drawing precum inserarea

de forme, desenarea de linii, se alege una din opţiunile din grupul Illustrations sau Text din cadrul filei Insert, ca în figurile de mai jos.

36

2.2.10. Interclasarea documentelor în Microsoft Word Există diverse ocazii când Microsoft Word interacţionează cu procesoare de

calcul tabelar, cu SGBD23-uri, sau doar cu fişiere de date realizate cu ajutorul acestora. Interclasarea documentelor este una dintre aceste ocazii, Word-ul prezentând într-un format adecvat, prietenos, informaţii furnizate de Access, Microsoft Outlook, Excel, chiar tabele Word sau fişiere text etc., care se află în postura de „server de date”.

Interclasarea, înlănţuirea sau fuzionarea, reprezintă operaţia prin care două sau mai multe fişiere sunt prelucrate împreună în vederea realizării unui nou fişier, conform unor criterii specificate. Simbioza între aplicaţiile pachetului de programe Microsoft Office, precum şi a altora, poate facilita realizarea de scrisori înlănţuite, scrisori electronice personalizate, pot fi generate automat şabloane pentru listarea direct pe plicuri a adreselor destinatarilor, diverse etichete pentru produse, precum şi cataloage sau liste de adrese. Utilizând un singur şablon pentru astfel de activităţi, Word-ul permite personalizarea acestuia pentru un număr de exemplare dictat de numărul de linii – precum şi de eventualele condiţii de filtrare – din fişierul Access, Excel, Word, lista de contacte Outlook sau altele, care constituie sursa de date.

În interclasarea documentelor sunt implicaţi 3 actori: • şablonul, sau documentul principal, care este un document cu

un anumit format ce conţine text, eventuale elemente grafice şi denumiri de câmpuri de date,

• sursa de date, reprezintă un depozit de nume, adrese şi alte informaţii folosite pentru a personaliza o scrisoare formular generică, care împreună cu şablonul, constituie intrările, şi

• documentul interclasat (desfăşurat, ieşirea), adică un document rezultat în urma aplicării şablonului asupra unei părţi sau întregii surse de date, într-o ordine oarecare.

Interclasarea este o facilitate importantă în cadrul unui editor de texte, deoarece se construieşte doar un singur document care va replica automat de zeci, sute, mii, sau chiar de zeci de mii de ori părţile statice ale şablonului, dar paradoxal, va personaliza fiecare replică, conferindu-i caracterul de unicat, conform informaţiilor cu caracter dinamic –câmpurile – din şablon. Se uşurează astfel munca utilizatorului prin degrevarea sa de iterarea unor sarcini de rutină, precum introducerea aceluiaşi text, obiecte, stabilirea aceloraşi formatări.

Etapele interclasării sunt: • Editarea formatului şi a părţilor fixe ale şablonului, • Crearea sau încărcarea sursei de date,

23 Sistem de Gestiunea Bazelor de Date

37

• Inserarea câmpurilor de date în cadrul şablonului, • Aplicarea criteriilor de filtrare şi ordonare asupra sursei, • Obţinerea documentului interclasat.

Pentru operaţiile legate de îmbinarea mesajelor se utilizează banda Mailings (corespondenţă) a programului Word, banda care conţine toate instrumentele necesare pentru realizarea documentelor interclasate.

Exemple de întrebări gril ă 1. Documentele salvate nativ cu Word 2007, au extensia: a. docx b. pptx c. doc d. xls Răspuns corect a 2. În Word se pot introduce: a. tabele cu numai 3 coloane b. tabele cu maxim 7 coloane c. tabele cu oricâte coloane Răspuns corect c 3. Wizard-ul utilizat pentru realizarea de interclasări are: a. 9 paşi b. 6 paşi c. 3 paşi Răspuns corect b 4. Comanda DropCap realizează: a. modifică distanţa între caracterele unui cuvânt b. modifică antetul şi subsolul paginii c. permite scrierea artistic a primului caracter al unui paragraf

38

5. Indexul reprezintă: a. o listă ordonată alfabetic de noţiuni folosite în cadrul unui document b. o listă cu notele de subsol şi final folosite în cadrul unui document c. un dicţionar ce permite corectarea ortografică şi gramaticală a textului

Bibliografie modul

Airinei D., Fînaru L, Fotache D., Introducere în Informatică, Editura Timpul 2001

Avornicului, C., Tomai, N., Proiectarea sistemelor informatice economice şi utilizarea internetului în diverse domenii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999

Habraken J., Microsoft Office 2000, Teora 2001

Lacurezeanu R., Rusu L., Elemente fundamentale de Birotică, Mediamira Cluj-Napoca, 2001

Niţchi St, Racoviţan D. şi colectiv, Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională, Editura Intelcredo, 1996

Niţchi S.I. , Esenţial în comunicarea pe Internet şi WWW, Editura Risoprint, 1999

*** Microsoft Office XP, Step by Step, Microsoft, 2001

MODULUL II 2.3. Tabele electronice de calcul cu exemplificare pe Excel

2.3.1. Sisteme de asistarea deciziilor şi utilizarea tabelelor electronice de calcul

Informatica s-a modificat şi diversificat foarte mult în ultimii ani. Una dintre principalele direcţii a fost aceea de a crea instrumente care să fie uşor de utilizat chiar de către persoane nespecializate în informatică sau cu o instruire mai mult sau mai puţin aprofundată. Acest fapt a dus la o masivă migrare de la sistemele informatice clasice la sistemele de asistare a deciziilor. Acestea reprezintă un set de programe şi date asociate, utilizate în analiza problemelor şi luarea deciziilor. Caracteristica esenţială a acestor sisteme este că, ele sunt dezvoltate de regulă de decidenţii însăşi şi nu de centre de calcul specializate. Rezultă deci că, aceste sisteme devin instrumente puternice, esenţiale, în mâna oamenilor de afaceri, managerilor, dar şi a altor categorii profesionale, care sunt decidenţi prin esenţă, dar şi în activităţile domestice de zi cu zi. Aşadar, aceste sisteme se utilizează în cazurile în care trebuie analizate situaţii şi luate decizii. Primele, şi cel mai des utilizate suporturi pentru astfel de sisteme sunt produsele denumite tablele electronice de calcul, tabeloare, procesoare de tabele sau spreadsheet-uri. Printre avantajele oferite de acesta în cadrul aplicaţiilor mai sus amintite se pot enumera:

• uşurinţa de a introduce date şi a efectua diverse calcule; • vastitatea funcţiilor matematice, financiare, statistice etc. de care

dispun; • modificarea automată a rezultatelor tuturor calculelor în situaţia în

care se modifică datele; această facilitate este extrem de importantă deoarece scuteşte utilizatorul de urmărirea manuală a acestor modificări, care pot fi

39

multe la un moment dat şi îi creează posibilitatea urmăririi fenomenelor în dinamica lor;

• facilităţile grafice multiple, care pot crea utilizatorului o imagine spaţială intuitivă a fenomenelor.

Procesoarele de tabele sunt aplicaţii informatice care au ca scop gestionarea unor tabele virtuale asemănătoare cu cele din realitate. Ele au apărut ca răspuns la problemele funcţionarului, care era copleşit nu de complexitatea proiectelor, ci de volumul mare de operaţii de rutină şi repetitive.

În 1961 profesorul Richard Mattessich a elaborat un prim program care permitea lucrul cu tabele, însă primul spreadsheet în adevăratul sens al cuvântului – VisiCalc – a apărut în 1977 şi era capabil să efectueze operaţii matematice simple, rezultatele returnate se actualizezau la orice modificare a valorilor pe baza cărora fuseseră calculate. În 1980 este inventat formatul DIF (Data Interchange Format), care permite o mai bună portabilitate a datelor şi partajarea lor. În 1981 VisiCalc a fost vândut companiei Lotus Development Corporation, dând naştere în 1983 popularului produs Lotus 1-2-3. În 1982 apare tabelorul MultiPlan, ca o versiune îmbunătăţită a lui Lotus 1-2-3.

În 1985 iese pe piaţă Excel-ul dezvoltat de firma Microsoft, un concurent redutabil pentru Lotus, care deţinea până atunci supremaţia în Satele Unite. În 1987, programul Excel şi Quattro Pro capătă o interfaţa grafică substanţial îmbunătăţită, surclasându-şi rivalii. De-a lungul timpului au mai apărut şi alte tabeloare, precum: SuperCalc, AppleWorks, FileMaker, sau Mariner şi As Easy As (variante shareware).

Microsoft Excel 2007 aduce modificări majore faţă de versiunea precedentă. Cele mai evidente sunt modificările în interfaţa cu utilizatorul (GUI), care au cauzat o penetrare lentă a produsului pe piaţă datorită efortului de adaptare a utilizatorilor. Totuşi, în cele din urmă Excel 2007 s-a impus ca o versiune net superioară iar noua interfaţă grafică, cunoscută sub denumirea Ribbon, oferă o utilizabilitate superioară interfeţei bazate pe meniuri, adică acces mai rapid la instrumente şi o curbă de învăţare mai abruptă (timp de învăţare mai redus).

Interfaţa Ribbon, deşi a provocat confuzii iniţiale, nu e doar un aspect estetic, ci e rezultatul sondajelor de opinie legate de utilizabilitate, care au demonstrat că majoritatea utilizatorilor nu foloseau 90% din funcţionalităţile Excel din simplul motiv că accesul la acestea li se părea prea complicat sau că nu sunt conştienţi de existenţa acestora. Unul din aspectele eliminate de interfaţa Ribbon este ierarhizarea meniurilor (meniuri cu submeniuri) care implica folosirea mai multor clic-uri pentru a accesa o opţiune a unui submeniu. Interfaţa Ribbon necesită maxim două clic-uri pentru majoritatea opţiunilor: selectarea paginii de opţiuni şi selectarea opţiunii dorite. Mai mult, efortul se poate reduce chiar la un clic, dacă utilizatorul îşi construieşte o bară de acces rapid cu butoanele uzuale, care să-l scutească de răsfoirea paginilor de opţiuni.

Ca şi versiunile anterioare, Excel 2007 permite accesul la opţiuni prin combinaţii de taste. Apăsarea tastei Alt face ca pe fiecare pagină de opţiuni şi pe fiecare buton al barei de acces rapid să devină vizibile iconiţe cu tastele ce oferă accesul la acestea (în combinaţie cu Alt). Apoi, selectarea unei pagini de opţiuni (ex: Alt-H pentru Home), face să devină vizibile iconiţe ce indică tastele opţiunilor din pagina selectată. Spre exemplu, pentru aliniere la dreapta se apasă (simultan cu Alt)

40

succesiunea de taste HAR, unde H corespunde selectării paginii Home, iar AR corespunde opţiunii Align Right.

Meniul de context este în continuare prezent dar acum e înssoţit şi de minibara de context (Minitoolbar), o bară cu instrumentele de formatare cele mai uzuale, ce apare la clic dreapta sau la fiecare selecţie de conţinut al celulelor.

Enumerăm în continuare principalele elemente de noutate aduse de Excel 2007 faţă de versiunea precedentă:

• Elemente de performanţă: o Dimensiunea mărită a foilor de lucru

(1.048.576x65.536 faţă de 64000x256 în versiunea precedentă); o Performanţa mărită, cu exploatarea procesoarelor

multiple (ex: Dual Core), la calculatoarele la care e cazul; o Număr mărit de caractere ce pot fi tastate într-o celulă

sau într-o formulă; o Undo poate anula până la 100 de operaţii;

• Elemente de interfaţă cu utilizatorul: o Majoritatea meniurilor Excel au fost înlocuite cu

interfaţa Ribbon pentru acces mai rapid la opţiuni; o Meniul File a fost înlocuit cu butonul Office ale cărui

funcţii principale sunt accesul la opţiunile de configurare Excel Options şi la documentele recente;

o Meniul Help a fost înlocuit cu butonul Help din colţul dreapta sus al ferestrei;

o Opţiunea de configurări generale Tools-Options a fost înlocuită cu butonul Excel Options accesibil prin intermediul butonului Office;

o Meniul de context a fost completat cu minibara de context ce permite formatare rapidă a conţinutului selectat;

o Posibilităţile de personalizare a barelor de butoane au fost restrânse şi concentrate la bara de acces rapid, pe care utilizatorul îşi poate plasa uşor butoanele cele mai folosite;

o Tasta Alt afişează pe fiecare opţiune tastele de acces rapid (în combinaţii cu Alt);

o Instrumentul Autocomplete la tastarea de funcţii, ce permite selectarea funcţiei dorite dintr-o listă de sugestii;

o Instrumentul Zoom şi modurile de vizualizare ale paginii sunt acum disponibile direct pe bara de stare, în colţul dreapta jos;

o S-au introdus moduri noi de vizualizare a documentului, mai apropiate de cele din Word. Spre exemplu, View-Page Layout permite paginarea documentului şi editarea de antete în mod vizual, direct pe foaia de lucru;

• Elemente funcţionale:

41

o Posibilităţi mult mai vaste de formatare condiţionată; o Număr mărit de criterii de sortare (64), posibilităţi de

sortare şi filtrare mai complexe; o S-a modificat metoda de definire a numelor pentru

domenii de celule; o S-au îmbunătăţit instrumentele de analiză a datelor prin

tabele (PivotTable, Table); o S-au extins instrumentele de reprezentare grafică; o S-a introdus funcţia IFERROR() pentru gestionarea

rezultatelor eronate ale formulelor; o S-au introdus funcţii noi de calcul condiţional (SUMIF,

COUNTIF, AVERAGEIF şi variaţiuni ale acestora).

• Elemente de formatare: o Temele (stiluri de foi), ce permit formatarea de

ansamblu a unei foi de lucru cu efort minim, pot fi selectate de pe pagina Page Layout-Themes;

o Număr mărit de culori de formatare; o SmartArt, ce permite inserarea de obiecte grafice cu

design şi posibilităţi de personalizare deosebite. Acestea pot fi create cu Insert-SmartArt şi îmbină funcţionalităţile WordArt cu cele ale barei de desenare din versiunile precedente pentru a obţine forme 3D combinate cu text;

• Formatul de salvare a fişierelor: Excel 2007 salvează fişierele implicit în formatul xlsx, incompatibil cu formatul xls al versiunii precedente. Pentru a asigura compatibilitatea, se recomandă selectarea la Save As a formatului xls (compatibil 2003) sau fixarea formatului xls ca format implicit de salvare, cu Butonul Office-Excel Options-Save-Save files in this format, iar în lista derulantă a formatelor se selectează Excel 97-2003 Workbook (.xls). E important de reţinut că la salvarea în formatul xls, unele aspecte specifice formatului mai nou se pierd, spre exemplu componentele SmartArt. Folosind Butonul Office – Prepare - Run Compatibility Checker se pot identifica elementele ce se pierd prin salvarea în formatul 2003. Pentru evitarea acestor pierderi se recomandă ca utilizatorii care folosesc încă Excel 2003 să îşi instaleze Microsoft Office Compatibility Pack, un modul ce permite lucrul cu fişiere xlsx în versiuni mai vechi de Excel.

2.3.2. Registre şi foi de calcul Lansarea şi fereastra principală Excel Utilitarul Microsoft Excel este integrat cu succes în pachetul Microsoft

Office, alături de mai mult sau mai puţin cunoscutele produse: Word, Access, Power Point, Outlook şi altele. Poate fi lansat în execuţie prin:

� Selectarea opţiunii corespunzătoare din cadrul meniului vertical al sistemului de operare Windows, spre exemplu: Start → Programs

42

→Microsoft Excel sau Start → Programs →Microsoft Office→ Microsoft Excel;

� Clic dublu pe pictograma aferentă unui fişier Excel – cu extensia *.xlsx ori similar (*.csv, *.dif etc.) – sau legătură (shortcut) la un fişier Excel.

În cazul în care una din aceste operaţiuni se efectuează cu succes, rezultatul va fi apariţia ferestrei principale (vezi figura de mai jos):

Interfaţa Ribbon este completată de butonul Office, butonul cu sigla

Office2007 din colţul stânga sus al ecranului, ce oferă acces la: • operaţiile de gestiune ale documentelor (salvare, închidere,

deschidere, imprimare etc.) la care se adaugă noi posibilităţi de securizare (criptare, semnare digitală) cu ajutorul opţiunii Prepare;

• documentele recent deschise (Recent Documents); • opţiunile generale Excel (butonul Excel Options).

43

Opţional, interfaţa Ribbon poate fi completată şi cu bara de acces rapid (Quick Access Toolbar), afişată implicit la dreapta butonului Office. Aceasta conţine butoane de acces rapid la operaţii foarte uzuale (implicit Save, Undo, Redo) şi poate fi personalizată cu Butonul Office -Excel Options-Customize.

Cea mai rapidă cale de construire a barei de acces rapid se face cu clic dreapta în interfaţa Ribbon, pe butonul a cărei adăugare se doreşte, apoi Add to Quick Access Toolbar. Similar, clic dreapta pe un buton al barei de acces rapid oferă posibilitatea de eliminare a butonului: Remove from Quick Access Toolbar.

Paginile de opţiuni (Filele) implicite ale interfeţei Ribbon sunt:

• Home – instrumente de editare şi formatare a foii de lucru şi celulelor; • Page Layout – instrumente legate de paginarea foii de lucru în vederea

imprimării;

• Insert – instrumente privind inserarea şi editarea a diverse obiecte în foaia de lucru;

• Data – instrumente legate de lucrul cu baze de date;

• Formulas – instrumente legate de editarea şi auditarea formulelor; • Review – instrumente legate de recenzare, comentare şi protejarea foii

de lucru; • View – instrumente legate de vizualizarea pe ecran a foii de lucru

(zoom, ascundere etc.);

• Developer – instrumente legate de dezvoltarea aplicaţiilor: macrouri Excel, formulare etc; această pagină de opţiuni nu e vizibilă implicit, necesită bifarea casetei Butonul Office - Excel Options – Categoria Popular - Show Developer tab in the Ribbon;

• Add-Ins – extensii Microsoft Excel; această pagină de opţiuni nu e vizibilă decât după instalarea extensiilor respective. O serie de extensii sunt instalate implicit în Excel dar sunt disponibile în paginile de opţiuni Data (Solver, Analysis Toolpak) şi Formulas (Lookup Wizard, Conditional Sum Wizard etc.). Atât instalarea de extensii noi cât şi activarea extensiilor instalate implicit se realizează cu Butonul Office – Excel Options – Add-ins – Manage (cu selectarea tipului de extensie) – Go. Rezultatul butonului Go este de regulă o fereastră care fie permite bifarea extensiilor dorite, fie instalare de extensii noi (în funcţie de tipul extensiei selectat în lista Manage).

Interfaţa Ribbon poate fi minimizată astfel încât să rămână vizibile doar titlurile paginilor de opţiuni. Aceasta se realizează cu un dublu clic pe titlul oricărei pagini de opţiuni sau clic dreapta – Minimize the Ribbon.

Deasupra foii de lucru se prezintă bara de formule (Formula Bar), cu

componentele ei: • Caseta de nume (Name Box) – este prezentă sub forma unei liste

ascunse în care, în funcţie de context poate să apară:

44

o numele (referinţa/adresa) celulei – în cazul în care suntem poziţionaţi într-o singură celulă, sau adresa primei celule marcate din cadrul ultimului bloc de celule selectat, în cazul selecţiilor multiple. În cazul în care dorim să edităm adresa celulei, iar adresa introdusă e una validă, se execută automat saltul în noua locaţie;

o numărul de linii şi de coloane ale selecţiei curente, atâta vreme cât nu am relaxat butonul mouse-ului sau tasta Shift;

o lista funcţiilor disponibile în Excel, în cazul în care dorim să introducem o formulă. În acest caz se schimbă şi numele obiectului, din Name Box în Functions. Funcţia implicită a acestei liste este cea mai recent utilizată.

Dacă dorim să marcăm blocurile de celule dintre A1 şi B3, respectiv C4 şi F9, în caseta de nume vor apărea pe rând:

- A1 în momentul poziţionării pe colţul din stânga sus al primului bloc

- 3R x 2C înainte de relaxarea mouse-ului când s-a ajuns pe colţul dreapta jos al primului bloc

- A1 din nou, când se relaxează mouse-ul - C4 în momentul în care cu tasta Ctrl apăsată am

selectat prima celulă a celui de-al doilea bloc, apoi 6R x 4C, iar la relaxarea mouse-ului şi a tastei Ctrl, va apărea din nou C4.

• Zona de editare a formulelor este o suprafaţă dreptunghiulară în care utilizatorului îi apare valoarea sau formula înscrisă în momentul de faţă în singura celulă selectată, sau din prima celulă a selecţiei unui bloc de celule.

• Butonul de editare a formulelor numit şi Insert Function permite editarea de formule, asigurând asistenţă contextuală prin intermediul unui chenar interactiv;

Cea mai importantă suprafaţă a ferestrei aplicaţiei este ocupată de fereastra registrului de lucru curent.

Pe penultima linie a ferestrei avem butoanele de navigaţie (defilare) pentru selectorii foilor de calcul, selectorii cu numele fiecărei foi şi bara de defilare pe orizontală pentru foaia de calcul. O foaie de calcul poate deveni activă (curentă) prin punctarea cu mouse-ul pe eticheta corespunzătoare (selectorul) numelui ei. Activarea secvenţială a foilor de lucru se poate realiza succesiv cu combinaţia de taste Ctrl+PgUp (înspre stânga), iar cu Ctrl+PgDn activăm pe rând filele din dreapta filei curente.

Pe ultima linie apare bara de stare (în cazul în care nu a fost inhibată apariţia ei). Aici ni se dau informaţii despre starea registrului de calcul, operaţiunea curentă, rezultatul sumei unei selecţii de celule numerice, erori, bare de progresie, activarea unor taste speciale (Insert, NumLock, ScrollLock) etc.

În cadrul unui registru se poate afla cel puţin o foaie de calcul, numărul maxim fiind limitat doar de memoria disponibilă. Implicit, fiecare registru de calcul conţine 3 foi, numărul acestora putând fi modificat pentru fişierele nou-deschise, astfel se selectează butonul Office; din fereastra aparuta se apasă butonul Excel Options; se alege din zona When creating new workbooks –se modifică valoarea intrării pentru ”Include this many sheets”. Se pot folosi până la 255 foi de calcul.

45

Foi de calcul După cum s-a mai amintit, pentru a facilita manipularea datelor organizate în

tabele, documentele cu care operează programele de calcul tabelar au o structură specială. Ele sunt împărţite în linii şi coloane şi sunt percepute de utilizatori ca nişte tabele mari. Pentru astfel de documente se foloseşte denumirea generică de foaie de calcul (spreadsheet, worksheet, foaie de lucru sau tablă de calcul ). În interiorul lor utilizatorul poate introduce şi manipula date de natură diferită, cum ar fi: valori numerice, text, formule matematice, reprezentări grafice şi chiar pachete de comenzi şi instrucţiuni.

Conţinutul unei foi de calcul poate fi salvat pe disc, într-un fişier asupra căruia ulterior pot fi realizate operaţii elementare la nivelul sistemului de operare (copiere, mutare, ştergere).

Un exemplu de foaie de calcul este prezentat în figura de mai jos.

Celula activă curentă, în figură este D6. Această adresă de celulă apare în colţul

din stânga de sus al ecranului, în caseta Name Box, enuntaţată în 3.2.1. În adresa celulei, rândul (în acest caz D) este întotdeauna afişat primul, urmat de coloană (în acest caz 6).

Foaia de calcul este împărţită în linii şi coloane, intersecţia acestora formând celulele – unitatea atomică în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar. Într-o foaie de calcul există 1.048.576 linii şi 65.536 de coloane Aceste dimensiuni pot fi ajustate prin glisare cu mouse-ul până se atinge suprafaţa maximă a ferestrei. Cu alte cuvinte, o singură celulă poate avea aproximativ suprafaţa ecranului (desktop-ului), deci limitarea va fi dată doar de parametrii monitorului.

Identificatorii de linie sunt numere între 1 şi 1.048.576, ordonate crescător de sus în jos, ei fiind plasaţi în marginea din stânga liniei corespondente. Identificatorii de coloane sunt plasaţi în antetele coloanelor, fiind reprezentaţi de câte una sau două litere în ordonate alfabetic de la stânga la dreapta. În ceea ce priveşte referirea prin două litere a unei coloane, aceasta se face atunci când numărul de litere din alfabetul englez se termină, astfel încât următoarea coloană după Z va fi AA, după care urmează AB, AC şi aşa mai departe. Când se termină alfabetul şi pentru cea de-a

46

doua literă de identificare (adică la AZ) se reia cu BA, BB, BC,…s.a.m.d. În felul acesta, plaja coloanelor dintre 1 şi 256 poate fi acoperită de combinaţiile dintre A şi XFD

Identificatorul celulelor – numit şi adresă sau referinţă – derivă din

identificatorul liniei şi cel al coloanei. Aşadar, referinţa celulei aflate la intersecţia coloanei G cu linia 92 este G92. O foaie de calcul are următoarele adrese extreme: A1 – colţul din stânga sus şi XFD1048576, colţul dreapta jos, după cum se vede şi în figura de mai jos:

Observaţie. Identificarea celulelor nu este unică. Referirea unei celule poate fi făcută prin utilizarea unor numere de ordine, atât pentru linii, cât şi pentru coloane, numărul de ordine al liniilor fiind precedat de R (Row), iar cel al coloanelor de C (Column). Deci, echivalentul lui

G92 va fi R92C7, deoarece coloana G are numărul de ordine 7. Adresele colţurilor foii de calcul vor fi cele din figura de mai jos:

Cele două moduri de referire a celulelor diferă şi prin faptul că, dacă în cadrul

primei reprezentări, în momentul în care se doreşte editarea unei formule prin punctarea cu mouse-ul pe celulele implicate, referirea este absolută, iar în cazul celei de-a doua reprezentări, referirea este relativă (deci faţă de celula ţintă unde se va găsi rezultatul).

Există operaţii care se referă la mai multe celule ale unui tabel, identificarea acestora realizându-se fie prin gruparea, sau selectarea lor într-o listă de celule, fie într-un bloc de celule. Dacă celulele referite nu sunt alăturate în foaia de calcul, este necesară gruparea lor într-o listă, care va fi construită din identificatorii celulelor, separaţi prin virgulă sau punct şi virgulă, în funcţie de aplicaţia folosită. De exemplu, următoarea enumerare de celule C8, E27, AA146, AB23, CA245 reprezintă listă de celule.

Când celulele implicate într-o operaţie sunt alăturate şi dispuse într-un dreptunghi, ele vor forma un bloc de celule. Referirea la astfel de elemente se face prin identificatorii celulelor dispuse în două dintre colţurile opuse ale blocului, separaţi prin două puncte (: sau ..). De exemplu: Blocul din figură poate fi referit prin oricare din următoarele moduri: B3:D7, B7:D3, D3:B7, D7:B3, B3..D7, B7..D3, D3..B7, D7..B3.

Chiar dacă pot fi deschise simultan mai multe foi de calcul, la un moment dat doar una dintre ele poate fi activă, iar în cadrul acesteia este operativă o singură celulă – celula activă sau celula curentă. Această celulă este indicată pe ecran prin marcarea marginilor sale cu linii îngroşate (a se vedea figura de mai jos). Tastarea unor caractere urmată de acţionarea tastei Enter va avea ca efect introducerea lor în celula curentă. Ulterior, conţinutul unei celule poate fi editat sau modificat. Pentru aceasta, celula respectivă, se activează, după care se acţionează o tastă specială

47

pentru a începe editarea conţinutului celulei respective. Tasta consacrată pentru intrarea în editare este F2, iar schimbarea celulei curente se face fie cu ajutorul tastelor direcţionale (←↑↓→ ), fie realizând clic cu ajutorul mouse-ului pe celula dorită.

Selectarea unui domeniu, bloc sau zonă de celule poate fi făcută cu mouse-ul,

astfel, se apasă butonul din stânga mouse-ului pe unul din colţuri şi se glisează mouse-ul (se execută un drag) cu acest buton apăsat până când se ajunge la dimensiunea dorită. Acelaşi lucru se poate realiza şi prin utilizarea tastelor direcţionale în combinaţie cu Shift. Pe un domeniu marcat va apare în altă culoare decât celelalte celule de pe foaia de lucru.

Registre de lucru În Microsoft Excel un registru (mapă sau dosar) de lucru, cu numele implicit

Workbook a fost introdus în Excel4 şi regrupează mai multe foi de calcul. Fizic, el reprezintă un fişier în care se gestionează datele. Având în vedere faptul că fiecare registru de lucru poate conţine mai multe foi, într-un singur fişier pot exista diferite tipuri de informaţii înrudite. Numărul fişierelor depinde evident numai de dimensiunea discului.

Numele foilor apare, aşa cum s-a prezentat în secţiunea precedentă pe selectori (care au forma unor etichete), în partea de jos a ferestrei registrului de lucru. Pentru deplasarea de la o foaie la alta, se execută clic pe selectorul respectiv (a se vedea figura de mai jos)

selector

indicator de foaie Dacă nu este vizibil selectorul dorit, se execută clic pe butoanele de defilare

ale selectorilor de foaie (cele patru butoane, sub forma unor vârfuri de săgeţi, aflate în stânga selectorilor) pentru ca selectorul dorit să fie afişat şi apoi se execută clic pe el. Selectarea mai multor foi de calcul este importantă deoarece dacă se efectuează o modificare pe una din foile selectate această modificare este reflectată pe toate foile. Pentru selecţii multiple utilizăm clicul de mouse şi tastle Ctrl sau Shift, iar pentru toate folie, din meniul contextual care apare se selectează opţiunea Select All Sheets.

48

Inserarea unor foi de calcul În momentul lansării Excel, registrul are un număr de foi, (de exemplu Sheet1,

Sheet2 şi Sheet3). Pentru a adăuga o foaie de lucru, se selecteaza din fila Home, grupul Cells meniul Insert, opţiunea Insert Sheet sau utilizăm meniul contextual. Foaia nou introdusă devine foaia activă. Deci în acest moment selectorii sunt (Sheet4, Sheet1, Sheet2 şi Sheet3). Se pot adăuga mai multe foi odată, dacă se realizează în prealabil o selecţie multiplă de foi.

Mutarea sau copierea foilor Mutarea unei foi de lucru implică o serie de riscuri. Astfel, calculele sau

diagramele bazate pe datele dintr-o foaie de lucru ar putea deveni incorecte dacă se mută foaia. Analog, dacă se mută o foaie de lucru, o serie de calcule sau grafice care implică mai multe foi ar putea avea probleme. Pentru a muta sau copia foi dintr-un registru, într-un alt registru de lucru se execută următorii paşi:

• se deschide registrul de lucru care va primi foile, dacă nu este deschis;

• se comută la registrul de lucru care conţine foile pe care dorim să le mutăm sau copiem şi se selectează foaia care urmează a fi mutată sau copiată;

• din meniul contextual aferent foii de calcul, se execută clic pe opţiunea Move or Copy Sheet;

• din lista derulantă To book se selectează numele registrului ţintă;

• în lista derulantă Before Sheet apar foile de calcul ale registrului ţintă şi se execută un clic pe selectorul în faţa căruia se vor muta sau copia foile respective.

Ştergerea foilor dintr-un registru de lucru se realizează în următoarele faze:

• se selectează foile care se doresc a fi şterse; • din meniul contextual aferent foii de calcul se execută clic pe

Delete Ascunderea unor foi se realizează astfel:

• se selectează foile care se doresc a fi ascunse; • din meniul contextual aferent foii de calcul ce dorim sa fie

ascunsă se selectează Hide.

2.3.3. Funcţiile de bază din Excel Gestiunea datelor din Excel Excel a fost proiectat pentru prelucrarea rapidă şi facilă a unui volum mare de

date, care nu sunt supuse unor constrângeri foarte drastice. Tabelele nu trebuie să aibă neapărat un antet, o cheie primară (aceasta ar putea fi însă identificatorul de linie), rânduri de dimensiuni egale, aceleaşi tipuri de date într-o coloană, nu este obligatoriu să fie completate toate celulele, iar datele introduse să fie neredundante sau consistente. Acesta este motivul pentru care, în cazul nostru, procesarea datelor nu s-ar putea face cu un sistem de gestiune a bazelor de date precum Access sau Visual FoxPro.

49

În cadrul celulelor putem să introducem constante de diferite tipuri şi formule. Constantele reprezintă elementul static al tabelelor de calcul, pe când formulele conferă aspectul dinamic. Utilizarea formulelor care au capacitatea de a se actualiza automat îi atribuie Excel-ului adevărata forţă. Atât constantele, cât şi rezultatul formulelor de calcul, ar trebui să se supună unor reguli dictate atât de tipul de dată, cât şi manierei de introducere. Aceste două elemente vor fi analizate în cele ce urmează.

Tipul datelor precizează în orice limbaj de programare, domeniul din care iau

valori datele respective, precum şi mulţimea operatorilor şi funcţiilor admise pentru aceste date.

Spre deosebire de unele limbaje de programare în care tipul datelor este specificat explicit prin intermediul unor instrucţiuni (declaraţii, comenzi), în cazul aplicaţiilor de calcul tabelar, de regulă, tipul datelor este determinat implicit la introducerea lor în celule, de exemplu de date calendaristice, numere sau este „anunţat” printr-un caracter care precede sau completează data respectivă, de exemplu, (’, $, %).

Gestiunea celulelor, liniilor, coloanelor şi a blocurilor Alinierea datelor se realizează fie implicit, fie conform cerinţelor impuse de

utilizator. Astfel, implicit datele se aliniază conform regulilor generale de aliniere şi anume: datele numerice se aliniază la dreapta în timp ce cele de tip text la stânga.

Pentru impunerea unor reguli de aliniere a celulelor se efectuează următoarele

operaţii: • se selectează celula sau domeniul care se doreşte a se alinia datele; • cu ajutorul meniului Format din zona de comenzi Cells a filei Home

se lansează chenarul de dialog Format Cells, din acesta se selectează Alignment unde se specifică modul de aliniere dorit şi se apasă declanşatorul Ok.

Modurile de aliniere posibile sunt: • General - la stânga datele de tip text şi dreapta cele numerice; • Left – la stânga ambele tipuri; • Right – la dreapta ambele tipuri; • Center – centrate ambele tipuri; • Fill – repetarea conţinutului până la umplerea celulei; • Justify – dacă textul ocupă mai multe rânduri în celulă (introduse de

exemplu cu Alt+Enter) , asigură alinierea (justificarea) proporţională a textului.

Alinierea pe verticală sau orizontală a textului dintr-o celulă se realizează cu

ajutorul meniului Format din zona de comenzi Cells a filei Home; din zona Alignment a chenarului de dialog se selectează Orientation, cu care se poate stabili un grad de înclinare a textului, alinierea pe orizontală cu lista ascunsă Horizontal sau pe verticală cu lista ascunsă Vertical;

50

Formatarea înregistrărilor Dacă utilizatorul doreşte ca valorile din foaia de lucru să apară afişate sub o

anumită formă sau cu un anumit aspect, acest lucru poate fi realizat folosind facilităţile de formatare oferite de Excel.

Formatarea se referă la:

a) forma de afişare a unei valori - modul în care apare reprezentarea ei pe ecran (vezi paragraful 3.3.1.);

b) aspectul sub care se afişează pe ecran.

2.3.3.4. Formule şi calcule simple Excel permite efectuarea de calcule simple, prin introducerea în cadrul

celulelor a diverse operaţii matematice. Exemplu Să se realizeze un calcul simplu, fără a folosi valori incluse în celule. Să

considerăm că se evaluează valoarea expresiei ((1985-1970)*65+(2002-1999)+(2012-743)*2)/4

În acest caz, se vor executa următorii paşi:

1. Se execută clic pe o celulă, de exemplu C2. 2. Se tastează semnul = în linia de editare sau se execută clic pe butonul

= din cadrul aceleiaşi linii de editare. 3. Se introduc operaţiile de calcul folosindu-se parantezele rotunde ( )

pentru indicarea priorităţii ordinii operaţiilor de calcul. 4. Se apasă Enter şi se obţine rezultatul.

O formulă reprezintă o combinaţie de valori constante sau variabile, referinţe

sau celule, funcţii şi operatori, prin a cărei evaluare se obţine un anumit rezultat. Formulele pot fi considerate instrucţiuni, având în vedere faptul că Excel este neprocedural. Ca toate celelalte elemente ale foii de calcul ele se introduc în celule.

În Excel, funcţiile se clasifică în următoarele categorii: • financiare (Financial), • data şi oră (Date & Time), • matematice şi trigonometrice (Math & Trig), • statistice (Statistical), • de căutare şi referinţă (Lookup & Reference), • bază de date (Database), text (Text), • logice (Logical), • de informaţie (Information), • funcţii cel mai des utilizate (Most Recently Used), • categoria tuturor funcţiilor (All).

Descriem mai jos sintaxa unor funcţii EXCEL: Funcţia SUM (lista de elemente) realizează suma elementelor unei liste, unde

lista de elemente reprezintă o listă compusă din constante numerice, celule, rezultate ale

51

formulelor sau nume de câmpuri. Funcţia PRODUCT (lista de elemente) realizează produsul elementelor listei. Funcţia SUMIF (camp de evaluat,criteriu,camp de însumat) determină

însumarea elementelor unei liste numai dacă acestea îndeplinesc condiţia specificată în sintaxă, unde: câmp de evaluat – reprezintă o listă de valori asupra cărora operează criteriul iar câmp de însumat este argumentul care desemnează câmpul care va fi însumat.

Funcţia AVERAGE (listă de elemente) calculează o medie a elementelor cuprinse în listă.

Funcţia COUNT (listă de elemente) numără valorile numerice dintr-un domeniu. De exemplu, dacă un domeniu conţine câteva celule cu text si alte celule cu numere, se poate afla câte numere sunt în grupul respectiv.

Funcţia COUNTA (listă de elemente) numără toate celulele din grup care nu sunt goale. De exemplu, dacă un grup cuprinde câteva celule cu text si alte celule cu numere, se poate afla câte celule din grup conţin text.

Funcţia IF (criteriu, rezultat_adevarat, rezultat_fals) returnează rezultat_adevarat dacă criteriul evaluat este îndeplinit sau rezultat_fals dacă criteriul evaluat nu este îndeplinit. În locul argumentului rezultat_adevărat sau fals pot fi imbricate alte structuri condiţionale IF, generându-se potrivit criteriilor specificate ulterior o substituire „în cascadă”.

Fie exemplul, =IF(A3>=100,A3*2,A2*2), dacă A3 este mai mare sau egal cu 100, este folosită formula A3*2, dacă A3 este mai mică de 100, este folosită formula A2*2.

Funcţia MAX (listă de elemente) redă valoarea maximă dintre elementele listei.

Funcţia MIN (listă de elemente) redă valoarea minimă dintre elementele listei

Funcţiile de extragere a datelor din tabele sunt: VLOOKUP, HLOOKUP, INDEX, MATCH.

Excel oferă două funcţii de căutare în tabele, pe orizontală (HLOOKUP) si pe verticală (VLOOKUP). HLOOKUP realizează căutare unei valori cheie pe primul rând si poate returna oricare din valorile de pe coloana astfel identificată. VLOOKUP realizează căutarea unei valori pe prima coloană a unui tabel si poate returna oricare rezultat de pe rândul identificat . Argumentele acestor funcţii sunt similare si se introduc în următoarea ordine: · Valoarea cheie de căutat pe primul rând (HLOOOKUP) sau prima coloană (VLOOKUP); · Domeniul continuu de celule (tabelul) pe care se realizează căutarea; · Numărul coloanei (VLOOKUP) sau rândului (HLOOKUP) de pe care se preia rezultatul; · O valoare logică opţională ce indică dacă se acceptă aproximarea valorii cheie căutate.

Funcţia INDEX este o altă funcţie utilă în extragerea de date din tabele. Dacă VLOOKUP si HLOOKUP extrag date în funcţie de o condiţie (existenţa unei valori cheie), INDEX extrage o valoare după poziţia sa în tabel. Argumentele sale sunt, în ordine: · Domeniul de celule din care se extrage valoarea; · Numărul rândului;

52

· Numărul coloanei. Funcţia MATCH este similară cu VLOOKUP si HLOOKUP dar informaţia

pe care o oferă nu e extrasă dintr-o celulă, ci e poziţia în tabel a valorii cheie căutate. Argumentele sale sunt:

· Valoarea cheie de căutat; · Domeniul (tabelul) în care se caută; · Tipul căutării, cu valorile posibile:

o 0 – se va realiza căutarea exactă a primei apariţii a valorii cheie, indiferent de ordinea în care se află tabelul; în acest caz sunt posibile si căutări de siruri de caractere ce folosesc caracterele generice * si ?; o 1 – se va realiza căutare aproximativă a valorii celei mai apropiate dar mai mici decât valoarea cheie; tabelul trebuie să fie ordonat crescător după coloana pe care se caută; o -1 – se va realiza căutare aproximativă a valorii celei mai apropiate dar mai mari decât valoarea cheie; tabelul trebuie să fie ordonat descrescător după coloana pe care se caută.

Funcţii de extragere a datelor din text Pentru exemplificare, considerăm că o celulă ce a primit numele Persoana,

conţine textul " Popescu Maria" (cu trei spaţii la început). Funcţiile de extragere a textelor vor returna valori precum:

· =LEFT(Persoana,10) va returna " Popescu", sir alcătuit din primele 10 caractere (3 spaţii plus numele de 7 caractere); deci, funcţia returnează numărul de caractere indicat de al doilea argument, de la stânga valorii; · =RIGHT(Persoana,5) va returna "Maria"; funcţia returnează numărul de caractere indicat de al doilea argument, extrase de la dreapta valorii; · =MID(Persoana,4,7) va returna "Popescu", sir extras începând cu poziţia 4 (al doilea argument), cu lungimea de 7 (al treilea argument); funcţia returnează un număr de caractere succesive din mijlocul valorii, indicându-se poziţia de început si numărul dorit de caractere; · =TRIM(Persoana) va returna "Popescu Maria"; funcţia elimină din valoare toate spaţiile, lăsând doar câte un spaţiu între cuvinte; în acest caz s-au eliminat cele 3 spaţii ini ţiale; · =LEN(Persoana) va returna 16, lungimea argumentului de tip text; · =FIND("a",Persoana,14) va returna 16, poziţia primei apariţii a literei "a" în valoarea celulei Persoana, căutarea începând de pe poziţia 14; funcţia este case-sensitive; · =SEARCH("p",Persoana,1) va returna 4, poziţia primei apariţii a literei "p" sau "P" în valoarea celulei Persoana, căutarea începând de pe poziţia 1; diferenţele faţă de FIND este că în acest caz căutarea e case-sensitive si poate folosi caracterele generice * si ? în primul argument; · =UPPER(Persoana) va returna " POPESCU MARIA", valoare obţinută prin convertirea tuturor caracterelor în majuscule; · =LOWER(Persoana) va returna "...popescu maria", valoare obţinută prin convertirea tuturor caracterelor în minuscule;

53

2.3.3.5. Gestionarea graficelor în Excel Graficele Excel sunt instrumente puternice folosite în suportul decizional bazat

pe calcul tabelar. Tehnologia OLE (Object Linking and Embedding) permite inserarea unei largi game de obiecte în documente create sub Windows. Graficele Excel sunt astfel de obiecte, a căror utilitate nu se reduce la reprezentarea datelor dintr-o foaie de lucru, ci se extinde la posibilitatea integrării lor în diverse tipuri de documente care suportă tehnologia OLE (de exemplu, documentele create cu pachetul de aplicaţii Mircosoft Office). Aplicaţiile care suportă OLE oferă o comandă de tipul Insert Object, a cărei efect este afişarea unei liste cu tipurile de obiecte care se pot insera (imagini, grafice, organigrame, clipuri video etc.). Aceste obiecte pot să existe deja pe disc, sub formă de fişiere, sau pot să fie create direct în document. Graficele Excel (Microsoft Excel Chart), alături de imagini şi ecuaţii, sunt tipurile de obiecte cel mai des folosite la inserări OLE, de aceea utilitatea lor se extinde dincolo de calculul tabelar (crearea de grafice Excel în documente Word sau PowerPoint este o operaţie foarte frecventă24).

Graficele Excel pot asigura reprezentarea grafică, de expresivitate mărită, a

datelor din tabele şi foi de lucru. Graficele pot să apară direct în cadrul foilor de lucru Excel, sau pot fi create în scopul integrării lor în documente de complexitate mărită (Word, Powerpoint, PDF), folosind tehnologii precum OLE (operaţia Insert Object din Word, Powerpoint etc.) sau Clipboard (Cut, Copy, Paste).

2.3.3.6. Analiza datelor25 Analiza datelor în Excel se realizează prin intermediul instrumentelor goal

seek, data tables, a scenariilor şi a instrumentului solver, opţiuni aflate în pagina Data.

Goal Seek Goal Seek, în esenţă, oferă soluţia unei ecuaţii de gradul întâi cu o necunoscută.

În continuare se va considera ecuaţia de gradul întâi de forma X*A=B. Goal seek nu poate fi folosit decât în cazul în care există o celulă care conţine o formulă. În general problemele care se pot rezolva cu Goal Seek se formulează astfel: „care ar trebui să fie valoarea lui X pentru ca rezultatul B al ecuaţiei să fie o valoare dată”.

2.3.3.7. Afişarea şi tipărirea datelor Vizualizarea diverselor păr ţi ale unei foi de lucru în acelaşi timp se

realizează prin scindarea unei foi de lucru. Pentru a vizualiza şi a defila independent diverse părţi ale unei foi de lucru, se poate scinda o foaie de lucru orizontal sau vertical în panouri separate. Aceasta permite vizualizarea unor părţi diferite ale aceleiaşi foi de lucru şi poate fi folositoare, de exemplu, când se doreşte lipirea datelor între diferite părţi ale unei foi de lucru foarte mari. Se realizează cu ajutorul opţiunii Split din zona de comenzi Window, fila View.

Păstrarea etichetelor sau datelor vizibile. Pentru a păstra etichetele de rânduri şi coloane sau alte date vizibile atâta timp cât defilează o foaie, se pot „îngheţa” rândurile de sus şi/sau coloanele din stânga. Rândurile şi coloanele 24 Există şi o soluţie alternativă, obiectele de tip Microsoft Graph, cu o funcţionalitate redusă 25 Exemplele prezentate în această secţiune sunt adaptate după Parsons J.J et all., New Perspectives on Microsoft Excel 2007 - Comprehensive, Thompson Course Technology, 2008

54

îngheţate nu defilează şi rămân vizibile atâta timp cât defilează restul foii de lucru. Etichetele din primul rând rămân fixe atâta timp cât defilează vertical restul foii de lucru. Operaţia de îngheţare se realizează prin opţiunea Freeze Panes din zona de comenzi Windows, fila View.

Observaţie. Nu se poate scinda o foaie de lucru şi îngheţa părţi ale acesteia în acelaşi timp.

2.3.3.8. Utilizarea macrocomenzilor în Microsoft Excel Macrourile sunt combinaţii de comenzi elementare Excel care contribuie la

realizarea unor operaţiuni mai complexe, cu caracter repetitiv. Se recomandă să fie memorate în acele fişiere în care se folosesc cel mai frecvent. Macrocomenzile cu aplicabilitate mai generală sau larg utilizate, pot fi stocate în fişiere speciale care se deschid odată cu mediul Excel26. Dacă nivelul de securitate sau programul antivirus o permite, macrourile pot fi lansate în execuţie prin intermediul unor combinaţii de taste, prin acţionarea unor butoane din cadrul unor formulare sau palete de componente, cu ajutorul opţiunii Macros..., sau din editorul Visual Basic. Macrourile pot fi realizate asistat, codul VBA fiind generat automat de Excel; sau de către utilizator, prin înscrierea comenzilor direct în editorul VBA, sau prin modificarea unui cod generat. Gestiunea macrocomenzilor se realizează cu ajutorul opţiunilor din meniul Tools/Macro.

Exemple de întrebări gril ă

1.Functia NOW() returneză în EXCEL: a. data si ora curenta b. secundele c. minutele si secundele Răspuns corect a 2.Ce se va afişa în celula F8 după copierea funcţiei din F7?

D E F 7 10 10 =IF(E7+$D$

7<35, “Da”, “Nu”)

8 20 20 9 30 30

a) Da; b) VALUE; c) Nu.

Răspuns corect a

3.Care dintre enunţurile de mai jos sunt adevărate în EXCEL?

26 Nu recomandăm acest lucru pentru calculatoarele la care lucrează mai multe persoane (ex. şcoli, facultăţi etc.)

55

a) operatorii unei formule pot fi aritmetici, de comparaţie, de referire, de spatiu şi de index;

b) formulele conţin valori şi operatori şi sunt precedat de semnul =. c) formulele conţin numai operatori; Răspuns corect b

4.Care dintre următoarele formule sau funcţii sunt incorecte? a) =C4:C24; b) =B4/$B$3; c) =SUM(valoare 1/IF(B3>B4,2,3); d) SUM (valoare).

5.Cum se va specifica în celula D5 condiţia de filtrare (interogare)? “localitatea sa nu fie Iaşi”? 4 Localitate (Coloana C) Localiate (Coloana

D) 5 Iasi 6 Bacau .... ...

a) C5<>Iaşi b) Bacău c) <>Iaşi

Bibliografie modul

Colectivul catedrei de informatică economică, Birotică, Editura Risoprint, ISBN 973-656-649-8, 2004

Dănăiaţă D., C. Margea, Mogoşanu D, EXCEL 2000, Aplicaţii economice rezolvate pas cu pas, Editura Mirton, Timişoara, 2001

Lacurezeanu R., Mocean L., Birotică, Editura Risoprint, 2003

Thompson Course Technology, 2008

Parsons J.J et all., New Perspectives on Microsoft Excel 2007 - Comprehensive, *** Microsoft Office XP, Step by Step, Microsoft, 2001

56

MODULUL III 2.4. Microsoft PowerPoint, un instrument de gestiune a prezentărilor

Scopul principal al programului PowerPoint este de a ajuta utilizatorul la

crearea, editarea şi proiectarea prezentărilor. Pentru aceasta programul PowerPoint pune la dispoziţia utilizatorului o mare diversitate de şabloane predefinite, pentru a se putea genera prezentări cu un aspect plăcut, fără a fi nevoie de o preocupare continuă asupra elementelor ce ţin de design, formatare, detalii privind culorile.

Concepte de bază O prezentare reprezintă un set de ecrane, numite si pagini sau diapozitive,

slides, care pot fi prezentate unor persoane sau pe internet. Termenul de prezentare se referă la o întreagă colecţie de diapozitive sau

pagini, în timp ce termenul de diapozitiv se referă la un ecran individual din cadrul prezentării.

Diapozitivele PowerPoint pot conţine mai multe tipuri de informaţii, cum ar fi: • Date inserate în programul PowerPoint, inclusiv text, digrame,

grafice; • Documente Word; • Date direct de pe internet, inclusiv pagini web; • Foi de lucru Excel; • Conţinut multimedia cum ar fi fişiere video şi audio; • Imagini grafice.

Aproape întotdeauna, o nouă prezentare începe la fel: se lansează programul

PowerPoint şi se selectează un şablon sau se aplică o machetă diapozitivelor. Selectarea unui şablon are loc întocmai ca şi alegerea unui şablon în Word.

Macheta reprezintă un design al diapozitivului cadru, care defineşte conţinutul diapozitivului respectiv. Macheta conţine legături predefinite care indică unde vor apare imaginile şi textul în cadrul diapozitivelor la care se aplică macheta în cauză. Programul PowerPoint conţine o serie de machete predefinite, dar fiecare utilizator îşi poate defini propriile machete de lucru.

Lansarea în execuţie a aplicaţiei Microsoft PowerPoint se poate face în mai multe feluri, dintre care le amintim pe cele mai frecvent utilizate:

1. Start-Programs-Microsoft Office-Microsoft PowerPoint 2007. 2. Se execută dublu clic pe pictograma asociată lui Microsoft

PowerPoint situată pe desktop. 3. Se lansează în execuţie orice prezentare existentă, fapt ce va

duce implicit la deschiderea programului PowerPoint. Un prim pas în această incursiune îl constituie prezentarea mediul Microsoft

Power Point, cu precizarea că acesta este construit pe acelaşi principiu de funcţionare ca aplicaţiile Microsoft Word şi Microsoft Excel. Elementele componente ale mediului Microsoft Power Point sunt:

1. bara de titlu unde apare atât numele aplicaţiei cât şi numele prezentării curente;

2. banda sau Ribbon-ul specific aplicaţiilor Microsoft Office 2007;

57

3. zona de lucru, specifică aplicaţiei Microsoft Power Point; 4. bara de stare care păstrează structura standard a aplicaţiilor

Microsoft Word, respectiv Microsoft Excel. Asistentul AutoContent Wizard din versiunile anterioare ale programului

PowerPoint nu mai este disponibil în versiunea PowerPoint 2007. Crearea, salvarea şi deschiderea unei prezentări O prezentare creată cu ajutorul aplicaţiei Microsoft PowerPoint 2007 este un

fişier cu extensia .pptx sau ppsx. Pentru a crea o prezentare nouă se efectuează clic pe butonul Office aflat în colţul stânga-sus se alege opţiunea New.

Prezentarea de tip BlankPresentation, se creează efectuând următorii paşi: 1. de la butonul Office aflat în conţul stânga-sus, se selectează

submeniul New, apoi opţiunea Blank Document; 2. se defineşte de către utilizator stilul slide-ului; 3. se concepe pas cu pas prezentarea.

Prezentarea de tip Template, se creează efectuând următorii paşi: 1. de la butonul Office aflat în conţul stânga-sus, se selectează

submeniul New, apoi opţiunea Installed Templates; 2. se defineşte de către utilizator stilul slide-ului; 3. se concepe pas cu pas prezentarea.

O prezentare nouă, bazata pe una existentă, se creează efectuând următorii paşi: 1. de la butonul Office aflat în conţul stânga-sus, se selectează

submeniul New, apoi opţiunea New From Existing; 2. se defineşte de către utilizator stilul slide-ului; 3. se concepe pas cu pas prezentarea.

Dacă se alege o prezentare şablon, programul PowerPoint o încarcă şi creează

prezentarea. Deşi şablonul este de multe ori un model fără date, multe şabloane PowerPoint

sunt livrate cu prezentarea completă `în jurul lor. PowerPoint pune la dispoziţie o multitudine de diapozitive care se pot utiliza şi modifica în funcţie de specificul cerut.

Salvarea fişierelor care conţin oricare din tipurile de prezentări descrise mai

sus, presupune realizarea următorii paşi: 1. se selectează de la butonul Office opţiunea Save pentru a da un

nume fişierului nou creat ; 2. în fereastra Save As se selectează directorul, se scrie numele şi

se stabileşte extensia fişierului nou creat astfel. În secţiunea Save as type a ferestrei Save, se pot selecta:

1. Presentation (*.pptx) în cazul, în care fişierul salvat astfel va fi deschis din Power Point şi după aceea va fi lansat în prezentare.

2. PowerPoint Show (*.ppsx) în cazul în care fişierul printr-un dublu click va fi deschis direct în modul prezentare fără a mai fi nevoie de lansarea aplicaţiei PowerPoint.

58

În cazul în care nu se precizează explicit numele fişierului nou creat acesta va fi salvat cu numele pe care aplicaţia PowerPoint îl dă implicit fişierelor, şi anume Presentation1, dacă suntem în prima sesiune de lucru.

Deschiderea unei prezentări se realizează alegând de la butonul Office, opţiunea Open, acţiune ce generează apariţia pe ecran a unei ferestre de dialog cu acelaşi nume. Fereastra de dialog, Open permite căutarea, selectarea şi activarea butonului Open, existent pe suprafaţă acesteia, acţiune ce va permite deschiderea prezentării.

Moduri de vizualizare a prezentărilor Deschiderea aplicaţiei PowerPoint atrage după sine vizualizarea prezentărilor în

mai multe moduri, şi anume: 1) Normal reprezintă vizualizarea slide cu slide, folosită în timpul creării

unei prezentări. Acest mod de vizualizare este implicit activat la lansarea în execuţie a aplicaţiei PowerPoint. Acest mod de vizualizare este recomandat pentru editarea conţinutului unui diapozitiv.

2) Slide Sorter permite vizualizare în miniatură a slide-urilor prezentării active în scopul de a putea fi reorganizate şi reordonarte. În acest mod de vizualizare nu se poate edita text, se poate doar schimba ordinea slide-urilor (cursorul “|” între slide-uri), se pot şterge slide-uri (slide-ul activ se şterge cu activarea tastei Delete, iar faptul că este activ se evidenţiază printr-un contur negru), se pot adăuga altele noi (în locul în care este poziţionat cursorul) şi se pot adăuga şi edita efectele de tranziţie a slide-urilor unei prezentări, asigurând o privire generală a prezentării.

3) Slide Show permite derularea de la început până la sfârşit a unei prezentări. În acest mod de vizualizare slide-urile se derulează pe ecran, în mod prezentare, vizualizând toate efectele grafice şi de animaţie stabilite în timpul creării unei prezentări. La terminarea prezentării ultimul ecran va fi negru sau se va trece automat în ultimul mod de vizualizare folosit înainte de lansarea Show-ului. Dacă ultimul ecran apare negru atunci se iese din acest mod de vizualizare cu tasta ESC. Modul Slide Show poate fi pornit şi de la tasta F5.

4) Notes Pages permite vizualizare slide cu slide cu o zonă care permite adăugarea de notiţe necesare vorbitorului sau auditoriului. Pe ecran apare slide-ul în miniatură, iar sub el o zonă albă în care se va adăuga textul explicativ ce însoţeşte slide-ul. Pe slide nu se poate edita, în acest mod de vizualizare.

5) Outline permite vizualizarea atât a textului cât şi a slide-ul corespunzător acestuia dar, în miniatură.

Crearea de noi slide-uri Construirea unei prezentări, indiferent de tipul ales de utilizator, se reduce în

principiu la crearea de noi slide-uri. Crearea de noi slide-uri se realizează selectând din fila Home opţiunea New Slide, acţiune ce va genera apariţia unui meniu din care se pot alege diverse tipuri de slide-uri. Acest meniu conţine stiluri predefinite(layout) sau machete de slide-uri pe care utilizatorul le poate utiliza aşa cum sunt sau poate să le adapteze după dorinţele sale.

Macheta sau stilul (layout) unui slide este aranjamentul constituit din texte, imagini grafice şi alte obiecte. Aceste obiecte poartă denumirea de marcaje de rezervare (placeholders).

59

Acţiunea de selectare a machetei unui slide este urmată de cea de alegere a culorilor, fonturilor, imaginilor grafice pentru fundal. Toate aceste componente fac parte dintr-o colecţie de obiecte numite şabloane de proiect (design templates).

Dacă unele dintre elementele ce trebuie incluse în diapozitive au fost create în WORD sau EXCEL, nu se refac, ci se inserează în Power Point folosind Clipboard-ul.

Definirea efectelor de animaţie ale elemetelor unui slide şi a efectelor de tranzi ţie a slide-urilor

Pasul următor după crearea unui slide din cadrul unei prezentări constă în definirea efectului de animaţie atât pentru fiecare slide în parte cât şi pentru fiecare obiect din slide.

Paşii pentru definirea efectului de tranziţie a unui slide, sunt: 1. se selectează din fila Animations grupul Transition to This Slide, care

conţine efectele de tranziţie posibile; 2. se mută mouse-ul peste oricare dintre tranziţiile, pentru a avea o

previzualizare a acesteia; se poate executa clic pe săgeata cu vârful în jos din partea dreaptă a pictogramelor pentru a afişa o listă extinsă a tranziţiilor;

3. cu ajutorul butoanelor din grupul Transition to This Slide se pot aplica efecte de sunet şi se poate schimba viteza tranziţiei alegând între Slow, Medium sau Fast; pentru a aplica un sunet, se alege din cadrul casetei combinate, sunetul dorit; programul PowerPoint va reda sunetul în cauză în timp ce are loc tranziţia; se poate bifa opţiunea de redare continuă a sunetului până la apariţia unui nou sunet;

4. se poate aplica tranziţia şi setările curente asupra tuturor slide-urilor din prezentare, apăsând un clic pe butonul Apply to All;

5. trecerea la slidul următor se stabileşte din porţiunea Advance Slide şi se poate face fie la un clic de mouse, fie automat dupa trecerea unei anumite perioade de timp specificată de utilizator în minute şi secunde.

Ştergerea unui efect de tranziţie aplicat asupra unui slide se face fie alegând alt efect fie alegând opţiunea No transition din grupul Transition to This Slide.

Una din cele mai interesante caracteristici ale programului PowerPoint este

capacitatea de a anima diverse elemente din cadrul diapozitivelor, creând un efect de animaţie în timpul prezentării, dintre care putem aminti:

- titlul şi restul textului apa zburând dintr-o parte a diapozitivului;

- apar elemente grafice, iar textul devine vizibil treptat; - fiecare articol din cadrul listei apere în slide cu fiecare literă

rostogolindu-se; - paragrafele de text devin vizibile în diverse momente.

Problema principală cu animaţiile nu este că acestea nu funcţionează, ci din contră, că funcţionează prea bine. Nu este de dorit ca în timpul prezentării să se exagereze cu animaţiile, deoarece o prezentare prea încărcată va estompa mesajul transmis.

60

Lansarea în execuţie a unei prezentări Spre deosebire de un document Word sau de o foaie de calcul tabelar în Excel,

prezentarea PowerPoint este activă încă de la început, adică se poate realiza trecerea de la un diapozitiv la altul. Atunci când publicul vizualizează prezentarea, el nu doar citeşte un document sau un tabel static. Pentru a oferi audienţei toate caracteristicile înglobate într-o prezentare PowerPoint, aceasta trebuie rulată, oferind în felul acesta o prezentere de diapozitive.

Rularea unei prezentări reprezintă actul de a arăta publicului o prezentare PowerPoint, care trece de la un diapozitiv la altul, afişând toate efectele de animaţie şi tranziţie înglobate în prezentare.

Crearea slide-ului master Slide-ul master se foloseşte pentru a realiza schimbări globale asupra tuturor

slide-urilor din prezentare. De exemplu, dacă se vrea inserarea unei imagini care să apară pe toate slide-urile sau schimbarea unui font în toate slide-urile, toate acestea se pot realiza cu ajutorul slide-ului master.

Pentru a accesa slide-ul master, se alege fila View, grupul Presentations Views şi de aici butonul Slide Master.

Modificările care se fac asupra slide-ului master, se efectuează întocmai ca şi modificările asupra oricărui alt slide.

Atunci când se fac schimbări în slide-ul master, schimbările făcute asupra fiecărui slide individual se păstrează, modificându-se doar elementele şablon. Un slide master este automat adăugat la o prezentare, atunci când se aplică un anumit design existent.

Tipărirea unei prezentări Tipărirea unei prezentări sau a unor slide-uri ale acesteia se face alegând de la

butonul Office opţiunea Print, acţiune ce va genera apariţia pe ecran a ferestrei de dialog cu acelaşi nume. Putem alege dacă vream să tipărim slide-urile sau numai notele aferente. Din cadrul opţiunii Handouts putem organiza tipărirea mai multor slide-uri pe o singură pagină. Pe o pagină se pot lista maxim 9 slide-uri. În cazul în care se doreşte să se tipărească slide-urile în alb-negru se selectează opţiunea Pure black and white, a zonei Color.

Exemple de întrebări gril ă: 1. De la butonul New Slide : a. se deschide o nouă prezentare PowerPoint b. se inserează un nou slide în prezentarea curentă c. se aplică un background slide-ului curent 2. Printre modurile de vizualizare a unei prezentări se regăseşte: a. Slide Sorter b. Master Slide

61

c. New Slide 3. Pentru realizarea unui Slide Master se alege: a. New Slide b. Master Slide c. Format Background

62

2.5. Elemente de comunicare pe internet: Microsoft Outlook, Microsoft

Publisher

Prezentarea programului Outlook Programul Microsoft Outlook conţine un asortiment imens de caracteristici,

datorită numărului mare de sarcini pe care le îndeplineşte. Programul Outlook poate deveni secretara virtuală, amintind utilizatorului de întruniri, luând note sau înmânând cărţi de vizită electronice.

Câteva din sarcinile care se pot îndeplini cu ajutorul programului Outlook: Expedierea şi primirea mesajelor de e-mail; Înregistrarea datelor de contact, atât de serviciu cât şi personale; Organizarea calendarului; Planificarea şedinţelor; Urmărirea priorităţilor din listele cu ceea ce trebuie efectuat (To do

list); Scrierea unor note.

În ciuda denumirilor similare, Outlook nu este acelaşi lucru cu Outlook Expess. Outlook Expres este un program livrat împreună cu sistemul de operare Windows şi nu conţine planificările şi o serie de alte caracteristici din Outlook.

În sistemul de operare Windows Vista, denumirea de Outlook Express a fost transformată în Windows Mail.

Spre deosebire de celelalte programe din pachetul Microsoft Office, Outlook 2007 nu are bara universală sub forma unei benzi, acel Ribbon. Programul Outlook are probabil interfaţa cea mai puţin schimbată. Totuşi în unele părţi ale programului apare o bandă, de exemplu atunci când se creează un nou mesaj e-mail.

63

Fereastra Outlook 2007

Căutarea datelor în cadrul programului Outlook 2007 a fost mult îmbunătăţită,

oferind capacităţi rapide şi eficiente de căutare după cuvinte cheie. Pe lângă acestea, programul Outlook include şi componentă de citire a RSS-

urilor, astfel se asigură interoperabilitatea cu ştirile din siturile web. RSS sau Really Simple Syndication, reprezintă procesul de abonare la siturile

web care acceptă fluxuri RSS. Odată realizate setarile aferente în programul Outlook, actualizările din situl respectiv vor apare în cadrul ferestrei RSS.

În majoritatea situaţiilor, programul Outlook se deschide în Outlook Today (Outlook astăzi). Outlook today este definit într-un dosar, un folder din cadrul programului Outlook şi afişează o vedere generală a mesajelor, a activităţilor de efectuat şi a întrunirilor din perioada de timp respectivă.

În cazul în care ziua curentă este o sărbătoare, Outlook Today va anunţa acest lucru. Se pot realiza modificări sau adăugări a unor evenimente cum ar fi zile de naştere.

Programul Outlook stochează mesajele de e-mail şi celelalte tipuri de date într-o serie de dosare. Aceste dosare se comportă foarte asemănător celor din Windows Explorer, astfel încât se pot muta diverse obiecte în cadrul dosarelor, se pot crea dosare noi sau se pot efectua ştergeri. Dosarele din Outlook apar pe latura din stânga a ecranului Outlook. De exemplu, daca se apasă un click pe butonul Mail (corespondenţă) din colţul stânga jos al ecranului, pe panoul din stânga va apare dosarul Inbox şi lista cu celelalte dosare legate de corespondenţa electronică.

64

Pentru a afla amplasarea fişierelor Outlook, se alege File – Data File Management şi se alege opţiunea Data Files. Aceste date se pot copia pentru siguranţă într-o alta locaţie (backup), se pot comprima sau se pot parola.

În zona Favorite Folder din panoul din stânga se află un grup special de dosare care la fel poate fi personalizat în funcţie de preferinţe. Aici sunt referite dosarele care sunt accesate cel mai des. Pentru a adăuga un dosar la Favorites, se apasă clic-dreapta pe el şi se alege din meniul contextual opţiunea Add to Favorite Folders.

Outlook Today, aşa cum spuneam afişează calendarul şi activităţile (task) pe ziua curentă, aşa cum se poate vedea şi în figura de mai sus . Pe măsură ce aceste activităţi sunt realizate ele pot fi tăiate de pe listă cu un simplu clic, bifând în căsuţa checkbox aferentă. Dacă se vrea afişarea detaliilor despre un eveniment este suficient sa se apese un clic pe el şi se vor deschide toate detaliile asociate.

Dacă programul Outlook nu se deschide direct în Outlook Today, putem schimba acest lucru din Tools – Options, de unde alegem tabul Other şi apoi butonul Advanced Options. Prima opţiune Startup in this folder şi de la butonul Browse putem alege care să fie directorul implicit.

Configurarea programului Outlook Pentru a modifica opţiunile aferente programului Outlook, se alege Tools –

Options. Este afişată pagina Preferences cu o serie de opţiuni posibile pentru diversele caracteristici ale programului Outlook.

Dat fiindcă opţiunile Outlook nu sunt vizualizate prea frecvent după ce programul Outlook este adaptat fiecărui utilizator în parte, acesta uită ce opţiuni mai are la dispoziţie. Este recomandat revenirea din când în când la aceste opţiuni, deoarece s-ar putea să se găsească o opţiune, acum utilă, dar care la început, când s-a făcut configurarea programului, nu a părut prea interesantă.

Tot aici se poate seta modul cum Outlook va trata mesajele e-mail nesolicitate (Junk e-mail).

În secţiunea Calendar din pagina Preferences se pot seta intervalele de timp alocate implicit pentru întâlniri. Acestea sunt prestabilite la 15 minute, dar utilizatorul poate modifica acest interval de timp.

În cazul în care se lucrează pe un laptop şi se călătoreşte mult, programul Outlook permite schimbarea fusului orar fără a schimba ceasul sistemului. În acest fel se poate ajunge la timp la întâlnirile programate.

Relativ la Contacte, Outlook pune numele persoanelor aranjate alfabetic după prenume, caracteristică care poate fi schimbată din setările programului. Totodată se poate alege ca Outlook să anunţe utilizatorul în cazul în care încearcă să introducă de două ori acelaşi contact, bifând opţiunea Check for Duplicate Contacts.

O altă opţiune importantă ar fi relativ la formatul mesajelor e-mail. Mail Format permite modificarea formatului mesajelor care se trimit. Programul Outlook poate crea mesaje e-mail bine formatate şi în culori, dar pentru a expedia un astfel de mesaj, Outlook îl converteşte în format HTML (acelaşi format folosit şi în paginile web). Nu toate sistemele de e-mail sunt configurate pentru a primi mesaje de tip HTML. În unele cazuri este util a se formata mesajele folosind opţiunea Plain Text (text simplu) pentru a asigura compatibilitate totală cu orice sistem de e-mail.

Se poate adăuga ca fond o textură sau o imagine şi se poate specifica un font implicit pentru mesajele de e-mail de la butonul Stationary and Fonts şi se pot seta o serie de elemente decorative care să fie utilizate în cadrul e-mail-ului.

65

Semnăturile (signature) permit ataşarea unei informaţii în partea de jos a e-mail-ului. Aceste semnături conţin de multe ori date de identificare a expeditorului şi pot fi reprezentate atât de text cât şi de legături (linkuri) sau pictograme. Implicit semnătura se va ataşa la orice mesaj se creează. Dacă dorim să folosim semnătura doar ocazional şi numai la anumite mesaje, vom modifica la Signature for new messages cu <None>.

Gestionarea serviciului de poştă electronică Se pot configura mai multe conturi de e-mail In cadrul programului Outlook şi

se pot dirija toate mesajele spre un singur dosar Inbox dacă se doreşte, sau spre dosare diferite în funcţie de regulile care se vor specifica.

Comunicare cu ajutorul poştei electronice Vom prezenta în continuare diverse acţiuni care se pot realiza cu ajutorul poştei

electronice. Creare şi transmitere mesaj :

1. La selecţia opţiunii New de pe bara de instrumente de lucru apare New Mail Message. 2. Introducem numele destinatarilor în căsuţele To şi Cc ( pentru copie a mesajului ). Pentru selectarea acestor nume dintr-o listă de utilizatori facem clic pe butonul To sau Cc. 3. În câmpul Subject tastăm subiectul mesajului. 4. În câmpul Text edităm mesajul. 5. Efectuăm clic pe Send.

Citirea unui mesaj :

1. Efectuăm clic pe Inbox. 2. Din lista de mesaje alegem mesajul pe care dorim să-l citim şi facem un clic cu mouse-ul pe el. Dacă vrem să răspundem la un mesaj primit : 1. Deschidem mesajul la care vrem să răspundem. 2. Pentru a răspunde numai la expeditor, apăsăm pe Reply în meniul Actions. Pentru a răspunde la toţi utilizatorii apăsăm pe Reply to All în acelaşi meniu Actions sau pe bara de instrumente de lucru.

Forward-area (transmiterea unui mesaj primit spre alţi utilizatori) unui

mesaj : 1. Efectuăm clic pe Inbox. 2. Selectăm mesajul pe care vrem să-l transmitem 3. Efectuăm clic pe Forward în meniul Actions sau pe bara de instrumente. 4. Completăm în câmpurile To şi Cc numele destinatarilor. 5. Dacă transmitem mai multe mesaje, completăm subiectele în câmpul Subject. 6. Efectuăm clic pe Send.

Retransmiterea unui mesaj :

66

1. Din bara de meniu selectăm Outlook Today şi apoi de pe tab-urile orizontale selectăm Outbox pentru a vizualiza mesajele trimise. 2. Efectuăm clic pe Sent Items. 3. Deschidem mesajul pe care vrem să-l retransmitem. 4. Din meniul Actions efectuăm clic pe Resend This Message.

Mutarea unui mesaj:

1. Efectuăm clic pe Inbox 2. Selectăm mesajul pe care dorim să-l mutăm. 3 Clic Move to Folder şi apoi facem clic pe numele folderului în care vrem să mutăm mesajul. 4. Alegem folderul unde dorim să mutăm mesajul.

Copierea unui mesaj :

1. Efectuăm clic pe Inbox. 2. Selectăm mesajul pe care dorim să-l copiem. 3. Din meniul Edit selectăm comanda Copy. 4. Dacă dorim să plasăm copia într-un alt folder, facem clic pe folderul dorit. 5. Din meniul Edit facem clic pe Paste.

Salvarea unui mesaj neterminat :

1. Efectuăm clic pe mesaj 2. Din meniul File, efectuăm clic pe Save. Mesajul este salvat în Inbox dar nu este transmis.

Ştergerea unui mesaj :

1. Efectuăm clic pe Inbox. 2. Selectăm mesajul pe care dorim să-l ştergem. 3. Efectuăm clic Delete din meniul Edit.

Putem fi avertizaţi când mesajul a fost livrat la destinatar sau când am primit un

mesaj nou. Pentru a obţine o notificare când mesajul a fost transmis, de la meniul Tools alegem Options şi apoi selectăm Mail Delivery; selectăm Hang up when finished sending, receiving or updating.

Crearea şi personalizarea publicaţiilor cu Publisher 2007

Publisher 2007 permite crearea şi personalizarea publicaţiilor şi materialelor de marketing pornind de la buletine informative, broşuri, fluturaşi şi vederi până la site-uri Web sau formate de poştă electronică, fiind un instrument excelent pentru construirea mărcii unei firme sau pentru realizarea campaniilor de marketing.

Publisher 2007 este proiectat pentru a crea cu uşurinţă publicaţii grafice cu aspect profesionist. Deşi multe dintre acestea se pot crea şi în Word, Publisher are avantajul de a avea zeci de şabloane pentru fiecare tip de publicaţie şi de a asista şi automatiza proiectarea, fiind instrumentul potrivit pentru a crea buletine de ştiri, cataloage, felicitări, materiale de marketing (cărţi de vizită, broşuri, etichete), postere, bannere, publicaţii imprimate în scop comercial.

67

Utilizând Outlook 2007 cu Business Contact Manager şi Publisher 2007 se pot identifica şi administra activităţile din campaniile de marketing, inclusiv alcătuirea de liste pentru expedierea mesajelor electronice, distribuirea materialelor şi evaluarea rezultatelor.

Mediul de lucru Publisher La pornirea Publisher 2007, programul oferă posibilitatea alegerii tipului de

publicaţie ce urmează a fi creat sau se poate deschide o publicaţie recentă.

După alegerea publicaţiei se intră în mediul de lucru Publisher alegând unul dintre şabloanele disponibile sau creând unul nou. Mediul de lucru cuprinde Bara de instrumente standard ce include butoane pentru crearea unui document nou, deschiderea şi imprimarea publicaţiilor, copiere şi lipire.

68

Rigla verticală şi orizontală permite alinierea cu precizie a obiectelor pe o pagină, pe bara de stare fiind afişate coordonatele şi dimensiunile obiectelor selectate. Bara de instrumente obiecte permite inserarea de casete text, tabele, Word Art, imagini sau semne de carte .

În panoul de activităţi se selectează activităţile care se doresc a se efectua, de la căutări, la formatarea publicaţiilor, şi până la îmbinarea corespondenţei.

Crearea căr ţilor de vizită cu Publisher 2007 Publisher 2007 facilitează crearea cărţilor de vizită utilizând şabloanele

existente. Acestea pot fi personalizate utilizând scheme de culoare şi scheme de fonturi pentru a selecta culorile şi fonturile care reflectă imaginea companiei.

Pentru a crea cărţi de vizită se alege tipul de publicaţie Business Cards şi apoi şablonul dorit pe care sunt incluse elemente ca :

• numele şi sigla companiei; • numele şi funcţia;

69

• adresa poştală; • numerele de telefon şi fax; • adresa de poştă electronică; • adresa site-ului Web.

În panoul de activităţi se alege Color Schemes pentru a aplica o schemă de culoare şi Font Schemes pentru a aplica o schemă de fonturi.

Dacă se doreşte schimbarea şablonului sau a dimensiunilor carţilor de vizită se acţionează butonul Change Template..., respectiv Change Page Size... din Business Card Options.

Pentru a introduce datele de contact pe cartea de vizită este necesară crearea

unui set de informaţii de firmă. Seturile de informaţii de firmă sunt grupuri particularizate de informaţii, despre o persoană sau o organizaţie, care se pot utiliza pentru a completa rapid spaţiile corespunzătoare din publicaţii, cum ar fi cărţi de vizită şi fluturaşi.

Pentru a crea datele informaţii de firmă, din meniul Edit se alege Business Informations... apoi se apasă butonul New.

În fereastra apărută se adaugă informaţiile de firmă: nume, funcţia, numele organizaţiei, adresa, telefonul, faxul şi adresa de e-mail. Se poate adăuga şi un motto, iar de la butonul Add Logo... se poate alege o imagine.

70

Când se crează o publicaţie, setul de informaţii de firmă care a fost utilizat cel mai recent se utilizează pentru a completa publicaţia nouă. Dacă nu s-a creat nici un set de informaţii de firmă, numele utilizatorului şi cel al organizaţiei se inserează din informaţiile furnizate la instalarea Microsoft Office.

După ce s-au introdus datele de contact se apasă butonul Save pentru a salva setul de informaţii de firmă. Pentru a actualiza informaţiile pe cartea de vizită se apasă butonul Update Publication.

Crearea site-urilor web cu Publisher 2007

Publisher permite crearea şi personalizarea site-urilor web de prezentare. Pentru a crea un site se alege tipul de publicaţie Web Sites şi se face clic pe şablonul dorit. Se selectează o schemă de culori, o schemă de fonturi şi setul de informaţii de afaceri .

Inserarea unor pagini noi se poate face din Web Site Options – Insert a page...,

sau se face clic dreapta pe butoanele şi se alege Insert Page. Pentru a nu pierde proiectarea web sau marca firmei, când se crează pagini noi se poate alege dublarea unei pagini existente. Pentru aceasta se face clic pe pagina care se doreşte a fi dublată şi se alege Insert Duplicate Page. Pentru a şterge o pagină se face clic pe ea şi se alege Delete, deasemenea există posibilitatea de a schimba ordinea paginilor acţionând butonul Move Page... şi apoi alegând noua ei poziţie.

Pentru a schimba titlul paginii se face clic pe butonul corespunzător paginii, se alege Rename şi în câmpul Page title se trece titlul.

Într-o pagină web pot exista hiperlegături spre o adresă URL, spre un alt document, spre o poziţie a documentului curent sau spre o poziţie a altui document.

71

Pentru a crea o hiperlegătură spre o adresă URL se selectează un text (sau o imagine), se face clic dreapta pe el şi din meniul contextual se alege Hyperlink.

În câmpul Address al ferestrei Insert Hyperlink se scrie adresa URL şi se apasă

butonul OK creându-se astfel o hiperlegătură spre o adresă URL. Similar, se pot crea hiperlegături atât spre paginile altor site-uri cât şi spre paginile site-ului propriu sau spre diverse documente (arhive, documente Word, fişiere mp3, etc).

Pentru a crea o hiperlegătură spre o poziţie a documentului curent trebuie creat înainte un semn de carte care să fie ţinta acelei hiperlegături. Pentru aceasta se selectează elementul care va deveni semn de carte, din meniul Insert se alege Bookmark şi se adaugă semnul de carte .

Se urmează apoi paşii pentru a crea o hiperlegătură, dar în fereastra Insert

Hyperlink se face clic pe butonul Bookmark… şi în fereastra Select Place in Document se alege semnul de carte creat anterior.

Se salvează site-ul (File – Save as – Web Page, Filtered), rezultatul fiind un fişier index.html şi un folder index_files care conţine restul fişierelor site-ului.

Pentru a publica site-ul web pe Internet este necesar un serviciu de găzduire Web. Un astfel de serviciu oferă acces la Internet şi spaţiu de stocare a datelor pe server.

Exemple de întrebări gril ă: 1. Gestiunea contactelor în Outlook se poate realiza din: a. contacts b. notes

72

c. mail merge 2. În dosarul Inbox din Outlook se pot vizualiza: a. mesajele e-mail primate b. mesajele 3-mail şterse c. task-urile 3. Într-o pagină web: a. nu pot exista hiperlegături b. pot exista hiperlegături spre o adresa URL c. se poate edita un document PDF

73

2.6. Reţele de calculatoare

2.6.1. Introducere Reţelele de calculatoare au apărut ca urmare a nevoi de partajare a datelor şi a

resurselor hardware, între mai mulţi indivizi, membrii a unei firme, facultăţi etc. În fiecare firmă. facultate, instituţie, oraş, ţară, etc. existau un număr oarecare de calculatoare, fiecare lucrând independent. În vederea optimizării muncii personalului calculatoarele, au fost conectate între ele prin intermediul unor dispozitive, rezultând o reţea. Apariţia şi dezvoltarea reţelei de calculatoare în cadrul unei colectivităţi a permis:

• folosirea în comun a resurselor hardware şi software de către calculatoare acesteia;

• micşorarea costurilor ca urmare a folosirii colective a datelor şi a perifericelor;

• accesul comun la un număr mare de echipamente de stocare alternative;

• micşorarea timpilor de obţinere a informaţiilor; • apariţia şi dezvoltarea unui mediu de comunicare care se

modernizează în continuu, etc.

2.6.2. Definirea conceptelor de bază Definiţia din enciclopedia liberă Wikipedia, pentru termenul, reţea de

calculatoare este: Reţeaua de calculatore (computer network) legă între ele o mulţime mai mică

sau mai mare de calculaore, astfel încât un calculator poate accesa datele, programele şi facilităţile unui alt calculator din aceeaşi reţea.

În literatura de specialitate, reţeaua de calculatoare mai este definită, astfel: Din punct de vedere a infrastructurii: reţeaua de calculatoare este un

ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie(linie telefonică, cablu, etc.), cu scopul de a folosi în comun anumite resurse hardware(imprimante, scanner, xerox) şi software(sisteme de operare, aplicaţii, etc.).

Din punct de vedere a resurselor utilizate: reţeaua de calculatoare este un ansamblu de resurse fizice (echipamente de comunicaţie, medii de transmisie), logice(sisteme de operare, aplicaţii) şi informaţionale (biţi, date) care interacţionează între ele.

Elemente componente ale unei reţele de calculatoare sunt: 1. Calculatoarele, care în literatura de specialitate se mai numesc

noduri, host-uri sau gazde. Acestea îndeplinesc rolul de emiţător sau destinatar a informaţie. Informaţia este unitatea de bază în cadrul procesului de comunicare.

2. Transmiţătorul este un dispozitiv prin care informaţia este transformată în semnale transmisibile, respectând anumite reguli numite protocoale şi folosind mediile şi echipamentele de transmisie a informaţie.

3. Mediile de transmisie sunt mediile fizice prin intermediul căruia se poate transmite informaţia în cadrul unei reţele. Mediile de transmisie sunt în continuă dezvoltare şi deja foarte diverse, dintre care

74

amintim: cabluri metalice şi de fibră de sticlă, cabluri submarine, legături prin radio, prin intermediul sateliţilor, etc.

4. Echipamentele de comunicaţie care îndeplinesc rolul de receptor şi de redirectare a informaţiei, în cadrul unei reţele de calculatoare sunt:

• Repetor - permite legarea a două sau mai multe segmente de reţea. Un segment de reţea este limitat şi are un număr prestabilit de calculatoare în funcţie de lungimea lui; pentru orice mediu de transmisie este valabil faptul că puterea unui semnal trimis se atenuează o dată cu distanţa parcursă. De exemplu, pentru cablul UTP Cat 5 distanţa maximă admisă este de 100m, dincolo de această lungime nu se mai garantează funcţionarea corectă. Pentru a permite includerea calculatoarelor aflate la distanţe mai mari este necesară folosirea unui dispozitiv care să refacă semnalul, dispozitiv numit repetor.

• Hub-ul este un dispozitiv de reţea de nivel 1 cu mai multe porturi (intrări) necesar pentru interconectarea prin cabluri UTP a cel puţin 2 calculatoare din reţea (host-uri); semnalul recepţionat pe unul din porturi este refăcut şi transmis pe toate celelate porturi, fără discernământ. Dacă două calculatoare se decid să transmită în acelaşi timp, va apărea o coliziune în interiorul lui şi datele respective vor fi corupte; acest fapt va fi resimţit de către toate dispozitivele conectate la hub.

• Switch-ul este un dispozitiv de reţea de nivel 2; spre deosebire de hub, switch-ul sparge domeniul de coliziuni, deoarece permite comunicarea simultană a mai multor calculatoare în acelaşi timp; acesta filtrează şi expediază pachete de date între diversele segmente ale reţelei în funcţie de adresa fizică (adresa MAC); Address Resolution Protocol (ARP) este protocolul folosit pentru a face corespondenţa dintre adresa IP şi adresa MAC (adresa fizică a device-ului); când un pachet destinat unui device din reţeaua locală este primit de switch se caută în tabela ARP şi dacă adresa este găsită pachetul este trimis device-ului destinaţie.

• Router-ul este un dispozitiv, sau în unele cazuri un software instalat pe un calculator, prin care se identifică următorul punct din reţea spre care se trasmite un pachet de date în drum său, spre destinaţie. Router-ul este conectat la cel puţin două reţele (în punctul în care o reţea comunica cu cealaltă, adică în gateway). Decizia asupra direcţiei în care se transmit fiecare pachet de date se bazează pe determinarea stării reţelelor la care este conectat.

• Puntea (bridge) face legătura între reţele cu medii de transmisie diferite, de exemplu între fibra optică şi UTP.

5. Receptorul care are rolul de a transforma semnalele recepţionate în informaţie, respectând structura iniţială, formală şi informală a acesteia care va fi preluată de destinatar.

Protocolul este un ansamblu de convenţii şi reguli pe baza cărora se realizează transmiterea datelor.

În cadrul unei reţele de calculatoare o caracteristică importantă o constituie banda de frecvenţă ce reprezintă viteza de transmisie a datelor. Noţiunea de protocol în cadrul

75

reţelelor de calculatoare ocupă un loc central, fapt pentru care ne obligă să definim aceasta în cele ce urmează.

2.6.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare

Reţele de calculatoare se clasifică după următoarele criterii: 1. După tehnologia de transmisie:

• reţele cu difuzare (broadcast) un nod emite şi toate celălalte noduri ale reţelei interceptează informaţia; • reţele punct-la-punct un nod transmite informaţia spre un singur nod;

2. După aria de întindere: • reţele locale (LAN) sub 1 km; • reţele metropolitane (MAN) peste 100 km; • reţele de arie largă (WAN) între 1-100 km;

3.După topologie: • tip magistrala (bus); • tip stea (star); • tip inel (ring); • combinate;

4. După modul de realizare a legăturilor între nodurile reţelei (a tehnicii de comutare folosite):

• cu comutare de circuite este metoda clasică folosită în telefonie pentru stabilirea legăturii între doi abonaţi. Această metodă se caracterizează prin faptul că se asigură un canal de comunicaţie între fiecare două părţi. Canalul de comunicaţie (în trecut circuit fizic electric obţinut prin cabluri şi circuite electronice iar în prezent prin semnale radio) trebuie rezervat înainte începerii procesului de comunicare între părţi. Pe durata convorbirii, canalul poate fi folosit doar de către aceleaşi părţi ini ţiale, fiind deci un canal dedicat de comunicaţie. La sfârşitul convorbirii, acest canal trebuie anulat în mod explicit. • cu comutare de pachete care presupune împărţirea informaţie în pachete cărora li se ataşează date legate de originea acestora, adresa destinaţiei şi un număr de ordine pe baza căruia se va reface la destinaţie, mesajului iniţial.Transmisia pachetelor de la un nod la altul se face folosind noduri intermediare, care încearcă să determine cea mai bună rută pe baza unor algoritmi. Pe o rută fizică sunt de obicei transportate pachete care provin de la mai multe noduri şi cu adrese destinaţie diferite. Această tehnologia este folosită de Internet-ul, pentru transmiterea e-mail-urilor pe baza protocolul IP (Internet Protocol) sau alte protocoale asemănătoare. În acest context putem vorbi de tehnica comutării de pachete de lungime fixă (ATM) este o tehnică comună care ia amploare, fiind folosită pentru LAN şi WAN. Tehnica ATM suportă informaţii multimedia: voce, date alfanumerice precum şi imagini atât pe LAN cât şi WAN.

76

2.6.4. Sisteme deschise- model de reţea OSI Un sistem deschis este un sistem cu o structură standardizată public, capabil să

comunice cu orice alt sistem care se conformează aceluiaşi sistem arhitectural. Modelul de referinţă OSI (Open Systems Interconnection - Reference Model) a

fost elaborat de organizaţia International Organization for Standardization (ISO), între 1997 şi 1994. Acest model este numit şi model de interconectare a sistemelor deschise. OSI este o structură de comunicare ierarhică foarte des folosită în cadrul unei reţele. Modelul OSI este alcătuit din 7 straturi/nivele care au rolul de a transmite şi primi date. Aceste straturi sunt descrise în cele ce urmează de la ultimul nivel spre primul:

7. Aplicaţie este o aplicaţie ( FTP, HTTP) prin care se transmit şi primesc date; 6. Prezentare la acest nivel datele sunt formatate pentru a putea fi utilizate de

către aplicaţie; 5. Sesiune gestionează dialogul între aplicaţii sau utilizatori; 4. Transport oferă cel mai înalt nivel de servicii, incluzând reasamblarea

pachetelor de informaţii, multiplexare şi control de flux; 3.Reţea fixează şi dirijează fluxul de date între emiţător şi destinatar; 2.Conexiunea datelor fixează o transmisie pe baza adreselor fizice, topologiilor

reţelelor fără erori în jurul unei linii de transmisie; 1.Fizic conţine specificaţii electronice, mecanice, procedurale şi funcţionale de

transmisie. OSI este un model de arhitectură de reţea. În cele ce urmează se prezintă

exemple de protocoale folosite la fiecare nivel/strat al modelului OSI. (vezi Tabelul 6.1.)

Aplicaţie ex: HTTP, SMTP, SNMP, FTP, Telnet, SIP, SSH, NFS, RTSP, XMPP, Whois, ENRP

Prezentare ex: XDR, ASN.1, SMB, AFP, NCP

Sesiune ex: ASAP, TLS, SSH, ISO 8327 / CCITT X.225, RPC, NetBIOS, ASP, Winsock, BSD sockets

Transport ex: TCP, UDP, RTP, SCTP, SPX, ATP, IL

Reţea ex: IP, ICMP, IGMP, IPX, BGP, OSPF, RIP, IGRP, EIGRP, ARP, RARP, X.25

Legătura de date

ex: Ethernet, Token ring, HDLC, Frame relay, ISDN, ATM, 802.11 WiFi, FDDI, PPP

Fizic ex:cablu coaxial, radio, fibră optică, cablu bifilar torsadat, fire cupru

Dintre nivelele OSI precizate mai sus, utilizatorul intervine la nivelul aplicaţie.

Funcţiile principale ale nivelului aplicaţie sunt: • Transferuri de fişiere • Gestiunea fişierelor

77

• Poşta electronică • Conectarea de la distanţă • Căutarea informaţiilor • Serviciile de terminal virtual etc. Modelul OSI a stat la baza creării diverselor reţele dintre care cea mai

cunoscută este reţeaua Internet. Modelul OSI este un model orientativ, strict teoretic, realizările practice fiind mai mult sau mai puţin diferite datorită faptului că majoritatea reţelor sunt alcătuite în mod sigur din patru nivele, cum ar fi de exemplu: fizic, legatură de date, reţea şi transport. Acest lucru este posibil deoarece un nivel al modelului OSI poate să preia funcţiile îndeplinite de nivele care lipsesc.

În modelul OSI nivele fizic, legatură de date şi reţea alcătuiesc subreţeau de comunicaţie Rolul acestei subreţele este de a transfera date, de a verifica corectitudinea transmisiei şi de a dirija fluxul de date prin nodurile reţelei.

Modelul OSI continuă să fie prezentat în literatura de specialitate deoarece se pleacă de la premisa că înţelegerea modelului ISO-OSI uşurează înţelegerea oricărei arhitecturi de reţele.

Exemplu de model OSI: Modelul OSI poate fi văzut ca o ierarhie alcătuită din manager, secretară şi poştaş. Managerul transmite informaţii secretarei. Secretara editează, formatează, împachetează şi predă informaţiile primite de la manager la poştaş. Postaşul le preia şi le depozitează în trenul corespunzător adresei ataşate informaţie, pentru a fi transmise la destinaţie. La destianţie poştasul preia din tren informaţiile şi le livrează la adresa pe care o indică acestea. Secretara preia informaţiile de la poştaş şi le livrează managerului, care le citeşte. Deci, informaţia este transmisă virtual printr-un protocol de comunicare dar de fapt se creează o ierarhie de servicii pe mai multe nivele (de sus în jos) care preiau sarcinile delegate de manageri. Comunicarea reală se face la nivelu cel mai de jos, adică cel fizic, între şefi are loc un protocol virtual (HTTP).

Reţele locale (LAN) O reţea locală (Local Area Network) este un ansamblu de mijloace de

transmisie şi calculatoare care îndeplinesc atât funcţii de transmisie cât şi de prelucrarea a informaţiei. O reţea locală conectează calculatoare/noduri aflate în apropiere( în aceeaşi cameră sau la distanta de până la câţiva zeci de metri).

Structura unei reţele de calculatoare locală este: 1. calculatoare care se interconectează; 2. adaptoare de reţea(NIC-Network Interface Card); 3. mediu de comunicaţii; 4. unităţi de interconectare; 5. software de reţea.

Într-o reţea locală semnalele electrice sunt transportate cu ajutorul următoarelor tehnici de transmisie:

• banda de bază, principial este o tehnică digitală, informaţia este codificată numeric şi plasată direct pe cablu ceea ce introduce unele limitări de viteză şi de distanţă;

• banda largă, principial este o tehnică analogică, semnalul care se transmite este analogic, folosindu-se modemuri. Canale de bandă largă permit realizarea de comunicaţii integrate sau multimod (text, voce, imagini)

78

Tehnica de bandă largă diferă de cea legată de banda de bază prin aceea că, prima are capacitatea de a transporta informaţii simultane prin canal, pe acelaşi mediu, în timp ce a doua, nu.

Reţelele locale folosesc tehnologia ETHERNET sau tehnologia TOKEN RING.

Topologii (structuri) de reţele locale Topologia (structura) unei reţele de calculatoare reprezintă modul de conectare

a calculatoarelor la server. Modul de conectare va determina traseul pe care va circula informaţia în reţea, prin urmare o structura comunicaţiilor în reţea.

Topologiile de reţele sunt: 1. Stea în care fiecare nod din reţea care acceptă, livrează

informaţie este conectat la un singur nod central, prin care trebuie să treacă tot traficul. Nodul central trebuie să posede informaţii ce definesc topologia reţelei; fiecare nod destinatar este conectat printr-o linie distinctă, iar tabela de dirijare a nodului central indică, pentru fiecare destinaţie, linia corespunzătoare.

2. Arborescentă prezintă o singură cale între fiecare pereche de noduri, dar între nodurile nepereche pot exista mai multe căi. Toate informaţiile necesare pentru funcţionarea algoritmului de dirijare pot fi conţinute în adresa nodului de destinaţie.

3. Magistrală se caracterizează prin aranjarea nodurilor într-o structură liniară, pe baza utilizării unei căi de comunicaţie partajate, unice. Punctele de acces sunt conectate, prin joncţiuni pasive la suport, iar informaţia este emisă spre suport şi receptată prin celelalte puncte de acces.

79

4. Inel realizează o conectivitate fizică minimală şi nesimetrică

între elementele sistemului, fiecare element fiind conectat doar la vecinii săi imediaţi prin căi dedicate unidirecţionale. În fiecare nod avem un receptor de informaţie, deci, punctele de acces sunt active, spre deosebire de conexiunea magistrală. Mediul este tipul de cablu folosit pentru transportul semnalelor.

5. Neregulată calculatoarele sunt legate între ele într-un mod

aparent aleator( de fapt se respectă diverse reguli în funcţie de diverse criterii care se cer la proiectarea reţelei) Topologia neregulată este frecventă în cazul reţelelor pe arie largă.

6. Plasă sau completă presupune o conectivitate totală între noduri, fiind folosită atunci când se cer reţele cu fiabilitate ridicată.

Protocolul de interconectare TCP/IP

Modelul TCP/IP a fost utilizat de reţeaua ARPANET şi de succesorul acesteia, INTERNET, numele provenind de la protocoalele care stau la baza modelului, şi anume:

• TCP (Transmission Control Protocol) asigură transferul fiabil al datelor între aplicaţiile sursă şi cele destinaţie. Acest protocol asigură integritatea datelor transmise, mecanisme de protecţie la pierderea sau duplicarea pachetelor, controlul conexiunilor ceea ce va scădea viteza de transfer. Deci, funcţia primară a acestui nivel

80

este schimbul corect de pachete de date între nodurile reţelei adică corectarea erorilor şi secvenţierea transportului.

• IP (Internet Protocol) asigură transmiterea de pachete de la sursă la destinaţie; sursa şi destinaţia fiind calculatoare gazdă (host computer) identificate prin adrese de lungime fixă. Sursa şi destinaţia se pot găsi în reţele diferite astfel un pachet poate străbate câteva reţele până la destinaţie

Protocolul TCP/IP a apărut ca urmare a dorinţei de a interconecta fără probleme mai multe tipuri de reţele, iar activitatea de transmisie a datelor să nu fie afectată de distrugerea sau defectarea unei părţi a reţelei.

Caracteristicile familiei de protocoale TCP/IP sunt: • este publică; • poate fi implementată pe orice tip de calculator de la calculatoare personale la

supercalculatoare; • se poate utiliza atât pentru reţele locale cât şi pentru reţele pe arii extinse; • este utilizat atât de agenţii guvernamentale cât şi de multe reţele comerciale; • funcţia primară constă în dirijarea pachetelor de date de la sursă la destinaţie; • IP înseamnă Internet Protocol, TCP înseamnă protocol de control al transmisiei

şi este un protocol orientat pe conexiune. Adrese IP IP asigură un serviciu de transmitere fără conexiune a datelor. Acesta identifică

fiecare interfaţă logică a echipamentelor conectate printr-un număr numit adresă IP. Standardul IPv4, pentru comunicarea în Internet, prevede ca adresa IP să fie reprezentată pe 32 de biţi (192.170.13.109). Alocarea adreselor IP intră în atribuţiile organizaţiilor însărcinate cu distribuirea de spaţii de adrese (RIPE este responsabilă cu gestiunea spaţiului de adrese atribuit Europei). Cei 32 de biţi ai unei adrese IP se împart logic în trei câmpuri, care sunt: class_id, net_id şi host_id.

Ierarhia de domenii

Din punct de vedere conceptual, Internet-ul poate fi considerat o colecţie de grupuri de reţele, cunoscute sub numele de domenii, fiecare din aceste domenii constând din acele reţele care sunt utilizate de către o singură organizaţie, cum ar fi o universitate, o firmă sau o instituţie. Fiecare domeniu este un sistem autonom, care poate fi configurat aşa cum doreşte autoritatea locală, uneori chiar un ansamblu global de reţele WAN. Proiectanţii Internet-ului au dezvoltat sistemul DNS (Domain Name System) care permite referirea calculatoarelor prin nume ca, econ.ubbcluj.ro, în locul adresei numerice de genul 193.226.40.114. În continuare sunt prezentate cele mai importante domenii existente, şi anume:

Domeniu Descriere com Organizaţii comerciale, afaceri edu Organizaţii educaţionale, universităţi din SUA gov Organizaţii guvernamentale din SUA int Organizaţii internaţionale mil Organizaţii militare din SUA net O reţea care nu se încadrează în nici una din celelalte categorii org Organizaţii non guvernamentale Pentru diverse ţări domeniile provin de la prescurtarea denumirii lor şi anume:

ro-România, fr -Franţa, etc. şi se obţin astfel domeniile geografice.

81

Internet, Intranet, Extranet Internet-ul este definit ca o colecţie largă de reţele sau ca o “reţea de reţele” .

Amândouă definiţiile sunt exacte dar insuficiente pentru a defini cu exactitate reţeaua Internet.

Elaborarea unei definiţii complexe pentru reţeaua Internet se dovedeşte a fi o muncă laborioasă deoarece persoane diferite o percep sub aspecte diferite fapt ce a avut ca rezultat apariţia în literatura de specialitate a unui număr mare de definiţii şi accepţiuni ale Internet-ului. În lucrarea de faţă, definiţiile Internet-ului, existente în enciclopedia liberă Wikipedia corespunde în cea mai mare măsură scopului prezentului material. Aceaste definiţii sunt:

1. Internet-ul este reţeaua mondială unică de computere interconectate prin protocolul IP (Internet Protocol)

2. internet (cu minusculă) desemnează în marea majoritate a cazurilor acceaşi reţea, însă văzută ca un mediu de comunicare în masă, împreună cu informaţia şi serviciile care sunt oferite utilizatorilor prin intermediul acestei reţele.

3. din punct de vedere tehnic, Internet-ul este o reţea de mari dimensiuni ce interconectează reţele autonome. Acest sens corespunde etimologiei engleze a cuvântului internet, care e format prin abrevierea a două cuvinte interconnected - interconectat şi network - reţea.

Internet-ul poate fi privit ca cea mai mare reţea de informaţii din lume. El furnizează o multitudine de servicii atât către utilizatori simpli cât şi către corporaţii sau chiar agenţii guvernamentale, incluzând text, imagini video, audio, muzică, fax, e-mail, apeluri telefonice(VOIP).

Conform Internet World Usage Statistics and News27, la 31 martie 2009, există 1.596.270.108, de utilizatori pe internet, ceea ce reprezintă o rată de penetrare de 23.8 % bazat pe populaţia lumii estimată în 2009.

În literatura de specialitate au apărut termeni înrudiţi cu cel de Internet, care sunt definiţi în cele ce urmează:

Intranet este o reţea particulară cu aceleaşi principii de funcţionare ca şi Internet-ul, dar cu acces restrâns - de exemplu intranetul sau intraneturile unei firme particulare.

Intranet semnificând o reţea de calculatoare (LAN sau WAN) care permite angajaţilor unei companii să partajeze şi să schimbe informaţii, mesaje e-mail şi chiar documente confidenţiale ale companiei. Similar modului în care Internet-ul conectează utilizatori din întreaga lume, un intranet conectează angajaţii unei companii, indiferent de locul unde se află aceştia.

Extranet este un intranet particular al unei firme, la care însă au acces (parţial) şi anumite persoane sau grupuri externe, din alte firme, ca de exemplu de la firme furnizoare sau firme client. Deci, extranetul este o extensie a reţelei Intranet care foloseşte tehnologia Internet pentru a conecta reţelele private, Intranet, ale unor organizaţii care doresc să colaboreze pentru a-şi partaja o resursă importantă, şi anume informaţia. Astfel, extranetul asigură structurarea informaţiilor pe trei niveluri: public, privat şi mixt.

27 http://www.internetworldstats.com/stats.htm

82

Modelul Client-Server Modelul Client-Server este cel mai răspândit model de comunicare pe Internet,

având la bază protocolul TCP/IP. Acest model stă la baza tuturor aplicaţiilor şi servicilor Internet.

Clientul, în general, rulează pe calculatorul utilizatorului şi este folosit pentru a accesa informaţii sau alte aplicaţii din cadrul reţelei Internet. Exemplul de client este browser-ul care are următoarele sarcini:

1. emite cererile şi recepţionează datele care vor fi afişate; 2. formatează documentele pe baza tag-urilor HTML; 3. afişează documentele.

Serveru rulează, în general, pe un calculator centralizator sau aflat la distanţă, furnizând sau oferind informaţii/servicii clienţilor. Exempele de servere web folosite în prezent sunt: Apache, IIS.

Clientul şi serverul se pot găsi în acelaşi nod, în cazul în care acestea utilizează mecanisme de comunicaţie locală sau în noduri diferite, atunci când se folosesc mecanisme de comunicaţie în reţea.

Navigarea pe Internet Acţiunea de navigare pe Internet, mai precis pe Web, adică de vizitare a

diverselor pagini de web (site-uri), se realizează cu ajutorul unui program de navigare numit Browser.

Browser-ul afişează documentele, pagini web (site-uri), plasate pe diverse calculatoare conectate prin Internet, la reţeaua World Wide Web. Un browser este alcătuit dintr-un set de programe care permit manevrarea informaţiilor bazate pe text, elemente de grafică şi rularea unor programe pe care documentele le pot include (applet-uri, scripturi). Fiecare browser are o casetă de text unde utilizatorul introduce adresa documentului dorit. În cazul în care utilizatorul nu cunoaşte adresa exactă de identificare a documentului (URL-ul), acesta poate introduce un text semnificativ pe care documentul ar trebui să îl conţină. Browser-ul transmite acest text unor aplicaţii speciale existente în Web, programe numite motoare de căutare.

Motorul de căutare este un server care accesează Internet-ul în mod automat şi stochează titlul, cuvinte cheie şi conţinutul paginilor ce compun site-urile într-o bază de date. În momentul în care un utilizator caută într-un motor de căutare după o anumită frază sau cuvânt, motorul de căutare va consulta bază de date ataşată acestuia şi în funcţie de anumite criterii de prioritate va crea o listă de adrese a diverselor site-uri care corespund cheii de căutare. La ora actuală cele mai cunoscute browsere sunt Internet Explorer, Firefox, Opera şi Netscape Navigator.

Exemple de întrebări gril ă

Reţele locale sunt: a) Peste 100 km;

83

b) Sub 1 km c) Între 1-100 km;

Răspuns corect b 2. În Internet Explorer, de la butonul Back: a. se întrerupe navigarea b. se afişează ultima pagină accesată c. se compune şi se trimite un mail Răspuns corect b

3. Microsoft Outlook se utilizează pentru a) Realizarea de prezentări b) Trimiterea şi primirea de corespondenţă electronică c) Realizarea de grafice

Răspuns corect b 4. Configurarea unui IP se poate face automat cu: a. un server de DHCP b. sharing c. modelul OSI 5. Funcţiile principale ale nivelului aplicaţie sunt: a. transferuri de fişiere b. realizarea unei topologii bus c. comutarea de circuite d. configurarea unui router

Bibliografie modul

Outlook 2000, Editura Teora, 2000

Niţchi S.I. , Esenţial în comunicarea pe Internet şi WWW, Editura Risoprint, 1999

Tanenbaum, A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, 2004

Tomai Nicolae, Reţele de calculatoare, structuri, programare, aplicaţii, Editura Risoprint, 2005

Tomai Nicolae, Cătălin Tomai, Reţele de calculatoare fără fir, Ed Risoprint, 2006

Walkenbach John şi alţii, Office 2007 Bible, Wiley Publishing, 2007

*** Microsoft Office XP, Step by Step, Microsoft, 2001