Pag. 4 - Să cunoaştem Şaguniştii Pag. 5 - Vizită la Casa RadioPag. 6 - Marea defilare din microcosmo-sul lăzăristPag. 7 - Training-WorkshopPag. 7-8 - Festivalul de Arte pentruLiceeni „Florian Pittiş”Pag. 9 - Şi... cum se face jurnalism decalitate?Pag. 10 - Treptele succesului: MihaiPetrePag. 11 - Un cocktail revitalizantPag. 12 - Muncă, muncă, muncă şi... odistincţie!Pag. 13 - Şi... din nou muncăPag. 14 - Jungla bucureşteanăPag. 15 - Pauza de cafeaPag. 16 - Când cade cortinaPag. 17 - Farsă în două actePag. 18 - Portretul lăzăristului Pag. 19 - Să vorbim despre oglinda încare te priveşti.PAg. 20 - „... nu mai plânge, Dragoş!”

Iniţial am privit acest proiect ca pe un simplu schimbinterregional pe tema jurnalismului. În doar câteva zile,s-a transformat într-o veritabilă experienţă, atât profe-sională, cât mai ales de viaţă. Dincolo de workshop-urisau de faptul că am stat de vorbă cu jurnalişti de seamăla o conferinţă de presă, dincolo de noile cunoştiinţedobândite, în doar cele 97 de ore petrecute împreunăam legat prietenii, ne-am distrat şi am dat startul uneicolaborări ce sperăm că se va transforma într-un exem-plu, atât pentru elevii acestor două licee, cât şi pentruceilalţi la care sperăm că va ajunge mesajul nostru.

Motivul întâlnirii noastre a fost descoperirea jurna-lismului adevărat, a celui de calitate. Interesant este cănu s-ar fi ajuns la această întalnire dacă presa nu s-ar fidegradat până la nivelul ,,zeflemelii”. Chiar dacă o săpar egoist, mă bucur de această decădere, deoareceam avut ocazia să-mi fac prieteni noi.

Vrem, nu vrem, televiziunea, radioul şi Internetul neinfluenţează felul în care gândim şi sunt singurele mo-dalităţi prin care aflăm ce se întamplă în zone îndepăr-tate ale lumii. Jurnalismul este o armă puternică cetrebuie folosită cu grijă şi de care trebuie să te protejezidacă nu o stăpâneşti cu adevărat. Totodată este şi undrog, deoarece poate crea dependenţă. Este un câmpminat, deoarece nu se poate spune tot, iar oamenii nusunt pregătiţi pentru schimbări bruşte. Se panicheazăuşor pentru că le place să trăiască într-o lume guver-nată de legi; dacă vreo lege se schimbă brusc, atunci seproduce haos. Este greu de spus cum ar trebui schim-bat jurnalismul, deoarece riscăm să cenzurăm informa-ţii importante, însă trebuie să existe o limită a decenţei.

Şi tocmai despre această limită am învăţat noi înaceste zile, despre inflaţia de opinie din presa româ-nească şi despre importanţa unui jurnalism de calitate.Proiectul nostru a ajuns la final, dar ,,sfârşitul nu-i aici”,iar acesta este cu siguranţă începutul unei frumoasecolaborări ce sperăm că se va transforma într-un pro-iect de amploare.

Octavian Movilianu, Puls Ana Maria Iwada, LZR

Editorial la patrumâini

Editorial

Cuprins

3

Un proiect este întotdeauna o provocare asumată pentru lăzărişti, iar un proiect pe teme de jurnalism a constituitchiar o piatră de încercare pentru tânăra echipă redacţională a revistei LZR.

Constatând însă interesul elevilor de liceu pentru jurnalism şi, de asemenea, pentru întâlniri de lucru cu ziarişti şistudenţi la Jurnalism, am invitat la Bucureşti profesori şi elevi din colectivul de redacţie al revistelor „Puls” şi „Muguri”ale Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov. Oaspeţii noştri au fost elevii Octavian Movilianu, Alexandru Şolot,Delia Costan, Ştefania Domintean, Laura Irincu, Ana Simina Stoian, Antonia Alexandru, Ioana Chiva, Miruna Ciura,Silvia Boldeanu, însoţiţi de doamnele profesoare Cornelia Stroe, Lorena Spuderca şi Ioana Clara Enescu.

A fost cu siguranţă un schimb de experienţă fructuos şi plăcut. Programul a cuprins atât observarea „pe teren” aactivităţilor şi proiectelor lăzăriste (parada de 9 Mai, Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş”), cât şi activităţispecifice jurnalismului: vizita la Casa Radio, două work-shopuri susţinute de Mihaela Georgescu şi Liviu Ardelean,studenţi la Jurnalism (relatare / reportaj şi interviu), conferinţa intitulată chiar „Valori, practici şi norme ale jurnalis-mului de calitate”, la care au participat Grigore Cartianu, redactor-şef la „Adevărul”, Ovidiu Şimonca, redactor-şefadjunct la „Observatorul cultural” şi Horaţiu Pepine, corespondent „Deutsche Welle”. Cadoul nostru pentru şaguniştia fost concertul Voltaj de la Sala Palatului din 11 mai, dar şi incursiuni în Bucureştiul vechi al negustorilor de peLipscani şi al artiştilor de la Hanul cu Tei.

Credem că scopul proiectului, deprinderea unor valori şi norme ale jurnalismului de calitate, a fost atins. Eleviicelor două echipe redacţionale au editat un supliment cuprinzând teme şi subiecte de interes pentru elevii şi profe-sorii ambelor licee, dar şi un jurnal al proiectului comun; de asemenea, şi-au dezvoltat spiritul de iniţiativă şi abilităţilede a proiecta şi desfăşura în echipă activităţi de creaţie. Lăzăriştii şi şaguniştii au lucrat împreună şi s-au distrat îm-preună, iar produsul final al acestui schimb de experienţă este o frumoasă metaforă a prieteniei între adolescenţiinteligenţi şi creativi, o demonstraţie a faptului că nu e deloc întâmplător că ei sunt elevi a două dintre cele mai buneşcoli din ţară.

Le mulţumim oaspeţilor noştri şi îi asigurăm că vom păstra în suflet „bucata” de Braşov pe care ne-au dăruit-o!Prof. Anca Roman

Valori, practici şi norme ale jurnalismului

de calitate

Orice uşă separă două lumi. Trecereapragului echivalează cu intrarea într-un univers străin, cu legi specifice şiun cod comportamental necunoscutcelui care pătrunde în acest spaţiu.Orice uşă înseamnă, indirect, o inter-dicţie şi, în consecinţă, o tentaţie.Există uşi orgolioase, uşi ostentative,uşi ... zdrobitoare, uşi etichetate cusigle aurii, uşi grele, „infernale” (G.Călinescu), „interzise” (G.Liiceanu),uși de biserică. Noi, românii, trăimastăzi într-o lume în care adesea nise trântește ușa în nas, suntem pur-taţi din ușă-n ușă şi uneori vorbim cala ușa cortului; disperaţi, încercăm sădeschidem ușa cu capul şi arareori lise deschide o portiță celor care stauca vițelul la poarta nouă. Parcă nu în-tâmplător limba română a dezvoltato asemenea bogăţie frazeologică ...Cu atât mai surprinzător este mo-mentul în care, intrând într-o insti-tuţie şcolară despre care în modconvenţional ştim că păstrează rigo-

rile, descoperim o uşă, nu una oare-care, ci chiar cea mai importantă,larg şi permanent deschisă. Trecereapragului nu mai este o încercare iniţ-iatică stresantă, mai ales că te întâm-pină şi o voce puternică, dar caldă,care îţi aduce aminte, dacă ai uitatcumva, că ai venit „din cel mai tareoraş, de la cea mai tare şcoală!”.În cele câteva zile petrecute în Cole-giul Lazăr, am înţeles că această uşălarg deschisă reprezintă o expresie aîntregii atmosfere lăzăriste. Peaceastă uşă intră la fel de firesc tantiVictoriţa, Gabriel Liiceanu, MihaiPetre şi elevul X. Intră, în felul acesta,idei valoroase, diverse, care se con-cretizează acolo, ca într-un laboratorde creaţie, în proiecte spectaculoaseşi compun caleidoscopul inimitabil alacestei şcoli.Uşa deschisă îţi dă libertatea să intrişi să ieşi când vrei, însă întrebareaeste dacă, odată ajuns aici, mai vreisă pleci sau ţi-ar plăcea să devii o

parte componentă a acestei lumiîntr-o permanentă şi seducătoaretransformare.

Prof. Ioana Clara Enescu,Cornelia Stroe, Lorena Spuderca

Ușa deschisă

Proiectul

Te ridici din pat mai repededecât de obicei. Deschizi geamul,tragi draperiile. Te rogi să nuplouă. N-ai noroc. Cu puţin maimult optimism decât ar trebui, terogi să nu plouă mâine. Te uiţi lamaldărul de haine de pe pat. Şi depe birou. Şi de pe jos. Şi la cărţilede sub şi peste ele. Te gândeşti că,deşi acesta e habitatul tău natu-ral, poate că invitatului n-o să-iplacă. Te apuci să faci ordine.

Te aşezi în faţa calculatorului şiîţi propui să faci ceva, orice.Oricum nu are importanţă, gândultău zboară spre trenul care o săajungă în gară cât de curând. Plecide acasă mai devreme decât artrebui. Nu mai ai răbdare. Ajungila McDonald’s-locul de întâlnire,şi începi să faci ture. Te întâlneşticu colegii tăi de la redacţie. Cutoţii sunt nerăbdători. Trenulsoseşte şi va îngrămădiţi peperon.

Oamenii încep să apară, marişi mici, bătrâni şi tineri, grăbiţi şiplictisiţi. Numai cei pe care-iaştepţi nu ajung. Vă aduceţi am-inte că aţi uitat aparatul foto.Speraţi să nu observe nimeni.

Şi iată-i că vin, un grup de ado-lescenţi la fel de speriaţi ca şi tine,ce se apropie. Ajung lângă voi. Nuştii care e « al tău ». Şi iată-l, îţiface cu mâna, te-a recunoscut. Seprezintă, te prezinţi, vă luaţi larevedere de la ceilalţi. Şi o luaţiîmpreună spre casă.

La început, emoţiile sunt mari,conversaţia vine mai greu, darpână ajunge metroul deja pare căvă ştiţi de mult. Te oferi să o ajuţisă care valiza. Nu te-ai gândit că osă fie mare, de fapt, nu te-ai gân-dit la valiză deloc. De ce nu aţiluat taxiul? Dar nu pare deranjată.Zâmbeşti şi mergi mai departe.

Ajungeţi acasă. Îi arăţi camerata, spune că îi place. Descoperi că

citiţi acelaşi tip de cărţi. Şi că văplace aceeaşi marcă de ciocolată.Vă aşezaţi la masă. Umpli farfuri-ile, te întrebi pentru a zecea oarădacă ai pregătit tot ce trebuia. Îiplace. Încă o uşurare.

Se schimbă şi plecaţi spre Lip-scani, la un suc. Să vă cunoaşteţişi cu ceilalţi. Îi arăţi împrejurimile,începi să povesteşti. Vă întâlniţi cuceilalţi şi vă aşezaţi într-o cafeneacomodă. La început, vorbeştidoar cu cei cunoscuţi, dar încet-încet, conversaţia se leagă.

Sună telefonul. E mama, careîţi aduce aminte că e 12 noapteaşi mâine trebuie să mergeţi laşcoală. Îţi anunţi colega că trebuiesă plecaţi, vă luaţi la revedere şi oporniţi spre casă. Însă nu doarcolegi, ci prieteni.

Georgiana Caramihai, LZR

4

Jurnal de proiect - Ziua I

Să cunoaștem Șaguniștii (Întâlnire cu un vechi prieten)

5

Jurnal de proiect - Ziua a II-a

Casa Radio este centrul de difuzare a posturilor radio destat, este zona de unde pleacă informaţiile în toată ţara. To-tuşi într-o asemenea masă densă de posturi de radio privatemai este nevoie de unele ale statului?

Am auzit multe persoane care se întreabă de ce săplătească taxa de radio-televiziune. Avem zeci de posturi deradio pe care le putem asculta gratis, iar dacă acestea nune satisfac putem apela la sutele de posturi de radio online.De admirat la posturile de stat este că nu au (de)căzut înfoamea după audienţă. Totuşi această demnitate nu estemotivul principal pentru care ar trebui să fim de acord săplătim taxa. Infrastructura pentru transmisii pe unde radioeste foarte simplu de reparat şi întreţinut, iar raza unei an-tene radio este foarte mare. De asemenea, radiourile segăsesc sub diferite dimensiuni şi pot fi alimentate pentruun timp îndelungat cu baterii.

Versatilitatea radioului îl face ideal pentru informareapublicului în cazuri de urgenţă cum ar fi cutremure,războaie, pandemie etc. Clădirea nu poate funcţiona însăfără oameni care să o administreze. Instinctul oamenilordupă o calamitate este de a-şi contacta familia imediat(telefonic sau personal, în caz că prima eşuează), deci ma-joritatea radiourilor private ar rămâne fără oameni care sălucreze. „După cutremurul de acum 7 ani primul lucru pecare l-am făcut a fost să vin repede la radio”, ne-a spusMihai Dulgheru, gazda noastră, prezentator al emisiuniiRomânia devreme de la ora 5 la Radio România Actualităţi.Nu este singurul din această instituţie care gândeşte la fel.Aceasta este o dovadă de conştientizare a nevoii populaţieide informaţie, mai ales în momente de panică.

Suntem o generaţie de oameni dependenţi de informaţieşi socializare. Să presupunem că se întâmpla un dezastru încare se distruge infrastructura. Şoselele sunt impracticabile,televiziunea nu funcţionează, iar de Internet nici nu maispun. Radioul rămâne singura sursă de informare. Fără in-formaţii ne-am panica, am fi ca nişte oi rătăcite într-un oraşdevastat şi ne-am agăţa de orice informaţie presupus ade-vărată, pe care am putea s-o credem în acea nebunie ces-ar risca, deci putem fi influenţaţi de zvonuri şi/sau ştirifalse, deoarece anumiţi oameni doresc să ne manipuleze.Postul de radio al statului devine sursa oficială a informaţiei,informaţii creditabile ce vin de la sursă, statul fiind în con-tact cu majoritatea punctelor ţării şi cu echipele de inter-venţie prin diferite metode de comunicaţii mai sofisticate(telefoane satelit etc.).

Aceşti oameni din spatele microfonului sunt nişte eroi înaşteptare, fiind calea de comunicare între autorităţile stat-ului şi concetăţenii noştri. Până la o nefericită calamitate,ei îşi respectă promisiunea de a ne oferi emisiuni de calitateşi muzică pe toate gusturile prin diferite posturi de radio,atât pe unde radio, cât şi pe Internet. Acestea sunt o dovadăde adaptare la noua tehnologie a societăţii de azi, fără apica în capriciile tot mai numeroase cauzate de dezvoltareaacesteia.

Octavian Movilianu, Puls

On air – asta era scris pe becul de deasupra uşii de la intrareaîn studioul de emisie al secţiei aromâne din cadrul SocietăţiiRomâne de Radiodifuziune, Radio România Internaţional. Aşacă am făcut linişte şi am păşit unul câte unul, îndrumaţi de cu-riozitate. Dar vizita noastră la Casa Radio nu a început de acolo.Odată ajunşi în holul principal am fost întâmpinaţi de unul din-tre moderatorii de la Radio România Actualităţi, Mihai Dul-

gheru, care ne-a făcut un scurt istoric al Societăţii Române deRadiodifuziune. Prima oprire a fost într-un studiou de înregis-trare, unde am aflat informaţii foarte importante despre ben-zile magnetice, despre procesul de fonotecare, dar şi despreprima înregistrare făcută pe un cilindru din lut. Şagunistul Oc-tavian Movilianu, invitat de domnul Dulgheru, a înregistrat osimulare a unei emisiuni. Drăguţ, nu?

Următoarea uşă deschisă a fost cea a Studioului de Teatruunde am descoperit tainele diversităţii sunetelor auzite la pos-tul de radio. Într-o singură cameră erau reunite peste 20 desunete: suprafeţe din lemn, din ciment sau nisip. Dar nu vorbimnumai despre suprafeţe lăcuite sau mate, dar şi despre diferiteobiecte cum ar fi uşi, geamuri, scări şi nu în ultimul rând despreinstrumentul preferat al domnului Liszt, un pian.

Glumiţe nevinovate, zâmbete şi iar zâmbete şi iată-ne ajunşila alte studiouri de înregistrare unde am făcut cunoştiinţă curenumitul „ochi de ciclop”. Dornici să vedem şi mai multe, amurcat la următorul etaj unde are sediul Radio România Inter-naţional, în cadrul căreia sunt în jur de 15 secţii de limbi străine( portugheză, spaniolă, italiană, chineză, arabă, franceză, en-gleză, rusă , aromână etc. ) şi unde ( cum vă ziceam şi la în-ceput) un moderator vorbea în direct pentru ascultătoriiaromâni.

Ultima noastră oprire a fost la studioul de emisie al RadioRomânia Muzical unde am observat câtă seriozitate este acor-dată pentru fiecare acţiune şi decizie. Vizavi era o uşă între-deschisă şi ghidul nostru păşeşte înăuntru să ne prezinte sediulcelor de la Radio3.net. O doamnă foarte jovială ne-a povestitun pic despre playlist-urile celor de la Radio3.net şi ne-a spuscă vor transmite live cele trei zile de festival al lăzăriştilor (Fes-tivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş”).

Am coborât scările care ni se păreau acum aşa depuţine...Am ieşit afară şi deodată Flash! Flash! Flash! Da,da…uitasem să facem poze de grup!

Cristina Bucea, LZR

Vizită la Casa Radio

În timp ce noi stăm cuminţi în sală şi aşteptăm, în spatele cortinei se fac ultimele pregătiri pentru reprezentaţia ceva avea loc. Publicul se agită, se aprind reflectoarele şi apare în prim plan băiatul simpatic şi puţin emoţionat pe careîl văzuserăm şi înainte, gazda noastră, Gabriel Fereşteanu, care ne prezintă spectacolul şi fuge înapoi în culise.

Cortina se ridică şi în faţa publicului se află acum un Cosmin şi o Cosmina, doi tineri bucureşteni ce vor să neîncânte cu reprezentaţia lor. ReAgula concursului este aceea de a interpreta două melodii diferite, una trebuind săaparţină lui Florian Pittiş. Aceştia, alături de toţi ceilalţi concurenţi, se supun regulii şi ne oferă un spectacol inedit.

Se pare că melodia preferată a concurenţilor de anul acesta a fost Sfârşitul nu-i aici, fiind cântată de nu mai puţinde patru ori.

Ordinea în care participanţii au apărut în faţa publicului nu a fost una aleatorie, primii fiind cei care au format unduet, urmaţi de cântăreţii solo, iar la final atmosfera s-a schimbat, în scenă intrând trupele.

Vreau să le mulţumesc colegilor lăzărişti pentru că mi-au dat ocazia să asist la un spectacol minunat. A fost searămemorabilă, care mi-a dat ocazia de a-mi îmbogăţi cultura cu noi informaţii referitoare la Florian Pittiş într-un modplăcut şi o atmosferă prietenoasă. Le urez succes şi pe viitor şi fie ca spectacolul să prindă cât mai multe ediţii.

Silvia Boldeanu, Puls

6

Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș”seara de muzică

Marea defilare dinmicrocosmosul lăzărist

Ne pudrăm nasul pentru ultima dată, tragem umerii-napoi,pieptu'-n faţă, luăm o gură bună de aer şi plecăm unduindu-neşoldurile în văzul tuturor (mă rog, asta dacă suntem Turcia).„Toate-s vechi şi nouă toate” ar spune Eminescu (mă rog, chiarspune). În fiecare an e la fel, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.Actorii se schimbă, dar costumele rămân de obicei aceleaşi(vreau să cred că sunt spălate între timp). Întrebarea exis-tenţială este: pentru ce atâta zarvă? De ce atâtea repetiţii, vizitela ambasade, plimbări la Angst după bratwursti (adicătelea câr-naţi) şi la Fornetti după prăjituri cu mac? E simplu: pentru a

scăpa de ore şi pentru a sărbători cum se cuvine ziua Europei.Anu' ăsta, spre deosebire de ceilalţi ani, nu ne-am mai topit ca o îngheţată în mijlocul deşertului, ci am dansat

ca boşimanii în ploaie. Ne-am întins după o gustărică specifică, pregătită după buget, coane Fănică, degustânddelicii precum: bruschete unse cu brânză Brie (adică pâine prăjită atinsă de brânza topită de la Hochland, bucuriagustului), bomboane de ciocolată (ohlala!), polonezi şi bineînţeles nelipsitele-alte-delicii-de-la-Fornetti (deja simtcă fac propagandă).

Zarvă, bifat. Panică, bifat. Mâncare, bifat. Muzică, parţial bifat. Regrete, bifat pentru cei de clasa a 11-a care vorduce dorul zilelor în care, cu 2 ore înainte să înceapă defilarea întreabă profesorul de istorie „Da' ce-i specificPoloniei?”, iar în ultimele 5 minute face o coregrafiecap-coadă, demnă de Lady Gaga, dar care oricum nuva fi respectată. Lacrimă în colţul ochiului.

Răsuflăm adânc şi trecem mai departe, nimeni nuştie că în fond suntem nişte melancolici anonimi (da,suntem aroganţi, nu vrem să recunoaştem), cărorale va fi dor să mai danseze o polka în faţa profesorilorşi întregii şcoli.

Cristina Cărcănescu, LZR

Alors les chansons commencent,Déchirent la silence,[...]Les musiciens s'avancent,Et les chansons commencent.

Jurnal de proiect - Ziua a II-a

7

Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș”seara de teatru

Ziua a doua, ora 10 dimineaţa, sala CDI. Mihaela Georgescu, redactor-şef al revistei studenţeşti Stud-Life şi membru fondator al AsociaţieiStudenţilor la Jurnalism şi Comunicare (ASJC) s-a oferit să ne destindăla ora aceasta matinală cu un training deosebit de interesant şi infor-mativ despre „Cum să ne jucăm cu textul: obiectiv versus subiectiv”.Ne-a introdus, în urma unui dans revigorant, în lumea jurnalismuluilipsit de aparenţe şi prejudecăţi, în chintesenţa lui, pe baza unor reguli,norme, practici care au ca scop valorificarea articolelor în sine, a jur-nalismului şi a reprezentanţilor săi în general. Am aflat mai multe de-spre piramida inversată, relatare şi reportaj, Mihaela relaxându-ne, petot parcursul training-ului, cu jocuri de psihologie facilă, cu rolul de ane cunoaşte doar printr-o singură privire. La sfârşitul training-ului, amfost împărţiţi în „portocale” şi „banane” pentru o temă, legată de festivitatea lăzăristă de 9 Mai: portocalele au avutde scris o relatare, iar bananele un reportaj.Ora 15. După o binemeritată pauză de masă (şi de cafea, de ce nu?), revenim la cel de-al doilea eveniment importantdin această zi: workshop-ul „Tehnici de realizare pentru diferite tipuri de interviu”, condus de Liviu Ardelean, studentla Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj. O lecţie simplă,interactivă, pe alocuri amuzantă. Pe un ton relaxat, Liviu ne-a explicat reţeta pentru un interviu cât mai bun, etapelecare trebuie parcurse în realizarea unuia, secretele din spatele acestei meserii riscante, dar frumoase, şi întâmplărileneplăcute care pot surveni şi cum le putem evita într-o manieră cât mai politicoasă, fără a fi ameninţaţi de periclitareacarierei.Pe scurt, două evenimente pe cât de captivante, pe atât de relaxante, nefiind deloc percepute obositoare sau cu ungrad de plicitseală prea ridicat. Cu toţii am socializat, am dezbătut probleme sociale de factură (dacă nu strict, măcaraproape) jurnalistică şi am petrecut jumătate din zi ca nişte adevăraţi jurnalişti în biroul lor de redacţie.

Eliza Raicovescu, LZR

Training-Workshop

Cea de-a doua seară a Festivalului de Arte Pentru Liceeni „Florian Pittiş” a fost, ca şi prima, de altfel, unamemorabilă. Trebuie să recunosc că am fost reticentă la început în a merge la seara de teatru a festivalului,dar trupa celor din Botoşani a făcut ca fiecare moment să merite.

Spectacolul a început la ora 19, după cum era programat (!), cu prezentarea lui Gabi Fereşteanu, gazdafestivalului, care a avut emoţii teribile din cauza fricii de bâlbâieli (deşi nimeni nu a auzit acele greşeli).

Seara de teatru a început cu o adaptare a unei piese a lui Vasile Alecsandri, pusă în scenă de trupa „TheHooleelogans” din Timişoara. Interpretarea a fost bună, a surprins esenţialul şi s-a încadrat în timpul acor-dat, de 30 de minute.

Acum, pentru o viziune mai mult sau mai puţin critică, eu, adică celălalt autor al articolului, trebuie sămenţionez că trupa „The Hooleelogans” din Timişoara, m-a dus cu gândul la melodia celor de la AtomicHooligans, „Thief”, dar poate doar din cauza iniţialelor. Desigur, a fost o cu totul altă treabă. Dacă aş puteaataşa melodia, aţi pricepe că piesa şi piesa de teatru sunt un fel de nord şi sud al artei. Sceneta celor dinTimişoara a fost o adaptare după „Sânziana şi Pepelea”, dar cu lămpi din Ikea, păpuşi, şi, inevitabil, actori.În orice caz, fluierul fermecat al lui Pepelea nu a reuşit să calmeze întru totul ceata de domnişoare îmbrăcateîn negru, care pe tot parcursul piesei a bătut din nişte bârne ameninţătoare din lemn.

„Brainstorming” te-ar duce cu gândul la un fel de agitaţie teribilă, dar nu la agitaţia unui ipohondru.

Jurnal de proiect - Ziua a III-a

8

Aşadar, a doua piesă din concurs a fost pusă în scenă de elevii Colegiului Naţional Bilingv „George Coşbuc”din Bucureşti. Ipohondrul din „Expresul de noapte” a lui Slawomir Mrozek este deranjat în timpul călătoriei„impecabile” cu trenul de o individă, drăguţă, de altfel, dar complet neadecvată cerinţelor lui în materiede igienă. Asta şi faptul că s-a urcat încălţată în pat. Respectivul are câteva tentative de a comunica, nu, dea o călca pe nervi pe domnişoara. Cea mai eficientă metodă de a stresa personajul feminin a fost însuşilaitmotivul scenetei, care a făcut şi finalul mai morbid decât ideea în sine de a strangula pe cineva. Da, etragic să te strângă cineva de gât în timp ce îţi cântă la ureche, în tren, mozartian, „Fluturaş nu mai ai arip-ioare, domnul conte ţi le-a retezat...”

O să păstrez ce e mai bun pentru sfârşit.

Timp de mai bine de o oră am avut timp să mă gândesc la veşnica problemă „A-l urî pe Shakespeare saua nu-l urî pe Shakespeare?”. Trupa OKAUA de la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti a reuşit,în final să îmi răspundă la întrebare într-un mod cât se poate de evident: nu da vina pe Shakespeare pentrunerespectarea timpului acordat. Case closed, Oberon!

Trecerea în sfera modernităţii a făcut-o o fetişcană poreclită Facebook (bucuria secolului 21), care ne-aasigurat că este imposibil ca profa de chimie să-ţi moară în sufragerie fără ca tu şi alţi 8-9 să se panicheze.Tehnici de supravieţuire la o petrecere cu efecte speciale: nu ieşi din casă, nu suna la poliţie şi nu-ţi pierdeportfardul pe stradă. A, şi să ai grijă să ai pe cine cotonogi (preferabil, un tip simpatic, cu gura mare - garan-tăm o atmosferă detensionată şi un premiu!).

Concluzia faptului că profa de chimie de fapt nu murise, a fost faptul că „Internetul nu te face mai prost,ci iţi face prostia mai accesibilă. Go figure sau dă-i Like”.

Revenim la partea bună a serii, cea mai bună s-ar putea spune. Botoşaniul ne dă clasă în ceea ce priveştepunerea în scenă şi coloana sonoră. „Atelierul de teatru” al Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” a prezen-tat o adaptare după „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, asezonată cu, în mare parte, de toate. A avuttotul, de la Janis Joplin, tonomat, o micuţă replică blondă a Margaretei Pâslaru (îi urăm acelaşi succes), „mybaby shot me down”, glumiţe şi ceapă. Vrem şi noi să vină vara şi să avem vaporul nostru în care „lenea eforma supremă de libertate” şi orice problemă e treaba noastră şi se rezolvă cu pistoale cu apă. Garantezcă noi, toţi cei prezenţi, am fi vrut să fim în locul lor, să jucăm şi să ne jucăm pe scenă. Trebuie sa scoatemla iveală hipiotul din noi. A, da, şi ... „Io-s din Rahova, băi!”.

Ce mai pot spune după opinia critică a colegei mele de redacţie? Tot ce mai pot adăuga este ... dacă aveţitalent participaţi şi voi la Festivalul Pittiş şi daţi-ne o lecţie de ce înseamnă dedicare!

Miruna Ciura, PulsIoana Chiva, Puls

Jurnal de proiect - Ziua a III-a

9

În cea de-a IV-a zi a proiectului interregional „Valori, practici şi norme ale jurnalismului de cali-tate”, în sala Amfiteatru a Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr, s-a ţinut conferinţa cu numeleomonim proiectului, ce i-a avut ca invitaţi pe Horaţiu Pepine (corespondent Deutsche Welle), Grig-ore Cartianu (redactor-şef Adevărul) şi Ovidiu Şimonca (redactor-şef adjunct Observatorul Cultural).

Dacă domnul Horaţiu Pepine ne-a vorbit cu aerul unui filosof grec despre tendinţa din ultimavreme a jurnalismului românesc, despre stilul zeflemesitor şi batjocoritor pe care l-a căpătat în ul-tima perioadă media şi care se impune prin aroganţa de a-i anula orice drept de răspuns celui careeste atacat, domnul Cartianu a încercat să destindă atmosfera şi să prezinte dedesupturile meserieide jurnalist cu ajutorul unor anecdote (din experienţa personală). Domnul Ovidiu Şimonca are în-credere că, viitorii jurnalişti (începând cu cei din generaţia noastră) vor intra pe un teren curat şi căjurnalismul are viitor, chiar dacă în ultima vreme are loc o adevărată emigrare a creierelor.

Întrebările au fost multe, iar timpul puţin, dar invitaţii au avut amabilitatea de a răspunde tuturorcuriozităţilor (repet, atât cât timpul a permis) nerefuzând nicio întrebare (chiar dacă unele i-au pusîn dificultate).

Deşi „conferinţă” sună a ceva sobru şi plictisitor, întâlnirea cu jurnaliştii menţionaţi mai sus a fostuna fructuoasă (clişeu, ştiu). Am aflat că suntem încă la început, că mai avem multe de învăţat, darcă startul este promiţător, că un jurnalist bun nu trebuie să facă concesii şi să se lase influenţat dejocurile politice sau de alţi factori, că trebuie să prezinte publicului ceea ce este cu adevărat impor-tant, chiar dacă acest lucru va reprezenta un minus la numărul de publicaţii vândute, că trebuie săse documenteze şi să verifice informaţia, că revistei LZR i-ar trebui şi o platformă virtuală, că dom-nul Horaţiu Pepine este absolvent al Colegiului Naţional Andrei Şaguna, din Braşov şi fost colabora-tor al revistei Muguri şi că, poate cel mai important, capul plecat nici sabia nu-l taie.

Cristina Cărcănescu, LZR

Şi... cum se face jurnalism de calitate?

Jurnal de proiect - Ziua a III-a

10

Recunosc de la început că, atunci când m-am oferit să scriu despre MihaiPetre, nu aveam o idee prea bine conturată despre cine este el sau ce facemai exact... în lipsa unei culturi media prea dezvoltate în sfera emisiunilorde tip divertisment. În mod normal, mi-aş fi ales un subiect despre care săvorbesc cu lejeritate, dar cu Mihai Petre este o altă treabă. În urma dia-logului pe care l-a ţinut în Sala de festivităţi a Colegiului Gheorghe Lazăr(discurs la care bineînţeles că am întârziat, aşa că am prins-o exact în mo-mentul în care a fost atinsă esenţa-esenţelor) mi s-au deschis brusc ochiispre „o lume nouă şi frumoasă”, o lume a dansatorilor de salsa, a prezen-tatorilor TV, a implicaţiilor pe care le presupune succesul.

Nu am avut niciodată intenţia să vorbesc despre cum a ajuns el atât decunoscut (zicea la un moment dat că l-au ajutat enorm dansatoarele cucare a făcut echipă - asta doar în sfera muzicală). Şi nici nu o voi avea, celpuţin nu în articolul acesta. Aşa că dacă sunteţi curioşi despre viaţa publică– dar şi privată – a lui Mihai Petre, daţi search pe măreţul Google. Găsiţichiar orice, de la culoarea căpruie a ochilor până la câte kilograme are.

Lăsând deoparte toate prejudecăţile legate de îngâmfarea sau, mai bine zis, de exigenţa lui, Mihai Petre a avutun discurs bun. Bun în sensul că a avut toate elementele necesare pentru a stimula atenţia publicului, pentru apurta o discuţie liberă - a glumit, a avut doza recomandată de sarcasm, a ascultat cu foarte mare atenţie toateîntrebările care i s-au adresat şi, spre deosebire de alte personalităţi contemporane, nu a evitat niciun răspuns.Singura întrebare care i-a ridicat o oarecare dificultate în rememorare a fost: "Care a fost cea mai mare dezamăgirea ta?", dar, după o clipă în care, efectiv, s-a lăsat tăcereaîn sală (toţi în aşteptarea unui răspuns cât se poate despectaculos), acesta ne-a mărturisit că cea mai maredezamăgire a lui a fost în momentul în care a ieşit la unconcurs pe locul 2, şi el era ferm convins că merita locul1- „Atât de mult am plâns atunci, încât nu îi maidădeam drumul antrenorului, de ruşine că mă vorvedea ceilalţi cum plâng”(Mihai Petre). Ceea ce

mi-a plăcut cel mai mult la această conferinţă, a fostcă mi-a lăsat impresia că Mihai Petre chiar s-a deschisîn faţa publicului... mai ales prin răspunsul dat la o seriecât mai variată de întrebări, care mai de care mai cre-ative, venite din partea lăzăriştilor.

Tot cu ocazia acestei conferinţe, mi-am dat seamăcă Mihai Petre este un om „simpatic”. Folosit în acestcontext, cuvântul are o valoare sentimentală, ca să o numesc aşa, foarte pronunţată. Ce să nu fie simpatic atâtatimp cât el şi-a încurcat de fiecare dată când a vorbit despre, piciorul stâng cu cel drept. Dar toţi o mai dăm uneori„cu stângu-n dreptu'”.

După ce toate întrebările s-au epuizat, acesta a fost rugat să ne arate nişte paşi de salsa. Efectul? Toată sala afost ridicată în picioare, şi deşi niciunul dintre noi nu s-a descurcat nici măcar să prindă ritmul, am stat şi l-am ad-mirat pe Mihai Petre cum dansează. Şi chiar se pricepe. Şi acum vă voi face şi eu o mică dezvăluire: motivul carem-a deteminat să scriu acest articol a fost poză pe care mi-am făcut-o la finalul conferinţei alături de Mihai Petre.Dacă aţi şti ce fericită am fost...

Ana Simina Stoian, Puls

Treptele succesului:Mihai Petre

Jurnal de proiect - Ziua a IV-a

11

Un cocktail revitalizant

O zi obositoare, ultimele evenimente, adunăm impre-sii, începem redactarea…dar, înainte de asta mai avemparte de o surpriză!

Gazdele noastre de la Colegiul Naţional „GheorgheLazăr” ne-au pregătit o surpriză şi pentru această a IV-aseară. Murmure, şoapte, priviri persuasive, încercări eşu-ate de a afla surpriza… În ciuda dorinţei braşovenilor dea afla ce li s-a pregătit pentru seara de miercuri , lăzăriştiinu s-au lăsat convinşi, astfel că singurele indicaţii primiteau fost : fără tocuri, să ne îmbrăcăm drăguţ-darprezentabil şi să ne pregătim sufleteşte pentru că vomsta în picioare.

Ce să fie oare, ce să fie?Mmm…dacă e o întâlnire cu ocelebritate ? Dar de ce am sta în picioare atunci?Dacă…osă facem ceva aventuros?şi o să facă sărituri cu coardaelastică şi doamnele profesoare?!Nuu! Imposibil! Ceeace a făcut deliciul nostru ulterior, după aflarea surprizei,a fost faptul că noi vorbiserăm despre surpriză fără săne dăm seama:D (şi acum fac o paranteză pentru că tre-buie să o laud pe gazda Mirunei şi a mea , Ioana Băr-bulescu, care a ţinut secretul cu sfinţenie şi care, în ciuda“ameninţărilor” noastre nu a cedat!); văzând afişele dinoraş, subiectul fusese dezbătut cu ocazia primei vizite laliceul Lazăr.

Deeeci care e surpriza???Surpriza a constat în primirea unui bilet…la concertul

trupei Voltaj-una dintre cele mai cunoscute trupe demuzică din România, care a concertat la Sala Palatuluidin Bucureşti pe data de 11 mai.Nu pot spune că sunt ofană înrăită a celor de la Voltaj, dar îmi place muzica lorşi cu siguranţă concertul a fost genial!

Muzica autohtonă , artiştii, trupele, din dorinţa de afi comerciali, de a vinde, pierd din vedere, un aspectfoarte important, şi anume,calitatea muzicii pe care ocântă şi pe care o promovează.Voltaj, zic eu, este una din-tre puţinele, foarte puţinele trupe care a reuşit perfor-manţă de a cânta muzică de calitate şi comercială înacelaşi timp.De asemenea un alt lucru impresionant înceea ce îi priveşte, este faptul că repertoriul lor cuprinde

piese preponderent în limba română, pare-se totuşi căşi versurile în română prind la public .

În deschiderea concertului au cântat Deepside Dee-jays acompaniaţi de Alex Velea şi Grasu XXL.Chiar dacăînceputul nu a fost unul promiţător, în ceea ce măpriveşte cel puţin, ce a urmat a fost o explozie de energie.

Cei de la Voltaj şi-au început reprezentaţia cu melodia„Albinuţa”, unul dintre hiturile trupei, şi au continuattimp de două ore în această manieră, ridicând publicul înpicioare cu melodii precum „Hai sus”, „Iarna”, „Povesteaoricui” şi aşa mai departe.

O nouatate în concertul trupei a fost melodia „Crede”cântată cu ajutorul lui Horia Brenciu. Această piesă a fostaleasă de fanii celor de la Voltaj, pe Facebook(!), iar trupale-a respectat dorinţa şi ne-a surprins pe toţi cu o inter-pretare uluitoare.

De-a lungul celor două ore, Sala Palatului a prins viaţădatorită publicului incendiar, care a cântat fiecaremelodie alături de Călin, a aplaudat, s-a ridicat în picioareşi a făcut ca spectacolul dat de cei xurmătoarele concertedin cadrul „I wanna be free tour”, care se vor desfăşuraîn oraşe precum Iaşi, Constanţa, Alba-Iulia etc.

Concertul s-a înceheiat la fel cum a început, cu omelodie care i-a consacrat pe Călin & Co. şi anume, „20”,piesă cântată de cei de la Voltaj după ce publicul a cerutun bis, şi bineînţeles, pe care trupa l-a oferit!

Nu mă aşteptam la o atmosfera aşa frumoasă şi la unconcert atât de bun, dar mie cel puţin, Călin mi-a doveditcă ştie cum să ridice un public în picioare. A meritatfiecare moment petrecut în picioare, fiecare bătaie dinpalme şi fiecare strigăt de bucurie!

O seară de vis, două ore de nebunie vitalizantă.P.S. Doamnele profesoare au participat de asemenea,

şi s-au integrat în atmosfera concertului, ridicându-se înpicioare, aplaudând şi cântând versurile atât de cunos-cute de noi toţi.

Ioana Chiva, Puls

Jurnal de proiect - Ziua a IV-a

12

„Munca este o activitate specific umană ce implică efort fizic şi mental, realizată în scopul satisfaceriinevoilor”-cam aceasta este definiţia ca la carte a unei activităţi anevoioase pe care, programaţi geneticfiind, tindem sa o evităm.

La nivelul unei instituţii, munca este şi mai grea decât la nivel individual, pentru că implică re-laţionare, colaborare, coordonare, multă răbdare. Cu toate acestea, muncim motivaţi de satisfacţiaulterioară.

Lazărul munceşte la unison, de la cel mai mare până la cel mai mic, iar bucuria reuşitelor este mare.Cu toate acestea mândria şi fericirea cresc în intensitate când munca iţi este recunoscută şi de alţii.Începând cu 12 mai, acesta este şi cazul Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr. În cadrul unei ceremoniioficiale, liceului i s-a înmânat ordinul „Meritul pentru învăţământ în grad de ofiţer” din partea admin-istraţiei prezidenţiale. La festivitate au fost prezenţi reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării,Tineretului şi Sportului în frunte cu ministrul Daniel Funeriu, dar şi membrii ai Inspectoratului Şcolaral Municipiului Bucureşti.

Prin dibăcia organizatorilor a fost posibilă îmbinarea acestui eveniment cu un alt proiect reprezen-tativ liceului-„Treptele succesului”. Astfel publicul, reprezentat dintr-un număr considerabil de elevi şi

profesori, a avut ocazia de a inter-acţiona cu domnul ministru într-uncadru nonformal şi de a afla detalii(unele nemaiauzite până acum) dinviaţa acestuia, de a primi sfaturiaplicabile în viaţa de zi cu zi şi în cari-eră, dar şi de a-i adresa întrebări.

Antonia Doncilă, LZR

Muncă, muncă, muncă şi...

o distincţie!

Jurnal de proiect - Ziua a V-a

13

Iată că ne-am apropriat şi de finalul proiectului, în aceste ultime două zile fiind nevoiţi să elaborămun supliment în care să prezentăm activităţile desfăşurate în aceste zile.

Prima şedinţă ce a avut ca subiect publicaţia noastră a fost cu scopul de a ne organiza şi a stabili sarcinilefiecăruia. Pe lângă acestea, am făcut un brainstorming pentru a căuta un nume potrivit proiectului nostruşi cum nu am reuşit să ne decidem asupra unuia singur, ne-am hotărât să le păstrăm pe toate.

Ziua a cincea a fost una productivă! Ne-am adunat cu toţii dis-de-dimineaţă, înarmaţi cu laptopuri, pixuri,foi, cafele, dulciuri şi multe idei de aşternut în documentul word. Atât lăzărişti, cât şi şagunişti am scos totce am avut mai bun din noi, astfel încât munca noastră să fie cât mai apreciată şi frumoasă.

Pe parcursul orelor petrecute în interiorul redacţiei am avut parte de momente plăcute şi discuţii caremai de care mai interesante: „cu câţi i se scrie cuvântul acesta?”, „cum se numea ultima melodie de la fes-tival?”, „brainstorming, brain storming sau brain-storming?!”, „aici dau enter sau nu?” etc.

Le mulţumim gazdelor noastre pentru că ne-au aprovizionat cu prăjituri, covrigei, sărăţele, sucuri şicafea, aceste gustări făcându-ne orele de muncă mai gustoase. Zilele petrecute la Bucureşti au fost speciale,am descoperit o multitudine de lucruri noi despre oraş, despre viaţa liceenilor de aici şi despre jurnalism.

Laura Irincu, Puls

Jurnal de proiect - Ziua a V-a

Și... din nou muncă

14

O plimbare prin aşa-numitul „Mic Paris” făcută chiar şi în grabă, printre două schimbări de metrouşi închideri rapide de uşi, îţi oferă oportunitatea de a fi prezent în aglomeraţia zilnică din Bucureşti. Dela traficul infernal, cablurile întortocheate prinse greoi de stâlpi şi oamenii mereu puşi pe fugă până lacafelele băute încă fierbinţi, toate pot fi puse sub acelaşi nume: junglă.

Nebunia de pe şosele se continuă, rotindu-ne ochii 360 de grade de oriunde am fi, cu cea de pescările staţiilor de metrouri şi-aşa suprapopulate, cu cei care se grăbesc şi urcă sau coboară şi care dealtfel uită că, de fapt, cu răbdarea se trec munţii. Ciocnirile inevitabile prin mulţimea agitată sunt urmatede injuriile spuse printre dinţii încleştaţi; afară, culoarea roşie de la semafor nu prea are cine-ştie-cesemnificaţie pentru pietonii nerăbdători, căci oriunde te-ai uita, mai vezi câte o persoană pe zebra con-sacrată a străzilor, străduindu-se să nu se lase luată pe sus de câte vreun şofer vitezoman. În schimb,pentru aceştia din urmă, limitele de viteză sunt inexistente, pentru că nici măcar în junglă nu le găseşti... nu-i aşa?

Populară este Piaţa Victoriei, unde un kilometru pătrat este supraponderat de persoanele matinale,care-şi duc în mâini nelipsitele cafele de la Starbucks şi unde străzile prăfuite ţes în Capitală o giganticăpânză cenuşie plină-ochi de claxoane înnebunite.

Jungla Bucureştiului ... poate sună prea dur, dar din perspectiva celui care vizitează pentru primadată timp de o săptămână marele oraş, dezinvoltura ,,capitaliştilor” pare a fi o leoaică înfometată înplină acţiune. Dar toate aceste păreri, pentru noi braşovenii, sunt diminuate de parcurile răcoroase,arhitectura impunătoare şi atmosfera încărcată cu evenimente de mare anvergură.

Antonia Alexandru, Puls

Jungla bucureșteană

Pagini rătăcite

15

Bună. Eu sunt cu lapte şi un cub de zahăr. Poate şi cu îngheţată, dacă e după-amiază şi plouă torenţial. Espressolung dacă nu dorm o noapte. Scurt dacă nu dorm două. Frappé când ies cu prietenii. Capuccino când ies cu prietenul.În 4 culori înainte să scriu, pentru că beau doar două şi celelalte mă inspiră. Irish când nu dorm acasă. Simplă cândsunt tristă.

Sunt un produs al generaţiei Think Pink, dar aparţin generaţiei Think Coffee. Da, suntem cafegii, nu îmi spune cătu nu eşti. O bei cu frişcă sau fără? Irelevant, eram doar curioasă. Îmi place să ghicesc ce fel de cafea beau oamenii,aşa, fără să îi cunosc, doar trecând pe lângă ei pe stradă. Domnul acela din faţa ta, de exemplu, da, cel cu pălărie, ejumătate lapte. Tipa cu căşti în urechi e moccacino. Sora ta e vieneză, nu? Bine, ştiam că e din Braşov, nu mai contează.

Tu eşti tot de acolo? Drăguţ. E frig tare? Nu-i nimic, îţi pui mănuşi şi îţi iei cafeaua la pachet, ca să te încălzeşti.Apropo de asta, te-am văzut în pauză, o faci dublă, nu? De fapt te-am văzut şi la cafenea, o bei întotdeauna la fel.Eşti tipicară, asta e bine câteodată. Eu mă plictisesc repede şi încep să amestec lucrurile, aşa, în general. Nu prea ebine, asta înseamnă că râd când nu trebuie şi spun orice îmi trece prin cap. Când se satură lumea să mă asculte, iauo cafea şi încep să scriu. Atunci parcă e mai bine, îmi dau seama că ar trebui să urmeze un punct şi mă opresc. Şi tuscrii? Noaptea, pe multă cafea? Ştiu, şi Eliade făcea aşa şi ai văzut ce bine a ajuns. Obosit, dar bine. Chiar, îmi placece scrii. Ar trebui să scriem împreună odată. Facem o întâlnire într-o zi, cu 3-4 pauze de cafea. Întâlnirea scriitorilorcafegii. Bine, poate găsim pe cineva să pună un titlu mai inspirat, eu acum sunt după o noapte de somn şi nufuncţionez fantastic.

Când am început să bem? Cafea? Nu cred că am avut un moment anume, sincer. Presupun că într-o zi chiar a în-ceput să ne pese de ceea ce auzisem de atâtea ori despre noi. Bine, nu ne spunea nimeni direct, dar auzeam, să nucrezi că nu auzeam. Că suntem lipsiţi de ambiţii, că nu muncim destul...Şi brusc am avut mai multe vise decât ore şitimpul a devenit prea mic, prea neînsemnat, aproape mai scurt decât un espresso. Aşa că ne-am aruncat ceasurilede la mâini şi am făcut din noapte zi, doar că fără lumină. Apoi din altă noapte şi încă una şi în final am spus hei, dacăam rezistat atât ar trebui să ne punem o cafea cu redbull şi să mergem să sărbătorim. După o săptămână au începutsă ne placă, şi munca şi nopţile şi cafeaua.

Nu ţi se pare amară, nu? Am eu o prietenă care nu bea pentru că e amară, aşa că am învăţat-o să îţi facă macchi-atto. Nu s-a mai oprit de atunci şi scrie şi mai bine. Doarme mai prost, într-adevăr, dar o să dormim destul pestenişte zeci de ani. O să ne cumpărăm yachturi şi o să navigăm în jurul lumii, o să dormim pe punte şi o să ne ardăsoarele. Dar nu încă.

În orice caz, mă bucur că te-am cunoscut. Pauzele de cafea sunt întotdeauna binevenite. Şi niciodată prea multe.

Ioana Bărbulescu, LZR

Pauză de cafea Cuando tomes tu café, toma tu café en Bucarest”

Un mic obicei pe care l-am dobândit în zilele petrecute în Bucureşti sunt plimbările matinale. Pentru acestea vatrebui să îi mulţumesc Georgianei, gazda mea pe perioada acestei săptămâni. În cele câteva zile petrecute aici, înfiecare dimineaţă, înainte de şcoală, ea mi-a fost ghid şi mi-a arătat câteva dintre locurile cunoscute din centrul vechial oraşului.

Prima dimineaţă petrecută împreună, primul loc vizitat. Acesta a fost Parcul Cişmigiu, care este atât de aproapede liceu, încât pare o grădină a acestuia, o grădină imensă prin care să te plimbi într-o zi plăcută de primăvară. Ur-mătoarea destinaţie a fost Palatul Parlamentului. Am luat rapid metroul o staţie până în Piaţa Unirii (neavând metrouîn Braşov, călătoria în sine a fost o distracţie), am mers un pic pe jos, ne-am făcut o poză şi am fugit către şcoalăpentru a nu întarzia. Ultima plimbare matinală nu a avut o destinaţie anume, am vizitat mai mult străzile Bucureştiuluişi am trecut şi pe celebra Calea Victoriei.

Au fost nişte dimineţi plăcute, în care am gustat din farmecul oraşului; m-aş putea chiar obişnui cu câte o plimbareîn fiecare dimineaţă într-un loc nou, plimbare însoţită de o cafea bună şi de o companie plăcută.

Laura Irincu, Puls

Plimbări matinale

Pagini rătăcite

16

Deşi Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiş”, ediţia a IV-a s-a terminat, iar premiile au fost decernate,lăzăriştii şi şaguniştii au hotărât să conceapă propriul lor top, bazat pe impresii „la faţa locului”:

Secţiunea Muzică

LOCUL I - IMPERIUM, Bucureşti;LOCUL II - DIEZ, Liceul de artă „Hariclea Darclee”, Brăila;LOCUL III - MIHAELA PAVEL ŞI LIVIU TEODORESCU, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti;Cea mai bună voce masculină - LIVIU TEODORESCU, Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, Bucureşti;Cea mai bună voce feminină - MIHAELA PAVEL;Cel mai bun instrumental - FREE WAY, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Bucureşti;

Secţiunea Teatru

LOCUL I - „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, ATELIERUL DE TEATRU, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Botoşani;LOCUL II - „Sânziana şi Pepelea” de Ion Creangă, HOOLEELOGANS, Timişoara;LOCUL III - „Expresul de noapte” de Slawomir Mrozek, BRAINSTORMING, Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc”, Bucureşti;Cel mai bun actor - Bogdan (Alexandru Voicu) - „Jocul de-a vacanţa”;Cea mai bună actriţă - Corina (Sabina Bălan) - „Jocul de-a vacanţa”;Cea mai bună coloană sonoră - „Jocul de-a vacanţa”;Cel mai bun decor - „Sânziana şi Pepelea”;Premiu special pentru costume - „Vis”, de William Shakespeare, OKAUA, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti;Cel mai bun scenariu - „Jocul de-a vacanţa”;Cea mai bună regie - „Sânziana şi Pepelea”;

Probabil toată lumea se întreabă ce se întâmplă când reflectoarele se sting, liniştea se aşterne şi tensi-unea creşte în aşteptarea următorului moment, nu-i aşa?

Munca din spate este, după părerea mea, cea mai frumoasă, deşi stresul e permanent şi fugi dintr-oparte în alta pentru a te asigura că toată lumea e pregătită pentru scenă.

Nu o să vă ascund că, deşi în culise totul e aranjat, când ajungi în faţa publicului nu se ştie niciodată dacăva ieşi aşa cum era planificat.

Acum, la ediţia a patra a Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni ,,Florian Pittiş”, în calitate de gazdăam avut ocazia, mai bine ca niciodată, să verific cele spuse în introducere. Trebuie să vă povestesc cum înprima seară am făcut cunoştinţă cu trei dintre pereţii scenei Teatrului Bulandra. Reflectoarele se aprindeauşi spuneam ,,Bine v-am găsit la cea de-a patra ediţie a festivalului”, cinci minute mai târziu când lumina sestingea, din cauza emoţiilor, am făcut cunoştinţă cu pereţii.

Următoarele seri nu am mai avut emoţii, şi din fericire pereţii s-au ţinut la distanţă. O ultimă peripeţiea fost în ultima seară, când publicul a invadat culisele, dar am reuşit să ţinem totul sub control.

Gabriel Fereşteanu, LZR

Festivalul de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș”Topul redacţiei

Când cade cortina

Pagini rătăcite

17

Actul 1:

Se trage cortina. Semi-întuneric, în surdină se aude sunetul ploii și forfota Bucureștiului. În partea dreaptăa scenei se vede clădirea teatrului Bulandra, intrarea secundară, a actorilor de regulă. Un felinar lumineazăclar trotuarul.

Se va ieși din partea dreaptă a scenei, de undeva de langă zidul clădirii.Personaje: -elevii lăzăriști; elevii șaguniști; Ioan Gyuri Pascu.Șagunist 1: Pittişul e foarte fain! Eu una mă simt perfect acum. Aş putea să fac orice. Haaaa!Lăzărist 1: Eşti foarte, foarte fericită, nu?S1: Da, într-adevăr. Bine că s-a oprit şi ploaia, nu mai plecăm la Braşov!L2: Câţi suntem? O lăzăristă înaltă numără grupul cu voce tare.L2: Unu, doi, trei, pat..,ci..şas..şapte. Aaa, zece suntem! Tu mergi cu noi?S2: Nu ştiu, frate! Cred că trebuie să plecăm. Dar eu stau, ce are?L2: Nu o lua aşa, nu e bine, noi trebuie să avem grija voastră! Şi cum faci dacă ea pleacă acasă şi tu

rămâi?S2: Hai mai departe să vorbim.Cele două fete se depărtează de grup şi pe parcursul piesei se vor agita şi vor da telefoane. În grup, se

scot ţigări, câţiva fumează, se râde. Din Bulandra iese un tânăr foarte cochet şi destul de vesel.La întamplare: Bravo băi! Ai fost foarte tare . Au fost ceva emoţii, dar astea au însemnat ceva. Binee!L3: Am stricat şi începutul prezentării, îmi tremura şi mâna. Terminaţi! M-am calmat greu, greu.S3: E şi cald. Unde mergem acum?S4: Nu ştim, ei să ne spună, unde sărbătorim?Din Bulandra iese un bărbat scund, mai scund decât toţi din grup. Poartă o şapcă verde cu o ilustrată

galbenă, greu descifrabilă. Identitatea nu este de la început aflată. E Ioan Gyuri Pascu.Gyuri Pascu: Măi băieţi, aveţi un foc?La întamplare: Stai să caut. Imediat!G. P.: Brrr! Cam frig afară.L4: Oare cum e la Braşov?G. P.: Ohoo, acolo e sigur mai frig. Frumos, frumos la Braşov!S1: Nu, nu cred că e mai frig, câteva grade mai puţin, dar nu mult. Ha, trebuie să vă strâng mâna şi să vă

felicit! G.P.: Stai o secundă să îmi aprind bricheta! Ba da, e sigur mai frig. Cât o fi ceasul?L4: Vă duce undeva. Vine şi ea cu noi sau are probleme? G.P.: Nasol cu problemele astea. Mă gândeam să mă duc la meci, mă mai gandesc.S1: Gata! (se strânge mâna cu Gyuri) Vă mulţumesc!G.P.: Pentru ce să îmi mulţumeşti?S1: Pentru că sunteţi!G.P.: E, toţi suntem. Nu-i aşa? Gata, mă duc şi eu. V-am lăsat, distracţie faină şi merci mult!Aleator: Super omul! Nici nu mi-am dat seama că e el. L2: Mergem?Gyuri intră în Bulandra și elevii ies prin spate. Se trage cortina.

Actul 2:Se trage cortina. Două bănci în parcul Cișmigiu, poziționate central pe scenă, un copac în spatele și de-

Farsă în două acte

Din febra Bucureștiuluisau

Pagini rătăcite

18

asupra lor. Forfota parcului. Personaje: 3 eleve șagunsite, 3 sau 4 eleve lăzăriste-așezate pe bănci; 3 tineri.Prin partea stângă apare un tânăr cu o cămașă în carouri și o căciulă modernă. Caută cu privirea.S1: Ce tip draguţ! Iubesc cămăşile astea, de fapt, cămaşa e frumoasă.L1: Care tip?S2: (indică) Şi mie îmi plac cămăşile.S1: Se şi uită aici! Care sunt şansele?L2: Cât e ceasul? Trebuie să ne întoarcem imediat în şcoală.S1: Aşa de repede? Nu pot să cred, dar de ce ? A trecut aşa de repede. Program încărcat!S2: Şi frumos! Îţi dai seama.

Ștefania Domintean, Puls

Lăzăristul...hmm...greu de descris! Poate putem să spunem că este prototipul persoanei complexe sauelevul cu multiple faţete, unele ascunse după zidurile vetuste ale Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr”.

Văzut din perspectiva şagunistului braşovean, lăzăristul este elevul care are parte de toate posibilităţile,are de unde să aleagă şi nu suferă de complexe.Dacă vrea o plimbare în parc pentru inspiraţie sau...mmm...pauze neprevăzute în program, Cişmigiuleste la o distanţă de ....un gard sau, dacă Cişmigiul este prea aproape, va exista întotdeauna parcul dinfaţa Palatului Parlamentului, Izvor.

Cu multiple mijloace de transport la dispoziţie, tânărul bu-cureştean poate ajunge în orice colţ al Micului Paris în câ-teva minute, de altfel poziţia centrală a liceului îl ajutăfoarte mult.

Fără uniforme, reguli prea stricte şi cu băieţi mai numeroşi:D, lăzăristul este încurajat să îşi exprime creativitatea încele mai diverse moduri posibile.De la fotografie, graffiti şiteatru la trupa de majorete, liceul Lazăr le are pe toate.Lăzăristul este extrovertit, liber, deschis la noi experienţe,

creativ, şi pe deasupra mai şi învaţă!

Mai pe scurt lăzăristul se apropie cu paşi repezi de cum ar arăta liceanul ideal: se distrează, socializeazăşi cel mai important învaţă de plăcere.Pentru detalii de culise, vă rugăm contactaţi elevii braşoveni.:D

To be continued...Ioana Chiva și Delia Costan, Puls

Portretul lăzăristului Un şagunist despre un lăzărist

Pagini rătăcite

19

Să vorbim despre oglinda în care te priveşti. Săpermitem ochiului să vadă de undeva din spatele eipentru ca acela de dincolo să te poată observa. S-otransformăm în sticlă, e drept, cu ceva ajutor şi săne surprindem!

“Cu bliţ sau fără? Poate iese mai bine fără...Mare e Lazărul, cum să-l cuprinzi?!” Credeam că eindicat să începem cu fotografia: vom avea timp sădesluşim, informaţia trebuiedoar capturată. Totuşi, imagi-nea obţinută nu dă startul.Vedem limitarea timpului şisistematizarea programuluirezumate la acest unghi dincare credem că putem sur-prinde întregul curţii şi imen-sitatea clădirii. Unghiul privitdetaşat e un geam încăpătordoar pentru ochiul ce ţinteştecu aparatul şi palma dreaptă.Un prim tur al liceului a fostpână la urmă o goană ilus-trată de statura omului dinspatele obiectivelor.

Incapacitatea de a pă-trunde în totalitate în spateleimaginii lăzăriştilor, pentru arealiza în final un articol vero-simil este realmente o re-plică, aşteptată poate, la amplitudinea care ne-acurpins. Diversitatea ne măsoară aici, pentru noibraşovenii e mult mai greu să definim. Certitudineane spune, da, e nou. O conservare a tradiţiei asociatătradiţiei de «acasă este sesizabilă. Sonoritatea nu-melui “Gheorghe Lazăr” era un ecou cu mult înainte,dar clădirea descoperită din afară a redus din lungadistanţa. Carcasa izoleaza lumea colegiului de fluxulameţitor al urbanismului. şagunistul a descoperit le-gătura şi asocierea celor două licee, aleatorie iniţial.

Deschiderea porţilor a fost cea care a învăluit înmister şi o uşoară intangibilitate universul lăzărist.“A fost odată ca niciodată” distinct strigat, povesteaţesută cândva în liceu se ţese în continuare, mereu

cu un plus de imaginaţie. Explozie de culoare şi zgo-mot, adresată exclusiv sufletului tânăr şi schimbăriiveşnice. Agitaţia este o componentă de bază, fără decare mersul lucrurilor nu este posibil. Haosul seevită, astfel, în prea puţine cazuri. Libertatea acor-dată deplin şi încrederea că elevul poate face şireuşeşte au generat un echillibru de-a lungul vremiişi haosul a “degenerat” în ceva constructiv. Stimula-

rea apare evident acolo undeegalitatea se măsoară în vârstăşi interese, ce se pune pe pi-cioare din iniţiativa adolescen-tului oferă siguranţă şi confort,continuitatea fiind fără dubiuasigurată. Lejeritatea şi sigura-nţa lucrului bine făcut se re-zumă la o ţigară stinsă, opiruetă, o ultimă modificare acostumului ales, o chitară cuun etaj mai jos. Aşteptareaevenimentelor ce vor urmapare una a profesioniştilor de-votaţi muncii lor.

Am decis sa dăm colegiu-lui funcţia de instituţie impor-tantă, mereu în dezvoltare, aîntreprinderilor, ceea ce în lim-bajul şcolar ar fi un liceu cupauza continuă. Mereu se în-

tâmplă ceva, undeva, extra şi din afară privind, pareo reţea unică ce nu ar accepta exteriorul decâtatunci când energia ar fi egalată. Se amestecă graţiosstiluri şi preferinţe, care oricât de contrastante ar fi,se complac şi se expun. Furnicarul ne pare productiv,tocmai datorită integrităţii tuturor, a sferei care seformează şi a interdependenţei.

Să dăm şi sticla la o parte, să lăsăm încărcăturaemoţională să deschidă noi orizonturi şi să căutăma ne regăsi, a ne cunoaşte şi a cunoaşte.

Ștefania Domintean, Puls

Să vorbim despre oglinda în care te privești.

Pagini rătăcite

20

Unii nu vor crede povestea ce urmează, dar noiştim că tot ceea ce noi am simţit a fost real. Am legatalături de Liviu o prietenie frumoasă şi de durată, iarcel mai mare regret al nostru este că a trebuit să nedespărţim atât de curând.

Agitaţie.

Pe peronul gării treceau grăbiţi călătorii şi trenulse pierde în zare. Îl vedeam pe Dragoş cum îi dădeaulacrimile şi mă străduiam şi eu să îmi păstrez calmul.Plecarea m-a luat pe nepregătite, căci sperasem într-o nouă zi împreună. „Da’ păi noh”, lucrurile fru-moase ţin puţin şi acum cred că am simţit asta celmai bine.

-Nu mai plânge, Dragoş! I-am întins o ţigară şiam tăcut amândoi.

O văd pe Ana venind grăbită să-i cunoască pe şa-gunişti, iar atunci decid să i-l prezint şi pe invitatulmeu, Liviu, studentul care urma să ne ţină un ateliermarţi. Şi de aici a început totul... Am fost insepara-bili, mereu în spatele grupului, mereu glumind şi chi-cotind, de parcă am fi fost prieteni dintotdeauna. Înprima zi eram ceva mai timizi toţi trei, dar încet-încetam început să ne apropiem şi totul a venit de la sine.Am fost la Casa Radio, unde ne-am băgat capul printoate studiourile. Ana a început să-i salute cu nonşa-lanţă pe toţi de pe acolo, iar eu cu Liviu chicoteam şiîncercam s-o potolim. De aici am plecat pe Lipscaniunde, în misiunea noastră de recunoaştere, am cău-tat „acel local perfect” care să aibă triada divină aberii (a se citi Ursus-Stela-Redd’s). Cu siguranţă cănu doar ploaia şi vântul ne-au rămas în amintire, ciatmosfera veselă de la masa noastră.

De partea cealaltă a mesei îl aveam pe Liviu, pecare abia îl cunoscuserăm. Şi totuşi, acest „străin” nefăcea să râdem şi să ne povestim tot felul de lucruri.Energic, glumeţ şi mereu pus pe şotii, ne-a fermecatdin prima zi cu felul său deschis de-a fi. Nu cred căam stat mai mult de zece minute împreună fără săizbucnim toţi în râs. Dar ne şi tachinam (căci deh, eradragoste cu năbădăi) şi atunci Liviu devenea un pic

ironic şi îmi spunea „gâdilă-mă ca să râd”, dar nimeninu ne putea opri pe noi din cârcoteli. Şi de cele maimulte ori nu apucam să termin o frază, căci mi-o luael înainte şi cu plăcere observam că gândim la fel.Acesta era Liviu al nostru, de care ne-am ataşatfoarte mult. Şi atunci mi-am dat seama că cele maifrumoase momente sunt cele la care chiar nu te aş-tepţi. El a fost o astfel de surpriză.

Cu accentul specific ardelenesc, ne-a povestitdespre viaţa lui de student în Cluj-Napoca, de marealui pasiune pentru radio, de călătoria în Italia şi dedrumul spre Bucureşti. Apoi i-am povestit şi noi deindezirabila noastră viaţă de lăzărist, de pasiunile şide şotiile noastre. O să pară un clişeu, dar de la o dis-cuţie la alta, remarcam faptul că, deşi ne ştiam depuţin timp, aveam încredere să ne destăinuim toatecele. Şi incontestabil s-a format un fel de legăturăstrânsă între noi, eram precum „cei trei muschetari”,toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Nimeni şi nimicnu părea să ne stea în cale şi timpul curgea asemeniunui ritm de blues. Ne-am plimbat seara pe străziarătându-i oraşul şi desigur, căutând ceva de mân-care. Ne-a salvat o şaormerie, evident. Ne era atâtde foame, încât nu ne mai păsa de ce credeau tre-cătorii despre noi, flămânzii de la colţul străzii. Dareram fericiţi în dubioșenia noastră şi asta era totceea ce conta.

Marţi au urmat workshop-urile, primul al Mi-haelei Georgescu, apoi cel al lui Liviu. Ne-am poziţ-ionat strategic în spate, ca să ne putem manifesta întoată splendoarea noastră. Chicotelile, glumele sub-tile (sau nu!) şi micile noastre ironii, zic eu, i-au rea-dus aminte de viaţa de licean. Tot atunci ne-am făcutportretele unul celuilalt şi a aflat şi Ana că „noncon-formismul nu înseamnă piţiponceală”, iar Liviu că „lavară va avea musafiri (subsemnaţii) şi vom merge cuel la Grădina Botanică din Cluj”. A urmat apoi şi rân-dul lui la catedră, iar Mihaela nul-a iertat de la niştemici ironii. A avut emoţii, dar nici noi nu l-am ajutatprea mult, cârcotind întruna şi făcându-l să râdă. Să-răcuţul, şi-a dus misiunea cu bine până la capăt,reuşind să ne implice în tema atelierului. Mai peseară, o tot vedeam pe Ana dând telefoane. Aveam

„... nu mai plânge, Dragoș!”

Pagini rătăcite

să aflu că de fapt, încerca să-l mai ţină în Bucureşti măcar o zi. Undeva acolo, cred că şi euvoiam cât de puţin să mai rămână, dar programul era deja stabilit, camera de hotel trebuiaeliberată a doua zi şi el era chemat înapoi la Cluj. Miercuri, Ana avea să se întristeze maimult decât aş fi crezut.

„Urâciosule!” am tot strigat supărată la el, căci nu voiam să ne despărţim atât de curând. Eram „ceitrei care au speriat Vestul” şi ne înţelegeam atât de bine, încât nu voiam să se termine. Recunosc, măataşasem de el şi de mica noastră gaşcă de dereglaţi care râdea întruna. Dragoş a plecat cu el să-l ajute să-şi facă bagajul, iar eu am rămas la conferinţa de presă. M-au sunat când era totul gata şi am pornit grăbităsă mă întâlnesc cu ei. Eram supărată şi furioasă în acelaşi timp. Odată ajunşi în gară, şi-a luat bilet şi l-amcondus pe peron. Linia 6, Intercity-ul 531, vagonul 5, acolo ne-am oprit şi ne-am aprins o ultimă ţigară.Aveam o senzaţie ciudată de nelinişte, la capătul acelei ţigări era despărţirea şi undeva în suflet îmi doreamsă dureze cât mai mult. S-a urcat în vagon după o ultimă îmbrăţişare de grup şi trenul s-a pierdut în zare.

Îl vedeam pe Dragoş cum îi dădeau lacrimile şi mă străduiam şi eu să îmi păstrez calmul, ca să nu măcuprindă şi pe mine emoţiile. Plecarea m-a luat pe nepregătite, căci sperasem într-o nouă zi împreună. Mi-am aprins o ţigară ca să mă liniştesc.

-Nu mai plânge, Dragoş! I-am întins o ţigară, deşi ştiam că nu fuma şi am tăcut amândoi.

Poate că ,,sfârşitul nu-i aici”, iar acesta este „începutul unei frumoase prietenii”. Căci nicio distanţă,indiferent cât de mare, nu ne poate ţine prea mult timp departe. Am fost şi vom fi toţi pentru unul...şi unulpentru toţi. Gen.

Ana-Maria Iwada și Dragoș-Robert Neagu, LZR

21

Pagini rătăcite

22

Miss Brașov: Simina

Pagini rătăcite

23