SUPORT DE CURS

ANUL III

Semestrul 5

Cluj – Napoca2013

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăţământ la DistanţăFacultatea de Educaţie fizică şi sport

Specializarea: Educaţie fizică şi sportivăDisciplina: Legislaţie şi management în E.F.S.

2

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laboratorCodul: YEF0047Numărul de credite: 4Locul de desfăşurare: Amfiteatrul Facultăţii de Educaţie Fizică şi SportProgramarea în orar a activităţilor: marţi - orele 18-20

Informaţii despre titularul de curs şi seminar

CursNume, titlu ştiinţific:Alexandru Virgil VOICU, Prof. univ. dr.Informaţii de contact: adresa de e-mail: avoicu_ro@yahoo.com

Ore de audienţă: joi, orele 12-14locaţia – cabinet metodic, sala 48, F.E.F.S., Cluj-Napoca

SeminarNume, titlu ştiinţific:András Álmos, asis.univ. drdInformaţii de contact: adresa de e-mail: andrasalmos@yahoo.comOre de audienţă: joi, orele 12-14

locaţia – cabinet metodic, sala 48, F.E.F.S., Cluj-Napoca

Pagina web a cursului: http://sport.ubbcluj.ro/ , http://sport.ubbcluj.ro/Portal_IFR/index.html

Descrierea disciplinei:

Obiectivele cursului şi disciplinei:1. Formarea competenţelor cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor juridice în legăturăcu activităţile de educaţie fizică şi sport;2. Formarea deprinderii de a exploata oportunităţilor oferite de dreptul pozitiv al Românieipentru un management de calitate al organizaţiilor şi activităţilor de educaţie fizică şi sport;3. Conştientizarea cu privire la răspunderea şi responsabilitatea ce incumbă celor implicaţi înactivităţile de educaţie fizică şi sport.

Conţinutul cursului:1. Accepţiunea noţiunii de (educaţie fizică) sport în societatea contemporană. Noţiunea dedrept. Zonele de legalitate ale sportului. Elementele structurale ale sistemului drept. Izvoarele(interne şi internaţionale) formale ale dreptului cu adresabilitate la activităţile de educaţiefizică, sport şi kinetoterapie. Rolul şi importanţa disciplinelor juridice în formarea lucrătorilordin domeniul educaţiei fizice şi sportului şi importanţa factorilor legislativi în managementulorganizaţiilor şi activităţilor de educaţie fizică şi sport. Consideraţii generale asuprafenomenului “drept”. Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice. Valorile sociale şi valorijuridice.2. Sistemul de drept. Elementele structurale ale sistemului de drept. Izvoarele formale aledreptului sportului. Dreptul sportului – subramură a ştiinţei dreptului şi a ştiinţei sportului.3. Deontologia profesională a lucrătorilor din domeniul (educaţiei fizice şi) sportului.Instituţia răspunderii juridice şi formele acesteia. Răspunderea juridică în activităţile sportiveRăspunderea profesională. Promovarea şi garantarea drepturilor copilului în societate,inclusiv în activităţile de educaţie fizică şi sport.

3

4. Prevenirea şi combaterea consumului ilicit de droguri. Prevenirea şi combaterii practiciidopajului – organizaţii, cadru legislativ, măsuri sancţionatorii.5. Structurile sportive din sistemul de educaţie fizică şi sport al României. Clasificareastructurilor sportive din România după caracterul naturii lor juridice. Constituirea structurilorsportive de drept public şi de drept privat. Sistemul organizaţiilor sportive internaţionale6. Conceptul de management. Principiile managementului. Funcţiile managementului firmei –adaptate la structurile sportive şi la structurile administraţiei publice de specialitate.7. Finanţarea activităţilor sportive. Sponsorizarea. Voluntariatul şi cadrul său juridic.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:Cunoaşterea, interpretarea şi utilizarea adecvată a textelor de lege în activităţile de educaţiefizică şi sport. Capacitatea de a identifica mijloacele juridice în vederea promovării şigarantării drepturilor subiective ale participanţilor la activităţile de educaţie fizică şi sport.Capacitatea de a iniţia demersuri în vederea constituirii, organizării şi funcţionării structurilorsportive. Promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi juridice. Valorificarea optimăşi creativă a propriului potenţial.

Metode utilizate în predare: prelegerea şi cursul interactiv

Bibliografia obligatorie:

1. Voicu, A. V., „Curs de legislaţie, management şi marketing în educaţie fizică şisport”, FEFS, UBB, 2010;

2. Voicu, A. V., “Drept şi legislaţie în asistenţa socială”, Cluj-Napoca, UBB, 2009;3. Voicu, A. V., Curs de management, marketing şi legislaşie sportivă, ANEFS

Bucureşti, 2005,4. Voicu, A. V., “Răspunderea civilă delictuală cu privire specială la activitatea sportivă”

Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999.5. Voicu, A. V., “Managementul organizaţiilor şi activităţii sportive”, Editura Risoprint,

Cluj-Napoca, 1998;6. Lador, I., Voicu, A.V., “Elemente de management şi legislaţie sportivă”, Editura Inter-

tonic, Cluj-Napoca, 1996.7. Pachetul de acte normative:

a. Constituția Românieib. Legea nr. 69 din 2000 act. pana la 30 iunie 2010, privind activitățile de

educație fizică și sport din Româniac. Cartea Alba privind sportuld. H. G. nr. 141 din 23 februarie 2010 privind înființarea, organizarea și

funcționarea Autorității Naționale pentru Sport și Tinerete. H.G. nr. 81 din 5 februarie 2010 privind organizarea și funcționarea M.E.C.T.

și Sportuluif. H.G.nr. 859 din 18 august 2010 pentru modificarea H.G.nr.81 din 2010 privind

organizarea și funcționarea M.E.C.T.S.g. LEGE nr. 178 din 1 octombrie 2010 parteneriatului public-privath. O.U.G. nr. 77 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri în domeniul tineretului şi

sportuluii. PROCEDURA din 17 iunie 2010 de închiriere a bunurilor imobile din

domeniul public al statului, aflate în administrarea Ministerului Educaţiei,Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin Autoritatea Naţională pentru Sport şiTineret

4

j. LEGE nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comercialek. LEGE nr. 32 din 19 mai 1994 privind sponsorizareal. LEGE nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copiluluim. LEGE nr. 321 din 22 noiembrie 2007 privind organizarea şi funcţionarea

cabinetelor de medicină sportivăn. LEGEA nr. 195 din 20 aprilie 2001 voluntariatuluio. LEGE nr. 178 din 1 octombrie 2010 parteneriatului public-privatp. REGULAMENT din 25 octombrie 2006 (*actualizat*)de organizare şi

funcţionare a Agenţiei Naţionale Anti-Dopingq. REGULAMENT din 18 februarie 2010 de organizare şi funcţionare a Comisiei

de audiere a sportivilor şi a personalului asistent al sportivilor care au încălcatreglementările antidoping

r. REGULAMENT din 12 mai 2009 de organizare şi funcţionare a Comisiei deapel

s. ORDIN nr. 1.069 din 19 iunie 2007 pentru aprobarea Normelor privindsuplimentele alimentare

t. ORDIN nr. 92 din 4 noiembrie 2009 privind aprobarea Listei interzise pentruanul 2010

u. ORDIN nr. 73 din 18 februarie 2010 pentru aprobarea Regulamentului deorganizare şi funcţionare a Comisiei de audiere a sportivilor şi a personaluluiasistent al sportivilor care au încălcat reglementările antidoping

v. ORDIN nr. 54 din 2 mai 2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutuluilegitimaţiei de control

w. NORME METODOLOGICE din 23 septembrie 2009 privind organizarea şidesfăşurarea controlului doping

x. LEGE nr. 227 din 7 iunie 2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului însport

y. LEGE nr. 104 din 9 mai 2008 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicitde substanţe cuprinse în "lista interzisă"

z. H.G. nr. 1.056 din 23 septembrie 2009 pentru aprobarea Normelormetodologice privind organizarea şi desfăşurarea controlului doping

Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei:Calculator, video-retro-proiector, asigurate de facultate.

Modul de evaluare: ExamenEVALUAREA este formată din două componente:Activitatea pe parcursul semestrului condiţionează prezentarea la examen şi reprezintă 50%din nota finală, fiind evaluată prin notarea curentă în activităţile de seminar şi a referatelorelaborate de studenţi pe baza următoarelor criterii: a. Conţinutul (corectitudinea datelor,indicare surselor, originalitatea temei, aportul personal); b. Forma de prezentare.Notarea răspunsurilor de la examen (50% din nota finală) – examenul se susţine în sesiuneade examene în scris – sistem grilă.

Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:Prezenţa la curs este facultativă. Referatele sunt rodul muncii individuale alestudentului/studentei – nu se admit referate copiate de la alţi studenţi sau reproduceri integralesau parţiale din cărţi, reviste sau de pe Internet – vezi Legea dreptului de autor. Referatele vorfi predate la termenul stabilit de cadrul didactic care conducere activitatea de seminar.

5

Participarea la examen este condiţionată de prezenţa la cel puţin 80% din totalul seminarii şielaborarea a cel puţin 2 referate - evaluate cu note de trecere. Identificarea şi accesulstudenţilor în sala de examen se face exclusiv prin legitimaţia de student, vizată la zi.Frauda la examen are ca urmare eliminarea din examen, consemnarea acesteia prin procesverbal transmis conducerii facultăţii şi notarea cu nota 2 (doi). Contestaţiile se rezolvă prinreanalizarea referatelor sau a lucrării de examen împreună cu studentul şi cadrul didacticconsilier de studii al anului.

Bibliografia opţională:1. Voicu, A.V., Fildan, S., Voicu, B. I., Sports law – a legal field and a branch of the science of

law and of sports science (Romania), The International Sports Law Journal, 2009, vol. 3-4,pp. 50-59;

2. Voicu, A.V., Litan, A., Fildan, S., Aspects concerning law enforcement in the case of violentbehaviour in sports and physical education activities (Romania), Pandektis – InternationalSport Law Review, vol. 8, p. 42-52.

3. Voicu A.V., „Emphasizing juridical foundations of children’s protection against exploitationthrough work/sport in a Constitutional State – Romania”, Official Journal of the InternationalAssociation of Sports Law (IASL), International Sports Law Review "Pandektis", p.p. 45-53.

4. Voicu, A. V., “Lawful and Determined Purposes Required for legal Personality of SportsStructures in Romania” publicat în The International Sports Law Journal, Volume 1-2, pp.124-126

5. Voicu, A. V., “The Legal Dimension of Ethics in Sports” publicată în The InternationalSports Law Journal, Volume 3-4, 2005 (ISSN 1567-7559), pp. 38-42;

6. Voicu, A. V., “Code of Ethics in Romania” publicată în The International Sports LawJournal, Volume 3-4, 2005 (ISSN 1567-7559), pp. 59-61;

7. Voicu, A. V., “Civil liability arising from breaches of sports regulations”, publicat în TheInternational Sports Law Journal, Volume 1-2, 2005, (ISSN 1567-7559), p. 22-25;

8. Voicu, A. V., „Limite ale dreptului de practicare a sportului din perspectiva promovării şigarantării drepturilor copiilor”, în Revista „Ştiinţa Sportului”, CCPS, Bucureşti, mai 2004;

9. Voicu, A.V. “O posibilă abordare juridică a unor aspecte bio-etice ale comportamentului(ne)deontologic al profesorilor şi antrenorilor de sport din România”, publicată în JurnalAcademic Discussion Stage – Carmel College, Israel;

10. Voicu, A. V. “Consideraţii istorice asupra problematicii accidentelor sportive şi reflectareaacestora în ordinea de drept” (“HISTORICAL CONSIDERATIONS UPON THEACCIDENTS IN SPORTS AND THEIR REFLECTION IN THE STATUTORY LAW”),publicată în Jurnal Academic Discussion Stage – Carmel College, Israel, nr. 1 (noiembrie),2000, p. 12-17;

11. Colecţia ”European Sport Management Quarterly”, 2000-2010;12. Colecţia ”The International Sport Law Jurnal”, 2000-2010

6

II. Suport de curs (Studiu individual)

Modulul 1: Legislaţie sportivă

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de legislaţie, drept.

Se vor atinge următoarele obiective:

Definirea dreptului, fenomenului sportiv, a educaţiei fizice şi sportului

Prezentarea sistemului de drept din România;

Prezentarea structurii dreptului

Prezentarea normei juridice

Prezentarea legilor care reglementează educaţia fizică şi sportul din România

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop

evidenţierea conceptului de sport şi de educaţie fizică.

Al doilea subcapitol are ca scop evidenţierea importanţei unei culturi juridice generale

a persoanelor care activează în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Noţiunea de sport

Pentru a aborda problematica managementului şi marketingului activităţilor de

educaţie fizică şi sport este necesar să precizăm accepţiunea termenului activitate de educaţie

fizică şi sport. Consacrarea termenului „sport” se datorează metodei sportive promovate de

şcoala engleză la începutul secolului al XIX-lea. „Educaţia sportivă” este în legătură cu

succesul sistemul sportiv promovat de Thomas Arnold prin reforma de la Rugby-School

(începută în anul 1829) adoptată de universităţi şi răspândită, la început, în întreaga societate

engleză.1 Iniţial, „sporturile s-au mărginit la jocurile şcolare din incinta colegiilor...în 1850,

Universitatea din Oxford înfiinţează primul club atletic şi este urmată după câţiva ani de cea

de la Cambridge...şaptesprezece colegii se federalizează în jurul Cambridge-ului, iar în 1855

se ţine cea dintâi adunare generală interşcolară a acestei federaţii ...în 1861, la Londra,

cluburile nautice organizează cele dintâi curse de canotaj pe Tamisa”.

7

Accepţiunea termenului „sport” a diferit în funcţie de percepţia societăţii din etapa

istorică care a generat fenomenul.

- Larousse (1876): "Cuvântul sport poate implica trei elemente mai mult sau mai puţin

alăturate: aerul liber - pariul şi aplicarea uneia sau mai multor atitudini ale corpului. Sunt

cuprinse ca exerciţii de sport: cursele de cai - canotajul - vânătoarea - pescuitul - tirul cu arcul

- gimnastica - scrima - tirul cu pistolul sau carabina - boxul - bastonul - pescuitul - lupta - la

paume2 - cricket - călăria - patinajul - nataţia". Aşa cum se observă, definiţia nu se referă

decât la sporturile individuale, aristocratice3;

- Larousse (1949): "Exerciţiu fizic intens fără scop utilitar imediat, practicat în ideea

de luptă, de dificultăţi naturale de surmontat, de adversari de învins, concurenţi sau echipe

adverse de întrecut, performanţe anterioare de depăşit";

- Quillet (1950): "Cuvânt care se foloseşte pentru a desemna exerciţiile care au ca

obiect, dezvoltarea forţei musculare, a agilităţii, a îndemânării (a dexterităţii) şi, mai ales când

ele se practică în aer liber şi când li se adaugă un element de emulaţie";

- Petit Robert (1980): "Activitate fizică practicată sub formă de jocuri individuale sau

colective repectând anumite reguli";

- The Concised Oxford Dictionary defineşte cuvântul sport ca o prescurtare a

cuvântului disport din "Middle English" (1200-1500), care avea diferite înţelesuri cum ar fi

"jocuri vesele, acţiuni aventuroase, distracţie".

Alte definiţii, sau numai referiri la ele, date de personalităţile vremii, pot contribui la

definirea conceptului de sport. Pentru Pierre de Coubertin sportul era "un cult voluntar şi

frecvent al efortului muscular intensiv, sprijinit pe dorinţa de progres şi putând merge până la

risc". Pierre Parlebas definea sportul ca fiind "o situaţie motrice reglementată minuţios care

organizează condiţiile de spaţiu, timp şi interacţiune în care se desfăşoară", urmând apoi să

afirme că "noi numim sport, orice situaţie motrice codificată sub formă de competiţie şi

instituţionalizată". Christian Paciello şi Catherine Louveau, în urma unor studii de sociologia

sportului, consideră că "sporturile constituie practicile sociale într-un ansamblu de alte

practici culturale".

Raymond Thomas, evocând evoluţia activităţilor sportive, vorbeşte de modele

corporale propuse care necesită o activitate fizică -la rândul lor ele se constituie în atâtea

mesaje, larg difuzate de mass-media, care îndeamnă la practică. Acelaşi autor apreciază că

ruptura între sportul de mare performanţă (care presupune o mulţime de sacrificii, implicit

celor datorate constrângerii legate de sistemul competiţional) şi cel de masă, ar explica

tendinţele spre sporturile de timp liber (les tendances vers les sports de loisir).

8

Teremenul sport este adesea utilizat în înţeles general, neţinându-se cont de diferitele

forme de practicare şi participare. Un studiu recent, asupra unui eşantion important al

populaţiei franceze, privitor la motivaţia de a practica şi la frecvenţa participării la activităţile

sportive, a permis printre altele să se constate că marea majoritate a populaţiei intervievate se

considerau "sportivi", fapt ce denotă că există diferenţe notabile de concepţie privitoare la

imaginea sportivului. Cu toate acestea, marea masă a practicanţilor exerciţiilor fizice este în

continuă creştere. Sportul este considerat de istorici şi sociologi ca unul "din fenomenele

cheie ale epocii noastre". J. Dumazedier afirmă că "sportul este un fapt social al societăţii

moderne". Michel Bernard vorbeşte de "fenomenul sportiv" într-un articol despre sport din

Enciclopedia Universalis.

Sir Denis Follows (preşedinte al Asociaţiei Olimpice Britanice cunoscut mai ales prin

faptul că în anul 1980 s-a opus embargoului impus de Margaret Thatcher asupra participării

sportivilor britanici la Jocurile Olimpice de la Moscova) aprecia că "sportul nu ţine seama de

definiţii". Cu toate acestea va afirma mai târziu că "este necesară o reevaluare a ceea ce este

sportul şi în special ce este el în relaţie cu sănătatea şi medicina"4. Un eminent jurist, Lord

Bryce, în Studii de istorie şi jurisprudenţă afirma că: "există concepte care sunt mai

recomandabil să le descrii decât să încerci să le defineşti, şi sportul face parte din ele".

Pornind de la această afirmaţie Prof. Sir Ludwig Guttman, în Texte sportive pentru invalizi,

descrie sportul astfel: "Orice activitate fizică ce are caracterul unui joc şi implică o luptă cu

sine sau cu alţii, sau o confruntare cu elemente naturale, este sport. Dacă aceste activităţi

implică competiţia, ele trebuie să se desfăşoare în spiritul sportivităţii. Nu poate exista sport

adevărat fără fair-play. Toate regulile trebuie respectate având în minte aceste lucruri".

Potrivit acestei definiţii, sportul include educaţie şi risc, în contextul unui autocontrol sau a

unui control indus din exterior, a căror elemente sunt esenţiale pentru maniera în care legea şi

regulile jocului trebuie aplicate sportului.

Noţiunea de educaţie fizică şi sportivă

Termenul de educaţie fizică şi sportivă îşi găseşte originea în "gimnastica" cu caracter

militar şi naţionalist al lui Friederich Ludwig Jahn (1778-1852) şi a continuatorilor săi.

Sistemul său de educaţie fizică s-a născut sub impulsul unor împrejurări politice, determinate

de nevoia de a crea mijloace de pregătire pentru lupta de eliberare a Germaniei, de sub Franţa

napoleoniană şi pentru unitatea ei, sub conducerea Prusiei. Adoptată de pedagogi, gimnastica

lui Jahn, a pătruns în învăţământ, constituindu-se un factor educativ, necesar formării şi

dezvoltării tineretului.

9

Francezul Georges Demeny este cel care a consacrat şi a contribuit la răspândirea

termenului educaţie fizică prin lucrarea sa "Educaţia fizică în Suedia", apărută în 1892.

Oficializarea acestui termen, o identificăm într-un text din 22 dec. 19025, tot datorită

activităţii lui Demeny (director al cursului de învăţământ superior al educaţiei fizice,

organizator şi raportor al primului Congres Internaţional de Educaţie Fizică din 1990, autor al

regulamentului de gimnastică militară din 1902 etc.).

Asemănător şcolii lui Demeny, în societatea contemporană se atribuie termenului de

educaţie fizică şi sportivă două accepţiuni:

- prin prima accepţiune se înţelege cultura corpului care vizează dezvoltarea condiţiei

fizice, personalitatea, precum şi întărirea sănătăţii. Această educaţie fizică se practică în mod

individual şi voluntar;

- prin cea de a doua accepţiune se înţelege materia de învăţământ obligatorie sau

facultativă, denumită educaţie fizică, pe care o identificăm în planurile de învăţământ ale

unităţilor de învăţământ, de stat, şi particulare.

Noţiunea de activităţi fizice şi sportive

Termenul sport, este interpretat de specialişti legat de activitatea organizaţiilor

sportive, de procesul de antrenament, de competiţie, de manifestări sportive şi demonstraţii cu

astfel de caracter. În schimb, pentru majoritatea populaţiei, acest termen îşi păstrează termenul

general de practică fizică. De asemenea, termenul de educaţie fizică şi sportivă, este

interpretat ca o practică obligatorie în lumea şcolii.

Aceste distincţii se pare că nu au satisfăcut pe deplin "spiritele", astfel că un nou

concept a apărut la sfârşitul anilor 1960, tot în Franţa, şi anume cel de activităţi fizice şi

sportive (în fr. APS). Acest nou termen a început să fie uzitat, în Franţa, începând cu data de

21 aug. 1962, în urma elaborării unor instrucţiuni oficiale privitoare la aceste activităţi, şi va fi

definitiv consacrat în instrucţiunile din 1967 destinate profesorilor de educaţie fizică şi

sportivă. El este reluat în legea "Mazeud" din 29 oct. 1975, apoi în legea "Avice" din 14 iulie

1984. Acest nou concept desemnează toate practicile fizice şi sportive: educaţia fizică şi

sportivă şcolară, sportul sub toate formele sale (competiţie, destindere, timp liber, sănătate

etc.). Conceptul s-a specializat, şi se va specializa în continuare în funcţie de expresia voinţei

unei comunităţi (sportive). În prezent de pildă, se folosesc tot mai des termenii de: activităţi

fizice de expresie (în fr. APEX), activităţi fizice în natură (APPN), activităţi fizice utilitare şi

profesionale (APUP) care de fapt nu sunt legate de disciplinele sportive dar fac referinţă la

domenii artistice, profesionale sau la medii particulare.

10

Activitatea de educaţie fizică şi sport din România

Practica sportivă, prin intermediul studenţilor români aflaţi la studiu în străinătate, prin

reprezentanţii unor societăţi comerciale străine care funcţionau în ţara noastră etc., a fost

recepţionată şi de România, impunându-se în realitatea vieţii sociale. Importanţa şi necesitatea

integrării activităţii sportive în regimul de viaţă al fiecăruia, indiferent de sex şi vârstă, cel

puţin din considerente igienice şi sociale, a fost relevată şi motivată, datorită eforturilor unor

oameni de cultură dintre care remarcăm: pe doctorul C. I. Istrati (1850-1918), medic chimist

şi om politic "care a avut o contribuţie însemnată la propăşirea educaţiei fizice şi a culturii

fizice medicale din ţara noastră"6, pe medicul igienist doctor I. Felix (1823-1905) autor,

printre altele, a lucrării Raport general asupra igienei publice (1892), pe profesorul I.

Athanasiu (1868-1926)7, pe profesorul C. Kiriţescu (1876-1965), "doctor în ştiinţe naturale,

profesor titular la catedra de istoria, teoria şi organizarea educaţiei fizice a Institutului

Superior de Educaţie Fizică, director general al învăţământului secundar (1918-1931), apoi al

celui superior", autor a mai multor lucrări printre care amintim: Educaţia fizică, parte

fundamentală a educaţiei integrale (1930), Concepţia biologică a educaţiei fizice (1931),

Palestrica, ediţia I din 1940 şi ediţia a-II-a din 1964.

Profesorul I. Athanasiu (elev al fiziologilor Pfluger, Charles Richet, colaborator al lui

Marey), fost titular al catedrei de fiziologie a Facultaţii de Ştiinţe din Bucureşti a desfăşurat

între anii 1915-1926 "o importantă activitate prin conferinţe şi studii tipărite în favoarea

educaţiei fizice, pentru a o scoate din empirism". Acesta considera că activitatea sportivă este

un domeniu ce reclamă o ştiinţă complexă ce trebuie să cuprindă “cunoştinţe serioase de

anatomie, fiziologie, mecanică, psihologie, pedagogie, economie politică, susţinute de lucrări

de laborator şi experienţe, ce permit adaptarea la mediul şi condiţiile de viaţă de la noi”.

Athanasiu a militat în primul rând pentru educaţia fizică, lăsând pe planul al doilea educaţia

fizică pedagogică (pentru şcolari), profesională (pentru muncitori), medicală, sportivă,

feminină. El considera că toate aceste activităţi trebuie să fie conduse de absolvenţii unui

învăţământ superior de cultură fizică “al cărui loc, cel mai potrivit, este la Facultatea de

Ştiinţe, în legătură cu catedra de fiziologie, secţie ce va avea cursuri ce vor fi frecventate timp

de 4 ani, iar intrarea se va face pe baza unui examen de admitere”, urmând ca instructorii

necesari sprijinirii profesorilor de educaţie fizică să fie şcolarizaţi pe durata a doi ani, din

rândul absolvenţilor de gimnaziu, pe lângă institutul cu grad universitar.

11

Accepţiunea dată termenelor de educaţie fizică şi sport, astfel receptată de societatea

românească, o identificăm şi în actele normative care au reglementat aceste activităţi, pe care

le prezentăm în ordine cronologică: (1922) Legea "Casei culturii poporului", prin care ia fiinţă

în Bucureşti "Oficiul Naţional de Educaţie Fizică"; Legea privind statutele Federaţiunei

Societăţilor de Sport din România; Decizia Ministerului de Război nr. 871, prin care se

înfiinţează Comitetul permanent de educaţie fizică al armatei (având drept sarcină elaborarea

regulamentului, directivelor şi instrucţiunilor necesare îndrumării şi coordonării educaţiei

fizice în armată); (1923) Legea pentru Educaţie Fizică (prin care se oficializează de "jure"

I.N.E.F.-ul ale căror cursuri începuseră la sfârşitul lui noiembrie 1992, şi O.N.E.F.-ul care se

constituie "ca singur organism oficial de stat pentru educaţie fizică, funcţionând pe lângă

Ministerul Instrucţiunii Publice"); Decizia Ministerului Instrucţiunii de a înlocui (una dintre

măsurile reformei învăţământului din acel an) termenul de "gimnastică" din programe, cu cel

de "educaţie fizică", ce figura în denumirea I.N.E.F. încă de la început; (1928) Legea pentru

reforma învăţământului secundar, prin care s-a mărit la patru numărul de ore afectat

săptămânal educaţiei fizice, şi prin care termenul "gimnastică" a fost înlocuit definitiv cu cel

de "educaţie fizică" (Art. 33); (1929) Legea Educaţiei Fizice (votată de Adunarea deputaţilor

la 25 iulie şi apărută în Monitorul Oficial nr. 196/4 sept. 1929), care a instituit obligativitatea

educaţiei fizice pentru tot tineretul din instituţiile de stat şi particulare... (1930) Decretul regal

privind educaţia fizică în armată; (1940) Legea privind constituirea Organizaţiei Sportului

Românesc; (1946) Legea Educaţiei Fizice; (1967) Legea nr. 29/1967 cu privire la dezvoltarea

activităţii de educaţie fizică şi sport (republicată în Buletinul Oficial nr. 40 din 11 mai 1977);

(2000) Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, cu modificările ulterioare.

Astăzi, doctrina ştiinţei sportului din România delimitează activităţile corporale "după

orientarea obiectivelor sociale şi motivaţiilor individuale ... în cinci tipuri de activităţi care se

prezintă fiecare ca un sistem deschis, apt să primească şi să ofere componente şi strategii

celorlalte"8. În această accepţiune activităţile se clasifică în: 1. activităţile ludice, proprii vârstei

de creştere, "dar prezente şi în viaţa adulţilor, care se caracterizează prin spontaneitate,

atractivitate, libertate şi interes, şi care îndeplinesc funcţii importante de educare şi integrare

socială"; 2. activităţile agonistice, activităţi de luptă, întrecere şi care satisfac dorinţa de

afirmare a individului, oferindu-i în acelaşi timp posibilitatea raportării la altul. "Tipul major

de activităţi agonistice îl constituie sportul, care a transformat şi jocurile, ca şi alte activităţi

de tip autoformativ, în elemente de întrecere şi de spectacol". 3. activităţile gimnice, "cu

scopul realizării autoformării şi autoeducării fizice prin exerciţii sistematice şi raţionale

(gimnastică, culturism etc.), utilizate în scop pedagogic, ele constituie conţinutul de bază al

12

educaţiei fizice şcolare în cele mai multe ţări; 4. activităţile recreative, de loisir, în care

"acentul se pune în mod deosebit asupra funcţionalităţii fizice, divertisment, destindere,

odihnă activă - şi mai puţin asupra formelor pe care acestea le iau, combinând original

elementele jocului cu cele ale sportului, fără strictă reglementare competiţională";

5. activităţile compensatorii "adresate atât persoanelor cu handicap (cu disabilităţi) cât şi celor

care prin specificul profesiei au nevoie de corectare sau terapie prin mişcare".

Carta Europeană a Sportului (1992) (Art. 2, alin. 1, lit. a) defineşte sportul ca fiind

„toate formele de activităţi fizice care, prin participare organizată sau neorganizată, au ca

obiectiv exprimarea sau ameliorarea condiţiei fizice şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale

sau obţinerea de rezultate în întreceri de orice nivel".

Legea nr. 69/2000 care reglementează organizarea şi functionarea sistemului naţional

de educaţie fizică şi sport în România cuprinde o definiţie aproape identică cu cea a Cartei:

prin educaţie fizică şi sport se înţeleg „toate formele de activitate fizică menite, printr-o

participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi

confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de

rezultate în competiţii de orice nivel”. Termenii folosiţi în textul legii au semnificaţia stabilită

în anexa acesteia: a) bază sportivă - amenajare specifică ce cuprinde construcţii şi instalaţii

destinate activităţii de educaţie fizică şi sport; b) Registrul sportiv - document care evidenţiază

situaţia înregistrării structurilor sportului în ordine cronologică şi care are două componente:

subregistrul structurilor sportive fără personalitate juridică şi subregistrul structurilor sportive

cu personalitate juridică; c) Certificat de identitate sportivă - act oficial prin care se atestă

calitatea de structură sportivă; d) licenţă de sportiv profesionist - document care atesta

existenţa unui raport juridic determinat între un sportiv şi un club sportiv profesionist şi care

este eliberat de o federaţie sportivă natională; e) oficiali sportivi - persoanele a căror activitate

conduce la organizarea şi administrarea activităţii sportive de agrement, recreative şi

competiţionale, aflate în relaţie cu structura sportivă pe bază de contract de muncă, convenţie

civilă de prestări de servicii sau voluntariat.

Carta Albă a Sportului, izvor de drept comunitar european, intrată în vigoare în data

de 1 decembrie 2009 (data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona), a preluat definiţia

noţiunii de sport cuprinsă în Carta Europeană a Sportului elaborată în 1992 – astfel, datorită

prevederilor Cartei Albe a Sportului, este iminentă reformarea sistemului de educaţie fizică şi

sport în sensul aquis-ului comunitar european.

13

Drept, sistem de drept

Noţiunea dreptuluiProblema dreptului şi a justiţiei nu a fost inventată în mod artificial. Ea a corespuns unei

nevoi constante şi naturale ale spiritului uman. Fenomenul "drept" a fost, şi este, obiect al

preocupărilor specialiştilor în domeniu, al oamenilor de rând, al cetăţenilor, pentru că "dreptul a

avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea

organizată ca stat"9. Primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului "drept"

au apărut încă din antichitate, mai ales, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau jurişti ai

Greciei antice şi Romei10. Ele au fost continuate în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului

mediu, mai cu seamă în perioada renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, urmând ca în

epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, "constituindu-

se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socio-umaniste"11. Până

în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va constitui ca o ramură distinctă a ştiinţelor,

explicaţia fenomenului "drept" era realizată din perspective diferite, ale filosofiei, moralei, eticii,

politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date acestui termen.

Cuvântul “drept” este utilizat în accepţiuni diferite, de la cele de maximă generalitate,

precum fenomenele şi conceptele filosofice, care s-au conturat treptat, pornind de la ideile lui

Aristotel şi Platon sau Toma d’Aquino, înţelese în sensul de justeţe, echitate, de dreptate, până la

cele de strictă specialitate şi concreteţe (de pildă, cele care se referă la dreptul statului de a percepe

impozite, la dreptul proprietarului de a-şi însuşi fructele produse de bunul său etc.).

În prezent12, pentru a ne situa în domeniul ştiinţei juridice, noţiunea de drept trebuie

înţeleasă, în principal, prin trei mari accepţiuni şi anume:

1. Într-o primă accepţiune, prin drept înţelegem ansamblul (totalitatea) regulilor sau

normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte

determinată, norme obligatorii, impuse prin forţa coercitivă a statului tuturor resortisanţilor săi.

În acest sens distingem, de exemplu, dreptul român de dreptul francez sau de dreptul altui

stat. De asemenea, tot în această accepţiune folosim noţiunea de drept şi atunci când vorbim de

sistemul şi de ramurile dreptului unei anumite ţări, împărţind de pildă, totalitatea normelor juridice

ale României, în norme de drept constituţional, de drept penal, de drept administrativ şi

contravenţional, de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul mediului etc.

Normele de drept, deşi emană de la colectivitatea constituită în stat a oamenilor ca subiecţi

de drept, au o existenţă obiectivă, în sensul că “norma de drept există ca atare independent de

aplicarea ei în practică de către unul sau altul dintre subiecţii de drept supuşi reglementării ei”.

14

Acestei prime accepţiuni a noţiunii îi corespunde noţiunea de „drept obiectiv” (în limba engleză

Law) sau “pozitiv”.

2. Într-o a doua accepţiune, prin drept înţelegem o anumită “facultate (posibilitate, un

anumit prerogativ) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită

juridică” (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane îndeplinirea

unei obligaţii determinate etc.).

În acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de proprietate, la

dreptul la muncă, la dreptul de a dispune prin testament etc.

Întrucât, în această accepţiune, ne referim la facultatea recunoscută de dreptul obiectiv

unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi când este necesar, pentru a evita o posibilă

confuzie cu noţiunea de "drept obiectiv", expresia de “drept subiectiv” (în engleză Right, expresie

ce nu se referă la sensul filosofic sau psihologic al calificativului de “subiectiv”, ci la sensul lui

juridic care, ne indică apartenenţa dreptului la un anumit subiect de drept.

În acest context precizăm că, sunt des uzitate şi expresiile de "drept substanţial" sau

"drept material" şi respectiv de "drept procesual" sau "drept procedural". Prin drept substanţial

sau material înţelegem ansamblul acelor categorii juridice care au un conţinut normativ propriu-

zis, adică "normează", stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în

timp ce prin categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi,

mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sunt exprimate termenii de "drept

procesual" sau "procedural".

3. Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul drept înţelegem studiul sau ştiinţa dreptului13,

adică acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea

dreptului obiectiv şi drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane. Dreptul

(dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie Alexandresco, este ştiinţa legilor şi a regulilor date

omului spre a se cârmui în raporturile sale cu semenii săi, în aşa mod încât să nu vateme pe altul

(ars boni et aequi)14. Ştiinţa dreptului face parte din ştiinţele socio-umane. Ea are ca obiect

cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice şi a activităţii legate de

elaborarea şi aplicarea dreptului. În acest sens vorbim de Facultatea de drept, de Cursul de drept

civil, de Cursul de dreptul familiei şi protecţia copilului, ca şi de ştiinţa dreptului (în general) sau

a dreptului civil, penal, procedural etc. (în particular).

Ţinând seama însă de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a

dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră că prin "ştiinţa dreptului" s-ar

avea în vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul

de "ştiinţe juridice" s-ar cuprinde atât ansamblul normelor dreptului material cât şi a dreptului

15

procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de pildă,

ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului.

Rezultă că spre deosebire de termenul de „drept”, termenul „juridic” are o sferă mai largă

de cuprindere - „juridicul” fiind un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal

social15 (reflectând socialitatea existenţei umane). În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj

juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime, ca de pildă: normă de drept -

normă juridică; raport de drept - raport juridic; fapt sau act de drept - fapt sau act juridic,

răspundere juridică etc.

Sistemul de drept și elementele sale structuraleÎn teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice a fost introdusă şi consacrată o nouă categorie,

aceea de sistem. Ea aparţine ca o achiziţie relativ recentă etapei actuale a revoluţiei ştiinţifice şi

tehnice contemporane. Pe baza ei s-a constituit o nouă ramură a ştiinţelor teoretice fundamentale

şi anume Teoria generală a sistemelor. Această teorie a fost inspirată de descoperirea şi

formularea în sfera ştiinţelor naturii, mai precis a biologiei, a existenţei, şi respectiv concepţiei

despre sistemul biologic. Prin generalizarea observaţiilor şi concluziilor stabilite în sfera

sistemelor vii, ale biologiei, s-a ajuns la descoperirea şi formularea concepţiei sau teoriei generale

a sistemelor, dezvăluindu-se prezenţa unor principii, proprietăţi şi legităţi cu caracter sistemic în

toate celelalte sfere ale existenţei - natură, societate şi gândire. Prin aceasta, cunoaşterea ştiinţifică

a dobândit o nouă perspectivă atât în ceea ce priveşte orizontul cât şi în profunzimea investigaţiei,

a posibilităţii unificării dar şi a diversificării limbajului şi a metodologiilor de cunoaştere, a

posibilităţii modelării, a constituirii şi reconstituirii modelului.

Definiţia conceptului sau a categoriei de sistem nu este general acceptată. Ca şi majoritatea

definiţiilor şi aceea a sistemului a rămas încă în sfera controverselor doctrinare sau a unghiurilor

de abordare şi formulare diferite. Astfel, categoriei de sistem i s-au atribuit mai multe definiţii.

Considerăm că este relevantă definiţia formulată de însuşi întemeietorul Teoriei generale a

sistemelor - Levi von Bertalanffy (în General System Theory, în vol. General Systems, 1956, I,

p.1) potrivit căruia "sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune". Definiţia dată de

S. L. Optner este şi ea edificatoare prin detalierea ei: "Sistemul este un ansamblu de obiecte şi un

ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor. Obiectele sunt parametrii sistemelor adică

datele, procesul, rezultatele, controlul prin reacţie şi constrângere. Atributele sunt proprietăţile

obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioară a procesului din care un obiect este

cunoscut, observat sau introdus în procesul sistemului. Relaţiile sunt legăturile care conexează

obiectele şi atributele în interiorul sistemului. Ele sunt prezente în toate elementele sistemului,

16

între sistem şi subsistemele din care se compune şi între două sau mai multe subsisteme. Atunci

când anumite relaţii sunt funcţional necesare pentru celelalte relaţii, ele se numesc relaţii de prim

ordin"16. Fără să mai dezvoltăm noţiunea generală de sistem în teoria cunoaşterii, apreciem că

dreptul ca sistem nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere mecanică a proprietăţilor

generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. Dacă acceptăm definiţia sistemului, iar

dacă prin drept acceptăm că se înţelege în general, ansamblul normelor juridice dintr-o societate

organizată ca stat, problema care se pune este, în esenţă, aceea de a stabili în primul rând dacă în

acest ansamblu normativ există sau nu elemente structurale, proprietăţi şi funcţii de tip sistemic.

Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă, justificată şi benefică pentru procesul de

cunoaştere şi definire a dreptului. Aceasta, datorată faptului că dreptul, considerat ansamblul

normelor juridice, nu constituie o simplă acumulare a unui material normativ, o sumă de norme

juridice existente la un moment dat ci, apare şi există ca un sistem de reglementări juridice ale

raporturilor sociale dintr-o societate.

Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că normele juridice

reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut fiind că societatea

însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci un sistem de asemenea relaţii. În consecinţă,

normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter

sistemic. În al doilea rând, caracterul sistemic al dreptului mai rezultă şi din conţinutul şi

caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest proces

ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau o cantitate de material normativ

ci, un ansamblu de norme coerente, corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Astfel,

caracterul sistemic al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se

întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea dreptului. Înţelegerea dreptului ca sistem nu

trebuie să conducă la confundarea acestuia cu "tehnica legislativă" prin care se asigură

sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică

adecvate pentru fiecare act normativ după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a

acestora. Este unanim acceptată ideea că specificul sau particularitatea sistemului drept este

posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat în funcţie de conţinutul ştiinţific al elementelor sale

structurale - norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept. Sistemul dreptului este rezultatul

unităţii ramurilor şi al instituţiilor dreptului – „sistemul dreptului apare ca o unitate obiectiv

determinată, pe când sistemul legislaţiei reprezintă o organizare a legislaţiei pe baza unor criterii

alese de legiuitor”

17

Norma juridicăA.Noțiune. Elementele componente ale sistemului juridic sunt în primul rând normele

juridice. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui sistem de drept –

este legată de sistem, „este măsura sa inerentă, derivă din schema sa şi implică funcţia pe care o

va juca sistemul ca atare - sistemul dreptului dreptului constituie generalul, în raport cu norma de

drept, care constituie individualul”. Sub aspectul tehnicii de redactare şi elaborare, norma juridică

apare ca un text concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care

se reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. Înţeleasă şi explicată din optică

sistemică, norma juridică este elementul sau structura fundamentală a sistemului drept în care se

reflectă adecvat proprietăţile generice ale structurilor sistemice17. Între norma juridică (în înţelesul

ei restrâns de "text-articol" singular) şi raportul social sau conduita reglementată printr-o

asemenea normă nu este întotdeauna un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o

asemenea normă singulară poate rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. De

regulă, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şi implicaţii

sunt necesare mai multe texte-articol adică un grupaj conex şi unitar de texte normative relativ

distincte prin însăşi obiectul relativ distinct pe care îl reglementează. Normele de drept nu pot

exista în sine, rupte de viaţa materială pe care o reflectă şi la care se aplică. Ele se referă, sub

forma unor modele abstracte a conduitei pe care o pretind, la relaţiile cele mai stabile dintre

oameni, prevăzând anumite drepturi şi obligaţii în diferite situaţii concrete. La rândul lor relaţiile

sociale, interumane vizează anumite valori materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept

are ca scop ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social economic respectiv le promovează.

Nu toate valorile pot fi puse pe acelaşi plan. Se pot distinge valori ideealuri şi valori bunuri,

valorile lucrurilor şi valorile persoanelor, valori fundamentale şi valori derivate. Trecând la

realitatea socială, trebuie să admitem că - criteriile de valorizare depind de optica valorică a

membrilor societăţii. În procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea reprezintă o

operaţie complexă al cărei rezultat depinde de poziţia pe care se situează legiuitorul. Legiuitorul în

procesul de elaborare a normelor de drept selectează din multitudinea de relaţii sociale pe acelea

dintre ele pe care le consideră valori şi deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept şi, în

acelaşi timp, izolează, îngrădeşte cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le

consideră nonvalori. Valorizarea relaţiilor sociale din punct de vedere juridic are o mare

însemnătate în stabilirea rezultatului pe care îl urmăreşte legiuitorul prin reglementarea juridică.

Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror

aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Normele

juridice nu sunt simple indicaţii ci reprezintă dispoziţii obligatorii. Obligativitatea normelor

18

juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând relaţiilor sociale stabilitatea necesară.

Astfel, norma juridică urmăreşte o coordonare, o limitare reciprocă a comportamentului

oamenilor în societate. Normele orientează conduita, acţiunile indivizilor în conformitate cu

valorile acceptate de societatea respectivă, furnizând un anumit tip de motivaţie acţiunii acestora.

B.Caracterele normei juridice. Se apreciază că cele mai relevante caracteristici ale

normei juridice ar fi: caracterul prescriptiv, caracterul bilateral, caracterul general şi impersonal,

obligativitatea, posibilitatea de a se realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor, caracterul

volitiv, posibilitatea normei juridice de a prevedea şi reglementa apariţia, stingerea sau

modificarea unor raporturi sau efecte juridice etc. Aceste caractere sunt atribuite normei juridice

din următoarele consideraţiuni:

1. Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea nu descrie realitatea, ci impune sau

autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, o prescrie.

2. Spre deosebire de regulile moralei, care au un caracter unilateral, în sensul că ele

confruntă mai multe acţiuni posibile ale aceluiaşi subiect, norma juridică este în mod esenţial

bilaterală, punând întotdeauna în raport două subiecte. În cadrul raportului reglementat prin

norma juridică, unuia dintre subiecte i se impune o anumită obligaţie, o îndatorire, în timp ce

celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv, o posibilitate, o prerogativă corespunză-

toare.

3. Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că ea nu corespunde

unei anumite situaţii concrete, stabilite între anumite persoane în legătură cu anumite acţiuni ale

lor, ci vizează un număr nedeterminat de cazuri. Drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au

aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Ea

urmează să se aplice ori de câte ori vor fi reunite condiţiile pe care le prevede pentru a impune sau

a autoriza o anumită conduită, indiferent de câte ori se va putea aceasta realiza. Prin caracterul

general şi impersonal al normelor juridice se mai înţelege că norma de drept se constituie ca o

unitate de măsură egală pentru "toţi" subiecţii acelei conduite, chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca

indivizi. De asemenea, caracterul general al normei juridice mai are în vedere şi următoarele:

normele juridice se aplică, în principiu, în mod repetat la un număr de cazuri de acelaşi gen;

conduita generală impusă de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise de

norma respectivă; prevederea acelei norme se aplică atâta timp cât norma respectivă este în

vigoare; norma juridică se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei

(dacă aceste condiţii nu se ivesc, norma nu se aplică).

Caracterul impersonal al normei juridice, de a nu se adresa unei sau unor persoane anume

determinate constituie şi o garanţie împotriva oricărei discriminări personale pentru realizarea

19

principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Acest principiu reprezintă chiar fundamentul

caracterului obligatoriu al normei de drept, obligaţia cetăţenilor de a se supune legii fiind

justificată tocmai de caracterul ei egal. Dar, egalitatea tuturor în faţa legii nu înseamnă

uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată în mod identic tuturor, deoarece exigenţele

principiului de justiţie impun tratarea diferită în drept a cazurilor care sunt diferite în fapt (nu se va

putea aplica de exemplu acelaşi tratament din punct de vedere juridic celui care fură pentru a nu-şi

lăsa copiii să moară de foame ca şi celui care fură pentru a-şi procura băuturi alcoolice).

Caracterul impersonal nu exclude însă existenţa unor norme juridice care să se adreseze doar

anumitor categorii de persoane: norme care privesc statutul funcţionarilor publici, asistenţilor

sociali, cadrelor didactice şi pedagogilor sociali, norme care privesc protecţia şi promovarea

drepturilor copiilor etc. Astfel, observăm că normele juridice pot avea grade diferite de

generalitate, în sensul că se adresează unor categorii mai largi sau mai restrânse de persoane. Ele

îşi păstrează însă caracterul impersonal abstract. În mod similar, normele care stabilesc anumite

competenţe, de pildă pentru Preşedintele Republicii, pentru Prim-ministrul, Procurorul General

etc. au un caracter general, deoarece ele nu au în vedere anumite persoane care ocupă aceste

funcţii, ci vizează reglementarea instituţiei respective, indiferent de persoanele care în mod

temporar exercită competenţele respective.

4. Un caracter esenţial al normelor juridice este obligativitatea lor în sensul că norma

juridică nu este o simplă recomandare, ci un comandament, un imperativ, dreptul ordonă sau

interzice, pedepseşte sau permite anumite conduite. Faptul că norma juridică are un caracter

obligatoriu nu exclude posibilitatea ca ea să lase o anumită libertate de acţiune destinatarilor săi.

Astfel, în special în materia contractelor, alături de norme care sunt obligatorii, imperative, există

şi unele la care părţile, prin voinţa lor comună se pot îndepărta. Există şi anumite norme juridice

care stabilesc principii generale sau definiţii ale unor concepte juridice, în care conduita

obligatorie nu apare în mod direct. Aşa de exemplu, în Titlul I al Constituţiei României,

Principii generale, art. 1, pct. (1) statul român este definit un „stat naţional, suveran şi

independent, unitar şi indivizibil”.

Obligativitatea normei juridice nu trebuie identificată sau redusă neapărat la exercitarea

constrângerii statale care îi garantează în ultimă instanţă aplicabilitatea. Constrângerea exercitată

prin sancţiunea prevăzută de normă constituie fără îndoială una din dimensiunile cele mai

relevante ale obligativităţii, dar o obligaţie poate fi realizată şi fără acţiunea efectivă a unei

constrângeri. Obligativitatea mai poate exprima şi faptul că norma de drept are o aplicabilitate

imediată, directă, continuă şi necondiţionată18, atâta timp cât este în vigoare şi ori de câte ori sunt

întrunite condiţiile aplicării ei.

20

5. De asemenea, un alt caracter al normei juridice este acela că ele se pot realiza numai

trecând prin conştiinţa oamenilor. Astfel, norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în

general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele cu capacitate juridică.

Aceasta presupune în primul rând ca persoana vizată de norma juridică să dispună de

discernământ, adică de conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau viciate de cauze independente

de persoana respectivă. Conduita umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de

conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să se concretizeze într-o anumită conduită,

persoana respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele

săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norma nu operează în raport

cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei, fie din alte cauze care îi fac

iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice (a se vedea art.48 şi 50 din Codul penal).

6. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor găsindu-se voinţa

umană, aceasta, spre deosebire de legile naturii care au un caracter obiectiv, manifestându-se

independent de voinţa şi acţiunea oamenilor. Caracterul volitiv al normelor juridice nu înseamnă

că ele reprezintă bunul plac al legiuitorului sau că ele ar fi rezultatul arbitrariului acestuia.

Dimpotrivă, caracterul volitiv al normelor juridice exprimă faptul că ele sunt elaborate sau

consacrate de oameni investiţi cu puterea de a emite norme obligatorii, ţinând totodată seama de

existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi societăţii, de realităţile existenţei sociale,

contribuind în acest fel la crearea unui echilibru în societate.

7. Fără să epuizăm gama caracterelor ce le sunt atribuite normelor juridice, considerăm că

în anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, stingerea sau

modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc

independent sau relativ independent de voinţa oamenilor cum sunt de pildă decesul, naşterea,

accidentele, calamităţile naturale, împlinirea unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept,

apariţia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective.

Trebuie reţinut însă faptul că în unele din aceste situaţii realizarea efectelor juridice nu este în mod

absolut independentă de manifestarea de voinţă din partea oamenilor în producerea sau

desfăşurarea evenimentului respectiv (de exemplu accidentele, naşterea, suicidul, stabilirea

scadenţei unui termen etc.).

Instituţia juridicăInstituţiile juridice sunt grupe sau ansamble de norme juridice care au acelaşi obiect de

reglementare, o anumită categorie de relaţii sociale, şi aceleaşi funcţii.

21

Diferit de limbajul curent, în care, termenul sau expresia de instituţie juridică are

accepţiunea de unitate sau structură de organizare socială - publică constituită în temeiul normelor

de drept şi având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic, în limbajul de

specialitate (juridic) prin instituţie juridică se înţelege, aşa cum am arătat înainte, o grupare

unitară, relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anume categorie de raporturi

sociale sau conduite. În acest sens, putem vorbi de: "instituţia proprietăţii" care este constituită din

grupajul de norme care reglementează raporturile de proprietate; "instituţia familiei" care este

constituită din grupajul de norme care reglementează raporturile de familie; "instituţia contracte-

lor" care este constituită din grupajul de norme care reglementează relaţiile contractuale etc. De

asemenea, în aceeaşi accepţiune, în acelaşi sens trebuie înţelese şi noţiunile sau expresiile:

"instituţia pedepsei" sau "instituţia răspunderii" etc.

Se observă că unele din aceste categorii de instituţii, au o sferă mai largă în sensul că în

cadrul lor pot fi delimitate subgrupe de instituţii relativ distincte. De pildă, în instituţia proprietăţii

pot fi delimitate după anumite criterii, unele instituţii distincte ca de exemplu, după criteriul

titularului proprietăţii - instituţia proprietăţii private şi instituţia proprietăţii publice sau, după

criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii - în "instituţia proprietăţii mobiliare" şi respectiv

"instituţia proprietăţii imobiliare" etc. De asemenea, "instituţia familiei" poate fi subdivizată în

instituţii precum: instituţia "căsătoriei", a "divorţului", a "adopţiei" etc. Instituţia juridică

evidenţiază conexiunea de tip sistemic a dreptului. Ea se constituie ca o componentă structurală şi

funcţională cu calitatea de subsistem în raport cu sistemul dreptului ca întreg şi ca sistem în raport

cu normele care compun instituţia juridică.

Ramura de drept

Ramura de drept este considerată ca fiind elementul de structură cu cea mai mare

relevanţă pentru definirea sistemului "drept". Într-o concepţie mai larg acceptată, ramura de drept

este constituită dintr-un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate într-o entitate

structurală relativ distinctă, delimitare realizabilă în funcţie de un grupaj de criterii. Principalele

criterii de delimitare a ramurilor de drept sunt însă obiectul şi metoda reglementării.

Obiectul de reglementare al unei ramuri de drept este constituit dintr-un anumit grup de

relaţii sociale care au anumite trăsături specifice, distincte faţă de alte categorii de asemenea

relaţii. De pildă, ansamblul relaţiilor care se formează în legătură cu constituirea, repartizarea şi

utilizarea mijloacelor băneşti ale statului sunt reglementate de dreptul financiar. Dreptul familiei,

la rândul lui, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi

22

patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din alte raporturi asimilate de lege,

sub unele aspecte, raporturilor de familie.

Prin metoda de reglementare se înţelege modul, calea utilizată de către normele juridice

pentru a interveni asupra relaţiilor sociale respective, modul în care a conceput legiuitorul să le

reglementeze. În acest sens, legiuitorul poate utiliza fie metoda autoritarismului prin care acea

reglementare devine imperativă (onerativă sau prohibitivă), fie metoda recomandării prin care

indică, recomandă, fără a fi obligatorie acea conduită, fie metoda autonomismului prin care acea

reglementare lasă la latitudinea subiecţilor sau părţilor să-şi aleagă conduita pe care o doresc, fie

metoda egalităţii juridice a subiectelor, fie metoda subordonării subiectelor.

Înainte de a prezenta ramurile dreptului, vom prezenta cele două mari diviziuni generale

ale dreptului şi anume "dreptul public" şi "dreptul privat". În mod tradiţional, dreptul pozitiv

(dreptul obiectiv) este divizat în două mari ramuri fundamentale: pe de o parte, dreptul public,

care reglementează raporturile dintre stat şi particulari, iar pe de altă parte dreptul privat care

reglementează raporturile dintre particulari. Fără îndoială, diviziunea aceasta nu este absolută, iar

distincţia dintre raporturile de drept public şi cele de drept privat nu este chiar atât de netă şi

tranşantă. Aceasta datorită faptului că, pe măsură ce raporturile (sociale în general şi juridice în

special) dintre oameni devin tot mai complexe, în orice raport juridic dintre particulari intervine şi

o componentă de drept public, ţinând de interesul mai mult sau mai puţin pregnant al statului de a

ţine sub control aceste raporturi (fie şi numai pentru a menţine ordinea publică şi a împiedica

instaurarea anarhiei), iar pe de altă parte, în multe dintre raporturile juridice de subordonare

statornicite între stat şi particulari intervin adesea, elemente specifice dreptului privat, în care

statul îşi pierde “privilegiul” de deţinător al puterii şi revine pe picior de egalitate cu simplul

particular (fie şi numai pentru a împiedica sau îngrădi abuzurile). Dinamica vieţii sociale a avut

drept consecinţă şi dezvoltarea dreptului public, care a absorbit domenii aparţinând anterior

dreptului privat. În acest sens, semnificativă este de exemplu transformarea dreptului comercial,

ramură a dreptului privat în "drept economic", aparţinând dreptului public, dar şi apariţia unor alte

ramuri, ca de pildă "dreptul securităţii sociale".

În afara diviziunii generale în drept public şi drept privat, o altă importantă distincţie este

aceea între dreptul intern, cuprinzând normele aplicabile în relaţiile interne în cadrul unui anumit

stat şi dreptul internaţional, cuprinzând normele aplicabile relaţiilor dintre state. Normele

aparţinând dreptului internaţional au un caracter consensual, formându-se în principal prin acordul

statelor, care sunt apoi şi destinatarii lor, sau pe cale cutumiară ca de exemplu, uzanţele

diplomatice. În afara acestui drept internaţional public există însă şi un drept internaţional privat

care este o ramură a dreptului intern a statului care reglementează situaţia juridică şi capacitatea

23

persoanelor fizice sau juridice străine, care nu au cetăţenia respectiv naţionalitatea statului

respectiv.

Sistemul dreptului include în cadrul celor două diviziuni generale (drept public şi drept

privat) ramuri de drept care grupează norme juridice după criteriile enunţate anterior. Astfel, în

cadrul dreptului public sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil şi

dreptul internaţional public. În cadrul dreptului privat sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul

civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat.

Având in vederea complexitatea şi dinamica reglementărilor care se referă la instituţiile

familiei şi ale protecţiei copilului ne vom apleca, atunci când vom considera necesar, şi asupra

altor ramuri în legătură cu aceste instituţii - în principal dreptul constituţional, dreptul civil,

dreptul penal.

Izvoarele formale ale dreptuluiPrivitor la înţelesul termenului de izvor de drept, în limbaj juridic se face distincţia

între izvoarele materiale (sociale sau izvoare reale) ale dreptului - care reprezintă - "voinţa

clasei dominante" în societate, determinată de condiţiile materiale de existenţă socială19 - şi

izvoarele formale ale dreptului, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele

dreptului.

În general noţiunea de izvor al dreptului este pusă în legătură cu activitatea de creare,

de elaborare a dreptului, prin care puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit, normele

sub forma unor acte normative numite izvoare directe sau creatoare (categorie în care au fost

incluse legea - legi, decrete, hotărâri etc. emanând de la autoritatea publică, şi obiceiul sau

cutuma creată în mod spontan în cadrul colectivităţii respective); fie că recunoaşte această

valoare unor norme create, formulate pe alte căi - precedentul judiciar şi doctrina, numite

izvoare indirecte. Distincţia trebuie însă nuanţată, deoarece fie că au fost în mod expres sau

nu recunoscute ca izvoare de drept, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au avut şi au în

continuare un rol, deloc neglijabil de creare a unor norme juridice noi, concurând prin aceasta

autoritatea legii. Prin interpretare, elaborarea unor principii, analogii etc. "acestea contribuie

la adaptarea permanentă a dreptului, la evoluţia relaţiilor în reglementarea cărora intervine,

menţinându-i un caracter dinamic ce ar putea fi pus în pericol prin aplicarea mecanică a unor

texte considerate fixe, sacrosante".

Prin izvor formal (aspect care ne interesează în acest curs) înţelegem forma specifică

pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii. Izvoarele

24

formale pot fi clasificate după mai multe criterii: după criteriul ierarhiei organului de stat care

emite norma; după domeniul pe care îl reglementează; după ierarhia forţei juridice a actului

normativ respectiv; după procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată; etc.

Potrivit doctrinei, „izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a

dreptului” sunt următoarele: obiceiul juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar,

doctrina, contractul normativ şi actul normativ (juridic). În continuare vom aborda succind

tratarea izvoarelor formale ale dreptului din perspectiva formării culturii juridice a viitorilor

manageri din domeniul administraţiei publice şi nu în ultimul rând a diferitelor organizaţii (de

sănătate publică, asistenţă socială, cultural-sportive etc.).

Legea în sens larg (actele normative)Totalitatea legilor, decretelor, hotărârilor şi ordonanţelor guvernului, regulamentele şi

ordinele miniştrilor şi ministerelor, deciziile şi hotărârile organelor administrative locale -

constituie tot atâtea elemente ale sistemului actelor normative juridice. Elementele actelor

normative juridice, fără a înlătura total cutuma, au devenit principala formă de exprimare a

normelor juridice. Legea, în accepţiunea ei de creaţie deliberată, conştientă, a unor organe

speciale (având astfel, un anumit caracter tehnic), supusă publicităţii, cu aplicabilitate

generală a existat din cele mai vechi timpuri. Din acele vremuri îndepărtate ni s-a transmis o

definiţie dată legii de filosoful stoic grec Crisip. Acesta a definit legea ca fiind "regina tuturor

lucrurilor divine şi umane, criteriul justului şi al injustului; iar pentru cei care sunt chemaţi de

natură la viaţa civilă, adică a cetăţii, a comunităţii îi învaţă ceea ce trebuie să facă şi le

interzice ceea ce nu trebuie să facă".

Legea în sens restrânsÎn categoria legii (în sens restrâns), prin care înţelegem actele normative adoptate de

organul legislativ (Parlamentul), organ reprezentativ în societăţile democratice, constituit din

reprezentanţii aleşi de către cetăţeni, după o anumită procedură, după criteriul ierarhiei

organului de stat care emite norma, distingem următoarele forme: legile constituţionale, legile

organice, legile ordinare, codurile de legi, actele cu putere de lege din care fac parte

decretele-legi, ordonanţele guvernamentale şi unele acte internaţionale (tratate, convenţii,

acorduri etc.) ratificate de organul legislativ suprem.

Legile constituţionale - în legile constituţionale se încadrează şi legile de revizuire a

Constituţiei - art. 73 alin. (1) din Constituţia României. Deosebirea esenţială între Constituţie

şi legile constituţionale - sub aspect formal - o constituie împrejurarea că legile

constituţionale (de revizuire a Constituţiei) sunt adoptate de către Parlament, în timp ce

25

Constituţia este adoptată de Adunarea Constituantă. Constituţia României (2003):

Categorii de legi – Art. 73: (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi

ordinare; (2) Legile constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei; (3) Prin lege organică

se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale

Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul

deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d)

organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate

şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; h) infracţiunile,

pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j)

statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea

Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a

Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea

generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi

regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raportul de muncă,

sindicatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul

general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie se prevede adoptarea de legi

organice.

Constituţia sau legea fundamentală, implicit legile constituţionale, au forţa juridică

superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Astfel, toate organele

statului - inclusiv parlamentul, şeful statului sau guvernul - sunt ţinute să respecte Constituţia

iar modificarea acesteia este posibilă numai în condiţiile şi cu procedurile stabilite de

Constituţia însăşi. TITLUL VII Revizuirea Constituţiei: Iniţiativa revizuirii – Art. 150: (1)

Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului,

de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin

500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie

să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în

municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul

acestei iniţiative. Procedura de revizuire – Art. 151: (1) Proiectul sau propunerea de

revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două

treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se

ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel

puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după

aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului

26

sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii – Art. 152: (1) Dispoziţiile prezentei

Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,

forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul

politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu

poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale

ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata

stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

Legile organice - Legile organice constituie acea categorie de legi care în anumite

sisteme juridice ocupă un loc intermediar între legile constituţionale şi cele ordinare, datorită

obiectului lor de reglementare şi a unei proceduri de adoptare diferită de a legilor ordinare.

Astfel, aşa cum reiese din prevederile art. 73, intră în categoria legilor organice acele legi care

reglementează sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale

Permanente, organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice, organizarea şi

desfăşurarea referendumului etc. Potrivit art. 76 al Constituţiei, legile organice se adoptă cu

votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă

cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. Constituţia României -

Adoptarea legilor şi hotărârilor – Art. 76: (1) Legile organice şi hotărârile privind

regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; (2) Legile

ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră; (3)

La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau

propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei

Camere.

Legile ordinare - legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de organul legiuitor

suprem, după procedura stabilită în Constituţie. Ele reglementează diverse domenii şi

raporturi sociale, distincte de cele pe care le reglementează Constituţia şi legile organice.

Astfel, obiectul de reglementare al legilor ordinare este constituit din acele categorii de

raporturi sociale pe care Constituţia sau legile organice le lasă în seama legiferării prin

procedura ordinară sau pe care legiuitorul le apreciază a fi "cele mai importante" şi de

competenţa sa în temeiul calităţii sale de organ legislativ suprem.

În categoria legilor ordinare se încadrează şi codurile de legi. Codurile grupează, "într-

o formă sistematizată, într-un singur corp, toate (sau cât mai multe dintre ele) reglementările

aplicabile unui anumit domeniu (indicat, de regulă, prin chiar denumirea codului) precum:

Codul civil, Codul familiei, Codul comercial, Codul vamal, Codul muncii, Codul penal,

Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală etc. În legătură cu demersul reformator

27

al justiţiei din Romania trebuie menţionate reglementările privind mica reformă a justiţei şi

faptul că suntem în aşteparea întrării în vigoare a noilor coduri civile şi penale precum şi

codurile de procedură corespondente20.

Drepturile fundamentale ale omuluiLa baza ideii de drept este nevoia de a trăi în colectiv21 – pentru aceasta este necesar

ca subiecţilor de drept, persoane fizice sau persoane juridice, să nu li se aducă îngrădiri în

exercitarea drepturilor şi libertăţilor publice - originea dreptului este socială. Drepturile

omului sunt inerente fiinţei umane, “luată în mod individual, sau ca parte a unui grup social

determinat”22. Drepturile omului sunt fundamentele naturii noastre - fără ele noi nu putem trăi

ca fiinţe umane. Lipsirea, sau negarea acestor drepturi, fac ca omul să înceteze de a mai trăi ca

o fiinţă umană – fac posibilă calea spre dezordine politică şi socială. Exercitarea, acestor

drepturi, neîngrădită poate fi realizată numai într-un sistem juridic de protecţie, garantare şi

implementare a drepturilor omului. În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor

Omului (alin. 1) se consideră că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei

umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi

păcii în lume”.

Sunt numeroase accepţiunile date sintagmei drepturile omului. Dintre ele reţinem

următoarele: 1. “o expresie introdusă în ordinea internaţională a epocii contemporane, care

echivalează cu drepturile fundamentale ale omului - … un ansamblu de prerogative bazate pe

demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în folosul tuturor

oamenilor”23; 2. “acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul

internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie

unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale

şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei

anumite societăţi”24.

Drepturile omului trebuie privite în considerarea lor ca drepturi subiective. Astfel,

drepturile omului, pot fi definite ca prerogativele, facultăţile sau posibilităţile recunoscute de

dreptul obiectiv unei persoane, privite ca subiect de drept, de a adopta o anumită conduită

juridică prin care să-şi exercite drepturile patrimoniale şi extrapatrimoniale considerate într-o

anumită etapă de evoluţie a societăţii libertăţi fundamentale. Exercitarea lor, în condiţiile

societăţii contemporane, conferă persoanei calitatea de interlocutor valabil în viaţa juridică a

cetăţii - cetatea imensă care cuprinde (sau ar trebui) toate statele-părţi ale tratatele şi

convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor.

28

Fiind drepturi subiective, drepturilor omului le corespunde obligaţia corelativă a statului şi a

autorităţilor publice, a tuturor subiectelor de drept de a le respecta şi de a nu le încălca25.

Libertăţile fundamentale ale omului sunt tot drepturi ale sale26 – potrivit textului art. 17 al

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din anul 1948, “Orice persoană are dreptul la

libertatea de gândire, conştiinţă şi religioasă”. Omul este deţinătorul acestor drepturi prin

simplul fapt că este bărbat, femeie sau copil.

Este nevoie să distingem, totuşi, din totalitatea drepturile subiective categoria

drepturilor omului. Una dintre problemele principale ale filosofiei drepturilor omului – este

cea a naturii acestora. Ce reprezintă ele? Prin ce se deosebeşte un drept civil oarecare – de

pildă, dreptul la despăgubire, în caz de prejudiciu – de oricare din drepturile omului – ca de

pildă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de asociere, dreptul de petiționare, dreptul

persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau

a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei?27 Există între aceste drepturi o

deosebire care să ne determine a aprecia că drepturile omului sunt o categorie distinctă de

drepturi subiective? Indiscutabil că drepturile omului nu sunt nişte drepturi ca toate celelalte –

ele au o încărcătură politică, socială, emoţională care le particularizează de toate celelalte

drepturi subiective. Drepturile omului au fost obiect de luptă, de revendicări. La eforturile de

instituţionalizare ale acestora au avut un real aport forţe care au înţeles direcţia progresului

umanităţii. Paternitatea acestora este invocată de mişcări diferite - religiile monoteiste, în

special a creştinismului, masoneriei, socialismului şi liberalismului. Ele se caracterizează şi

prin aceea că sunt recunoscute într-un chip special – în principal, ele sunt consacrate prin

constituţiile statelor – calea cea mai sigură pentru recunoaşterea lor. Recunoaşterea drepturilor

omului se poate face şi prin acte internaţionale. Dacă în legislaţia statelor, părţi ale acestor

acorduri, tratate, convenţii etc., este recunoscut principiul self-executing care constă în

aplicarea directă a înţelegerilor internaţionale în legislaţia internă a statelor participante cu

prioritate faţă de legislaţia internă, drepturile respective de găsesc consacrate ipso-facto. Dacă,

însă, principiul amintit nu este cunoscut de Constituţia unui stat, participarea la convenţia sau

tratatul încheiat naşte în sarcina statului obligaţia de a consacra in legislaţia internă drepturile

omului, recunoscute de convenţia sau tratatul în chestiune.28 Problema se pune, oarecum

diferit, având în vedere intregrarea României, în Uniunea Europeană – toate acestea în

considerarea primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al ţărilor membre,

precum şi a consecinţelor ratificării, de toate statele membre, a Tratatului de la Lisabona

(România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008, la 4 februarie 2008,

29

promulgată prin Decret de Preşedintele României la 6 februarie 2008 şi publicată în

Monitorul Oficial nr. 107, Partea I, din 12 februarie 2008).

Accepţiunea dată noţiunilor de drepturi şi libertăţi fundamentale, de drepturi ale

omului, reflectă evoluţia societăţii în ansamblul ei. Problematica şi acţiunile în favoarea

drepturilor omului şi libertăţilor civice nu sunt numai de data recentă. În Europa, conceptul de

“drepturi ale omului” s-a impus, mai ales începând cu sec. XVIII-lea, o dată cu teoria

“contractului social” al lui Jean-Jaques Rousseau. Dar, primele enunţuri juridice asupra

drepturilor omului le întâlnim în diversele carte britanice, cum ar fi “Magna Charta

Libertatum” adoptată în Anglia (semnată de regele John la Runnymede) la 15 iunie 121529 -

aceasta reglementa raporturile dintre rege şi nobilii rebeli - conţinea, în formă

rudimentară, interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenite

mai târziu piatra de temelie a noţiunii de domnie a legii (Rule of Law). Carta

prevedea că nimeni nu poate fi ridicat sau întemniţat decât în urma unui

proces legal corect, desfăşurat potrivit legii ţării; “Petiţia drepturilor” - “The

Petition of Rights” din 1628; “The Habeas Corpus Act” (lege pentru garantarea

inviolabilităţii persoanei votată în 1679); “Legea drepturilor” - “Bill of Rights” din 1689.

De asemenea, identificăm şi în alt areal geografic, altul decât cel britanic, enunţuri

juridice privitoare la drepturile omului, ca de pildă: declaraţiile adoptate de unele state

americane la sfârşitul sec. al XVIII-lea, ca “Bill of Rights” – “Declaraţia de independenţă a

S. U. A.” din 1776, care proclamă că “Noi considerăm adevăruri evidente prin sine, că toţi

oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile,

că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii…”, precum şi “Declaraţia

Revoluţiei Franceze” din 1789 asupra drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Drepturilor

civile şi politice enunţate în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, nu

erau numeroase. În cele 17 articole ale sale Declaraţia din 1789 se referea, mai ales, la:

dreptul la egalitate, libertatea de opinie şi gândire, libertatea credinţelor religioase, dreptul la

rezistenţă împotriva represiunii, dreptul la vot, dreptul de asociere şi întrunire, dreptul la

proprietatea particulară etc. “Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat…o

generalizare şi abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte

noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele

generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII”30.

Suntem nevoiţi a recunoaşte că, de-a lungul istoriei, unii oameni, unele organizaţii,

unele guverne nu au acţionat în sprijinul apărării drepturilor fundamentale ale omului, implicit

cele ale copilului – decât în momente de grea cumpănă, în timpul unor tragice evenimente

30

sau, mai precis, atunci când se efectua bilanţul acestora. Abia atunci, constrânşi, sau nu, se

punea problema răspunderii sociale, în special a răspunderii juridice, a răspunderii individuale

sau colective, a motivelor care au determinat suferinţe oamenilor fără nici un temei logic.

Gravele încălcări ale drepturile omului, petrecute înaintea şi în timpul celui de al doilea război

mondial, au impus adoptarea unui sistem de norme care să prevină cauzarea de noi suferinţe

oamenilor dar şi să asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor oamenilor (care existau

deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor). Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor

Unite au fost adoptate Carta Naţiunilor Unite (1945 – San Francisco) şi Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948). În ansamblul lor, prevederile Cartei

O.NU. “constituie, în perioada postbelică, punctul de plecare în adoptarea şi aplicarea unor

reglementări internaţionale care definesc, prin conţinutul lor, instituţia drepturilor omului în

dreptul internaţional contemporan sau ceea ce unii numesc dreptul drepturilor omului”31.

Prin conţinutul său, Carta O. N. U. internaţionalizează drepturile omului. Ele, de acum

vor deveni “ţelul, obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al reglementărilor interne al

statelor”32. Carta O. N. U. instituie obligaţia de a promova (atât în sarcina Organizaţiei

Naţiunilor Unite, cât şi în a statelor membre) “ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a

braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea

problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi a altor

probleme conexe şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea

universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără

deosebire de rasă, sex, limbă, religie”.

Constituţiile statelor lumii nu procedează la o clasificare categorială a drepturilor şi

libertăţile cetăţeneşti. Între drepturile şi libertăţile omului nu distingem deosebiri în ceea ce

priveşte valoarea lor juridică. Fiecare drept sau libertate au, şi cuprind în sine, o valoare

morală. Începând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, printre libertăţile

fundamentale ale omului, sunt promovate şi drepturile privind participarea la viaţa socială:

dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie (art. 18); dreptul la libertatea opiniilor şi

exprimării; libertatea de a avea opinii fără imixtiune de afară; libertatea de a căuta, de a primi

şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat (art.

19); dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică – menţionându-se totodată că nimeni

nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie (art. 20); dreptul de a lua parte la conducerea

treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentaţi liber aleşi, dreptul de acces egal

la funcţiile publice din ţara sa (art. 21); dreptul la securitatea socială (art. 22); dreptul la

muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,

31

precum şi la ocrotirea împotriva şomajului (art. 23 pct. 1); dreptul la salariu egal pentru

muncă egală (art. 23 pct. 2); dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure

atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la

nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială (art. 23 pct. 3); dreptul de a întemeia sindicate şi

de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale (art. 23 pct. 4); dreptul la odihnă şi

recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite (art.

24); dreptul, oricărui om, la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi

familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi

serviciile sociale necesare - el are dreptul de asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate,

văduvie, bătrâneţe sau celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma

unor împrejurări independente de voinţa sa (art. 25 pct. 1); mama şi copilul au dreptul la

ajutor şi ocrotire deosebite – toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii, sau în

afara acesteia se bucură de aceeaşi protecţie socială (art. 25 pct. 2.); dreptul la învăţătură

(art. 26); dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii (art. 27).

Corelativ, se instituie, totodată, şi îndatoririle persoanei faţă de colectivitate şi

limitele conţinutului drepturilor lor: orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate,

deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii

sale; în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai

îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi

respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,

ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică; drepturile şi libertăţile nu

vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor

Unite (art. 29); nici o dispoziţie a prezentei declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând

pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de săvârşi

vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale enunţate în

prezenta declaraţie (art. 30).

Transformarea obligaţiilor de principiu a drepturilor omului, cu caracter economico-

social cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în obligaţii juridice precum

şi implementarea acestora din urmă s-a petrecut abia după 18 ani fiind internaţionalizate şi

instituţionalizate în Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi

Culturale (unele măsuri de protecţie a drepturilor copiilor sunt obiect al prevederilor art. 10 şi

art. 13) – adoptat simultan cu Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, şi

care cuprinde alte drepturi decât drepturile civile şi politice, între care distingem şi o abordare

a problematicii drepturilor copilului (art. 23, 24). Sistemul de control internaţional privind

32

implementarea şi garantarea drepturilor economice, sociale şi culturale este diferit faţă de

sistemul de control privitor la drepturile civile şi politice. Dat fiind faptul că organele

îndrituite cu monitorizarea sistemului internaţional de control nu pot face recomandări directe

statelor cu privire la îmbunătăţirea legislaţiei ori a practicii lor cu referire la drepturile

economice, sociale sau culturale, ele fiind abilitate să facă numai recomandări cu caracter

general Adunării Generale O. N. U. – organul politic al Naţiunilor Unite, putem aprecia că

eficienţa măsurilor de implementare nu este relevantă, dar nici lipsită de sens având în vedere

că anumite instituţii specializate ale acesteia precum Organizaţia Internaţională a Muncii,

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a

Sănătăţii “contribuie prin activitatea lor proprie şi convenţiile internaţionale pe care le-a

adoptat sau la a căror adoptare au participat, la promovarea şi respectarea acestor categorii de

drepturi”. Activitatea (dinamica) promovării și garantării drepturilor fundamentale ale omului

este concretetizată și prin elaborarea altor acte normative cu caracter internațional, precum

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene este formată din Preambul şi

54 de articole, grupate în şapte Capitole: Preambulul dezvoltă obiectivul Uniunii Europene

de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă a Europei pe baza respectării valorilor

indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind

printr-o cartă protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului

social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice. Titlul I Demnitatea: conţine 5 articole ce

statuează demnitatea umană dreptul la viaţă (II-2), dreptul la integritate al persoanei(II-3),

interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (II-4),

interzicerea sclaviei şi a muncii forţate(II-5); Titlul II Libertăţile: dreptul la libertate şi la

securitate (II-6), respectarea vieţii particulare şi de familie (II-7), protecţia datelor cu caracter

personal (II-8), dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii (II-9), libertatea de

gândire, de conştiinţă şi religioasă (II-10), libertatea de exprimare şi de informare (II-11),

libertatea de întrunire şi de asociere (II-12), libertatea artelor şi ştiinţelor (II-13), dreptul la

educaţie (II-14), libertatea profesională şi dreptul la muncă (II-15), libertatea de a desfăşura o

activitate comercială (II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II-18) si protecţia

în caz de evacuare, expulzare sau extradare (II-19); Titlul III Egalitatea: egalitatea în

drepturi (II-20), nediscriminarea (II-21), diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (II-22),

egalitatea între bărbaţi şi femei (II-23), drepturile copilului (II-24), drepturile persoanelor în

vârstă (II-25), integrarea persoanelor cu handicap (II-26); Titlul IV Solidaritatea: dreptul

33

lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii(II-27), dreptul la negociere şi

la actiuni colective (II-28), dreptul de acces la serviciile de plasament(II-29), protecţia în

cazul concedierii nejustificate (II-30), condiţii de lucru corecte şi echitabile (II-31),

interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (II-32), viaţa de familie şi

viaţa profesională (II-33), securitatea socială şi asistenţa socială (II-34), asistenţa medicală (II-

35), accesul la serviciile de interes economic general (II-36), protecţia mediului (II-37),

protecţia consumatorilor (II-38); Titlul V Drepturile cetăţenilor: dreptul de a alege şi de a fi

ales în Parlamentul European (II-39), dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor

locale (II-40), dreptul la bună administrare (II-41), dreptul de acces la documente (II-42),

Mediatorul European (II-43), dreptul de petiţie (II-44), libertatea de circulaţie şi de şedere (II-

45), protecţia diplomatică şi consulară (II-46); Titlul VI Justiţie: dreptul de a apela efectiv şi

de acces la o instanţă imparţială (II-47), prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (II-48),

principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (II- 49), dreptul de a nu fi

judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi infracţiune (II-50); Titlul VII Dispoziţii

generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-

51), întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor (II-52), nivelul de protecţie (II-53),

interdicţia abuzului de drept (II-54).

Potrivit prevederilor art. 20 al Constituţiei României (adoptată de Adunarea

Constituantă la 21 noiembrie 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

758 din 29 octombrie 2003, intrată în vigoare la data publicării) cu privire la tratatele

internaţionale privind drepturile omului “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi

libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România face parte” (alin.1);

„Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările

internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai

favorabile” (alin.2 ). Dispoziţiile art. 20 implică consecinţe majore, atât în sarcina

legiutorului – care va trebui să-şi îndeplinească obligaţia permanentă de a verifica dacă

proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care

România face parte, cât şi în sarcina autorităţilor publice competente a negocia, încheia şi

ratifica tratatele internaţionale ”care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea

corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai

dificile de procedeele rezervelor și declarațiilor”.

34

De asemenea, Curtea Constituțională, în calitatea sa de garant al supremației

Constituției, trebuie să manifeste o atenție sporită, mai ales când va trebui să se pronunțe

asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale (art. 146 lit.b, Constituția

României) cu atât mai mult cu cât, în acest caz, controlul posterior nu este posibil decât dacă

cel anterior nu fost exercitat (art. 147 alin. 3, Constituția României).

În România, conținutul unor instituții din dreptul românesc a fost regândit ca urmare a

influenței exercitată de interpretarea prevederilor constituționale în conforrmitate cu tratatele

internaționale în materia drepturilor omului. Este important de remarcat și faptul că Curtea

Constituțională a României a confirmat constituționalitatea în dreptul românesc a acțiunii prin

care cetățenii proprii se adresează unor jurisdicții internaționale pentru invocarea altor

standarde de protecție a drepturilor omului decât cele naționale și caracterul obligatoriu al

hotărârilor emise de astfel de jurisdicții.

Tribunalul de Arbitraj al Sportului (Court of Arbitration for Sport)

Desfăşurarea activităţii sportive organizate "nu se poate pretinde străină de ordinea

juridică"33. Derularea acestei activităţi, influenţează domeniile cele mai diverse ale societăţii,

fapt ce poate duce la apariţia unor litigii, începând de la cele de natură "strict sportivă" până la

conflictele de natură economică. Astfel, ideea înfiinţării unei instituţii de arbitraj specific,

consacrat soluţionării litigiilor izvorâte ca urmare a desfăşurării activităţilor sportive, a făcut

ca, în anul 1983, E.S. Juan Antonio Samaranch, preşedintele CIO să propună înfiinţarea unui

"tribunal de arbitraj, care ar opera cu un contencios direct sau indirect legat de sport". Urmare

a acestei propuneri, TAS a devenit operaţional în anul 1983. TAS are o competenţă generală

asupra tuturor diferendelor ce pot apărea în timpul şi/sau ulterior derulării unor activităţi

sportive sau conexe lor ca de pildă litigiile izvorâte din contracte de sponsorizare, contracte de

management, contracte încheiate de organizatorii competiţiilor şi spectacolelor sportive cu

societăţile de publicitate, contracte care privesc dreptul de transmisie TV, contracte de muncă,

convenţii civile etc.

TAS intervine în urma unui acord de arbitraj stabilit înainte sau după naşterea unui

litigiu; poate fi chemat să funcţioneze în primă instanţă dacă părţile, prin convenţia

arbitrajului, hotărăsc să recurgă la această instituţie. TAS are posibilitatea să soluţioneze, în

ultimă instanţă, litigiile care ar fi fost în primă instanţă în sarcina instituţiilor jurisdicţionale

ale asociaţiilor. TAS-ul instrumentează cu acte procedurale simple, precise şi elastice, astfel

concepute pentru ca hotărârile să poată fi luate şi executate în mod rapid; numai în cazul în

care diferendul de soluţionat este de natură exclusiv patrimonială, părţile vor participa la

cheltuieli de procedură, conform unui acord prealabil; absolut pentru toate celelalte cazuri,

35

intervenţia pe lângă TAS, nu implică cheltuieli pentru părţi. TAS, în exercitarea atribuţiilor

sale, este total independentă faţă de CIO. Numeroase federaţii şi asociaţii naţionale şi

internaţionale pentru a-şi rezolva în mod rapid litigiile ce pot apărea în urma derulării

activităţilor sportive şi pentru a economisi importante sume de bani, pe care tribunalele

ordinare le reclamă curent, au prevăzut în statutele lor clauza specială (compromisorie) prin

care se recunoaşte TAS ca fiind singura autoritate competentă să judece în apel hotărârile

instanţelor interne; chiar CIO a hotărât ca, în anumite cazuri, diferendurile referitoare la

Hotărârile CIO luate pe baza prevederilor Chartei olimpice, pot fi soluţionate, prin arbitraj, în

faţa Tribunalului de Arbitraj al Sportului (Charta olimpică, capitolul II, Art. 19, pct.4). TAS

aplică dreptul elveţian exceptând cazul când nu s-a convenit, altfel, în mod expres. Statutul

TAS prevede pe lângă procedura de arbitraj obişnuită şi o procedură sumară de conciliere, la

care părţile pot face apel, tribunalul putându-se implica din oficiu dacă părţile interesate nu se

opun. Problematica dreptului şi legislaţiei sportive o vom dezvolta într-o lucrare care se va

intitula „Bazele juridice ale managementului şi marketingului sportiv”.34

d) Sumar

În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control:

1. Definiţi noţiunea de sport din punct de vedere legal.

2. Prezentaţi definiţia legală a noţiunii de educaţie fizică şi sport din România.

3. Caracterizaţi activitatea de educaţie fizică şi sport.

4. Prezentaţi elementele definitorii ale dreptului.

5. Ce reprezintă norma juridică.

6. Care sunt izvoarele formale ale dreptului.

7. Prezentaţi noţiunea de lege în sens larg şi sens restrâns.

f) Bibliografie modul

1 Kiriţescu, C., Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964

2 Kiriţescu, în op. cit., p. 185 şi urm., citându-l pe Jusserand (Les sports, et jeux d' exercisesdans l' ancienne france, Ed. Plon, Paris, 1901) aflăm că un englez - Robert Dallington, care avizitat Franţa în anul 1598, şi-a notat în memoriile cuprinse în cartea sa The view of France:"Franţa este o ţară care practică exerciţiile fizice very immoderate...francezii au corupt peenglezi, care îi imită în totul şi în special în pasiunea pentru exerciţiile violente..."

36

3 Raymond Barrull şi colab., Lexique du cadre institutionnel et reglementaire des ActivitesPhysiques et Sportives, INSEP Publications

4 Simon D. W. Paine şi colab., Medicine, Sport and the Law, Blackwell ScientificPublications, Oxford London, 1990, în capitolul "Sport medicine and the law", EdwardGrayon

5 Bernard, J., Pocielo, C., Vigarello, D., D' apres "Itineraire d' un concept", în revista Esprit,nr. 446, mai 1975

6 Postolache, N., Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979

7 Kiriţescu, C., Palestrica, Editura U.C.F S., Bucureşti, 1964

8 Epuran, M., Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990

9 Aceste preocupări ne sunt semnalate încă din sec. XVIII- lea î.e.n., în Codul lui Hammurabi(regele Babilonului din acea perioadă), unde se arată că legea este destinată să asigure binelepoporului, înlăturând putinţa celui tare de a-l vătăma pe cel slab (A se vedea: Boar, Ana, op.cit., Elemente de Teoria dreptului, Editura SERVO-SAT, Arad, 1996).

10Hanga, V., Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,

11 Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină "DimitrieCantemir", Facultatea de Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997

12 Speranţia, E., Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946

13 Hanga, V, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 şi Boboş,G

14 Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. I,România Nouă, Bucureşti, 1926,

15 Popa, N., „Teoria generală a dreptului”, Ediţia 3, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,

16 Optner, S.L., în "L'analyse des systems et les problemes de gestion", Paris, Dumond, 1968(traducere în volumul "Caiet documentar" - Acad. Şt. Gheorghiu, Bucureşti, 1970, nr.7

17 Djuvara, M., „Teoria generală a dreptului, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv”, EdituraALL, Bucureşti, 1995

18 Popa, N. Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996

19 Mureşan, M., „Drept civil. Partea generală”, Ed. Cordial LEX, Cluj-Napoca, 1996

20 Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în M.Of., Partea I, nr. 510din 24 iulie 2009; Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, publicat în M. Of.,Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009; Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedurăcivilă, publicată în M.Of., Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18ianuarie 2011; Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind codul de procedură penală din 1 iulie

37

2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18 iulie2011.

21 Voicu, A.V., Capitol din ”Curs de drept și legislație în asistență socială”, cu trimitere laautorii citaţi în notele de subsol, Facultatea de Sociologie și Asistență socială, UniversitateaBabeş-Bolyai Cluj-Napoca, 2010.

22 Niciu, M. I., ”Drept internaţional public”, Editura SERVOSAT, Arad, 1997

23 Dictionnaire de la terminologie du droit international, Sirey, Paris, 1960.

24 Năstase, A., ”Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol”, I. R. D. O. , Bucureşti, 1992

25 Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice,Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

26 Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995

27 A se vedea art. 34, 40, 51, 52 ale Constituției României.

28 Zlătescu, D., V., Zlătescu-Moroianu, Irina, Repere pentru o Filosofie a drepturilor omului,Institutul Român Pentru Drepturile Omului, Bucureşti

29 André Maurois, ”Istoria Angliei”, Vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1970

30 Duculescu, V., ”Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura LUMINA LEX,Bucureşti, 1994

31 Niciu, M., op. cit., p. 205 cu trimitere la Moca, Gh., ”Drept internaţional public”, Bucureşti,1993

32 Micu Doina, ”Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a DrepturilorOmului şi în Constituţia României”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998

33 Gilbert Schwar, Tribunalul de Arbitraj al Sportului, în "Primul seminar juridic. LegislaţiaSportivă în Europa: Evoluţie şi armonizare, Moscova - 19-20 septembrie", Comitetul OlimpicRomân, C.C.P.S., Bucureşti, 1992

34 Pentru reper bibliografic a se vedea, Voicu, A. V., Răspunderea civilă delictuală cu privirespecială la activitatea sportivă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. Cu privire laTribunalul de Arbitraj al Sportului a se vedea, Nafziger, J. A. R., „Lex Sportiva”, TheInternational Sports Law Journal, 2004/1-2, The Hague

Modulul 2: Managementul organizaţiilor sportive (principii, funcţiuni,funcţii, decizie, finanţare )

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de management.

Se vor atinge următoarele obiective:

Definirea managementului

Prezentarea principiilor de management

Prezentarea funcţiilor managementului

Prezentarea actului decizional

Prezentarea formelor de finanţare a activităţilor sportive

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus dintr-un singur capitol care tratează tematica abordată.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Etimologia şi definirea noţiunii de management

Din punct de vedere etimologic, actualul concept de management provine din cuvântul

latinesc "manus" (mână), în înţelesul de ceea ce se face cu mâna, adică "manevrare, pilotare".

De la "manus" până la actualul "management", din accepţiunea actuală s-a parcurs o

traiectorie destul de complexă. În italiană termenul provine de la "maneggio" cu verbul

"maneggiore", care în traducere înseamnă "a mânui" (un cal în război). Limba franceză

(impusă şi în Anglia după cucerirea normandă devenind limba oficială a acelor vremuri)

folosea cuvântul "menage", cu verbul "menager", care însemna "a folosi cu grijă, cu dibăcie, a

nu extenua puterile cuiva pentru a obţine de la el un randament maxim". În engleză a apărut

verbul "to manage" cu substantivul "management" cu sensul iniţial de "a mânui, a struni caii"

şi apoi cu sensul de a chibzui corect relaţiile cu diverse lucruri sau fiinţe în vederea obţinerii

unui rezultat corespunzător. Fără a avea o acoperire ştiinţifică, ci numai o omofonie s-a făcut

legătura psihologică şi între cuvântul "man" (bărbat) şi "management"1. În timp, termenul a

început să fie utilizat în administraţia publică, în domeniul militar şi în publicistică.

Definiri ale managementului le identificăm începând cu Frederick Taylor, unul dintre

fondatorii „managementului ştiinţific”. În lucrarea „Shop Management” (1903) defineşte

managementul „a şti exact de doresc să facă oamenii şi a-i supravegea ca ei să realizeze

39

aceasta pe calea cea mai bună şi mai ieftină”. H. Fayol, în lucrarea „Administration

industrielle et generale”, a elaborat o definiţie a managementului, pornind de la funcţiile de

bază ale acestuia, care şi în prezent o putem considera actuală: „a administra (a conduce)

înseamă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla”2. Consacrarea

termenului în economie s-a realizat după ce James Burnham a publicat în anul 1941 la New-

York, lucrarea "The Managerial Revolution". În literatura de specialitate, mai ales după anul

1950, când efectele economice ale aplicării principiilor de management au început să fie

recunoscute ca benefice, s-au propus mai multe definiţii care de altfel converg spre obiectiv

comun, respectiv creşterea profitului unităţii. O definiţie pe care noi o considerăm sintetică,

datorită faptului că acoperă de fapt toate activităţile dintre o unitate patronată de ceva unic,

respectiv de management, este cea elaborată de Klein Jaques, în lucrarea sa "Qu'est le

management?". În această lucrare autorul defineşte managementul - ansamblul disciplinelor,

metodelor, tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, organizării şi

administrării unităţilor economice.

Termenului management, i se mai atribuie şi alte definiţii, ca de pildă:

- "Comandamentul sau arta de a conduce o întreprindere. Managementul pune accent

pe organizare şi pe gestiunea întreprinderii regrupând în realitate ideea de conducere, ideea de

organizare şi ideea de gestiune într-o formaţie specifică ce trebuie să domine conceptele şi

activităţile economice şi să asigure funcţionarea şi dezvoltarea întreprinderii în condiţiile

obiectivelor stabilite;3

- "Mod de a conduce şi a gestiona raţional o organizaţie (întreprindere, organe publice,

asociaţii etc.), de a organiza activităţi, de a stabili scopuri şi obiective, de a construi strategii.

Utilizând mai bine oamenii, tehnologia şi resursele materiale, se va putea asigura creşterea

rentabilităţii şi eficacităţii intreprinderii. Totuşi, managementul se bazează în egală măsură pe

inovaţii, creativitate şi responsabilitate; el se străduie să facă convergente interesele personale

cu interesul general. Dacă nu va putea niciodată, din cauza aspectului uman, să atingă rigoarea

unei ştiinţe exacte el poate totuşi să fie apropiat de ştiinţele sociale. El este de asemenea o

artă. Arta include noţiunea de îndemânare în obţinerea unui rezultat; Aceasta este deosebit de

important în management, a aduce oamenii de a da tot ce pot mai bun, face parte din arta

managementului..."4.

În lucrările de management nord-americane "cele mai răspândite sunt definiţiile de

ordin pragmatic ale managementului, de pe poziţia managerului"5. De exemplu, Reece şi O'

Grady definesc managementul ca fiind "procesul de coordonare a resurselor umane,

informaţionale, financiare şi fizice în vederea realizării scopurilor organizaţiei". Longenecker

40

şi Pringle definesc managementul ca fiind "procesul de obţinere şi combinare a resurselor

umane, financiare şi fizice în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei - obţinerea

de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii". Managementului i s-au dat şi

alte accepţiuni, printre care şi aceea de artă, ştiinţă. De pildă, în cunoscuta publicaţie franceză

Larousse, managementul este definit ca “ştiinţa tehnicilor de conducere a întreprinderii”, iar

profesorii ruşi Popova şi Krasnopoiasa consideră că ştiinţa managementului se ocupă de

„legile conducerii generale şi de legile sintetice ale componentelor sale”.

Specialiştii din domeiul comportamentului organizaţional definesc managementul ca

fiind „arta de a lucra cu şi prin alţii pentru a atinge obiectivele organizaţiei în condiţii de

eficacitate, eficienţă şi etică” (Kreitner K., Kinicki, M., 1999) – „arta de a face ca lucrurile să

se realizeze în organizaţii; managerii procură, alocă şi utilizează resurse fizice şi umane

pentru a atinge scopuri; arta de a face lucrurile ca să se realizeze în organizaţii prin

intermediul celorlalţi”.

Pornind de la rolul şi importanţa managementului, Peter Drucker prezintă

(managementul) ca pe un eveniment esenţial al istoriei sociale care:

● va rămâne atât timp cât va supravieţui civilizaţia însăşi;

● exprimă convingerile esenţiale ale societăţii moderne;

● are sarcină să facă productive resursele (se ocupă în primul rând de inp-uri: resurse

materiale, potenţialul uman, tehnologii);

● nu se adaptează pur şi simplu la forţele pieţei ci le creează prin propria acţiune.

Astfel, Peter Drucker defineşte managementul „o sumă de principii, puţine dar

importante şi anume:

● managementul se referă la oameni: aceştia trebuie să lucreze eficient, fapt ce

determină modalităţile de organizare şi coducere;

● managementul este strâns legat de cultură: conţinutul muncii manageriale este

acelaşi în diferite ţări indiferent de nivelul de dezvoltare, dar pentru a construi un sistem de

management eficient trebuie găsite şi identificate elelementele tradiţiei, istoriei şi culturii. De

pildă: succesul japonez s-a bazat şi pe asimilarea conceptelor de management aduse din

străinătate;

● în fiecare firmă întregul personal trebuie să-şi asume angajamentul de respectare a

obiectivelor şi valorilor comune: sarcina managementului este să analizeze, stabilească şi să

exemplifice aceste obiective, valori şi cauze;

● managementul trebuie să asigure fiecărui angajat capacitatea de creştere şi

dezvoltare pe măsură ce se produc schimbări ale nevoilor şi perspectivelor: formarea şi

41

dezvoltarea trebuie implementate la toate nivelurile şi nu trebuie niciodată întrerupte. O

organizaţie instruieşte şi se instruieşte în acelaşi timp;

● nici volumul produselor şi serviciilor, nici „rezultatul final” nu pot reflecta singure

performanţele managementului şi ale organizaţiei: performanţa trebuie să devină o parte

integrantă a organizaţiei şi amanagementului, ea trebuie măsurată, estimată, evaluată şi

permanent îmbunătăţită;

● rezultatele există numai în afara firmei: de exemplu rezultatele unei firme sunt

numai în legătură cu clienţii satisfăcuţi – în interiorul firmei nu există decât costuri.

Astfel, în concepţia lui Petre Drucker – managementul nu este o creaţie a economiei,

este însă un creator care stăpâneşte circumstanţele economice şi le modifică prin acţiune

conştientă; sănătatea economică depinde de performanţele managementului, cu toate acestea

managementul este cea mai puţin înţeleasă dintre instituţiile noastre esenţiale.

Din analiza acestor definiţii rezultă că, conţinutul atribuit ştiinţei managementului

întreprinderii diferă de la autor la autor, fiecare concepându-şi definiţia doar după unele

elemente care constituie de fapt obiectul acestei ştiinţe. Definiţii, care după părerea noastră,

definesc managementul firmei în complexitatea lui le identificăm şi în literatura noastră de

specialitate. Eminenţi autori de literatură de specialitate din Bucureşti apreciază că

“managementul firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul

lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi

sisteme, metode, tehnici şi modaliţi de conducere de natură să asigure obţinerea şi creşterea

competitivităţii”. Şcoala clujeană (din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca)

afirmă că managementul firmei are ca scop studierea proceselor şi relaţiilor de management

din cadrul ei, conceperea de noi sisteme, metode, tehnici şi instrumente de management în

vederea realizării obiectivelor acesteia, în condiţii de eficacitate şi eficienţă.

Din definirea acestui concept reiese că putem localiza managementul, în principal, în

sfera ştiinţelor economice. El are ca obiectiv general studiul fenomenelor şi proceselor

economice, atât sub aspect social, economic, juridic, psihologic, tehnico-material etc.

Managementul vizează maximizarea profitului cu un efort material şi uman cât mai redus.

Explicarea "stricto sensu" este posibilă numai prin abordarea sistemică a unităţilor

economice. Dacă acceptăm, pentru a defini, conceptul de sistem, faptul că un sistem este pe

de o parte o abstractizare a gândirii umane iar pe de altă parte o entitate la care forţele interne

ce o menţin sunt mai puternice decât forţele externe ce încearcă să o destrame, putem

considera drept sisteme o mulţime de unităţi din societate (o întreprindere, o unitate

comercială, un complex turistic, o unitate administrativ-teritorială, o grupă de studenţi, o

42

şcoală, o lecţie de educaţie fizică, o facultate, un club sportiv, o asociaţie sportivă etc.). Fără a

intra în detalii cu privire la sistemele închise (în general cele biologice şi tehnice) şi cele

deschise, este evident că sistemele economice şi sociale sunt deschise şi caracterizate prin trei

elemente de bază: variabilele de intrare, stările sistemului şi variabilele de ieşire.

Caracterele managementului firmei

Managementul firmei, dat fiind poziţia lui în cadrul ştiinţei managementului, este

considerat că are două caractere. În primul rând, este o disciplină economică de sinteză,

caracter care decurge din rolul său de creştere a eficienţei economice, din optica economică în

care abordează problemele cu care este confruntată, din ponderea apreciabilă pe care

conceptele şi metodele economice o au în cadrul său, din natura economică a firmelor asupra

cărora se exercită, precum şi din faptul că preia o serie de categorii economice, şi metode ale

altor numeroase discipline din acest domeniu: economie politică, analiză economică,

organizare, marketing, aprovizionare tehnico-materială, finanţare şi altele. În al doilea rând,

managementul firmei are un caracter multidisciplinar, determinat de integrarea în cadrul său

a numeroase categorii şi metode din mai multe ramuri ale ştiinţei, precum: matematica,

sociologia, psihologia, statistica, dreptul etc. şi pe care le foloseşte într-o manieră specifică,

reflectare a particularităţilor relaţiilor de management. Fundamentarea ştiinţei

managementului se face pe o concepţie sistemică, posibil de realizat în condiţiile dezvoltării

rapide a numeroase ştiinţe, ce abordează din variate puncte de vedere sistemele ce formează

obiectul managementului, inclusiv firma.

Procesele de management

Este importantă definirea noţiunii de proces managerial – pentru că acesta

caracterizează sistemul managerial în „mod complet şi complex” - Procesul managerial

reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care managerul prevede, organizează, coordonează,

ia decizii şi controlează activitatea salariaţilor şi/sau a voluntarilor, după caz. Procesul de

management cuprinde totalitatea activităţilor şi fazelor prin care se determină obiectivele

firmei şi ale subsistemelor acesteia, resursele fizice, umane, financiare, informaţionale şi

procesele necesare realizării lor, modul de integrare şi control a muncii personalului.

În orice sistem uman, inclusiv organizaţia (firma) sportivă, ansamblul proceselor de

muncă se pot diviza în două categorii principale: procese de execuţie şi procese de

management.

43

Procesele de execuţie din firmă se caracterizează prin faptul că forţa de muncă fie că

acţionează nemijlocit asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă, fie în

mod indirect, cu ajutorul unor categorii speciale de mijloace de muncă, asigură un ansamblu

de produse şi servicii corespunzătoare naturii proceselor de muncă implicate şi obiectivelor

previzionate.

Procesele de management în firmă, spre deosebire de procesele de execuţie, se

caracterizează în principal prin aceea că o parte din forţa de muncă acţionează asupra

celeilalte părţi, a majorităţii resurselor umane, în vederea realizării unei eficienţe cât mai

ridicate, având un caracter preponderent multilateral. În cadrul proceselor de management se

delimitează mai multe componente principale cărora le corespund funcţiile sau atributele

conducerii - previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea. Acestea

alcătuiesc conţinutul procesului tipic de management aplicabile în toate sistemele social-

economice, inclusiv în firme, indiferent de caracteristicile lor. Procesul tipic de management

se poate restructura, în funcţie de modul în care sunt concepute şi exercitate atributele sale, în

trei faze sau etape principale:

1. Faza previzională este caracterizată prin preponderenţa previziunii şi se bazează pe

anticiparea de modalităţi, metode, soluţii etc., organizatorice, motivaţionale şi de evaluare

superioare, corespunzător evoluţiei predeterminate a firmei respective. În această fază se

stabilesc obiectivele firmei (organizaţia sportivă), deciziile strategice şi tactice fiind prioritare.

Acestei faze îi corespunde managementul de tip previzional (cu caracter anticipativ).

2. Faza de operaţionalizare este caracterizată prin preponderenţa organizării,

coordonării personalului angajat la realizarea cotidiană a obiectivelor în planurile şi

prognozele firmei. Acestei faze îi corespunde managementul operativ, în care predomină

adoptarea şi implementarea de decizii curente care se referă în principal la activitatea de

producţie sau de prestări servicii, după caz.

3. Faza de evaluare şi interpretare a rezultatelor se caracterizează prin preponderenţa

exercitării funcţiei de evaluare-control, raportate la obiectivele şi criteriile stabilite în prima

fază. Acestei faze îi corespunde managementul postoperativ, constatativ, prin care se încheie

un ciclu managerial şi se pregătesc condiţiile pentru reluarea următorului (ciclu).

Între cele trei faze ale managementului firmei există o strânsă interdependenţă.

Acestea sunt greu de disociat, urmare a unităţii şi complexităţii procesului de conducere.

Relaţiile de management

44

Relaţia de management reprezintă aşa cum am arătat, al doilea element cuprins în

definiţia ştiinţei managementului. Prin relaţii de management se înţeleg raporturile care se

stabilesc între componenţii unei firme şi între aceştia şi componenţii altor sisteme, în

procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţilor

firmei.

Relaţiile de management în cadrul firmelor sunt condiţionate, determinate, de factorii:

social-economici, tehnico-materiali, umani. Relaţiile de management reprezintă raporturi ce

se stabilesc între componenetele unei firme şi între acestea şi componentele altor sisteme în

procesele de previzune, organizare, coordonare, antrenare şi control.

Determinarea social-economică constă în dependenţa relaţiilor de management, de

forma publică sau privată a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, precum şi de natura

relaţiilor de producţie.

Determinarea tehnico-materială constă în dependenţa trăsăturilor managementului de

caracteristicile obiectelor muncii şi mijloacelor de muncă ale firmei. Această determinare a

relaţiilor de management reprezintă de fapt criteriul divizării managementului firmei în

funcţie de obiectul de activitate pe care îl are sau în funcţie de clasa de activităţi.

Determinarea umană constă în faptul că relaţiile de management sunt influenţate şi de

“componenţa colectivităţii fiecărei firme şi cultura sa organizaţională”. Această determinare

reprezintă o recunoaştere a rolului pe care resursele umane, în ansamblul lor, îl deţin în

managementul firmei cât şi a activităţilor lor.

"Materiile prime" prin care se fundamentează fazele şi funcţiile proceselor de

management sunt informaţia şi oamenii. Factorul uman este abordat în management în "dubla

ipostază de resursă a managementului şi de aspectul uman, informaţional. Aceasta serveşte la

elaborarea deciziilor - principalul instrument de management - prin care se manifestă în

modul cel mai pregnant specificitatea proceselor de management", şi de a căror calitate

depinde sensibil eficacitatea managementului organizaţiei.

Principiile managementului

Principiile sistemului de management exprimă "nivelul de dezvoltare al ştiinţei

managementului şi fundamentele teoretice preconizate pentru modelarea de ansamblu a

sistemelor de management ale firmelor, alcătuind împreună un sistem a cărui cunoaştere şi

implicare este indispensabilă pentru toţi managerii şi pentru personalul de specialitate

implicat în managementul activităţilor agenţilor economici".

45

În funcţie de sfera de cuprindere a proceselor de management şi a ansamblului

activităţilor care alcătuiesc întreprinderile, principiile sunt următoarele: 1. principiul asigurării

concordanţei dintre parametrii sistemului de management al firmei şi caracteristicile sale

principale şi ale mediului ambiant; 2. principiul managementului participativ; 3. principiul

motivării tuturor factorilor implicaţi în activităţile firmei; 4. principiul eficienţei.

Principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de management al

firmei şi caracteristicile sale principale şi ale mediului ambiant

Acest principiu rezultă din dinamismul dezvoltării economice, tehnologice, ştiinţifice,

culturale, sportive etc., care face ca variabilele de management atât cele endogene cât şi cele

exogene organizaţiilor să îşi modifice parametrii, fapt ce la rândul lui va determina schimbări

atât în relaţiile de management cât şi în conţinutul procesului de management. Astfel,

"funcţionalitatea şi competitivitatea firmei implică o permanentă corelare, perfecţionare,

adaptare a sistemului de management la situaţia efectiv existentă în cadrul său şi în contextul

socio-economic în care-şi desfăşoară activităţile", pentru că apariţia de necorelări, în special

generate de rămânerea în urmă a parametrilor sistemului de management, generează

disfuncţionalităţi şi, implicit, ineficienţă. Prevenirea unor astfel de necorelări impune un

permanent efort previzional, anticipativ.

Principiul managementului participativ

Principiul managementului participativ determină ca "exercitarea celor mai importante

şi complexe procese şi relaţii de management în cadrul firmei este necesar să se bazeze pe

implicarea unor grupe de manageri, specialişti şi reprezentanţi ai proprietarilor". Este demn de

remarcat faptul că în firmele competitive din ţările dezvoltate este "tendinţa de a include în

organismele manageriale participative reprezentanţi ai principalilor stakeholders (beneficiari

ai activităţilor acestora). Stakeholders sunt persoane şi grupuri de persoane care pot influenţa

şi la rândul lor sunt influenţaţi de rezultatele activităţii unei firme, având pretenţii faţă de

nivelul acestor rezultate, ceea ce face ca firma să aibă relaţii de dependenţă cu stakeholders,

cu toate că firma nu este egal dependentă faţă de toţi stakeholders, adică nu toţi au acelaşi

nivel de influenţă. Cu cât este mai critică şi mai valoroasă participarea unui stakeholder, cu

atât este mai mare dependenţa firmei faţă de acesta, ceea ce înseamnă o influenţă potenţială

mai mare asupra deciziilor şi acţiunilor firmei. Există mai multe grupuri de stakeholders, şi

anume: stakeholders de pe piaţa de capital, adică acţionarii şi creditorii firmei; stakeholders de

46

pe piaţa produselor, adică consumatorii şi furnizorii; stakeholders de la nivelul firmei, adică

angajaţii şi managerii de pe diferitele nivele de management.

Principiul motivării tuturor factorilor implicaţi în activităţile firmei

Motivarea, activitatea specifică a funcţiei de antrenare, ca principiu de management al

firmei, implică necesitatea stabilirii şi utilizării stimulentelor materiale şi morale de către

factorii decizionali astfel încât să asigure o împlinire armonioasă a intereselor tuturor părţilor

implicate. Motivarea, corect evaluată (nici supra şi nici subevaluată), a factorilor implicaţi în

activităţile firmei, a categoriilor de interese, necesită adoptarea unor modalităţi de împărţire a

profitului, de constituire şi utilizare a diferitelor categorii de fonduri din profituri, de

salarizare a personalului, de sancţionare (dacă este cazul), de stabilire a mărimii şi repartiţiei

dividendelor, comisioanelor, premiilor etc., la nivelul componenţilor compartimentelor,

managerilor firmei, acţionarilor, furnizorilor, clienţilor (beneficiari ai produselor sau

serviciilor).

Principiul eficienţei

"Dimensionarea, structurarea şi combinarea tuturor proceselor şi relaţiilor

manageriale şi este necesar să aibă în vedere maximizarea efectelor economico-sociale

cuantificabile şi necuantificabile ale firmei, în vederea asigurării unei competitivităţi ridicate".

De fapt, funcţionarea eficientă a organizaţiei este însăşi raţiunea pentru care a fost înfiinţată.

Aplicarea acestui principiu implică utilizarea unui instrumentar modern de concepte şi

metode, în primul rând de management, în cadrul creat de sistemul economico-legislativ.

Funcţiile managementului

Trăsăturile funcţiilor managementului

Procesul de management este caracterizat prin dinamism şi complexitate. El cuprinde

acţiuni specifice managerului la diferitele nivele ierarhice unde îşi desfăşoară activitatea.

Aceste acţiuni sunt grupate pe domenii, o primă grupare fiind făcută (în 1916) de Henry

Fayol, care aprecia că activitatea „administrativă” sau de conducere poate fi definită prin cinci

infinitive6: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla. Funcţiile conducerii

se definesc ca eforturi de gândire şi acţiune raţională, specifice activităţii de conducere, care

declanşează un ciclu logic de descifrare a evenimentelor viitoare.

47

În lucrarea de faţă, vom aborda puţin diferit această clasificare – H. Fayol, însuşi, a

precizat că principiile managementului nu trebuie rigid formulate, iar numărul lor nu trebuie

limitat, acestea putând fi schimbate de la etapă la alta.

Din punctul de vedere al lui H. Fayol funcţiile managementului firmei au următoarele

trăsături:

1) Activităţile desfăşurate ce alcătuiesc conţinutul lor sunt specifice, în ansamblul lor,

numai managerilor, ele fiind elementul esenţial ce le diferenţiază de cadrele de execuţie. În

această delimitare trebuie avut în vedere faptul că orice conducător este în acelaşi timp şi

executant, şi că în activitatea oricărui executant, chiar la baza piramidei ierarhice se găsesc şi

elemente ce se înscriu în sfera conducerii, în sensul că orice executant îşi poate stabili un

program al acţiunilor viitoare şi-şi poate autocontrola realizarea sarcinilor.

2) Funcţiile managementului au un caracter general, deoarece se exercită în toate

organizaţiile, indiferent de profilul şi dimensiunea lor şi la toate nivelurile ierarhice din cadrul

acestora.

3) Funcţiile managementului au un conţinut detaliat, şi forme de manifestare diferite,

în raport cu nivelul la care se exercită efectiv.

4) Funcţiile managementului au o pondere diferită pe scările ierarhice ale unităţii, în

sensul că la nivelul superior se realizează cu precădere prevederea şi organizarea iar la

nivelele inferioare, antrenarea şi coordonarea.

5) Funcţiile managementului confirmă caracterul de ştiinţă şi artă prin modul de

manifestare şi metodele folosite. Prevederea, organizarea şi, parţial, controlul se bazează pe

metode ştiinţifice, iar comanda, coordonarea şi unele activităţi de control se bazează pe

caracterul, intuiţia, experienţa, şi calităţile umane, respectiv pe arta conducerii;

6) Funcţile managementului permit şi chiar impun abordarea sistemică a procesului de

management, o intercondiţionare şi în final o reglare şi o autoreglare.

Funcţia de prevedere (planificare, previziune)

Această funcţie este unanim recunoscută ca fiind o funcţie de bază a conducerii, un

element esenţial al conducerii ştiinţifice care permite prefigurarea dezvoltării viitoare a

organizaţiei - conţine activităţi ce se întreprind în prezent pentru a avea rezultate în viitor. În

raport cu realizarea obiectivelor propuse, se vor manifesta şi celelalte funcţii ale

managementului. Manifestarea corespunzătoare a funcţiei de prevedere este incompatibilă cu

stilul de conducere bazat pe decizii de ultim moment şi mai ales pe decizii intuitive.

Planificarea, chiar dacă vizează un orizont mai îndepărtat, este o consecinţă naturală a stilului

48

de conducere bazat pe siguranţă în analiza viitorului, pe studiul alternativelor, pe grijă,

conştiinciozitate.

Exercitarea funcţiei de prevedere-planificare se concretizează printr-un ansamblu de

eforturi de gândire şi acţiune ale conducerii realizate în vederea identificării anticipate a

problemelor cu care se vor confrunta în viitor colectivele de muncă, de a pregătii soluţii şi de

a face posibilă corectarea acţiunii pe măsura desfăşurării şi realizării acesteia. Această funcţie

a managementului poate fi definită ca ansamblul proceselor de muncă prin intermediul căroră

se determină principalele obiective ale organizaţiei şi ale componentelor sale, precum şi

resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.

Sub raportul orizontului de timp, la care se referă, a conţinutului lucrărilor şi a

gradului de detaliere, funcţia de prevedere se concretizează în: diagnoze, prognoze, planuri şi

programe.

1) Diagnoza constă din ansamblul operaţiunilor privind estimarea situaţiei organizaţiei

sportive, prin care se apreciază starea acesteia la un anumit moment dat. Diagnoza reprezintă

punctul de plecare în stabilirea obiectivelor şi a datelor statistice a resurselor umane, finaciare,

materiale şi informaţionale, avute la dispoziţie la momentul respectiv.

2) De regulă, prognozele, atât cele normative cât şi cele exploratorii, se rezumă la

principalele aspecte ale activităţii şi conţin un set de date cu valoare indicativă. Prognoza este

considerată a fi instrumentul de cunoaştere, cu ajutorul căruia se cercetează şi se prefigurează

evoluţiile viitoare ale organizaţiei sportive. Referitor la managementul organizaţiei sportive,

asemănător cu managementul oricărei alte firme, prognozele vor acoperi un orizont minim de

zece ani, ele având un caracter aproximativ, nefiind obligatorii.

3) Planurile, denumite şi planificări curente, finalizează cea mai mare parte a

proceselor de previziune. Prin planuri se stabilesc obiectivele şi acţiunile pe un termen clar

delimitate, care se referă de regulă la perioade cuprinse între cinci ani şi o lună, se asigură

utilizarea eficientă a resurselor firmei, coordonarea corespunzătoare a tuturor activităţilor,

urmărindu-se însumarea efectelor în direcţia atingerii obiectivelor intermediare şi, în mod

deosebit, a celor finale. Planurile au un caracter obligatoriu, ele constituind baza desfăşurării

activităţilor firmei, respectiv organizaţiei sportive.

4) Programele constituie a treia modalitate principală de concretizare a previziunii.

Specificul lor este orizontul redus. La nivel de organizaţie sportivă, programele cuprind

previzionări referitoare la activităţile care vor fi desfăşurate, amenajări baze sportive, stabilind

în mod precis resursele materiale pe formaţii de lucru etc. Programelor sportive includ

planificarea antrenamentului sportiv din ciclurile mici, concretizate în plan săptămânal sau

49

plan de antrenament etc. Programele prezintă foarte detaliat, activităţile ce urmeză să fie

realizate. Elementele cuprinse în programe au, de regulă, un mare grad de certitudine şi sunt

obligatorii.

Organizaţiile sportive aliniate la realitatea vieţii sociale şi-au îmbogăţit arsenalul

metodologic în previzionarea activităţilor extrem de diverse, folosind metode noi, eficiente,

precum: extrapolarea, scenariile, tehnica Delphi, Metoda Brainstorming, cutia de idei,

simularea, analiza de corelaţie etc. Organizaţia sportivă a început, şi la noi în ţară, să

reconsidere importanţa funcţiei de previziune, în sensul fundamentării sale pe cercetări de

piaţă, pe cerinţele efective ale consumatorilor, apelând la instrumentarul de marketing.

Astfel, realizarea prevederii se face în mod concret prin activitatea de planificare. A

planifica înseamnă a decide strategia şi tactica dezvoltării pe o anumită perioadă, într-o

anumită direcţie, a preciza în timp şi spaţiu sarcinile ce revin în mod concret diferiţilor factori

tehnici, economici şi sociali, precizare făcută într-o formă cuantificată şi pe un document cu

un caracter imperativ, pentru a evidenţia obligativitatea, a stabili măsurile necesare pentru

realizare, şi a controla modul cum sunt îndeplinite de toate organismele, la toate nivelurile.

Conducerea organizaţiei sportive trebuie să-şi orienteze permanent activitatea pentru a o situa

pe coordonatele dezvoltării în perspectivă a domeniului. În principal, problemele care trebuie

soluţionate de manageri sunt de genul: 1. CE se va face? 2. CÂND se va face? 3. CUM se va

face? 4. DE CE se va face? 5. CÂT se va face?7 Prevederea permite coordonarea eforturilor

în direcţiile stabilite de către manageri – atunci când salariaţii vor cunoaşte obiectivele

organizaţiei sportive, vor începe să coopereze şi să acţioneze coordonat pentru îndeplinirea

acestora.

Rezultatul planificării este strategia, care este un ansamblu de decizii referitoare la

obiectivele organizaţionale de urmat, modul cum să se acţioneze şi cum să se utilizeze

resursele. Astfel, o strategie cu cost mic este un mod de a atrage clienţi prin luarea unor

decizii care să permită organizaţiei, să-şi producă bunurile sau serviciile cu costuri de

producţie mici. Managerii îşi asumă riscuri când alocă resursele organizaţiei pentru a urmări o

anumită strategie. Succesul sau eşecul sunt rezultate posibile ale planificării8.

Funcţia de organizare

Noţiunea de organizare a apărut încă din cele mai vechi timpuri. Orice activitate

desfăşurată în natură sau cu participarea omului este organizată prin faptul că elementele sale

materiale sunt constituite şi dispuse în aşa fel încât să se realizeze un anumit scop.

Etimologic, noţiunea de organizare provine de la cuvântul grecesc "organon" care însemnă

50

armonie. Organizarea, respectiv armonia, are un caracter general constituindu-se ca o funcţie

obligatorie şi generală a managementului. Această funcţie are sarcina de a pune ordine, de a

armoniza toate activităţile propuse prin funcţia de prevedere. Modul în care se realizeză

această funcţie diferă de la unitate la unitate, chiar şi în organizarea unităţilor sportive de

acelaşi profil, în funcţie de obiectivele pe care şi le stabileşte fiecare.

Organizarea are un dublu caracter, atât ca funcţie a managementului, cât şi ca

domeniu de sine stătător. Aceste funcţii nu se exclud, ci, dimpotrivă, sunt complementare,

subordonate realizării obiectivelor fundamentale ale firmei. Organizarea este caracterizată

prin dinamism şi creativitate. Ca regulă generală, într-o problemă organizatorică, trebuie

parcurse următoarele etape logice şi succesive: 1. analiza obiectivelor acţiunii de organizare

sau de reorganizare; 2. culegerea datelor privind sistemul de organizare existent; 3. analiza

critică a sistemului existent; 4. proiectarea generală a sistemului îmbunătăţit pe baza situaţiei

existente şi prin utilizarea metodelor moderne adecvate; 5. proiectarea detaliată a sistemului

îmbunătăţit; 6. pregătirea condiţiilor materiale, economice, organizatorice şi de personal

necesare noului sistem; 7. aplicarea propriu-zisă a noului sistem; 8. urmărirea aplicării noului

sistem şi operarea modificărilor ce apar ca necesare din funcţionarea sa.

Astfel, privită ca funcţie a managementului organizaţiei sportive, organizarea cuprinde

ansamblul de activităţi prin intermediul cărora se stabilesc şi se delimitează activităţile,

realizându-se gruparea lor pe secţii, echipe, grupe, sportivi, antrenori. Rolul ei constă şi în

asigurarea funcţionării unităţii sportive, a fiecărei structuri a acesteia (federaţie, club, secţie,

echipă, grupă de sportivi etc.).

Funcţia de comandă

Realizarea acestei funcţii necesită precizarea de către conducere şi conducător, către

compartimentele şi persoanele subordonate a tot ce trebuie făcut, corelat cu controlul

sarcinilor trasate. Relaţiile dintre conducător şi subordonaţi, trebuie să fie adecvate condiţiilor

reale de lucru, să se elimine caracterul de dictatură, dar să nu se ajungă nici la anarhie. Este

obligatorie o disciplină a muncii, de regulă consemnată în "Regulamentul de organizare şi

funcţionare" (R.O.F.) şi în "Regulamentul de ordine interioară" (R.O.I.) a fiecărei organizaţii.

Se caută relaţii colegiale, pentru a se elimina expresia de comandă în viaţa civilă. Relaţiile de

muncă la diferite nivele ierarhice sunt în obiectivul permanent al unor cercetări psiho-

sociologice care încearcă să definească limitele responsabilităţii pentru conducători şi pentru

executanţi şi să arate unde comanda se impune operativ şi unde se poate înlocui cu antrenare,

cooperare, colaborare.

51

Comanda constituie dreptul conducătorului de a da dispoziţii obligatorii

subordonaţilor săi, în virtutea autorităţii cu care ste investit. În toate cazurile exercitarea

funcţiei de comandă presupune următoarele elemente obligatorii: 1. existenţa unui sistem

informaţional şi de comunicaţii corespunzător, apreciat prin densitatea reţelei, lungimea

circuitelor de comunicaţie, operativitatea cu care sunt manipulate, numărul nivelelor ierarhice

prin care trece succesiv informaţia etc.; 2. eşalonarea raţională a deciziilor; 3. apelarea de

către conducători la actul delegării de autoritate-mijloc eficient de ridicare a calităţii muncii

conducătorilor şi subordonaţilor; 4. o atentă şi judicioasă selecţie şi pregătire atât a

conducătorilor cât şi a personalului de execuţie.

Succesul conducerii şi conducătorilor în exercitarea funcţiei de comandă este

determinată în mod hotărâtor de motivaţia pentru munca subordonaţilor. Motivarea este

acţiunea prin care se oferă motive oamenilor cu scopul de a-i determina să lucreze la întreaga

capacitate şi în direcţia celor mai importante interese ale organizaţiei sportive.

Funcţia de coordonare

Prin coordonare, conducerea organizaţiei şi conducătorul armonizează eforturile

individuale şi de grup orientându-l spre îndeplinirea scopurilor programate. Necesitatea

coordonării sistemului organizaţie rezultă din diversitatea activităţilor care se desfăşoară, din

interacţiunea elementelor componente, din necesitatea integrării obiectivelor parţiale în

obiectivele de ansamblu ale organizaţiei. Coordonarea este o activitate continuă şi depinde în

mare măsură de stilul şi metodele utilizate de către conducător. Coordonarea constă în

ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului

firmei şi ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor şi sistemului organizatoric stabilite

anterior. De asemenea, coordonarea presupune şi reacţia conducerii firmei faţă de

comportarea celor chemaţi să participe la îndeplinirea obiectivelor (antrenori, sportivi, medici,

muncitori, voluntari etc.).

În mod firesc trebuie ca în multe domenii şi în multe compartimente, funcţia de

comandă să se suprapună în mare măsură cu cea de coordonare. Coordonarea are un pronunţat

caracter socio-uman şi depinde de abilitatea conducătorului, de autoritatea neformală a aces-

tuia, conferită de pregătirea profesională, comportamentul şi personalitatea sa. Eficienţa

acestei funcţii depinde, ca şi a celei de comandă, de sistemul informaţional şi de comunicaţie.

Funcţia de coordonare îmbracă două forme: bilaterală şi multilaterală. Cordonarea

este bilaterală atunci când se realizează între un manager şi un subordonat – se asigură astfel

preîntâmpinarea filtrajului şi distorsiunii, obţinerea operativă a „feed-back”-ului – principalul

52

dezavantaj al acestei forme de coordonare este consumul mare de timp, în special al

managerilor. Coordonarea este multilaterală atunci când se realizează concomitent între un

manager şi mai mulţi subordonaţi. Pentru acest motiv, acest fel de coordonare se realizează

organizatoric în ceea ce numim noi în general "şedinţe" (şedinţele comitetului, Adunarea

generală etc., sau chiar şedinţa de antrenament de dinaintea unei competiţii, unde se trasează

membrilor unei echipe instrucţiunile privind tactica ce trebuie să fie adoptată). Coordonarea

se poate realiza şi prin crearea unor grupe, echipe, comisii care să-i sprijine pe manageri în

exercitarea coordonării.

Funcţia de antrenare

Funcţia de antrenare este constituită din "ansamblul proceselor de muncă prin care se

determină personalul firmei să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate,

pe baza luării în considerare a factorilor care îl motivează".

Această funcţie are rolul de mobilizare a personalului de execuţie şi de conducere, cât

mai eficace, la realizarea obiectivelor ce le revin, deduse din obiectivele organizaţiei. Se pune

întrebarea firească: de ce personalul organizaţiei participă la stabilirea şi realizarea

obiectivelor circumscrise acesteia? Pentru a răspunde la această întrebare, în primul rând, este

necesară cunoaşterea psihologică a indivizilor9 - deoarece această cunoaştere se referă atât la

manifestările comportamentale, cât şi la trăirile subiective într-o conexiune indisolubilă. În

practica psihologiei manageriale s-au impus metodologii de cercetare integrative, care

abordează omul într-o viziune umanist-holistică – pentru că, în condiţiile lumii contemporane,

caracterizată prin complexitate, universalitate şi globalitate apare necesitatea adoptării unei

viziuni umaniste şi holistic-integrative în toate sferele activităţii umane, astfel şi în domeniul

managementului şi dezvoltării organizaţionale. Potrivit ideilor holistic-integrative ale lui

Alfred Adler (1870-1937) şi principiilor psihologiei umaniste, promovată de Abraham

Maslow (1908-1970) şi Carl Rogers (1902-1987), fiinţa, umană este:

1. unitate deplină, indivizibilă, capabilă de cunoaştere holistică (cognitivă, afectivă,

volitivă) pe baza tendinţei holistic-integrative a creierului uman (valorificarea ambelor

emisfere cerebrale);

2. fiinţă socială cu nevoia înnăscută de apartenenţă, pe baza căreia se dezvoltă

sentimentul de comuniune (interes social, simţ al solidarităţii), ca atitudine evaluativă

generală despre viaţă, reprezentând, în acelaşi timp, un indicator important al sănătăţii psihice

a individului;

53

3. fiinţă echivalentă, cu valoare similară cu semenii săi, având aceleaşi drepturi la

autodeterminare şi de a-i fi respectată demnitatea umană, echivalenţa socială funcţională fiind

logica de fier a convieţuirii democratice (A. Adler);

4. entitate direcţionată de ţeluri (finalism), comportamentul uman având ţeluri

(scopuri) conştiente şi inconştiente, apropiate şi îndepărtate, structurate în modalităţi

personale de realizare a acestora, în aşa-numitul stil de viaţă ca drum propriu în viaţă pe baza

deciziilor şi răspunderii proprii ale individului;

5. individualitate responsabilă pentru autorealizarea sa, pentru devenirea proprie,

pentru făurirea propriului eu, a propriului destin, nefiind o victimă a condiţiilor interne

(ereditare) sau externe (ambientale), alegând din mai multe posibilităţi şi acordând

semnificaţii valorice faptelor ca acte personale responsabile.

Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea. Fiecare individ lucrează pentru a

realiza un câştig corespunzător. Prima categorie de nevoi este de ordin material sau fiziologic:

nevoia de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Până când aceste trebuinţe elementare nu sunt

satisfăcute, celelalte nevoi nu se se cer a fi satisfăcute. Cercetările psihosociologice au stabilit

că trebuinţele de ordin material li se suprapun nevoi de ordin psihologic, spiritual: nevoia de

afiliere, de statut sau de apreciere, nevoia de autorealizare, nevoia de de dezvoltare etc.

Motivarea constă în corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu

realizarea obiectivelor şi sarcinilor obişnuite. În funcţie de modul de condiţionare a

satisfacţiilor personalului, de rezultatele obţinute, motivarea poate fi: pozitivă sau negativă.

Motivarea pozitivă "se bazează pe amplificarea satisfacţiilor personalului din

participarea la procesul muncii, ca urmare a realizării sarcinilor atribuite, în condiţiile în care

nivelul sarcinilor obligatorii este accesibil majorităţii executanţilor".

Motivarea negativă "se bazează pe ameninţarea personalului cu reducerea satisfacţiilor

dacă nu realizează întocmai obiectivele şi sarcinile repartizate, al căror nivel este foarte

ridicat, inaccesibil în condiţiile date unei părţi apreciabile a executanţilor".

În economia de piaţă, este folosită cu prioritate motivarea pozitivă, întrucât la acelaşi

volum de resurse financiare utilizate pentru motivare, "o parte sensibil mai mare a

personalului obţine satisfacţii din participarea la procesul muncii, iar climatul de muncă şi

cultura firmei sunt superioare ceea ce implicit, generează rezultate economice mai mari".

Caracteristic managementului ştiinţific al organizaţiilor este conceperea motivării şi,

implicit, a antrenării pe baza aşa numitelor scări motivaţionale, adică a elementelor care

prezintă interes pentru componenţii firmei, a necesităţilor acestora, ordonate în funcţie de

succesiunea în care trebuie avute în vedere. Semnificativă ne pare scara motivaţională al lui

54

Maslow10 care cuprinde următoarele categorii de necesităţi: fiziologice, securitate şi siguranţă,

contacte umane şi afilieri la grup, statut social şi autorealizare.

J. M. Faverge considerând că până când trebuinţele elementare, mai presante şi

urgente, nu au fost satisfăcute, celelalte rămân în umbră, schiţează relaţia de ordine din figura

de de mai jos, în structura trebuinţelor.11

Pe lângă mijloace de existenţă, oamenii caută în muncă relaţii umane satisfăcătoare,

pe care firma trebuie să le promoveze şi care pot constitui un cadru oprim de exprimare şi

realizare a vieţii lor profesionale.

Pentru a fi eficace, procesul motivării personalului trebuie să întrunească, simultan,

mai multe caracteristici:

1. să fie complex, în sensul utilizării combinate atât a stimulentelor materiale cât şi

morale, pe baza luării în considerare a principalilor factori implicaţi, endogeni şi exogeni ai

societăţii comerciale (care va avea ca obiect de activitate - activităţi sportive) sau ai

organizaţiei sportive – persoană juridică cu caracter nepatrimonial.

2. să fie diferenţiat, adică motivaţiile considerate şi modul lor de folosire să ţină cont

de caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă, pentru a se obţine

maximum de participare la stabilirea şi realizarea obiectivelor firmei;

3. să fie gradual, adică să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă

corelaţie cu aportul său, "ţinând cont de interdependenţele dintre diferitele categorii de

necesităţi". După cum rezultă din graficele prezentate în figurile de mai jos, o necesitate de

ordin inferior trebuie satisfăcută înainte ca următoarea, mai intensă, să se poată manifesta la

nivelul maxim. Caracterul gradual al motivării este cerut şi de volumul limitat al resurselor

materiale utilizabile pentru motivare. Din examinarea aceleiaşi figuri putem desprinde faptul

că "singurele necesităţi care nu se epuizează sunt cele de autorealizare, adică nemijlocit legate

de procesul şi rezultatele muncii depuse de recunoaşterea lor socială, de manifestarea plenară

a personalităţii salariaţilor respectivi".

Rolul funcţiei de antrenare reiese şi prin aceea că într-o măsură decisivă,

condiţionează concretizarea eficientă a funcţiilor situate în amonte - previziunea, organizarea

şi coordonarea -, precum şi eficacitatea evaluării care urmează antrenării.

Trecerea de la economia supercentralizată la o economie de piaţă şi o conducere

descentralizată, autonomă şi independentă, impune modificări de esenţă în conceperea şi

exercitarea motivării în societăţile comerciale în general şi în cazul nostru, a organizaţiilor

sportive, în special, în sensul adecvării motivaţiilor la caracteristicile fiecărui participant din

procesele de muncă, procese care se regăsesc organizate într-un mod specific şi în

55

organizaţiile sportive, eliminând abordarea nivelatorie standardizată a motivării, din perioada

economiei centralizate, ce au stimulat şi stimulează neimplicare, efort minim, ineficienţă. De

asemenea, în acest sens, se impune şi reconsiderarea motivării managerilor, ale căror venituri

trebuie corelate cu performanţele şi dezvoltarea organizaţiei.

Trebuie mentionat faptul că, în literatura de specialitate, vom găsi formulată şi părerea

potrivit căreia: funcţia de antrenare include atât comanda cât şi motivaţia12.

Funcţia de control-evaluare

Funcţia de evaluare-control poate fi definită ca "ansamblul proceselor prin care

performanţele firmei, subsistemelor şi componenţilor acesteia sunt măsurate şi comparate cu

obiectivele şi standardele stabilite iniţial, în vederea eliminării deficienţelor constatate şi

integrării abaterilor pozitive". Această funcţie răspunde la întrebarea "Cu ce rezultate s-a

finalizat munca depusă?". Evaluarea închide ciclul procesului de management, premergând

previzionarea de noi obiective, elaborarea de reorganizări etc.

Conducerea unităţii şi conducătorul de pe diferitele nivele ierarhice trebuie să verifice

permanent şi complet modul de realizare şi desfăşurare a acţiunilor cuprinse în planuri şi

programe, să sesizeze, să măsoare abaterile şi să indice măsuri operative de corectare.

Controlul trebuie să evidenţieze anomaliile sau greşelile ce se produc şi să precizeze

cauzele acestora. În acest sens funcţia de control are o latură pasivă, de înregistrare şi evaluare

a activităţilor şi una activă de corectare a acestora.

Această funcţie trebuie să parcurgă următoarea succesiune (faze): 1. stabilirea unor

standarde pentru activitatea controlată; 2. măsurarea unor rezultate reale prin metode şi

tehnici adecvate; 3. compararea rezultatelor reale cu cele planificate; 4. stabilirea diferenţelor

dacă există; 5. determinarea cauzelor care au generat abaterile constatate; 6. analiza cauzelor

abaterii; 7. efectuarea corecturilor care se impun, inclusiv acţionarea prin măsuri corective de

normalizare, în vederea atingerii parametrilor de performanţă, doriţi şi planificaţi.

Funcţia de evaluare-control este de două feluri: control participativ şi control ierarhic

specializat.

Controlul participativ este realizat de organele de conducere (Adunarea Generală,

Consiliul de Administraţie etc.) şi vizează problemele mari ale organizaţiei.

Controlul ierarhic specializat se exercită de sus în jos, din treaptă în treaptă ierarhică

şi se referă în principal la:

1. controlul economic şi financiar intern care acoperă diferitele compartimente ale

organizaţiei, şi se referă la programarea şi lansarea activităţilor, limitarea consumurilor la

56

strictul necesar precum şi sesizarea abaterilor de la normele aparţinătoare dreptului comecial

şi dreptului financiar, luându-se imediat măsurile de înlăturare a lor; 2. controlul tehnic care

urmăreşte încadrarea activităţii organizaţiei şi/sau a compartimentelor, în cerinţele şi normele

tehnico-metodice;

3. controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor de serviciu ale personalului de

execuţie şi de conducere de la diferitele nivele (cuprinse în fişa postului) precum şi

constatarea şi amendarea abaterilor de la disciplina muncii.

Controlul trebuie subordonat următoarelor imperative: să aibă un caracter preventiv; să

aibă caracter general, permanent, complet şi aprofundat; să se realizeaze de organe

competente şi cu atribuţii în domeniu; să fie realizat cu tact şi măsură; să fie realizat eficient.

Funcţiunile firmei şi conţinutul lor

Organizarea, ca funcţie a managementului, la nivelul unei unităţi, se concretizează şi

se manifestă atunci când vorbim despre o organizaţie sportivă, în stabilirea şi delimitarea

proceselor de muncă fizică şi intelectuală, precum şi gruparea proceselor de muncă în posturi,

formaţii, compartimente, etc.pe bază de criterii specifice, poziţionarea grupurilor formale şi

stabilirea legăturilor dintre ele.

Privită global, firma se prezintă ca un ansamblu de activităţi dinamice care se

condiţionează reciproc şi a căror integrare armonioasă permite unităţii să reacţioneze

corespunzător la toate solicitările mediului, să se adapteze acestora şi în final să evolueze

eficient în vederea realizării scopului propus. Studiul analitic al procesului de ansamblu

presupune o identificare, delimitare şi ierarhizare a principalelor activităţi. În acest mod a

apărut noţiunea de "funcţiune" ca o grupare de activităţi pe baza unor criterii. Adoptarea

denumirii de "funcţiune" a fost determinată de ideea că firma, organism complex, aflat în

continuă evoluţie, poate fi comparată cu un organism viu, biologic a cărui existenţă este

asigurată de îndeplinirea unor funcţiuni biologice (Henry Fayol).

Conceptul de funcţiune, ca o grupare de activităţi omogene sau complementare, este o

noţiune pur teoretică, abstractă, folosită pentru a ordona activităţile complexe şi diversificate

ale unităţii în scopul uşurării acţiunii de organizare a acesteia. Activităţile din firmă sunt

grupate în următoarele funcţiuni de bază: cercetare-dezvoltare; producţie comercială;

financiar, contabilă şi de personal (a potenţialului uman).

57

Dacă funcţiunea cuprinde mai multe activităţi, la rândul său activitatea cuprinde

procese de muncă sub formă de atribuţii, înrudite sau omogene, ce concură la realizarea unor

obiective derivate din obiectivul general al unităţii. Aceste atribuţii, de o anumită natură,

economică, tehnică, admininistrativă etc.necesită cunoştinţe dintr-un domeniu specializat,

bine precizat şi delimitat.

Atribuţia reprezintă ansamblul de sarcini identice necesare pentru realizarea unui

obiectiv dintr-o activitate. O atribuţie se poate divide în mai multe sarcini.

Sarcina reprezintă o componentă de bază a unui proces de muncă complex sau un

proces de muncă simplu ce contribuie la realizarea unui obiectiv individual. Ea este cea mai

mică unitate de muncă individuală, are un sens complet, şi de regulă se atribuie spre realizare

unei singure persoane. Sarcina de muncă poate fi reglementată sau ocazională. Bineînţeles, la

rândul lor, sarcinile de muncă se pot diviza şi ele în alte elemente mai simple cum ar fi

operaţia şi mişcarea, care constituie, de regulă, obiect de studiu al ergonomiei.

Dezvoltarea arborescentă a unităţii pe funcţiuni, activităţi, atribuţii şi sarcini este o

necesitate şi un instrument de management. Cele cinci funcţiuni, enumerate de noi, se

regăsesc în totalitatea lor în fiecare unitate, însă ponderea lor diferă în raport cu obiectul de

activitate, complexitatea, mărimea şi locul ce îl ocupă în ansamblul economic.

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul activităţilor prin care se

studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează cadrul tehnic, tehnologic şi organizatoric

viitor al unităţii. În cadrul cercetării se descoperă noi cunoştinţe necesare satisfacerii

cerinţelor în continuă schimbare şi tot mai exigente ale consumatorilor şi/sau beneficiarilor.

Dezvoltarea asigură determinarea căilor prin care noile cunoştinţe vor fi transpuse în

activitatea practică, materializând şi concretizând rezultatele cercetării în produse, servicii,

altele, potrivit obiectivelor propuse. Importanţa acestei funcţiuni constă în necesitatea de a

adapta permanent conţinutul activităţilor firmelor, la noile cuceririi ale ştiinţei şi tehnicii

contemporane. O firmă în cadrul căreia funcţiunea de cercetare-dezvoltare nu se manifestă

chiar în ipoteza în care celelalte funcţiuni acţionează ideal, este sortită stagnării.

La nivel de organizaţie sportivă, prin această funcţiune, se înţelege totalitatea

activităţilor prin care se studiază, se concepe, se elaboreazã şi se realizează viitorul cadru

organizatoric, structural şi funcţional al unităţii sportive. Rolul acestei funcţiuni este

determinat de cerinţele impuse de progresul contemporan pe plan internaţional, având în

vedere urmãtoarele aspecte: cercetarea, pregãtirea, organizarea laboratoarelor şi cabinetelor,

elaborarea de programe de pregătire, instruire şi perfecţionare sportivã, de programe de

finanţare şi creditare a investiţiilor pentru dezvoltarea bazei materiale, organizarea pe baze

58

ştiinţifice a conducerii unităţii sportive, perfecţionarea sistemului informaţional şi îndeplinirea

metodelor moderne de calcul etc. În cazul în care unitatea sportivă nu poate realiza,

individual, conţinutul acestei funcţii, ea se poate folosi de rezultatele cercetărilor realizate în

unităţi specializate, precum laboratoarele de cercetare ale facultăţilor de educaţie fizicã şi

sport (care ar trebui să existe în fiecare unitate de învăţământ superior cu asemenea profil),

Centrul de Cercetare Pentru Problemele Sportului, Consiliul Ştiinţei Sportului din România,

Centrul de Medicină Sportivă etc.

Funcţiunea de producţie cuprinde ansamblul activităţile de bază, auxiliare şi de

deservire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor, elaborării

lucrărilor, prestării serviciilor din cadrul firmei.

Activităţile din funcţiunea de producţie sunt de două feluri: 1. activităţi de pregătire

organizatorică a producţiei de mărfuri (produse şi servicii) care stabilesc ordinea de

desfăşurare a proceselor; 2. activităţi de execuţie propriu-zisă (prelucrătoare) în cadrul cărora

se aplică efectiv toate elementele cuprinse în documentaţiile tehnice, asigurându-se folosirea

optimă a resurselor.

Sportul, în etapa actuală, este considerat produs de consum, obiect de spectacol, mijloc

de publicitate, distribuitor de servicii etc. Organizaţiile sportive le este caracteristică şi

funcţiunea de instrucţie. Funcţiunea de instrucţie, realizată pentru producerea excelenţei în

sport cuprinde activităţile care caracterizeazã profilul unităţii sportive şi asigură desfăşurarea

în condiţii normale a procesului de pregătire sportivã, de participare în sistemul competiţional

în vederea obţinerii de rezultate în contextul obiectivelor propuse. În cadrul funcţiunii de

instruire se realizeazã combinarea raţionalã a factorilor antrenamentului sportiv (tehnic, tactic,

fizic, psihic, teoretic) transmiţându-se cunoştinţe, priceperi şi deprinderi în vederea pregătirii,

programării, participării la organizarea, desfăşurarea în sistemul competiţional naţional şi

internaţional a elementului de concurenţă individuală (sporturile individuale), colective

(jocurile sportive) cu scopul obţinerii de rezultate din cele mai bune. Prin rezultatele concrete

ale activităţilor grupate în aceastã funcţiune, care de fapt este încorporată în funcţiunea de

producţie a organizaţiei sportive. se pune în evidenţă rolul şi locul acesteia pe plan naţional şi

internaţional.

Funcţiunea comercială cuprinde activităţile prin care sunt puse la dispoziţia

beneficiarilor produsele, serviciile, lucrările, prestările etc. ale unităţii. Prin aceasta se asigură

aprovizionarea tehnico-materială, depozitarea şi gestiunea produselor, desfacerea, transportul

exterior, studiul pieţei, reclama etc. Funcţiunea comercială încorporează ansamblul

proceeselor de cunoaştere a cererii şi ofertei pieţei, de procurare nemijlocită a materiilor

59

prime, materialelor, echipamentelor de producţie etc. necesare desfăşurării firmei şi de

vânzare a produselor şi serviciilor acesteia. Din definiţia dată acestei funcţiuni reiese că în

cadrul ei deosebim trei activităţi principale: aprovizionarea, vânzarea şi marketingul

Activitatea de aprovizionare a firmei desemnează ansamblul atribuţiilor prin care se

asigură procurarea materialelor, combustibilului şi a altor factori de producţie necesari

reailizării obiectivelor acesteia.

Activitatea de vânzare reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se asigură nemijlocit

trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.

Asociaţia americană de marketing, defineşte activitatea, obiect al preocupărilor ei, ca

fiind realizarea activităţii economice care dirijează fluxul bunurilor şi serviciilor de la

producător la consumator sau utilizator, deci un sistem de activităţi economice orientate spre

satisfacerea prin salarii a nevoilor şi dorinţelor.13

Funcţiunea comercială cuprinde activităţile care asigură majoritatea legăturilor unităţii

sportive cu exteriorul acesteia. În cadrul funcţiunii comerciale se verificã raporturile dintre

prevederile programelor de instruire şi eficienţa acestora, validate de rezultatele obţinute în

competiţiile finale naţionale şi internaţionale.14

Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde activităţile prin care se asigură obţinerea şi

utilizarea raţională în cadrul unităţii sportive a mijloacelor circulante, înregistrarea şi evidenţa

în expresie bănească a fenomelelor economice, făcând pe această bază şi interpretarea

rezultatelor generale ale activităţii unităţii. Activităţile acestei funcţiuni au un pronunţat

caracter de sinteză, control şi corecţie, urmărind aspectele economice ale tuturor activităţilor

din unitatea sportivă, asigurând implementarea unei reale discipline financiare, influenţând

activ desfăşurarea tuturor activităţilor în unitate, orientându-le în aşa fel încât rezultatele

economice să fie cât mai ridicate.

Funcţiunea de personal cuprinde activităţile prin care se asigură resursele umane

necesare realizării obiectivelor unităţii, utilizarea raţională a acestor resurse, precum şi

rezolvarea problemei de salarizare şi a celor sociale. cuprinde acele activităţi care asigură

obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare activităţii de ansamblu a

unităţii sportive, înregistrarea şi evidenţa valorică a fenomenelor economice din unitate,

comensurarea cheltuielilor şi veniturilor, depistarea fenomenelor ce influenţează negativ

mecanismul, beneficiul, exercitarea controlului financiar ş.a.m.d.

Activităţile acestei funcţiuni au un pronunţat caracter de sinteză, control şi corecţie,

urmărind aspecte economice ale tuturor activităţilor din unitatea sportivă, asigurând

60

implementarea unei reale discipline financiare, influenţând activ desfăşurarea tuturor activi-

tăţilor în unitate, orientându-le în aşa fel încât rezultatele economice să fie cât mai ridicate.

Decizia şi procesul decizional

Definirea, cerinţele şi factorii primari ai deciziei manageriale

Luarea unei decizii, selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante posibile la un

moment dat, este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. Deciziile stau la baza

comportamentului nostru teleologic, exprimând intenţionalitatea fiinţei umane. Fie că se iau

decizii simple, fie că se iau decizii complexe, în situaţii de risc sau nu, “mecanismele

cognitive au rol determinant în procesualitatea deciziei”15. Se presupune că, în luarea deciziei,

subiectul uman se comportă raţional, căutând întotdeauna să aleagă alternativa optimă, adică

acea opţiune care îi asigură câştigul maxim dintre toate alternativele posibile.

Luarea deciziilor a fost obiect al preocupărilor economiştilor, sociologilor şi

psihologilor. Analiza acestor preocupări, conjugate au dus la conturarea a două mari categorii

de modele, “menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative;

(2) modele descriptive”.

Originea modelelor normative se află în ştiinţe economice. Interesaţi de stabilirea pe

cale matematică a alternativei care aduce cel mai mare profit, economiştii au căutat să

elaboreze proceduri formale pe baza cărora să se poată calcula decizia optimă.

Activitatea sportivă, culturală, economică etc. indiferent de nivelul de complexitate şi

detaliere, este caracterizată de participarea umană directă sau indirectă, fizică sau intelectuală.

Permanent conducerea unei organizaţii sportive este confruntată cu multiple probleme care

impun şi se cer a fi rezolvate la timp şi în condiţii favorabile. Desigur, pentru rezolvarea unor

probleme, conducerea firmei acţionează în vederea realizării obiectivelor proprii, pentru

găsirea unor soluţii şi dacă avem în vedere şi faptul, că pentru rezolvarea unei probleme,

există mai multe soluţii, conducerea este pusă permanent în situaţia de a alege calea cea mai

avantajoasă. Acest proces constituie de fapt o decizie de conducere. Conducerea fără decizie

nu există, în consecinţă putem aprecia că conţinutul principal al activităţii de conducere îl

constituie procesul de luare a deciziilor.

Nivelul calitativ al conducerii unei organizaţii sportive, precum şi a altor organizaţii,

se manifestă cel mai bine prin deciziile elaborate şi aplicate. Evident că, la nivelul organizaţei

sportive, prezintă interes, în principal, decizia mangerială (de conducere) care poate fi

61

definită “cu acea decizie care are urmări nemijlocite asupra deciziilor şi acţiunilor a cel puţin

unei alte persoane”.

Deciziei îi sunt atribuite mai multe definiţii, ca de pildă: “decizia este o linie de

acţiune aleasă în mod conştient dintr-un anumit număr de posibilităţi, cu scopul de a ajunge la

rezultatul dorit16; “decizia, se poate defini ca o linie de acţiune aleasă, în mod conştient dintr-

un număr de posibilităţi pe care le are organul de decizie, cu scopul de a obţine rezultate cu o

eficienţă socială şi economică tot mai mare”. Pe baza datelor oferite de practica decizională şi

a analizei diverselor puncte de vedere ale specialiştilor, definiţia deciziei poate fi formulată

astfel: “Decizia este cursul de acţiune ales pentru realizarea unuia sau mai multor obiective”.

Formele deciziei manageriale şi elementele constitutive ale situaţiei decizionale

În practica firmelor, decizia managerială îmbracă două forme: actul decizional şi

procesul decizional.

Actul decizional se referă la situaţii decizionale de complexitate redusă sau când

respectiva situaţie are un caracter repetitiv “variabilele implicate fiind foarte bine cunoscute

de către decident, astfel încât nu mai este necesară o culegere de informaţii şi o analiză a lor”.

La baza actelor decizionale, care predomină cantitativ în cadrul firmei, se află experienţa şi

intuiţia managerilor.

Procesul decizional constă în ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregăteşte,

adoptă, aplică şi evaluează decizia managerială. Acesta implică un consum de timp notabil,

care poate fi cuantificat de la ordinul orelor până la ordinul săptămânilor, pe parcursul cărora

se culege şi analizează, o anumită cantitate de informaţii, se stabilesc contacte umane şi se

consultă mai multe persoane în vederea conturării situaţiei decizionale.

Ştiinţa managementului consideră că elementele constitutuive cheie ale situaţiei

decizionale sunt: decidentul şi mediul ambiant decizional.

Decidentul este reprezentat de un manager sau un organism managerial care are

dreptul sau împuternicirea de a lua o decizie. Se observă că, tendinţa dominantă la nivelul

tuturor firmelor este amplificarea capacităţii decizionale ale decidenţilor. Din ce în ce mai

frecvent deciziile sunt elaborate de manageri profesionişti care, au pe lângă o formaţie de tip

universitar, şi o pregătire specială în domeniul managementului. În anumite situaţii care

implică cunoaşterea în detaliu a unor anumite domenii, conexe obiectului de activitate a

firmei, se apelează la specialiştii din cadrul firmei sau din afara ei, în special a consultanţilor

în mamagement ce îşi desfăşoară activitatea în organizaţii specializate.

62

Caracteristic firmelor din economia de piaţă, este proliferarea deciziilor de grup, în

special a deciziilor strategice, fapt care se reflectă în instituţionalizarea managementului

participativ (adunarea acţionarilor, consiliul de administraţie etc. Avantajele elaborării celor

mai importante decizii în grup sunt multiple, ca de pildă: fundamentarea mai riguroasă,

facilitarea implementărilor etc.

Mediul ambiant decizional este definit în literatura de specialitate ca fiind “ansamblul

elementelor endogene şi exogene firmei, care alcătuiesc situaţia decizională, caracterizată prin

manifestarea unor influenţe directe şi indirecte semnificative asupra conţinutului şi

rezultatelor deciziei manageriale”.

Sporirea nivelului de pregătire generală şi de specialitate a personalului angajat,

reforma economică, informatizarea şi internaţionalizarea activităţilor etc. sunt factori care

conferă procesului decizional, eficienţă. S-ar putea crede că aceste elemente ar atrage un

caracter ideatic, utopic, privitor la aspectul social al mediului ambiant decizional. Dimpotrivă,

mediul ambiant decizional, tinzând să devină din ce în ce mai complex, nu poate să nu

recunoască adevărurile economiei de piaţă, concretizate prin următoarele: adâncirea diviziunii

sociale, atât la nivel naţional cât şi internaţional, reducerea ciclului de viaţă al produselor,

tehnologiilor şi cunoştinţelor care atrag după ele, în mod complementar, accelerarea ritmului

lor de uzură morală, diminuarea duratelor dintre momentul efectuării descoperirilor ştiinţifice

şi momentul valorificării lor, volumul mare de cunoştinţe ştiinţifice, economice, tehnice care

se produc şi rapida lor perisabilitate, creşterea competiţiei pe plan internaţional, inflaţia şi

instabilitatea monetară etc. Luând acestea în considerare, pentru ca procesul de luare a

deciziilor să aibă un caracter eficient, este necesar ca decidenţii să progreseze ei înşişi într-un

ritm suficient de rapid, “pentru a contrabalansa cerinţele şi dificultăţile generate de

transformările survenite în mediul micro, macroeconomic şi mondoeconomic”. În procesul

decizional, factorii primari ai deciziei intră în interdependenţe, care se reflectă în

caracteristicile situaţiilor decizionale. În principal pot exista trei situaţii, după cum urmează:

certitudine, caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivul urmărit, utilizând

modalitatea preconizată; incertitudine, când probabilitatea realizării obiectivului este mai

mare, dar asupra manierei în care trebuie procedat există incertitudine; risc, când obiectivul

este posibil de realizat cu o probabilitate a realizării, apreciabilă, existând însă o mare

nesiguranţă în ceea ce priveşte modalităţile cele mai adecvate de urmat. Şi în organizaţiile

sportive se pot produce atât situaţii decizionale de certitudine, cât şi de incertitudine şi de risc.

Apariţia situaţiilor de risc şi incertitudine şi finalizarea lor în decizii este inevitabilă şi, în

mare măsură, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate, în special cea la care facem multă

63

trimitere, “chiar necesară”. Studiul asumării de riscuri în grup a devenit, la sfârşitul anilor

’60, unul din principalele domenii de cercetare ale psihologiei sociale experimentale din

S.U.A. Brown R., în lucrarea Social Psychology, apărută la New York, Free Press, în 1965, a

propus o explicaţie în termen de valorizare a riscului: “în societăţile noastre, riscul ar fi mai

valorizat decât prudenţa”. La rândul său, Pruit D.G., afirma în 1971, în lucrarea “Choise shifts

in group discussion: an introductory review”, apărută în Journal of Personality and Social

Psychology, că individul este atras de riscul care presupune o valoare. Problematica elaborării

deciziei de grup arată “că o anumită divergenţă între răspunsuri este necesară pentru ca o

sporire a riscului să intervină în timpul consensului; astfel, se verifică şi rolul divergenţei între

poziţiile iniţiale în fenomenul de polarizare; este evident că această relaţie implică factori de

origine foarte diferită, printre care şi efectele majorităţii”17.

Extinderea deciziilor bazate pe incertitudine şi pe risc, evident un risc calculat, redus

la minimum, este necesar pentru a permite valorificarea posibilităţilor oferite de economia de

piaţă, de internaţionalizarea activităţilor etc., mai ales în situaţiile în care decizia va fi

adoptată în timp util, avându-se în vedere sfera concurenţei.

Decizia presupune alegerea unei variante de acţiune din mai multe posibilităţi, astfel

că un proces decizional trebuie să conţină cel puţin două variante; alegerea (deciderea) trebuie

să fie rezultatul unui act deliberat şi să urmărească o anumită finalitate, un anumit scop,

realizarea unui obiectiv.

Raţionalitatea sistemului decizional

Principala asumpţie a modelelor normative este cea a raţionalităţii subiectului

decident. Pentru ca decizia de conducere să asigure, cu maximum de eficienţă, realizarea

scopului propus, este necesar ca ea şi întreg procesul decizional să răspundă la mai multe

cerinţe, dintre care cele mai importante sunt:

a. Decizia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, adică să fie luată în conformitate cu

cerinţele etapei respective de dezvoltare, cu tendinţele sistemului socio-productiv pentru un

viitor îndepărtat sau apropiat.

b. Decizia trebuie să fie împuternicită. Această cerinţă trebuie înţeleasă în dublu sens.

Pe de o parte, fiecare decizie este necesar să fie adoptată de către organismul managerial în

ale cărei sarcini de serviciu este înscrisă în mod expres. Luarea deciziilor de către un manager

superior, de regulă, nu asigură eficienţa previzionată, ci dimpotrivă, datorită faptului că nu se

cunosc suficient toate elementele de detaliu privind situaţia decizională respectivă. Numai

împuternicirea formală nu este însă suficientă, eficienţa deciziei depinde de competenţa şi

“autoritatea” cunoştinţelor persoanei sau organului care decide.

64

c. Decizia să fie precisă, să nu fie contradictorie, să nu dea naştere la interpretări

diferite. O decizie luată la un moment dat trebuie să fie corelată cu deciziile luate anterior în

aceeaşi problemă. Ea trebuie să fie integrată, armonizată în ansamblul deciziilor adoptate

sau proiectate ţinând cont de strategia şi politicile firmei. Integrarea deciziilor este necesar să

se efectueze atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Integrarea pe verticală se referă la corelarea

deciziilor luate de fiecare manager cu deciziile adoptate la niveluri ierarhice superioare.

Integrarea pe orizontală priveşte corelarea cu deciziile referitoare la celelalte activităţi ale

organizaţiei similare activităţii implicate cu care se află în relaţii de interdependenţă.

Integrarea deciziilor, atât pe verticală, cât şi pe orizontala sistemului managerial “garantează

realizarea, de fapt, a principiului unutăţii de decizie şi acţiune”.

d. Decizia trebuie să se încadreze în perioda optimă de elaborare şi de aplicare.

Deciziile trebuie să fie luate operativ, să pună în valoare imediat posibilităţile economice,

iniţiativa salariaţilor în general şi a celor consultaţi, în special, să preîntâmpine şi să rezolve la

timp contradicţii care apar în domeniul proceselor productive şi a fenomenelor economico-

sociale.

e. Formularea corespunzătoate a deciziei, departe de a fi o cerinţă de formă,

reprezintă o condiţie esenţială pentru aplicarea eficace. Decizia trebuie să se caracterizeze prin

simplitate, claritate, formă precisă şi concisă, prin succesiune logică. Ea trebuie să indice

obiectivul urmărit, modalitatea de acţiune preconizată, resursele alocate, decidentul,

responsabilul pentru aplicarea deciziei, unde se aplică şi perioada sau termenul de aplicare.

Unitatea dintre conţinutul logic, fundament ştiinţific şi forma precisă şi clară constituie o

cerinţă obligatorie pe care trebuie să o îndeplinescă orice decizie de conducere.

Pentru a deveni cât mai eficient, procesul decizional este necesar a fi declanşat cât mai

aproape de momentul apariţiei problemei ce trebuie rezolvate. Orice criteriu de judecată

(analiză, apreciere) ales trebuie să îndeplinească simultan următoarele condiţii: să

individualizeze fără echivoc o anumită latură a caracteristicilor de calitate (economice,

tehnice, sociale etc.); să fie în concordanţă cu obiectivele urmărite de unitate; să fie

cuantificabil (în valori absolute, relative sau atributive) pentru toate variantele posibile.

Cultura europeană a lăsat la o parte acel comportament economic pentru care

“participarea la muncă colectivă, este mai importantă decât randamentul ei”, punând în

mişcare şi consacrând un cu totul altul. Este “comportamentul caracterizat de raţionalitate

economică, adică format astfel încât să permită un calcul, iar rezultatul să fie un plus al

rezultatelor în raport cu ceea ce este investit"…nu poţi aparţine acestei culturi dacă principiul

randamentului este ignorat sau subestimat.

65

Utilizarea metodelor şi tehnicilor decizionale în organizaţia sportivă

În procesul complex de fundamentare şi elaborare a deciziilor se utilizează o largă

gamă de metode de analiză şi metode şi tehnici de luare a deciziilor, apelul la o metodă sau

alta fiind determinat de complexitatea problemelor, de noutatea acestora, de timp, de gradul

de pregătire a decidentului etc. În funcţie de volumul, structura şi calitatea informaţiilor de

care se beneficiază, modelele decizionale pot fi: deterministe, centrate pe informaţii cu grad

ridicat de precizie, complete; nedeterministe şi probabiliste. Utilizarea acestor metode şi

tehnici decizionale determină o sporire a gradului de rigurozitate şi implicit, de eficacitate a

deciziilor adoptate, diferenţiate în raport de tipologia situaţiilor decizionale implicate. Alături

de acestea eistă un număr mare de metode şi tehnici, între care menţionăm metode ale

cercetării operaţionale, furnizate de programarea matematică, teoria stocurilor, teoria grafelor,

teoria firmelor de aşteptare, teoria jocurilor, simularea decizională, care pot fi folosite eficient

în practica firmei. Dintre acestea, amintim: metode şi tehnici de optimizare a deciziilor în

condiţii de certitudine: ELECTRE, metoda utilităţii globale, metoda aditivă, algoritmul lui

Deutch – Martin, tabelul decizional, simularea decizională; metode şi tehnici de optimizare a

deciziilor în condiţii de incertitudine: tehnica optimistă, tehnica pesimistă (A. Wald), tehnica

optimalităţii (C. Hurwicz), tehnica proporţionalităţii (Bayaes-Laplace), tehnica minimizării

regretelor (L. Savage); metode şi tehnici de optimizare a deciziilor în condiţii de risc: arborele

decizional, metoda speranţei matematice.

Dintre metodele utilizate, prezentăm în continuare cele mai importante şi anume:

metode tradiţionale; metode comparative; metode de optimizare 18.

Metodele tradiţionale constituie un ansamblu de procedee utilizate de decidenţi

individuali, elementul predominant fiind calitatea şi personalitatea decidentului, un rol

esenţial avându-l intuiţia, experienţa acumulată, imaginaţia, bunul simţ etc.

Metodele comparative au la bază principiul continuităţii şi constau în confruntarea

unor elemente reieşite din calcul, cu elemente cuprinse în planuri, programe, etc. şi sunt

utilizate cu precădere în sfera deciziilor tactice.

Metodele de optimizare au ca obiectiv obţinerea optimului economic, ele bazându-se

pe instrumentul matematic, pe modelarea matematică.

În acest context elaborarea unor decizii raţionale necesită prognosticarea

performanţelor sportive aşteptate, iar modelele asigură mijlocul pentru aceasta, utilizarea lor

constituind o metodă ştiinţifică de fundamentare a deciziilor.

66

După cum se cunoaşte, procesul decizional în unitatea sportivă modernă este un proces

creativ, de elaborare de idei noi şi valoroase.

Pentru aceasta, cadrele de conducere trebuie să caute noi metode, să întreprindă acţiuni

în vederea folosirii metodelor creative, pentru obţinerea de performanţe sportive.

Rolul decizional al antrenorului

Rolul decizional al antrenorului, pe care acesta trebuie să şi-l asume ca parte a

responsabilităţilor sale manageriale este, probabil, cel mai important. Un antrenor eficient va

folosi rolurile decizionale, folosind atât puterea personalî cât şi a poziţiei, prin exercitarea

autorităţii. Toate acestea, pentru a se putea circumscrie tipului transformaţional de conducere,

prin planificarea strategiilor, cu scopul de a-şi servi mai bine clienţii.

Primul rol de decizie asumat de antrenorul sportiv este cel de antreprenor, termen care

nu se referă la persoana care creează noi oportunităţi de afaceri ci la antrenorul sportiv care

proiectează şi iniţiază schimbări în programele şi în cadrul organizaţiilor de care se ocupă.

Orice antrenor poate alcătui o listă de 10-15 măsuri concrete de îmbunătăţire a programelor.

De asemenea, ei pot să-şi amelioreze programele prin valorificarea oportunităţilor care li se

ivesc.

Al doilea rol decizional se referă la soluţionarea tensiunilor, a conflictelor. Rolul de

mediator de conflicte este adesea dificil şi incomod deoarece acesta implică aproape

întotdeauna o schimbare “schimbarea controlată este un ingredient necesar atât în programele

curent cât şi în dezvoltarea organizaţiilor”. Blake şi Mouton (1984) au identificat opt metode

tradiţionale de rezolvare a conflictelor, care, pentru a fi eficiente trebuie să se combine în

două sau mai multe metode. Aceste sunt: cooperarea prin ordin; negocierea; înlocuirea

conducerii; rotaţia personalului; schimbări structurale în organizaţie; persoane de legătură;

relaţii flexibile de raportare; medierea şi arbitrajul.

Aceeaşi sursă a literaturii de specialitate, afirmă că Thomas şi Kilmann (1974) au

descris alte cinci abrodări generale pentru rezolvarea conflictelor în cadrul organizaţiei

sportive şi anume: competiţia; acomodarea; evitarea; colaborarea şi compromisul.

Al treilea rol de decizie care îi revi antrenorului este cel de distribuitor de resurse. De

regulă, antrenorul sportiv are autoritatea formală de a hotărî asupra timpului, banilor,

materialelor, echipamentului şi personalului, în cadrul unui program. Dacă antrenorul nu are

această autoritate, probabil va fi manifestată o reacţie de frustare şi apatie managerială. Un alt

rol de decizie este şi acela de negociator. Antrenorul sportiv este pus, deseori, în situaţia de a

67

negocia în numele organizaţiei pe care o reprezintă, bineînţeles dacă este mandatat, între

anumite limite.

Finanţarea prin sponsorizare

Activitatea sportivă s-a impus ca o realitate importantă a vieţii sociale. Pentru buna

desfăşurare a acestei activităţi este necesar de a atrage, prin mijloace proprii, mai ales în cazul

organizaţiilor sportive de drept privat, bunuri materiale sau mijloace financiare altele decât

cele provenite din derularea activităţilor proprii sau, unde este cazul, din execuţia bugetară.

Sprijinirea materială eficientă a activităţii la care ne referim, implică un alt fel de abordare a

problematicii finanţării, atât din punct de vedere al managementului, cât şi al marketingului

sportiv. În acest context, sponsorizarea poate constitui un sprijin important, în primul rând

material, al activităţilor sportive, dar numai în măsura în care se vor cunoaşte şi prevederile

actelor normative care o reglementează.Termenul de sponsor, de origine latină, desemnând

iniţial “calitatea de garant, raportată iniţial la îndeplinirea unei promisiuni de căsătorie,

urmând ca în timp sub influenţa latinei bisericeşti să fie înţeles ca o calitate a naşilor de

botez” (R.Campana - Belgia), revendicat şi de lingviştii englezi, în a căror limbă semnifica

iniţial “pe cel care se oferea garant, chezaş, protector, susţinător” (Giampalo Morea - Italia),

astăzi îl putem considera din import american întrucât primele forme de sponsorizare

modernă şi completă s-au înregistrat în SUA. În teoria britanicului Townley Grayson

(“Sponsorship of sport, arts and leisure” 1984, London) “sponsorizarea indică şi raportul

dintre o societate comercială sponsor şi o asociaţie, manifestare cu caracter sportiv, sau un

singur sportiv, pentru a promova sau a creşte imaginea firmei sponsor”.

La a 3-a Conferinţă a Miniştrilor Europeni ai Sportului desfăşurată la Palma de

Majorca sponsorizarea sportului a fost definită ca “orice acord/convenţie în condiţiile căreia

una din părţi (sponsorul) pune la dispoziţie mijloace materiale, financiare şi alte avantaje

celeilalte părţi (sponsorizatului), în schimbul asocierii sale cu un sport sau un sportiv şi

îndeosebi al promisiunii de a folosi această asociere cu sportul sau sportivul în scopuri de

reclamă, mai ales de publicitate TV ”. Această definiţie, care are totuşi meritul de a fi prima

definiţie oficială, nu a reuşit să delimiteze noţiunea de sponsorizare în sport de sponsorizarea

radio-televizată, activităţi care sunt diferite atât sub aspect tehnico-economic cât şi juridic.

După o analiză critică a acesteia, Thomas Klooz în referatul intitulat “The structure and the

potentiality of sponsorship contract” prezentat la “Primul Seminar Juridic” pe probleme de

sport desfăşurat la Moscova în perioada 18-20 sept.1991, defineşte cotractul de sponsorizare

în sport “acordul prin care o parte numită aici sponsor furnizează bani şi/sau o prestaţie

68

echivalentă în bani, iar cealaltă parte, numită de noi sponsorizat, furnizează posibilitatea de

comunicare şi/sau alte compensaţii în contrapartidă, solicitate de sponsor şi rezultând direct

sau indirect din practicarea sportului”.

Din definiţiile termenelor de sponsor, sponsorizare, contract de sponsorizare, se

desprinde concluzia că angajarea într-un eveniment sportiv a devenit o investiţie, realizată în

vederea obţinerii unui profit. Asemănător activităţilor de publicitate, promovare sau a

relaţiilor publice şi sponsorizarea este o tehnică de comunicare eficientă, prin care o

întreprindere/organizaţie poate să-şi îmbunătăţească imaginea, prestigiul produselor şi/sau a

serviciilor sale pe piaţa consumatorilor, preferându-se sponsorizarea sportivă care oferă o mai

mare implicare a publicului.19 Consultând literatura de specialitate observăm totuşi că în ţările

dezvoltate economic nu există reglementări speciale privind contractul de sponsorizare, “cu

atât mai puţin o lege a sponsorizării”.

Contractului de sponsorizare, din momentul în care a început să devină operant (fiind

un contract nenumit, neavând o reglementare legală proprie), i s-a aplicat legislaţia comercială

completată de legea civilă ca drept comun, adică, “sponsorizarea” s-a efectuat pe baza unor

norme generale din Codul Civil, din Legea nr.12/1991 şi Legea bugetelor de stat anuale. Din

imperative sociale şi economice, cât şi din nevoia ca sponsorizarea să se desfăşoare întru-un

cadru legislativ unitar, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 32/19 mai 1994 privind

sponsorizarea, şi care a fost aplicată conform Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 994/2 august

1994 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii nr.32/1994 privind sponsori-

zarea, publicat în M. Of. nr. 210 din 11 august 1994. De curând, Guvernul României a emis

Ordonanţa nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/1994 privind

sponsorizarea (publicată în M. Of., Partea I, Nr. 43/30 ian. 1998).

Din prevederile acestei ordonanţe,desprindem următoarele: definiţia sponsorizării şi

evaluarea patrimonială a ei, distinct de textul iniţial al Art. 1, “Sponsorizarea este activitatea

care se desfăşoară pe baza unui contract încheiat între sponsor şi beneficiar, care consimt

asupra mijloacelor financiare şi a bunurilor materiale care se acordă ca sprijin, precum şi

asupra duratei sponsorizării În cazul sponsorizării constând în bunuri materiale, acestea vor fi

evaluate prin contractul de sponsorizare la valoarea lor reală din momentul predării lor la

beneficiar” are următorul conţinut: Art. 1. – (1) În condiţiile prezentei legi, sponsorizarea este

actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate

asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare, pentru susţinerea de activităţi fără scop

lucrativ, desfăşurate de către una din părţi, denumită beneficiarul sponsorizării”. Observăm

instituirea mecenatului care “..este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau

69

juridică, numită mecena, transferă fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul

său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană

fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în

domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific–cercetare fundamentală şi aplicativă”

nu sprijină activităţile sportive, dar ar putea sprijini unele activităţi conexe lor. Sponsorizarea

unei activităţi sportive… se poate constata prin “existenţa şi conţinutul contractului de

sponsorizare se dovedesc prin forma scrisă a acestuia, în care se vor specifica contractul,

durata, termenele şi obligaţiile părţilor” Art. 1 (2). “În cazul sponsorizării sau mecenatului,

constând în bunuri materiale, acestea vor fi evaluate, prin actul juridic încheiat, la valoarea lor

reală din momentul predării la beneficiar” Art. 1 (5). Conform Art. 3 al Legii 32/1994

modificate, în vigoare, persoanele fizice sau juridice din România nu pot efectua activităţi de

sponsorizare sau de mecenat din surse obţinute de la buget. Conform Art. 4, poate beneficia

de sponsorizare orice persoană juridică fără scop lucrativ care desfăşoară sau urmează să

desfăşoare una din activităţile ce pot fi sponsorizate, printre care: activităţile sportive;

instituţiile şi autorităţile publice, inclusiv organele de specialitate ale administraţiei publice,

pentru activităţile sportive; emisiuni ori programe ale organismelor de televiziune sau

radiodifuziune, precum şi cărţi şi publicaţii din domeniul activităţilor sportive; orice persoană

fizică a cărei activitate constatată în domeniul sportiv, învăţământ, de reprezentare a

asociaţiilor profesionale etc. care este recunoscută de către o persoană juridică fără scop

lucrativ sau de către o instituţie publică, care necesită un sprijin în domeniile prevăzute la Art.

1 alin. (3).

Având în vedere complexitatea activităţii sportive şi faptul că legea a fost concepută şi

pentru sprijinirea acestei activităţi atât sponsorul şi beneficiarul au atât drepturi, cât şi

obligaţii. “Sponsorul ori beneficiarul are dreptul să aducă la cunoştinţă publicului

sponsorizarea prin promovarea numelui, a mărcii sau a imaginii sponsorului” Art. 5 (1);

Sponsorul ori, beneficiarul este obligat să aducă la cunoştinţă publicului sponsorizarea într-un

mod care să nu lezeze, direct sau indirect, activitatea sponsorizată, bunele moravuri sau

ordinea şi liniştea publică (2); Denumirile publicaţiilor, titlurile cărţilor şi ale emisiunilor de

radio şi televiziune sponsorizate trebuie anunţate ca atare (3) Anunţurile vor fi astfel

formulate încât să reiasă clar acţiunea de sponsorizare şi vor fi aduse la cunoştinţă publicului,

în mod gratuit, de către beneficiarul sponsorizării (4); În cadrul activităţilor de sponsorizare

sau de mecenat se interzice sponsorul, mecena sau beneficiarul să efectueze reclamă

comercială anterioară, concomitentă sau ulterioară în favoarea acestora sau altor persoane..

70

Facilităţile prevăzute de Legea nr. 32/1994, modificată prin Ordonanţa nr. 36/1998,

potrivit prevederilor art. 6 nu se acordă în cazul: sponsorizării reciproce între persoane fizice

sau juridice; sponsorizării efectuate de către rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv;

sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică care

conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată; De asemenea, nu beneficiază

de facilităţile prevăzute în prezenta lege sponsorul care, în mod direct sau indirect, urmăreşte

să direcţioneze activitatea beneficiarului, dar nu se înlătură dreptul părţilor de a încheia

potrivit legii, acte juridice afectate de sarcină, dacă prin aceasta nu se direcţionează ori nu se

condiţionează activitatea a beneficiarului (Art. 10)

Pentru ca o întreprindere să fie interesată faţă de proiectul prezentat de cel ce vrea să

se constituie în sponsorizat, este necesar de a se elabora un dosar de sponsorizare. Aceasta

face parte dintr-o strategie stabilită de o federaţie, un club sportiv, etc., în scopul obţinerii

mijloacelor financiare. Un dosar de sponsorizare trebuie să prezinte precis operaţiunea sub

toate aspectele sale, să-i evidenţieze punctele tari, să dovedească seriozitatea acţiunii şi buna

pregătire a proiectului, să trezească în cititorul sponsor dorinţa de a şti mai multe despre

operaţiune.

Forma de prezentare a acestui dosar trebuie să evidenţieze valabilitatea şi valoarea

ofertei, dar totodată, problemele de fond rămân însă, foarte importante. Dosarul trebuie să

cuprindă, pe lângă anexe, trei părţi principale care descriu operaţiunea, comunicarea şi

organizatorii care participă la proiect. În lucrarea "Sponsorizarea în sport" elaborată de

Centrul de Cercetări pentru Problemele Sportului în anul 1991, se susţine că prezentarea

operaţiunii va avea în vedere următoarele: o expunere referitoare la domeniul în care urmează

să se investească; descrierea evenimentului: loc, dată, caracteristici, obiectiv; program precis,

itinerar; calendar detaliat; lista echipamentului necesar, disponibil deja sau care trebuie

procurat; eventual, probleme de securitate, asigurări contractate, sprijin logistic obţinut.

Comunicarea va evidenţia: dezvoltarea domeniului respectiv; evaluarea cantitativă şi

descrierea publicului, evenimentului, potrivirea cu ţinta întreprinderii; lista mass-media care

va susţine acţiunea; alte suporturi de comunicare: broşuri publicitare, afişaj, programe etc.;

estimarea audienţei indirecte: cea maximă şi cea minimă; posibilităţi de exploatare: pe

teren(planuri sau machete), operaţiuni satelit.

Partea cu privire la organizatori-participanţi are în vedere: prezentarea partenerilor:

colectivităţi locale, minister, federaţii sportive, personalităţi, ziarişti etc.; prezentarea echipei

organizatoare: curriculum vitae pentru fiecare dintre membrii săi, incluzând numele, vârsta,

71

profesiunea şi experienţa în domeniul operaţiunii; dacă este cazul, o scurtă prezentare a

operaţiunilor precedente.

Având drept punct de plecare stabilirea nevoilor şi a costurilor care decurg de aici,

precum şi resursele avute în vedere, este momentul elaborării bugetului operaţiunii, care va

constitui baza negocierii cu sponsorul. În toate cazurile, politica de sponsorizare este dusă

până la vânzarea produsului sau efectuarea serviciului, obiecte ale publicităţii. Sponsorul,

numai astfel poate să-şi evalueze avantajele reieşite din contractul de sponsorizare, numai

când va putea cuantifica în evidenţele contabile ale societăţii o creştere apreciabilă a sumelor

încasate după vânzarea sau prestarea acestor servicii. Până la legiferarea contractului de

sponsorizare, acest gen de contract intra în categoria contractelor "nenumite". Astfel de

contracte nenumite le găsim în multe ţări sub forma unor contracte de publicitate.

g) Sumar

În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

h) Întrebări recapitulative şi teme de control:

1. Definiţi noţiunea de management.

2. Care sunt carateristicile managementului firmei.

3. Care sunt procesele de management?

4. Ce reprezintă relaţiile de management.

5. Enumeraţi şi caracterizaţi principiile managementului.

6. Care sunt trăsăturile managementului.

7. Prezentaţi funcţia de prevedere al manegementului în domeniul sportiv.

8. Prezentaţi funcţia de organizare al manegementului în domeniul sportiv.

9. Prezentaţi funcţia de comandă al manegementului în domeniul sportiv.

10. Prezentaţi funcţia de coordonare al manegementului în domeniul sportiv.

11. Prezentaţi funcţia de antrenare al manegementului în domeniul sportiv.

12. Prezentaţi funcţia de control evaluare al manegementului în domeniul

sportiv.

13. Care sunt cerinţele şi factorii primari al deciziei manageriale.

14. Care sunt elementele constitutive ale situaţiei decizionale.

15. Prezentaţi modelele şi tehnicile decizionale ale organizaţiilor sportive.

16. Caracterizaţi noţiunea de sponzorizare.

17. Ce reprezintă sponzorizarea în domeniul educaţiei fizice şi sportive.a) Bibliografie modul

72

1 Pop, S. I., Bazele managementului, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" - Facultateade Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997

2 Ilieş, L., Stegerean Roxana, Osoian Codruţa, Lungescu, D., Managementul firmei, EdituraRISOPRINT, Cluj-Napoca, 2005

3 După Dixeco de l'entrepise, Editura Dunod, Paris, 1983.

4 După Dervaux, B., Couland, A., Dictionnaire de management et de Controle de Gestion,ediţia a II-a, Editura Dunod, Paris, 1990.

5 Nicolescu, O, Verboncu, I., Management, Editura Economică, Bucureşti, 1996

6 Borza Anca, Ilieş, L., Lazăr, I., Mortan Maria, Popa Mirela, Lungescu, D., Sonea Eugenia,Vereş, V., Management, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2005

7 Borza Anca, Ilieş, L., Lazăr, I., Mortan Maria, Popa Mirela, Lungescu, D., Sonea Eugenia,Vereş, V, op. cit. , 2005

8 Rusu, L., Managementul comtemporan, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,2001.

9 Ambrus, Z., Psihologia comunicării manageriale şi organizaţionale, Editura PresaUniversitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 8-9, cu trimitere la: Radu, I., (coord.)Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura „Sincron”, Cluj, 1993; Adler, A., WhatLife Should Mean to You, A. Porter (Ed.), Capricorn Books, G. P. Putnam’s Sons, New York,1958; Wurtz, B., New Age, Editura de Vest Timişoara, 1992, cf. Cucoş, C., Pedagogie,Editura Polirom, Iaşi, 1996

10 Maslow, A., Motivation and Personality, Harper Row, New York, 1954.

11 Radu, I şi colab., op. cit, cu trimitre la: Faverge, J. M., Introduction a la Psychologieprofessionnelle, Presses Univ. de Bruxelles, 1976.

12 Borza Anca, Ilieş, L., Lazăr, I., Mortan Maria, Popa Mirela, Lungescu, D., Sonea Eugenia,Vereş, V, op. cit. , 2005

13 Mihuleac, E., Managerul şi principalele activităţi manageriale, Vol. I. Editura Fundaţiei“România de Mâine”, Bucureşti, 1994

14 Lador, I. I., Voicu, A. V., Elemente de management şi legislaţie sportivă, Editura Inter-Tonic, Cluj-Napoca, 1996,

15 Miclea, M., Psihologie cognitivă, Casa de Editură GLORIA SRL, Cluj-Napoca,

16 Vezi: Vagu, P., Zolertan, T., Decizia-moment esenţial în conducerea unităţilor economice,EdituraPolitică, Bucureşti, 1978, p.16; Tămaş, S., Introducere în ştiinţa conducerii,Editura.Politică, Bucureşti, 1982

73

17 Moscovici, S., Zavalloni, M., The group as a polarizer of attitudes, în “Journal ofPersonality and Social Psychology”, nr. 12, 1969,

18 Ioan Mihuţ, Bazele conducerii întreprinderii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981,

19 Curta, Ioana Cecilia, Sponsorizarea, teorie şi practică, Editura Expert, Bucureşti,

Modulul 3: Politici antidoping (reglementări naţionale şiinternaţionale)

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de doping.

Se vor atinge următoarele obiective:

Definirea doppingului

Prezentarea actelor normative naţionale

Prezentarea actelor normative internaţionale

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din şase subcapitole: primul subcapitol are ca scop

evidenţierea conceptului de management, a doua principiile managementului, a treia funcţiuni

ale firmei, a patra funcţiile managementului, a cincea actul de decizie, a şasea finanţare.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Strategia Naţională Anti-Doping pentru perioada 2007-2012 a Agenţiei Naţionale

Anti-Doping a fost elaborată pentru a realiza o concentrare mai eficientă a activităţilor şi

resurselor pentru următorii 6 ani. Strategia respectă prevederile Codului Mondial Anti-Doping

şi subliniază obiectivele cheie ale Agenţiei Naţionale Anti-Doping, principalele strategii,

programele şi indicatorii de performanţă necesari pentru a direcţiona şi evalua eficienţa

activităţii Agenţiei Naţionale Anti-Doping.

Dopajul în sport este rezultatul îmbinării factorilor individuali, culturali, sociali şi

psihologici. Prevenirea dopajului în sport trebuie să se bazeze pe înţelegerea clară a naturii

complexe a acestei probleme, precum şi pe îmbinarea cuprinzătoare a strategiilor tuturor

autorităţilor implicate în activitatea sportivă pentru a reuşi eradicarea dopajului în sport,

recunoscut ca o problemă gravă ce prejudiciază principiile fundamentale ale sportului.

Agenţia Naţională Anti-Doping recunoaşte existenţa acestei probleme şi stabileşte

strategia şi obiectivele în conformitate cu prevederile Convenţiei împotriva Dopajului a

Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 171/1998 şi ale Codului Mondial

Anti-Doping, asumate de Guvernul României prin semnarea Memorandumului de la

Copenhaga din 3-5 martie 2003.

Cele două obiective cheie ale Codului Mondial Anti-Doping sunt:

75

„protejarea dreptului fundamental al sportivilor de a participa la un sport fără

dopaj şi promovarea sănătăţii, corectitudinii şi egalităţii în şanse a sportivilor din toate

sporturile şi din întreaga lume”;

„asigurarea de programe anti-doping armonizate, coordonate şi eficiente, atât

la nivel naţional cât şi internaţional, cu privire la depistarea, combaterea şi prevenirea

dopajului”.

Recunoasterea faptului ca dopajul contravine spiritului sportului reprezinta punctul de

pornire al acestei strategii care urmareste sa protejeze sanatatea si etica sportiva prin

eliminarea utilizarii substantelor interzise si/sau metodelor interzise si pastrarea unui mediu

corect si echitabil. Strategia implica reformarea anumitor mentalitati din sistemul actual,

alocarea de resurse umane suficiente, instruirea si perfectionarea personalului calificat precum

si eforturi financiare care trebuie asumate.

Principiul de baza dupa care se structureaza Strategia Agentiei Nationale Anti-Doping

poate fi rezumat de sintagma: informare-educare-prevenire-testare-cercetare pentru un sport

curat.

Scopul strategiei este prevenirea şi combaterea folosirii de substanţe şi/sau metode

interzise în rândul sportivilor.

Strategia anti-doping urmăreşte implementarea valorilor esenţiale ale sportului şi

anume: corectitudine, egalitate de şanse, fairplay şi onestitate.

Potrivit H.G. nr. 894/2007 din 01/08/2007 privind aprobarea Strategiei naţionale

antidoping pentru perioada 2007-2012 şi a Planului de acţiune pentru implementarea acesteia,

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 563 din 16/08/2007. actul a intrat in vigoare la data

de 16 august 2007:

TITLUL I

Consideratii generale

CAPITOLUL I

Introducere

Strategia nationala antidoping pentru perioada 2007-2012 a fost elaborata pentru a

realiza o concentrare mai eficienta a activitatilor si resurselor pentru urmatorii 6 ani. Strategia

respecta prevederile Codului mondial anti-doping si subliniaza obiectivele-cheie ale Agentiei

Nationale Anti-Doping, principalele strategii, programele si indicatorii de performanta

necesari pentru a directiona si evalua eficienta activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping.

Dopajul in sport este rezultatul imbinarii factorilor individuali, culturali, sociali si

psihologici. Prevenirea dopajului in sport trebuie sa se bazeze pe intelegerea clara a naturii

76

complexe a acestei probleme, precum si pe imbinarea cuprinzatoare a strategiilor tuturor

autoritatilor implicate in activitatea sportiva pentru a reusi eradicarea dopajului in sport,

recunoscut ca o problema grava ce prejudiciaza principiile fundamentale ale sportului.

Agentia Nationala Anti-Doping recunoaste existenta acestei probleme si stabileste

strategia si obiectivele in conformitate cu prevederile Conventiei impotriva dopajului a

Consiliului Europei, ratificata de Romania prin Legea nr. 171/1998, si ale Codului mondial

anti-doping, asumate de Guvernul Romaniei prin semnarea Memorandumului de la

Copenhaga din 3-5 martie 2003.

Cele doua obiective-cheie ale Codului mondial anti-doping sunt:

-protejarea dreptului fundamental al sportivilor de a participa la un sport fara dopaj si

promovarea sanatatii, corectitudinii si egalitatii in sanse a sportivilor din toate sporturile si din

intreaga lume;

-asigurarea de programe antidoping armonizate, coordonate si eficiente, atat la nivel

national, cat si international, cu privire la depistarea, combaterea si prevenirea dopajului.

Recunoasterea faptului ca dopajul contravine spiritului sportului reprezinta punctul de

pornire al acestei strategii care urmareste sa protejeze sanatatea si etica sportiva prin

eliminarea utilizarii substantelor interzise si/sau a metodelor interzise si pastrarea unui mediu

corect si echitabil.

Strategia implica reformarea anumitor mentalitati din sistemul actual, alocarea de

resurse umane suficiente, instruirea si perfectionarea personalului calificat, precum si eforturi

financiare care trebuie asumate.

Lupta impotriva dopajului trebuie sa fie sustinuta de programe din domeniul cercetarii

stiintifice si dezvoltarii tehnologice, al politicilor de sanatate publica, cooperarii cu alte

autoritati publice si cu autoritatile de control pentru stoparea traficului ilicit de substante

dopante si farmaceutice, actiuni ce se vor desfasura in cadrul unor proiecte ce vor avea ca

obiectiv acumularea de noi cunostinte, reducerea deficitului informational in domeniu si

gasirea de solutii pentru diminuarea si, in final, eradicarea dopajului in sport.

In Romania in ultimii 15 ani s-a constatat folosirea substantelor si metodelor

interzise in randul sportivilor, fapt ce reprezinta un pericol la nivelul sanatatii publice si al

principiilor esentiale ale sportului si olimpismului. Guvernul Romaniei, recunoscand

importanta acestui domeniu, s-a implicat in lupta impotriva dopajului, infiintand Agentia

Nationala Anti-Doping [art. 86 alin. (2) din Legea educatiei fizice si sportului nr. 69/2000, cu

modificarile si completarile ulterioare], institutie publica cu personalitate juridica, in

77

subordinea Guvernului si coordonata de primul-ministru prin Cancelaria Primului-Ministru,

cu responsabilitate in coordonarea si conducerea activitatii anti-doping la nivel national.

Laboratorul de control doping - directie in cadrul Agentiei Nationale Anti-Doping,

autonom din punct de vedere analitic, constituie un instrument eficient in lupta antidoping si

reprezinta singura unitate de referinta la nivel national care efectueaza analize de control

doping sportivilor, fiind dotat cu echipamente performante compatibile cu cele existente in

laboratoarele acreditate de Agentia Mondiala Anti-Doping. Personalul din cadrul

laboratorului este specializat in domeniul controlului doping, participand frecvent la

manifestari stiintifice nationale si internationale, diseminand rezultatele cercetarilor efectuate

prin publicatii si in reviste de specialitate.

In cadrul actiunilor de lupta antidoping, in anul 2001, s-a initiat procedura de

acreditare a Laboratorului de control doping in conformitate cu Standardul european SR EN

ISO 17025, aceasta fiind obtinuta in aprilie 2004.

Strategia Agentiei Nationale Anti-Doping evidentiaza angajamentul neconditionat in

lupta impotriva dopajului, toleranta zero in ceea ce priveste dopajul, promovarea fairplay-ului

prin programe si campanii educative coerente cu parteneri din domeniu: Agentia Nationala

pentru Sport, Comitetul Olimpic si Sportiv Roman, federatiile sportive nationale, directiile

pentru sport judetene, cluburile sportive, Autoritatea Nationala pentru Tineret, Agentia

Nationala Antidrog, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului.

Promovarea si sustinerea cerintelor anti-doping sunt in concordanta cu cele ale

politicii internationale in domeniu, raspunzand exigentelor formulate de Consiliul Europei,

Agentia Mondiala Anti-Doping si UNESCO, respectand, de asemenea, principiile Cartei

olimpice, ale Cartei pentru sport si educatie fizica a UNESCO, Rezolutia (76) 41 a

Comitetului Ministrilor Consiliului Europei - "Carta sportului european pentru toti",

recomandarile nr. (79) 8 asupra dopajului in sport si nr. R (84) 19 din "Carta anti-doping in

sport", Tratatul european nr. 135 si prevederile programelor mondiale HARDOP -

Harmonisation of methods and measurements in the fight against doping si CAFDIS -

Concerted action in the fight against doping in sport.

Viziunea acestei strategii, o lume care sa aprecieze si sa promoveze un sport curat,

are la baza prevederile Codului mondial anti-doping.

"Programele antidoping incearca sa promoveze valorile intrinseci ale sportului. La

aceste valori se face deseori referire ca reprezentand spiritul sportului; reprezinta esenta

olimpismului; reprezinta modalitatea noastra de a juca cinstit. Spiritul sportului semnifica

celebrarea spiritului, trupului si mintii umane." (Codul mondial anti-doping)

78

Elaborarea Strategiei nationale antidoping are ca temei legal prevederile Legii nr.

227/2006 privind prevenirea si combaterea dopajului in sport si ale Hotararii Guvernului nr.

1.522/2006 privind aprobarea structurii organizatorice si a Regulamentului de organizare si

functionare ale Agentiei Nationale Anti-Doping.

In considerarea atributiilor consacrate prin Legea nr. 227/2006 si a obiectivelor pe

care si le-a propus, Agentia Nationala Anti-Doping este responsabila la nivel national de

adoptarea, punerea in practica si armonizarea reglementarilor in domeniu cu cele existente pe

plan international.

Cheia succesului in lupta impotriva dopajului o reprezinta colaborarea dintre

Agentie, autoritatile publice implicate in sport si structurile sportive, sintetizata in deviza

Agentiei Nationale Anti-Doping - "Impreuna pentru un sport curat". Numai formand o echipa,

in baza unor parteneriate pe care Agentia Nationala Anti-Doping isi propune sa le incheie cu

structurile sportive si alte organizatii guvernamentale si nonguvernamentale, se va reusi

crearea si mentinerea perceptiei sportivilor asupra faptului ca politica antidoping este aceea de

a proteja sanatatea acestora si nu de a aduce prejudicii asupra performantelor si imaginii lor.

Misiunea Agentiei Nationale Anti-Doping consta in promovarea, coordonarea si

monitorizarea, la nivel national, a luptei impotriva dopajului in sport, in toate formele sale.

CAPITOLUL II

Principii

Principiul de baza dupa care se structureaza strategia Agentiei Nationale Anti-

Doping poate fi rezumat de sintagma: informare-educare-prevenire-testare-cercetare pentru un

sport curat.

Totodata strategia antidoping va respecta urmatoarele principii generale:

-principiul bunei guvernari, conform caruia Agentia Nationala Anti-Doping trebuie

sa isi stabileasca actiuni clare, eficiente, pe baza unor obiective bine stabilite si sa aiba

capacitatea si flexibilitatea de a raspunde rapid necesitatilor sociale;

-principiul responsabilitatii - care impune Agentiei Nationale Anti-Doping obligatia

de a formula politici publice si de a raspunde pentru eficienta si implementarea acestora, de a

accepta si suporta consecintele neindeplinirii acestei obligatii;

-principiul obiectivitatii - mesajele si informatiile transmise de Agentia Nationala

Anti-Doping vor avea un caracter obiectiv, astfel incat sa asigure o imagine credibila atat la

nivel national, cat si la nivel international;

79

-principiul continuitatii - activitatile desfasurate in cadrul acestui program au un

caracter permanent si se bazeaza pe experienta anterioara acumulata de structurile de profil;

-principiul complementaritatii - actiunile de informare desfasurate de Agentia

Nationala Anti-Doping vor fi coordonate cu efortul institutiilor responsabile in domeniul

sportului, in vederea prevenirii si combaterii dopajului in sport;

-principiul prevenirii - conform caruia identificarea anticipata si inlaturarea in timp

util a premiselor de aparitie a fenomenelor de dopaj sunt prioritare si imperative;

-principiul eficientei - in combaterea dopajului se bazeaza pe evaluarea continua a

activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping atat din punctul de vedere al rezultatelor concrete,

cat si al managementului institutional;

-principiul cooperarii si coerentei - in baza caruia institutiile implicate in prevenirea

si combaterea dopajului trebuie sa coopereze indeaproape, asigurand o conceptie coerenta

asupra obiectivelor ce trebuie indeplinite si a masurilor ce urmeaza a fi luate;

-principiul transparentei, consultarii societatii civile si al dialogului social - care

impune, pe de o parte, transparenta procesului decizional, iar pe de alta parte, consultarea

societatii civile din domeniul sportului in cadrul acestui proces;

-principiul utilitatii - constructia mesajelor Agentiei Nationale Anti-Doping va tine

cont de nevoile de informare a grupurilor-tinta;

-principiul diferentierii - conform caruia mesajelor nediferentiate li se vor adauga

mesaje in concordanta cu particularitatile fiecarui grup-tinta;

-principiul confidentialitatii - datele personale ale sportivilor testati sau cele obtinute

in urma unor actiuni din programele educative, de cercetare si informare sunt strict

confidentiale;

-principiul parteneriatelor public-private - care recunoaste importanta cooptarii

societatii civile, a structurilor sportive, a unor organisme guvernamentale si

nonguvernamentale in activitatile concrete de implementare a masurilor de prevenire si

combatere a dopajului in sport.

CAPITOLUL III

Scop

Scopul strategiei este prevenirea si combaterea folosirii de substante si/sau metode

interzise in randul sportivilor si al acelora care practica activitati de educatie fizica si sport

individual sau in grup, in sali de sport altfel organizate decat ca structuri sportive (in special

in salile de fitness).

80

CAPITOLUL IV

Obiective

Strategia antidoping urmareste implementarea valorilor esentiale ale sportului, si

anume: corectitudine, egalitate de sanse, fairplay si onestitate. Totodata se urmareste

sensibilizarea tuturor structurilor ce au atributii in sfera sportului, pentru desfasurarea unor

actiuni eficiente si dezvoltarea unei cooperari reale.

Obiectivele generale ale strategiei antidoping sunt urmatoarele:

1. recunoasterea internationala a Agentiei Nationale Anti-Doping ca fiind un

partener credibil si competent in activitatea de prevenire si combatere a dopajului in sport, atat

de catre structurile specializate ale Consiliului Europei si ale Agentiei Mondiale Anti-Doping,

cat si de catre statele membre ale Uniunii Europene; aderarea Agentiei Nationale Anti-Doping

la Asociatia Agentiilor Nationale (ANADO) si Organizatia Anti-Doping a tarilor din Europa

Centrala (CEADO); armonizarea cadrului legislativ si procedural cu practicile internationale;

2. mentinerea acreditarii ISO 17025 a Laboratorului de Control Doping in

conformitate cu Standardul european SR EN 17025, conditie pentru acreditarea laboratorului

de catre Agentia Mondiala Anti-Doping, mentionata in raportul de tara intocmit de delegatia

Consiliului Europei. Efectuarea demersurilor pentru acreditarea internationala de catre

Agentia Mondiala Anti-Doping a laboratorului si sustinerea acreditarii internationale a

laboratorului si de catre autoritati guvernamentale si nonguvernamentale cu responsabilitati in

domeniu;

3. certificarea Agentiei Nationale Anti-Doping, privind managementul calitatii in

conformitate cu cerintele Standardului International ISO 9001:2000;

4. protejarea dreptului fundamental al sportivului de a practica un sport curat pentru

promovarea sanatatii, corectitudinii si echitatii. Respectarea Codului mondial anti-doping,

document universal valabil pe care se bazeaza Programul mondial anti-doping in domeniul

sportului;

5. initierea, organizarea, sustinerea si desfasurarea programului de educatie,

informare si preventie, precum si derularea in cadrul programului a unor proiecte si campanii

educative coerente, credibile si eficiente, armonizate cu programele la nivel european si

mondial; cresterea gradului de constientizare si educare a sportivilor, antrenorilor,

personalului tehnic si medicilor de lot asupra pericolelor si consecintelor practicarii dopajului;

crearea si asigurarea unei viziuni strategice unitare cu privire la informarea, educarea si

prevenirea dopajului in sport in concordanta cu prevederile legislative de specialitate in

vigoare, avand in vedere calitatea Romaniei de membru al Uniunii Europene;

81

6. elaborarea si implementarea programului de cercetare in domeniu, prin proiecte

cu teme specifice;

7. elaborarea unor proiecte specifice dedicate Jocurilor Olimpice;

8. cresterea eficientei utilizarii fondurilor publice si a veniturilor proprii in finantarea

programelor de cercetare, de educare, prevenire si testare;

9. promovarea si sustinerea reprezentantilor romani in organismele internationale;

10. modernizarea bazei materiale in vederea desfasurarii activitatii de control doping

in conformitate cu prevederile Standardului international pentru testare.

TITLUL II

Directii de actiune

CAPITOLUL I

Organizarea si desfasurarea activitatii antidoping

In vederea alinierii Romaniei la standardele europene, s-a infiintat Agentia Nationala

Anti-Doping, institutie publica cu personalitate juridica si autonomie decizionala in activitatea

anti-doping, fiind direct responsabila de adoptarea si punerea in practica la nivelul intregii tari

a reglementarilor in domeniu, de organizarea si efectuarea controalelor doping, de

desfasurarea audierilor sportivilor si a altor persoane susceptibile de incalcarea

reglementarilor in materie.

Reglementarile antidoping la nivel national au fost elaborate in concordanta cu cele

ale politicii internationale in domeniu, raspunzand exigentelor formulate de Consiliul Europei,

Agentia Mondiala Anti-Doping si Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si

Cultura.

De asemenea, consecventa autoritatilor guvernamentale in politica antidoping s-a

concretizat prin ratificarea Conventiei impotriva dopajului a Consiliului Europei, prin Legea

nr. 171/1998 si prin semnarea Memorandumului de la Copenhaga, in martie 2003, prin care

Romania s-a angajat sa respecte Codul mondial anti-doping si sa il implementeze la nivel

national.

In vederea realizarii obiectivelor pe care si le-a stabilit, Agentia Nationala Anti-

Doping urmareste sa initieze si sa dezvolte urmatoarele programe:

1. Programul de educatie, informare si prevenire porneste de la premisa faptului ca

este mai usor sa previi decat sa combati. Principiul fundamental al acestui program este acela

de a pastra spiritul sportiv prin descurajarea sportivilor de a utiliza substante si/sau metode

interzise. In cadrul acestui program se vor derula proiecte de informare si educare a sportivilor

82

si a persoanelor din anturajul acestora, in vederea cunoasterii substantelor si metodelor

interzise, a efectelor acestora asupra organismului si performantei sportive, a procedurilor de

control doping, a drepturilor si responsabilitatilor sportivilor. De asemenea, prin acest

program educativ se urmareste si sensibilizarea publicului larg la aspectele importante ale

problematicii antidoping.

2. Programul de testare doping va urmari intocmirea unui plan anual de testare

doping in competitie si in afara competitiei, pe baza informatiilor primite de la celelalte

organisme cu atributii in desfasurarea activitatii de educatie fizica si sport. In cadrul acestui

program se va pune un accent deosebit pe testarile desfasurate fara aviz prealabil, precum si

pe testarile-tinta.

3. Programul de cercetare va avea ca obiectiv derularea de cercetari cu caracter

sociopsihologic, medical, juridic, precum si pentru dezvoltarea tehnologiilor de identificare a

substantelor interzise. Pentru obtinerea celor mai bune rezultate sunt necesare dotarea

permanenta a laboratorului cu echipament performant, la nivelul exigentelor celor mai

moderne laboratoare pe plan mondial, si perfectionarea continua a intregului personal al

Agentiei Nationale Anti-Doping.

4. Programul de cooperare internationala va avea ca obiectiv intensificarea relatiilor

de colaborare cu Agentia Mondiala Anti-Doping, Consiliul Europei, organizatiile nationale

antidoping, structurile sportive si alte autoritati guvernamentale si nonguvernamentale -

nationale si internationale - implicate in lupta impotriva dopajului in sport.

I.1. Programul de educatie, informare si prevenire

Dimensiunea educativa este foarte importanta in activitatea antidoping, deoarece ea

este esenta principiului preventiei, prin care se poate pastra spiritul sportului curat, asa cum

este specificat in Codul mondial anti-doping.

Obiectivul general al Programului de educatie, informare si prevenire este de

crestere a gradului de constientizare si de educare a sportivilor, antrenorilor, personalului

tehnic si medicilor de lot asupra pericolelor si consecintelor practicarii dopajului.

In acest sens, Agentia Nationala Anti-Doping va desfasura mai multe proiecte in

cadrul Programului de educatie, informare si prevenire:

1. campanii de informare si educare a sportivilor, diferentiate in functie de

disciplinele sportive si de categoriile de varsta ale acestora;

2. initierea de campanii de informare cu personalul asistent, managerii si specialistii

structurilor sportive;

83

3. organizarea de seminarii stiintifice si de informare pentru specialisti, in scopul

responsabilizarii factorilor de raspundere din sport in raport cu problematica dopajului;

4. elaborarea si realizarea de materiale cu caracter informativ;

5. realizarea unor intruniri informativ-educative cu reprezentanti ai mass-media.

I.1.1. Educatia si informarea sportivilor

Obiectivul general este acela de a dezvolta atitudini si practici la nivelul intregii

populatii sportive in scopul adoptarii unui stil de viata sanatos.

Educatia si informarea de buna calitate presupun aplicarea modelului diversitatii

prin abordarea diferentiata, in functie de nivelul de performanta al sportivilor.

A. EDUCATIA IN UNITATILE DE INVATAMANT CU SPECIFIC SPORTIV

Imbunatatirea calitativa a nivelului de educatie este absolut necesara in contextul

unor schimbari complexe la nivelul vietii de familie, al comunitatii, al societatii multiculturale

si al globalizarii. Educatia in unitatile de invatamant cu specific sportiv necesita o pregatire

continua si initierea unor proiecte specifice in care sa fie implicati elevi, cadre didactice de

diferite specialitati, parteneri educationali, pornind de la parinti, societatea civila, mass-media

si comunitate. In concordanta cu aceasta tendinta mondiala, Agentia Nationala Anti-Doping

va colabora cu Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, facultatile de educatie fizica si

sport, Centrul National de Formare si Perfectionare a Antrenorilor, in vederea descurajarii

utilizarii substantelor si/sau a metodelor interzise in scopul cresterii performantei sportive, dar

si a sensibilizarii populatiei scolare din institutiile cu profil sportiv, in scopul evitarii

practicarii dopajului.

B. EDUCATIA SI INFORMAREA SPORTIVILOR JUNIORI

Interventia precoce in educarea si informarea antidoping este o conditie necesara

pentru indeplinirea obiectivelor Agentiei Nationale Anti-Doping. Formarea sportivilor incepe

inca din copilarie si deprinderea atitudinilor si comportamentelor anti-doping de la o varsta

cat mai frageda este importanta pentru devenirea lor ca sportivi de performanta. In vederea

realizarii acestor obiective, sunt necesare strategiile de educatie care se bazeaza pe conceptul

de "role-model". Aceste tipuri de abordari pedagogice de tip modern au ca scop promovarea

unor imagini credibile din randul sportivilor de elita, care vor putea sa actioneze ca modele

pentru generatiile urmatoare, principalul avantaj fiind obtinerea unor efecte pe termen lung.

C. EDUCATIA SI INFORMAREA SPORTIVILOR DE ELITA

Sportivii de elita, juniori si seniori, reprezinta grupul-tinta cel mai important pentru

campaniile si actiunile desfasurate de Agentia Nationala Anti-Doping. Educarea si informarea

sportivilor de elita au ca scop necesitatea dobandirii competentelor de valorizare personala

84

pentru integrarea in viata sportiva, dar si imbunatatirea sanselor de a se mentine in activitate

prin reducerea utilizarii substantelor dopante si a metodelor interzise. Un alt scop este acela de

a crea un mediu activ in lupta antidoping, prin implicarea sportivilor activi sau retrasi din

viata sportiva ca ambasadori ai Agentiei Nationale Anti-Doping in programele educative si

promovarea in randul tinerilor a importantei eticii, fairplay-ului si integritatii in sport.

I.1.2. Educatia si informarea personalului asistent

Obiectivul general este de a dezvolta atitudini si practici la nivelul personalului

asistent al sportivilor in scopul promovarii unui stil de viata sanatos.

Antrenorii sunt priviti ca avand o puternica influenta asupra comportamentului si

atitudinilor sportivilor. Acestia joaca un rol crucial in viata sportivilor, ajutandu-i sa isi

realizeze obiectivele, dar reprezinta si modele, chiar mentori pentru acestia. Astfel, ei sunt cei

mai importanti agenti in prevenirea utilizarii de substante si metode interzise de catre sportivi.

De aceea este importanta includerea lor in programele de educare si informare, pentru a

responsabiliza intregul personal asistent al sportivilor in raport cu problematica dopajului si

de a-i sensibiliza, de a-i constientiza si de a-i motiva in vederea implicarii active, obiective si

corelate a acestora in lupta impotriva dopajului.

I.1.3. Alte proiecte specifice

1. realizarea unor campanii la nivel zonal cu directorii directiilor pentru sport

judetene, managerii cluburilor sportive si directorii scolilor si liceelor cu profil sportiv, in

vederea responsabilizarii factorilor de raspundere din sport in raport cu problematica

dopajului;

2. elaborarea si realizarea de materiale cu caracter informativ: buletinul informativ,

ghidul sportivului, pliante si brosuri, poster;

3. sensibilizarea si implicarea mass-mediei in lupta impotriva dopajului in sport,

precum si crearea oportunitatilor si stimularea participarii reprezentantilor acesteia la

sustinerea, prin mijloace specifice, a programelor, proiectelor si campaniilor antidoping.

I.2. Programul de testare doping

Controlul doping este procesul care include planificarea distribuirii testarilor,

recoltarea si manuirea de probe biologice, transportul probelor, analiza de laborator,

gestionarea rezultatelor, audieri, sanctiuni si apeluri.

Testare doping: parte a procesului de desfasurare a controlului doping, ce presupune

planificarea distribuirii testelor, recoltarea de probe biologice, manipularea lor si transportul

probelor biologice la laborator.

85

Obiectivul general al Programului de testare doping il reprezinta asigurarea unui

numar relevant de teste in competitie si in afara competitiei fara aviz prealabil, avandu-se in

vedere numarul sportivilor legitimati si numarul sportivilor de elita la nivel national, precum

si protejarea sanatatii sportivilor si a principiilor etice si a fairplay-ului la toate manifestarile

sportive.

In vederea indeplinirii obiectivului general, Agentia Nationala Anti-Doping, prin

Programul de testare doping, intocmeste Planul national anual de testare, Lotul de testare

inregistrat si Lotul de testare tinta, efectueaza controale doping in competitie si in afara

competitiei, gestioneaza rezultatele controlului doping si scutirile pentru uz terapeutic,

implementeaza programul ADAMS al Agentiei Mondiale Anti-Doping, se asigura de

respectarea prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 227/2006, referitoare la amenajarea

statiilor de control doping, si controleaza modul in care se desfasoara testarea doping.

I.3. Programul de cercetare

Dezvoltarea activitatii in domeniul cercetarii stiintifice, alinierea cercetarilor

romanesti la standardele Uniunii Europene reprezinta o prioritate. Sustinerea si dezvoltarea

activitatilor stiintifice in aceasta zona vizeaza aprofundarea cunostintelor in domeniu,

cresterea eficientei controlului doping si implicit diminuarea cazurilor de dopaj in randul

sportivilor si intelegerea mecanismelor implicate in acest fenomen. Obiectivele generale ale

programului de cercetare sunt:

A. efectuarea analizelor de control doping pentru dovedirea eventualelor cazuri de

dopaj prin evidentierea substantelor incluse pe Lista interzisa si obtinerea acreditarii din

partea Agentiei Mondiale Anti-Doping;

B. elaborarea si dezvoltarea unor proiecte si programe de cercetare stiintifica privind

elucidarea mecanismelor biochimice de metabolizare a substantelor interzise in sport si

cercetari in domeniul stiintelor socioumane.

Obiectivele specifice care vor fi urmarite in cadrul obiectivului general A vizeaza in

primul rand obtinerea acreditarii Laboratorului de Control Doping din partea Agentiei

Mondiale Anti-Doping, in scopul recunoasterii la nivel international a rezultatelor analizelor

efectuate.

Procesul de acreditare internationala se desfasoara in etape si a avut ca punct de

pornire obtinerea, in anul 2004, a acreditarii conform standardului SR EN ISO 17025, pentru

laboratoarele de testare analitica, acreditare ce trebuie mentinuta prin audituri de reacreditare

efectuate de organismul national RENAR. Auditurile nationale si internationale presupun

86

actualizarea permanenta a documentelor sistemului calitatii pentru conformitatea cu cerintele

standardelor ISO si a documentelor tehnice elaborate de Agentia Mondiala Anti-Doping.

In acest sens, Laboratorul de Control Doping desfasoara activitati de cercetare

pentru optimizarea metodologiilor existente si dezvoltarea de noi tehnologii analitice, odata

cu cresterea numarului de compusi detectati, introdusi anual pe Lista interzisa elaborata de

Agentia Mondiala Anti-Doping. Aceste activitati implica, pe langa procurarea materialelor de

referinta pentru toate substantele interzise, participarea la testele interlaboratoare organizate

de AMAD in scopul verificarii detectiei corecte a acestor substante. Rezultatele testelor

interlaboratoare constituie un criteriu important de evaluare a competentei laboratorului in

procesul obtinerii acreditarii internationale.

Realizarea obiectivelor legate de acreditarea internationala obliga specialistii

laboratorului sa fie la curent cu cerintele si noutatile domeniului prin participari la specializari

si simpozioane, precum si prin mentinerea contactelor profesionale si schimburi de experienta

cu specialistii din laboratoarele acreditate, de renume in domeniu.

Pentru realizarea obiectivului general B, activitatea de cercetare isi propune sa

sustina politica antidoping a Agentiei Nationale Anti-Doping de diminuare a cazurilor de

dopaj in randul sportivilor, dezvoltand programe de cercetare stiintifica care sa aprofundeze

cunostintele in domeniul controlului doping si intelegerea mecanismelor implicate in acest

fenomen. Studiile de metabolizare si excretie a substantelor dopante se vor realiza cu

respectarea principiilor bioetice si asigurarea confidentialitatii voluntarilor participanti. Pe

langa dezvoltarea metodei de analiza a eritropoietinei in probe de urina, vor continua

cercetarile privind elaborarea suplimentelor nutritive destinate sustinerii eforturilor

sportivilor, produse bazate pe ingrediente naturale.

De asemenea, au fost initiate si sunt in curs de dezvoltare cercetari sociopsihologice

fundamentale in problematica dopajului care urmaresc studii sociologice, comportamentale,

juridice si etice, investigatii in domeniul medical si psihologic, precum si cercetarea continua

a schimbarilor survenite in randul grupurilor-tinta vizate de campaniile Agentiei Nationale

Anti-Doping.

Diseminarea rezultatelor cercetarilor Agentiei Nationale Anti-Doping si ale

aplicatiilor concrete in domeniul controlului doping si/sau cel sociouman se realizeaza prin

organizarea si participarea la mese rotunde, simpozioane nationale si internationale,

publicarea de articole si lucrari stiintifice in reviste de specialitate din tara si strainatate.

87

Programele de cercetare prezentate se realizeaza prin aplicarea la granturi de

cercetare lansate de Agentia Mondiala Anti-Doping si alte organisme nationale si

internationale.

I.4. Programul de cooperare internationala

Obiectivul general al Programului de cooperare internationala il reprezinta

recunoasterea internationala a Romaniei ca partener de incredere in efortul global de eradicare

a dopajului in sport.

Dezvoltarea cooperarii pe plan international se va realiza in deplina concordanta cu

politica Romaniei privind promovarea relatiilor internationale si are in vedere:

-pe de o parte, dezvoltarea colaborarii cu Agentia Mondiala Anti-Doping pentru

realizarea si implementarea celor patru programe ale Agentiei Nationale Anti-Doping, prin

respectarea prevederilor Codului mondial anti-doping, ale standardelor internationale pentru

testare, pentru laboratoare si de acordare a scutirilor pentru uz terapeutic si prin

implementarea modelelor de buna practica;

-pe de alta parte, dezvoltarea colaborarii cu structuri ale Consiliului Europei, prin

semnarea si ratificarea conventiilor internationale si a protocoalelor aditionale ale acestora;

-de asemenea, extinderea si diversificarea relatiilor de colaborare cu Organizatia

Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura si Organizatia Mondiala pentru Sanatate;

-cu caracter permanent, organizarea de schimburi bilaterale cu organizatiile

nationale antidoping ale tarilor semnatare ale Codului mondial anti-doping, care sa permita

diseminarea experientei acumulate in activitatea antidoping;

-participarea activa la reuniunile Organizatiei Anti-Doping a tarilor din Europa

Centrala, precum si organizarea unei intruniri a acestei asociatii regionale in Romania;

-organizarea vizitei de evaluare a Consiliului Europei, care este stabilita pentru anul

2007;

-promovarea si sustinerea unor reprezentanti romani in forurile de conducere si in

comisiile organismelor internationale.

CAPITOLUL II

Armonizarea legislatiei nationale cu reglementarileinternationale in vigoare

Realizarea obiectivelor strategice privind prevenirea si combaterea dopajului in sport

necesita crearea unui cadru legislativ adecvat si armonizat cu reglementarile internationale,

fara de care lupta impotriva dopajului ar ramane ineficienta.

88

Pentru atingerea obiectivului mentionat, Agentia Nationala Anti-Doping va urmari

permanent armonizarea prevederilor legislative in materie la nivel national cu cele la nivel

comunitar si international.

In acest sens, Agentia Nationala Anti-Doping va realiza evaluarea si actualizarea

periodica a legislatiei nationale in domeniu, va implementa acquis-ul specific in cadrul

legislativ si institutional national. De asemenea, atingerea obiectivului propus implica analiza

standardelor internationale pentru diferite domenii tehnice si operationale din cadrul

Programului mondial anti-doping, a modelelor de buna practica elaborate pe baza Codului

mondial anti-doping (reglementari antidoping model adaptate la nevoile fiecarui grup major

de organizatii semnatare) si participarea Romaniei la procesul de revizuire a Codului mondial

anti-doping.

Totodata, Agentia Nationala Anti-Doping isi propune extinderea incidentei cadrului

legislativ in materia prevenirii si combaterii dopajului in sport si asupra acelora care practica

educatia fizica si sportul individual, in sali de sport organizate altfel decat ca structuri sportive

(in special in salile de culturism si fitness).

CAPITOLUL III Prevenirea si combaterea traficului ilicit de substante interzise

Reglementarea regimului suplimentelor nutritive

III.1. Prevenirea si combaterea traficului ilicit de substante interzise

Agentia Nationala Anti-Doping isi propune sa puna in practica obiectivele urmarite

de Consiliul Europei si Agentia Mondiala Anti-Doping cu privire la prevenirea si combaterea

traficului ilicit de substante interzise si/sau metode interzise.

In acest sens, se impune crearea cadrului legislativ adecvat in domeniul combaterii

traficului ilicit de substante interzise si/sau metode interzise.

Prin actele normative ce vor fi initiate de Agentia Nationala Anti-Doping se

urmareste incriminarea producerii, fabricarii, prepararii, transformarii, oferirii, punerii in

vanzare, vanzarii, distribuirii, livrarii cu orice titlu, trimiterii, transportului, procurarii,

cumpararii, detinerii, introducerii sau scoaterii din tara, precum si a importului-exportului ori

altor operatiuni privind circulatia, fara drept, a substantelor si/sau a metodelor interzise.

Un accent deosebit se va pune pe comercializarea de substante interzise in institutiile

de invatamant sau in locuri in care sportivii (elevi, studenti) desfasoara activitati educative,

sportive, sociale. Agentia Nationala Anti-Doping urmareste extinderea incidentei cadrului

legislativ in materia prevenirii si combaterii fenomenului de dopaj si asupra celora care

89

practica educatia fizica si sportul individual, in sali de sport organizate altfel decat ca structuri

sportive (in special in sali de culturism si fitness).

De asemenea, se urmareste stabilirea cadrului legal de colaborare intre Agentia

Nationala Anti-Doping si celelalte autoritati publice cu atributii in domeniul combaterii si

prevenirii diverselor forme de crima organizata (Inspectoratul General al Politiei de Frontiera,

Inspectoratul General al Politiei Romane, Agentia Nationala Antidrog, Autoritatea Nationala

a Vamilor, Ministerul Public, Ministerul Justitiei).

III.2. Reglementarea regimului suplimentelor nutritive

Suplimentele nutritive sunt utilizate pe scara larga atat in viata sportiva, cat si in

afara ei. Acestea au aparut ca o alternativa pentru sustinerea efortului fizic in conditiile unui

control doping din ce in ce mai riguros.

In ultimii ani, gama suplimentelor nutritive contaminate cu precursori hormonali

si/sau substante interzise, incluse pe Lista interzisa a Agentiei Mondiale Anti-Doping, s-a

largit considerabil. Deoarece producerea suplimentelor nutritive nu se supune reglementarilor

Good Manufacturing Practices (GMP), impuse in cazul industriei de medicamente, de multe

ori pot aparea diferente in ceea ce priveste dozajul de la o tableta/capsula la alta si

neconcordante intre ceea ce este inscriptionat pe eticheta si continutul suplimentului nutritiv.

Deoarece prezenta unei substante interzise in proba biologica a unui sportiv conduce

la un test pozitiv, avand drept consecinta aplicarea de sanctiuni potrivit prevederilor Legii nr.

227/2006, este necesar, pentru protejarea sanatatii sportivilor si pentru respectarea principiilor

etice si fairplay-ului in sport, ca in mediul sportiv sa se utilizeze numai suplimente nutritive

notificate de Institutul de Bioresurse Alimentare sau de unul dintre institutele de sanatate

publica din Cluj, Iasi, Timisoara (in conformitate cu prevederile Ordinului ministrului

agriculturii, padurilor si dezvoltarii rurale, al ministrului sanatatii si al presedintelui

Autoritatii Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor nr.

1.228/244/63/2005 pentru aprobarea Normelor tehnice privind comercializarea suplimentelor

alimentare predozate de origine animala si vegetala si/sau a amestecurilor acestora cu

vitamine, minerale si alti nutrienti) si care nu contin precursori ai hormonilor androgeni si/sau

substante interzise.

Tinand cont de toate aceste aspecte, Agentia Nationala Anti-Doping intentioneaza sa

monitorizeze comercializarea suplimentelor nutritive in reteaua sportiva.

CAPITOLUL IV

Formarea si perfectionarea resurselor umane in domeniu

90

Perfectionarea continua a tuturor categoriilor de specialisti in domeniu constituie un

obiectiv strategic prioritar, fiind necesara aplicarea unor masuri care sa ajute la stabilirea

necesarului de specialisti din cadrul Agentiei Nationale Anti-Doping, pe toate domeniile de

activitati, si a proiectelor anuale de instruire si evaluare a acestora.

De asemenea, prin armonizarea programelor de pregatire a specialistilor din cadrul

Agentiei Nationale Anti-Doping cu standardele interne si internationale, precum si prin

organizarea de actiuni menite sa formeze si sa perfectioneze specialistii in domeniu, se

urmareste o cooperare stransa cu cei mai valorosi specialisti in calitate de lectori ai cursurilor

de formare si perfectionare in domeniu.

Nu in ultimul rand, o prioritate este instruirea si perfectionarea permanenta a

ofiterilor de control doping si atragerea specialistilor in domeniu in vederea schimburilor de

experienta menite sa imbunatateasca viziunile si modul de lucru.

CAPITOLUL V

Finantarea si baza materiala a activitatii antidoping

V.1. Finantarea

Obiectivul principal al Agentiei Nationale Anti-Doping il reprezinta implementarea

strategiei, ceea ce determina implicarea sustinuta a Guvernului Romaniei in vederea asigurarii

resurselor financiare necesare punerii in aplicare a programelor propuse.

Pentru ca acest obiectiv general sa devina realitate este esential sa se tina cont de

cateva aspecte importante.

In vederea achizitionarii echipamentelor si accesoriilor necesare prelevarii probelor

la standardele impuse si dotarea corespunzatoare a Laboratorului de Control Doping din

cadrul Agentiei Nationale Anti-Doping, se cere un program sustinut de investitii, reparatii

curente si capitale.

Agentia Nationala Anti-Doping doreste colaborarea cu terte persoane si institutii din

tara si strainatate interesate atat in sustinerea financiara a proiectelor de prevenire si

combatere a traficului si consumului de substante si metode interzise, cat si a programelor de

educatie si cercetare.

Avand in vedere faptul ca Laboratorul de Control Doping a obtinut acreditarea ISO

17025, este necesara mentinerea acesteia si a certificarii Agentiei Nationale Anti-Doping

privind managementul calitatii conform ISO 9001:2000. Realizarea aspectelor mai sus

91

mentionate in cele mai bune conditii presupune fundamentarea necesarului si procurarea de

materiale si echipamente pentru uz permanent.

V.2. Baza materiala

Pentru ca obiectivul principal al strategiei privind baza materiala a activitatii

antidoping sa poata fi realizat este necesara dotarea Laboratorului de Control Doping cu

echipamente performante, conform cu standardele internationale, dar si cu reactivi pentru

analizele specifice de control doping. De asemenea, se cere un efort sustinut in vederea

achizitionarii tuturor echipamentelor si accesoriilor necesare prelevarii probelor biologice la

standarde internationale.

CAPITOLUL VI

Valorile etice, imaginea unui sport curat si publicitatea antidoping

Evidentierea relatiei dintre valoare si educatie se va realiza prin intermediul unor

actiuni de cunoastere si de sensibilizare a tinerilor sportivi, prin care sa se ghideze actul

optional in selectia valorilor etice, contribuindu-se astfel la dezvoltarea si implementarea unor

stari subiective pozitive, in care sa predomine toleranta, altruismul, respectul pentru sine si

ceilalti, corectitudinea, solidaritatea.

Intr-un cadru educativ organizat, bazat pe coerenta si uniformitate in distributia

informatiilor, Agentia Nationala Anti-Doping isi propune sa declanseze o serie de manifestari

menite sa creeze mentalitati comunitare in ceea ce priveste moralitatea in competitia sportiva.

In vederea promovarii valorilor etice ale sportului si pastrarii imaginii unui sport

curat, fara dopaj, Agentia Nationala Anti-Doping va desfasura un amplu proces de

comunicare, informare si educare in randul practicantilor si sustinatorilor sportului in

Romania, concretizat in:

1. desfasurarea unor campanii de educare si informare a sportivilor si persoanelor

din anturajul acestora, in vederea practicarii sportului fara dopaj, prin intermediul

conferintelor regionale cu privire la desfasurarea activitatii antidoping in Romania;

2. elaborarea unor protocoale de colaborare cu serviciile descentralizate ale

administratiei centrale in sport, cu Comitetul Olimpic si Sportiv Roman si structurile sportive,

in vederea promovarii unui sport curat in cadrul competitiilor sportive desfasurate la nivel

national;

92

3. promovarea imaginii Agentiei Nationale Anti-Doping prin transmiterea

Declaratiei de principii (Mission Statement) organizatiilor guvernamentale,

nonguvernamentale, publicului-tinta;

4. asigurarea conditiilor organizatorice corespunzatoare de desfasurare a actiunilor

de informare si educare a sportivilor si persoanelor din anturajul acestora, precum si a

suportului material;

5. elaborarea de suporturi informative (pliante, flyere, materiale promotionale

personalizate, mape de prezentare);

6. organizarea de activitati de diseminare a informatiei - programe de informare

publica, conferinte de presa, aparitii publice, birou de presa lobby, corectarea informatiilor -

care au ca finalitate distribuirea de mesaje cu privire la Agentia Nationala Anti-Doping si la

punctul ei de vedere;

7. desfasurarea de activitati promotionale - actiuni de marketing, found-raising,

actiuni civice;

8. activitati organizationale - pozitionarea organizatiei, conferinte, conventii,

seminarii - care urmaresc promovarea Agentiei Nationale Anti-Doping in mediul ei specific,

permitand schimbul de idei si cresterea notorietatii Agentiei Nationale Anti-Doping;

9. organizarea de evenimente - evenimente neplanificate, ceremonii, evenimente

puse in scena, concursuri, competitii - pentru transmiterea mesajelor Agentiei Nationale Anti-

Doping privind practicarea unui sport curat;

10. extinderea formelor si mijloacelor de publicitate, de mediatizare a activitatilor

Agentiei Nationale Anti-Doping prin intermediul suporturilor media: spoturi radio si tv,

articole in presa rezultate in urma comunicatelor de presa;

11. editarea de publicatii de specialitate, cu privire la activitatea antidoping in

Romania si la practicarea unui sport curat (buletin informativ lunar);

12. facilitarea accesului la informatii si dezvoltarea promovarii politicilor antidoping

prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare: web site, linia verde.

CAPITOLUL VII

Actiuni pentru evaluarea activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping.

Evaluarea modului de implementare a Strategiei nationale antidoping si estimarea

financiara

Agentia Nationala Anti-Doping isi va evalua continuu activitatea prin:

93

1. prelucrarea statistica a datelor controlului doping;

2. prevenirea unor disfunctionalitati in desfasurarea controlului doping si corectarea

prompta pentru a fi excluse;

3. instruirea frecventa (inaintea fiecarei actiuni) a ofiterilor de control doping in

vederea prevenirii aparitiei unor vicii de procedura in timpul sedintei de recoltare a probei;

4. evaluarea, ameliorarea si dezvoltarea activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping

in baza feedbackului primit, prin aplicarea de chestionare grupurilor-tinta (sportivi, antrenori,

medici, manageri);

5. utilizarea semnalelor venite din partea mass-media cu privire la activitatea

desfasurata.

Monitorizarea si evaluarea modului de implementare a strategiei se vor face pe baza

urmatorilor indicatori de performanta:

-anual, tinandu-se cont de numarul total al sportivilor legitimati, se vor efectua

minimum 3.000 de controale doping;

-testele doping in afara competitiei fara aviz prealabil vor reprezenta minimum 40%;

-monitorizarea sportivilor pe perioada de suspendare printr-un numar de minimum 3

teste doping;

-fiecare sportiv olimpic va fi testat de minimum 2 ori pe an;

-cresterea numarului de teste la sporturile cu risc mediu si risc crescut de dopaj;

-participarea la competitii internationale majore cu sportivi 100% curati;

-mentinerea pragului de 2% pentru incalcari ale reglementarilor antidoping;

-lansarea anuala a unei campanii nationale educative;

-efectuarea lunara a unui numar de 5 actiuni educative cu privire la riscurile

consumului de substante interzise;

-diseminarea lunara catre structurile sportive a informatiilor si reglementarilor in

domeniul antidoping;

-cresterea numarului de parteneriate cu structurile sportive si alte organizatii

guvernamentale si neguvernamentale pentru desfasurarea in comun de actiuni in scopul

prevenirii dopajului in sport;

-elaborarea unui numar minim de 4 materiale informative pe an;

-eliberarea atestatului de educatie antidoping pentru toti sportivii si antrenorii

loturilor olimpice;

-elaborarea si derularea anuala a unui proiect de cercetare stiintifica;

94

-participarea anuala a Laboratorului de Control Doping la teste interlaboratoare

pentru verificarea competentei;

-publicarea anuala a unui numar de minimum 7 lucrari stiintifice.

Evaluarea modului de implementare a Strategiei nationale anti-doping se va face

trimestrial de catre presedintele Agentiei Nationale Anti-Doping, pe baza rapoartelor de

evaluare primite de la directiile implicate.

De asemenea, evaluarea se va realiza anual de catre Guvern, prin Cancelaria

Primului-Ministru, precum si de catre Parlament, pe baza raportului anual de activitate

prezentat in conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2006.

Agentia Nationala Anti-Doping fiind in proces de certificare in conformitate cu SR

EN ISO 9001: 2001, activitatea acesteia va fi evaluata cu ocazia auditurilor de certificare si

supraveghere. De asemenea, activitatea Laboratorului de Control Doping va fi evaluata cu

ocazia auditului de reacreditare SR EN ISO 17025: 2005, precum si a auditului de

supraveghere.

i) Sumar

În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

j) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Definiţia legala a dopingului

2. Care sunt problemele majore a luptei împotriva dopajului?

3. Care este instituţia care coordonează activitatea de prevenire şi lupta împotriva

dopingului?

4. Prezentaţi cazuri reale de dopaj în lumea sportului?

Politica statului român în domeniul prevenirii şi combaterii dopajului în sport este

concretizată, şi se constituie suport obligatoriu al acestui curs, în următorele acte normative

(cuprinse în anexa acestui curs):

m) Bibliografie modul

1. REGULAMENT din 25 octombrie 2006 (*actualizat*)de organizare şi funcţionarea Agenţiei Naţionale Anti-Doping

2. REGULAMENT din 18 februarie 2010 de organizare şi funcţionare a Comisiei deaudiere a sportivilor şi a personalului asistent al sportivilor care au încălcatreglementările antidoping

95

3. REGULAMENT din 12 mai 2009 de organizare şi funcţionare a Comisiei de apel

4. ORDIN nr. 1.069 din 19 iunie 2007 pentru aprobarea Normelor privindsuplimentele alimentare

5. ORDIN nr. 92 din 4 noiembrie 2009 privind aprobarea Listei interzise pentru anul2010

6. ORDIN nr. 73 din 18 februarie 2010 pentru aprobarea Regulamentului deorganizare şi funcţionare a Comisiei de audiere a sportivilor şi a personaluluiasistent al sportivilor care au încălcat reglementările antidoping

7. ORDIN nr. 54 din 2 mai 2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutuluilegitimaţiei de control

8. NORME METODOLOGICE din 23 septembrie 2009 privind organizarea şidesfăşurarea controlului doping

9. LEGE nr. 227 din 7 iunie 2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport

10. LEGE nr. 104 din 9 mai 2008 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit desubstanţe cuprinse în "lista interzisă"

11. H.G. nr. 1.056 din 23 septembrie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologiceprivind organizarea şi desfăşurarea controlului doping

96

Cuprins

Modulul 1: Legislaţie sportivă .............................................................................................6

Modulul 2: Managementul organizaţiilor sportive (principii, funcţiuni, funcţii, decizie,

finanţare ) ...........................................................................................................................38

Modulul 3: Politici antidoping (reglementări naţionale şi internaţionale) .......................74

ŞEF DEPARTAMENT TITULAR DE DISCIPLINĂ