Suport Curs - Cercetare in Nursing (Anul III, Competenta 2, Cu Sublinieri) 59 Pag

Modulul 44:

CERCETARE ÎN NURSING

COMPETENŢA 2 – EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI

INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN NURSING

CURS 5 Metode de cercetare p. 67

Definirea metodelor de cercetare p. 67

Clasificarea metodelor p. 67

Inventar de comunicare nonverbală p. 68 Ochii p. 68

Gura p. 69

Expresii faciale p. 69

Capul p. 69

Umerii p. 70

Brațele și mâinile p. 70

Picioarele p. 70

Întregul corp p. 71

Vocea p. 71

Fluența vorbirii p. 71

Reacții involuntare p. 71

Distanța p. 72

Poziția în cameră p. 72

Sinteza exercițiilor de observare senzorială p. 72

Observația p. 73 Definiție p. 73

Tipuri de observație p. 74

Observația nestructurată versus observația structurat p. 75

Observația externă versus observația participativă p. 75

Observația continuă versus observația eșantionată p. 77

Reguli de observare p. 78

Observația clinică p. 78

Experimentul p. 81 Definiție p. 81

Noțiuni p. 82

Concepte de bază ale experiementului p. 83

Tipuri de experimente p. 85

Experimentul natural p. 86

CURS 6 Metode de cercetare p. 87

Metoda analizei documentelor p. 87 Tipuri de documente p. 87

Analiza de conținut p. 88

Analiza calitativă p. 89

Producere și organizare socială a documentelor p. 90

Analiza internă a textului p. 91

Transcripția și analiza conversației cotidiene p. 93

Ruxandra RADU Suport curs Cercetare în Nursing

Page | 66

Analiza și interpretare urmelor și documentelor materiale p. 94

Alte metode p. 95

Documente medicale p. 95

CURS 7 Tehnici și instrumente de cercetare p. 100

Metode de studiu p. 100

Metode cantitative de cercetare p. 100

Metode calitative de cercetare p. 102

Metode integrate de studiu p. 103

Interviul (metoda anchetei) p. 103

Avantajele și dezavantajele interviului ca tehnică de cercetare p. 104

Tipuri de interviuri p. 105

Interviul clinic p. 106

Interviul de grup p. 106

Focus grupul p. 107

Interviul cu copii p. 108

Interviul telefonic p. 109

Desfășurarea și dinamica interviurilor p. 109

Erorile care pot apare în desfășurarea interviului p. 109

Testul p. 111

Chestionarul p. 112

Structura chestionarului p. 112

Formatul chestionarului p. 112

Conținutul și tipul întrebărilor p. 113

Formularea întrebărilor p. 114

Clasificarea chestionarelor p. 115

Tehnici de structurare a chestionarelor p. 116

Reguli de formulare a întrebărilor p. 116

Ancheta p. 116

Tipuri de anchete p. 117

Sondajul de opinie p. 118

Definiții p. 119

Proiectarea chestionarelor p. 119

Prestarea chestionarului și studiul pilor p. 120

Tipuri de întrebări p. 120

Eșantionarea p. 121


Page | 67

COMPETENȚA 2 – EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI

INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN NURSING

CURS 5 – METODE DE CERCETARE (datorita stilului de viata, conditiilor de mediu, obisnuintelor familiale etc.)

DEFINIREA METODELOR DE CERCETARE Metoda este legată de explicație și reprezinta un mijloc de descoperire a unui aspect al

adevarului și cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”. Ambiguitatea termenului este data atat de

diferentele de nivel la care se situeaza metodele în cercetare, de amploarea explicatiilor pe care

acestea le comporta, cat și de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.

În general, prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, sau programul după care se

reglează acţiunile individuale și practice în vederea atingerii unui scop.

Metodele au un în principal un caracter instrumental şi de actiune, dar și de informare și

interpretare, fiind ghidate atat de concepţia generală a cercetătorului, cat și de principiile teoretice de

la care porneşte și pe care-si fundamenteaza demersul de cercetare.

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă sistemul de reguli şi

principii de cunoaştere și de transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de

metoda se foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindui-se când un sens prea larg (metoda

statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust (Chelcea, 2001). M.Grawitz remarca faptul că

în ştiinţele umane noţiunea de metoda este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă,

etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.).

Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie și presupune ,,înlănţuirea ordonată a mai

multor tehnici” (Friedman, 1961, apud Chelcea) care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de

utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la

teoretic la empiric sau traseul operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă

ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin autoadministrare,

ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare‟‟.

CLASIFICAREA METODELOR Exista foarte multe criterii după care metodele în stiintele umane au fost clasificate.

Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:

a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea

relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele social-umane la un moment dat,

cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică, etc.) și metode longitudinale (care

studiază evoluţia fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).

b) după criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de

studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul

psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială

provocată, etc.) și metode de observaţie (studiul documentelor sociale).

c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce

presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie,

ancheta sociologică, etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva

unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).

d) în sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de

culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete),

metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative și metode cantitative) şi metodele de

interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)


Page | 68

INVENTAR DE COMUNICARE NONVERBALĂ

OCHII

Comportament Descrierea interacţiunii

asistentă – pacient

Sensuri posibile

Contact vizual direct Pacientul tocmai a împărtăşit asistentei grijile sale.

Asistenta răspunde menţinând contact vizual direct.

Pregătirea sau dorinţa pentru

comunicare sau schimbare

interpersonală.

Atenţie.

Lipa unui contact

vizual susţinut

De fiecare dată când asistenta aminteşte despre

familie, pacientul priveşte în altă parte.

Retragerea sau evitarea

schimbului interpersonal sau

respect sau cedare.

Pacientul face parte dintr-o anumită comunitate

(minoritate).

Manifestă întreruperi intermitente ale contactului

vizual în timpul conversaţiei.

Respect.

Cedare.

Pacientul se referă la preocupări de natură sexuală și

apoi brusc priveşte în altă parte.

Când asistenta începe să discute acest subiect ,

pacientul priveşte din nou în altă parte.

Retragerea de la subiectul

conversaţiei.

Disconfort sau jenă.

Preocupare.

Coborârea privirilor,

privirea în sus sau în

altă parte

Pacientul vorbeşte un timp despre alternativele

privind situaţia angajării sale actuale în muncă.

Face o scurtă pauză și priveşte în jos.

Apoi reîncepe să vorbească și menţine contactul

vizual cu asistenta.

Preocupare

Privirea în gol sau

fixarea privirii asupra

unei persoane sau

asupra unui obiect.

Asistenta tocmai ia cerut pacientului să se gândească

la consecinţele unei anumite decizii.

Pacientul nu vorbeşte şi se uită lung la o imagine de

pe perete.

Preocupare.

O posibilă rigiditate.

Aruncarea privirilor

sau clipit rapid

Mişcări oculare rapide

Frunte încruntată.

Pacientul arată dorinţa de a discuta un anumit

subiect, dar încă ezită.

Dacă asistenta sondează acest subiect pacientul

priveşte rapid în jur, în cameră.

Ezitare sau anxietate.

Pacientul are lentile de contact.

Privirea strâmbă sau

fruntea încreţită

Pacientului tocmai i s-a cerut un sfat.

Asistenta explică rolul fiecăruia și pacientul priveşte

strâmb şi cu fruntea încreţită.

Perplexitate.

Evitarea unei persoane sau a

unui subiect.

Asistenta sugerează diferite lucruri posibile pe care

pacientul le-ar putea explora în problemele pe care le

are cu familia.

Pacientul nu răspunde, dar se încruntă.

Evitarea unei persoane sau a

unui subiect.

Ochi umezi sau

înlăcrimaţi

Pacientul tocmai a relevat recenta moarte a unei rude

foarte apropiate.

În ochi apar lacrimi.

Tristeţe.

Frustrare.

Domenii sensibile.

Domenii de îngrijorare.

Pacientul relatează un progres real în comunicarea

familială în timpul săptămânii trecute.

Ochii săi se umezesc.

Fericire.

Schimburi de priviri

Schimbarea direcţiei

privirii

Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-şi

amintească evenimente semnificative ale săptămânii.

Pacientul face pauză și se uită în altă parte, apoi

răspunde şi se uită din nou la asistentă.

Prelucrarea sau amintirea unor

întâmplări sau intere puternic.

Satisfacţie.

Dilatarea pupilelor Pacientul vorbeşte despre dezinteresul brusc al

soţului (soţiei) și pupilele i se dilată.

Alarmă sau interes puternic.

Pacientul se apleacă în faţă în timp ce asistenta

vorbeşte şi pupilele i se dilată.

Interes puternic şi satisfacţie.


Page | 69

GURA

Zâmbeşte Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-i povestească

evenimente pozitive din timpul săptămânii trecute.

Pacientul zâmbeşte și apoi povesteşte câteva din aceste

evenimente.

Gânduri, sentimente au

acţiuni pozitive în timpul

conversaţiei sau salutului

de întâmpinare.

Pacientul răspunde cu un zâmbet la salutul verbal al asistentei,

la începutul interviului.

Salut de întâmpinare.

Buzele strânse

încreţite

Pacientul tocmai a descris eforturile sale de a se menţine într-o

situaţie dificilă.

Face o pauză şi îşi strânge buzele.

Stres sau hotărâre.

Mânie sau ostilitate

Pacientul tocmai şi-a exprimat iritarea cauzată de întârzierea

asistentei.

Pacientul are buzele strânse în timp ce asistenta explică

motivele.

Mânie sau ostilitate

Buza de jos

tremură sau îşi

muşcă buza

Pacientul / pacienta începe să descrie violul la care a fost supus

/ă recent.

Pe măsură ce continuă să vorbească începe să-i tremure buza

de jos, din când în când îşi muşcă buza.

Anxietate sau tristeţe.

Pacientul discută pierderea sprijinului din partea familiei după

recentul divorţ.

Îşi muşcă buza după ce a vorbit despre aceasta.

Tristeţe.

Gura deschisă

fără să

vorbească.

Asistenta tocmai şi-a exprimat sentimentele în legătură cu un

blocaj în cadrul legăturii.

Pacientul rămâne cu gura deschisă, spune că nu şi-a dat seama

de aceasta.

Surpriză sau înăbuşirea

unui căscat.

Oboseală.

A fost o şedinţă lungă.

În timp ce asistenta vorbeşte gura pacientului se deschide

puţin.

Înăbuşirea unui căscat.

Oboseală.

EXPRESII FACIALE

Contact vizual cu

zâmbet

Pacientul vorbeşte cu uşurinţă, din când în când zâmbeşte,

menţine contactul vizual aproape tot timpul.

Fericire.

Confort.

Privirea

încordată, fruntea

şi gura rigidă.

Pacientul tocmai a povestit o situaţie încordată în legătură cu

un copil. Apoi rămâne cu buzele strânse și încruntat.

Mânie sau îngrijorare.

Tristeţe.

Privirea rigidă,

gura rigidă,

nemişcare.

Pacientul declară că nu are nimic de spus; pe faţa sa nu apare

nici o expresie.

Preocupare, anxietate,

frică.

CAPUL

Aprobare prin

mişcarea capului

de sus în jos

Pacientul tocmai şi-a exprimat îngrijorarea referitor la starea

sănătăţii sale.

Asistenta reflectă sentimentele pacientului.

Pacientul aprobă şi spune aşa este.

Confirmare.

Acord sau ascultare.

Atenţie

Pacientul aprobă din cap în timpul explicaţiilor asistentei. Ascultare.

Atenţie.

Scuturarea

capului de la

stânga la dreapta

Asistenta a sugerat că întârzierile repetate ale pacientului la

şedinţe sunt o problemă care trebuie discutată.

Pacientul răspunde nu și îşi scutură capul de la stânga la

dreapta.

Dezacord sau dezaprobare.

Capul atârnă în

jos și bărbia este

lăsată în piept

Asistenta începe ultima parte a interviului.

Pacientul îşi lasă bărbia în piept și spune că nu este pregătit să

încheie şedinţa de interviu.

Tristeţe.

Îngrijorare.

Preocupare.


Page | 70

UMERII

Pacientul ridică

din umeri

Pacientul relatează că soţul / soţia tocmai a plecat fără să dea

vreo explicaţie.

Pacientul dă din umeri în timp de descrie evenimentul.

Nesiguranţă.

Nehotărâre.

Umerii aplecaţi Pacientul a stat rezemat de spătarul scaunului.

Asistenta dezvăluie ceva despre el / ea.

Pacientul se apleacă înainte şi întreabă asistenta ceva despre

aceasta.

Nerăbdare.

Atenţie.

Deschidere pentru

comunicare.

Într-o poziţie

neglijentă,

încovoiaţi, umeri

întorşi în altă

direcţie decât cea

a asistentei

Pacientul relatează că se simte nepotrivit și învins din cauza

notelor mici.

Se leagănă în scaun după ce a spus aceasta.

Tristeţe sau nehotărâre sau

lipsă de receptivitate pentru

schimburi interpersonale.

Pacientul relatează dificultăţi în vorbire.

Pe măsură ce asistenta continuă acest interviu, pacientul se

leagănă în scaun şi îşi întoarce umerii din direcţia asistentei.

Lipsă de receptivitate

pentru schimburi

interpersonale.

BRAŢELE ŞI MÂINILE

Braţele

încrucişate la

piept

Asistenta a început conversaţia.

Pacientul nu răspunde nimic verbal – stă rezemat pe scaun cu

braţele încrucişate la piept.

Evitarea schimburilor

interpersonale sau

neplăcere.

Mâinile sunt

neastâmpărate şi

tremură.

Pacientul îşi exprimă teama de sinucidere.

Mâinile îi tremură în timp ce vorbeşte despre aceasta.

Mânie.

Supărare.

Mâinile se

încleştează pe

obiecte sau sunt

strânse.

Pacientul a venit pentru primul interviu.

Spune că nu se simte în largul lui, mâinile îi sunt strânse una în

alta.

Anxietate sau mânie.

Pacientul îşi exprimă ostilitatea faţă de şeful său de la serviciu.

În timp ce vorbeşte strânge pumnii.

Mânie, supărare.

Braţele relaxate,

coatele și mâinile

gesticulează în

timpul

conversaţiei.

Asistenta tocmai a pus o întrebare.

Pacientul răspunde şi gesticulează în timpul răspunsului.

Accentuarea unui punct de

vedere în timpul

conversaţiei sau

deschiderea pentru


Gesturi rare,

braţele și mâinile

crispate.

Pacientul a venit pentru primul interviu, răspunde la întrebările

asistentei cu răspunsuri scurte.

Braţele sunt lăsate în jos pe lângă corp.

Tensiune sau supărare

(mânie).

Pacientul a fost trimis la asistentă.

Stă cu braţele lăsate în jos, pe lângă corp, în timp ce explică

motivele pentru care a fost trimis acolo și iritarea de a fi acolo.

Mânie, supărare.

PICIOARELE

Picioarele par

într-o poziţie

relaxată și

confortabilă

Picioarele pacientului sunt relaxate, fără mişcări excesive în

timp ce pacientul discută liber preocupări personale.

Deschidere spre schimburi

interpersonale.

Relaxare.

Încrucişarea

repetată a

picioarelor.

Pacientul vorbeşte rapid încordat despre probleme.

În acest timp îşi încrucişează tot timpul picioarele.

Anxietate, depresie.

Bătaie din picior Pacientul bate din picior tot timpul unui rezumat lung făcut de

asistentă.

Pacientul o întrerupe pe asistentă pentru a face o precizare.

Anxietate, nerăbdare,

dorinţă de a preciza.

Picioarele par

crispate şi

controlate

Pacientul este deschis şi relaxat în timp ce vorbeşte despre

serviciu.

Când asistenta schimbă subiectul asupra căsătoriei picioarele

pacientului devin rigide.

Anxietate, refuz pentru

schimburi interpersonale

extinse.


Page | 71

ÎNTREGUL CORP

A sta faţă în faţă

cu o persoană sau

puţin aplecat.

Pacientul îi împărtăşeşte asistentei și stă faţă în faţă cu aceasta

în timp ce vorbeşte.

Continuă să stea faţă în faţă cu asistenta în timp ce aceasta îi

răspunde.

Deschidere spre

comunicare interpersonală

și schimburi.

Capul orientat în

altă direcţie nu

faţă în faţă, sau o

poziţie neglijentă

în scaun.

Pacientul recunoaşte că îi este greu să intre în interviu cu

asistenta.

Asistenta sondează pentru a afla motivele.

Pacientul îşi întoarce capul în altă parte.

Mai puţină deschidere la


Legănatul în

scaun înainte şi

înapoi

Pacientul arată o mare nervozitate despre o situaţie

conflictuală.

În timpul discuţiei se leagănă în scaun.

Îngrijorare, preocupare,

anxietate.

Aşezat ţeapăn,

drept şi rigid pe

marginea

scaunului.

Pacientul arată nesiguranţă în legătură cu direcţia interviului.

În acest timp stă ţeapăn și drept.

Tensiune, anxietate

preocupare.

VOCEA – NIVELUL ȘI INTENSITATEA VOCII

Şoaptă sau

vorbire greu de

auzit.

Pacientul a păstrat liniştea un timp lung.

Asistenta sondează, iar pacientul răspunde doar cu o voce greu

de auzit.

Dificultate de a dezvălui.

Schimbarea

intensităţii vocii

Pacientul vorbeşte cu o voce moderată despre serviciu.

Apoi începe să vorbească despre familie iar intensitatea vocii

se ridică mult.

Subiectul conversaţiei are

implicaţii diferite.

FLUENŢA VORBIRII

Bâlbâieli, ezitări,

greşeli de

vorbire.

Pacientul vorbeşte rapid despre faptul că se simte crispat în

anumite situaţii sociale.

În timp ce vorbeşte se bâlbâie și face greşeli de vorbire.

Sensibilitatea despre

subiectul conversaţiei.

Anxietate au disconfort.

Scâncete, sâsâieli Pacientul se plânge că-i este greu să coboare vocea; se

transformă în scâncet.

Dependenţă sau accent

emoţional.

Viteza vorbirii.

Vorbire lentă sau

repezită.

Pacientul începe interviul vorbind încet despre un weekend

neplăcut.

Când subiectul se schimbă și se vorbeşte despre pacient, acesta

vorbeşte mai rapid.

Sensibilitate la subiectele

de conversaţie sau subiecte

cu implicare emoţională

diferită.

Tăcere Pacientul intră şi asistenta îl invită să vorbească.

Pacientul rămâne tăcut.

Refuz de a vorbi sau

preocupare.

Asistenta tocmai i-a pus o întrebare pacientului.

Acesta face o pauză şi se gândeşte la răspuns.

Preocupare sau dorinţă de a

continua să vorbească după

o precizare.

Un pacient dintr-o anumită minoritate vorbeşte despre familia

sa, face o pauză și apoi reia conversaţia pentru a mai discuta

despre acest subiect.

Dorinţa de a continua după

o precizare.

REACŢII INVOLUNTARE

Umezirea

mâinilor,

respiraţie

superficială,

dilatarea

pupilelor pălirea

sau înroşirea

obrajilor, pete pe

gât.

Pacientul discută despre perspectiva de a avea două oferte de

serviciu avantajoase.

Respiraţia devine mai rapidă și pupilele se dilată.

Trezirea interesului –

reacţie pozitivă (excitare,

interes) sau reacţie negativă

(anxietate, jenă).

Pacientul începe să discute despre preocupări sexuale.

Respiraţia devine mai superficială și apar mici pete roşii pe gât.

Anxietate, jenă.


Page | 72

DISTANŢĂ

Se îndepărtează Asistenta tocmai s-a confruntat cu pacientul.

Pacientul se îndepărtează înainte de a răspunde verbal.

Semne să spaţiul a fost

invadat.

Disconfort.

Se apropie În timpul discuţiei pacientul îşi mişcă scaunul mai aproape de

asistentă.

Căutarea interacţiunii, mai

multă intimitate.

POZIŢII ÎN CAMERĂ

Aşezat după sau

aproape de un

obiect din

cameră (masă,

birou).

Un pacient nou intră şi se aşează pe un scaun mai îndepărtat de

asistentă.

Căutarea protecţiei sau a

unui spaţiu mai mare.

Aşezat lângă

asistentă fără nici

un alt obiect

situat între ei.

Un pacient care a mai avut întâlniri cu asistenta stă pe un scaun

mai aproape de asistentă.

Expresia unui nivel de

confort adecvat.

SINTEZA EXERCIŢIILOR DE OBSERVARE SENZORIALĂ

Simţ Resurse Procese

Vedere Obiecte Vase Atenţie voluntară

Flori Captarea atenţiei generale

Fructe etc. Precizarea unui număr cât mai mare de detalii

Imagini fotografice

Peisaje Stabilirea legăturilor posibile (fabricare, locul de provenienţă)

Animalul preferat

Persoane / oameni

Extragerea semnificaţiilor sau impresiilor emanate de

ansamblu.

Auz

Mediu ambiant Poziţia şezând

Ochi închişi

Atenţie voluntară

Căutarea sesizării tuturor zgomotelor ce se aud

La 5 minute se apelează la zgomote neremarcate aparent.

Persoana (climatul) Analiza intonaţiei vocilor celor din jur

Confirmarea percepţiilor sale asupra persoanelor implicate

Tact

Obiecte de forme şi

materiale diverse

Cu ochii închişi

- Palparea diferitelor obiecte

- Sesizarea particularităţilor

Cu ochii deschişi

- Refacerea experienţei

- Notarea diferenţelor dintre cele 2 demonstraţii

Miros Mediu ambiant

Camera pacientului

Atenţie voluntară

Pătrunderea în locul sau în camera pacientului și căutarea

identificării mirosurilor și distingerea unora de altele


Page | 73

OBSERVAȚIA Observația se poate defini drept urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistemică a

diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau colectivităţii.

Conţinutul observaţiei:

Date stabile (înălţime, greutate, lungimea și grosimea membrelor, circumferinţa

craniană, toracică, abdominală, trăsături ale fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.

Date variabile – comportament flexibil, conduită (verbală, motorie), expresii

comportamentale (afective, atitudini etc.), mers, mimică.

Forme de observaţie - caractere:

Orientarea actului observaţional – autoobservaţie, observare propriu-zisă.

Cu sau fără observator – observare directă, indirectă, observator încruntat, ridat, ascuns.

Cu sau fără implicarea observatorului – implicare pasivă sau participativă.

Durata observaţiei – continuă, discontinuă.

Obiectivele urmărite – observaţie integrală sau selectivă.

Calitatea observaţiei – clară, selectivă, planificată, consemnată imediat, suficientă,

variată discretă.

La nivelul simtului comun se considera ca a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect

sau un proces, a face constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Din punct

de vedre epistemolgic se considera în acest moment ca a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar

şi „a inventa“ și „a construi realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). și aceasta

pentru ca percepţia, procesul psihic pe care se bazează observaţia, nu actioneaza de una singura, ci în

relatie cu celelalte activitati și procese psihice. Din acest motiv, în observatie sunt implicate și

memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia, receptivitatea emoţională etc., adica intreaga personalitate a

cercetatorului, alaturi de normele și valorile socioculturale. Schemele perceptive, limbajul legat de

gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextul spaţial și istoric intervin în observaţie, astfel că

pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaştere imediată, senzorială şi neutralitatea acesteia nu este pe

deplin justificata. Doar la nivelul cunoaşterii comune observaţia induce certitudine și se considera ca

“este adevarat fiindca am vazut cu ochii mei”.

Putem vorbi de observatie stiintifica și observatie nestiintifica. Astfel, observaţia ştiinţifica se

deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi

proceselor percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea

presupune cu necesitate scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şi

îndelung verificate.

Gaston Bachelard spunea ca observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, pentru

ca ea confirmă sau infirmă o teză anterioară. Diferenţiază observaţia ştiinţifică de cea spontană,

neştiinţifică este – în principal – testarea ipotezelor, ca scop.

James Drever și Werner D. Fröhlich (1970, apud Chelcea) defineau observaţia astfel:

„percepţia şi înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor şi indivizilor

în dependenţă de o situaţie determinată“.

În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce

o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane

care „îşi dau seama“ şi acţionează ca atare.

Marie Jahoda subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile observatorului

ci pe scopul de cunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca și pe controlul

datelor, iar Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda observaţiei constă în

„colectarea datelor despre comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizuală, dar şi

acustică, tactilă, termică, olfactivă etc.

Este de netagaduit faptul ca principalul analizator implicat în observatie este cel vizual și

aceasta pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt obţinute

cu ajutorul văzului. Dar omul percepe doar anumite lungimi de unda si, în plus, semnalele din lumea

exterioară nu sunt numai de natură vizuală.


Page | 74

Văzul, auzul dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar celelalte

modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despre mediul inconjurator și oamenii din el.

„Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentru

orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de

exemplu, îl simţim chiar într-o concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea

ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de

10 m a unei cantităţi de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea şi Chelcea, 1983). În acelaşi sens,

sensibilitatea termică, tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a

vieţii psihosociale.

Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) subliniaza avantajele metodei observaţiei:

- prin comparare cu ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază comportamentul

nonverbal se considera ca inşelarea deliberată, ca și erorile datorate memoriei fac din datele

obţinute prin metodele interogative „informaţii de mâna a doua“, inregistrându-se

comportamentele individuale și comportamentele colective chiar în momentul desfăşurării lor;

- faţă de experiment observatia înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de

desfăşurare a lor, în plus observaţia fiind slab reactivă, în comparaţie cu experimentul sau cu

ancheta pe bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă insa că anumite procedee

de observare nu induc modificări ale comportamentelor persoanelor studiate, dar se poate

aprecia că observaţia elimină în bună măsură artificializarea studiului vieţii sociale;

- spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a

permite analize longitudinale, prin înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp

mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim cu precadere la observaţia participativă.

Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are și dezavantaje

evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):

- un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;

- dificultăţi de cuantificare;

- limitarea la studiul unor eşantioane mici;

- dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete, cluburi

selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi

studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observaţiei).

Observaţia se poate astfel defini ca metoda de cercetare concretă empirică prin identificarea,

colectarea, analizarea și interpretarea datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea

efectuarii de inferenţe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic

și obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale și

colective, acţiunile și activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creative

ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, „implică o activitate de comparare, o

reperare și o ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).

Tipuri de observației Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei și a modalitatilor și procedeelor sale de

aplicare realizate în baza a numeroase criterii. Diversi autori folosesc termeni și denumiri diferite dar,

în principal, ei se refera la aceleasi lucruri.

În ultima perioada cea mai uzitata și considerata ca cea mai viabila clasificare este cea a

paradigmei cantitative diferenţiata de paradigma calitativă. Se face astfel distincţie între observaţia

cantitativă și observaţia calitativă.

După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea

tradiţională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se

desfăşoară în context natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni şi

urmează cursul vieţii de zi cu zi.

În acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi cea

necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia nonparticipativă.


Page | 75

René König împarte observaţia în următoarele tipuri:

- observaţie controlată şi observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce

înţelege prin observaţie ştiinţifică;

- observaţie directă și observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de realitate a

materialului de observat“;

- observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă

- observaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă.

În ultima clasificare dihotomică (participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziţia faţă de

realitate a observatorului“. Bernard S. Phillips propune următoarea clasificare: observaţie slab structurată

și observaţie puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi nestandardizate.

Tipul de observaţie slab structurată include observaţia participativă și observaţia nonparticipativă.

Observaţia nestructurată versus observaţia structurată

Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor de observaţie intervin 2 tipuri de criterii:

- structura environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de

teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator)

- gradul de structurare a observaţiei, care poate fi la limită în observaţie nestructurată, de

o parte, și observaţie structurată, de cealaltă parte.

Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o tipologie a observaţiei:

- observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată

(utilizată în experimentele de laborator),

- observaţia structurată (în studiile de teren)

- observaţia complet structurată (în experimentele de laborator).

G. J. McCall considera ca: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se utilizează

explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste

procese sunt implicite şi emergente”.

Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de

teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică are

drept scop descrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi și este un tip de observaţie nestructurată.

De foarte multe ori, observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de

teren, dar este absolut necesar și în acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie

diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia

spontană. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din comun, iar observaţia ştiinţifică

nu trebuie să devina calea catre o colecţie de excentricităţi. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de

observaţie neaşteptate, dar capitale care sunt în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească

teoriile existente, nu sunt binevenite.

Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și

în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest

rol. Important pentru acest tip de observaţie este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în

raport de care se realizeaza concret observaţia. Categoriile de observaţie se refera la clase de fapte şi

fenomene omogene, în care se regasesc indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, o analiza

statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.

Observaţia externă versus observaţia participativă

Observaţia externă (sau nonparticipativă) se refera la situatia în care observatorul se afla în

afara sistemului observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care încadrarea cercetătorului în

sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu,

în societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.).

Observaţia externă este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce observaţia participativă

se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în cercetările de antropologie culturală.


Page | 76

Observaţia participativă înseamnă „a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient și

sistematic la viaţa activă, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, apud

Chelcea). Printr-o astfel de tehnica, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar

se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a grupului.

Conform lui Danny L. Jorgensen (1989, apud Chelcea) observaţia participativă are

urmatoarele caracteristici de bază:

• Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor

aflaţi într-o anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat.

• Se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi duc existenţa,

importantă fiind viaţa cotidiană aici și acum, nu comportamentele oamenilor în

laboratoarele experimentale, în situaţiile artificial create.

• Conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate în urma

testării cauzale. Cu toate acestea, generalizările și interpretările inspirate de observaţia

participativă sunt utilizate în luarea deciziilor cotidiene.

• Se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce priveşte identificarea

problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare a datelor și a

modalităţilor de teoretizare. Astfel, se porneşte de la experienţa imediată a oamenilor în

situaţiile concrete de viaţă, pentru a se ajunge la descrierea calitativă a vieţii sociale în

termenii limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivităţilor studiate.

• Observaţia participativa implica – din punct de vedere metodologic – o abordare calitativa și

un studiul de caz, fapt care presupune descrierea detaliată şi analiza de profunzime a unui

fenomen psihologic sau social. De cele mai multe ori observaţia participativă este folosita

pentru a studia holistic o cultură sau o societate, o subcultură sau o organizaţie, un grup uman

sau practicile, credinţele, interacţiunile umane. Scopul principale este de a descrie

comprehensiv şi exhaustiv un aspect important sau unic al vieţii individului sau comunitatii.

• Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de participant la

viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate. De-a lungul derularii unui astfel de studiu,

observatorul participant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate de recunoaşterea

deschisă a scopului de cunoaştere ştiinţifică până la cel de “cercetător ştiinţific acoperit”.

• Utilizează strategii specifice în funcţie de persoana, grupul sau societatea investigată, iar

experienţa de viaţă a cercetătorului constituie o sursă de date foarte importantă. În diferite

momente ale cercetării se aplica și se deruleaza și o alta serie de tehnici și instrumente de

cercetare: interviuri, analiza de documente, analiza biografica etc. Totodata, modul de

înregistrare a datelor colectate prin observaţie participativă are o importanţă deosebită, în

acest moment dezvoltarea tehnologica permitand un acces facil și pe scara larga a unor

dispozitive audio-video din ce în ce mai performante și mai comod de folosit.

Raymond L. Gold considera că rolul cercetătorului în observaţia participativă poate fi:

- participant în totalitate (cercetătorul ascunde rolul său de observator și se integrează

în viaţa colectivităţii studiate cât mai mult posibil, el interacţionează cât mai natural cu

cei pe care îi studiază, îşi încorporează rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie să

rămână, totuşi, el însuşi, adică observator, acesta fiind rolul său primar)

- participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar îşi consacră bună parte

din timp activităţilor comune ale grupului studiat)

- observator ca participant (este utilizat în studiile care implică intervievarea nerepetată,

iar observarea este mai mult formală decât informală; din cauza ca observatorul ca

participant are contact cu grupul studiat o perioadă de timp relativ scurtă, există riscul

unei cunoaşteri superficiale a interacţiunilor sociale din cadrul acestuia)

- observator în totalitate (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea

fenomenelor studiate, din acest motiv se și considera ca rolul de observator total îl

îndepărtează pe cercetătorul de interacţiunile și realitatile psihosociale ale celor studiaţi).


Page | 77

Observaţia continuă versus observaţia eşantionată

Observarea continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe

comportamentale bine precizate ale unui număr mic de indivizi și personalitati. De regulă, se procedează la

o eşantionare a comportamentelor sau actelor ce urmează a fi observate. Intrucat este practic imposibil să

observi toate unităţile de comportament ale unui individ, în funcţie de obiectivele cercetării vor fi reţinute

doar comportamentele relevante, adică se va face o selecţie a faptelor de observaţie.

Observaţia eşantionată (sau instantanee), descrisa în 1934 de către Tippett, se bazează pe

tehnica sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie instantanee“. În

sociologie, deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea

maistrului“ nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind

aplicabilă doar în studiul muncii.

Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără

perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei

studiaţi să fie avertizaţi; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde

total încrederea celor în mijlocul cărora efectuează studiul.

Determinarea momentelor de efectuare a observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi.

În final, se completează o fişă de observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor, ziua, orarul de

observare, conţinutul observării şi eventualele remarci explicative suplimentare.

Reguli de observare

Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizează experienţa de cercetare

şi prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul și

modul de notare.

Condiţii prealabile observării

• Înainte de începerea cercetării, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu

obiectivele cercetării;

• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis

formulate și suficient de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;

• Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare

(secvenţele comportamentale).

• Procedura de notare

• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;

• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri

excepţionale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună

memorie ai avea,observaţia care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;

• Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;

• Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade

de observare.

Conţinutul notelor de observaţie

• Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării

evenimentelor (făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării,

aparatele utilizate în observaţie, factorii de mediu care pot influenţa comportamentele

(temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și modificările care au survenit;

• În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este

greşit să notăm că persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm

doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară etc. fara a face interpretari sau fara sa

acordam semnificatii faptelor sau actelor de conduita observate;

• Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au

desfăşurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se va închide,

spre exemplu, între ghilimele (“ ”), iar sinteza, prescurtarea conversaţiei se marchează cu

apostrof (‟), aşa cum se acceptă prin convenţie în studiile etnografice.

• Opiniile și deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.


Page | 78

Definitivarea notelor de observaţie

• Notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;

• Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine

conturat, să se treacă la clasificarea lor definitivă.

• Regulile de observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport de tipul de

observaţie.

Observația clinică

Observatia reprezintă, după cum arăta Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale

cercetării stiintifice.

De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie, adică observă ceva. Apoi emite o ipoteză și

apoi, dacă poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment. Și nu trebuie uitat că, datorită variabilitătii

și complexitătii fenomenelor, practica medicală este, de fapt, o cercetare stiintifică aplicativă.

Deși prin descoperirea legilor general valabile stiinta este a generalului, medicina este o stiintă

a individualului. De aceea, medicul practician trebuie să efectueze o observatie foarte atentă a

pacientului, să descopere particularitătile sale, să emită o ipoteză de diagnostic pe care să o verifice,

desigur, nu prin experiment, ci prin investigatii clinice și paraclinice corespunzătoare.

Observatia face parte din comportamentul orientat al fiintei umane, care solicitat de foarte

multe informatii din toate părtile, îsi îndreaptă atentia spre anumite surse de informatii care îi atrage în

mod deosebit atentia.

Observatia este, în acelasi timp, un mijloc de apărare, dar și mijloc de recunoastere a valorii

sursei respective. De aceea, medicul acordă o atentie deosebită pacientului și mai ales particularitătilor

sale, care reprezintă o inepuizabilă sursă de informatii pentru diagnostic și tratament.

Observatia reprezintă forma cea mai elementară a cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai

simplă și mai directă a contactului cu lumea înconjurătoare. De aceea, la baza simtului clinic, despre

care se vorbeste atât de mult în medicină, se află, de fapt, observatia atentă a bolnavului.

Observatia presupune un observator, care în cazul nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un

subiect de observat, care în cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene, care în cazul nostru

este reprezentată de patologia umană si, în sfârsit, niste cunostinte anterioare privind fenomenele respective,

care în cazul nostru sunt reprezentate de cunostintele medicului privind patologia umană. Pentru că medical

observă, după cum arăta I.Hatieganu, ceea ce stie. De aceea, el trebuie să fie pregătit, să stie cam ce ar putea

să vadă, și ce semnificatie au lucrurile pe care le vede la bolnav. Aceste cunostinte sunt și ele la rândul lor,

rezultatul spiritului de observatie pe care l-au manifestat medicii de-a lungul timpului.

Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe ori, cu o acuitate și o finete

impresionante, existenta unor simptome și aparitia lor în anumite boli. Asa spre exemplu, Hipocrate a

descris paraplegia din compresiile medulare, complicatiile testiculare din parotidita epidemică, caracterul

ciclic al febrei din malarie și faciesul caracteristic din peritonită, care îi poartă numele.

Observatia clinică a fost completată apoi cu observatia anatomo-clinică, constatându-se că

simptomele bolnavului sunt produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor clinice,

a biochimiei și a imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile organice sunt produse și ele de

niste modificări moleculare. Toate acestea nu au redus, însă, cu nimic din valoarea observatiei clinice.

Dimpotrivă, bazată pe niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia clinică a devenit azi mai utilă

și mai eficace. De aceea, chiar dacă investigatiile paraclinice au luat o amploare deosebită, clinica a rămas

în continuare, după cum arată I. Hatieganu, o stiintă bazată pe investigatie și interpretare.

Cu toată dezvoltarea impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce informatii extrem de

pretioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operatie bazată pe o observatie foarte atentă și

abia apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investiigare a bolnavului. și acest lucru este foarte

important pentru medical generalist, care de obicei nu nici nu dispune de alte posibilităti de investigatie.

De aceea, pentru generalist observatia și comunicarea cu pacientul joacă rolul cel mai important.

Primele informatii privind tipul constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și

comportamentul bolnavului sunt obtinute prin intermediul obserzatiei, observatia fiind cea mai simplă,

cea mai usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informatiilor de la bolnav.


Page | 79

Asa spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al

bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman estemai predispus la infarct, acesta fiind un tip care

vorbeste repede, este încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste

40 de ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit etc.

Observarea modului de comportament este foarte importantă. El trebuie să observe nu numai

modul în care pacientul se comportă în timpul consultatiei, ci și cum se comport în familie, cu colegii,

cu prietenii etc. Pentru că se stie că modul de comportament poate avea influiente asupra

organismului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea medicinii comportamentale. În unele cazuri medicul

poate observa foarte usor căbolnavul prezintă o culoare icterică, care să-i sugereze o afectiune hepato-

biliară, sau o culoare bronzată care să-i sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o

afectiune cardiacă, sau o casexie, care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre

exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală Basedow, sau o eruptie facială eritematoasă

atrofică sau scuamoasă, sub forma de fluture, care să-i sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o

piele întinsă, dură, cu riduri perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o sclerodermie.

În aceste cazuri, observatia clinică permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor

boli chiar și fără ajutorul anamnezei și fără vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza

aspectului exterior al bolnavului.

În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului

pentru a intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential.

Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și psihică, o senzatie de lipsă

de energie, de indispozitie, o stare de discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de

manifestări somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei

observatii mult mai atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase

boli somatice, cum ar fi hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze, colagenoze,

hipotensiunea arterială, insuficienta suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul,

cancerul, miastenia și distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de indispozitie

generală și celelalte simptome ale neurasteniei.

Aceeasi observatie atentă este necesară și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială,

deoarece, pe lângă durerea pe care o acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci,

agitatie neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de groază, asa cum se întâmplă

în infarctul miocardic, care pune în pericol imminent viata bolnavului.

Observatia atentă a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De

multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și

ameteala pot fi observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică sau palidă și anxioasă.

Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o

discordantă între acuzele verbale, extrem de dramatice și expresia lor somatică care nu este atât de

autentică ca la bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau de astm bronsic.

De aceea observatia care începe încă de la primul contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul

investigatiilor și chiar după stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa

însănătosire a bolnavului.

Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un simptom. Apoi, el trebuie

observat în continuare din momentul în care începe să acuze anumite simptome subiective.

Medicul trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica,

gradul de suferintă pe care îl inspiră, tonul cu care vorbeste, modul în care poate să-si expună

suferintele, miscările de care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag localizată s.a.

Încă din această fază, numai prin simpla observatie a bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu

despre diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre exemplu,

a cărui viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va

expune mai greu suferintele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în soc.

Observatia continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această ocazie,

medicul poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia abdomenului,

eventualele eruptii cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasă colaterală.


Page | 80

De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reactia lui la

mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului.

Observatia nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului. Pentru că, în functie de

aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre

exemplu, la un bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenă sau o hematemeză care să

necesite modificarea tratamentului, impunând interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat

răspunsul bolnavului la tratament ș.a.

Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu poate prevedea evolutia

fenomenelor, medicul îsi prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o

zi sau chiar mai multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu a putut fi încă

elucidată, va fi tinut sub observatie permanentă pentru a vedea modul în care evoluează tabloul clinic.

De asemenea, un traumatism cranian, a cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub

observatie pentru a vedea dacă nu apare un hematom cerebral și asa mai departe.

Medicul generalist are dezavantajul că nu poate urmări în permanentă bolnavul, asa cum se

întămplă în spital. Dar el are avantajul că poate urmări bolnavul o perioadă mai lungă de timp. El are

posibilitatea să observe evolutia îndelungată a unor simptome sau a unor boli cronice.

De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina generală. Pentru că, după cum remarca

Laennec, în medicină nu poti să ajungi la un rezultat decât prin observatii numeroase și îndelungate.

Practica medicală este fondată de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie să fie, după cum

remarcă Cl.Bernard, mai întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul văzului, care este cel mai

implicat în procesul observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare cantitate de informatii

apreciată la 3 milioane biti pe secundă.

Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semnei conice care ar fi imposibil de

descris și de receptionat prin alte mijloace, iar prin intermediul auzului, poate intra în posesia unor

semne indiceale, asa cum ar fi o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care pot să sugereze

gravitatea situatiei. Plecând de la observatiile clinice pe care le face medicul poate ajunge la

interpretări mult mai profunde.

Atunci când observă degetele unui bolnav de poliartrită reumatoidă, el poate ajunge la

concluzia că inflamatia articulatiilor este produsă de anticorpii anti IgG, care formează complexe

imune care infiltrează sinoviala, care determină eliberarea de prostaglandină, leucotriene și enzime

lizozomale întretinând astfel informatia. Adică degetele fuziforme, sau în gât de lebădă îi

evocămedicului modificările moleculare care au determinat aparitia acestor modificări. Acelasi lucru

se întămplă atunci când observă o criză de astm, o ascită, sau o hemiplegie, care îi evocă modificările

organice și moleculare care le-au produs. Dar medicul generalist nu trebuie să observe numai

bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa și familia, starea de sănătate a celorlalti

membri din familie, nivel economic, starea de igienă, atmosfera afectivă din familie și eventualele

conflicte. De asemenea, el poate observa mediul de muncă și colectivitatea în care locuieste bolnavul,

cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună în joc toate resursele sale, toate

simturile și toate calitătile sale, pentru a efectua o observatie cât mai atentă și mai profundă a

bolnavului și a mediului său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el să efectueze o

observatie prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator, care, desi pot aduce

informatii extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată înaintea metodelor clinice și în primul rând

înaintea observatiei, simple și directe, a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă.De aceea

medicul generalist trebuie să învete să fie un fin observator al bolnavului.


Page | 81

EXPERIMENTUL Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către

W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.

Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a

verifica o ipoteză.

De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o

evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor

senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât

şi sub cel al structurii interne și al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă,

preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică și informatică).

Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează și principalele sale

caracteristici: „Experimentul este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile

independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi

efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“.

Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le

implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală.

Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie

cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile:

– variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator,pentru a-i

observa consecinţele;

– variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe: variabila

independentă care se notează în general cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R –

Răspuns iar relaţia dintre ele apare: R = f(S).

Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de

laborator şi psiho-pedagogic.

Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este și ea naturală,

pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite,

reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al

experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai imprecis şi

nu avem certitudinea că nu intervin și alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului.

Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea

subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă și introducerea lui într-un laborator special amenajat în

acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc.

Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin

dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale,

eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.

Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de

laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului

subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor

variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul putând să o sub

sau supraaprecieze.

Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume

aşteaptă de la subiect, deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o

lumină favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite.

Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural, utilizată în

cadrul procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente

la un moment dat şi formativ, urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii

performanţelor.


Page | 82

Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul rând

trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă nu există

o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe.

O altă cerinţă este asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe

experimentale echivalente.

Şi în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi

dezavantaje este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în condiţiile naturale

obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.

Se considera ca la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, valoarea deosebită a experimentului este dată

de faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat cu abordarea analitică a

fenomenului, spre deosebire de observaţie, care se asociază cu abordarea descriptiva. Din acest motiv,

în epistemoligie uneori se face distinctie între ştiinţele experimentale şi ştiinţele observaţionale.

Noțiuni Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relaţiilor de

cauzalitate și sfârşeşte cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării

experimentale, propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziţia că „nici un plan (experimental) nu

este suficient de bun pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de

important. Este necesară o serie de investigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat

importantă cu privire la cauzele comportamentului.

O mare problema în experimentul psihosociologic il reprezinta complexitatea obiectului de studiu

– personalitatea și conduita umana – omul fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului

sa-si modifice conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla în conditii de experiment.

În afara acestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al

variabilelor și izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţele socioumane îl reprezintă omul și

mediul sau care se afla într-o serie de determinari complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel

spus, subiecţii de experiment aparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate,

naţiune și grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de şcolaritate; şi-au interiorizat

anumite norme şi valori într-o măsură mai mare sau mai mică.

Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele psihosociologice, se pune problema

posibilităţii de generalizare a rezultatelor obţinute. Este vorba despre validitatea externă a

experimentului sau validitatea ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale

(ecologice) cât mai diferite. în general, validitatea externă a experimentelor din ştiinţele socioumane

este destul de restrânsă atât în ceea ce priveşte generalizarea de la grupul experimental la populaţia din

care sunt selecţionaţi subiecţii de experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportul trecerii de

la situaţia experimentală la condiţiile vieţii sociale reale (validitatea ecologică). Generalizarea

rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisă decât în limitele procedeelor utilizate şi

numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de experiment.

Poate și mai importanta este problema validităţii interne. în experimentele psihosociologice,

variabila independentă reprezintă o combinaţie de stimuli, sarcina cercetătorului fiind aceea de

„purificare a variabilei independente”, pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila

independentă) şi Y (variabila dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, în acest scop sunt

montate experimente placebo.

Sub numele de placebo sunt grupate substanţele chimice fără acţiune farmacologică specifică, dar

care, datorită sugestiei şi autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanţe,

cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină (placebo), ceea ce

înseamnă: voi place. Astăzi se ştie că toate medicamentele – chiar anestezicele și antibioticele – au, în

afara acţiunii farmacologice, şi un element placebo, dat de situaţia psihosocială în care se administrează.

Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiunii farmacologice specifice şi, prin

analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de

stimuli, pentru a-i măsura influenţa asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a

schemelor experimentale nu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acţiunii

variabilei independente.


Page | 83

Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metoda experimentală

în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment este verificarea unei ipoteze

încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt

controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul

ipotetic”. Două sunt caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitatea

experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale.

Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor și precizează esenţa

metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante controlate” (Greenwood,

1945, apud Chelcea). Controlul este, aşadar, elementul esenţial în structura metodei experimentale.

Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaşterea

ştiinţifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul.

Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin

faptul că insistă asupra legăturii cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose

apreciază că „Un experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi

alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările

care se produc în obiect, probabil datorită aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea).

Astazi este un fapt binecunoscut și larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcţionează

relaţii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și deci în experiment, nu

doar a două, ci a mai multor elemente.

O definiţie riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent de

dezvoltare a cunoaşterii, dar şi posibilităţile de azi ale tehnicii experimentale și de aceea o definitie

care corespunde într-o mai mare măsură acestor exigenţe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul

constă în „observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra

variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini

studiului) este redusă la minimum” (Festinger şi Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiţie

subliniază în primul rând faptul că experimentul este o observaţie provocată și ca, în al doilea rând,

situaţia este controlată. Aceste două caracteristici sunt reţinute şi de alţi psihosociologi. Astfel, John

W. Kinch consideră că poate fi vorba de experiment când „cercetătorul introduce deliberat anumiţi

factori în situaţia observată sau controlează comportamentul subiecţilor pe care îi observă”, iar Marc

Richelle apreciază că: „A experimenta înseamnă a aşeza un fenomen sub un control riguros cu scopul

de a-i determina condiţiile de apariţie” (1995, apud Chelcea). Chelcea reuseste o definitie

cuprinzatoare data experimentului: în ştiinţele socioumane experimentul psihosociologic constă în

analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată,

cu scopul verificării ipotezelor cauzale.

Conceptele de bază ale experimentului

Leslie Kish considera ca variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în 4 categorii:

a. Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferenţiază în variabile independente

şi dependente. Variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment de

cercetător sau de alte instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare, intensitate,

durată, frecvenţă etc. se modifică în timp.

Variabilele dependente iau valori diferite în urma influenţei asupra lor a variabilelor independente.

Atât variabilele independente, cât şi cele dependente se supun legii conexiunii universale a

fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental.

Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât şi calitative: sunt cantitative acele variabile ale căror

valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu,

cooperarea, conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de

exemplu, profesiunile, apartenenţa politică etc.).

b. Variabilele exterioare controlate Într-un experiment, în afara factorilor care îşi modifică parametrii, există o serie de alţi factori,

exteriori relaţiei presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menţinuţi constanţi, sunt

controlaţi: variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor exterioare care trebuie

controlate este totdeauna mare. Dacă am încerca să vedem cum influenţează coeziunea


Page | 84

grupului (variabilă independentă) starea de sănătate mintală a indivizilor (variabilă

dependentă), o serie de factori legaţi de condiţiile de viaţă și de muncă ale indivizilor cuprinşi

în experiment ar trebui să rămână constanţi: programul zilnic, regimul alimentar şi de odihnă,

programul de muncă etc.

c. Variabilele exterioare necontrolate Dată fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetătorul lasă cu bună ştiinţă necontrolate unele

variabile mai greu de menţinut la acelaşi nivel datorită complexităţii lor, a mijloacelor tehnice,

uneori rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. În unele cazuri,

cercetătorul nu face nici un fel de legătură între problema studiată și factorii aparent

îndepărtaţi. Într-adevăr, ce legătură poate fi între greutatea corporală și sănătatea mintală?! La

prima vedere, nici una. Variabila rămâne necontrolată. și totuşi, dacă privim lucrurile mai

atent, nu putem să nu remarcăm, măcar ipotetic, o anumită legătură. Ne îndreptăţesc la aceasta

considerentele de ordin endocrin, dar și social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau

erori randomizante, nu ar trebui să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că

influenţa lor în experiment se anulează reciproc.

Într-un experiment riguros ştiinţific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui să producă

erori randomizante, ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele

externe sunt controlate.

d. Grupul experimental Este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora acţionează variabila independentă

introdusă de cercetător. În metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepţii,

are altă semnificaţie decât cea psihosociologică. Foarte adesea, subiecţii din grupul de control

rezolvă sarcinile experimentului individual, nu interacţionează. Pentru termenul de grup

experimental (şi de control), mai apropiat decât sensul psihosociologic este înţelesul statistic,

de grupare după anumite caracteristici a populaţiei. Grupul de control serveşte pentru

compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental; este un grup

martor, asupra căruia nu acţionează variabila independentă.

e. Momentul experimental Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei experimentale.

De obicei, sunt luate în consideraţie momentele t1 şi t2 ale experimentului, adică momentele în

care se măsoară variabilele dependente, înainte şi după introducerea variabilei independente.

f. Situaţia experimentală Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al

obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum și

condiţiile concrete în care se desfăşoară experimentul.

Situaţiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetător. Şi într-un caz și

în celălalt, trebuie avut în vedere că elementele constituente ale situaţiei experimentale

interacţionează, facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente. Astfel

de factori, prezenţi la începutul experimentului și acţionând asupra variabilei dependente (în

fond, variabile externe necontrolate) sunt numiţi de către W. Siebel (1965, apud Chelcea)

„factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori acţionează numai în momentul introducerii

variabilei independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul desfăşurării experimentului,

situaţia experimentală se schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în dinamica situaţiei

experimentale:

situaţia iniţială,

situaţia de după introducerea variabilei independente

situaţia finală, în care se manifestă efectul.

De cele mai multe ori, cercetătorul este atent la fazele iniţială și finală, neglijând situaţia

intermediară. Întrucât situaţia experimentală, în dinamica ei reprezintă un singur tot, este

firească recomandarea de a se urmări interacţiunea factorilor și a elementelor pe toată perioada

desfăşurării experimentului.

De asemenea, în prezentarea experimentului este recomandabil să se arate, prin schiţe sau

fotografii, situaţia experimentală în diferitele ei faze.


Page | 85

g. Schemele experimentale Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din ştiinţele socioumane,

schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetării experimentale stabilite de John

Stuart Mill (1806 – 1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda

experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale ştiinţei moderne“

(Kneller, 1973, apud Chelcea).

Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în ştiinţele socioumane

a fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat, având în vedere

complexitatea cauzalităţii, natura factorilor experimentali şi influenţa situaţiei experimentale.

h. Complexitatea cauzalităţii La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să epuizeze

cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar și în acelaşi timp suficient pentru

producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condiţii, în prezenţa altor

factori, care măresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea socială este

exprimată printr-un „nex complex de fenomene“ (Mihu, 1973, apud Chelcea), în care

condiţiile contributorii, în prezenţa celor contingente și alternative, determină probabilistic

apariţia unui fenomen.

Prin canoanele stabilite de către John Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot

fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observaţia prealabilă a condiţiilor de

producere a fenomenelor.

i. Natura factorilor experimentali Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu numai

multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci și natura factorilor experimentali, a

condiţiilor contributorii şi circumstanţiale, cu un cuvânt, a variabilelor independente.

Variabilele independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar două valori (absenţă

şi prezenţă). Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu variabilele dependente. Acest fapt l-

a determinat pe Émile Durkheim să considere, în Regulile metodei sociologice, canonul

variaţiei concomitente car spune ca „orice fenomen care variază într-un fel sau altul ori de câte

ori un alt fenomen variază într-un acelaşi fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al

doilea fenomen, fie că este legat de acesta printr-un fapt de cauzaţie“.

j. Influenţa situaţiei experimentale Situaţia experimentală poate, ea însăşi, interveni ca variabilă independentă în experiment, datorită

faptului că, spre deosebire de ştiinţele naturii, în ştiinţele sociale subiectul experimentului este un

participant activ, conştient, care intră într-o formă specială de interacţiune socială cu experimentatorul.

Tipuri de experimente

Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate:

- gradul și specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor,

- nivelul controlului variabilelor,

- natura variabilelor modificate,

- locul

- funcţia experimentului în cadrul cercetării etc.

John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele, iar

nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi între experimentul natural, în care

situaţia experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial, în care situaţia este creată de

cercetător. Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna experimentatorului trebuie să intervină

totdeauna activ pentru a provoca apariţia fenomenelor, face distincţie între experimentele active şi

experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale.

F. S. Chapin ținând cont de gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea variabilelor

constituie elementul esenţial vorbeste de experiment proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în

experimentul proiectat cercetătorul creează situaţia, în experimentul ex post facto situaţia furnizată de

natură serveşte cercetătorului ca material de analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe

care nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul mintal nu


Page | 86

se desfăşoară exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune experimentului proiectat. Ştefan

Lanţoş remarca fapul că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la observaţie, „o prelungeşte

prin forţa imaginaţiei și fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observaţii“.

Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi succesive, după cum rezultatul este

obţinut printr-o secţiune transversală, comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o

secţiune longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite intervale de timp.

După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat

succesional, ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. tare.

Primele doua sunt relativ simple și nu necesita explicatii complexe, ele sunt experimente

active. La rândul lor, experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii, pornind

de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui

factor (ex post facto cauzăefect), iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia

celor care prezintă efectul acţiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză).

Prin experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecinţele unei variabile

cunoscute asupra situaţiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influenţat o situaţie

cunoscută. Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează

efectiv variabilele şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale desfăşurându-se în

mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivă.

Allem L. Edward tinand cont de funcţia pe care o indeplineste experimentul în procesul de

cunoaştere ştiinţifică face urmatoarea clasificare a experimentului:

a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare a situaţiilor psihosociale mai puţin

cunoscute, fără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce

urmează a fi clarificate în cercetările ştiinţifice ulterioare. În procesul cunoaşterii,

experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un

moment de iniţiere.

b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată în procesul de cunoaştere

proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.

c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu ajutorul căruia se măsoară influenţa

variabilei independente asupra variabilei dependente.

d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de

experiment, cu valoare de cunoaştere ridicată.

Experimentul natural

Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de cauzalitate

între două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă

(dependentă). Această relaţie se spune că există atunci când:

1. Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila independentă o

precede pe cea dependentă.

2. Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile este

legată de schimbarea în cealaltă variabilă;

3. Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie (spurious),

adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia originală dispare.

Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei

condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip

cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile și observaţiile sunt adeseori

imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile dintre variabile fiind adeseori instabile.

Este foarte dificil să se determine, nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a

influenţa o influenţa o corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru

proiectele de cercetare care implică noţiuni și propoziţii (variabile) limitate și bine definite.

Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor

fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi reprezentarea

comună asociază experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale, experimentarea

este posibilă şi în contexte naturale.


Page | 87

CURS 6 – METODE DE CERCETARE ANALIZA DOCUMENTELOR

(analiza statistică și analiza de conținut)

Tipuri de documente

Ca și în cazul celorlalte metode, vom spune ca oamenii, în viata de zi cu zi, nu numai ca

produc inevitabil documente, în sens larg, adica lasa continuu urme ale activitatii lor, dar la modul

spontan le și analizeaza și interpreteaza (scriem și citim scrisori, jurnale, facem inferente din felul în

care sunt decorate și aranjate locuintele etc.). Practica sociala cunoaste, în acelasi timp, și

modalitati mai sistematice de studiu al documentelor (dosare, dari de seama, lucrari scrise). Aproape

necontenit suntem judecati și apreciati – informal și institutional – prin ceea ce producem.

Istoriografia și alte discipline si-au constituit discursurile, și continua sa o faca, prin analiza și

interpretarea documentelor scrise și arheologice. Studierea stiintifica a documentelor sociale, nu doar

a celor oficiale, ci și ale lumii practice obisnuite, a devenit o directie principala și în discipline ca

antropologia, sociologia și psihologia sociala, doar de cateva decenii incoace, cu toate ca existau

preocupari inca din anii „20.

Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor

sistemice în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul

lor de incredere. S. Chelcea (1993) retine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale:

natura, continutul, destinatarul și emitentul. după natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau

nescrise (obiecte, imagini, simboluri), după continutul informational, cifrice (in preponderenta

cifrelor, a graficeor) sau necifrice (in limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar

după emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autoritati de stat) sau neoficiale.

Din punct de vedere al abordarii calitative, conversatiile cotidiene constituie un gen de

document cu totul important în intelegerea derularii concrete a vietii sociale.

Diversele tipuri de documente au facut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva

disciplinelor socioumane importanta fiind distinctia dintre analiza cantitativă (cunoscută și sub

numele de analiza de conținut) și analiza de tip calitativ.

Analiza de conținut

Este o metoda ce se refera la analiza cantitativa a documentelor, urmarindu-se punerea în

evidenta de teme, tendinte, atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a unor teme și evaluari (de

atitudini și de valori). Ea a mai fost numita și tratarea cantitativa a unui material simbolic calitativ.

într-adevar, desi poate viza și aspecte materiale alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.),

analiza de continut este proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare

comunicationala ridicata: mass-media, literatura, statistici oficiale, dari de sema, rapoarte, legi și

decrete, corespondenta personala, jurnale intime etc.

Avand stabilita problema de studiat și fiind alese documentele corespunzatoare. analiza de

continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:

Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus

analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la randul lor, în

indicatori direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii și

indicatori, carora le atribuim coduri, inseamna intocmirea unui “chestionar” cu care mergem în

fata documentului și filtram materialul brut.

Odata ce avem grila de categorii și sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la

nivelul textului, ce unitati de analiză utilizăm. Se distinge, în acest sens, intre unitatea de reperaj - ca

fiind lungimea textului care este recunoscuta tema - și unitatea de context, adica lungimea minima a

textului în care trebuie citit pentru a se desemna dacă tema este prezentata favorabil, defavorabil sau

neutru. Se intelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. în

practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj și cea de context trebuind alese în


Page | 88

functie de organizarea documentului în spatiu și timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj

paragrafe, pagini, la reviste și ziare, numere, la emisiunile radio și TV, ore sau zile.

Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi și prin

calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva și

aprecierea ei. Pe langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar și a

celui “favorabil‟, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua și taria gradului de intensitate cu care se

manifesta atitudinea introducandu-se și formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea -

apeland la logica și calculul probabilitatilor - se permie și evidentierea unor structuri asociative (pattern-

ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine și corelatii pe texte

și inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie în analiza de continut

computerizata, ea luand și acesta forma în deceniul al saptelea).

Analiza de continut are o serie de virtuți, printre care foarte importante sunt:

Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depaseste planul impresiei, al

afirmatiilor fara acoperire empirica de genul: “Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal”

sau “Filmele americane sunt pline de scene de violenta” sau “Ce putina muzica usoara se da acum la

televiziunea romana !” etc. Plan care, din pacate, este atat de prezent nu doar în retorica cotidiana

nevinovata, a relatiilor interpersonale, ci și în discursuri și luari de decizii cu impact în viata publica.

Tot pe acesta linie, analiza de continut are o relevanta deosebita în analiza temeinica a

productiilor stiintifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observa T.

Rotariu (1991), ca analiza secundara a datelor; în cele științifice, în general, pentru a

decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce

caracteristici socio-demografice au producatorii de stiinta (varsta, sex, etc.).

Prin analiza de continut se releva nu numai tendinte în interiorul unui document sau al mai

multor documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci și evolutia comparativa

a unor teme și aprecieri pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua și

forma analizei longitudinale.

Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se aplica, de regula, pe documente neprovocate

direct pentru cercetare și astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect,

asa cum se intampla în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observatie.

Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea informational-comunicationala -

analiza de continut are și avantajul epistemic ca, mai ales slujindu-se de calculator, se pot

realiza vaste comparatii în timp și spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc.,

rezultatul ei constituind un element central al multor decizii.

Din motivele de mai sus, la care trebuie adaugat unul extrem de important, și anume costul relativ

redus al cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevarata explozie.

Analiza de continut comporta insa dificultati și limite, unele “interne‟ mai specifice, altele

cu caracter mai general.

O prima și grava problema metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. T.

Rotariu (1991) considera ca respectiva grila și categoriile trebuie sa fie: exhaustive (sa

surprinda toate variantele de aparitie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate inregistrata

într-o categorie sa nu mai figureze și în alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului

care sa depinda cat mai putin posibil de analistul ce o realizeaza), și pertinente (adecvete

obictivului urmarit de cercetare și continutului documentelor). în vederea conceperii unui

sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului examinat e nevoie de tatonari

succesive și de corectiilecorespunzatoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand

categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand dacă ele sunt

limitate (strict definite), materialul codat difera prea putin de cel brut și nu am inaintat, asadar,

prea mult în cunoasterea sistematica.

Dintre exigentele mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii și analizei de continut, în

general, decisiva este “obiectivitatea”, adica valabilitatea și fidelitatea procedeului. în ceea ce

priveste validitatea - în sensul ei tehnic -, desi e imaginabila și utilizarea criteriilor


Page | 89

predictibilitatii și a validitatii concurentiale, în cazul analizei de continut legitima este

cercetarea validitatii de construct, și mai ales, a celei logice (de continut), altfel spus, a

legaturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici și caracteristicile textului.

Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns

diferiti analisti ce au lucrat independent pe acelasi document și cu aceleasi categorii și

indicatori, fie prin compararea rezultatelor unuia și aceluiasi analist, obtinute la intervale de

timp mai mari, O valoare a indicelui de corelatie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70

se considera ca indicand o buna fidelitate. în tot cazul, este necesar un accentuat spirit de finete

și o bogata experienta pentru a deslusi în expresii lingvistice diferite acelasi continut

(psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului, aceasta sarcina

este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza computerizata. De aceea, e bine, cu toate

ca acesta mareste costul cercetarii, ca macar atunci cand e vorba de documente și teme

importante, sa se foloseaca, și în stabilirea sistemului de categorii, și în analiza propriu-zisa

(sau a programarii computerului), metoda expertilor.

Analiza de continut poate viza documente unice cu valoare intrinseca si, în acest caz,

problema ce documente concrete vom lua în analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem

nevoiti sa recurgem la esantionarea materialului supus efectiv investigatiei. Daca, de exemplu,

intereseaza cum trateaza un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu

este necesar) sa analizam cantitativ, numar de numar, pagina de pagina. în selectarea din presa

scrisa și audio-vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei și tratarii temelor (tendinta de

ciclicitate sau compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama și de aceste criterii, combinand

esantionarea pur aleatorie cu una “stratificata”, în functie de perioade de aparitie.

Problema problemelor în analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor,

valorilor și intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar prin

relevarea tendintelor statistice. Este justificata atat inferenta directa, cand continutul este luat

ca atare (face value), cat și inferenta indirecta, cand opusul afirmatiilor din continut trebuie

considerat ca adevarat. Ramane, asadar, la alegerea cercetatorului de a aprecia intentia

manifestata în sens direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva distinctia (Ghiglione și

Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine) și

aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele și intentiile ce au produs documentul). Pentru al

doilea gen de analiza, cercetatorul are nevoie și de alte date, referitoare la sursa emitenta și la

intelegerea ambiantei grupale sau societale de ansamblu. în literatura de specialitate se

subliniaza mereu, de altminteri, ca insusi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu parintele, atunci

“nasul” analizei de continut - recomanda incadrarea ei într-o schema mai larga de analiza a

comunicarii: cine, ce, cui, cum și cu ce rezultate comunica.

Analiza calitativă

In perspectiva calitativista, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este

interesanta și utila dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza în

favoarea principiului integrarii planului lingvistic de continut - teme și intelesuri - al documentului, cu

cel al formei lingvistice, adica al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan

trebuie sa ia în considerare atat retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat și felul în care

respectiva retorica, în calitate de constructie generala a textului, este marcata de resursele

interpretative (repertoarii) care exista într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza

studiile calitative ale documentelor în trei clase:

1. Cele de natura etnografica, care, în efortul lor de a intelege holistic viata și activitatile

oamenilor și comunitatilor, pornesc de la ideea ca în societatile complexe, un element

central, alaturi de alte genuri de documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.

2. Studiile semiotice, care, avand ca baza dezvoltarile ulterioare ale structuralismului lui

Ferdinand de Saussure, ce au aratat ca structura textului (materialul semantic) și

cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe analiza interna a discursurilor. Ele au relevat

strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care autorii lor incearca sa produca


Page | 90

anumite efecte la cititor și auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele neintentionate pe

care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.

3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe intelegerea metodelor practicate

în viata cotidiana de producere și interpretare a descriilor ce le oferim celorlalti, metode

implicate în cele mai banale convorbiri, ca și în stirile de senzatie din mass-media.

Producerea și organizarea sociala a documentelor

Studiile calitativiste, în particular cele de maniara etnografica, isi pun, cu referire la

documentele sociale, intebari de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“, “Cine

le-a scris ?“, “Cine le citeste?” , “Cu ce scopuri ? “, “ în ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este

inregistrat ?“, “Ce este omis ?“, “Ce este luat ca de la sine inteles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce

se pare ca ia autorul documentelor ca subanteles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie sa

stie cititorii despre documente astfel ca acestea sa capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley și

Atkinson, 1983, pp. 142-143).

Calitativistii nu pierd nici o ocazie (vezi și Silverman,1993) în a sublinia ca din punctul lor de

vedere intereseaza nu în ce masura documentele reprezinta realitatea , cat sunt ele de adevarate sau

false, ci, indiferent de valoarea lor de adevar, felul în care sunt ele produse și organizate și cum sunt

interpretate de publicul lor. în acest sens “cum sunt interpretate” sau, în termenii intrebarilor mai sus

formulate, “ce este inregistrat și ce este omis? “, chestiunea fundamantala a cititorului cat de cat

instruit este, din ce în ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevar, cu alte cuvinte cat de mult se

poate conta pe acuratetea lor.

Oricum, cercetarile calitative privesc documentele ca produse în circumstante particulare și

pentru un destinatar particular. Analiza atenta a dosarelor, de exemplu, a evidentiat ca ceea ce se

inregistreaza în ele și felul cum se face aceasta depinde de anumite constrangeri și asteptari mai mult

sau mai putin directe.

Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selectii și organizari, astfel

incat respectivul dosar sa apara într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste,

unde procedeul e atat de transparent și brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situatii-limita. Chiar

în cele mai democratice, deschise și competitive societati, dosarul este rezultatul unei constructii

potrivit unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. în Marea Britanie, bunaoara, relateaza D.

Silverman (1993), în intocmirea unui dosar în vederea selectiei profesionale a celor din anul

universitar terminal, dintr-o serie de criterii- aspectul fizic și acceptabilitatea, motivatia, etc.- lipseste

formulat expres cel al “abilitatii” (al competentei propriu-zise). Respectiva omisiune și punerea

acceptabilitatii pe primul plan - cat de bine s-ar putea lucra cu el - releva o anumita cultura a

organizatiei, o conceptie în centrul careia se situeaza ideea ca important nu e atat ce cunostinte

(abilitati) a dobandit candidatul în timpul facultatii, ci cat de dispus va fi el sa invete de la colegii și

superiorii sai mai cu experienta (acceptabilitatea).

Viziunea calitativist-etnografica a insemnat o cotitura în ceea ce priveste abordarea sociologica

a inregistrarilor statistice, chiar astatisticilor oficiale, în sensul ca a accentuat preocuparea (de altfel,

existenta și la cantitativisti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neaparat adevarate și exacte, ci

ca e nevoie sa ne intrebam mereu în ce masura ele reprezinta realitatea; mai mult decat atat,

investigatiile trebuie sa se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, și nu

atat ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel, multi sociologi privesc acum cifrele din

statisticile referitoare la fenomenul mortii, al delicventei și altele, nu ca rezultate dintr-o inregistrare

pasiva ci reiesind din interiorul procesului de inregistrare și organizare a datelor statistice.

L. Prior (1987), prin studiile pe care le numeste “de sociologie a mortualitatii”, demonstreaza

ca investigarea de catre procurori a mortilor subite și considerate “nenaturale” se face mai frecvent

(proportional) pentru barbati decat pentru femei, pentru cei casatoriti decat pentru cei necasatoriti,

pentru cei activ economic decat pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decat pentru

muncitorii manuali. Cand este vorba insa de a decide cauza mortii, prin autopsie, situatia se prezinta

invers: mai multe autopsii se fac la cei necasatoriti decat la casatoriti, la muncitorii manuali decat la

cei din clasa de mijloc, la femei decat la barbati. L. Prior sugereaza interpretand aceste constatari, ca

aceia care decid natura mortii și modalitatile de stabilire a ei sunt orientati de supozitii ale bunului


Page | 91

simt, cum ar fi aceea ca moartea subita a unei persoane instarite e mai suspecta decat a uneia sarace. în

tot cazul, e necesar sa avem în vedere ca tabelele statistice privind cauzele mortii sunt ele insele

produsul unor procese de luari de decizii, care trebuie, la randul lor, cercetate minutios.

Imaginile vizuale ca documente sociale ridica probleme metodologice complexe. Ele sunt mult

mai greu de transcris, codat și analizat în unitati discrete, asa cum se intampla cu expresiile și

cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea și integralul,

functionarea cu itemi concomitenti. Totusi o serie de cercetari sistematice s-au intreprins și în

domeniul vizualului, atat pe linia analizei textului imaginal în sine, cat și a raportului dintre imagine,

sunet și comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.

Studiile s-au centrat insa și asupra relatiilor dintre continutul imaginilor, intentiile producatorilor

lor vizavi de audienta și schimbarile majore în organizarea economica și sociala. M. Emmison (1983),

intrebandu-se în legatura cu emergenta și evolutia conceptului de “economie” în discursul mass-medial

din SUA, gaseste ca în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel putin trei faze:

1) Inainte de 1930, “economia” se identifica cu clasicul “a economisi”, adica a face cheltuieli

cat mai putine și a pune restul de-o parte;

2) Dupa 1930 si-au facut loc în imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia

nationala ca structura și la rolul interventionist al statului. Economia incepe sa devina o

problema de solutie colectiva. Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizata prin

personaje debile și bolnave, mangaiate de un Mos Craciun patern, care imparte daruri (prin

cheltuieli guvernamentale);

3) In anii „40, economia este inteleasa în intregime ca fiind o chestiune colectiva. Adesea

economia și politica economica sunt infatisate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o

cutie mare cu serpi, hipnotizati (stapaniti și manipulati) de ministrul de finante.

Analiza interna a textului

In analiza interna a textului, principiul prioritar al calitativistilor este acela ca luarea în

considerare (numararea) a cuvintelor (notiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se intampla în

analiza de continut clasica - nu are mare relevanta, intrucat cuvintele în calitate de semne au

semnificatie numai în relatie cu alte cuvinte (semne), intelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atat;

intre continutul și expresia textului ca sistem de semne exista o stransa legatura, legatura ce este rodul

unei interpretari sociale colective. Conexiunea continut-expresie-semn tine, asadar, de o

fenomenologie primara sociala. (Culler, 1975).

Analiza intrinseca a textului are la baza semiologia - știința semnelor - intemeiata de Ferdinand de

Saussure (1857-1913), pentru care semnele au urmatoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72):

1) Prin ele se contopesc un concept și o imagine sau sunet (semnele de circulatie, dar și

cuvintele inscrise sau vorbite ale unei limbi);

2) Semnele nu sunt entitati autonome. Ele isi deriva intelesul numai din locul ce il ocupa într-

un sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decat diferenta de alt semn (rosu e

ceva ce nu este albastru, verde, galben, etc.);

3) Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce inseamna ca el nu are o legatura

naturala cu semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeasi notiune;

4) Semnele pot fi conectate în doua moduri. Primul presupune posibilitati combinationale,

cun sunt, în limba, prefixele și sufixele (in romana avem, probabil, putine cuvinte compuse

ce exprima notiuni distincte dar tendinta pare a fi aceea de crestere a ponderii lor:

“sociolingvistica”, “sociouman”, de pilda) Saussure numeste aceste combinatii relatii

sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul ca semnele au proprietati contrastive,

alegerea unui semn excluzandu-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce inseamna ca nu e

“nu”, “tanar” exclude pe “batran”). Relationarea de excludere reciproca se numeste și

opozitie paradigmatica.

Ideile semioticii structuraliste si-au gasit teren și în analizele mai concreteale textelor

cotidiene, ale metodelor prin care oamenii se descriu și fac inferente. H. Sacks (1922), continuandu-si

studiile sale de lingvistica etno-metodologica, ajunge la concluzia ca sarcina majora a analistilor vietii

sociale este de a identifica “aparatul” care face ca oamenii sa realizeze activitati ce sunt recunoscute


Page | 92

ca atare de ceilalti, cu toate ca aceste activitati nu sunt aproape niciodata total explorate și complete. în

conceptia lui, cultura poate fi privita ca “o masina de facut inferente”, producatoare, adica, de

“aparate” administrate și utilizate în contexte specifice.

Categoriile utilizate. Fiecare persoana, eveniment, situatie, etc. poate fi descrisa prin mai

multe categorii, plasand-o, astfel, în anumite clase. E indeajuns sa rasfoim mai multe ziare și sa ne

dam seama cum acelasi eveniment este prezentat în termeni diferiti. Feministele au aratat ca, spre

deosebire de barbati, femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numarul de copii,

culoarea parului. Asemenea identificari în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei și

a comportamentelor sale. Aceeasi persoana poate fi prezentata ca “bine facuta, blonda, mama a trei

copii” sau ca “profesoara de matematica în varsta de 40 ani”. Amandoua descrierile sunt adevarate,

dar ele determina lecturi diferite.

Fiecare categorie face parte dintr-o colectie de categorii. Din propozitiile de mai sus, “mama”

este o categorie din colectia „familie”, iar “profesor” din cea a “ocupatiei”. în raportul categorie-

colectie functioneaza opozitiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. dacă se mentioneaza

“mama” e clar ca se exclude “tata”.

Regula consistentei spune ca în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci cand un vorbitor

foloseste una sau mai multe categorii pentru a descrie cel putin doi membrii ai populatiei și dacă

auzim aceste categorii ca fiind posibil sa faca parte din aceeasi colectie, le vom auzi în acest fel. Nu

intamplator, spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anuntului: “Copilul plange. Mama l-a luat în

brate.”, suntem aproape siguri ca e vorba de mama copilului. Regula consistentei se refera și la alte

aspecte ale dinamicii colocviale; și anume ea spune ca dacă în caracterizarea unui membru al

populatiei recurgem la o categorie dintr-o colectie anume, exista o mare probabilitate ca în descrierea

altui membru sa folosim o alta categorie, dar din aceeasi colectie. O implicatie serioasa a acestei reguli

este ca, atunci cand noi folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem astepta sa fim

caracterizati cu termeni din aceeasi colectie.

Categoriile au functia de a defini și delimita activitatile (category-bound activity), de a

caracteriza persoanele prin activitatile lor și de a infera activitatile din descrierea persoanelor. O

consecinta a acestor caracterizari este ca pe baza lor noi judecam moralitatea actelor savarsite. Cand

aflam ca un parinte si-a pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, cand auzim ca un copil si-a

pedepsit parintele, nu ne gandim numai la ceva atipic, ci și la un lucru imoral. Ce e de retinut aici este

ca termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi caracterizata lingvistic și altfel, în cuvinte

mult mai blande și care ar schimba interpretarile receptorului. Felul în care descriem o situatie

angajeaza cvasi-permanent și o conotatie morala. în viata sociala concreta, normele morale au un rol

de prim-plan. Spre deosebire insa de uzanta sociologiei clasice, de a lua normele drept element de

cauzalitate a actiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc

normele pentru a descrie, cataloga și intelege activitatile semenilor lor. El insista ca în practica curenta

de “citire” în spusele celorlalti, oamenii fac mereu inferente, de mai multe ordine: astfel, dacă

persoana A il categorizeaza pe B ca batran, noi avem inclinatia sa-l categorizam pe A, pentru a decide

cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).

A. Sacks numeste strategiile complexe și subtile prin care oamenii în practica mundana isi

descriu și evalueaza reciproc activitatileprocedee de categorizare a membrilor (memberships

categorisation device) sintagma folosita în literatura de specialitate și în formula prescurtata MCD.

Prezentam un caz de aplicare a analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Ilut în

“Abordarea calitativa a socioumanului”, p.147. Este vorba despre cum producatorii de stiri și relatari

de evenimente, în efortul de a le face pe acestea cat mai interesante și atragatoare, le construiesc,

mizand pe conotatiile cuvintelor, pe mecanismele de categorizari și inferente ale audientei. Tabelul are

ca pretext un titlu (adaptat) aparut într-un numar din ziarul “Times”, dar exista exemple numeroase și

chiar mai frapante în presa scrisa de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)


Page | 93

Transcriptia și analiza conversatiei cotidiene

Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului il constituie conversatiile

cercetator – subiect și bineanteles, nu atat cele pe baza de chestionar standardizat, unde secventa

intrebare- raspuns este într-o singura directie( operatorul intreaba, subiectul raspunde) și unde, deci nu

avem o conversatie în intelesul propriu al cuvantului, ci în interviurile nestructurate, de adancime. Dar

și aici subzista o puternica asimetrie, fiindca desi discutia este libera, cercetatorul este cel care pune,

în general, intrebari. Analiza calitativa a conversatiilor se detaseaza net insa de preocuparile clasice

(de orientare pozitivist-cantitativista), ale investigatiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din

urma se concentreaza asupra urmatorului fapt: în ce masura respectiva interactiune favorizeaza sau nu

acuratetea declaratiilor intervievatului despre o realitate preexistenta. Calitativistii scruteaza cu atentie

procesul de organizare și desfasurare a conversatiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine.

Pe de alta parte, pentru ei, conversatiile de tip interviu sunt doar o forma a conversatiilor sociale,

majoritatea acestora constituind-o cele prezente în practica rutiniera de zi cu zi. în viziunea

calitativista, toate formele de conversatie, deci și cele de natura institutionala (din parlament, sa

spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversatiilor din viata mundana. (Se intelege

ca și în convorbirile intervievator-intervievat.)

Analiza conversatiilor cotidiene presupune o inregistrare cat mai fidela a lor. Astazi, prin

mijloacele audio-vizuale sarcina cercetatorului este mult usurata și prezentarea materialului de teren în

forma sa nealterata este mult mai lesne de realizat. Transcriptiaconversatiilor și a contextului în care

ele se desfasoara, ramane insa în continuare o operatie indispensabila, fiindca ea condenseaza

informatii și este un prim pas inspre codarea și prelucrarea ei. Transcriptia inseamna utilizarea unui

sistem de semne (conventionale, desigur) în a nota dinamica și structura convorbirilor: o paranteza

mare poate indica interventia unui vorbitor în timp ce altul vorbeste deja; o cifra din paranteze mai

mici, aproximativ cat timp a facut pauza vorbitorul în discursul sau; cuvintele scrise cu litere mari

dintr-o replica desemneaza vocea ridicata a personajului, etc. Sacks și colaboratorii ofera la sfarsitul

lucrarii lor (1974) un Appendix ce cuprinde detalii ale principiilor și sistemelor de notare a

conversatiilor. Transcriptiile au nu doar rolul de a prezenta în detaliu mersul și caracteristicile

interactiunilor verbale, ci ele sunt și o adevarata munca de cercetare, deoarece în operatia de

transcriere a materialului brut inregistrat, se descopera mereu noi laturi și sensuri ale actelor

conventionale. în acelasi timp, transcriptiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi utilizate cu

folos de alti cercetatori, ca un document pretabil la analize și interpretari proprii.

Cat priveste analiza efectiva a materialului conventional, nu exista, bineinteles, retete, modele

gata confectionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi

pe cele trei principale asumptii pe care J. Heritage (1984) considera ca le contine analiza

(etnometodologica) a conversatiilor.

Trei principii metodologice:

1. Convorbirile au o organizare structurala ele nu se desfasoara aleator, ci după un pattern stabil

transindividual, dar regognoscibil de catre interlocutori. Existenta unei structuri a

conversatiilor are doua implicatii majore: ea trebuie tratata ca un “fapt social” în termeni

durkheimieni, ca un fapt prezent în orice institutie sociala formala sau informala; nu e legitim

și necesar, cand explicam organizarea convorbirilor sa facem apel la caracteristicile

psihologice sau de alta natura ale vorbitorilor specifici implicati în acea conversatie. (Aceasta

prezumptie este cu totul mecanica, formala și riscanta, ea fiind partial contrazisa de cea de la

urmatorul punct 3).

2. Convorbirile sunt organizate secvential, iar comportamentul vorbitorului este modelat de

contextul conversational în care participa, mai cu seama de secventa precedenta a conversatiei.

3. Cele doua caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare minutioasa a

transcriptiilor, adica analiza sa fiefondata empiric. E necesar sa se evite constructiile teoretice

premature, neintemeiate pe exploatarea detaliata a materialului empiric. Aceasta inseamna ca

regularitatile desprinse se refera la toti participantii și la toate actiunile lor conventionale, iar

dacă exista cazuri deviante, ele necesita o tratare analitica și o reconsiderare a teoriei și a

regularitatilor descoperite.


Page | 94

Analiza și interpretarea urmelor și a documentelor materiale

Fara indoiala ca “pana la urma” tot ce studiaza cercetatorul social sunt “urme” ale subiectilor sai:

raspunsuri la chestionare și interviuri, comportamentele din timpul experimentului, inregistrarea observationala.

în sens propriu, “urme‟ reprezinta insa documente neprovocate, existente într-o forma materiala.

Cultura materiala, cu cele doua componente majore ale sale, textele scrise și artefactele,

produse fabricate (unelte, constructii, imbracaminte, ect.) este un teren bogat de exploatare stiintifica

nu doar pentru descrierea în sine a trecutului (istoria), ci și pentru antropologie, sociologie și

psihologie sociala, în incercarea lor de a accede la constantele comportamentale și mentalitare

individuale și grupale (si implicit a vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, exista).

Produsele activitatilor oamenilor prezinta maxima relevanta în disciplinele socioumane fiindca

prin ele aflam nu numai ce ei spun, ci și ceea ce realmente fac. în acest sens, și analizele unor urme

mai prozaice, rezultate din activitati rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje și colaboratorii

(1992) au studiat continutul resturilor menajere și au constatat ce diferenta mare este intre cantitatea

de bere consumata efectiv și cea declarata la interviu. Alti autori, precum, mai recent, I. Hodder

(1992) au ajuns la consideratii interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-barbat-copii, pe

baza investigatiei decoratiilor de interior și a vaselor utilizate pentru prepararea și pastrarea hranei.

Interpretarea calitativista a culturii materiale ridica unele probleme teoretico-metodologice,

prelucrate și sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Ilut astfel:

E necesar sa facem o clara disociere intre doua feluri de documente (sau de niveluri) ale

culturii materiale din punctul de vedere al intentiilor cu care au fost create, al naturii și al

incarcaturii lor de intelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicational-

simbolica, expresiva, de reprezentare, și a fost creat cu acest scop. Aici intelesurile sunt date în

informatie nemijlocita, chiar dacă accesul la ele presupune interpretare, uneori permanenta. în

acesta categorie intra, în primul rand, textele scrise, dar și pieslele de cultura ca steagurile,

uniformele și altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei, al culturii materiale strict

pragmatice, nedesemnata reprezentarilor simbolice. Prin aceasta se evoca doar intelesuri, ele

sunt tacite, implicite și cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva categorie, ca și

artefactele, în general. Ele nu au o valoare simbolica în sine.

Faptul ca nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu contine sisteme de coduri

de reprezentare simbolica elaborate și nu are în sine o valoare comunicationala, intelesurile

sociale (relatii interpersonale și intragrupale, motivatii, aspiratii, emotii și sentimente) fiind

latente și mai difuze, analiza și interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu

textele scrise trebuie sa se faca cu multa precautie. Logica și structura lor nu sunt în primul

rand de natura semantico-retorica, ci determinata de constrangerile de mediu fizico-geografic

și tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai putea numi. Intelesurile sociale sunt

identificabile și în cultura materiala nonsimbolica, dar nu abuzand de paradigma lingvistico-

interpretativista. De altfel, unele cercetari din stiintele cognitive arata ca intre cunostintele

practice și cele lingvistice subzista diferente fundamentale în ce priveste modul lor de

organizare mentala (Bloch, 1991).

Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se preteaza abordarii textualiste, semiotice. Deci și

documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de imbracaminte, insignele, monumentele,

nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale și picturale. D. Miller (1982)

a argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentatie urmeaza principiul relatiei sintagmatice -

obiecte de imbracaminte ce “merg impreuna” - și pe cel al relatiei paradigmatice - alegerea unei anumite

piese și nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentantii teoriei alegerii rationale exploateaza

constatarile de acest gen (cu privire la imbracaminte, vesela, etc.) pe linia comportamentului strict

utilitar al actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar avand functii precise de

marcare a unui status social și deci de obtinere de beneficii (Coleman, 1990).

A cauta intelesurile, valorile și reprezentarile sociale atat la nivelul culturii materiale intrinsec

simbolice, cat și la al celei mediat-simbolice (tehnologice) inseamna analiza contextuala, de spatiu

cultural și de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative

sunt la indemana (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelasi


Page | 95

timp o valoare utilitara și una simbolica. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea

intelesului simbolurilor materiale în timp și mecanismele prin care aspectul functional al obiectelor s-a

convertit în cel simbolic.

Intelesurile și semnificatiile acordate culturii materiale au o valoare stiintifica de cunoastere,

dar aproape intotdeauna și o distinctaconotatie social-politica. Se poate ajunge chiar la conflicte social

politice în interpretarea semnificatiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legatura cu

identitatea etnica și consistenta ei de-a lungul timpului. Interferentele în mediul de constructie a

caselor, în vestimentatie, în bucatarie și alimentatie dintre germani - maghiari - romani - tigani și alte

etnii din Transilvania sunt obiect de studiu, dar și de disputa. Uneori insa studiul artefactelor și al

tehnologiilor trecute poate fi folositor comunitatilor într-un sens foarte pragmatic.

Alte metode. Testul Who are you?

Un exemplu graitor de “intersectie” sau de cuplare a calitativului cu metode cantitative este

testul Who are you ? (Cine esti dumneata ?), cunoscut și ca “testul celor douazeci de propozitii”,

fiindca subiectii sunt rugati sa raspunda cu expresii diferite la douazeci de ori la intrebarea “Cine esti

dumneata ?”. Mizandu-se pe faptul ca raspunsurile trebuie sa aiba un caracter spontan, timpul acordat

este limitat 10-12 minute. M. Zlate (1989) a adaptat testul ca proba de compunere, aplicandu-l la elevi

de liceu din clasele terminale și studenti, care au fost rugati sa elaboreze acasa lucrari pe tema “Cine

sunt eu ?”. Se castiga astfel pe linia posibilitatii de reflexie asupra identitatii de sine si, prin urmare, a

complexitatii raspunsurilor, dar se pierde, bineinteles, coeficientul de spontaneitate.

Testul W-A-Y a fost conceput de M. Kuhn - reprezentant de frunte al Scolii de la Iowa pentru

interactionalismul simbolic, scoala care, în contrast cu cea de la Chicago, sustine ca fenomene de

constiinta atat de subtile, cum sunt cele ale imaginii și ale identitatii de sine, pot fi abordate cu metode

consacrate în psihologie. Scoala de la Chicago, prin A. Blumer, pornind de la premiza ca realitatea

personala, “selful”, este unica și fluida, contesta legitimitatea studierii ei prin metode clasice, cum sunt

chestionarele și testele, propice fiind doar interviurile intensive și abordarea prin concepte flexibile,

senzitive (sensitizing concept).

Testul W-A-Y nu este insa o proba structurata, standardizata, chiar dacă intrebarea generica

este aceeasi la toti respondentii. Este adevarat ca prelucrarea raspunsurilor a dovedit posibilitatea

incadrarii lor în niste tipuri generale. Astfel, Zurcher (1977) gaseste patru mari clase de raspunsuri:

cele de tip A, care descriu caracteristici exterioare ale indivizilor, cum ar fi “sunt blonda”, “sunt din

Cluj”; de tip B, referitoare la statutul social (“sunt student”, “sunt ortodox”); de tip C descriind

caracteristici și stari interioare “imi place muzica clasica”, “sunt un om singuratic”, “sunt un om

optimist” etc.) ; raspunsuri foarte vagi și generale (D), de felul “sunt o particica din Univers”, “sunt o

fiinta umana”, care, practic, nu aduc o informatie despre individul în cauza.

Cercetarile lui L. Zurcher au confirmat ipoteza lui A. Turner (1976) privitoare la cresterea - cel

putin la studentii din colegiile americane - a ponderii sinelui intim (raspunsuri de tip C) în

identificarea de sine, fata de sinele institutional, adica fata de raportarea eului la statusuri sociale și

institutii (raspunsuri de tip B).

Documentele medicale

Foaia de observaţie clinică e un document medico-legal, ştiinţific și de gestiune pe care se notează:

o Datele personale de identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod

numeric personal, adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie)

o Numerele de înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din

registrul de intrări-ieşiri din secţie.

o Antecedente personale.

o Antecedente familiale.

o Motivele internării.

o Istoricul bolii actuale.

o Diagnosticul de trimitere.

o Diagnosticul de internare.

o Diagnosticul la externare.


Page | 96

Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură și alte documente medicale constituie

DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar activităţii medicale unde se

sintetizează datele privind:

o Interogatoriu – anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători despre

identitate, starea civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale,

regim de viaţă, vaccinări efectuate, motivele internării, istoricul bolii actuale.

o Examenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea, percuţia:

Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele

superioare şi inferioare, regiunea tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea

bucală etc., se măsoară funcţiile vitale. Examinarea se face de cca. 2-3 ori pe zi

în cazul bolilor acute și de 2-3 ori pe săptămână în bolile cronice.

Examen subiectiv.

o Examinări paraclinice.

o Evoluţia bolii.

o Tratament.

o Epicriza.

o Alte date.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) capată o importanta deosebita,

devenind „depozitarul” unui conglomerat de informatii și date medicale, compus atat din relatarile

pacientului, cat și din constatarile obiective ale medicului și din rezultatele investigatiilor paraclinice.

Administrarea acestui conglomerat de date medicale confera FOCG o tripla dimensiune:

1. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical privit și analizat din

perspectiva ghidurilor terapeutice, a ghidurilor de practica medicala (ca documente ale

CMR), a statisticii medicale și a deciziilor medical-administrative la nivel de ramura sau la

nivel de spital.

2. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal privit și analizat

din perspectiva Codului Penal.

3. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic privit și analizat din

perspectiva Codului de Deontologie Medicala.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical Pentru orice practician, fie el incepator sau cu experienta, consemnarea și interpretarea datelor

medicale stimuleaza gandirea clinica, oferind în acelasi timp posibilitatea de verificare proprie, atat de

necesara oricarui medic. Din aceasta perspectiva, FOCG poate fi privita (in ansamblul ei) și ca un act de

cercetare stiintifica, intrucat particularitatea ei (in sensul dictonului – „nu exista boli ci bolnavi”) confera

repere ce pot fi ulterior prelucrate statistic și didactic. în plus, în sprijinul și spiritul acestei idei, în noul

format al FOCG s-a adaugat rubrica „sustinerea diagnosticului și tratamentului (clinic și paraclinic)”.

Pentru a-si indeplini functia de document medical, FOCG are nevoie de veridicitate, securitate, concizie și

concludenta în organizarea datelor medicale. Plecand de la aceste considerente generale, practica medicala

actuala ne arata ca pentru fiecare pacient internat rezulta un volum urias de date (investigatii). Sistemul

clasic al foii de observatie, în care sunt trecute de-a valma toate datele pacientului și toate investigatiile

efectuate impreuna cu rezultatele lor, este, în cele mai multe cazuri, depasit.

Modelul actual se caracterizeaza prin:

- viteza mica de transmitere a datelor (peste 24 ore);

- accesibilitate redusa la date (FOCG se gaseste la un moment dat într-un singur loc și nu

poate fi consultata simultan de mai multe persoane);

- pierderi mari de date (fise sau foi de evolutie, fise de consultatie, pierdute, rezultate greu de

gasit sau neinteligibile).


Page | 97

Într-un studiu efectuat la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti se apreciaza ca:

- peste 10% din analizele de laborator solicitate sunt pierdute sau nu sunt comunicate la timp;

- pentru 10-15% din investigatiile radiologice rezultatele sunt trimise prea tarziu, după ce

decizia terapeutica a fost luata;

- 5% din investigatii sunt repetate în mod nejustificat;

- 1% din documentele medicale se pierd fizic în fiecare an.

In plus, stadiul actual al FOCG, ca document medical (si medico-legal în acelasi timp), nu

ofera posibilitatea unei evidente clare și a unui control (clinic, administrativ, disciplinar) în ceea ce

priveste administrarea medicatiei profilactice si/ sau curative într-o sectie de spital. Adeseori, în

practica, ne intalnim cu foi de observatie în care consemnarea medicatiei se face haotic (la rubrici

diferite, la momente diferite, chiar pe pagini diferite) sau exista situatii (nu rare) în care nu se poate

afla doza administrata, în care se fac recomandari terapeutice în urma unui consult interdisciplinar, iar

acestea sunt sumate sau dimpotriva, neluate în consideratie de medicul curant. Lipsa de acuratete în

acest domeniu face ca FOCG sa piarda rolul de document medical implicat în cunoasterea și

cercetarea patologiei iatrogene. în medicina moderna, medicul curant este dependent de teste, analize,

investigatii; totodata medicul trebuie sa aiba acces la istoricul pacientului, precum și la alte investigatii

efectuate, pentru a putea face o corelare eficienta a datelor oferite de aceste teste. De aceea se impune

introducerea unui sistem informational prin care datele medicale existente sa fie puse la dispozitie

rapid și complet. Asadar, o noua standardizare și informatizarea completa a foii de observatie sunt

necesare. Concomitent cu acestea, rigoarea medicala și instituirea unor mecanisme de feed-back

(clinic, administrativ) în evaluarea veridicitatii datelor medicale sunt madatorii.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal În medicina libera contemporana, raportul medic-pacient a evoluat tot mai mult catre o relatie

contractuala în care, pe baza increderii, pacientul isi alege medicul, iar acesta, la randul sau, devine pe

deplin constient de obligatiile ce ii revin în contract. în acelasi timp, într-o evolutie paralela, unul

dintre drepturile fundamentale ale pacientului (bolnavului) s-a materializat în responsabilitatea

juridica a medicului iar institutia responsabilitatii juridice medicale s-a metamorfozat odata cu

transformarea medicinii (din arta în stiinta) de la incriminarea faptelor medicale doar pentru intentie

pana la incriminarea din culpa; constientizarea rolului acestei institutii (a responsabilitatii juridice

medicale) determina un impuls pentru cresterea calitatii asistentei medicale.

In acest context și pe baza premiselor juridice expuse, FOCG devine un important document

medico-legal. Este evident ca nu poate exista o expertiza medico-legala vis-à-vis de un fapt medical la

nivel de spital, fara analiza FOCG. Sub acest aspect, FOCG capata statutul unui adevarat MARTOR

în procesul medical.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic Standardele etice de conduita profesionala și responsabilitate pot fi uneori prea multe, dar

niciodata mai putine sau impotriva celor cerute de lege. în toate relatiile profesionale medic-pacient,

prima preocupare a medicului trebuie sa fie sanatatea pacientului. El datoreaza pacientului o loialitate

primara. Aceasta preocupare și devotiune trebuie sa se manifeste în toate procedurile medicale,

inclusiv în cele care au ca subiect calitatea vietii.

In analizarea (supravegherea) comportamentului etic al medicului, FOCG poate juca un rol

primordial deoarece multe dintre domeniile de aplicare și principiile Codului de Deontologie Medicala

sunt oglindite în rubricile (respectiv maniera de completare a lor) din Foaia de observatie clinica

generala. Astfel, obtinerea consimtamantului la actul medical este un act specific, care ocupa o pozitie

centrala în actul comunicarii în cadrul relatiei medic-pacient.

In actul medical se porneste de la consimtamantul implicit (care caracterizeaza relatia curenta de

consult medical) și se ajunge la consimtamantul exprimat (etapa obligatorie prin care pacientul isi acorda

permisiunea specifica de a fi tratat). Exprimarea în scris a consimtamantului (liber exprimat) este

obligatorie în prezenta martorilor, inainte de orice act medical și inainte de orice interventie chirurgicala /


Page | 98

anestezica / intravenoasa / intraarteriala, etc. Continutul informarii trebuie sa fie exclusiv veridic, iar forma

informarii prealabile trebuie sa fie simpla și inteligibila. Consimtamantul bolnavului este un criteriu salutar

în evaluarea riscului util. Consimtamantul după prealabila informare (termen pe deplin consacrat astazi)

reprezinta un drept al bolnavului și o obligatie a medicului, ce trebuie consemnat în FOCG.

Consimtamantul trebuie sa exprime echilibrul dintre prevederea riscurilor și asumarea lor,

dintre avertizarea utila și avertizarea excesiva. Din acest unghi putem aprecia ca informatia medicala

oferita pacientului (si care sta la baza deciziei sale) isi are izvorul în totalitatea datelor medicale

(constatari obiective, analize de laborator, rezultatul investigatiilor radio-imagistice, etc.) cuprinse în

FOCG. Asadar, din perspectiva consimtamantului, dimensiunea etica se impleteste cu cea medico-

legala, permitand reanalizarea (la un moment ulterior și pe baza datelor medicale consemnate)

elementelor de informare asupra alternativelor terapeutice și asupra acceptarii riscurilor.

In acelasi timp FOCG este un purtator de secrete medicale; la baza respectarii secretului

medical sta dreptul fundamental al individului la demnitate și confidentialitate. Secretul medical este o

conditie de baza a relatiei medic-pacient, un echilibru intre constiinta profesionala, pe de o parte și

increderea pacientului, pe de alta parte.

Informatiile medicale privind pacientul nu sunt considerate un domeniu public. Transparenta

în ceea ce priveste dosarul medical al unui pacient sau în ceea ce priveste pacientul insusi, în planul

suferintei sale nu este permisa (exceptiile sunt prevazute de lege). Din acest punct de vedere, intreaga

Foaie de observatie clinica generala (intocmita de medic pe numele pacientului sau), ca depozitar al

unor informatii (evidente) medicale, cade sub incidenta normei etice a secretului profesional. Pe langa

cele doua mari principia deontologice exista și alte dimensiuni etice oglindite în FOCG:

a. independenta profesionala absoluta a medicului, libertatea prescriptiilor și actelor medicale

pe care le considera necesare în limitele competentei sale;

b. diligenta în stabilirea diagnosticului, solicitarea investigatiilor paraclinice și a consultului

interdisciplinar;

c. refuzul de a acorda ingrijiri de sanatate din motive personale sau profesionale temeinice,

indrumand pacientul spre alte surse de ingrijire medicala, cu exceptia situatiilor de urgenta.

In concluzie, cele trei dimensiuni ale FOCG se completeaza reciproc; fiecare dimensiune, prin

rolul ei, contribuind la cresterea calitatii actului medical. Nevoia de acuratete, de transparenta în

relatia medic-pacient, de crestere a increderii și adresabilitatii fata de institutiile medicale pleaca și de

la managementul datelor și informatiilor medicale, primul pas în acest process fiind FOCG.

Alte documente medicale

Documentele de la internare se anexează la foaia de observaţie.

Biletele de internare, biletul de transfer sau biletele de externare sunt anexate la foaia de observaţie

sau păstrate la bolnav.

Inventarierea documentelor şi valorilor pacientului se face pe baza unui proces-verbal, iar păstrarea lor

se face la administraţia unităţii medicale.

Se mai anexează documente specifice secţiei → fișe tehnice, protocoale etc.

Dosarul medical este un instrument de lucru necesar bunei desfăşurări a activităţii medicale care se

completează zilnic cu date observate sau măsurate.

Dosarul medical se păstrează în mapă de plastic, alături de celelalte dosare medicale → nu se lasă la

îndemâna bolnavului care ar putea interpreta greşit notările (medicul hotărăşte ce, cum și când se informează

pacientul despre starea sa de boală).

După externarea bolnavilor foile de observaţie se păstrează în arhiva secţie sau în arhiva spitalului →

arhivate în funcţie de data externării.


Page | 99

Foaia de temperatură este un document medico-legal, ştiinţific, componentă anexă a foi de

observaţie clinică, pe care se completează clar şi ordonat, datele culese prin măsurarea funcţiilor vitale și

vegetative și datele obţinute prin supravegherea sistematică a pacientului.

Organizarea şi notările din foaia de temperatură:

~ În partea superioară se notează datele de identificare ale bolnavului:

o Numele şi prenumele.

o Vârsta.

o Numărul salonului / numărul patului.

o Diagnosticul.

o Data internării

~ Partea principală cuprinde un sistem de coordonate în care se notează grafic valorile funcţiilor

vitale → circulaţie, respiraţie, tensiune arterială, temperatură.

~ Abscisa este împărţită pe zile de boală, iar fiecare zi de boală în două jumătăţi → pentru dimineaţă

(D) și seară (S).

~ Se notează totodată şi timpul în care evoluează boala.

~ Pe ordonată se notează:

o Valorile de temperatură.

o Valorile de tensiune arterială.

o Frecvenţa pulsului.

o Frecvenţa respiraţiei.

o Cantitatea de urină emisă în 24 ore (notare grafică).

~ Dedesubtul coordonatelor sunt rubrici în care se fac notări privind:

o Greutatea corporală.

o Numărul şi felul scaunelor.

o Numărul şi felul vărsăturilor.

o Diureza (notare cu cifre).

o Regimul dietetic.

~ Alte notări pe foaia de temperatură:

o Intervenţia chirurgicală şi zilele de evoluţie.

o Transfuzia de sânge sau de plasmă.

Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic și cantităţile de alimente

consumate, notate cu culori convenţionale:

o Roşu → lapte matern.

o Albastru → lapte de vacă.

o Verde → lapte acidulat.

o Brun → făinos.

În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie intensivă), foaia de temperatură este

înlocuită cu foaia de terapie intensivă → care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale din oră în oră,

planul complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul analizelor de laborator etc.


Page |

100

CURS 7

TEHNICI ȘI INTRUMENTE DE CERCETARE (datorită stilului de viață, condițiilor de mediu, obișnuintelor familiale etc.)

METODE DE STUDIU Faptele identificabile, demonstrabile din perspectiva cercetării constituie un suport adecvat

pentru elaborarea planurilor sau deciziilor unui specialist, evitând astfel o sondare intuitivă sau una

foarte oscilantă. Elaborarea unui program cu efecte pozitive asupra problemei în studiu nu este posibilă

fără o fundamentare reală, deoarece, pe baza cercetării se trece la acţiuni planificate, la intervenţii

prompte în situaţii neprevăzute, se descoperă problemele aflate în stadiu incipient; cercetarea realizată

adecvat contribuie la coordonarea eficientă a relaţiilor publice. Este importantă stabilirea direcţiilor de

orientare a cercetării:

- stabilirea domeniilor din care se vor culege informaţii şi scopurile pentru care această

acţiune are loc

- se vor fixa metode adecvate de investigaţie

- se va determina modelul de segmentare a publicului semnificativ pentru problema în studiu

- se vor obţine date asupra modului în care organizaţia și personalul ei sunt privite

Succesul acestei etape depinde de stabilirea exactă a scopului și domeniilor de cercetare, se

conferă o dimensiune unitară relaţiilor publice și se economisesc resurse, cum ar fi timpul.

Metode cantitative de cercetare

Metodele de tip cantitativ care servesc la culegerea datelor din organizaţii , numite uneori și

metode formale, în comunicarea organizaţională, contribuie la procurarea datelor suficient de

relevante pentru a construi un tablou al realităţii din interiorul şi exteriorul organizaţiei, pe baza căruia

să se elaboreze strategiile de comunicare internă și externă. Metodele utilizează proceduri sistematice

pentru măsurători și evaluări şi se aplică pe eşantioane reprezentative. Rezultatele au un grad mare de

validitate şi generalitate şi se obţin prin mai multe etape:

- stabilirea problemei şi a aspectelor ei măsurabile

- dezvoltarea unei ipoteze care corelează variabilele în discuţie

- definirea unui eşantion reprezentativ,

- alegerea metodelor și construirea instrumentelor de investigare

- faza concretă a cercetării – obţinerea datelor

- interpretarea datelor şi comunicarea rezultatelor

Cea mai des utilizată metodă este ancheta folosind chestionarul ca tehnică de lucru: există mai

multe tipuri de sondaj:

- sondajul telefonic – deşi are costuri relativ scăzute și este simplu de realizat, o dificultate

o poate constitui rata de refuz şi segmentele sociale care nu pot fi contactate telefonic;

- sondajul prin intermediul presei – se poate realiza prin publicarea în ziar a

chestionarului, fiind o metodă avantajoasă în ceea ce priveşte costul, dar nu se mai poate

realiza condiţia de reprezentativitate a eşantionului;

- sondajul prin poştă – deşi timpul său de desfăşurare este mai lung, oferă posiblitatea de a obţine

răspunsuri corecte şi reprezentative; aici se pot utiliza stimulente pentru a mări rata răspunsurilor,

cum ar fi expedierea de scrisori personalizate, folosirea de chestionare cu variante de răspuns

simple, includerea unui plic timbrat, organizarea unei tombole pentru participanţi etc.

- sondajul printr-un operator de interviu – o metodă sigură de a obţine o imagine fidelă şi

reprezentativă, într-un interval scurt. Are costuri ridicate datorită implicării factorului uman.


Page |

101

Chestionarul prin poştă sau prin ziar are avantaje în ceea ce priveşte numărul mare de persoane

care răspund concomitent, permit diminuarea efectului de interviu, nu sunt necesari operatorii de

anchetă, asigură anonimatul, dar prezintă probleme de reprezentativitate a investigaţiei.

Ancheta prin chestionar se utilizează mai ales pentru studiul problemelor din organizaţii, ajutând la

determinarea problemelor din organizaţie , în interior, sau la determinarea caracteristicilor de imagine, în

exterior. Pentru asigurarea reprezentativităţii se pot enumera câteva cerinţe: stabilirea corectă a

obiectivului, identificarea corectă a eşantionului studiat, aplicarea aceluia și instrument de cercetare asupra

subiecţilor, în acelaşi mod.

Reprezentativitatea se obţine aplicând metode de selecţie ca:

- eşantionul aleator – eşantion obţinut fără regulă de selectare a subiecţilor care răspund

- eşantonul sistematic – cu pas statistic

- eşantionul multistratificat – se introduc mai multe variabile (gen, vârstă, nivel de

instruire) și se impune o anume proporţie pentru fiecare variabilă introdusă

Instrumentul de investigare include mai multe elemente: partea introductivă, de prezentare a

subiectului sondajului, importanţa participării, modul de utilizare a rezultatelor anchetei, ghidul de

interviu și formularul de completat.

Aceste sondaje includ întrebări de mai multe tipuri în ceea ce priveşte forma lor:

- întrebările închise (permit alegerea dintre două sau mai multe variante de răspuns

prestabilite)

- întrebări deschise (răspunsul la ele este formulat liber de subiect)

Întrebările deschise sunt recomandate în studiul unor probleme complexe, oferind informaţii

atât despre problema studiată, cât şi despre personalitatea celor anchetaţi. Dificultatea care se ridică

este cea a cuantificării mai dificile a datelor, apelându-se de multe ori la analiza de conţinut pentru a

analiza răspunsurile.

Din punct de vedere al funcţiei în chestionar, întrebările pot fi de următoarele tipuri:

- introductive – pun în contact cu tema

- de trecere – asigură recerea de la o temă la alta

- întrebări filtru – bifurcă traseul interviului în raport cu răspunsul dat

- de opinie/motivaţie

- de control – testează sinceritatea subiectului

- de identificare – cere elemente de caracterizare a respondentului

Aceste întrebări trebuie să fie clare. Să nu aibă sensuri multiple şi să nu determine reacţii care

să perturbe răspunsul.

O metodă des folosită este studiul documentelor scrise prin tehnica analizei de conţinut.

Scopul este de a determina forma în care mesajele din organizaţie au ajuns la publicul vizat și

impactul acestora asupra imaginii organizaţiei. Analizele de conţinut se realizează pe texte din pagini

ale ziarelor, revistelor, discursuri ale personalităţilor sau discuţii dintr-un focus grup.

Unităţile de analiză de conţinut sunt:

- unitatea de înregistrare – partea care va fi categorizată şi introdusă într-una din

categoriile schemei de analiză

- unitatea de context – segmentul comunicării ce permite caracterizarea unităţii înregistrare

- unitatea de numărare – cu ajutorul căruia se exprimă cantitativ primele două tipuri de

unităţi.


Page |

102

Analiza de conţinut se prezintă sub diverse forme:

- analiza de frecvenţă – înregistrează frecvenţa de apariţie a unor unităţi de înregistrare,

folosită pentru a identifica momente de debut, apogeu, sfârşit al unei campanii

- analiza de tendinţă – cu ajutorul anumitor formule matematice, evidenţiază atitudinea

neutră, favorabilă sau nefavorabilă în raport cu o temă, tip de analiză folosit pentru

determinarea coeficienţilor de imagine

- analiza evaluativă – presupune identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi

acordarea de ponderi în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme

- analiza de contingenţă – face apel la calculul probabilităţilor şi permite evidenţierea

structurilor asociative în cadrul comunicării

Observaţia sistematică este percepţia şi înregistrarea atentă, planificată a fenomenelor, obiectelor,

evenimentelor în dependenţă de o situaţie determinată. Ea e de două feluri: structurată și nestructurată.

Există o serie de reguli care se aplică pentru corectitudinea observaţiei:

- ca și condiţii prealabile, obiectivele trebuie să fie clare, ghidul de observare trebuie stabilit

- în ceea ce priveşte conţinutul notelor de observare, acestea trebuie să includă data, ora,

durata observării: faptele notate trebuie notate în mod obiectiv , fără observaţiile sau

subiectivitatea observatorului

- definitivarea datelor de observaţie constă în incadrarea lor în diferite categorii

Experimentul cere creare în laborator a unor situaţii şi urmărirea legăturii între anumite

variabile. “Grupul experiemental” este observat în paralel cu “grupul de control” asupra căruia nu se

intervine pentru a compara efectele modificării variabilelor urmărite. Experimentele pot fi clasificate

după locul de organizare, după dimensiunea grupului etc.

Metodele calitative Acestea prezintă avantaje pentru cercetarea și proiectarea comunicării organizaţionale.

Pericolul care apare este cel al superficialităţii: nu se va renunţa la obiectivitate și la abordarea

sistematică a domeniului de studiu. Metodele calitative sunt aplicate la diverse forme de studiu:

studiul documentelor – se studiază documente ce furnizează date despre comportamentul,

structura formală, starea economică, actele de comunicare

imaginea organizaţională: regulamentul, statutul, organigrama, declaraţia de principii etc.

Analiza mesajelor primite prin poştă sau poştă electronică , prin telefon, reprezintă una din

variantele studiului documentelor ca metodă de cercetare.

Ancheta prin tehnica interviului de opinie implică informaţii orale, cu posibilitatea de a obţine

răspunsuri specifice la întrebări şi cu cel al observării comportamentelor nonverbale și al

standardizării condiţiilor de răspuns. Există mai multe tipuri de interviuri:

- interviul cu întrebări închise – cu succesiune şi variante limitate de răspuns prestabilite.

- interviul ghidat sau focalizat – abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările

și succesiunea lor nu sunt prestabilite

- interviu cu întrebări deschise, cu ordinea şi succesiunea întrebărilor prestabilită, dar

răspunsul nu se încadrează în categorii limitate

- interviul nondirectiv – discuţia pleacă de la un punct prestabilit, dar e flexibilă în funcţie

de răspunsurile subiectului

Focus grupul este alcătuit din 6-12 persoane, alese pentru a reprezenta un segment public.

Mediatorul încurajează dezbaterea liberă a temelor de interes pentru strategia organizaţiei,

aplicând tehnica interviului focalizat. Se stabileşte timpul acordat , se alcătuieşte un ghid de întrebări

care apoi sunt puse pe rând participanţilor. Mediatorul are mai multe roluri:

- de a construi un grup de discuţie, cei prezenţi nu se cunosc dinaintea dezbaterii

- de a construi o atmosferă destinsă

- de a acorda pe rând cuvântul celor prezenţi

- de a limita polemicile şi discuţiile ce angrenează doar 2-3 participanţi


Page |

103

- de a fi obiectiv în legătură cu problema dezbătută și a nu-şi exprima opiniile

- de a nu influenţa răspunsurile

- de a nota pe scurt răspunsurile participanţilor

Recomandarea experţilor pentru alcătuirea ghidului de interviu sunt de a nu fi prea multe

întrebări, 7-10 maximum, acestea să fie formulate foarte bine, iar moderatorul să fie flexibil şi să

adauge pe loc 1-2 întrebări. Scopul unei asemenea metode este de a descoperi atitudinea

participanţilor cu privire la organizaţie și purtătorii ei de imagine.

Metode integrate de studiu

Un al treilea tip de metode, metodele integrate de studiu, au ca scop diminuarea dezavantajelor

celor două tipuri de metode prezentate, pentru a constitui un tablou cât mai fidel și complet al realităţii

organizaţiei investigate.

Aceste tipuri de metode pot fi folosite în analiza organizaţiilor şi sunt următoarele:

- studiul de caz – presupune tehnici de colectare a datelor și vizează asamblarea unor

informaţii cât mai precise . Ele pot fi sub formă de observaţie participativă, analiză

sociometrică sau anchetă de tip monografic.

- studiul comparativ – prin evidenţierea similitudinilor/diferenţelor dintre organizaţia studiată

și altele, se ajunge la o cunoaştere aprofundată a aspectelor cercetate. Studiile se pot

desfăşura extensiv (pe un număr mare de organizaţii, sau intensiv , pe un nmăr mic, dar

atunci se recurge la tehnica “panel” , studiul felului cum evoluează în timp anumite aspecte.

- simularea – constă în construirea și aplicarea unui model conceput pentru a reprezenta un

fenomen sau o categorie de fenomen. Obiectivul nu este de a reproduce funcţionarea unui anumit

sector, ci de a explora consecinţele unor proprietăţi sau ale comportamentului celor implicaţi în

funcţionarea de ansamblu a sistemului. Simularea, de fapt, este un cvasi-experiment.

Metodele de cercetare sunt structurate pe axa temporală considerată pentru analiză. Perspectiva

ei se poate desfăşura în timp, fiind vorba atunci de un studiu diacronic, sau tinde să surprindă starea

organizaţiei la un moment dat, în evoluţia ei.

Studiile de caz care prezintă dezvoltarea şi evoluţia în timp a organizaţiei sunt studii

diacronice, iar atunci când se aplică ancheta prin interviu sau chestionar, observaţia sau experimentul,

vorbim de studiu sincronic.

INTERVIUL (METODA ANCHETEI) În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba engleză

(interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică și în ştiinţele socioumane.

El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien” (conversaţie, convorbire) şi „entrevue“

(întâlnire între două sau mai multe persoane).

Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuşi

un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972).

In cercetarea socioumana romaneasca s-a facut de-a lungul timpului distinctia intre interviu și

convorbire, dar în prezent cei doi termeni se considera ca au acelasi inteles fiind folositi ca referinta

pentru aceeasi tehnica de cercetare.

Putem spune, asadar, ca interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine

informaţii de la altă persoană (Denzin, 1970).

În Tratatul de psihologie socială, Roger Daval și colaboratorii (1967, apud Chelcea) fac o serie

de distincţii între situaţia de interviu şi alte fenomenele psihosociologice:

• Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar

fără scopul de a obţine informaţii unii de la alţii, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru

plăcerea de a fi împreună. Chiar dacă îşi vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă

informaţii. Evident, interviul poate constitui un scop al intrevederii, dar întâlnirea dintre

două sau mai multe persoane adesea are cu totul alte scopuri.

• Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu.

Convorbirea presupune schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele


Page |

104

care conversează schimbă frecvent rolurile de emiţător și de receptor. Informaţia nu este

direcţionată într-un singur sens, nu există un conducător al discuţiei, aşa cum stau lucrurile

în cazul interviului.

• Interviul reprezintă mai mult decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu

totdeauna dialogul are drept scop obţinerea de informaţii. În filme, de exemplu, dialogul

permite exprimarea stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor

sufleteşti; în filosofie prin dialog se exprimă ideile, gândirea, concepţia autorilor.

Dialogurile socratice sunt veritabile reflecţii filosofice, nu căutarea obţinerii unor

informaţii. Nici Socrate și nici Platon nu „intervievau“, ci îşi expuneau în dialogurile lor

concepţiile filosofice.

• Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz și în celălalt există o

persoană care pune întrebări, care dirijează discuţia. Obţinerea informaţiilor prin

interogatoriu evocă obligaţia de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul

presupune libertatea de expresie a personalităţii, chiar bucuria oamenilor de a-şi spune

cuvântul, de a-şi face publice opiniile.

Septimiu Chelcea defineste interviul ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a

informaţiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru

descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Interviul are la baza comunicarea verbală și

presupune întrebări şi răspunsuri ca și chestionarul.

Spre deosebire însă de acesta, unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică

totdeauna obţinerea unor informaţii pe cale verbala/orala. Asadar, convorbirea reprezintă elementul

fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiţie care facilitează

transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.

Margaret Stacey (1970, apud Chelcea) considera ca un interviu este necesar sa fie folosit

atunci „când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfăşoară în locuri

private, când se cercetează credinţele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În

astfel de cazuri cea mai bună soluţie o reprezintă utilizarea interviului“.

Fred Kerlinger considera ca utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri:

- în primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile;

cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide.

Informaţiile obţinute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psihosociologice;

- în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltare a informaţiilor în

vederea testării ipotezelor; în acest caz, fiecare întrebare reprezintă un item în structura

instrumentului de măsurare;

- cel de-al treilea scop al utilizării interviului este cel de recoltare a unor informaţi

suplimentare celor obţinute prin alte metode.

Avantajele și dezavantajele interviului ca tehnica de cercetare

Avantaje:

• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor și de la persoanele

care nu ştiu să citească şi să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când

vorbesc decât când scriu;

• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea

informaţiilor;

• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul

chestionarelor poştale;

• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra

acurateţei răspunsurilor;

• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative

decât cele realizate sub control normativ;

• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;


Page |

105

• asigurarea răspunsului la toate întrebările și prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru

testarea tuturor ipotezelor cercetării;

• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;

• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau

ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantaje:

• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape și momente ale

proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;

• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea

acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;

• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi

înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;

• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;

• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor

psihică, de starea de oboseală etc.;

• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor

care urmează să fie intervievate;

• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea

informaţiilor;

• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

Tipuri de interviuri

Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între interviul de

opinie și interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de interviu extensiv

care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să pună în evidenţă structurile de

profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.

Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce

priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un continuum intre

interviul directiv și cel nondirectiv.

Interviurile nondirective se caracterizează prin:

- număr redus de întrebări

- formularea lor spontană

- durata (teoretic) nelimitată

- volum mare de informaţii

- răspunsuri complexe

- centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii

Interviurile directive se considera ca:

- au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,

- se desfăşoară într-un interval de timp limitat,

- dispun de o singură întrevedere

- se centrează pe problema de studiu.

Grawitz propune în 1972 urmatoarea clasificare după gradul de libertate al crecetatorului și

nivelul de profunzime:

1. Interviul clinic

2. Interviul în profunzime

3. Interviul cu raspunsuri libere sau ghidat

4. Interviul centrat sau focalizat

5. Interviul cu intrebari deschise

6. Interviul cu intrebari inchise


Page |

106

Interviul clinic

Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raport interuman și

o intelegere reciproca intre participanti. Clientul, pacientul, intervievatul va fi acceptat, valorizat,

validat prin unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca și trasaturile sale de personalitate

devin adevarate valori de care trebuie sa se tina cont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine

aceasta tehnica ar fi bine ca e sa fie comparata cu un alt tip de interviu medical – cel clasic care

constituie baza unei anamneze medicale.

Astfel, în primul rand, într-o anamneza medicala exista o directie clara, atat pentru pacient cat

și pentru medic, catre etiologie și patogenie. Se stie ca în urma unui interviu de acest tip, se va afla

care sunt cauzele bolii și astfel se porneste pe drumul vindecarii. Acesta etse de altfel și scopul

anamnezei, iar pacientul – prin prisma educatiei sale – devine foarte cooperant în acest sens. într-un

interviu clinic psihologic pacientii de cele mai multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la

subiectul unei eventuale cauze.

In acelasi timp, dacă într-un interviu medical clasic, diagnosticul preceda tratamentul, în

interviul clinic acesta este parte din tratament.

In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacientii sunt activi și cooperanti și

din aceasta perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla medicul care intreaba și investigheaza, de

partea cealalta se afla paientul care raspunde și se supune investigatiei. într-un interviu clinic, rolurile

isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte fluide și de multe ori psihologul nu cauta sa elimine

elemente de tipul anxietatii care pot interveni în calea obtinerii de informatii în scopul stabilirii

diagnosticului. Chiar și mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de stari de anxietate sa i se dea curs

și chiar sa fie incurajata pentru ca cei doi participanti la interviu sa o poata explora mai bine.

O alta diferenta consta în selectia datelor relevante: dacă într-un interviu anamnestic medical

aceste date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, în interviul clinic psihologic viata

intrapsihica, trairile și manifestarile persoanei reprezinta o parte esentiala din aceste date. Tot ceea ce

este investigat și “luminat” prin interviu devine important chiar în decursul interviului, pe masura ce

acesta se deruleaza.

În fine, un medic de-a lungul anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima sentimentele și

emotiile care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care ii pot sta în calea efectuarii

actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt bazute ca elemente care nu-si afla locul într-

un act terapeutic.

Dimpotriva, pentru un psiholog clinician toate aceste trairi și reactii devin extrem de

importante. Ele – ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem de importante cu

privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el în cei din jur, la felul în care este

vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.

Interviul de grup

Interviul de grup a fost folosit ca tehnică de cercetare de către J. A. Banks, fiind amintit și

descris într-o lucrare despre Discuţia de grup ca tehnică de intervievare (1957), unde se formulează

ipoteza că în situaţia de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de

apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această cauză în

interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare sau

individuale disparate riscă să rămână neexprimate. Mergând pe aceeași idee, Alain Giami (1985)

susținea că „cercetătorii care studiază aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină

rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii”.

Roger Mucchielli (1968) consacră interviului de grup unul din volumele dedicate formării

permanente în ştiinţele umane, prezentând regulile de desfăşurare şi propunând o serie de exerciţii de

utilizare a interviului de grup în cunoaşterea psihosociologică și în acţiunea de schimbare a opiniilor.

Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta existenţa reală a unui grup de persoane, care

să elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. Nu este vorba de o

simpla alaturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de crearea și formularea unui răspuns care să

exprime opinia de grup. De foarte multe ori, în acest scop, cercetătorul este nevoit să se facă acceptat


Page |

107

de grup. Astfel, se recomandă introducerea prin intermediul membrilor influenţi a cercetătorului în

grupul pe care-l studiază, în acest fel cercetătorul dobandind respect din partea membrilor grupului.

Asta nu inseamna ca interviul de grup nu necesită și o pregătire psihologică atentă (stabilirea

unor relaţii de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanţilor la interviu etc.), precum și

anumite măsuri de organizare a discuţiei colective (convocarea din timp a participanţilor, limitarea

duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea condiţiilor de confort, eliminarea surselor de

distragere a atenţiei, plasarea participanţilor în jurul unei mese rotunde etc.).

Henri H. Stahl (1974, apud Chelcea), vorbind despre obţinerea de răspunsuri colective la o

chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă în faza de prospectare, când

se pot obţine de la persoanele convocate informaţii utile pentru adâncirea problematicii de studiu.

Trebuie stiut faptul ca răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru

cercetător, ca şi informaţiile divergente furnizate de „opozanţi“. și în cazul convorbirilor colective –

sustine H. H. Stahl - „Regula de aur a oricărui anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care

vorbeşte puţin, dar ştie să facă pe alţii să vorbească “.

Focus-grupul

Se afla la intersectia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit și interviu de grup

în profunzime. Morgan defineste focus grupul ca o tehnica de colectare a datelor prin interactiunea

dintre membrii grupului, referitoare la o problema stabilita de catre cercetator.

In America de No interviul de grup tipic dureaza doua și reuneste 8-10 participanti, în Europa

dureaza ceva mai mult – pana la trei ore – dar grupul este mai mic – 6-8 participanti. Ca regula

generala se considera ca un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina 4-6 sedinte de interviu.

Aceasta tehnica este utilizata în conexiune cu alte metode în special cu ancheta pe baza de

chestionar și cu interviurile individuale. Din aceasta perspectiva, David Morgan (1993) a subliniat

modalitatile de combinare a metodelor:

a. Se efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor și a intrebarilor care

vor fi apoi incluse într-un chestionar;

b. Focus grupul este modalitatea principala de studiu, iar ancheta psihosociala vine sa

stabileasca procedeele de alcatuire a grupurilor și sa determine problemele de detaliu care

trebuie analizate prin interviurile d egrup în profunzime;

c. Ancheta reprezinta metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care ofera sugestii

pentru interpretarea datelor;

d. Focus grupul este utilizat ca metoda principala, iar ancheta devine metoda ajutatoare care

verifica relevanta problemelor stabilite de cercetator pentru discutiile de grup.

O problema destul de importanat legata de focus grup este cea a esantionarii. Astfel, frecvent

se apeleaza la segmentarea populatiei de studiat după o serie de caracteristici în functie de obiectivele

și ipotezele cercetarii. Spre exemplu, dacă se studiaza planificare familiala, atunci se vor lua în

considerare ca și criterii urmatoarele variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacelor

contracevptive, nivel de venituri etc. în acest fel sunt constituite grupuri omogene pentru fiecare

segment de populatie. O astfel de segmentare are urmatoarele avantaje:

- asigura compararea raspunsurilor;

- creeaza un climat favorabil pentru discutie în conditiile în care membrii grupului sunt și se

vad ca fiind similari din perspectiva criteriilor de segmentare.

Problema structurarii în cazul focus grupului se refera la doua chestiuni:

- controlul moderatorului asupra respectarii topicii cercetarii (urmarirea problemelor de discutat);

- controlul moderatorului asupra interactiunilor dintre membrii grupului.

Factorul important, sustine Septimiu Chelcea, al structurarii fosuc grupului il constituie

numarul problemelor urmarite: cu cat numarul lor este mai mare cu atat gradul de structurare a

focusului este mai ridicat. în medie, se considera ca un focus grup nu ar trebui sa cuprinda mai mult de

cinci probleme.


Page |

108

Exista și discutii în ceea ce priveste volumul unui focus grup: unii autori considera ca un grup

cu mai multi participanti are mai multe avantaje pentru ca isi manifesta opiniile și emotiile mai liber,

dezvoltandu-se o dinamica mai rapida și mai intensa, iar altii considera ca într-un grup cu mai putini

participanti, moderatorul poate avea un control mai ridicat asupra stimularii interactiunii dintre

membrii, acesta fiind în viziunea lor un mare avanataj.

Krueger (1988, apud Chelcea) prezinta avantajele și dezanatajele utilizarii focus grupului.

Astfel, printre avantaje putem vorbi de:

- cuprinde date din viata reala în mediul concret

- este o tehnica flexibila

- are o inalta validitate

- produce rezultate destul de rapid

- prezinta costuri reduse

Dezavantajele ar putea fi:

- asigura cercetatorului un control mai redus (prin comparatie cu interviul individual)

- uneori, datele sunt dificil de analizat

- solicita din partea cercetatorului abilitati și cunostine speciale

- diferentele dintre grupuri pot fi distorsionate

- organizarea grupurilor poate fi destul de dificila

- discutiile trebuie sa fie astfel conduse incat sa incurajeze interactiunea dintre membrii

grupului.

Interviul cu copii

Interviurile cu copii ridica unele probleme cel putin din următoarele puncte de vedere (Keneth

D. Bailey, 1982):

- vocabularul limitat al copiilor;

- specificul relaţiei adult-copil;

- dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu”.

În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi

cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronunţa

circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. în acest momement al dezvoltării psiologice nu se

poate realiza un interviu propriu-zis și abia în perioada preşcolară (3-6 ani), date fiind progresele în

dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu

numără 2000 de cuvinte). La sfârşitul perioadei şcolare mici copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de

cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte, astfel incat copii sunt capabili sa

formuleze răspunsuri la unele tipuri de interviu special proiectate pentru investigarea lor.

Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în

vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici, copiii îi percep

pe adulţi ca pe propriii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce este bine şi ce este rău, cum să

răspundă la anumite întrebări ş.a.m.d. În situaţia de interviu le este greu să înţeleagă de ce adulţii, care

„le ştiu pe toate“, îi întreabă pe ei „ce și cum “. O alta mare problema o reprezinta sugestibilitatea

inalta a copiilor în comparatie cu adulţii: formularea întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa

puternic răspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia

concretului“ (Gheorghiu şi Ciofu, 1982, apud Chelcea), asigură insinuarea elementelor sugestive în

procesul cunoaşterii. Pe de altă parte, imaginaţia copiilor este necontrolată: adesea distincţia dintre

realitate şi vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea ce ar fi dorit să se întâmple ridică bariere

serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial. În plus, relaţia adult-copil trebuie să ia în

considerare stadiile raporturilor dintre sexe, pentru ca, spre exemplu la vârsta de 7-12 ani băieţii

manifestă o anumită aversiune faţă de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile cu şcolarii mici să

fie făcute de persoane de acelaşi sex.

Evident, în interviurile cu copiii trebuie creată o situaţie de interviu care să-i ajute să înţeleagă

ce se aşteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente ajutatoare: papusi, jucarii, desene,

personaje din filmele sau animatiile preferate etc.


Page |

109

Interviul telefonic

Se considera ca deceniul opt al secolului trecut a reprezentat momentul de explozie al

dezvoltarii acestei tehnici de cercetare, cel putin în SUA. Cauzele prezumate sunt pe de o parte

cresterea numarului de posturi telefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72% din populaţia SUA avea

acces la un post telefonic, în 1976 aproximativ 93%, iar în 1982, ponderea populaţiei cu acces la

telefon să fie de 98%), iar pe de alta parte datorita punerii la punct a unui sistem de eşantionare

adecvat: Random digit dialing (RDD).

Fata de interviul direct, fata în fata, interviul telefonic prezinta unele particularitati, datorate în

primul rand situatiei de lipsa a contactului vizual. Din acest punct de vedere, capata o importanta mai

mare caracteristicile vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate, claritate, lungimea pauzelor

dintre cuvinte etc.), în detrimentul carcateristicilor de natura vizuala (facies placut, zambet etc.)

Avanatajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la jumatate fata de

interviul fata în fata) și rapiditatea desfasurarii ei, dar dispune și de o serie de dezavantaje destul de mari:

- motivatia scazuta a intervievatului inregistreaza o rata mare a nonraspunsurilor sau a

invalidarii protocolului de interviu;

- lipsa controlului situatie de interviu și mai ales a observatiei vizuale determina

neinregistrarea și prin urmare neanalizarea actelor de conduita și a limbajului nonverbal.

Desfăşurarea și dinamica interviurilor

În funcţie de tipul de interviu, modul de desfăşurare a convorbirii dintre operatorul de anchetă

şi persoana intervievată prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge interviul telefonic și în

alt mod interviul fata în fata, iar acesta din urmă nu se va realiza identic în cazul unui interviu

nondirectiv și în cel al unui interviu pe bază de chestionar cu întrebări închise.

Alain Blanchet (1985) formulează următoarele principii generale ale aplicării interviului

nondirectiv – care, considerma și noi, pot fi considerate ca principii generale ale interviului în general

din cercetarea socio-umana:

• tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul

discursiv și situaţional; trebuie să se acorde atenţie atât conţinutului manifest, cât și celui

latent; de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele

intervievate se plasează la acelaşi nivel psihologic;

• cercetătorul va acorda atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la ceea ce nu

au spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;

• ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora

cercetătorul va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;

• se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul

social al desfăşurării întrevederii.

Interviurile sunt discutii purtate pe o anumita tema cu scopul evaluarii pregatirii și experientei

solicitantului, a corespondentei acestora cu cerintele postului vacant; calitatile și comportamentul

solicitantului și modul lor de potrivire cu imaginea organizatiei.

Erorile care pot apare în desfasurarea interviului Multi dintre cei care intervieveaza au impresia ca pot alege cel mai bun candidat numai pe baza de

intuitie, dar acest lucru este infirmat de practica. Printre erorile des întâlnite la cei care interviul, amintim:

1. Eroarea generata de judecatile premature: este vorba de formarea unei pareri despre candidat chiar de

la începutul interviului legat și de aspectul exterior ala acestuia, parere pe care o va cauta sa si-o

confirme pe tot parcursul interviului, nefiind neaparat fondata pe o apreciere cât de cât obiectiva.

2. Efectul de halo: este legat de aceiasi eroare și se manifesta atunci când cel care ia interviul este

impresionat de un anume raspuns și nu aude în continuare decât lucrurile legate de acesta.

3. Zgomotul cultural: apare atunci când avem de-a face cu un candidat care a reusit o performanta

recunoscuta într-un anumit domeniu, care nu are nici i legatura cu domeniul în care solicita

postul. Tocmai de aceea, pentru a evita aceste erori, este indicat ca interviurile sa se realizeze

de catre persoane specializate în domeniul relatiilor și comunicarii interumane, și anume

psihologi. De asemenea este nevoie de respectarea unor reguli de interviu.


Page |

110

Avantaje / dezavantaje

Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri:

- de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;

- ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;

- de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode și tehnici

(Fred N. Kerlinger, 1973).

Avantajele utilizării Interviului în cercetările sociologice au fost sintetizate de Kenneth D.

Bailey (Methods of Social Research, 1982):

a. flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

b. rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele

care nu ştiu să scrie şi să citească, precum și cele care se simt mai protejate când vorbesc

decît când scriu;

c. observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea

informaţiilor;

d. asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în

cazul chestionarelor poştale;

e. asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra

acurateţei răspunsurilor;

f. spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor

mai fidel decît cele realizate sub control normativ;

g. asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;

h. asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin aceasta, sporirea volumului informaţiilor;

i. precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;

j. studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghid

uri de i. mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantajele utilizării interviului sunt ordonate de Kenneth D. Bailey astfel:

a. costul ridicat;

b. timpul îndelungat;

c. erorile datorate operatorilor de i.;

d. imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării

unor răspunsuri precise;

e. inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia

psihică, de starea de oboseală etc.;

f. neasigurarea anonimatului;

g. lipsa de standardizare în. formularea întrebărilor;

h. dificultăţi privind accesul la cei incluşi în eşantion.


Page |

111

TESTUL

Testul este o proba definita, implicând o sarcina de executat, identica pentru toti subiectii, un

instrument înalt specializat, care implica conditii speciale de aplicare și interpretare. În procesele de

selectie și evaluare sunt folosite de catre psiholog urmatoarele tipuri de teste: teste de inteligenta și

perspicacitate, teste și chestionare de aptitudini teste și chestionare de personalitate.

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru

studii comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a

putea fi folosite în mai multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentru

populaţia cu care lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe care le obţinem.

Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării scorurilor

obţinute la teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.

Se utilizează termenul de adaptare atunci când preluăm un test, el reflectînd mult mai bine

procesul de pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de

"traducere" este parţial corect prin raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.

Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia

numită "Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor

(Ronald Hambledon, Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).

Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a

dezvoltării paralele de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează

preluarea şi utilizarea testelor pentru diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:

A. Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.

1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile

principale ale studiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează

componentele transculturale. Adesea este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca

efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît rezultatele cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile

anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul populaţiei cu care se lucrează.

2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură constructul

vizat cu instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între

diferite grupuri culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau

acestora (spre exemplu, într-o cultură inteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme,

iar în altă cultură, rezolvarea corectă de probleme).

B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile de

adaptare, de alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor

empirice. O adaptare corectă presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în

limba dată, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două traduceri au fost corecte.

Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba sursă

poate fi complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în

versiunea iniţială să nu aibă echivalent în limba din care se face traducerea.

C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual

complet al unui test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare (aplicare

colectivă sau individuală, cât de mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se

adresează etc.).

D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele

testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a scorurilor. când

adaptăm un test, trebuie justificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi

diferenţele de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de

variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să se precizeze modul în care contextul socio-

cultural al populaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pre-

testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.


Page |

112

CHESTIONARUL (METODA ANCHETEI) Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de nivel

cantitativ şi instrumentul preferat al sociologilor. Din acest motiv ar trebui să se facă deosebirea între

inventar sau chestionar de personalitate, scale de măsurare a atitudinilor, teste etc.

Structura chestionarului

Partea introductiva

Denumita și scrisoare de explicatie, aceasta prima parte are rolul de a oferi explicatii cu privire

la rolul anchetei, la scopurile și obiectivele sale, la ce vor fi folosite rezultatele studiului, care sunt

valentele sale pragmatice și se subliniaza faptul ca raspunsurile persoanei în cauza sunt foarte

importante pentru reusita anchetei. Pentru ca aproape orice chestionar contine și intrebari de

identificare sau itemi referitori la datele personale, date care vor fi stocate și folosite ulterior, este bine

de stiut ca legislatia actuala reglementeaza aceasta activitate printr-o serie de legi. Exista o institutie

guvernamentala care verifica și asigura folosirea corespunzatoare a acestor date si, pentru a nu intra în

conflict cu legea, orice operator de astfel de date trebuie sa obtina un aviz din partea Autoritatii

Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. în urma acestui aviz se primeste

un cod de operator care va trebui precizat pe toate documentele care solicita date personale. în acelasi

timp trebuei facuta precizarea ca – la cererea expresa – orice persoana are dreptul și poate sa solicite

eliminarea sau modificarea datelor sale personale din baza de date a operatorului.

Tot în aceasta sectiune trebuie sa se precizeze datele de contact ale operatorului de ancheta, ale

institutiei care a comandat sau care realizeaza studiul, precum și ale coordonatorului proiectului, fie

pentru detalii suplimentare, fie pentru solicitarea modificarii datelor personale din bazele de date.

Eventualele multumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidentialitatii

datelor sunt elemente care isi gasesc tot aici locul.

Instructiunile de aplicare

In aceasta sectiune se vor face precizarile concrete referitoare la timp și la modalitatile

concrete de raspuns la intrebarile din chestionar. Pe langa regulile generale (nu exista raspunsuri bune

sau rele, ci ca interesante sunt atitudinile și opiniile persoanei iar raspunsurile trebuie sa vizeze exact

aceste opinii etc.), se vor preciza și chestiuni de amanunt în cazul în care dorim ca atentia persoanelor

chestionate sa fie indreptata catre anumite elemente specifice din cuprinsul chetsionarului.

Chestionarul propriu-zis

Contine intrebarile sau itemii propriu-zisi. Aceste intrebari trebuie sa indeplineasca o serie de

criterii legate de formatul, continutul și formularea lor specifica.

Structura chestionarelor

Întrebări introductive cu rolul de a „sparge gheaţa”

Întrebări de trecere care au rolul de a marca o nouă grupă de întrebări referitoare la o

problemă diferită.

Întrebările filtru: opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive.

Întrebările „de ce”

Întrebările de control verifică consistenţa opiniei exprimate

Întrebările de identificare conţin variabilele socio-demografice

Formatul chestionarului

Intr-un chestionar întrebările urmează de cele mai multe ori o logică internă stabilită de cercetător.

Există – în general vorbind – chestionare care pornesc cu întrebări simple a căror complexitate creşte pe

măsură ce se avansează în derularea lor (chestionare tip „pâlnie”), altele care încep cu întrebări neutre

avansând către întrebări personale sau întrebări nespecifice mergând către unele foarte specifice. Evident,

în funcţie de logica internă a cercetării şi în funcţie de obiectivele particulare se pot folosi şi chestionare de

tip „pâlnie întoarsă” (pornind cu întrebări complexe către întrebări simple).


Page |

113

În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care

favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se

recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu

scopul de a antrena subiectul în dialog.

Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în

ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de faptele sau

gândurile subiectului înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci și de modul în care se stabileşte

relaţia subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe și îi evaluează consecinţele pentru propria

viaţă. Locul pe care îl are o întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de

întrebări este în măsură să modifice dramatic cantitatea și calitatea răspunsurilor.

Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări. Se consideră că un chestionar

trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în acelaşi timp această aşa numită „regulă de

aur” nu trebuie să impieteze asupra calitaţii cercetării sau asupra capacităţii de acoperire a temei

cercetate. Există riscul ca, din dorinţa de a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea

chestionarului, să nu putem obţine informaţii relevante sau – şi mai grav – să nu reuşim să acoperim

tema propusă. De cele mai multe ori însă, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul

conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar

recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.

Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foarte diverse, de

la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute de întrebări sunt următorii:

- specificul temei studiate și obiectivele cercetării (există studii “explorative” şi studii

“explicative” - primele vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind

introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de

obicei, cu chestionare mai simple);

- finalitatea acesteia și beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop pur ştiinţific în

urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative şi pragmatice

comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc.);

- tehnica de anchetă și felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un număr mai mic

de variante de răspuns influenţează în sens crescător numărul de întrebări);

- timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar

să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu, un

chestionar aplicat “în picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-

10 maxim 15 minute ; o ancheta desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme

deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de

minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze

folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste durata

câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil și s-a fixat un moment de

timp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă) ;

- resursele materiale de care dispune cercetătorul;

- calitatea și numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;

- tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.

Conţinutul şi tipul întrebărilor

În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):

- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru


- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al

cercetării;

- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și sa reflecte într-

o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;

- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei


Page |

114

După funcţia lor întrebările pot fi:

a. Introductive. Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul

anchetei. Aceste intrebari nu trebuie sa fie nici foarte dificile și nici prea specifice. Scopul

este de „a sparge gheata” și de a da incredere repondentului. Evident, trebuie evitate

intrebarile extrem de genrale și banale care pot pune operatorul de ancheta într-o lumina

nefavorabila.

b. De trecere sau de tampon. Marcheaza trecerea sau saltul de la o categorie de intrebari la

alta sau de la o dimensiune a chestionarului la alta. Scopul lor este atat de a „semnaliza”,

cat și de a facilita aceasta schimbare.

c. Filtru. Menite sa permita trecerea anumitor categorii de repondenti și sa blocheze accesul

altora la itemii chestionarului, intrebarile filtru alaturi de cele bifurcate au un rol extrem de

important în economia instrumentului. Intrebarile filtru au cele mai uzuale variante de

raspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea actiunii pe care o are de urmat repondentul

(pentru varianta Da se merge mai departe).

d. Bifurcate. Intrebarile bifurcate sunt asemanatoare celor filtru doar ca nu blocheaza accesul

niciunei persoane sau categorii de repondenti, ci le redirectioneaza catre sectiuni diferite

ale instrumentului (Exp.: Pentru varianta Da se merge l aurmatoarea intrebare, pentru

varianta Nu se trece direct la intrebarea X).

e. Tip „de ce”. Au rolul de a provoca explicatii. De obicei au fie multe variante de raspuns

prestabilite, fie sunt intrebari deschise cu raspunsuri libere. Din pacate, pentru studiile care

se incadreaza în paradigma cantitativista și care urmeaza aceasta linie, intrebarile deshcise

pun probleme de centralizare, prelucrare și cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest

caz, se recomanda folosirea cat mai redusa a intrebarilor cu variante de raspuns libere.

f. De control. Sunt menite de a „verifica” atentia și corectitudinea raspunsurilor date de

persoanele chestionate. Cu scopul de a creste gradul de incredere în raspunsurile obtinute,

intrebarile de control sunt practic intrebari anterioare care se regasesc în alta forma sau

într-o alta formulare. în cazul testelor de personalitate, spre exemplu, exista multe astfel d

eintrebari incluse în ceea ce se denumeste ca „scala de minciuna”

g. De indentificare. Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistica sau de datele personale.

Sex, varsta, nivel de venituri, nivel de scolarizare, stare civila, numar de copii etc. sunt

astfel de intrebari. Ele sunt introduse în functie de obiectivele și de ipotezele care trebuie

testate prin respectivul studiu.

Formularea întrebărilor

Exista o serie de reguli generale și specifice după care trebuie construite și formulate

intrebarile dintr-un chestionar.

Inainte de toate, intrebarile trebuie sa fie formulate într-o maniera clara, simpla, fara inflorituri

stilistice, respectand regulile gramaticale și topica frazei sau a propozitiei. Pe baza studiilor efectuate

pe populatii vorbitoare de limba engleza s-a ajuns la concluzia ca o intrebare “buna” este cea care nu

are mai mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de cerere de simplitate nu trebuie sa impieteze asupra

intelegerii și receptarii sensului propriu al intrebarii.

Se recomanda apoi sa nu fie folosite negatiile și sunt complet interzise dublele negatii.

Intrebarile trebuie sa nu sufere de sugestibilitate și nici sa “serveasca” raspunsul gata pregatit.

Trebuie sa tinem cont în formularea intrebarilor de evitarea reactiei de prestigiu și de

protejarea stimei de sine. Stereotipurile sociale, imaginea considerata acceptata social, valorile

apreciate ca dezirabile, dorinta de a se prezenta într-o lumina favorabila sunt elemente la care trebuie

sa fim atenti. De multe ori, pentru protejarea stimei de sine se folosesc intrebari indirecte sau se

folosesc eufemisme sau termeni cu incarcatura emotionala mai redusa (a lua în loc de a fura, a aplica

pedepse corporale în los de a bate etc.).

In acelasi timp, trebuie sa nu supraestimam memoria celor anchetati. “Cate masini de ras de

unica folosinta cumparati dumneavoastra într-un an?” este o intrebare care nu doar ca solicita un efort

de memorie serios și il pune de cel în cauza sa efectueze adevarate calucle și aproximari, dar are snase

mari sa nu primeasca raspuns sau raspunsul sa nu fie unul real.


Page |

115

Gradul de abstractizare și continutul în termeni de specialitate, nelologisme, regionalisme,

termeni argotici trebuie sa fie adaptat categoriei de public sau persoanelor anchetate.

Tinand cont de toate aceste reguli este de preferat ca, inainte de a trece la administrarea de

scala larga a chestionarului, sa se realizeze un scurt pretest al acestuia în conditii reale, pentru a

verifica gradul de adecvare al intrebarilor.

Clasificarea chestionarelor

Clasificarea chestionarelor după conţinutul informaţiilor adunate vizează calitatea

informaţiilor. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri de chestionare.

Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile

de a fi observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri

administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezintă, în fond, un

chestionar, dar formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate:

de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.

După forma întrebărilor și a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise,

chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.

Intrebarile inchise implica o alegere obligatorie din partea persoanei chestionate pentru una sau

mai multe din variantele de raspuns, iar intrebarile deschise accepta orice raspuns. Trebuie stiut insa ca,

orice intrebare inchisa implica o varianta de raspuns de tipul Nu stiu, nu raspund, pentru a pastra dreptul

repondentului de a nu raspunde. Exceptie fac o parte din testele de personalitate care forteaza subiectul sa

aleaga o varianta de raspuns dorita sau care se apropie cel mai mult ca sens de raspunsul pe care l-ar da.

Elemente care influenţează răspunsul la chestionar:

Personalitatea celui anchetat

Situaţia de desfăşurare a anchetei

Tema chestionarului

Timpul când are loc chestionarea

Structura chestionarului

Personalitatea operatorului de interviu.

În funcţie de conţinutul informaţiilor colectate avem:

- Chestionare de date factuale: de tip administrativ, conţin date obiective (vârsta, gen, stare

civilă, profesie, nivel de instrucţie)

- Chestionare de opinie: colectează date despre opinii, motivaţii, nevoi, aspiraţii, atitudini,

comportamente

În funcţie de cantitatea informaţiei, avem:

- Chestionare speciale, cu o singură temă

- Chestionare omnibuz, cu mai multe teme

După forma întrebărilor, avem:

- Chestionare cu întrebări închise

- Chestionare cu întrebări deschise

În funcţie de modul de administrare, avem:

- Chestionare administrate de către operatori de interviu (erori de memorie a

operatorului, netransmiterea completă a instrucţiunilor, fenomenul de supra-sondare, mare

variabilitate în funcţie de operator a comportamentului, percepţie selectivă, folosirea

propriului vocabular în înregistrarea răspunsurilor la întrebările libere, scurtarea sau

lungirea răspunsurilor).

- Poştale (număr mare de nonrăspunsuri, imposibilitatea reprezentativităţii, elaborarea

răspunsurilor)

- Chestionare publicate în reviste

- Chestionare autoadministrate colectiv.


Page |

116

Tehnici de structurare a chestionarelor Tehnica pâlniei: trecerea de la general la particular, de la întrebări deschise la cele închise.

Tehnica pâlniei răsturnate, trecerea de la particular la general

Surse de eroare

Efectul „halo” constă în contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin

organizarea lor logică.

Efectul de poziţie produs de modul în care se succed întrebările

Lungimea chestionarului

Design-ul chestionarelor

Reguli de formulare a întrebărilor

Întrebările închise trebuie să ofere răspunsuri mutual exclusive

Întrebările trebuie să fie clare, să nu conţină lucruri ambigue. Ex: Ce înseamnă ultima săptămână?

Evitarea întrebările duble. Ex: sunteţi de acord cu retragerea trupelor româneşti din Irak şi

cheltuirea banilor corespunzători pentru serviciile sociale?

Întrebările nu trebuie formulate negativ: De ce nu…._?, Nu consideraţi că….?

Respondenţii trebuie să fie competenţi pt a răspunde.

Subiecţii ar trebui să fie doritori să răspundă (indecizia în loc de exprimarea opiniei atunci

când cred ca se află în minoritate).

Întrebările ar trebui să fie relevante.

Întrebările scurte sunt cele mai bune.

Evitarea formulărilor de tipul „Nu e aşa că…?”

Evitarea invocării unei autorităţi, organizaţii de prestigiu în favoarea a ceva: Sunteţi de

acord cu decizia preşedintelui Voronin de a …. (decizia Curţii Supreme de Justiţie…).

ANCHETA Ancheta reprezintă o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,

motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale şi ale mediului social) la nivelul grupurilor umane de

diferite dimensiuni şi care permite cuantificarea datelor în vederea descrierii şi explicării lor.

Ancheta este o metodă complexă care include metode diverse, complementare, cum sunt

chestionarul, analiza documentelor, observaţia.

Obiectul anchetelor sociologice:

- Opinii, atitudini, comportamente

- Aspiraţii, nevoi, motivaţii

- Cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente inaccesibile

cercetătorului

- Caracteristici demografice: structuri familiale, structuri de vârstă, socioprofesionale

- Caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor: ocupaţii, venituri,

condiţii de locuit, servicii sociale, factori social-economici care influenţează activitatea lor.

Valoarea anchetei sociologice:

- permite culegerea unui volum mare de informaţie într-un timp relativ scurt şi face posibilă

prelucrarea rapidă a acestora

- arie mare de aplicabilitate pe populaţii reprezentative din punct de vedere statistic

Limitele anchetei sociologice:

- existenţa unor factori care pot conduce la erori de măsurare

- subiectul anchetei (sentimente, prejudecăţi cu privire la subiectul anchetei, gradul de

implicare, erorile de memorie etc)

- eşantionarea

- instrumentele de cercetare (vagi, ambigue)

- operatorii insuficient instruiţi

- rigiditatea relaţiei dintre operator şi subiect


Page |

117

Tipuri de anchete În funcţie de obiective și modul de desfăşurare:

o Anchete intensive realizate pe o populaţie restrânsă (grup, sat, cartier etc.) cu

scopul de a aprofunda o temă specială.

o Anchete extensive realizate pe populaţii mari.

În funcţie de instrumentele folosite:

o Anchete calitative, realizate pe populaţii restrânse, cu instrumente calitative,

care permit identificarea caracteristicilor de profunzime ale realităţii sociale.

o Anchete cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile, pe

populaţii reprezentative statistic.

În funcţie de modul în care se aplică:

o Anchete colective: pe grupuri de oameni

o Anchete individuale: aplicarea individuală a instrumentelor de cercetare

În funcţie de modul de colectare a informației:

o Anchete directe: colectează informaţii despre subiecţii investigaţi, în care

aceştia sunt implicaţi în mod nemijlocit.

o Anchete indirecte: colectează date despre fenomene prin subiecţi neimplicaţi în

desfăşurarea lor (evenimente trecute).

Operaţiile (etapele) implicate într-o anchetă sociologică sunt:

stabilirea temei;

determinarea obiectivelor;

documentarea prealabilă (literatura problemei, rapoarte de cercetare pe aceeaşi temă,

precum și o primă luare de contact direct cu situaţia concretă, o vizită în teren);

elaborarea ipotezelor;

definirea conceptelor;

operaţionalizarea (elaborarea spaţiului de atribute - dimensiuni, variabile, indicatori);

cuantificarea (fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor direct observabili -

măsurabili - pentru care se culeg date);

determinarea populaţiei (definirea universului anchetei: localizarea și structurile

principale ale populaţiei, fixarea subiecţilor investigaţi prin cuprindere totală, tip

recensămînt sau parţială, prin loturi sau eşantioane reprezentative);

stabilirea tehnicilor și a procedeelor de anchetă (de intervievare şi/sau chestionare);

întocmirea instrumentelor de lucru (elaborarea chestionarelor, a ghidurilor de interviu, a

planurilor de convorbire, teste, scale etc., verificarea și definitivarea lor);

ancheta pilot (repetiţia în mic a anchetei propriu-zise; tot acum are loc în fapt și

testarea instrumentelor);

constituirea echipei de anchetatori, instruirea și repartizarea sarcinilor;

întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei (inclusiv prevederea modalităţilor de control);

culegerea datelor;

verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor valide în vederea prelucrării;

codificarea informaţilor (în măsura în care nu au fost precodificate la elaborarea

instrumentelor);

întocmirea machetei de prelucrare a datelor (frecvenţe, valori medii, teste de

semnificaţie, corelaţii etc.);

prelucrarea datelor (individual - manual sau cu ajutorul calculatorului electronic);

analiza și interpretarea informaţiilor;

redactarea raportului de anchetă;

stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de intervenţie (în ultimul timp

sunt tot mai des aplicate a.s. într-un demers ce îmbină cercetarea cu acţiunea practică).


Page |

118

Anchetele prezintă o valoare deosebită prin aceea că ea constituie o modalitate ştiinţifică

de investigare, adesea singura disponibilă, a universului subiectiv al vieţii sociale - opinii, atitudini,

satisfacţii, aspiraţii, convingeri, cunoştinţe, interese etc. - de ordin individual şi colectiv (de

grup). Trebuie avut în vedere şi faptul că în desfăşurarea anchetelor pot să apară multe erori,

unele datorate modului defectuos de lucru, altele datorate lipsei de cooperare din partea

subiecţilor, erori ce trebuie prevenite printr-un control sistematic asupra calităţii activităţilor.

Limita principală a anchetelor decurge însă din însăşi natura domeniului studiat, a relaţiilor

dintre opiniile, atitudinile, convingerile și comportamentele umane, care nu urmează nici pe departe

un model liniar de determinare.

SONDAJUL DE OPINIE Sondajul este metoda de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a eşantionării.

Termenul de sondajului de opinie este echivalent celui de Public Opinion Polls (engl.) şi a celui de

Demoskopie (germană). Utilizarea altor termeni (gr. doxometrie, psephologie) pentru a desemna

măsurarea opiniei publice nu s-a impus.

Nu orice ancheta este un sondaj de opinie; sondajul de opinie este o subcategorie a anchetei,

care are ca scop cercetarea unor probleme de interes public. De exemplu, o ancheta asupra obiceiurilor

de consum a unui produs alimentar, chiar dacă foloseste chestionarul ca instrument de lucru nu este un

sondaj de opinie publica.

Calitatea unui sondaj de opinie este determinat de scopuri și de felul în care este realizat.

Sondajele ar trebui realizate pentru a dezvolta informatii statistice despre indivizi. Sondajele

nu trebuiesc concepute pentru a produce rezultate rezultate predeterminate sau ca o baza de date

pentru activitati de marketing și vanzari.

Sondajele de opinie realizate în reviste, sondajele TV, sondajele de opinie pe site-uri sunt

foarte suspecte. Aceaste și altele în care esantionul se selecteza singur sunt de cele mai multe ori

nevalide deoarece participantii nu au fost selectionati într-un mod stiintific. De obicei,la astfel de

sondaje cel mai probabil vor raspunde persoanele cu opinii puternice (de cele mai multe ori negative).

Atentie și la cei care, folosesc sondaje pentru a cere o donatie sau pentru a incerca sa va vanda

diferite produse sub pretexul unui sondaj.

Toti cei rugati sa raspunda la un chestionar trebuie mai intai sa decida dacă intrebarile sunt

corecte, dacă sondajul nu este doar pretextul pentru a cere bani sau a vinde ceva.

Chiar dacă sondajul de opinie au apărut și s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic pun

utilizarea lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor, şi pe această bază, pentru a prognoza

comportamentul electoral, aceasta nu înseamnă că domeniul de aplicare al sondajelor de opinie se

restrânge la studiul preelectoral. Mai mult chiar - aşa cum remarca sociologul englez C. A. Moser

(Survey Methods în Social Investigation, 1958) - nu este un lucru extraordinar să prevezi cu

aproximaţie ceea ce într-un interval scurt de timp poţi afla cu exactitate. Din acest punct de vedere,

aplicarea s.o. pentru studierea comportamentului economic, cultural, politic - participativ este fără

îndoială mai fructuoasă.

Sondajele preelectorale dau însă posibilitatea evaluării preciziei cu care s-au măsurat opiniile.

Primele sondajul de opinie organizate sunt legate de numele lui George Gallup, care, în 1928, susţine

teza de doctorat în psihologie cu titlul: „O metodă obiectivă pentru determinarea interesului cititorilor

faţă de textele unui ziar". Ideile susţinute în această teză (necesitatea chestionării directe a publicului

şi posibilitatea studierii pe grupuri reprezentative) este pusă în practică cu ocazia alegerilor generale

din 1934. Un an mai tîrziu, în 1935, este înfiinţat Institutul care va fi cunoscut în întreaga lume sub

numele de Gallup Poll (Institutul American de Opinie Publică).

Institutul şi-a dobîndit o largă popularitate şi un prestigiu deosebit cu ocazia alegerilor

prezidenţiale din 1936, când majoritatea observatorilor politici înclinau să creadă în eşecul alegerii lui

Franklin D. Roosevelt. Marea revistă „Literary Digest", pe baza lansării a 10 milioane de buletine de

vot (din care au fost recuperate aproape 2 000 000) anunţase ca sigură victoria lui London,

contracandidatul lui Roosevelt, care va obţine în final doar 370 de voturi din totalul de 531. Institutul

Gallup a chestionat doar 5 000 de persoane, s-a pronunţat în favoarea lui Roosevelt și sufragiile

obţinute de acesta s-au apropiat cu o deviaţie de -6,8% de pronosticul dat de Institut.


Page |

119

Unii specialişti (Jean Stoetzel, Alain Girard, 1973) consideră că acest succes constituie actul de

naştere al sondajului de opinie în perioada 1936-1987 Gallup Poll a efectuat peste 7 000 de sondaje

de opinie a căror precizie a crescut continuu. Deviaţia rezultatelor sondajelor preelectorale Gallup faţă

de rezultatul urnelor, pentru perioada amintită, a fost de 2,1%. În intervalul 1936-1950 deviaţia a fost

3,6%, în intervalul 1952-1970 de 1,7% şi în intervalul 1972-1984 de 1,2% (cf. Gallup Poll accuracy

record, The Gallup Report, 1985, p. 33).

Deceniul patru al secolului XX marchează instituţionalizarea sondajelor de opinie.

Concomitent cu sondajele Gallup au fost inaugurate sondaje politice organizate de Elmo Roper.

Rezultatele acestor sondaje au început să fie publicate în revista trimestrială Public Opinion

Quarterly, care apare cu începere din 1937, sub influenţa lui Hadley Centrii. Tot în 1937, datorită

activităţii lui P. F. Lazarfeld ia fiinţă primul organism specializat de studiere a comunicaţiilor în masă

(„Bureau of Applied Social Research"). La finele „deceniului cercetării opiniei publice” se înfiinţează

sub conducerea prof. Hadley Cantril, Biroul de cercetări al opiniei publice la Princeton, iar un an mai

tîrziu, în 1941, Central Naţional de cercetare a opiniei publice de pe lîngă Universitatea din Denver.

Perfecţionarea sondajului de opinie este continuă. Chiar eşecul unor pronosticuri electorale a

impulsionat perfecţionarea sondajului de opinie. Răsunătorul eşec al sondajului electoral din 1948,

când s-a pronosticat victoria lui Dewy împotriva viitorului preşedinte Truman, a impus o examinare

critică a metodelor de sondaje. Aşa cum remarcau Jean Stoetzel și Alain Girard (Les sondages

d'opinion publique, 1973), prăbuşirea unui avion nu condamnă aviaţia şi eşecul s.o. din 1948 n-a

împiedicat dezvoltarea lor.

În S.U.A. numărul organizaţiilor de studiere a opiniei publice în 1971-1972 era de 107. Şi în

celelalte ţări s.o. au înregistrat un avînt deosebit. În Franţa, primul Institut de opinie publică este creat

în 1938. L'institut francais. d'opinion publique (IFOP) îşi reia activitatea chiar din prima zi a Eliberării

(august 1944). Mai recent, în 1962, este creata o altă organizaţie de sondaje de opinie, Societe

franqaise d'enquetes par sondages (SOFRES) care împreună cu IFOP au procedat la efectuarea unor

sondaje preelectorale cu începere din 1965. În afara acestor două centre de sondare a opiniei publice,

o amplă activitate de cunoaştere a audienţei şi opiniei radio - și telespectatorilor o desfăşoară Oficiul

radio şi televiziunii franceze (ORTF). În Marea Britanie, alături de Institutul de opinie publică (BIPO)

creat în 1936, BBC-ul efectuează s. pentru a cunoşte audienţa și aprecierile radio și telespectatorilor.

În R. F. Germania, la AlIensbach există din 1947 un Institut de demoscopie, specializat în s.o. în toate

ţările lumii există azi un interes real pentru sondaje de opinie.

Definiții Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. „O

metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de afla informaţii

despre populaţia din care este extras eşantionul”.

Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup

etnic, o regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă

cuantificabilă”. Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.)

la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea

descrierii şi explicării lor (Cauc, 1997, p. 167).

Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de

întrebări“. Earl Babbie, spune că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin (1)

întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu

enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“ (Traşcă, 2010).

Proiectarea chestionarelor Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această etapă

se construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare. (De exemplu:

coeziunea grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele

de educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi fizice, etc.).

Finalitatea acestei etape este asigurarea unei cât mai bune validităţi și fidelităţi a măsurărilor noastre.


Page |

120

Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi

pentru conceptele pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele

de educaţie fizică poate să îi corespundă un singur indicator, și deci, un singur item: Cât de mulţumit

sunteţi de orele de educaţie fizică? 4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR

Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze

referitoare la fenomenul cercetat.

Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic și conştient

construcţia instrumentului. Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se

aplică atât în anchetele indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori

putem să ne bizuim pe aceştia, care putea adapta formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel

mai bine este ca întrebările să fie formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi

destinate auto-administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a formulărilor din

chestionar, intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca erori sistematice (Hatos, 2008).

În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):

- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru


- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular și unic al

cercetării;

- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și să reflecte într-

o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;

- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei (cf.

Traşcă, 2010).

Prestarea chestionarului și studiul pilot Un moment care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este

pretestarea chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă, acesta este aplicat unui

lot de subiecţi selectat din populaţia cercetării. Analiza rezultatelor acestei aplicări poate aduce mai

multe contribuţii valoroase la producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun:

- Identificarea întrebărilor care produc multe nonrăspunsuri sau răspunsuri evazive;

- Identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor de răspuns;

- Stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin înregistrarea acestora prin

întrebări deschise în pretestare;

- Indentificarea unor întrebări necesare dar ignorate iniţial;

- Aprecierea validităţii şi fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe (Hatos, 2008).

Mărimea și modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de resursele

și obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte multe întrebări inedite, în care

precauţia metodologică este importantă, este bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane aleatoare

suficient de mari pentru a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor sau validitatea

concurentă a unor instrumente (Hatos, 2008).

Tipuri de întrebări

După conţinut

a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor sau ale

comunităţilor în care trăiesc. Se referă la date direct observabile, dar deoarece

observaţia ar costa prea mult, preferăm să-i întrebăm direct pe subiecţi (Hatos,

2008). Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună?

Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului pentru a nu

permite modificarea răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că aceste

informaţii sociodemografice unt solicitate doar datorită rigorilor cercetării,

anonimatul răspunsurilor fiind asigurat (Hatos, 2008).


Page |

121

b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul interior

al subiectului, adică păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi

obţinute prin observaţie directă, e nevoie de interogarea subiecţilor.

Interesul pentru opinii este justificat de presupoziţia că universul „interior” al

persoanei explică în mare parte comportamentul acesteia. Măsurări valide și fidele

ale atitudinilor presupun utilizarea scalelor, adică a mai multor întrebări care să

acopere extensiunea conceptului atitudinal şi să elimine erorile sistematice care ne

pândesc la fiecare întrebare în parte (Hatos, 2008).

c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care subiecţii cunosc

anumite subiecte, pentru a evidenţia preocupările intelectuale ale subiecţilor ori

pentru a verifica onestitatea sau doar simpla tendinţă a subiecţilor de a oferi

răspunsuri dezirabile din punct de vedere social (Hatos, 2008).

După forma de înregistrare

1) Închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;

2) Deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns prestabilite.

3) Întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este tipică întrebărilor

închise, dar subiectului nu i se cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul

introduce răspunsul liber primit într-una dintre variantele prestabilite din chestionar.

4) Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele prestabilite apare

și o variantă deschisă, alta, care..... (Hatos, 2008).

EȘANTIONAREA Tehnică statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o

populaţie de entităţi (persoane, organizaţii etc.) a unei părţi (eşantion) ce va fi analizată pentru a

facilita elaborarea de inferenţe despre întreaga populaţie. Presupoziţia fundamentală a eșantionarea

este că analiza unei părţi (eşantion) din populaţia de referinţă conduce la rezultate similare cu acelea

obţinute prin investigarea întregii populaţii, dacă sunt respectate anumite condiţii statistice şi teoretice.

Eşantionul trebuie să ofere o imagine cât mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin

aplicarea unor tehnici probabiliste (legea numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie

reprezentativ în termeni statistici și cu privire la problema teoretică analizată, să fie economicos în

raport cu resursele (financiare, de timp, de personal) disponibile.

Eșantionarea presupune mai întîi ca în funcţie de problema cercetată să se precizeze populaţia

de referinţă. Aceasta este un număr finit de elemente sau unităţi primare şi este delimitabilă în termeni

de: conţinut (specificarea elementelor componente), încadrare (căror unităţi organizatorice aparţin

elementele), extensie (aria de răspîndire), timp (momentul sau perioada considerării). De exemplu,

într-o analiză a caracteristicilor intelectualităţii tehnice actuale din ţara noastră, populaţia de referinţă

ar include toţi inginerii din institute de cercetare, unităţi productive și de servicii existente în România

în anul 1993. Dacă apar dificultăţi în circumscrierea populaţiei de referinţă, este necesar să se

definească populaţia investigată în mod mai precis. Populaţia investigată şi populaţia de referinţă ar

trebui să coincidă, dar aceasta nu se întîmplă întotdeauna din cauza dificultăţilor ce pot apare în

circumscrierea ultimei.

Înainte de a trece la selectarea eşantionului, elementele populaţiei investigate sunt asamblate

într-un cadru al eșantionării. De regulă, acesta ia forma unei liste de elemente ordonate în funcţie de

unul sau mai multe criterii. Ordonarea cea mai frecventă este de tipul stratificării, după criterii sociale,

demografice, geografice sau organizaţionale, pentru a asigura o selecţie cât mai adecvată în eşantion și

o analiză cât mai riguroasă atît a elementelor separate cât și a combinării lor în straturi.

În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţiei în eşantion, se distinge între

eșantionarea probabilistă și eșantionarea neprobabilistă. În eșantionarea probabilistă fiecare

element al populaţiei este selectat în mod independent de celelalte, toate avînd aceeaşi probabilitate de

selecţie, diferită de zero. Eșantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor oferite de

cercetări prealabile sau de experţi pentru a ghida selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative pentru

o problemă teoretică sau factuală.


Page |

122

De data aceasta nu se pot realiza scopuri specifice estimării şi testării ipotezelor, întrucît nu

sunt satisfăcute condiţiile selecţiei probabiliste. În schimb, se facilitează culegerea unor date privitoare

la relaţiile dintre entităţi sociale sau la constituirea de grupări și organizări formale sau informale,

conduce la formularea de generalizări empirice sau teoretice cu ajutorul unor procedee specifice

(analiza contextuală, analiza de reţea şi cea a perechilor).

Diferitele modele de eșantionare se asociază cu metode specifice de culegere a datelor. În

acest sens, se pot distinge trei tipuri de combinaţii:

a. experimentele presupun manipularea anumitor variabile independente și controlul sau

randomizarea tuturor variabilelor exterioare; totodată, randomizarea se referă și la selecţia

sau alocarea probabilistă a subiecţilor pe grupuri şi a grupurilor într-o ordine anume, putînd

fi circumscrisă, din acest punct de vedere, domeniului eșantionării;

b. anchetele și sondajele de opinie se bazează pe aplicarea modelelor de eșantionare

probabilistă;

c. investigaţiile sociale - termen utilizat pentru a individualiza abordările bazate pe

eșantionarea neprobabilistă, dispunînd de un nivel scăzut al validităţii interne și externe,

fără a fi însă lipsite de importanţă pentru progresul teoretic al cercetării sociologice.

Eșantionarea probabilistă a cunoscut cea mai puternică dezvoltare tehnică și stă la baza

aplicării diferitelor tipuri de anchete sociologice. Se realizează în diferite variante. Cea mai simplă

este eșantionarea simplă aleatoare (esa) aplicabilă în anchetele de opinie, în analize exploratorii sau

în cele care işi propun identificarea unor factori cu incidenţă asupra constituirii unor fenomene sau

procese sociale. După delimitarea populaţiei investigate și a cadrului de eșantionare, se formulează

decizia privind dimensiunea n a eşantionului, având în vedere gradul de eterogenitate a populaţiei şi

opţiunea pentru un anumit nivel de încredere în estimarea parametrilor.

Cu cât nivelul aşteptat de precizie a estimaţiei este mai mare, cu atît limita confidenţei este mai

coborîtă şi dimensiunea eşantionului creşte. Pentru o populaţie nediferenţiată pe subclase sau straturi,

dimensiunea optimă a unui esa este de circa 400 de elemente pentru un nivel de confidenţă de 95%. când

populaţia este diferenţiată pe subclase iar eşantionul se aşteaptă să le reprezinte, pentru precizarea

dimensiunii optime a eşantionului se consideră subclasa sau stratul cu cele mai puţine elemente, se

menţionează cîte elemente vor fi selectate din aceasta și apei se selectează în mod proporţional elementele

din celelalte subclase, Dimensiunea eşantionului total creşte proporţional cu numărul subclaselor, Această

tendinţă poate fi, totuşi, evitată fie prin aplicarea artei tehnici de eșantionare, fie prin eliminarea unor

subclase sau prin fixarea arbitrară a dimensiunii subclasei minime în jur de 100.

Pe baza cunoaşterii dimensiunii n a eşantionului şi N a populaţiei se calculează fracţia de

eşantionare (f=n/N). Aceasta indică distanţa cantitativă dintre două elemente succesiv selecţionate de

pe lista populaţiei. În funcţie de aceasta sau utili zînd un tabel de numere aleatoare, se procedează la

selecţia aleatoare a elementelor din populaţia listată. În esa fiecare element este considerat prin el

însuşi, independent de celelalte şi cu probabilităţi de selecţie echivalentă cu a oricărui alt element.

Aceasta înseamnă că entităţile sociale sunt atomizate iar în interpretarea rezultatelor cercetării nu pot

fi formulate inferenţe despre relaţii sau structuri sociale, ci numai despre indicatori sau variabile.

O altă variantă a eșantionării probabiliste este eșantionarea sistematică (es), aplicabilă atunci

când: elementele se succed în mod natural în spaţiul sau timpul social, dispunem de o listare prealabilă

a populaţiei și am formulat decizia privind dimensiunea eşantionului. Etapele de parcurs sunt

următoarele: se calculează intervalul de eșantionare (v = N / n) care este inversul fracţiei de

eșantionare, optându-se pentru numărul întreg cel mai apropiat de rezultatul fracţiei; se alege primul

număr aleator (din tabelul cu numere aleatoare) a cărui mărime se situează în intervalul definit de v,

acesta reprezentînd începutul aleator al selecţiei; în continuare, se aleg acele elemente care au numărul

egal cu suma începutului aleator şi a intervalului de eșantionarea, oprindu-ne când am atins

dimensiunea prestabilită a eşantionului.

De regulă, eșantionarea se aplică atunci când dimensiunea eşantionului este mică iar

elementele populaţiei sunt unităţi sociale de tipul instituţiilor, grupurilor sau organizaţiilor. Atenţie

deosebită trebuie acordată satisfacerii cerinţei de maximizare a variaţiei caracteristicilor studiate,

evitîndu-se efectele de linearitate sau periodicitate induse de dispunerea naturală a elementelor.


Page |

123

Dacă nu dispunem de posibilităţi de întîmpinare a acestei cerinţe, este preferabil să utilizăm

eșantionarea grupărilor (eg) sau eșantionarea stratificată (est), în varianta mono sau multistadială.

Aplicarea acestor tehnici se bazează pe faptul că elementele primare ale populaţiei pot fi repartizate pe

grupări sau zone geografice sau pe straturi sociale delimitate în funcţie de un criteriu. Dacă aceasta

este situaţia, atunci trebuie mai întîi să delimităm grupările, zonele sau straturile și apoi să selectăm

din fiecare elementele primare prin procedeul esa.

Desigur că ne putem concentra atenţia numai asupra grupărilor sau straturilor (în varianta

monostadială) sau asupra primelor şi asupra elementelor incluse în ele (varianta multistadială). Est

conduce la o mai mare precizie a eșantionării şi la aprofundarea studiului diferitelor straturi. Fracţia

de eșantionare poate să fie aceeaşi pentru toate straturile (est proporţională cu dimensiunea populaţiei

fie-cărui strat) sau diferită de la un strat la altul (est disproporţionată). În ultimul caz, probabilitatea

includerii unui element în eşantion este specificată de fracţia de eșantionare asociată fiecărui strat.

Cerinţa principală a stratificării este ca elementele dintr-un strat să fie omogene în raport cu

criteriul utilizat, iar diferenţele dintre straturi să fie maximizate. În termeni statistici, aceasta înseamnă

a minimiza varianta în cadrul straturilor și a maximiza varianta dintre straturi, ceea ce conduce la

reduceri ale erorii standard. Stratificarea se poate realiza în procesul eșantionare înainte de culegerea

datelor sau în faza de prelucrare a datelor pe un esa. Preferabilă este prima alternativă, în est

multistadială se disting rînd pe rînd noi unităţi primare de eșantionare repartizate pe straturi, iar în

fiecare nou stadiu se aplică o tehnică sau alta de selecţie (simplă aleatoare, sistematică, cu probabilităţi

proporţionale mărimii etc.). Numărul stadiilor depinde de mărimea populaţiei investigate, de numărul

variabilelor-criteriu propuse de problema cercetării.

Opţiunea pentru un tip sau altul de eșantionare trebuie să se bazeze pe specificul şi

implicaţiile problemei studiate, pe considerarea caracteristicilor populaţiei de referinţă şi pe criterii de

eficienţă practică şi a estimării parametrilor. Totodată, trebuie să se urmărească reducerea erorilor de

eșantionare, adică a diferenţelor dintre estimatorii obţinuţi din analiza unui eşantion şi parametrii

populaţiei. Uneori, chiar dacă un eşantion a fost bine selectat iniţial, pot apare nonrăspunsuri care

reduc dimensiunea eşantionului şi măresc erorile de eșantionare. Această tendinţă poate fi

contracarată prin adăugarea de noi elemente în eşantion sau prin completarea nonrăspunsurilor de

către analist pe baza comparării anumitor caracteristici importante ale elementelor care au răspuns cu

cele ale celor care nu au răspuns şi prin opţiunea pentru o tendinţă similară probabilă de răspuns care

înlocuieşte nonrăspunsurile. Într-un eşantion bine selectat abaterea estimatoruiui de la valoarea

parametrului este mică sau tinde către zero pe măsură ce creşte dimensiunea eşantionului. Eroarea

medie de eșantionare este de obicei descrisă în termenii variaţiei.

Documents

Suport Curs - Cercetare in Nursing (Anul III, Competenta 2, Cu Sublinieri) 59 Pag