UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăţământ la DistanţăFacultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Specializări: MG, MK, ECTS, AI, CIG Disciplina: Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 2

Cluj – Napoca2009

CUPRINS

I. INFORMAŢII GENERALE......................................................3

Date de identificare a cursului.......................................................3Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite..........................................3Descrierea cursului........................................................................3Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs.............................4Materiale bibliografice obligatorii.................................................4Materiale şi instrumente necesare pentru curs..............................4Calendar al cursului.......................................................................5Politica de evaluare şi notare.........................................................5Elemente de deontologie academică..............................................6Studenţi cu dizabilităţi....................................................................6Strategii de studiu recomandate.....................................................6

II. SUPORTUL DE CURS.................................................................................8Modulul I: Noţiuni fundamentale despre studiul marfurilor.........8 Modulul II: Proprietăţile generale ale mărfurilor......................25Modulul III:Înnoirea,modernizarea si diversificarea................41 sortimentului de mărfuri,standardizarea marfurilorModulul IV: Clasificarea, codificarea şi circuitul tehnic al mărfurilor...................................................................................53Modulul V: Calitatea si asigurarea calităţii............................77

2

I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursuluiDate de contact ale titularului de curs:

Nume: Alexandru Chiş, Romolica Mihaiu

Birou: str. Teodor Mihali, nr 58-60, cam. 325

Telefon: 40 + 0264-41.86.52 int. 5817

Fax: 40 + 0264-41.25.70

E-mail: alexandru.chis@econ.ubbcluj.ro, romolica.mihaiu@econ.ubbcluj.ro

Consultaţii: se vor afişa la sala 325

Condiţionări şi cunoştinţe prerechiziteCursul Studiul mărfurilor si asigurarea calitatii îşi propune să

dezvolte abilităţi şi cunoştinţe temeinice despre mărfuri şi calitatea acestora, necesare şi indinspensabile viitorului specialist, care va trebui să acţioneze în economia de piaţă.

Titularul de curs încurajează participarea oricăror studenţi în cadrul cursului, indiferent de pregătirea educaţională a acestora.

Descrierea cursului Cursul de faţă reprezintă o prezentare a conceptelor esenţiale din

domeniul mărfurilor şi asigurarea calităţii lor, concepte care au menirea de a forma şi dezvolta viitorilor eonomişti- manageri, abilităţile necesare pentru conducerea firmelor, în condiţiile economiei de piaţă bazată pe concurenţă . În acest sens, cursul Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, vine să prezinte şi să elucideze problemele calităţii mărfurilor din toate unghiurile de vedere ale economiei de piaţă liberă şi poate să contribuie la prosperitatea agenţilor economici implicaţi şi la creşterea prosperităţii generale a populaţiei şi a ţării în ansamblul ei.

3

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Cursul Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, îmbină două

modalităţi de învăţare pentru a asigura o mai bună pregătire a studenţilor. Pe de o parte, ei au posibilitatea să ia parte la audierea unor prelegeri pe o tematică specifică cursului urmate de discuţii cu titularul de curs, menite să exemplifice şi să clarifice conceptele şi noţiunile teoretice prezentate . În al doilea rând, studenţii vor fi stimulaţi să ia parte la un proces de învăţare activă, prin implicarea lor în realizarea unor proiecte de cercetare realizate asupra unor firme care acţionează în mediul economic românesc.

Materiale bibliografice obligatorii 1. Chiş,A.,Drăgan,M.,Frăţilă, R.,Mihaiu, R.,Nistor,R.,Scorţar,L., Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 20092. Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 20063.Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R., Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L – Merceologie si calitatea produselor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca,2005

Materiale şi instrumente necesare pentru curs Realizarea în condiţii optime a cursului de Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii va fi asigurată prin punerea la dispoziţia studentului a următoarelor materilale: suport de curs (ghid orientativ pentru învăţare), material electronic de suport, iar în plus acces la internet şi biblioteca facultăţii.

4

Calendar al cursului Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile

studenţilor Locul de desfăşurare

Întâlnire I: Activităţi didactice

Noţiuni fundamentale despre mărfuri . Proprietăţile generale ale produselor.Înnoirea, modernizarea şi diversificarea sortimentelor de mărfuri. Standardizarea mărfurilor. Clasificarea şi codificarea mărfurilor. Marcarea şi etichetarea mărfurilor.

Parcurgerea bibliografiei Va fi comu- nicat ulte- rior

Întâlnire II: Activităţi didactice

Ambalarea mărfurilor. Depozitarea şi transportul mărfurilor. Calitatea produselor şi serviciilor. Asigurarea calităţii produselor şi serviciilor. Atestarea calităţii produselor şi serviciilor. Recepţia loturilor de mărfuri. Aspecte privind protecţia consumatorului.

Parcurgerea bibliografiei Va fi comu- nicat ulte- rior

Întâlnire III: Prezentarea proiectului

Susţinerea şi predarea proiectelor

Va fi comu- nicat ulterior

Calendarul activităţilor este unul orientativ, fiind susceptibil unor modificări ulterioare, acestea urmând să fie comunicate studenţilor.

Politica de evaluare şi notareModalitatea de notare a studenţilor la disciplina Studiul mărfurilor şi

asigurarea calităţii are în vederea următoarele aspecte:- susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 80% în nota finală;

5

- elaborarea unui proiect de cercetare asupra unei teme stabilite de titularul de disciplină. ponderea proiectului de cercetare va fi de 20% din nota finală.

Studenţii trebuie să ştie că simpla parcurgere a suportului de curs nu este suficientă pentru promovarea. În vederea promovării examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor trebuii să parcurgă bibliografie indicată.

Elemente de deontologie academicăPlagiatul este o problemă serioasă şi este pedepsită cu asprime. Orice

student care este prins că plagiază se poate aştepta să îi fie anulată munca şi să se întreprindă măsuri disciplinare din partea conducerii facultăţii. Exemple de plagiat: - realizarea proiectului de cercetare de către o altă persoană;- copierea parţială sau totală a unui proiect de cercetare;- copierea unui proiect de cercetare de pe internet şi răspândirea acestuia şi în rândul altor studenţi; - conspectarea unor surse bibliografice fără citirea prealabilă a acestora (copierea unor conspecte făcute de alţii).

Studenţii pot să citeze surse bibliografice alcătuite din reviste sau cărţi cu condiţia ca respectivele surse să fie identificate şi prezentate în cadrul proiectului de cercetare. Un proiect care se constituie în mare parte din compilarea unor idei ale unor autori, neavând o contribuţie proprie din partea masterandului va fi notat cu un calificativ inferior.

Studenţi cu dizabilităţiÎn vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi

motorii sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii prin intermediul oricăror mijloace tehnice accesibile. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa întrebările lor legate de tematica cursului, pe adresa de e-mail a titularului de curs, menţionată la începutul acestui silabus, putând primi lămuririle necesare în maxim 48 de ore de la primirea mesajului.

Strategii de studiu recomandate Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de

următoarele recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate în cadrul cursului: - este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea numerotării unităţilor de curs.

6

- este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în suportul de curs şi pe alte surse bibliografice indicate de titularul de disciplină.- se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu titularul de curs, pe marginea temelor indicate spre studiu.

7

SUPORT DE CURS

MODULUL NUMARUL 1

TITLUL MODULULUI NOŢIUNI FUNDAMENTALE DESPRE STUDIUL

MĂRFURILOR

CONCEPTE DE BAZĂ:

Marfuri, studiul marfurilorCalitatea produselorProprietati ale marfurilor

OBIECTIVE: Pregătirea teoretică şi practică şi însuşirea noţiunilor de bază necesare în domeniul merceologiei şi practicilor industriale şi comerciale.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL

Parcurgerea notiunilor in corelatie cu bibliografia data si completarea prezentelor informatii cu cele din referintele bibliografice recomandate

REZULTATE AŞTEPTATE:

Aprofundarea noţiunilor despre marfă şi a elementelor definitorii, îmbogăţind cunoştinţele dobândite în anii de studiu din perioada liceului la disciplinele fizică, chimie, matematică şi economie.

8

UNITATEA 1. OBIECTUL SI PROBLEMATICA MERCEOLOGIEI

OBIECTIVE Obiectivul esenţial al Merceologiei, prin carcaterul ei practic-formativ, îl constituie pregătirea teoretică şi practică precum şi formarea abilităţilor necesare în domeniile contingente cu lumea mărfurilor pentru toţi aceia care se pregătesc pentru profesiuni şi ocupaţii în aceste domenii.

NOŢIUNI CHEIE

Merceologie, metode, modalităţi indici, parametrii, indicatori

OBIECTUL MERCEOLOGIEI

Merceologia sau ştiinţa mărfurilor se constituie într-un sistem de cunoştinţe, tehnici şi metode orientate coerent spre cercetarea complexă a mărfurilor, în scopul oferirii de soluţii pentru factorii implicaţi în realizarea, comercializarea şi consumul mărfii..

Termenul “Merceologie” este împrumutat din limba italiană unde s-a format din expresia latină mercis (=al mărfii) şi expresia grecească logos (=ştiinţă, cunoaştere).

Indiferent de denumire, conţinutul disciplinei a fost orientat constant spre marfă şi problematica mărfii în toate ipostazele sale determinate de mutaţiile produse la nivelul concepţiilor de viaţă, al complexului de nevoi la nivelul producţiei de bunuri comercializabile, materiale şi imateriale (servicii, informaţii, asistenţă, consultanţă etc).

9

METODE ŞI MODALITAŢI DE CERCETARE IN MERCEOLOGIE

Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi perfecţionat continuu datorită progreselor tehnico-ştiinţifice din producţia de mărfuri. O analiză a metodelor folosite permite gruparea lor în:1. metode generale: analiza şi sinteza, metode matematice şi

informatice, statistice;2. metode specifice (clasice): metode (psiho) senzoriale, metode

experimentale, metoda tipologică, analiza structurii, analiza funcţională;

3. metode moderne (de concepţie): analiza valorii, morfologică, brainstorming, Benchmarking.

Ca modalităţi de cercetare folosite în studiul mărfurilor sunt: inducţia, deducţia şi comparaţia.

CONCEPTE DE BAZA IN MERCEOLOGIELiteratura merceologică dispune de o terminologie

specifică, cu semnificaţii particulare acestei ştiinţe. Cele mai uzitate categorii în vocabularul specialiştilor dar şi al consumatorilor sunt : marfa, proprietăţile, caracteristicile, indicatorii, parametrii, indicii nivelului tehnic, calitatea, deficienţele (de calitate), uzura, defectele etc.

Marfa, potrivit Dicţionarului de Merceologie (1991) este definită ca “produs al muncii omeneşti care satisface o nevoie socială şi care este destinat schimbului prin procesul de vânzare-cumpărare, fiind rezultatul unei activităţi economice, destinată satisfacerii trebuinţelor altor persoane decât producătorii”.

Dicţionarul explicativ al limbii române /DEX 1996/ defineşte marfa ca “produs al muncii, destinat schimbului, prin intermediul vânzării cumpărării”.

10

În limba română există o serie de categorii lingvistice care, in diferite situaţii, înlocuiesc categoria de marfă. Sinonimele cele mai cunoscute pentru “marfă” sunt: articol, bun, produs.In accepţiunea merceologică, produsul constituie o componentă ambientală, rezultat al unei activităţi umane, care interesează o nevoie şi care încorporează un complex de elemente specifice, interdependente, ordonate şi alcătuite într-un tot unitar. Atunci când produsul devine, fie şi contextual, un element al ofertei de piaţă, capătă statut de marfă.

Proprietăţile reprezintă trăsături, însuşiri, atribute ale unui bun care îl particularizează în raport cu alte bunuri şi îi conferă capacitatea de satisfacere a unor nevoi umane. Intre proprietăţi există relaţii de intercondiţionare foarte complexe, care determină nivelul, ordinea ierarhică, gradul de importanţă al proprietăţilor la un moment dat.

Caracteristicile (de calitate) sunt proprietăţile remarcabile ale unui bun, care definesc bunul respectiv, faţă de o cerinţă precizată. Această definiţie, conferă caracteristicilor prioritate la descrierea bunurilor în standarde, cărţi tehnice, pliante, materiale publicitare.

Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor reprezintă rezultatul acţiunii conjugate a doi factori : factori specifici producţiei : proiectare, materii prime,

tehnologie; factori postproducţie: transport, manipulare, depozitare,

păstrare, comercializare.Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor sunt elemente

calitative definitorii ale ofertei de mărfuri, structurându-se şi dimensionându-se prin raportare la cerinţele calitative – elementele constitutive ale cererii de mărfuri (I. Schileru).

Indicatorii reprezintă o categorie utilizată frecvent pentru bunurile tehnice şi în analizele de calitate. Evidenţiind concentrat starea unei/unor sau a tuturor caracteristicilor produsului,

11

indicatorii pot fi: parţiali (tehnic, economic, ecologic), generali, şi sintetici.

Parametrii se folosesc pentru exprimarea caracteristicilor tehnico-funcţionale (consumuri, precizie, turaţie etc.) sub formă cifrică sau sub forma altor moduri ca: parametrii ”normali”, “superiori” etc.

Parametrii, fiind expresia mărimii caracteristicilor, sunt adesea folosiţi în mod eronat, cu semnificaţia de caracteristici.

Indicii (de calitate). Expresia valorică a nivelului unei caracteristici este exprimată printr-un indice. Termenul “indice” este în prezent puţin utilizat fiind preferată expresia “valoare a caracteristicii”.

Funcţiile reprezintă evidenţierea unui grup de caracteristici.Principalele funcţii specifice bunurilor în general şi mărfurilor în particular sunt: funcţia utilitară – exprimă caracteristicile fizice, chimice,

funcţionale care fac din produsul respectiv un bun util, folositor;

funcţia de personalizare – este specifică bunurilor de consum personal şi se bazează pe elemente diferite ca natură (estetică, modă, marcă, preţ etc);

funcţia simbolică – exprimă sinteza relaţiilor intime ale unei persoane cu bunul sau marfa de referinţă, având prin excelenţă un caracter subiectiv;

funcţia economică ( după caz , de tezaurizare, valorizatoare ) – este specifică bunurilor de folosinţă îndelungată, bunurilor de artă etc.;

funcţia estetică (decorativă); funcţia culturală (după caz , cultural-simbolică).Totalitatea funcţiilor unui produs dau acestuia valoare de întrebuinţare sau utilitate (conform teoriei macroeconomice contemporane).

12

Utilitatea - reprezintă “capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa, dată de caracteristicile fizice, chimice, estetice, funcţionale” (N.Dobrotă )

Utilitatea, în sens larg, este sinteza caracteristicilor dezirabile care urmăresc conformitatea cu cerinţele (aşteptările) preformulate (I. Schileru). Caracteristicile indezirabile ale unui produs reprezintă de fapt deficienţele acestuia.

Calitatea - reprezintă sinteza tuturor proprietăţilor (caracteristicilor) bunului considerat, respectiv a funcţiilor acestuia aşa cum sunt.

Studiul calităţii, face obiectul unor capitole distincte din prezentul curs.

Uzura – exprimă gradul de diminuare a nivelurilor caracteristicilor, a calităţii unui bun. Uzura poate fi : fizică şi morală.

Uzura fizică reprezintă diminuarea nivelurilor caracteristicilor fizice, chimice, estetice etc., ca urmare a exploatării bunurilor.

Uzura morală constituie diminuarea nivelurilor caracteristicilor comerciale îndeosebi, dar şi a celor tehnice ca urmare a ieşirii din actualitate a bunurilor respective.

BIBLIOGRAFIE

Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;

Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006;

13

Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R., Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L – Merceologie si calitatea produselor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca,2005;

Nistor, R., Chiş. A., Biro, A., Bazele Tehnologiei şi Merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999;

Olaru, M., Pamfilie, R., Schileru, I.,Părăian, E., Băetoniu, P. , Pucărea, A., Bazele Merceologiei, Ed.Eficient, Bucureşti, 1999.

UNITATEA 2. INDICATORI TEHNICO-ECONOMICI

OBIECTIVE Stabilirea corelaţiilor existente între activitatea economică regăsită în cadrul unei firme şi desfăşurarea propriu-zisă a activităţilor productive.

NOŢIUNI CHEIE

1. indicatori de bază ai activităţii economice;2. indicatori de eficienţă economică;3. indicatori tehnico-economici;4. capacitate de producţie.

Trecerea la exploatare a unui proces tehnologic se realizează numai în condiţiile în care procesul respectiv devine eficient din punct de vedere economic. Aprecierea proceselor tehnologice sub aspectul eficienţei economice se face prin intermediul unor indicatori: -indicatori de bază ai activităţii economice;-indicatori de eficienţă economică;-indicatori tehnico-economici:

de consum;de utilizare;de mecanizare;de calitate.

14

Indicatorii de bază ai activităţii economice sunt utilizaţi în activitatea de programare a producţiei şi de apreciere a rezultatelor economice obţinute de o întreprindere.Indicatorii de eficienţă economică, care se calculează pe baza datelor tehnice şi care evidenţiază partea economică a unui proces tehnologic, sunt: productivitatea muncii, costurile de producţie, cheltuielile materiale, rentabilitatea etc.Indicatorii tehnico-economici folosiţi pentru aprecierea proceselor tehnologice sunt mărimi scalare cu sau fără dimensiuni, care caracterizează o substanţă, un dispozitiv, un sistem tehnic sau un proces tehnologic din punct de vedere tehnic şi economic. Indicatori de consum Aceştia exprimă cantităţile de materii prime, materiale, combustibili şi energie, necesare pentru obţinerea unei cantităţi de produs finit, într-un anumit proces tehnologic, în general, folosindu-se denumirea de consumuri specifice.

Consumul specific de materii prime se defineşte prin cantitatea de materii prime necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs, exprimate în aceleaşi unităţi de măsură: tone materie primă/tonă produs [t/t], sau în unităţi diferite: m3 materie primă/tonă produs etc.

Consumul specific de materiale auxiliare reprezintă cantitatea de materiale auxiliare (solvenţi, catalizatori, reactivi etc.) necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs. Se exprimă în kg/t produs, t/t produs etc.

Consumul specific energetic exprimă cantitativ energia (exprimată în unităţi corespunzătoare) necesară pentru obţinerea unei unităţi de produs: kWh/t, t.cc/t etc.

Consumurile specifice de utilităţi (apă, aer tehnic, gaz inert, abur etc.) se definesc prin raportul dintre cantitatea de material consumată pentru unitatea de produs şi se exprimă, de exemplu, în m3 abur/t ţiţei prelucrat, Nm3 gaz inert/Nm3 gaz sinteză etc.

15

În funcţie de modul de determinare a consumului specific se deosebesc:

consumul specific teoretic;consumul specific programat (normă tehnică de consum);consumul specific practic.Consumul specific teoretic ( ) reprezintă limita

necesarului de materii prime, materiale, combustibili şi energie pentru obţinerea unităţii de produs finit. În cazul obţinerii unor produse dintr-o singură materie primă, prin prelucrări mecanice, consumul specific teoretic corespunde masei nete a produsului finit fiind numit şi consum net. Consumul specific teoretic nu ţine seamă de pierderile de fabricaţie, de toleranţele maşinilor sau de gradul de transformare al reactanţilor. Valoarea consumului specific teoretic este folosită pentru determinarea gradului de utilizare a materiilor prime.

Consumul specific programat ( ) reprezintă limita maximă admisă a consumului de materii prime, materiale, combustibili şi energie. Consumurile specifice programate se stabilesc şi se reexaminează periodic. Stabilirea consumurilor specifice programate se face pe baza următoarelor metode:

metoda de calcul tehnico-analitică;metoda experimentală;metoda statistică.

La stabilirea consumurilor specifice programate se au în vedere şi pierderile de materii prime, combustibil şi energie care sunt inerente procesului tehnologic de fabricare sau de construire. Aceste pierderi sunt numite pierderi tehnologice, ele fiind funcţie de tehnologia şi tehnica de lucru.

. Consumul specific practic ( ) reprezintă consumul

realizat în urma desfăşurării activităţii de producţie. Mărimea acestui indicator este influenţată de:

16

▪ calitatea materiei prime şi a materialelor;▪ de nivelul tehnic al instalaţiilor de prelucrare;▪ nivelul de pregătire a forţei de muncă.

Indicatori de utilizare Exprimă modul cum sunt utilizate materiile prime,

materialele, combustibilul şi energia, modul cum este utilizată capacitatea de producţie construită (utilajul tehnologic) precum şi cum sunt utilizate forţa de muncă şi timpul.

Gradul de utilizare (Ku) a materiilor prime, a materialelor, a combustibilului şi a energiei se calculează cu raportul:

[%].

Un alt indictor care reflectă gradul de utilizare a materiei prime este randamentul în produs (η) dat de raportul procentual dintre cantitatea reală de produs obţinută (Pp) şi cantitatea teoretică posibilă (Pt):

[%].

Randamentul ideal este 100%, dar datorită pierderilor de materii prime sau de produse şi a reacţiilor secundare care au loc în sistem .

În foarte multe procese de fabricaţie, pe lângă produsul principal se obţin şi coproduse.

Pentru a caracteriza, din punct de vedere cantitativ, transformarea materiei prime în diferite produse se folosesc trei mărimi adimensionale numite: conversie utilă, conversie totală şi randament.

Randamentul în produs util (η) este egal cu raportul dintre conversia utilă şi conversia totală:

[%].

Indicatorii de folosire raţională a utilajului de producţie se clasifică în indicatori extensivi, intensivi şi integrali.

17

Indicatorii extensivi arată timpul de folosire a utilajului indiferent de modul cum este utilizat. Ei pot fi exprimaţi în valoare absolută (ore, zile, ani etc.) sau în valoare relativă, ca un raport între timpul de lucru, disponibil sau efectiv, folosit Ta

(indicele “a” vine de la activ) şi timpul calendaristic Tcal. Astfel, raportul:

[%]

este indicatorul de utilizare a timpului.Indicatorul de inactivitate, obţinut cu relaţia

serveşte la aprecierea timpului de inactivitate.

Pentru aprecierea modului cum este utilizată capacitatea de producţie a unui utilaj se folosesc indicatorii intensivi. Indicatorii intensivi sunt: producţia (randamentul unui utilaj) pe unitatea de timp de lucru; producţia specifică; gradul de utilizare a capacităţii de producţie.

Producţia practică pe oră se determină cu relaţia:

,

unde: prh este producţia practică pe oră sau randamentul orar al utilajelor; P este producţia anuală a întreprinderii; Nu reprezintă numărul utilajelor; Ta este timpul disponibil de lucru în h/an.

Producţia specifică este raportul dintre producţia care se realizează pe utilajul respectiv într-o unitate de timp raportată la o unitate fundamentală care caracterizează acel utilaj (C).

.

Producţia specifică se stabileşte în condiţii intensive de muncă, funcţionare perfectă şi continuă a tuturor părţilor componente ale instalaţiei. Producţia specifică realizată în condiţii reale de muncă – cu întreruperi accidentale sau pentru reparaţii, defecţiuni, greşeli de conducere şi supraveghere etc. – constituie producţia specifică

18

extensivă; valorile ei sunt mai mici decât ale producţiei specifice intensive.

Capacitatea de producţie este producţia maximă posibilă a unei unităţi economice (utilaj, secţie, întreprindere sau ramură) care ar putea fi realizată într-o anumită unitate de timp (de regulă într-un an), ţinând seama de dotarea tehnică şi de existenţa experienţei celei mai avansate din cadrul ramurii în privinţa folosirii intensive şi extensive a utilajului său existent conducător.

Norma intensivă maximă (NI) este producţia maximă pe oră, schimb, zi sau lună pe care ar putea să o dea o unitate caracteristică a utilajului în cauză dacă ar funcţiona în condiţiile experienţei celei mai bune întreprinderii în privinţa vitezelor de prelucrare (sau producţiei teoretice) şi a opririlor mici.

Norma extensivă maximă (Ne) a unui utilaj este timpul disponibil maxim, înţelegând prin aceasta timpul de lucru maxim obţinut din timpul nominal minus opririle reduse la minimum ca număr şi durată, în baza experienţei celei mai avansate de organizare şi de calificare din domeniul reparaţiilor şi al întreprinderii.

Capacitatea de producţie (Cp) este mai mare decât producţia programată Ppr. Producţia realizată P poate fi mai mică, egală sau mai mare decât cea programată, dar totdeauna mai mică decât capacitatea de producţie.

Indicatorii integrali au în vedere întregul timp de lucru al utilajului, respectiv posibilităţile de creştere a producţiei teoretice. Astfel, coeficientul folosirii integrale a timpului de lucru al utilajului se calculează cu relaţia:

,

unde: Prt este producţia teoretică a unui utilaj pe an (adică în condiţiile când n-ar exista nici o oprire); Pr este producţia anuală practică a utilajului.

19

Indicatori de mecanizare, cel mai frecvent utilizat este gradul de mecanizare, care se defineşte prin raportul dintre cantitatea de lucrări executate mecanic şi cantitatea totală de lucrări executate.

UNITATEA 3. BILANŢURI TEHNOLOGICE

OBIECTIVE Cunoaşterea conţinutului unui bilanţ de materiale deoarece la analiza proceselor tehnologice, la calcularea consumurilor specifice, la evidenţierea acumulărilor în instalaţii, la dimensionarea utilajelor, la determinarea capacităţilor de producţie nou proiectate se utilizează acetste bilanţuri.

NOŢIUNI CHEIE

Bilanţ de materiale , bilanţ de energie.

Bilanţul de materialeReprezintă forma cantitativă prin care se exprimă

transformarea materialelor într-un proces tehnologic sau expresia matematică a acestor transformări. Cantităţile de materiale cu care se operează în bilanţul de materiale se exprimă în unităţi de masă, dar în cazul proceselor continue din industria chimică se pot folosi şi alte modalităţi de exprimare: debitele gravimetrice, în kg/oră sau volumetrice, în m3/oră etc. Transformările cantitative pe care se bazează bilanţul de materiale se exprimă în unităţi de masă, de obicei în tone şi procentual, formă care redă mai clar gradul de utilizare a materiei prime în raport cu limitele teoretice maxime care ar putea fi realizate.

În procesele din industria chimică în flux continuu nu se realizează acumulări de materiale în instalaţii şi în aceste condiţii, bilanţul de materiale se exprimă printr-o relaţie de forma:

,

20

în care: reprezintă cantitatea totală de materiale intrate în sistem, iar cantitatea de produse rezultate.

În desfăşurarea reală a proceselor tehnologice au loc pierderi inerente de materiale şi cantitatea reală de produs finit ce se obţine este mai mică decât cea prevăzută teoretic.

În aceste condiţii, expresia bilanţului de materiale ia forma:,

în care primii termeni îşi păstrează semnificaţiile atribuite mai înainte, iar reprezintă suma pierderilor materiale.

În funcţie de structura procesului tehnlogic, bilanţul de materiale se poate calcula pentru toate materialele care intră în proces (bilanţul total) sau pentru transformarea unui singur material (bilanţul parţial). În mod similar, bilanţul de materiale poate fi întocmit pentru întregul proces tehnologic (bilanţul general total) sau pentru diferite faze ale procesului (bilanţuri parţiale).

Bilanţul de materiale reflectă nivelul ştiinţific şi modul de conducere a procesului tehnologic şi constituie unul dintre factorii de decizie pentru alegerea variantei tehnologicce optime, întocmirea schemelor tehnologice şi dimensionarea optimă a utilajelor. Pentru conducerea proceselor tehnologice, bilanţurile de materiale permit să se evidenţieze pierderile de materiale, structura produselor şi cheltuielilor pe faze, elemente pe baza cărora se pot formula deciziile de remediere a cauzelor care, eventual, au efecte negative asupra economiei proceselor tehnologice.

În orice proces tehnologic pe lângă consumul de materii prime şi materiale are loc în acelaşi timp şi un consum de energie sub forme diferite: mecanică, termică, electrică, chimică etc.

Pentru a cunoaşte consumurile de energie şi distribuţia ei în cadrul proceselor tehnologice se întocmeşte bilanţul de energie. La baza întocmirii lui stă legea conservării energiei după care

21

“energia nu apare din nimic şi nu dispare fără urmă, ci ea trece dintr-o formă în alta în cantităţi strict echivalente”.

Bilanţul energetic reprezintă evidenţierea sub formă tabelară sau grafică a egalităţii dintre energiile intrate în sistem şi cele ieşite, corespunzătoare unui domeniu dat şi unui interval de timp dat. Din punctul de vedere al luării sau neluării în considerare a calităţii fluxurilor de energie se disting:▪ bilanţuri energetice cantitative, care nu ţin seamă de calitatea fluxurilor de energie, acestea exprimând principiul I al termodinamicii, respectiv principiul conservării energiei;▪ bilanţuri energetice calitative (bilanţuri exergetice), care ţin seama atât de primul cât şi de-al doilea principiu ale termodinamicii, exprimând atât principiul conservării cât şi al degradării energiei.

Bilanţul energetic cantitativ Expresia generală a unui bilanţ energetic cantitativ corespunde principiului conservării energiei, exprimat cu ajutorul relaţiei:

,

unde: este suma energiilor de toate formele cuprinse în conturul bilanţului; este suma energiilor ce ies din conturul bilanţului.Energiile intrate în contur:

,în care este suma tuturor cantităţilor de energie intrate în contur din exteriorul acestuia; este suma tuturor cantităţilor de energie generate în interiorul conturului considerat (prin reacţii chimice exoterme).

Energiile ieşite din contur:,

în care este suma tuturor cantităţilor de energie folosite util dată de expresia:

22

. În cele două relaţii precedente semnificaţia termenilor este următoarea: este suma tuturor cantităţilor de energie folosite în mod util (din resurse primare de energie); este suma tuturor cantităţilor de energie conţinute în resurse energetice secundare (RES); este suma tuturor pierderilor de energie.În final, pentru bilanţul energetic cantitativ rezultă relaţia:

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Modalitatea de cercetare ce permite ierarhizarea produselor in funcţie de nivelul de calitate atins este:

a) analiza morfologică;b) comparaţia;c) inducţia.

2. Diminuarea nivelurilor caracteristicilor fizice, chimice şi estetice ca urmare a exploatării bunurilor reprezintă:

a) durabilitatea;b) disponibilitatea;c) uzura fizică.

3. Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor reprezintă rezulatul acţiunii conjugate a următorilor factori:

a) factori specifici producţiei;b) factori post producţie;c) factori conjuncturali.

4. Modalitatea de cercetare care porneşte de la particular la general, eficientă în cercetarea proprietăţilor mărfurilor este:

a) deducţia;b) analiza valorii;c) inducţia.

5. Diminuarea nivelului cartacteristicilor comerciale, dar şi a celor tehnice ca urmare a ieşirii din actualitate a bunurilor constituie:

a) uzura fizică;b) uzura morală;c) uzura comercială.

TEME DE CONTROL

Calculaţi pentru un caz particular câte doi dintre indicatorii de consum, indicatorii

23

de utilizare şi întocmiţi bilanturile tehnologice pentru un proces tehnologic.

BIBLIOGRAFIE 1.Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăşilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;2.Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 20063.Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R., Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L – Merceologie si calitatea produselor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca,20053.Nistor, R., Chiş, Al., Biro, A., Bazele tehnologiei şi merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, 222 pg.4.Pumnea, C., Vodnar, I., Biro, A., ş.a., Tehnologie industrială, vol I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, 376 pg.;

MODULUL NR. 2

TITLUL MODULULUI PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR

OBIECTIVE Cunoaşterea principalelor proprietăţi ale mărfurilor şi a corelaţiilor şi determinărilor dintre ele

NOŢIUNI CHEIE

Proprietati critice, proprietati importante, proprietati fizice, chimice, tehnologice si

24

organoleptice, estetice.

UNITATEA 1PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE PRODUSELOR

Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor, care le dau o anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă o nevoie sau să realizeze un serviciu cerut de consumator.

Doi factori determină în mod hotărâtor proprietăţile mărfurilor: structura şi compoziţia chimică, acestea, la rândul lor influenţând mărimea celorlalte proprietăţi.CLASIFICAREA PROPRIETĂŢILOR MĂRFURILOR

Proprietăţile mărfurilor pot fi clasificate după următoarele criterii:a). în funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se disting:

- proprietăţi critice - proprietăţi importante - proprietăţi minore

b) în funcţie de modalitatea de determinare sunt: - proprietăţi măsurate direct - proprietăţi măsurate indirect;- proprietăţi apreciate organoleptic

c) după aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul utilizării, se deosebesc proprietăţi:

- tehnico-funcţionale;- economice;- psihosenzoriale (organoleptice etc.);- ergonomice, ecologice, estetice.

d) după ramura ştiinţifică care se ocupă cu studiul diferitelor proprietăţi distingem:

25

- proprietăţi fizice;- proprietăţi chimice; - proprietăţi igienico-sanitare - proprietăţi microbiologice;- proprietăţi tehnologice;

e) după modul de exprimare, proprietăţile sunt:- exprimate cifric - în valori absolute; - în valori relative; - în valori limitative; - în valori de interval;- exprimate noţional

PROPRIETĂŢI FIZICE

Proprietăţi structuraleMasa se determină prin cântărire (cu aparate de cântărire

numite balanţe) şi constituie cantitatea de substanţă dintr-un anumit corp (marfă, produs). În funcţie de tipul produselor, pentru aprecierea calităţii se determină: masa totală (brută) a produsului, masa specifică sau densitatea (masa unităţii de volum), masa pe metru pătrat, masa pe metru liniar,masa comercială etc.

Mărfurile prezintă structuri diferite, astfel unele sunt compacte (metalele, sticla), altele poroase (cărămida, lemnul, polistirenul expandat).

Densitatea (d), sau masa specifică a unui corp este masa unităţii de volum a acesteia,

(kg/dm3), (g/cm3), (t/m3).

unde: m = masa şi v = volumul corpului.Densitatea poate fi:

reală (coresponzătoare materialului fără pori); aparentă (în cazul materialelor poroase); în grămadă:

26

în vrac; în stivă ( de exemplu la cherestea); stare de pulberi (coloranţi, ciment, ipsos etc.).

Compactitatea (desimea) (C) reprezintă în procente gradul de îndesare a materialului pe unitatea de volum şi se exprimă prin raportul dintre densitatea aparentă şi densitatea reală, conform relaţiei:

[%]

deci corpurile care nu prezintă pori în masa lor au compactitatea 100 %, aceasta scăzând la corpurile poroase sub această valoare.

Porozitatea (P) reprezintă conţinutul în pori al unui corp şi se exprimă în procente. Formula de calcul a porozităţii în legătură directă cu compactitatea este:

sau altfel spus:

[%]

Porozitatea poate fi totală şi aparentă. Porozitatea totală se determină cu relaţia de mai sus şi se notează cu Pt şi se referă la totalitatea porilor din material, atât la porii închişi cât şi la cei deschişi.

Porozitatea aparentă (Pa) se referă numai la porii deschişi şi se determină prin adsorbţia de apă, adică prin cantitatea de apă adsorbită de materialul scufundat în apă, după o metodă de lucru stabilită prin standarde. Această porozitate se determină după relaţia:

[%]

unde: ma este masa materialului saturat cu apă şi mu masa materialului uscat. Dacă cantităţile sunt exprimate în grame întrucât densitatea apei este 1g/cm3, porozitatea se obţine în cm3 pori la 100 g substanţă.

27

Higroscopicitatea (H) este însuşirea unor mărfuri de a absorbi vaporii de apă din mediul înconjurător. Natura materialului, temperatura şi umiditatea relativă a atmosferei înconjurătoare sunt factori care influenţează higroscopicitatea produselor. Higroscopicitatea se calculează şi se exprimă în procente.

Umiditatea higroscopică (U) reprezintă conţinutul de apă dintr-un corp şi se stabileşte pe baza cantităţii de apă ce se pierde prin supunerea la uscare a unei probe la o anumită temperatură, de regulă, la 1050C, până în momentul când rămâne constantă masa probei respective. Umiditatea se calculează cu relaţia:

[%]

unde: m2 este masa probei înainte de uscare, iar m1 masa probei după uscare.

Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să treacă prin ele apa, vaporii şi gazele. Această proprietate are o deosebită importanţă pentru mărfurile textile şi încălţăminte, influenţând gradul de confort şi proprietăţile igienice.

Proprietăţile termice (calorice) se referă la modul de comportare a materialelor la acţiunea energiei termice. Principalele proprietăţi termice sunt: conductibilitatea termică şi stabilitatea termică.

Conductibilitatea termică se defineşte ca fiind fenomenul de propagare a căldurii din aproape în aproape prin masa unui material şi se caracterizează prin coeficientul de conductivitate termică.

În funcţie de conductivitatea lor termică materialele se clasifică în:1. materiale izolante (c = 0,02 - 0,1 kcal/m h grd);2. materiale de construcţie (c = 0,5 – 3 kcal/m h grd);3. metale (c = 7,5 – 394 kcal/m h grd).i9

Termoizolarea reprezintă capacitatea corpurilor de a conduce rău căldura. Produse ca pluta, azbestul, lâna, penele de pasăre, hârtia, cartonul şi în general corpurile poroase care deţin în masa

28

lor aer, sunt rele conducătoare de căldură şi se numesc izolatori termici.

Uzual prin stabilitate termică se înţelege rezistenţa la foc a materialelor. Mult mai precis poate fi caracterizată stabilitatea termică prin temperatura maximă la care poate fi expus produsul fără a suferi degradări. Având în vedere că degradarea produselor este cu atât mai pronunţată cu cât durata expunerii la temperaruri ridicate este mai mare, trebuie precizat pe lângă temperatura maximă de utilizare şi durata maximă la care poate fi produsul utilizat.

Produsele şi mărfurile pot fi caracterizate prin analiză termică. Metodele termice de analiză permit determinarea pentru produse a temperaturii de fierbere, de topire, de autoaprindere, de congelare, de înmuiere, de inflamabilitate, de descompunere etc.

Alte proprietăţi termice cu relativă importanţă practică în caracterizarea produselor sunt: dilatarea, căldura specifică şi capacitatea calorică.

Dilatarea reprezintă creşterea dimensiunilor unui corp datorită acţiunii căldurii. Ea poate fi liniară şi volumică. Dilataţia reprezintă mărimea cu care au crescut dimensiunile unui corp în urma încălzirii acestuia. Se pot exprima cu ajutorul: coeficientului de dilataţie liniară – care reprezintă creşterea în lungime a unui corp, provocată de o creştere de temperatură de 10C raportată la unitatea de lungime; coeficientului de dilataţie volumică – care reprezintă creşterea în volum, provocată de o creştere a temperaturii cu 10C raportată la unitatea de volum.

Căldura specifică este cantitatea de căldură necesară ridicării temperaturii cu un grad Celsius a unui gram dintr-un corp. Unitatea de măsură pentru căldură este caloria. Capacitatea calorică reprezintă proprietatea unui produs de a absorbi o anumită cantitate de căldură din mediul înconjurător. După modul de comportare faţă de agenţii termici, produsele se împart în:

29

termostabile – produse care nu sunt influenţate sensibil de acţiunea căldurii; termorezistente – produse care nu-şi modifică proprietăţile sub acţiunea căldurii, adică sunt rezistente la temperaturi înalte sau joase; refractare – produse care rezistă la temperaturi înalte fără a-şi schimba compoziţia şi fără a se sfărâma, înmuia sau topi. Proprietăţile electrice interesează îndeosebi mărfurile electrice şi electronice. Principalele proprietăţi electrice sunt:

- conductibilitatea; - rezistenţa electrică şi rezistivitatea electrică;- capacitatea electrică;- rigiditatea electrică.Conductibilitatea electrică este proprietatea unui material

de a conduce curentul electric. Conform legii lui Ohm intensitatea unui curent I care trece printr-un conductor electric este direct proporţională cu diferenţa de potenţial U la capetele conductorului şi invers proporţională cu rezistenţa lui R, deci:

Valoarea conductibilităţii electrice este 1/R.Rezistenţa electrică a unui conductor cu lungimea l metri,

secţiunea S metri pătraţi şi rezistivitatea (în ohm metri) este dată de relaţia:

Rezistenţa electrică se măsoară în ohmi. În funcţie de electroconductibilitate, materialele se împart în: conductoare electrice – conduc bine curentul electric o rezistivitate mică. Cele mai bune conducătoare electrice sunt: argintul, cuprul, aluminiul; materiale electroizolante – nu conduc curentul electric, opunând rezistenţă mare la trecerea lui prin material. Cele mai

30

folosite materiale electroizolante sunt: porţelanul, sticla, lemnul impregnat, cauciucul, materialele plastice; materiale semiconductoare - se situează din punct de vedere electric între conductoare şi electroizolatoare, putând conduce curentul electric numai în anumite condiţii. Ele sunt utilizate îndeosebi la obţinerea tranzistoarelor şi circuitelor integrate.

Materialele dielectrice sunt materiale izolante, susceptibile de a se polariza electric temporar. Astfel, dielectricul micşorează intensitatea câmpului electric în care se află.

Capacitatea electrică caracterizează un sistem de conductoare din punct de vedere al energiei electrice pe care o poate acumula la un moment dat. Unitatea de măsură este faradul. Rigiditatea electrică este valoarea intensităţii unui câmp electric, care aplicat unui material, provoacă străpungerea electrică a acestuia. Ea depinde de frecvenţă şi temperatură şi are importanţă la obţinerea unor piese electronice.Proprietăţile optice se manifestă prin culoare, luciu, transparenţă, reflecţie şi refracţie.

Aspectul cromatic al corpurilor se caracterizează prin culoare. Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Ǻ (lumina violetă) şi 7500 Å (lumina roşie). Deci, cu creşterea lungimii de undă a luminii, de la 4000 Å la 7500 Å culoarea luminii se modifică treptat trecând de la violet la indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu (ROGVAIV)..

Culoarea din punct de vedere fizic reprezintă o anumită bandă a spectrului electromagnetic, o radiaţie de o anumită lungime de undă, cu efecte de natură fiziologică asupra retinei, efecte produse de lumina zilei sau de lumina emisă sau reflectată de un corp oarecare.

Din punct de vedere psihosenzorial, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate, tonalitate şi saturaţie.

31

Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei luminoase folosindu-se uneori şi termenul de “strălucire”.

Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ şi indicată cu termenii: roşu, verde, galben, albastru.

Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii, reprezentând grade crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai saturată cu cât pare mai amestecată cu alb.

Transparenţa reprezintă proprietatea unui material sau a unui mediu de a fi străbătut de radiaţiile luminoase. Un produs este cu atât mai transparent cu cât absoarbe şi reflectă mai puţină lumină.

Inversul transparenţei este opacitatea, iar proprietăţile intermediare sunt transluciditatea şi opalescenţa.

Prin luciu înţelegem proprietatea optică a suprafeţei mărfurilor de a reflecta lumina incidentă cu difuziune cât mai redusă. Luciul depinde de aspectul suprafeţei, de uniformitatea acesteia, lumina putând fi reflectată uniform sau difuz.

Reflexia este fenomenul de întoarcere la mediul din care au venit a unor radiaţii electromagnetice, de exemplu, de lumină, care au întâlnit o suprafaţă de separaţie între două medii. Refracţia este fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze de lumină care străbate suprafaţa de separaţie a două medii transparente diferite.

Proprietăţile mecaniceProprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la

acţiunea diferitelor forţe exterioare ce le pot modifica structura sau forma. Cele mai importante proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa, plasticitatea, duritatea, elasticitatea, durabilitatea etc.

32

Rezistenţa este una dintre proprietăţile importante ale multor mărfuri, cum sunt materialele de construcţii, produsele textile, mărfurile metalice, materialele plastice, etc.:

- rezistenţa la tracţiune (întindere) se exprimă prin raportul dintre forţa de rupere necesară şi secţiunea transversală a produsului. Se exprimă în daN/cm2 sau N/mm2; - alungirea la rupere ( A ) reprezintă proprietatea unor produse de a-şi mări lungimea din momentul acţiunii forţelor de tracţiune şi până la rupere. Se determină cu ajutorul relaţiei:

[%]

unde: l1 reprezintă lungimea finală, iar l0 cea iniţială şi se exprimă în procente;

- rezistenţa la încovoiere exprimă sarcina necesară ruperii prin încovoiere a unei epruvete raportată la secţiunea ei. Se determină pentru materialele de construcţie, din lemn,metalice ş.a.;

- rezistenţa la îndoire se determină la fibrele textile, hârtie, piele, materiale plastice etc.

- rezistenţa la compresiune se prezintă ca o deformare inversă rezistenţei la tracţiune, forţele fiind orientate în sens invers. Proprietatea este importantă pentru materialele de construcţii (lemn, ciment, metale), tălpile pentru încălţăminte ş.a.;

- rezistenţa la uzură prin frecare exprimă modul de comportare al unor mărfuri la acţiunea unor forţe care tind să se distrugă prin frecare. Proprietatea este importantă pentru a caracteriza comportarea materialelor pentru încălţăminte (tălpi), pentru confecţii (costume, căptuşeli, ciopari), anvelope din cauciuc, piese metalice şi din mase plastice, materiale pentru construcţii (scări, pardoseli) care sunt supuse frecvent şi uneori exclusiv la astfel de solicitări.

Rezilienţa (rezistenţă la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa la rupere prin izbire. Se determină prin ruperea dintr-o singură

33

lovitură a unei probe crestate la mijloc. Rezilienţa depinde de structura materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi fragilitatea unor mărfuri.

Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta deformaţii permanente fără a-şi modifica volumul sub acţiunea solicitărilor mecanice.

Duritatea reprezintă proprietatea unor corpuri de a rezista la pătrundere, în cazul acţiunii unor forţe exterioare, caracterizând de fapt capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial.

Duritatea poate fi determinată prin mai multe metode: prin zgâriere (metodele Mohs, Martens); prin apăsare (metodele Brinell, Rockwell, Vickers); metode dinamice (Shore, Poldy, Baumann).

Elasticitatea este proprietatea unor corpuri de a reveni la forma iniţială după ce forţa exterioară a încetat de a mai acţiona asupra lor. Limita de elasticitate este tensiunea maximă la care poate fi supus un corp solid fără să rămână cu deformaţii permanente după încetarea tensiunii.

Flexibilitatea este însuşirea unui metal de a putea fi îndoit sau încovoiat fără să capete o deformaţie permanentă.

Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine însuşirile un timp cât mai îndelungat, în condiţii normale de exploatare. Este un indicator sintetic, în care se regăsesc, direct sau indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice. PROPRIETĂŢI TEHNOLOGICE

Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară adaptării tehnologiilor de prelucrare pentru obţinerea produselor finite.

În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice sunt: aspectul exterior şi draparea.

Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea culorilor, concordanţa dintre desen şi culoare, de posibilitatea de realizare pe scară industrială şi de preţul de cost.

34

Draparea ţesăturilor este proprietatea de a forma cute şi dungi în îmbrăcăminte. Caracterul cutelor depinde de proprietăţile fibrelor, de proprietăţile mecanice şi de structura ţesăturii. În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt: turnabilitatea, maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, plasticitatea etc.

Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea unor forţe exterioare să se deformeze fără a se fisura. Deformarea se poate face prin forjare, laminare, trefilare etc.

Forjabilitatea este proprietatea unui material de a putea fi forjat adică de a suferii deformaţii permanente fără fisurare în stare solidă. Această proprietate depinde de structura cristalină, de tratamentele suportate anterior de metal, de temperatura şi durata de forjare etc.

Sudabilitatea este proprietatea unui material (metal, masă plastică etc.) de a putea fi sudat. Sudarea este operaţia de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese metalice sau de mase plastice, executate la cald prin topire sau presare cu sau fără metal sau masă plastică de adaos, astfel încât piesele sudate să formeze un corp comun.

Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos de a căpăta deformaţii permanente fără fisurare când este supus unor anumitor solicitări.

În cazul făinii, în general, a făinii de grâu în special, proprietăţile tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de hidratare, capacitatea de a forma şi reţine gaze şi proprietăţile reologice (mecanice).

Capacitatea de hidratare, reprezintă cantitatea de apă (în procente) pe care o absoarbe făina pentru a forma un aluat normal, ea fiind în funcţie de cantitatea şi calitatea glutenului, de granulaţia făinii, de gradul de extracţie etc.

Capacitatea făinii de a forma şi reţine gaze în aluat depinde de calitatea glutenului, de conţinutul în glucide solubile, de

35

granulaţia făinii, de capacitatea sa enzimatică şi de puterea de fermentare a drojdiilor.

Proprietăţile reologice (mecanice) ale aluatului - consistenţa, elasticitatea, vâscozitatea – joacă un rol hotărâtor în obţinerea unui produs finit de calitate.

PROPRIETĂŢI CHIMICE Proprietăţile chimice ale mărfurilor exprimă compoziţia şi

structura chimică, stabilitatea faţă de acţiunea agenţilor chimici, solubilitatea, conţinutul de substanţă uscată etc. Studierea acestor proprietăţi este necesară pentru aprecierea calităţii mărfurilor, pentru menţinerea lor în sfera circulaţiei, pentru stabilirea condiţiilor optime de păstrare şi transport etc. Toate mărfurile, fie ele alimentare sau nealimentare, se caracterizează printr-o anumită compoziţie chimică.

Compoziţia chimică reprezintă proprietatea de bază a mărfurilor, care împreună cu structura, determină în cea mai mare parte mărimea celorlalte proprietăţi, care stabilesc nivelul calitativ la un moment dat.

Substanţele care intră în compoziţia chimică sunt grupate în substanţe de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine. Proprietăţile şi proporţiile acestor substanţe determină destinaţia produsului, modul de comportare faţă de anumiţi factori care acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării.

Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă proprietatea mărfurilor de a rezista sau nu la contactul cu diferite substanţe în timpul utilizării sau păstrării. Studierea stabilităţii mărfurilor la acţiunea agenţilor chimici, presupune cunoaşterea modului de comportare la acizi minerali şi organici, la săruri, la oxigenul din aer, etc.

Mărfurile metalice suferă procesul de coroziune, care este un fenomen de degradare bazat pe procese chimice şi

36

electrochimice. Coroziunea poate fi produsă de agenţi atmosferici, de electroliţii din aer sau din sol.

Oxidarea este reacţia chimică de combinare a oxigenului cu un element sau cu o substanţă, fie prin legarea oxigenului de molecula acestei substanţe, fie cu distrugerea moleculei şi formarea de substanţe noi.

În practica industrială şi merceologică, prin analiza chimică se stabileşte calitatea materiilor prime, a produselor semifabricate şi a produselor finite, precum şi desfăşurarea proceselor de fabricaţie. PROPRIETATI SENZORIALE (ORGANOLEPTICE)

Proprietăţile senzoriale sunt stabilite cu ajutorul organelor de simţ. Simţurile participante la analiza senzorială sunt: văzul, mirosul, gustul şi tactul, care conduc la înregistrarea aspectului (exterior şi interior), consistenţei, limpezimii, culorii, aromei, buchetului, gustului, suculenţei produsului. Capacitatea de a percepe anumite proprietăţi senzoriale diferă de la un individ la altul, fiind determinată de sensibilitatea organului faţă de anumiţi stimuli externi (sensibilitate senzorială).

Proprietăţile senzoriale sunt exprimate noţional, spre deosebire de celelalte proprietăţi care pot fi măsurabile prin analize, fie direct, fie indirect şi exprimate cifric în anumite limite maxime sau minime, după importanţă.

Proprietăţi olfactiveSenzaţiile odorifice sunt exprimate prin proprietăţile

mirositoare. În analiza senzorială a produselor alimentare simţul mirosului, mult mai complex decât simţul văzului, este rezultatul acţiunii unor substanţe volatile asupra receptorilor pentru miros localizaţi în mucoasa nazală. Excitanţii olfactivi aparţin unor grupe osmofore (alcoolice, aldehidică, cetonică, eterică, carboxilică, esterică, nitro, amino) care determină mirosul specific. Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a numeroase

37

studii şi încercări fără a putea stabili până în prezent criterii obiective, unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi completă. Una din clasificările cele mai uzitate aparţine lui Henning (1924); acesta apreciază că există şase mirosuri de bază: balsamic, picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în prisma care îi poartă numele.

Proprietăţi gustativeSenzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii

senzaţiilor gustative sunt prezenţi în structura chimică a produselor alimentare. Receptorii gustativi sunt localizaţi pe mucoasa bucală şi pe limbă. După valoarea gustului, produsele pot fi : sipide, cele care au gust şi insipide, fără gust.

S-au stabilit patru gusturi fundamentale: dulce, acru, amar, sărat. Gusturile particulare ale produselor se obţin prin combinarea în proporţii diferite a acestor gusturi fundamentale. Factorii care influenţează sensibilitatea gustativă sunt: concentraţia substanţelor pure, temperatura produsului şi a mediului ambiant, lumina, insuficienţa oxigenului, factori de ordin psihofiziologici, experienţa degustătorilor, gradul de mărunţire, durata acţiunii etc.

Gusturile de bază sunt determinate de prezenta în compoziţia produsului a unor substanţe pure. Astfel :

- gustul sărat apare în prezenţa clorurii de sodiu; - gustul acru este datorat prezenţei acizilor organici şi a

sărurilor acide; - gustul amar este specific produselor care conţin gruparea

nitro (-NO2,), săruri de magneziu sau chinină; - gustul dulce este conferit de zaharurile simple, unii

polialcooli, aminoacizi etc.

Proprietăţi tactileSenzaţiile cutanate (tactile) sunt exprimate în urma contactului pielii cu un obiect oarecare. Pielea, organul de simţ al acestor

38

senzaţii, cuprinde receptorii specializaţi pentru fiecare din aceste senzaţii. Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul indicilor noţionali ca: neted, aspru, fibros, lipicios, fierbinte, rece, cald, uscat, moale, apos, crocant, sfărâmicios, pufos etc. Sensibilitatea termică, spre exemplu, este apreciată de receptorii dermei care sesizează diferenţele de temperatură sau temperatura efectivă a unui produs.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor care le dau o anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă o nevoie sau să realizeze un serviciu cerut.

a) falsb) adevărat

2. Culorile cu lungimi de undă mari sunt:a) caldeb) recic) neutre

3. Faradul, reprezintă unitatea de măsură pentru :a) rezistenţa electricăb) capacitatea electricăc) rigiditatea electrică

4. Capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial reprezintă:

a) rezistenţa la încovoiereb) rezistenţa la uzurăc) duritatea

5. Gusturile fundamentale sunt :a) putredb) arsc) raşinos

TEME DE CONTROL

Definiti: Proprietatile marfurilor - Proprietăţi fizice, tehnologice, chimice, senzoriale

39

BIBLIOGRAFIE Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-

Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;

Nistor, R., Chiş. A., Biro, A., Bazele Tehnologiei şi Merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999;

Fratila, R.,Chis,Al.,Dragan, M.,Nistor, r.,Biro,A,Mihaiua,R. Bazele tehnologiei si merceologiei,Ed.Dacia, Cluj Napoca, 2001,2002 ;

Fratila,R.,Chis.Al.,Nistor,R.,Dragan,M.,Mihaiu,R.,Scorţar,L. Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma Mater, Cluj –Napoca, 2005;

Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006.

MODULUL NUMARUL 3TITLUL MODULULUI

INNOIREA,MODERNIZAREA,DIVERSIFICAREA ŞISTANDARDIZAREA SORTIMENTULUI DE MARFURI

CONCEPTE DE BAZĂ:

Innoirea, modernizarea si diversificarea sortimentelor de mărfuri. Standardizarea.Organisme de standardizare.

OBIECTIVE: Pregătirea teoretică şi practică şi însuşirea noţiunilor de bază necesare în domeniul merceologiei şi practicilor

40

industriale şi comerciale.

UNITATEA 1

INNOIREA, MODERNIZAREA SI DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MARFURI

Realizarea unor produse cu un nivel calitativ cât mai înalt, valorificarea cât mai bună a resurselor interne, retehnologizarea fabricaţiei, înnoirea producţiei de maşini şi utilaje reprezintă obiective ce impun producătorilor o nouă optică – de a produce în strânsă legătură cu cerinţele economiei de piaţă.

În concepţia clasică, produsul era definit ca o reuniune de atribute şi caracteristici, fizice şi chimice, prezentate într-o formă identificabilă.

În condiţiile actuale ale pieţei, interne şi internaţionale, produsul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu conceptul de marketing. Conform acestui concept, produsul reprezintă ansamblul elementelor ce generează cererea exprimată de consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia inginerească, cât şi de prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul, calitatea, prestigiul pe care-l oferă utilizatorului său şi chiar comportamentul vânzătorului.

Rezultă de aici că, concepţia, proiectarea, realizarea unui produs trebuie efectuate în concordanţă cu cerinţele marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de un program complex privind lansarea şi comercializarea sa pe piaţă.

Conform noii concepţii despre produs, acesta trebuie să cuprindă următoarele componente: corporale, ce privesc caracteristicile tehnologice şi utilitatea lor

funcţională; acorporale, referitoare la nume, marcă, instrucţiuni de utilizare,

precum şi gama serviciiilor ce-l însoţesc în vânzare şi în utilizare: instalare, punere în funcţiune şi service;

41

informaţii transmise de producător sau de o firmă distribuitoare sub forma acţiunilor de piaţă şi de formare a vânzărilor;

imaginea produsului prin prisma satisfacerii nevoii căreia îi este destinat.

În acest context apare necesitatea definirii produsului nou. Putem vorbi despre un produs nou dacă acesta aduce pe piaţă cel puţin un element util nou cum ar fi: o nouă compoziţie chimică, un principiu de funcţionare nou, o tehnică (reţetă) de fabricaţie nouă, o modalitate de pregătire nouă, un model nou, eventual realizat într-un stil nou. În acelaşi timp sunt considerate noi şi produsele care rezultă prin asocieri sau asamblări de mai multe produse (de exeplu agendă cu calculator), asemenea produse trebuind să satisfacă o anumită trebuinţă la un nivel superior, eventual să stimuleze apariţia alteia noi.

Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă, investesc în înnoirea, modernizarea şi diversificarea produselor. Înnoirea cuprinde înnoirea totală şi diversificarea sortimentului. În viziunea majorităţii specialiştilor modernizarea presupune înainte de toate, reproiectarea şi redimensionarea produselor cu respectarea strictă a a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică, valoare nutriţională etc., ţinând totdeauna seama şi de principiile tipizării. Înnoirea totală urmăreşte însă înlocuirea produsului sau a produselor vechi cu produse complet noi. Înnoirea totală numită de unii autori şi diversificarea pe verticală, are la bază aducerea pe piaţă a unor produse noi cu caracteristici de calitate noi, cu o valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii de funcţionare noi care asigură performanţe superioare.

Diversificarea propriu-zisă, diversificarea pe orizontală, presupune lărgirea sortimentului de produse fără aducerea unor elemente noi, remarcabile, în ceea ce priveşte compoziţia chimică, performanţele sau principiul de funcţionare al produsului. Se au în vedere adaptări la un nou domeniu de utilizare, o ambalare şi o

42

prezentare mai deosebită şi mai les tipodimensiuni noi. Aceasta este de fapt o înnoire de sortimente.

Înnoirea sortimentului, are ca scop ocuparea unui segment cât mai larg pe piaţă. Unii autori definesc şi o a treia cale de diversificare, denumită colaterală (de graniţă), care conduce la completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de materii prime disponibile din categoria materialelor refolosibile şi recuperabile.

Prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma produselor, a ambalajelor, dar esenţial este că prin înnoire şi diversificare trebuie mărită valoarea de întrebuinţare a produselor.Această valoare de întrebuinţare mai mare se obţine prin utilizarea unor materii prime mai performante, tehnologii noi şi o proiectoare inovatoare. Se urmăreşte fie o mai bună satisfacere a unei nevoi existente fie suscitarea unei noi nevoi. Astfel, un calculator poate facilita o tehnoredactare mai uşoară sau poate asigura intrarea utilizatorului pe Internet.

Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate cu efectele economice urmărite. Prin diversificare şi înnoire trebuie obţinută o rată a profitului mai mare decât cea pe care întreprinderea o obţine fără aceste acţiuni. Rezultă deci, că programul de înnoire şi diversificare trebuie fundamentat foarte temeinic şi trebuie orientat spre profit. INOVAREA TEHNOLOGICĂ

Procesul inovaţional, atât în cazul produselor cât şi în cel al tehnologiilor, reprezintă un important punct de pornire în analiza activităţii oricărei organizaţii economice şi nu numai.

Procesul inovaţional şi în speţă inovaţia tehnică reprezintă pentru organizaţiile cu succes un factor important al dezvoltării activităţii. Se poate spune că pentru a se face inovare trebuie să existe obligatoriu un set minim de premise ce vor garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare.

43

Schimbarea modului de abordare a procesului inovaţional în a doua jumătate a secolului XX a dus la trecerea de la orientarea spre producţie a inovării tehnologice spre orientarea către tehnologie/piaţă de desfacere .

UNITATEA 2STANDARDIZAREA

IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII DE STANDARDIZARE

Standardizarea este activitatea tehnico-economică de elaborare a unor documente care reglementează în mod raţional şi unitar realizarea produselor, controlul calităţii şi circulaţia tehnică a acestora. Ea cuprinde întregul sistem de reglementare a dimensiunilor şi calităţii produselor prin norme diferenţiate pe domenii, după conţinut şi nivel (Fig. 5.1.).

Prin Ordonanţa 39/1998 se pun bazele standardizării voluntare în România. De la această dată, organismul national de standardizare este Asociaţia de Standardizare din România – ASRO.1. Standardizarea este un instrument pentru dezvoltarea economică deoarece permite:

- raţionalizarea producţiei prin stăpânirea caracteristicilor tehnice ale produselor, satisfacţia clienţilor, validarea metodelor de producţie şi obţinerea de creşteri ale productivităţii precum şi garanţia privind securitatea operatorilor şi instalatorilor;

- transferul noilor tehnologii în domenii de interes pentru firme sau colectivităţi (materiale noi, sisteme de informare, tehnologii de supraveghere, electronica etc.)

44

STANDARD

CONŢINUT

clasificare;terminologie;simbolizare, codificare;dimensiuni, toleranţe tipizate;specificare, caracteristici de calitate;reguli pentru verificarea calităţii;prescripţii pentru marcare, ambalare, depozitare, transport.

NIVEL

firmă;asociaţie;naţional;regional;internaţional.

DOMENIU

producţie;construcţii;agricultură;comerţ;protecţia omului şi a mediului ambiant

Fig. 5.1. Domeniile, conţinutul şi nivelul standardelor2. Standardizarea este pentru utilizator, un instrument de transparenţă şi progres deoarece contribuie:

- la informarea sa, ajutându-l să aleagă produse ale căror aptitudini de funcţionare sunt în conformitate cu ceea ce doreşte;

- la protecţia sa, standardizarea garantând proiectarea şi fabricarea unor produse sigure.

3.Standardizarea este un instrument strategic pentru agenţii economici care participă la lucrările de standardizare deoarece le permite: - să inoveze, să anticipeze şi să realizeze produse proprii din ce în ce mai evoluate;- să fie competitivi, să aibă cele mai bune arme pentru cucerirea de noi piete, să cunoască pieţele şi tendinţele lor.

45

Standardele sunt "reţete" care cuprind toţi parametrii tehnici şi calitativi pentru fabricarea unui produs.

Conform SR 10000-1:1994,"standardul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat".

În ceea ce privesc standardele, ele nu sunt obligatorii (au caracter de aplicare voluntară) în unele cazuri (cum sunt de exemplu domeniile care se referă la securitate) standardele pot fi făcute obligatorii de către instituţiile statului. Importanţa standardelor rezultă din următoarele aspecte:1.Standardele reprezintă documente de referinţă utilizate în schimburile economice şi stau la baza celor mai multe contracte comerciale; 2.Standardele sunt utilizate ca referinţă incontestabilă care ajută la clarificarea relaţiilor contractuale între parteneri şi pot fi utilizate în jurisprudenţă;3.Standardele propun soluţii la probleme tehnice şi comerciale în ceea ce privesc produsele, echipamentele si serviciile. Ele stabilesc un compromis între dezvoltarea tehnologică la un moment dat şi contractele economice. În concluzie putem afirma că, standardele reprezintă tehnologie şi “ştiinţa de a face”.Clasificarea standardelor

Până la 28.08.1992, data la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României Ordonanţa Guvernului României privind activitatea de standardizare în România s-au utilizat standarde de Stat (STAS), standarde de ramură (STR) şi standarde de întreprindere (STI). Pentru operativitate s-a convenit ca standardele elaborate înainte de data precizată să-şi păstreze sigla STAS.

46

În ţara noastră se elaborează în prezent următoarele categorii de standarde:► standarde române – a căror siglă de identificare este SR - care se aplică la nivel naţional. Iniţialele SR sunt urmate de două grupe de cifre:primul grup de cifre reprezintă numărul standardului şi acesta rămâne neschimbat;al doilea grup de cifre reprezintă anul când a fost elaborat sau modificat respectivul standard;► standarde profesionale - care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;► standarde de firmă - care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al altor persoane juridice care le-au elaborat.

După provenienţă standardele se clasifică în : Standarde naţionale care sunt elaborate , aprobate sau adoptate

după caz, de un organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului;

Standarde europene care sunt adoptate de către un organism european cu activitate de standardizare;

Standarde internaţionale care sunt adoptate de către un organism internaţional cu activitate de standardizare.

De menţionat este faptul că standardele internaţionale şi europene se publică în România numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.

După conţinutul lor standardele se clasifică în: standarde generale, care se referă la o problemă valabilă pentru

una sau chiar mai multe grupe de produse, de tipul standardelor terminologice, de simbolizare, codificare, metode statistico-matematice de control al calităţii produselor;

standarde complete de produs, referitoare la obţinerea şi comercializarea unui singur produs. Ele conţin o serie de

47

condiţii tehnico-economice care trebuie să fie îndeplinite de un produs, condiţii tehnice de calitate, reguli pentru verificarea calităţii, metode de verificare a calităţii, precum şi prevederile privind recepţia, marcarea (conţinutul marcării şi modul de marcare, pentru identificarea produsului, respectiv a producătorului), ambalarea, depozitarea şi transportul acestuia;

standarde parţiale de produs, care detaliază unul sau două capitole dintr-un standard complet de produs, putându-se constitui în: standarde de dimensiuni;standarde de marcare;standarde de parametri principali;standarde de reguli privind verificarea calităţii;standarde de analize şi încercări;standarde de ambalare, depozitare şi transport.

O altă clasificare a standardelor după conţinut, conform SR 10000/1-94, grupează standardele în: standarde de bază, cu aplicabilitate generală sau care conţin

prevederi generale pentru un anumit domeniu; standarde de terminologie, care “fixează” termenii utilizaţi în

diferite domenii; standarde de încercări, care detaliază metodele de încercare

aplicate pentru caracterizarea produselor sau serviciilor; standarde de produse, care specifică cerinţele ce trebuie

îndeplinite de un produs sau grupă de produse; standarde de procese, care specifică cerinţele ce urmează a fi

îndeplinite de procese, asigurându-se astfel aptitudinea de utilizare a lor;

standarde de servicii, care descriu cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea aptitudinii lor de utilizare;

standarde de interfaţă, caracterizând interfaţa existentă între produse, procese, sisteme în punctele lor de conexiune;

standarde de date, conţinând datele necesare pentru caracterizarea completă a unui produs, proces, serviciu.

48

Pentru domeniul agro-alimentar, se utilizează următoarele tipuri de standarde, adaptate problemelor specifice ale acestor firme: standarde de specificaţii de produse – cele care precizează

structura produselor, terminologia caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice şi pentru anumite produse chiar reguli de fabricaţie;

standarde de mediu înconjurător al produsului: standarde de ambalare, standarde referitoare la anumite exigenţe tehnice privind depozitarea, transportul, condiţiile de conservare, standarde de igienă şi securitate a materialelor destinate domeniului agro-alimentar, standarde referitoare la controlul produselor sau ingredientelor;

standarde de metode de analiză şi încercări: standarde de analiză senzorială, standarde de analize fizico-chimice, microbilogice etc.; standarde de linii directoare – conţin recomandări privind

metodele ce urmează a fi utilizate în vederea optimizării calităţii produselor sau serviciilor.Alături de standardele – clasificate şi grupate –mai există şi

“piaţa documebtelor tehnice de referinţă” cum sunt:- specificaţiile la dispoziţia publicului care sunt documente de

referinţă voluntare, care furnizează regulii, linii directoare sau caracteristici pentru activitaţi sau rezultatele acestora. Ele sunt elaborate de ateliere,consorţii industrialesau alte grupuri şi s-au impus pe piaţa în care ciclul de viaţă al produsului este foarte mic(tehnologia informaticii).

- reglementările(legi, decrete, etc.) care furnizează reguli legislative cu caracter obligatoriu şi sunt adoptate de o autoritate legislativă..Principalele obiective ale standardizării sunt.

1. facilitarea schimburilor interne şi internaţionale de mărfuri şi de informaţii ;

49

2. ridicarea continuă a calităţii şi competitivităţii produselor; 3. promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei;4. tipizarea şi raţionalizarea sortotipodimensiunilor.

ORGANISME DE STANDARDIZARE Standardizarea în România

România este stat asociat la Uniunea Europeană şi a început negocierile pentru aderarea ca membru cu drepturi depline.

Una din cerinţele esenţiale pentru îndeplinirea acestui obieciv de importanţă majoră pentru ţara noastră este armonizarea legislaţiei tehnice cu cea care guvernează Piaţa Internă Unică a Uniunii Europene. Pentru realizarea acestei armonizări, în România a avut loc o reformă fundamentală în domeniul infrastructurilor calităţii şi standardizării.

Astfel, la 50 de ani de la înfiinţarea primului organism de standardizare din România (Comisiunea de standardizare - 1948), prin Ordonanta 39/1998 se pun bazele standardizarii voluntare în România. De la aceasta data, organismul national de standardizare este Asociatia de Standardizare din România – ASRO - având ca principal scop dezvoltarea standardizării naţionale, europene şi internaţionale.

Organismul naţional de standardizare şi-a schimbat statutul, dintr-un organism aflat în subordinea Guvernului României (Institutul Român de Standardizare), într-o asociaţie de drept privat, non-profit, fără scop lucrativ, neguvernamentală şi apolitică, de interes public, cu recunoaştere guvernamentală ca unic organism naţonal de standardizare.

Standardizarea internaţională şi europeană. Pentru înlesnirea activităţilor de standardizare, pe plan internaţional există o serie de organisme specializate:

Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO); Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI);

50

Comitetul European de Standardizare (CEN); Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică

(CENELEC); Institutul European de Standardizare pentru Telecomunicaţii

(ETSI); Comisia Codex Alimentarius a ONU pentru Alimentaţie şi

Agricultură (FAO) şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Scopul principal al ISO, organizaţie înfiinţată în anul 1946, este de a favoriza dezvoltarea standardizării în lume prin: organizarea, coordonarea şi unificarea standardelor internaţionale; stabilirea de standarde internaţionale cu acordul tuturor statelor membre; înlesnirea elaborării de noi standarde, conţinând prescripţii comune, pentru a putea fi utilizate pe plan naţional şi internaţional.ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de standardizare ce cuprinde circa 50 % din ţările membre ale Naţiunilor Unite, reprezentând aproximativ 90 % din totalul comerţului internaţional. Comisia Electrotehnică Internaţională are drept scop coordonarea şi unificarea standardelor din domeniul electrotehnicii şi electronicii. Normele din “Codex Alimentarius” din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) au ca obiectiv apărarea sănătăţii consumatorilor şi coordonarea cerinţelor referitoare la produsele alimentare, uşurând astfel comerţul internaţional cu aceste produse.

La nivel european au fost create o serie de organisme de profil.Aceste organisme elaborează:

- standarde europene – (EN);- documente de armonizare – (DH)- prestandarde europene – (ENV)

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Folosirea de subansambluri unificate constructive, combinate diferit cu interschimbabilitate funcţională şi geometrică, reprezintă:

51

a) tipizareab) agregareac) modularea

2. Standardul a cărui aplicare devine obligatorie prin efectul unei legi cu character general sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare, reprezintă:

a) certificarea de conformitate;b) standardul naţional;c) standardul obligatoriu.

3. Standardele de securitate pentru produse ca: jucării, articole de menaj, căurcioare etc., au caracter:

a) obligatoriub) facultativc) orientativ

4. Prin standardizare se urmăreşte concilierea cerinţelor beneficiarilor cu posibilităţile producătorilor pentru obţinerea unor produse de calitate superioară în condiţii de maximă eficienţă economică:

a) falsb) adevărat

5. Standardele aplicate în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al unor persoane juridice reprezintă :

a) standarde profesionaleb) standarde românec) standarde de firmă

MODULUL NUMARUL 4TITLUL MODULULUI

CLASIFICAREA, CODIFICAREA ŞI CIRCUITUL TEHNIC AL MĂRFURILOR

CONCEPTE DE BAZĂ:

Sistematica mărfurilor, clasificarea armonizată a mărfurilor, sisteme de clasificare şi codificare, clasificarea şi codificare la nivel macroeconomic

OBIECTIVE: Pregătirea teoretică şi practică şi însuşirea noţiunilor de bază necesare în domeniul merceologiei şi practicilor industriale şi comerciale.

52

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL

Parcurgerea notiunilor in corelatie cu bibliografia data si completarea prezentelor informatii cu cele din referintele bibliografice recomandate

REZULTATE AŞTEPTATE:

Aprofundarea noţiunilor de studiul mărfurilor şi a elementelor definitorii îmbogăţind cunoştinţele dobândite în anii de studiu din perioada liceului la disciplinele fizică, chimie, matematică şi economie.

UNITATEA 1. CLASIFICAREA MĂRFURILOR

OBIECTIVE Sistematica mărfurilor analizează sistemele de clasificare a mărfurilor, prezentând metode şi criterii de ordonare a produselor în cadrul acestor sisteme.

NOŢIUNI CHEIE

Clasificări, sistematica mărfurilor, articol,sort

DEFINIREA NOŢIUNII DE SISTEMATICĂ A MĂRFURILOR

Preocupările actuale în domeniul sistematicii se înscriu în două direcţii principale:1.fundamentarea ştiinţifică a clasificării produselor. În acest sens, cercetările urmăresc în principal, elaborarea unui sistem de clasificare ştiinţifică fundamentat, care să asigure ordonarea produselor într-o structură logică, şi definirea clară a categoriilor de mărfuri, astfel încât să se stabilească un limbaj internaţional care să faciliteze schimbul de mărfuri;2.asigurarea aplicabilităţii în practică a sistemelor elaborate. În acest sens, se pune problema de a găsi soluţiile cele mai convenabile pe linia armonizării clasificărilor naţionale şi

53

internaţionale utilizate în prezent, clasificări care, în cea mai mare parte sunt incomparabile sau în mod limitat comparabile .Elaborarea unei clasificări eficiente a mărfurilor nu este posibilă decât prin utilizarea unui sistem de criterii intercorelate, perfectionate continuu, pentru a se pune de acord cu progresele înregistrate în domeniul materiilor prime şi proceselor tehnologice, cu modernizarea continuă a activităţii comerciale.Astfel, se consideră că articolul reprezintă noţiunea de bază a sistematicii produselor, individualitatea de bază a sortimentului de produse.Articolele se deosebesc între ele prin mai multe proprietăţi, în timp ce sortul reprezintă individualitatea cvasiindependentă într-un sortiment, un sort deosebindu-se de altul printr-o singură proprietate.

UNITATEA 2.CODIFICAREA MĂRFURILOR

OBIECTIVE Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este identificarea.

NOŢIUNI CHEIE

Codul, codificarea, UPC, EAN, codul cu bare

Codificarea este operaţiunea de transpunere în cod a elementelor definitorii ale unor produse sau servicii, cu scopul identificării produselor.

Codul este un complex de elemente simbolice (litere, cifre, caractere alfanumerice) prin care se reprezintă o informaţie. Între

54

clasificare şi codificare există interdependenţe sau chiar suprapuneri. În cazul clasificărilor nesistematice, utilizate în practica economică, codificarea este dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării. Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o structură unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge la un cod de lungime mare.

În cazul clasificărilor nesistematice, produsele se identifică printr-un cod secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale.

Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat- secvenţial, codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă secvenţială. Prin urmare, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât clasificarea cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere. Clasificarea şi codificarea produselor la nivel microeconomic

La nivelul întreprinderii se folosesc în principal clasificări nesistematice şi combinate cu scopul codificării mărfurilor, potrivit sistemelor informatice proprii ale întreprinderilor.Pentru armonizarea clasificărilor şi codificărilor pe plan mondial au fost elaborate:▪ codul universal al produselor (Universal Product Cod UPC);▪ codul European al articolelor (European Article Numbering EAN).

Codul universal al produselor (UPC)În scopul creşterii eficienţei activităţilor în comerţul cu

amănuntul, a fost înfiinţat în S.U.A, în anul 1970, Consiliul pentru codificarea produselor, al cărui obiectiv principal l-a constituit

55

cercetarea posibilităţilor de automatizare a prelucrării informaţiilor referitoare la vânzări. Sistemul UPC se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice:

▪ prima cifră reprezintă o cheie a clasificării ("key number");▪ cinci cifre identifică producătorul;▪ următoarele cinci cifre identifică produsul;▪ ultima cifră este cifra de control.

În prezent sistemul UPC a fost adoptat de circa 40.000 de întreprinderi producătoare. Se apreciază că 95% din produsele comercializate în S.U.A. sunt clasificate şi codificate potrivit acestui sistem.Codul European al articolelor (EAN)Codul EAN are o reprezentare dublă grafică, şi anume:

▪ un cod cu bare cu elemente de grosimi variabile;▪ un cod cu 13 caractere numerice.

Caracterele numerice ale codului EAN au următoarele semnificaţii:

▪ primele două cifre indică codul ţării, care identifică organizaţia locală de codificare;▪ următoarele cinci cifre indică firma producătoare;▪ următoarele cinci cifre indică codul de produs;▪ ultima cifră este cifra de control.

Principalele aplicaţii ale sistemului EAN sunt: codificarea şi identificarea automată; gestionarea şi urmărirea automată a mărfurilor; urmărirea stocurilor de produse; identificarea producătorilor şi a distribuitorilor; codificarea publicaţiilor (ISBN pt.cărţi; ISSN la periodice); înregistrarea automată în casele de marcare a unităţilor comerciale etc.

56

Sistemul japonez de codificare CALRAAcest sistem de codificare, de asemenea optic descifrabil,-

numit "cod Calra"- are o capacitate mai mare de cuprindere decât sistemul EAN şi este mult mai ieftin.

Codul CALRA este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru pătrate albe şi negre, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8. Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în anumite variante, pătratele albe cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii numerice, mult mai multe decât codul cu bare EAN.

Clasificarea şi codificarea la nivel macroeconomicLa nivel macroeconomic, în domeniul în care trebuie

asigurată clasificarea u n i c ă a p r o d u s e l o r (domeniul statistic, vamal), s-au propus o serie de clasificări sistematice, în structură ierarhică.

În ţara noastră, pentru a realiza un sistem unitar de ordonare a mărfurilor, a fost elaborată clasificarea unitară a produselor şi serviciilor (CUPS). Această clasificare sistematică ordonează produsele şi serviciile pe categorii ierarhice, pe baza unor criterii generale (destinaţia, natura materiilor prime, procesul tehnologic) şi a unei multitudini de criterii specifice, reprezentând proprietăţi ale diferitelor categorii de produse.

Clasificarea unitară a produselor şi serviciilor (CUPS) este structurată pe două zone. Prima, denumită clasificarea generală, cuprinde patru trepte de detaliere: grupa, subgrupa, clasa şi subclasa. A doua zonă cuprinde clasificările detaliate, care continuă ordonarea ierarhică a produselor pe şase trepte de detaliere.

57

CUPS nu se utilizează, în forma sa integrală, în prelucrările interne ale întreprinderilor, iar în relaţiile dintre ele se încrie formal în documente. Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate în comerţul internaţional

Unificarea nomenclatoarelor vamale naţionale, prin adoptarea de către un număr mare de ţări a unui sistem unitar de clasificare - Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (NCCV) - a asigurat o serie de avantaje privind facilitarea comparării tarifelor, determinării drepturilor aplicabile mărfurilor care fac obiectul comerţului internaţional. Pe această bază s-au efectuat negocierile în cadrul convenţiilor şi a acordurilor comerciale şi vamale bilaterale şi multilaterale, a aplicării şi a interpretării corecte a acestora.

Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (NCCV) reprezintă o clasificare ierarhică, cu patru niveluri de detaliere: secţiunea, capitolul, poziţia şi subpoziţia. Aceasta cuprinde, în varianta sa actuală, 1011 poziţii (dintre care două facultative), grupate în 99 capitole şi 21 de secţiuni. Poziţiile pot fi detaliate pe subpoziţii, potrivit necesităţilor utilizatorilor. Poziţiile NCCV sunt codificate cu patru cifre: primele două servesc pentru identificarea capitolului, iar următoarele două identifica succesiunea poziţiilor în cadrul fiecărui capitol. Pentru secţiunile clsificării, numerotate cu cifre romane şi subpoziţiile care pot fi create de utilizatori, nu au fost rezervate caractere în cod.Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală cuprinde spre deosebire de alte sisteme de clasificare utilizate în comerţul internaţional, reguli generale de interpretare, note elaborate pe secţiuni şi capitole, un index alfabetic şi note explicative, în scopul asigurării interpretării unitare a clasificării mărfurilor.

Dintre clasificările statistice, utilizate pe plan mondial, cea mai importantă este Clasificarea tip pentru comerţul internaţional (CTCI).

58

Varianta actuală a Clasificării tip pentru comerţul internaţional - CTCI - rev.3 - adoptată de Consiliul economic şi social al ONU în 1985, păstrează principiul structurării ierarhice a produselor, asigurând însă perfecţionarea acestei structuri şi adâncirea gradului de detaliere.Ea conţine: 3118 poziţii de bază, 1033 subgrupe, 261 grupe, 67 diviziuni şi 10 secţiuni. Poziţiile de bază pot fi detaliate, în continuare, potrivit necesităţilor utilizatorilor. Codul utilizat are cinci caractere corespunzătoare secţiunii, diviziunii, grupei, subgrupei şi poziţiei de bază.

Clasificarea tip pentru comerţul internaţional (CTCI- rev.3) - se bazează ca şi NCCV, pe criterii materiale şi tehnologice, dintre care cele mai importante sunt gradul de prelucrare al produselor şi natura materiilor prime. Se acordă prioritate primului criteriu - gradul de prelucrare - , prioritate justificată ţinând seama de modul de structurare a evidenţelor statistice, în care se face distincţie între materii prime, produse semifabricate şi produse finite.Armonizarea sistemelor de clasificare a mărfurilor pe plan internaţional

La lucrările pentru elaborarea sistemului armonizat au participat un număr mare de ţări şi organizaţii naţionale şi internaţionale, printre care: Biroul de Statistică al ONU, UNCTAD, ISO etc. Aceasta a permis luarea în considerare a intereselor privind diferitele clasificări utilizate în comerţul internaţional.

Nomenclatura sistemului armonizat al descrierii şi codificării mărfurilor (NSADCM), reprezintă o clasificare de o nouă generaţie, polivalentă, destinată unor utilizări multiple în domeniul comerţului internaţional. Ea păstrează principiul structurii ierarhice, caracteristic sistemelor de clasificare de referinţă (NCCV şi CTCI - rev.3), grupând mărfurile pe 21 de secţiuni, 99 capitole, 1241 poziţii şi 5019 subpoziţii de rang 1 şi 2.

59

Codul utilizat are şase caractere, cu următoarea structură: primele două corespund capitolului, următoarele două identifică poziţia în cadrul capitolului, iar ultimele două cifre indică subpoziţia de rang 2.

NSADCM corespunde prin structura sa, atât cerinţelor vamale cât şi ale statisticii.Sistemul armonizat cuprinde, ca şi NCCV, regulile generale de interpretare, notele secţiunilor, capitolelor şi subpoziţiilor, care au fost însă substanţial îmbunătăţite. Prin utilizarea acestor lucrări complementare sunt create premisele înţelegerii unitare a categoriilor clasificării, condiţie esenţială pentru determinarea corectă a taxelor vamale şi pentru asigurarea comparabilităţii datelor privind comerţul exterior al diferitelor ţări. Au fost elaborate liste de concordanţă pentru efectuarea transpoziţiei între sistemele de clasificare utilizate în prezent în comerţul internaţional şi NSADMC.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Sortimentul comercial cuprinde:a. numai produsele unui anumit producător, aflate într-un anumit punct de

vânzare;b. toată oferta de produse de pe piaţă, indiferent de punctul de vânzare;c. toate produsele, indiferent de producîtor, aflate într-un punct de

vânzare;d. întreaga ofertă a unui producător sau a unei ramuri industriale.

2. Care din formulările următoare este adevărată ?a. articolul reprezintă individualitatea de bază a sortimentului de mărfuri;b. articolele se deosebesc între ele prin mai multe proprietăţi ;c. sorturile se deosebesc între ele printr-o singură proprietate ;d. articolele se deosebesc între ele printr-o singură proprietate

3. Un avantaj important al clasificărilor sistematice este faptul că :a. asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene;b. permit gruparea produselor în funcţie de ordinea apariţiei lor;c. sunt cele mai simple, deoarece nu au structură arborescentă.

4. Pentru consumator, folosirea codurilor cu bare conduce la :a. dispariţia erorilor de preţ ce pot apare la casele de marcare;b. reducerea timpului petrecut la casele de marcare;c. controlul accesului şi înregistrarea prezenţei personalului;d. eliminarea facturii şi înlocuirea ei cu un bon pe care sunt trecute

denumirea şi preţul fiecărui articol achiziţionat.

60

5. Având în vedere particularităţile şirului de caractere folosit la codificare, completaţi cu câte un exemplu tabelul de mai jos:

Tipul codului Exemple de coduri6. Coduri numerice7. Coduri alfanumerice8. Coduri cu lungime fixă9. Coduri cu lungime variabilă

BIBLIOGRAFIE

Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;

Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006.

Fratila,R.,Chiş,Al.,Drăgan,M.,Nistor,R.,Mihaiu,R.,Scorţar - Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma Mater,Cluj.Napoca,2005

UNITATEA 3. MARCARE, ETICHETARE, AMBALARE

OBIECTIVE Marcarea produselor prezintă o importanţă deosebită atât pentru producători cât şi pentru beneficiarii produselor, importanţă ce reiese din următoarele avantaje pe care le oferă marcarea:- determină producătorul să menţină şi să îmbunătăţească calitatea produselor şi a serviciilor;- prin marcă producătorul este cunoscut şi

61

apărat de practicile concurenţiale neloiale;- prin parametrii de calitate minimi prevăzuţi în certificatul de marcă se conferă garanţie beneficiarului;- cu ajutorul mărcii beneficiarul poate identifica cu uşurinţă originea mărfii.

NOŢIUNI CHEIE

Marca, marcare, înregistrare, protejare, etichetare

Tema 1. MARCAREA MĂRFURILORÎn art. 3 litera “a” din Legea 84/1998 marca se defineşte ca “un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unor persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci, semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi în special, forma produsului sau ambalajului sau combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.”

Reglementări privind marcarea mărfurilorÎn ţara noastră regimul mărcilor a fost legiferat prin Legea

nr. 28/1967 care a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, această lege fiind publicată în M.O. nr. 161 din 1998.

Regulamentul de aplicare al Legii nr. 84/1998 a fost stabilit prin H.G. 833/98 publicată în M.O. nr. 455 din 27 noiembrie 1998. Protecţia mărcilor şi a indicaţiilor geografice este asigurată pe teritoriul ţării noastre de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Importanţa şi funcţiile mărcilorDin avantajele pe care le prezintă marcarea produselor reiese că mărcile prezintă mai multe funcţii. Aceste funcţii ale mărcilor sunt:

62

1. Funcţia de indicare a originii sau provenienţei produselor.2. Funcţia de garantare a calităţii produselor.3. Funcţia de promovare şi valorificare a produselor şi serviciilor datorită efectului publicitar.

Clasificarea mărcilorÎn prezent se utilizează trei tipuri de mărci: marca de fabrică,

marca de comerţ şi marca de serviciu.Marca de fabrică este utilizată de firmele producătoare cu

scopul de a se da posibilitatea cumpărătorilor să identifice produsele unor firme de produsele similare fabricate de alte firme.

Marca de comerţ este utilizată de către comercianţi prin care aceştia doresc să facă cunoscut faptul că unele produse sunt comercializate prin reţelele lor de magazine.

Marca de serviciu este utilizată de agenţii economici care prestează diferite servicii către consumatori. Aceste mărci au rolul de a identifica şi deosebi unităţile economice care prestează aceleaşi tipuri de servicii.

După natura lor mărcile pot fi figurale, verbale, combinate şi sonore.

Mărcile figurale pot fi realizate din semne, desene, figuri etc. Ele au menirea de a atrage atenţia vizuală.

Mărcile verbale constau în denumiri care pot avea sau nu legătură cu pordusele.

Mărcile combinate rezultă din combinarea mărcilor figurale şi verbale ele fiind mai des utilizate.

Mărcile sonore sunt admise doar de anumite legislaţii naţionale. Aceste mărci de obicei sunt mărci de serviciu dar pot fi utilizate şi ca mărci de fabrică sau de comerţ. Mărcile sonore pot fi formate din note muzicale, sunete sau melodii scurte.

În legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice art. 3 aliniatele d, e şi f mărcile şi indicaţiile geografice sunt definite astfel:

63

- marca colectivă - este “marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane”;

- marca de certificare - este “marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestări a serviciilor, precizia ori alte caracteristici”;

- indicaţia geografică - este “denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice”.

Conform legislaţiei româneşti, există mărci individuale, mărci colective, mărci de certificare şi indicaţii goegrafice.

Mărcile care sunt foarte cunoscute pe plan internaţional sunt considerate mărci notorii.

Pentru a putea suporta concurenţa, mărcile firmelor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să fie expresive şi clare;-să se poată identifica cu uşurinţă fără a putea fi confundată cu alte mărci similare;- să nu inducă în eroare consumatorii asupra produselor şi serviciilor;- să fie uşor de reţinut;- să prezinte o semnificaţie legată de produse şi servicii sau de activitatea firmei;Înregistrarea, protejarea şi utilizarea mărcilor

Înregistrarea şi protejarea mărcilor în România este asigurată conform regulamentului de aplicare a legii 84/98 de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. (OSIM)

Dreptul asupra mărcilor este dobândit şi protejat prin înregistrarea la O.S.I.M.

64

Înregistrare mărcilor se face urmând procedurile stipulate în Legea 84/98.

Inregistrarea mărcilor şi a indicaţiilor geografice conferă titularilor drepturi exclusive asupra lor.

Tema 2 ETICHETAREA PRODUSELOREticheta reprezintă orice material scris, imprimat,

litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elementele de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul când acesta este prezentat consumatorilor pentru vânzare sau este aderent la ambalajul acestuia.

Etichetarea reprezintă operaţia de aplicare a etichetei sau înscrierea elementelor de identificare pe produs, pe ambalajul de vânzare, pe dispozitivul de închidere ce însoţesc produsul pus în vânzare.

Scopul etichetării este acela de a da consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită asestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi.

Reglementări pe plan internaţional privind etichetarea mărfurilor

În prezent tot mai multe firme, din diverse ţări, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai expresive şi mai convingătoare de declarare a valorii nutritive.

Modalităţile de declarare a valorii nutritive sunt variate de la cele mai simple, prezentate sub formă de tabel indicând conţinutul de proteine, lipide şi glucide (în grame la 100g produs sau la o porţie sugerată) şi valoarea energetică exprimată în Kcal sau Kj raportată tot la 100g de produs sau o porţie sugerată, sau exprimarea conţinutului de proteine, lipide şi glucide prin benzi de culori codificate astfel: culoarea roşie, roşie portocalie sau roz

65

pentru proteine; culoarea galbenă pentru lipide; culoarea verde pentru glucide şi fond alb pentru valoarea energetică.

Reglementările adoptate în ţările U.E. sunt mult mai detaliate şi precise. Astfel Directiva Consiliului C.E.E. din 18 decembrie 1978 actualizată în 1989 extinde înţelesul termenului de etichetare la menţiunile, indicaţiile, mărcile de fabrică sau comerciale, imaginile sau simbolurile referitoare la un produs ce figurează pe orice ambalaj, document afiş şi etichetă care însoţesc produsul sau se referă la el.

Începând cu anul 1993, pentru a încuraja sectoarele industriale şi comerciale să producă şi să distribuie bunuri de consum mai puţin nocive pentru mediul înconjurător U.E. a propus crearea şi utilizarea eco-etichetei.

Eco-eticheta are drept scop pe de o parte, de a încuraja industria să proiecteze şi să realizeze produse care au un impact minor asupra mediului, iar pe de altă parte să informeze consumatorii asupra impactului pe care produsele utilizate îl au asupra mediului înconjurător.

Reglementări naţionale privind etichetarea mărfurilorÎn România etichetarea produselor este reglementată prin

două hotărâri de guvern şi anume HG 784 şi HG 785 din 23 septembrie 1996. Prima hotărâre se referă la etichetarea produselor alimentare iar cea de-a doua se referă la denumirea, marcarea şi etichetarea produselor textile.

HG nr. 784/96 pe parcursul celor nouă articole face referiri la marcarea compoziţiei fibroase, etichetarea şi indicarea modului de întreţinere a produselor textile.

Conform art. nr. 7 eticheta trebuie să conţină următoarele elemente:- marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia;- denumirea importatorului, după caz;- denumirea produsului;

66

- principalele caracteristici tehnice;- tratamente speciale, aplicate pentru protecţia consumatorilor, după caz sau de securitate.

Etichetarea alimentelor este reglementată prin HG nr. 784/96 modificată şi completată prin HG nr. 953/1999 şi O.G. nr.34/2000.

Marca de fabrică, comercială sau denumirile fanteziste nu pot înlocui denumirea produsului.

Pe produsele tratate cu radiaţii ionizante se va inscripţiona “Tratat prin ionizare” sau “Tratat cu radiaţii ionizante”.

Produsele la care, pentru conservare, se utilizează un gaz avizat sanitar vor conţine indicatia “Ambalat în atmosferă protectoare”.

Cantitatea netă se va înscrie în unităţi de volum pentru produsele lichide şi în unităţi de masă pentru celelalte produse, utilizându-se, după caz, litrul, centilitrul, mililitrul, kilogramul sau gramul. Indicarea cantităţii nete nu este obligatorie pentru:- alimentele vândute cu bucata;- produsele care pot înregistra pierderi de volum sau masă şi care sunt vândute la număr sau cântărite în faţa cumpărătorului;- produsele a căror cantitate este mai mică de 5 grame sau de 5 mililitri.De asemenea se vor înscrie şi toleranţele pozitive şi negative.

Durabilitatea minimală, respectiv data până la care alimentele îşi păstrează caracteristicile de calitate în condiţii de depozitare corespunzătoare, se indică clar prin data zilei, lunii şi anului.

Aceste menţiuni vor fi urmate de indicarea condiţiilor de păstrare şi conservare.

Pe ambalajul sau eticheta care însoţesc produsele alimentare preambalate trebuie să conţină informaţii privind lotul de fabricaţie din care acestea fac parte (seria lotului, data fabricatiei

67

sau a culegerii recoltei). Răspunderea privind indicarea lotului de fabricaţie revine fabricantului.

În ce priveşte lista ingredientelor aceasta va fi precedată de menţiunea “Ingrediente”. Toate ingredientele vor figura fie pe ambalaje fie pe etichetele produselor alimentare preambalate sub denumirea şi în ordinea descrescătoare a importanţei lor cantitative.Etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform prevederilor O.G. nr.34/2000. Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care pot asigura protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Definiţi marca2. Clasificaţi mărcile funcţie de destinaţie3. Prezentaţi funcţiile mărcilor4. Definiţi procesul de etichetare5. Precizaţi ce trebuie să fie precizat pe eticheta produselor alimentare

BIBLIOGRAFIE

1. Eminescu,Y., Regimul juridic al marcilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;

2. Kunze, G., F., Protocol referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, Revista română de proprietate industrială, nr.4/ 1994;

3. Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;

68

4. Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006.

5. Fratila, R.,Chis. Al,Dragan,M.,Nistor, r.,Biro,A.,Mihaiua, R Bazele tehnologiei si merceologiei, Editura dacia Cluj Napoca, 2001, 2002

6. Olaru, M., Orientări actuale privind managementul de mediu, în “Managementul calităţii şi protecţia consumatorilor”, vol. 3. Ed. ASE, Bucureşti, 1997;

7. XXX - Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în Monitorul Oficial, Partea I, nr.161/1998;

Tema 3. AMBALAREA MĂRFURILORÎn România, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul

reprezintă un “mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecţia temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic în scopul menţinerii calităţii şi integrităţii acestora în starea de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii până la consumator sau până la expirarea termenului de garanţie”.

Tot în conformitate cu standardul amintit, ambalarea este definită ca fiind “operaţie, procedeu sau metodă, prin care se asigură cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului, în decursul manipulării, transportului, depozitării, vânzării, contribuind şi la înlesnirea acestora până la consumare sau până la expirarea termenului de garanţie”.

Privit din punct de vedere tehnic, ambalajul mărfurilor este alcătuit dintr-un ansamblu de materiale destinat protecţiei calităţii şi integrităţii produselor, facilitării operaţiilor de circulaţie a mărfurilor.

69

FUNCŢIILE AMBALAJELORCele trei funcţii ale ambalajelor:1. funcţia de protecţie;2. funcţia de raţionalizare;3. funcţia de marketing.FACTORII CARE DETERMINĂ ALEGEREA AMBALAJULUIPentru ca ambalajul să-şi îndeplinească funcţiile sale, la alegerea lui pentru un anumit tip de produs trebuie să se ţină cont de :a) proprietăţile produsului care trebuie ambalat: b) condiţii de transport, manipulare şi depozitare:c) metoda de ambalare, tipul şi funcţiile ambalajelor:d) materialul de ambalaj folosit (caracteristici, proprietăţi): e) valoarea economică a ambalajului

La fel ca în cazul produselor şi pentru ambalaje s-a impus introducerea standardizării care permite raţionalizarea producţiei şi comercializării ambalajelor, deci principalele cerinţe ce trebuie să le îndeplinească un ambalaj vor fi specificate în standarde.CLASIFICAREA AMBALAJELOR.Criterii:a) după felul produsului ambalat;b) după posibilitatea de refolosit;c) după tipul materialului folosit pentru confecţionarea ambalajului;d) după domeniul de utilizare;e) după tipul prezentării ambalajului (forma;:f) după gradul de rigiditate;g) după tipul pieţelor cărora sunt destinate;h) după sistemul de confecţionare;MATERIALE PENTRU CONFECŢIONAREA AMBALAJELOR

Procesul de alegere al materialului din care va fi confecţionat un anumit ambalaj depinde printre altele de:

domeniul de utilizare al ambalajului;

70

caracteristicile produsului ce trebuie ambalat (proprietăţi fizice, chimice, microbiologice etc.);

factorii de mediu ce pot afecta produsul pe timpul manipulării, transportului şi depozitării;

tehnica aplicată pentru ambalare; tipul desfacerii produsului etc.

Materiale celulozice (celofanul, acetatul de celuloză etc.) sunt folosite în special în ambalarea produselor alimentare.- hârtia, poate fi:

- netratată pentru ambalaje (inferioară, superioară, obişnuită);

- tratată pentru ambalaje (cerată, metalizată sau acoperită cu polimeri);

- specială pentru ambalaje (creponată, anticorosivă);- cartoanele pentru ambalaje:

- duplex - pentru cele imprimate prin ofset, tipul 0 (obişnuit), confecţii şi lucrări poligrafice;

- triplex - în special pentru ambalaje de transport deoarece are rezistenă mare la plesnire;

- ondulat - cu rezistenţă şi elasticitate bune;- mucavaua - rentabilă economic, dar nu îndeplineşte suficient funcţia de marketing.

Un alt material cu importanţă mare în industria ambalajelor este sticla utilizată pentru produsele lichide şi păstoase, având avantajul recuperării şi refolosirii lor prin recirculare. Acestea, în ultima vreme au fost concurate tot mai mult de ambalajele pentru lichide din carton metalizat şi cele metalice. Dar, în contrabalanţă s-au produs ambalaje de sticlă de unică folosinţă de capacităţi mici şi costuri scăzute datorită tehnologiilor de refabricare a lor din cioburile rezultate la aruncarea acestora. Sunt însă domenii în care nu se poate renunţa la ambalajul de sticlă: industria chimică şi alimentară.

71

Lemnul - a fost primul material folosit drept ambalaj având în ponderea ambalajelor o importanţă deosebită. În ultimii ani însă din cauza reducerii relative a exploatării masei lemnoase şi a diversificării valorificării ei în produse cu nivel superior de prelucrare, ponderea acestui tip de ambalaj a scăzut considerabil până la 5-10 % din total.Materialele metalice au început să fie folosite pentru ambalaje în tot mai multe domenii, ocupând în această familie a ambalajelor locul 2-3 în ţările cu economie dezvoltată. Varietăţile folosite sunt:- tabla din oţel carbon neprotejată utilizată pentru produse chimice ieftine şi pentru butoaie necesare ambalării produselor petroliere;- tabla de oţel carbon protejată (zincată sau cositorită) folosită mai ales pentru conserve;- tabla din oţel carbon cromată folosită pentru ambalarea peştelui şi a fructelor congelate;- aluminiu în benzi sau folii - cu penetrare foarte mare în industria alimentară datorită proprietăţilor sale, fiind folosită totodată şi în ambalarea medicamentelor şi tutunului, atât ca ambalaj de desfacere cât şi de transport.Materialele textile se utilizează pentru obţinerea unor ambalaje cum sunt sacii textili şi de asemenea pentru căptuşirea ambalajelor din lemn sau carton, acest material având însă o aplicabilitate relativ restrânsă în domeniul ambalării mărfurilor.

În ultimii 50 de ani au apărut pe piaţa ambalajelor produse obţinute prin asocierea materialelor uşoare în cantitatea şi calitatea dorită în scopul obţinerii, prin însumarea caracteristicilor lor individuale, a unui complex specific adaptat la exigenţele particulare ale mărfurilor comercializate. Aceste materiale sunt cunoscute sub denumirea de materiale complexe. Calitatea esenţială a unui material complex este impermeabilitatea lui la vapori de apă şi la diferite gaze, alte proprietăţi importante fiind transparenţa şi sudabilitatea.

72

Există în ultimii 20 de ani o prezenţă tot mai mare pe piaţă a produselor alimentare lichide ambalate în carton metalizat în sistem TetraPak cu varietăţile sale cunoscute, sistem ce oferă o serie de facilităţi prin nefolosirea conservanţilor chimici, prin aplicarea procedeului de pasteurizare, dar şi dezavantajele legate de costul ambalajului şi restricţiile în cazul lichidelor acidulate şi sub presiune.

În ultima vreme din cauza proprietăţilor ce le recomandă şi din cauza costului mai redus al maselor plastice , s-a optat tot mai mult pentru confecţionarea din acestea a numeroase ambalaje. Masele plastice prezintă o serie de avantaje, inclusiv pentru recuperarea sau chiar refolosirea acestora. Evoluţia maselor plastice utilizate pentru confecţionarea ambalajelor a început în anii '5O odată cu dezvoltarea petrochimiei şi obţinerea unor varietăţi de mase plastice ce pot fi folosite în acest scop.

Polietilena – este cel mai răspândit material plastic, cu preţul cel mai scăzut, funcţie de varietăţile ei aceasta putând fi:

- de înaltă presiune - folosită pentru realizarea de pungi, folii, saci şi alte ambalaje suple sau semirigide precum şi dopuri, capace, pahare;

- de medie presiune utilizată pentru ambalarea produselor de papetărie, dulciuri etc.;

- de joasă presiune, utilizată datorită proprietăţilor ei fizico-mecanice la confecţionarea de recipiente de până la 400 kg, a navetelor şi lăzilor şi nu în ultimul rând a foliei foarte subţiri de 8-10 m;

- expandată - o varietate mai nouă folosită în special ca umplutură antişoc la ambalare;

Policlorura de vinil este şi ea cu o răspândire mare în industria alimentară şi a medicamentelor, ridicând totuţi unele probleme de pasivare.

73

Polistirenul, este utilizat datorită proprietăţilor sale şi a preţului relativ scăzut, la ambalarea alimentelor, a medicamentelor şi preambalarea produselor legumicole.

Polipropilena, a cunoscut un avânt deosebit de la mijlocul anilor '80 datorită proprietăţilor ei de biodegradabilitate şi plajei mari de utilizări, de la folii până la canistre şi navete.

Policlorura de viniliden este utilizată cu succes la ambalarea cărnii de pasăre, deoarece la cald folia din acest material aderă pe suprafaţa cărnii.TEHNICI ŞI METODE DE AMBALARE

Metodele şi tehnicile de ambalare depind de caracteristicile produselor care trebuie ambalate, de proprietăţile materialelor din care se confecţionează ambalajele şi nu în ultimul rând de cerinţele de marketing a pieţei de desfacere.

Ambalarea în recipiente utilizează tipuri de ambalaje:- sticle - pentru lichide alimentare şi nealimentare, de diferite mărimi şi chiar pentru unele produse pastilate sau păstoase în industria medicamentelor;- cutii metalice - folosite în industria chimică şi a armamentului;- cutii din hârtie şi carton sau materiale complexe - atât pentru lichide cât şi pentru produsele păstoase, exemplul fiind sistemul TetraPak.

Ambalarea colectivă - se aplică mai ales pentru reunirea în acelaşi ambalaj a mai multor produse, ducând la modularea accentuată, inclusiv a spaţiului de depozitare şi transport, prin câştigarea de spaţiu.

Ambalarea porţionată - este procedeul de ambalare în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel încât să fie consumată la o singură folosire.

Ambalarea celulară - se aplică în special în industria medicamentelor şi pentru unele dulciuri. Metoda constă în folosirea a două folii de material plastic (în general transparente) între care se aşează produsul, după care are loc o presare individuală. Un mare

74

avantaj al acestei tehnici de ambalare este faptul că prezintă o productivitate mare ca urmare a posibilităţii de automatizare a procesului.

Ambalare sub vid sau cu gaze inerte - se utilizează în cazul necesităţii păstrării unor produse pentru timp mai îndelungat, produse ce pot să se altereze în atmosferă de oxigen. În acest caz, ca materiale de ambalare se folosesc cele cu proprietăţi de termosudabilitate şi impermeabilitate bune. Ambalarea cu gaze inerte este indicată în special pentru produsele sensibile la frecare şi contraindicată produselor sensibile la presiune, pe când cele sub vid sunt recomandate exact invers.

Ambalarea cu peliculă aderentă - se aplică în special unor produse alimentare (de exemplu la brânzeturi) şi constă în aplicarea pe suprafaţa produselor, de obicei prin pulverizare de acetogliceride sau emulsii şi adezivi (acetat de polivinil, Foodplast), care după uscare formează un strat aderent, rezistent şi impermeabil.

Ambalarea în sistem "aerosol" - este întâlnită la produsele cosmetice şi la unele produse farmaceutice, iar uneori chiar la gazul combustibil pentru brichete. Această tehnică constă în introducerea produsului lichid în amestec cu un agent propulsor într-o minibutelie prevăzută cu o valvă cu buton. Ca gaze propulsoare se folosesc: azotul, bioxidul de carbon, butanul, propanul etc., iar pentru confecţionarea recipientelor se utilizează tablă din aluminiu, sticlă sau materiale plastice funcţie de produsul ambalat şi presiunea necesară în interior.

Ambalarea în sistem "cocon" - (denumire venită de la coconul viermilor de mătase) se realizează prin fixarea produsului pe o platformă acoperită cu tablă a cărei margine se pliază pe conturul acestuia, după care părţile sensibile ale lui sunt protejate cu materiale de amortizare şi se unesc cu benzi gumate peste care se pulverizează un strat de masă plastică. Ultimul strat conţine praf de aluminiu ce ajută la protejarea contra razelor solare, după care produsele se pun în containere speciale. Se aplică, de regulă,

75

armamentului, rezervelor de alimente şi unor aparate foarte sensibile (electronice).

Ambalare tip “Bibbipak” – se foloseşte la ambalarea produselor sensibile la şoc. Produsele după ce sunt ambalate în folii din material plastic, sunt aşezate în ambalaj unde se injectează un lichid poliuretanic de mică densitate. După un scurt timp volumul lichidului se măreşte de circa 100 de ori, devenind spongios.

Ambalarea aseptică – se aplică în unele cazuri pentru produse alimentare lichide sau solide şi medicamente constând în sterilizarea prealabilă a produselor şi ambalajelor urmată de operaţia de ambalare în sine.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Cel mai răspândit material plastic cu preţul cel mai scăzut, utilizat pentru confecţionarea ambalajelor este:

a) polistirenulb) policlorura de vinilc) polietilena

2. Metoda de ambalare care presupune reunirea în acelaşi ambalaj a mai multor produse, permiţând modularea accentuată inclusiv a spaţiului de depozitare şi transport se numeşte:

a) ambalare colectivăb) ambalare celularăc) ambalare în recipiente

3. Pentru păstrarea unor produse, care se alterează uşor în prezenţa oxigenului, timp mai îndelungat, se utilizează ambalarea :

a) sub vidb) cu gaze inertec) sub presiune

4. La alegerea materialului din care este confecţionat ambalajul se ţine seama de :a) caracteristicile produsuluib) domeniul de utilizare al ambalajului c) tehnologia aplicată la ambalare

5. Ambalarea care constă în aplicarea pe suprafaţa produselor, prin pulverizare, a unor substanţe care după uscare formează un strat aderent rezistent şi impermeabil, reprezintă :

a) ambalarea cu peliculă aderentă b) ambalarea celulară

ambalarea sub vid

TEME DE Definiti marcarea, tipuri de marci, sisteme de

76

CONTROL marcare, etichetarea, regelementarile nationale si internationale, ambalajul, functiile ambalajului, materiale folosite, tehnici de ambalare.

BIBLIOGRAFIE: Chiş,Al., Drăgan, M.,Frăţilă,R., Mihaiu,

R.,Nistor,R.,Scorţar,L. , Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009

Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006

Nistor, R., Chiş, Al., Biro, A., Bazele tehnologiei şi merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, 222 pg;

Fratila, r.,Chis, Al, Dragan,m, Nistor, R, Biro, A,Mihaiu, R Bazele tehnologiei si merceologiei Ed. Dacia, Cluj Napoca 2001,2002

Pâslaru, C, Petrescu, V., Atanase, A., Ambalarea şi păstrarea mărfurilor – scheme recapitulative, ASE, Bucureşti, 1996;

Fratilă,R.,Chiş.Al.,Drăgan,M.,Nistor,R.,Mihaiu,R.,Scorţar,L. Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma Mater,Cluj_Napoca, 2005

MODULUL NUMĂRUL 5

TITLUL MODULULUICALITATE SI ASIGURAREA CALITĂŢII

UNITATEA 1 . CALITATE. CONCEPTE ŞI DEFINIŢII

OBIECTIVE Calitatea produselor şi serviciilor

77

reprezintă un factor determinant în condiţiile diversificării şi înnoirii rapide a ofertei de mărfuri, mondializării pieţelor şi creşterii continue a exigenţelor clienţilor. La nivel macroeconomic (naţional, regional, internaţional), calitatea produselor şi serviciilor este evaluată tot mai mult în strânsă legătură cu noile cerinţe privind calitatea vieţii.

NOŢIUNI CHEIE Calitate, caracteristicile calităţii,ipostaze,

CONCEPTE DE BAZĂ:

Conceptul de calitate. Ipostaze ale calităţii.Funcţiile calităţii, costurile de realizare a calităţii, sistemul de asigurare a calităţii, managementul total al calităţii, calitatea totală, sistemul calităţii totale, noncalitatea.

OBIECTIVE specifice:

Calitatea unui produs trebuie să fie proiectată şi fabricată. Proiectarea calităţii începe din momentul conceperii produsului, atunci când se identifică necesităţile şi preferinţele clienţilor.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL

Parcurgerea notiunilor in corelatie cu bibliografia data si completarea prezentelor informatii cu cele din referintele bibliografice recomandate

REZULTATE AŞTEPTATE:

Aprofundarea noţiunilor despre marfă şi accentuarea rolului şi iportanţa calităţii în conştiinţa specialiştilor şi în sens mai larg a tuturor consumatorilor.

78

CALITATE: CONCEPT, EVOLUŢIEDefinirea noţiunii “calitate“ are multiple implicaţii şi

prezintă o importanţă practică deosebită întrucât determină, în final, dimensiunea rezultatelor economice. Aparent simplă, noţiunea “calitate “ este foarte complexă, încât, “o definire care să cuprindă întregul înţeles al calităţii este imposibil de dat” afirma Curt Reiman, director la Baldrige Association din SUA.

Cuvântul “calitate” îşi are originea în cuvântul latin “qualitas” care are înţelesul de “fel de a fi”. În practica economică, noţiunea de calitate a avut iniţial semnificaţia de “lucru bine făcut”, ca apoi, producţia industrială să determine apariţia termenului de “calitatea conformităţii produsului “ sau “calitate a ofertei”.

Standardul ISO 9000 – defineşte calitatea ca fiind: “ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite “.

Standardul ISO 9000 precizează conţinutul şi semnificaţia termenilor neconformitate” şi “defect”.

Prin “neconformitate” se înţelege abaterea sau absenţa uneia sau a mai multor carcateristici de calitate, sau a elementelor sistemului calităţii, în raport cu cerinţele specificate.

Prin “defect“ se înţelege nesatisfacerea cerinţei, sau a unei aşteptări rezonabile privind utilizarea prevăzută, inclusiv a celor referitoare la securitate şi implică problema răspunderii juridice faţă de produs.

Răspunderea juridică faţă de produs este un termen utilizat pentru descrierea obligaţiei ce revine producătorului, sau unei alte părţi, de a despăgubi pentru pierderile datorate unor daune corporale, materiale sau de altă natură, cauzate de un produs. Pentru reglementarea unitară a acestei răspunderi (pentru

79

produsele mobile), a fost adoptată, la nivelul Uniunii Europene, Directiva 85/374/CEE referitoare la l i a b i l i t a t e , Directivă preluată ulterior şi de majoritatea ţărilor membre ale Asociaţiei Economice a Liberului Schimb (AELS).

Conceptul “Total Quality Control” (TQC) aparţine lui A.V.Feigenbaum care în 1956 îl definea ca fiind principiul de bază al conceptului de calitate totală ,care constă în aceea că, pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare, ţinerea sub control a calităţii trebuie să înceapă cu identificarea cerinţelor de calitate ale consumatorilor şi să înceteze numai după ce produsul a ajuns la consumator, iar acesta este satisfăcut.

Conceptul “Total Quality Management”(TQM) este definit de Standardul ISO 9000 ca ”un sistem de management al unei organizaţii, centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi, prin care se urmăreşte asigurarea succesului pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei şi pentru societate”CARACTERISTICILE CALITAŢII PRODUSELOR ŞI SERVICIILORCaracteristicile calităţii produselor

Literatura de specialitate cuprinde numeroase categorii de caracteristici de calitate a produselor, clasificate de diferiţi autori , după diferite criterii.

Standardul SR ISO 9000 defineşte următoarele caracteristici ale entităţilor: siguranţa în funcţionare – caracteristica prin care se exprimă

disponibilitatea entităţilor şi factorilor care o determină: fiabilitatea, mentenabilitatea şi mentenanţa;

compatibilitatea – reprezintă aptitudinea entităţilor de a putea fi utilizate împreună, în condiţii specifice, pentru a satisface cerinţe pertinente;

80

interschimbabilitatea - este aptitudinea unei entităţi de a fi utilizată fără modificări, în locul alteia, pentru a satisface aceleaşi cerinţe. Ea poate fi: funcţională şi dimensională;

securitatea este definită ca fiind starea în care riscul unor daune corporale sau materiale este limitat la un nivel acceptabil.

Caracteristicile calităţii serviciilor Serviciul este ansamblul de prestatii pe care clientul le

aşteaptă în funcţie de preţ, imagine şi reputaţie. Serviciul este “fabricat” în prezenţa clientului, care este implicat în procesul de realizare a acestuia, şi nu se poate stoca.

Potrivit Standardului ISO 9004-2 sunt considerate caracteristici ale calităţii serviciilor următoarele: facilităţi (instalaţii şi echipamente), capacitate, efectivul de

personal şi materiale; timpul de aşteptare, durata prestării serviciului, durata

proceselor ; igienă, securitate, fiabilitate; capacitate de reacţie, accesibilitate, curtoazie, confort, estetica

mediului, competenţă, siguranţă în funcţionare, precizie, nivelul tehnic, credibilitate, comunicare eficace.

Dintre factorii determinanţi ai calităţii serviciilor se pot aminti: accesul – uşor, accesibil, fără aşteptări (întârzieri); informaţia – completă, clară, facil de înţeles; competenţa – cunoştinţe şi calificare necesare; curtoazie – personal respectuos, atent, atitudine amicală; credibilitate – personal demn de încredere: fiabilitate – prestaţie completă, corespunzătoare aşteptărilor; capacitate de reacţie – acţionare rapidă, eficace, grad de

autoritate; securitate – furnizarea serviciului în condiţii de securitate;

81

materializare – produsele ataşate serviciului să corespundă nivelului calităţii;

înţelegerea clientului – atenţie la nevoile clienţilor (prezente şi viitoare).

IPOSTAZELE CALITĂŢII Aceste ipostaze se referă la: calitatea proiectată, omologată, prescrisă, contractată şi reală.

Calitatea proiectată exprimă valorile individuale ale proprietăţilor la un nivel ales în urma comparării mai multor variante în scopul satisfacerii într-o anumită măsură a nevoilor consumatorilor.

Calitatea omologată exprimă valorile individuale ale proprietăţilor produsului avizate de o comisie de specialişti şi are caracter de etalon de referinţă.

Calitatea prescrisă a unui produs indică nivelul limitativ al valorilor individuale (selecţionate) ale proprietăţilor înscrise în standarde, norme, specificaţii, caiete de sarcini etc. Pe baza ei se face recepţia calitativă a loturilor de mărfuri între producători şi beneficiari.

Calitatea contractată exprimă valorile individuale ale proprietăţilor asupra cărora s-a convenit între părţile contractante.

Calitatea reală exprimă nivelul determinat al calităţii la un moment dat pe circuitul tehnic (recepţie, transport, păstrare) şi se compară cu calitatea contractată sau prescrisă.

Abordând calitatea din punctul de vedere al producătorului şi al consumatorului, se face distincţie între “calitatea industrială “(tehnică) şi “calitatea comercială”.

Calitatea industrială (tehnică) reprezintă conformitatea produsului cu documentele tehnice normative: standarde, fişe tehnice etc.

Calitatea comercială este determinată de factori ca: fiabilitate, mentenabilitate, termen de garanţie, gama sortimentală,

82

finisajul, ambalajul, costuri de întreţinere şi funcţionare, caracteristici psihosenzoriale etc. Are o importanţă deosebită în luarea deciziei de cumpărare a mărfurilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Definiţi calitatea conform standardului internaţional ISO 9000:20002. Factorii care determină şi influenţează calitatea conform regulii celor 6M3. Precizaţi care sunt funcţiile calităţii4. Precizaţi criteriile de clasificare ale serviciilor

UNITATEA 2. ASIGURAREA CALITĂŢII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR

OBIECTIVE Sistemul calităţii cuprinde ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri, procese şi resurse orientate pentru implementarea conducerii calităţii în condiţii de eficienţă economică. Principala caracteristică a sistemului de asigurare a calităţii este aplicarea simultană a unui pachet de proceduri, în toate fazele ciclului de producţie şi la toate locurile de muncă, astfel încât acestea să se sprijine şi să se potenţeze reciproc.

NOŢIUNI CHEIE

Factorii calităţii, funcţiile calităţii, costurile calităţii

FACTORII CARE DETERMINĂ ŞI INFLUENŢEAZĂ CALITATEA

Progresul contemporan înglobează în sfera noţiunii sale şi progresul calităţii produselor.

83

Bucla calităţii reprezintă un model conceptual al activităţilor care influenţează calitatea unui produs/serviciu în întreaga desfăşurare a fazelor începând cu identificarea necesităţilor şi până la evaluarea satisfacerii lor.

“Triunghiul calităţii” reprezintă o modalitate de prezentare a factorilor de influenţă ai calităţii.

Regula “celor 6 M” aparţine profesorului japonez H.Ishikawa.

Aceşti “M” sunt: M1 - materia primă; O altă grupare a factorilor care contribuie la realizarea M2

- maşinile – unelte; M3 - muncitorii; M4 - metodele de organizare; M5 - microclimatul; M6 - managementul calităţii.El ilustrează dependenţa care există între calitatea produsului

final, calitatea concepţiei şi calitatea fabricaţiei. Calitatea concepţiei şi calitatea fabricaţiei influenţează în mod hotărâtor calitatea produsului final. Calitatea produselor şi serviciilor se realizează aşadar, prin participarea factorilor care acţionează în sfera procesului de producţie precum şi a celor care acţionează în sfera circulaţiei mărfurilor.

În sfera producţiei, factorii care influenţează şi determină calitatea sunt:

cercetarea şi proiectarea. materiiile prime si materialele procesul tehnologic calificarea şi competenţa profesională a personalului

FUNCŢIILE CALITĂŢIICaracteristicile de calitate ale produselor stau la baza

clasificării funcţiilor calităţii în:

84

- funcţia tehnică;- funcţia economică;- funcţia socială.

Tema 1 SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢIIConceptul de asigurare a calităţii, (ansamblul de acţiuni

planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea corespunzătoare că un produs sau serviciu va satisface condiţiile de calitate specificate, ISO 8402), corespunde unei multiplicări a atribuţiilor, unor relaţii interfuncţionale mai dezvoltate, unei mai mari participări a personalului la obiectivele de calitate şi nu în ultimul rând ca importanţă, unei relaţii mult mai strânse furnizor-client. Fundamentul îl constituie prevenirea apariţiei neconformităţilor (nesatisfacerea condiţiilor specificate) sau a defectelor (nesatisfacerea condiţiilor de utilizare prevăzute), pentru câştigarea şi păstrarea încrederii cumpărătorului. În cadrul sistemului se pune un mare accent pe controlul calităţii proiectate şi urmărirea produselor la beneficiar. Această atenţie deosebită este generată atât de interese în plan comercial, financiar, dar şi datorită potenţialelor probleme de natură juridică. În acest din urmă sens relaţiile între furnizor şi client depăşesc cadrul strict al reglementărilor privind comanda, execuţia, livrarea şi plata unui produs sau serviciu.

Metodele de realizare a asigurării calităţii pot fi grupate astfel:

analizarea proiectării; auditarea internă a sistemului; analizarea sistemului de livrări-vânzări; planificare, supraveghere, instruire asupra calităţii; sistemul calităţii.

Principalele obiective ale unui sistem de asigurare a calităţii sunt:

85

realizarea şi menţinerea calităţii efective a produselor şi serviciilor pentru a satisface în permanenţă nevoile beneficiarilor;

să dea încredere propriei conduceri că va fi atinsă şi menţinută calitatea propusă;

să dea încredere beneficiarului că este sau va fi atinsă calitatea contractată pentru produsele livrate sau serviciile prestate.

Fazele de aplicare ale sistemului de asigurare a calităţii sunt: controlul de marketing, realizat pentru analiza nivelului

calitativ al produselor solicitate pe piaţă; controlul de engineering pentru analiza activităţii de cercetare,

proiectare şi elaborarea documentaţiei pentru calitate; controlul materiilor prime şi materialelor pentru selectarea

furnizorilor în funcţie de calitatea pe care o oferă; controlul fluxului de fabricaţie pentru verificarea operaţiilor

de realizare a produsului; controlul produselor finite; controlul expedierii produselor

la beneficiari cu influenţă legată de ambalare, manipulare, depozitare şi transport;

controlul activităţii de service, de asistenţă tehnică, de punere în funcţiune şi de instruire a beneficiarului asupra modului corect de utilizare;

controlul fiabilităţii, materializat în urmărirea modului de comportare la beneficiar, în condiţii reale de funcţionare.

UNITATEA 3 MANAGEMENTUL TOTAL AL CALITĂŢII

OBIECTIVE Crearea şi menţinerea calităţii într-o organizaţie depind de o abordare sistemică a

86

managementului calităţii în scopul garantării înţelegerii şi îndeplinirii cerinţelor clienţilor.

NOŢIUNI CHEIE

Calitate, managemetul calităţii totale, sistemul calităţii totale, noncalitatea

Total Quality Management (TQM) este o sinteză a elementelor organizaţionale, tehnice, umane pe care managerii de nivel superior le iau în considerare în procesul de fundamentare a deciziilor de proiectare şi realizare a produselor şi serviciilor cerute de clienţi potrivit celor mai înalte standarde de calitate.

În esenţă această abordare reuneşte trei aspecte: calitatea procesului de management reflectată în procesul de luare a deciziilor de management de nivel superior; calitatea procesului de producţie şi modului de organizare; calitatea executanţilor.TQM este mai mult o tehnică motivaţională şi este orientată în primul rând spre motivarea personalului pentru calitatea proceselor pe care le desfăşoară.

SISTEMUL CALITĂŢII TOTALE. CONCEPTUL CALITĂŢII TOTALE

Conceptul calităţii totalePornind de la definiţia calităţii şi a componentelor acesteia s-

a ajuns la concluzia că problemele calităţii trebuie abordate într-o viziune globală. Fiabilitatea postulează că nimic nu poate fi mai bun decât a fost conceput, fiabilitatea scăzând pe măsură ce produsul trece de la idee la proiect, execuţie, exploatare. În funcţie de etapele parcurse obiectivul controlului de calitate (stăpânirea calităţii) se schimbă, îmbrăcând aspecte caracteristice.

NONCALITATEA. DEFINIRE ŞI IPOSTAZE ALE NONCALITĂŢII

87

Noncalitatea poate fi definită ca fiind suma tuturor anomaliilor dintr-o unitate economică, ea manifestându-se sub diferite forme.

Unii specialişti definesc noncalitatea astfel: a nu face bine de prima dată; a cumula incidente (defecte) de la conceperea produsului sau serviciului şi până la execuţia sau livrarea lui.

Cheltuielile noncalităţii pot fi structurate în două subgrupe:(a) prima subgrupă conţine:

- cheltuieli de remediere, reparaţii;- rebuturi;

(b) a doua subgrupă conţine:- aprofundări şi reluări ale controlului calităţii;- modificări ale unor soluţii constructive şi tehnologice;- pierderi de contracte, afectarea imaginii de marcă a

unităţii economice;- negocieri suplimentare;- întârzieri în livrări;- restructurări ale unităţii şi conducerii acesteia.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Calitatea cu cea mai mare importanţă în luarea deciziei de cumpărare a măfurilor este:

a) calitatea tehnicăb) calitatea comercială

2. Caracterul de etalon de referinţă din punct de vedere calitativ al produsului este exprimat prin:

a) calitatea proiectatăb) calitatea omologatăc) calitatea reală

3. Mărimile care rezultă prin compararea unor niveluri calitative diferite privind o anumică caracateristică de calitate reprezintă:

a) indicatorib) indicic) caracteristici

4. Calimetria este:a) ştiinţa ce se ocupă cu măsurarea calităţii produselor;b) ştiinţa ce se ocupă cu estimarea calităţii produselor;

5. Calitatea totală presupune şi:

88

a) controlul în concepţieb) controlul în producţiec) controlul în exploatare

BIBLIOGRAFIE Crosby, Ph.B., Quality is free: The Art of Making Quality

Certain, New-York, New Graw-Hill,1979; Ciurea, S., Drăgulescu, N., Managementul calităţii totale,

Editura Economică, Bucureşti, 1995. Feigenbaum, A.V., Total Quality Control, New York, Mc

Graw-Hill,1961 Fratila,R..Chis,Al,Nistor,R,Biro,A,Dragan,M,Mihaiu,R. Bazele

tehnologiei si merceologiei,Ed.Dacia,Cluj Napoca, 2001,2002 Fratila,R..Chis,Al,Nistor,R,Dragan,M,Mihaiu,R.,Scorţar,L

Merceologie si calitatea produselor,Ed. Alma Mater Cluj Napoca, 2005

Chiş,Al.,Dragan,M.,Fratila,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L., Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009

Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006

Haist,F.,Fromm.H.,Qualität im Unternehmen. Prinzipen - Methoden, Techniken. München-Wien, Carl Hanser Verlag,1991

Ishikawa, K., What is Total Quality ? The Japan Way, New York, 1985

Juran, J. M.,Gryna, F. M., Calitatea produselor, Editura Tehnică, Bucureşti,1973

Laboucheix, V., Traite de la Qualite Totale, Editura Dunod, Paris, 1990.

Masing, W., Handbuch der Qualitätssicherung, 2, Carl Hanser Verlag, Munchen- Wien, 1998

89

Variantele corecte ale răspunsurilor se dezbat cu cadrul didactic la întâlnirile programate conform orarului anunţat la începutul semestrului.

90