Studiu de caz

Componența grupei:

- Cociu Andreea-Cristina – raportor- Pașcu Alexandra - profesor - Moraru-Olteanu Ionela- Vîrlan Iuliana- Moroșan Andrei Daniel – informatician- Dascălu Adrian- Ianuși Florin Alexandru

Data primirii proiectului: 18.10.2010Data predării proiectului: 18.11.2010

PremisaDatoriă condiţiilor istorice, macate de evoluţia socială, politică şi

culturală, în provinciile româneşti, destinul culturii capătă o direcţie nouă începând din secolul al XVII-lea.

Atfel, cultura românească nu mai este influenţată hotărâtor de viaţa religioasă sau de activitatea mitropoliţilor, a preoţilor sau a călugărilor. Mai ales, în Moldova şi în Muntenia, cultura se îndepărtează de activitatea mănăstirilor şi a bisericilor.

Influenţa ideilor umaniste îşi pune amprenta tot mai puternic asupra unor minţi luminate, mai întâi ale unor boieri, care vor să recupereze trecutul istoric, spre a nu fi uitat. În felul acesta, apar scrierile lor istoriografice, în care ei încearcă să demonstreze, pentru prima dată, ideea unităţii poporului român şi a latinităţii limbii române.

În ţările române s-a manifestat începând cu secolul al XVII-lea, o nouă tendinţă şi anume prezenţa unor idei umaniste influenţate de apariţia unui nou tip de cărturari, oameni cu posibilităţi materiale importante,

călători prin ţări străine, cunoscători ai mai multor limbi, deci persoane instruite, iubitoare de cultură.

Acești oameni aveau deseori funcții importante în stat. În acest sens, prezența cronicarilor moldoveni și munteni cu operele lor istoriografice a fost un eveniment deosebit de important în formarea conștiinței istorice a poporului român.

Cronicarii români ,,deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, şi folosirea spadei, a arcului şi a buzduganului” după cum aminteşte George Ivaşcu în ,,Istoria Literaturii Române”. De cele mai multe ori ei erau buni militari, ca şi intelectuali, curteni şi artişti, precum cei din Occident. Pe umerii lor apăsau ,,reale şi grave răspunderi”(George Ivașcu). Fiind în centrul evenimentelor, ca militari, oameni politici şi diplomaţi, cronicarii moldoveni şi munteni din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au cunoscut din plin viaţa dramatică şi aspră a locuitorilor de la Carpati şi Dunăre, despre care au relatat în scrierile lor atât de preţioase ca documente istorice. Dar mărturisirile lor sunt însoţite de exprimarea unor sentimente şi gânduri născute în strânsă legătură cu istoria ţării şi cu frământările şi evenimentele ce au avut loc în acele timpuri.

Ideile şi tendinţele umaniste din operele cronicarilor români se regăsesc alături de evocarea epică a evenimentelor şi eroilor istoriei, de farmecul limbii şi calităţile stilului narativ arhaic, fapt pentru care creaţiile acestea sunt privite şi astăzi cu bune aprecieri, fiind considerate piatra de temelie a literaturii istoriografice românești.

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de mare talent recunoscut unanim, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori precum: Griogore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, etc.

Aceştia au materializat visurile lor de înalțare spirituală, nutriţie în vremurile atât de zbuciumate ale istoriei neamului, în lucrările lor, numite în general letopiseţe.

Buni cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină, cronicarii moldoveni şi munteni prin activitatea şi scrierile lor, au determinat apariţia unui umanism specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a poporului şi a latinităţii limbii române, punând bazele istoriografiei naţionale.

Ţarile Române s-au numărat printre primele centre ale tiparului în Europa de est, la Târgovişte, luând fiinţă prima tipografie. Un rol important l-au avut şi domnitorii luminaţi prin construirea unor biserici sau a unor monumente laice şi care au înfiinţat şcoli domneşti şi biblioteci voievodale:

Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, etc.

Letopiseţele scrise în secolele al XVII-lea de cronicari realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. În concepţia lor, istoria este purtătoare de valori educative, iar operele lor sunt un act de mare patriotism, pentru că am surprins trecutul nostru istoric, nelasându-l uitârii.

Începand din secolul al XVII-lea, restul cultural al bisericii începe să scadă. Mai ales în Moldova, clasa socială a boierimii dobândeşte treptat un loc tot mai important în viaţa culturală a neamului.

Această ascensiune apare ca rezultat al mai multor prefaceri adânci produse, care au jucat un rol deosebit în cultura noastră veche. Urmând şcoli înalte în Polonia şi Constantinopol, boierii Moldovei, au venit în contact cu ideile umanismului european care s-au caracterizat prin afirmarea identităţii naţionale în lucrările lor istoriogeografice, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.

În vizitele lor, în ţări străine , şi domnii însoţiţi de boieri veneau în contact şi cu viaţa spirituală din acele teritorii, fapt ce a trezit în ei dorinţa de a-şi însuşi orizonturile mai largi ale culturii occidentale, la randul ei, îmbogăţită cu un suflu nou datorat Renaşterii.

În mediul cosmopolit al Constantinopolului şi în marea şcoală a Patriarhiei, cu profesori şcoliţi la Roma, Veneţia şi Padova,caţiva boieri români şi-au făcut ucenicia: Nicolae Milescu, domnul Constantin Duca, Sotlnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi alţii.

Un al doilea curent de cultură occidentală a venit în Moldova din Polonia, datorită următoarelor împrejurări: în moldova secolului al XVII-lea s-au creat două partide; unul care ţinea cu turcii şi altul, sprijinit de poloni, care dorea înlăturarea turcilor, a căror dominaţie era din ce în ce mai apăsătoare. Între cele două partide se iscă lupte înverşunate în care este prinsă toată boierimea.Unii sau alţii pierzând, boierii erau nevoiţi să se refugieze, de obicei, în Polonia, unde şi-au găsit adăpost familiile unor mari boieri.

Boierii aceştia care se refugiau în ţară străină au cerut şi au primit cetăţenia polonă, inclusiv tatăl lui Grigore Ureche.

Rezultatul acestor strânse legături a fost că tinerimea moldoveană a început să frecventeze şcolile polone sau şcolile întemeiate de iezuiţi, chiar în Moldova.

Contactul cu şcolile Poloniei şi cu lumea greacă din Constantinopol a înlesnit boierimii noastre să câştige un loc de frunte în cultura principatelor române şi a deschis o nouă eră în istoria literaturii noastre.

Deşi nu găsim nici sentimentul naţional, nici simţul realităţii obiective, în cronicile moldoveneşti scrise de călugari în limba slavonă, în secolele anterioare, totuşi boierii moldoveni, deveniţi cronicarii secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea au meritul de a face din istorie un isntrument al conştiinţei naţionale. Ei au creat sub impulsul unui sentiment patriotic pe care îl mărturisesc răspicat în predosliviile lor.

Cronicarii au scris ca să afle ,, cap şi începătură moşilor”, ale căror fapte să se servească drept norme pentru urmaşi: ,,ca să fie cele bune de învătătură, iar de cele rele să se ferească”.

Animaţi de ideea de a spune adevărul, de spiritul de obiectivitate, şi, în acelaşi timp, de spiritul critic, aceşti istoriografi au scris istoria naţională, nu într-o limbă neînţeleasă de masele poulare, ci în limba română.

Lucian Blaga definea limba drept ,,întâiul poem al unui popor”. Acest măreţ poem al neamului nostru a fost făurit de-a lungul veacurilor în frământările istoriei şi transmis moştenire generaţiilor următoare de către înaintaşi.

Limba s-a format în strânsă legătură cu formarea şi dezvoltarea conştiinţei sociale şi istorice şi a unităţii poporului român.

În condiţiile istorice prezentate mai sus, istoriografia în limba română s-a născut în acelaşi timp cu ridicarea noii boierimi la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, în urma înlăturării limbii slavone în actele de cancelarie şi ca urmare a tendinţelor boierimii de a subordona puterea domnească şi de a întemeia statul feudal nobililor. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovene, l-a jucat umanismul târziu al unor şcoli din Polonia, cunoscut de cronicari direct, ca elevi. Umanismul influenţează concepţia cronicarilor în ce priveşte rolul educativ al istoriei, rolul personalităţii în istorie (ei fiind adepţii teoriei că istoria o fac eroii), conceptul de glorie (cronicarii crezând că războaiele sunt purtate de monarhi în scopul ilustrării numelui lor).

Apariţia ideii unităţii poporului român şi a latinităţii limbii sale, precum şi aceea a originii comune a tuturor românilor trebuie puse de asemenea pe seama influenţei umanismului, a studiului limbii latine şi a autorilor clasici.

Umanismul este o miscare culturală apărută între secolele al XIV-lea si al XVI-lea care pune în centrul preocupărilor sale omul avandu-se în vedere educaţia trupului şi a minţii sale. Caracteristic Renaşterii, umanismul a apărut ca o necesitate firească, drept replică la rigorile inchiziţiei sau la regulile dogmatismului religios. Considerând că viaţa omului este cea mai importantă, umanismul recunoştea dreptul funadamental la viaţă. Ca urmare iau un mare avant descoperirile ştiinţifice, artele şi georgrafia.

Mişcarea umanistă şi-a ales ca modele culturale valorile antichităţii greco-latine, care presupunea o mai mare libertate de gândire şi de liber arbitru, propunând politeismului (credinta în zei), deosebindu-se de dogma monoteistă creştină. Zeii erau, pentru antici, mai degrabă o întruchipare a forţelor, elementelor şi fenomenelor naturii, uşor de observat. Credinţa anticilor era, de fapt, o atitudine de respect faţă de natură. O victimă foarte conoscută a bisericii creştine, în Evul Mediu, a fost Galileo Galilei, ars pe rug, pentru teoria sa conform căreia în centrul Universului s-ar afla Soarele, nu Pământul. Cei mai cunoscuţi umanişti sunt: în domeniul artelor plastice: Botticelii, Leonardo da Vinci (spirit inteligent enciclopedic), Jan van Eyck, Rafael, Durer, Michelangelo; iar în domeniul ştiinţelor: Galileo Galilei, Giordano Bruno, Copernic, etc; în literatură: Picodella Mirandola, Nicolo Machiavelli de Cervantes, Dante, Petraca, Boccacio, etc.

Omul umanist avea un spirit enciclopedic, cu profunde cunoştinţe din mai multe domenii ale existenţei. În acelasi timp, cultura ia un mare avânt, prin înfiinţarea de şcoli şi alte instituţii ale statului, precum şi prin tipărirea şi traducerea a numeroase cărţi.

Umanismul românesc s-a dezvoltat mai întai şi mai ales în Moldova feudală, datorită influenţelor occidentale, prin contacte comerciale, politice şi culturale, mijlocite de anumiţi boieri şi domnitori români cu mediul culrural din Europa.

Trasătura fundamentală a umanismului românesc constă în redescoperirea rădăcinilor trecutului nostru şi în afirmarea originii latine a limbii române şi a poporului român, deci a identităţii nationale şi a conştiinţei istorice.

Prin receptarea trăsăturilor generale ale umanismului european, a valorilor culturale ale antichităţii greco-latine, marii cronicari au demonstrat originea romană a poporului nostru şi a limbii române, unitatea de neam, continuitatea românilor pe teritoriul carpato-dunărean, toate sub semnul specificului national.

Aşadar, condiţiile istorice, sociale, economice, politice şi culturale din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea au determinat apariţia şirului de mari cronicari moldoveni şi munteni, însufleţiţi şi influenţaţi de atmosfera acelor timpuri.

Din galeria acestora, merită pomeniţi în primul rând, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, ale căror suflete au vibrat la ideea că neamul nostru are o origine aşa de glorioasă, deșteptând în ei mândria de neam, patriotismul.

,,Căuta-te acum, cititorule, ca intr-o oglindă şi te priveşte de unde eşti...că eşti drept vlah, adică italian şi rîmlean”, scria Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor”.

Cei trei sunt uniţi prin conştiinţa originii romane a neamului şi latinitatea limbii române.Poate de aceea ei eu creat cele mai importante opere istoriogeografice, numindu-le, ficare , ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Studiul De Caz

Cronica este o lucrare cu caracter istoric, apărută în Evul Mediu, cuprinzând o consemnare conologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale. Cronica este sinonim cu letopiseţ şi hronic.

Letopiseţul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, conform desfăşurării lor (cuvântul provine din limba slavă din ,,leto”=ani şi ,,pisăţ”=a scrie).

Cronicarii sunt autorii de cronici sau de letopiseţe.

Secolul al V-lea

Începând din secolul al XV-lea mărturiile despre existenţa unei literaturi populare orale,ca şi piesele databile,se înmulţesc.

Un scriitor bizantin,Mazaris,într-o satiră în proză imitată după Lucian,înfăţişează un cântareţ care fusese la începutul secolului al XV-lea în Ţara Românească şi se înapoiase bogat.

În predoslovia letopiseţului său de la zidirea lumii pînă la 1601,cronicarul moldovean Nicolae Costin scrie că Matei Corvin(1443-1490)avea obiceiul după ce „părăsiia de oştit” de „poronciia cîntăreţilor de cînta în canoane faptele a oameni bine numiţi şi îndrăzneţi la războaiele cu turcii,în stihuri,scrisă pre limba a lor de moşie”.”Care obicei,continuă el,şi în Italia,şi la turci,şi în Ţara Sîrbească,şi în alte ţări,şi aicea în ţară la noi,vedem şi pînă astăzi,la mesăli domnilor,cîntînd lăutarii cîntecele domnilor trecuţi,cu nume bun şi cu laudă celor buni,iară cu ocară celor răi şi cumpliţi...”.

Un astfel de cîntăreţ sîrb,diacul Gheorghe,este pomenit de documente la curtea domnitorului moldovean Petru Aron(1451-1457),unde exista o tradiţie rapsodică,pentru că o baladă păstrată în mai multe variante transmite povestirea unei lupte”la vadurile Brăilei” pe la mijlocul veacului al XV-lea între pescari şi orăşeni,pe deoparte,şi turci şi genovezi,pe de alta.

O naraţiune populară în proză despre lupta lui Ştefan cel Mare de la Tereblecea,sat locuit de unguri lângă Tîrgul Siretului,împotriva tătarilor,are de bună seamă la bază un cântec bătrânesc.Din legendă rezultă că balada preamărea vitejia unui flăcău care a izbutit să aducă oastea ţării în ajutorul domnitorului tăbărît în apărare pe un deal.

Cea mai caracteristică baladă populară,răspîndită atît în Moldova cît şi în Ţara Românească,este La fîntîna Gerului,întemeiată pe evenimentul nimicirii expediţiei turceşti a lui Malcocioglu în 1499,cunoscut din Cronica lui Ştefan cel Mare.

Balada povesteşte că oastea turcească a fost decimată în Moldova,la întoarcerea din Pocuţia,de un ger năpraznic.Crivăţul,personificat într-un bătrîn „cu toiag de gheaţă în mînă”,iese dintr-o fîntînă şi cere socoteală paşei că a cotropit ţara: Ce cauţi în moşia mea Tu şi cu oştirea ta?

Soldaţii pun armele şi stranele din biserici pe foc,dar stihia Gerului împrăştie cu o suflare flăcările.Atunci paşa dă ordin soldaţilor să despice coşul piepturilor cailor şi să se adăpostească în ele de frig (aseastă imagine o

vom regasi în Alexandria) ,dar nici aşa oastea nu scapă de îngheţ.Ca în Scrisoare a III-a a lui Eminescu,natura este aici aliată cu pămîntenii.La sfîrşit,un supravieţuitor retează capul lui Malcoci (Marcoş,Arcoş) sau,în unele variante,când acesta îngenunchie cerând îndurare Gerului,nasul şi buzele îi cad de frig.

Cronica lui Ștefan cel Mare

Cronica lui Ştefan cel Mare este o lucrare de mici dimensiuni, formată din 32 de file de manuscris, care cuprinde evenimentele cele mai importante din Moldova, din perioada 1457-1499. Se aseamănă foarte mult cu ,, Cronica de la Bistriţa”, ambele conţin informaţii asemănătoare, deosebirea dintre cele două fiind motivaţia scrierii acestora. Cronica de la Bistriţa era destinată uzului în interiorul ţării, motiv pentru care prezintă informaţii despre boierii vremii şi despre viaţa bisericească a lui Ştefan cel Mare, în timp ce ,,Cronica lui Ştefan cel Mare”, servea drept izvor de informaţii pentru exteriorul ţării, prezintă puţine detalii despre viaţa domnitorului, accentul fiind pus activitatea militară.

Cronica începe cu prezentarea anului 1457, an în care Ştefan cel Mare ocupă scaunul domnesc al Moldovei. Urmează o prezentare cronologică a războaielor purtate de Ştefan, exceptând unii ani neimportanţi pentru autor

(1458, 1459, 1460 etc.). Printre evenimentele prezentate se numără: campania împotriva secuilor, cucerirea cetăţii Chilia, luptele de la Vaslui şi Valea Albă, confruntările cu ungurii, precum şi luptele dintre moldoveni şi armata Ţării Româneşti.

Ca stil de redactare a textelor, autorul foloseşte prezentarea laconică, sub forma unor ştiri scurte. O astfel de ştire este un eveniment din 1462 (6970): În luna iunie, în ziua de 22, veni Ştefan Vodă înaintea Chiliei şi nu putu s-o cucerească. Ci a fost împuşcat cu o puşcă la glezna stângă. Atunci a plecat la Chilia.[3]

O altă caracteristică a acestei cronici este tipul de evenimente descrise. Cronica prezintă preponderent evenimente cu caracter militar sau războinic, puţine relatări despre alte tipuri de evenimente pot fi regăsite în rândurile lucrării. Interesant este şi faptul că în paginile cronicii nu există nici o referire la contribuţia lui Ştefan în domeniul bisericesc, motiv pentru care cronica are o caracteristică laică.

Din cronică nu lipseşte portretul lui Ştefan cel Mare, mai ales acţiunile pline de cruzime ale acestuia, pe care autorul le consideră fapte vitejeşti[4]. La anul 1470, Ştefan este descris astfel: În luna februarie, în ziua de 27, Ştefan Vodă porni înspre Brăila şi Muntenia şi vărsă mult sânge şi arse târgul cu desăvârşire şi nu lăsă să trăiască pe copil în pântecele maicăi-sale şi spintecă sânul mamei şi spânzură copii de el. O altă descriere a cruzimii lui Ştefan este descrisă în contextul luptelor cu armatele turcilor şi a muntenilor, formate din 13.000 de oameni, respectiv 6.000: Dumnezeu îl ajută să-i ucidă pe toţi. Pe cei care-i prinse îi trase cruciş în ţeapă, prin buric, vreo 2300.

Secolul al XVI-lea

Orânduirea feudală imprimă dezvoltării culturii şi literaturii române în Moldova,Ţara Romînească şi Transilvania în sec al XVI-lea caractere în parte deosebite de cele din veacul anterior,corespunzătoare dezvoltării economico-sociale.

Factorii principali ai literaturii scrise continuă să fie şi în acest secol reprezentanţii claselor dominante,boierii şi clerul,manifestându-se tot în numele autorităţii domneşti.

Începînd din a doua jumătate a secolului al XV-lea,ca urmare a schimburilor dintre sat şi oraş,păturile orăşeneşti,beneficiind de anumite privilegii,aduc o înnoire în viaţa social-culturală.Lupta acestor pături cu marii feudali pentru păstrarea privilegiilor lor,legăturile comerciale cu oraşe din Polonia,Ungaria,Italia,Peninsula Balcanică şi Rusia,amestecul de populaţii de limbi diferite,caracteristic oraşelor,care cere folosirea unui instrument viu de comunicare,sunt fapte în stare să determine importante modificări în suprastructură,apariţia unor fenomene de cultură nemaiîntâlnite pînă acum.

Secolul al XVI-lea marchează încă de la început o cotitură în cultura şi literatura noastră,întrucît acum se ivesc primele manifestări scrise în limba naţională,care vor câştiga tot mai mult teren şi vor deveni precumpănitoare în secolul următor.

Literatura orală,neîncredinţată scrisului,rămâne şi în acest secol principala cale de manifestare a rezistenței împotriva aservirii,oglindă fidelă a luptei antifeudale.Literatura originală scrisă în limba română întârzie încă în acest secol,încât de o reflectare a vieţii sociale textele româneşti ale secolului al XVI-lea nu se poate vorbi.Se poate însă deduce viaţa socială din literatura scrisă în alte limbi (slavonă,greacă,latină) , unde alături de concepţii înapoiate,tipic feudale,pătrund adesea şi idei înaintate de revoltă împotriva asupririi,tendinţe de eliberare socială şi naţională,ecouri ale luptei maselor împotriva exploatării interne şi a jugului turcesc.

Literatura istorică în limba slavonă merită pe drept cuvânt numele de literatură,căci deşi se compune din cronici oficiale,redactate din porunca domnitorilor,autorii se silesc să scrie după anumite norme retorice.Luându-şi ca model versiunea medio-bulgară a cronografului bizantin (în versuri) al lui Manasses,Macarie creează în Moldova o şcoală,prima şcoală literară românească.

În Ţara Românească,paralel slavonismul,înregistrăm un curent grecesc care va creşte în secolele următoare.Curentului slavonesc i se datorează aici cea mai importantă operă a literaturii romîne vechi,comparabilă cu Principele lui Machiavelli, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”,monument al culturii slavone în ţara noastră.

Acţiunea domnească de întărire a autorităţii bisericii ca reazim ideologic al statului a necesitat introducerea tiparului cu însemnate consecinţe pentru dezvoltarea culturii.În a doua jumătate a secolului,un

diacon din Ţara Romîneasca,Coresi,tipăreşte cele dintâi cărţi în limba română,răspândite nu numai în Transilvania,unde au fost imprimate,dar şi în Ţara Românească şi Moldova. În Transilvania,datorită unor condiţii social-economice speciale,îndeosebi datorită dezvoltării vieţii orăşeneşti,a fost posibilă pătrunderea atât a umanismului, cât şi a reformei ca produse ale luptei ideologice împotriva feudalismului.Umanismul,introdus prin şcolile latine de pe lângă episcopiile catolice de la Oradea şi Alba Iulia, a avut un caracter antifeudal limitat,totuşi el a însemnat cea dintâi breşă în cultura bisericească, eliberând forţele spirituale laice şi deschizând drumul unei noi culturi,întemeiate pe formele antice.Iniţiatorul curentului umanist în Transilvania a fost Nicolaus Olahus,teolog,istoric şi poet român de limbă latină,descendent dintr-o familie domnitoare a Ţării Româneşti.

În Moldova,Despot-vodă,instalat la domnie în 1561 avusese de gând să pună bazele unei culturi umaniste,în care scop şi adusese în ţară pe eruditul filolog Gaspar Peucer,ginerele lui Melanchton,pe Ioachim Rhaeticus şi Ioan Sommer, „luterani urîţi de Dumnezeu,a căror învăţătură o împărtăşea şi el”,zice cronicarul Azarie.Despot a înfiinţat o şcoală medie latină la Cotnari,în 1562,nu chiar o academie,cum s-a crezut.Scurta domnie,terminată în 1563,l-a împiedicat să facă mai mult.A rămas biografia sa în versuri latine de I.Sommer,folosită de scriitorii care l-au zugrăvit ca personaj literar mai târziu.

Dacă umanismul nu s-a putut impune în Moldova sau Ţara Românescă,în Transilvania,sub influenţa reformei,el a luat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea un avânt important,părăsind manifestările exclusive în limba latină.Pe lângă cronicile latineşti ale lui Ştefan Szamoskozi,Mihail Siegler,Eustaţiu Gyulafi,vor apărea cronici în limba maghiară şi germană,cum sunt cele ale lui Gaspar Heltai,Ştefan Szekely,Sebastian Borsos,Ieronim Ostermayer.

Existenţa unei istoriografii slavone în Ţara Romînească în secolul al XVI-lea nu se poate deocamdată dovedi documentar.Apariţia la sfârşitul acestui secol a unei cronici în limba romînă (Cronica lui Mihai Viteazul) este ea însăşi problematică.Originalul românesc se deduce din cronica latină a silezianului Balthasar Walter,din cronica latină a lui Szamoskozi (care a folosit un raport diplomatic prezentat de Petru Grigorovici) şi din memoriul adresat de Mihai Viteazul însuşi marelui duce de Tocsana.Suntem în domeniul istoriografiei oficial,de curte,care a predominat în veacul al XVI-lea în Moldova.

Istoriografia, adică genul literar care ne păstrează faptele trecutului, s-a început prin simple pomelnice prin mănăstiri şi prin însemnări foarte scurte ale evenimentelor

din acele mănăstiri. Aceste pomelnice şi aceste însemnări cu totul locale dobândesc o importanţă generală prin faptul că cititorii, care, natural, trebuie să aibă pomelnice speciale, sunt mai ales domnitori ai ţărilor, astfel că, dacă nu aflăm altceva, aflăm măcar date cronologice.

Însemnările acestea devin din ce în ce mai complete şi ajungem la cronicile primitive. Dezvoltarea lor se poate urmări mai bine în Moldova decât în Muntenia. În Moldova

1. Cronica de la Bistriţa este cea mai veche cronică moldovenească, însă scrisă slavoneşte. Se cunoaşte o parte din ea cuprinsă în zbornicul de la Tulcea. Acesta s-a publicat însoţită de traducere română de I.Bogdan. Iată începutul acestei cronici. „În anul 6867(1359) veni Dragoş Vodă în ţara ungurească de la Maramureş la vânat de zimbru şi domnii 2 ani. După el domni fiul său Sas Voevod 4 ani. După acesta domni fiul său Latco Voevod 8 ani. După el domni Bogdan Voevod 6 ani. Petru Voevod, fiul lui Muşat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele sau, Roman Voevod 3 ani. După acesta domni fratele său Ştefan Voevod 7 ani. Iar după el domni Iuga Voevod 2 ani”.

Partea care urmează este intitulată ,,ţării moldoveneşti”, singura cronică unde se dă acest nume domnitorilor noştri. De aci încolo, adică de la Alexandru cel Bun, se dau mai multe amănunte, ceea ce dă drept a se crede că din vremea acestuia încep letopiseţele moldoveneşti şi de aci încolo se copiază şi se completează şi una din aceste copii este şi manuscrisul numit Cronica de la Bistriţa.

2.Cronica de la Putna, publicată tot de I.Bogdan, cu traducere, pare a fi formată din două bucăţi:prima mai pe scurt de la Dragoş (1359)până la Petru Aron (1456); alta mai pe larg, de la suirea lui Ştefan cel Mare(1457) până la Petru fiul lui Bogdan Chiorul(1525). Partea întâia e mai mult o simplă genealogie, spunând al cui fiu era fiecare domn şi câţi ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru că una din cele mai vechi însemnări istorice moldoveneşti şi ne arată cum se făceau acestea. I.Bogdan o atribuie unui călugăr numit Azarie, bazându-se pe faptul că un adnotator al lui Ureche dă nişte notiţe care se găsesc în această cronică şi zice că le-a găsit într-un letopiseţ sârbesc (adică slavon) al lui Azarie călugărul.

Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reţinut la Iaşi de către Alexandru Lăpuşneanu, care se temea să nu reclame contra lui.

Traducerea lui Brzeski s-a numit Cronica moldo-polonă pentru că a tradus povestirea evenimentelor de la 1359 şi până la 1525, iar de aci şi până la 1566 a adus de la sine. Lucrarea aceasta a fost publicată de Wojcki(1844) şi tradusă de Haşdeu în ,,Arhiva Istorică”.

3.Cronica lui Macarie,a fost descoperită şi publicată cu traducere română de I.Bogdan.Macarie a fost egumen la mănăstirea Neamţului şi mai târziu episcop al Romanului. Şi-a început cronica pe când era egumen, după îndemnul lui Petru Rareş şi al marelui logofăt Teodor. Ea cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504)până la instalarea lui Petru Rareş, în a doua domnie (1541). Se pot deosebi două părţi: partea până la Rareş e o compilaţiune după analele putnene; istoria lui Rareş e partea principală.

El a căutat să imite pe scriitorii slavoni şi în special traducerea slavonă a scriitorului bizantin Manasses, care scrie cu multă pompă retorică. Imitaţiunea a mers aşa departe, încât a luat expansiuni, comparaţiuni, reflexiuni şi de multe ori le-a pus în cronica sa în locuri în care nu erau nicidecum potrivite. Afară de acestea, valoarea cronicii e mică şi prin faptul că se arată foarte pătimitor pentru Petru Rareș, căruia îi dă cu belşug toate laudele şi merge uneori până la denaturarea faptelor pentru a putea să vorbească bine despre dânsul.

4.Tot lui I.Bogdan se datoreşte şi publicarea Cronicei lui Eftimie. Eftimie a fost egumen la mănăstirea Neamţului şi a scris cronica din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu. El a fost influienţat de Macarie, dar nu a dat atâta importanţă ca dânsul modului de expunere şi s-a preocupat mai mult de fapte. Lucrarea lui, care merge de la 1541 până la 1553, continuând pe Macarie, e importantă pentru noi, pe de o parte fiindcă n-a fost folosită de Ureche, pe de alta fiindcă ne dă lămuriri în privinţa fiilor lui Petru Rareş, despre care avem puţine cunoştinţe.

Natural, Lăpuşneanu este zugrăvit în culorile cele mai favorabile. Când vorbeşte despre suirea lui pe tron, îl numeşte:

,,Viteazul şi prea înţeleptul ostaş, minunatul Alexandru care ca o stea strălucitoare şi-a îndreptat cursul său spre ţara sa”.Iar când arată impresia ce-a produs-o asupra poporului,zice:

,,Veneau din toate locurile oamenii să se îndulcească de vederea feţii lui,de bunătatea,de blândeţea şi de frumuseţea lui şi se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos”…

În Muntenia

În Muntenia se vor fi scris, de asemenea, pomelnice şi scurte însemnări cronologice, dar nu s-au păstrat. Lucrări mai lungi nu s-au putut scrie:aceasta este, cel puţin, părerea d-lui Iorga în cercetarea asupra vechilor cornice muntene (excursul II în vol.II al Istor.lit sec.XVIII).

Se pomenesc totuşi două lucrări din secolul XVI: o biografie a patriarhului Nifon şi o istorie a lui Mihai Viteazul.

Grecul Nifon, gonit de turci din situaţia de patriarh al Constantinopolului, a locuit în Ţara Românească în vremea lui Radu (domn între 1495-1508)şi a cercat să

organizeze episcopatul român, dar, certându-se cu domnul, a fost silit să plece din ţară şi s-a dus în Muntele Athos, unde a şi murit. Neagoe, care avea o adevărată adoraţie pentru acest cuvios călugăr, când ajunge domn (1512-1521), aduce cu mare pompă moaştele lui şi le îngroapă la mănăstirea Dealului. Când se sfinţeşte biserica de la Argeş, vine şi superiorul mănăstirii din muntele Athos, Gavril, cu mai mulţi călugări. Acest Gavril este autorul biografiei lui Nifon pe care a scris-o greceşte şi a trimis-o lui Neagoe. D-l Iorga presupune că Neagoe însuşi a tradus-o în slavoneşte şi în această formă a fost cunoscută pe la începutul secolului XVII. Nu ştim când şi de cine s-a tradus în româneşte; dar se cunosc două traduceri: una publicată Haşdeu alta de C.Erbiceanu.

În anul 1599 s-a tipărit la Gorlici o carte latinescă despre faptele lui Mihai (Brevis et vera descriptio rerum ab illoust, duce Ion Michaele gestarum…) scrisă de Baltasar Walther din Silezia. Autorul ne spune în prefaţă că în 1597 se afla la curtea lui Mihail în Târgovişte. Acolo a aflat o scurtă descriere a faptelor eroului creştinătăţii făcută de cancelar (adică de logofăt, dar nu-i spune numele) şi aprobată de domn. Un polon care se afla la Curte, Taranoviu(Taranovski)a tradus-o în polonă şi de pe această traducere el a dat-o pe latineşte. Poate că prima redacţie a logofătului Teodosie a fost românească, dacă n-a fost slavonă. Ea nu s-a găsit până acum. Cartea latinească ea însăşi este foarte rară, dar n-a reprodus-o cu traducere Papiu Ilarian în ,,Tezaur de monumente istorice”.

Slavonă a fost, desigur, redacţia primitivă a Învăţăurilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, dar nu e sigur dacă va fi compus el însuşi sau altcineva, care a atribuit-o piosului domnitor al Ţării Româneşti. Pentru paternitatea lui Neagoe se pronunţă d-l Iorga(în „Istoria literaturii bisericeşti”) pentru un autor deosebit argumentează domnul D.Rousso (Studii bizantino-române). O redacţie românească s-a publicat în 1843 într-un volum separat, alta a fost dată la lumină de Haşdeu (în Arhiva istorică).

Această îndoială în privinţa autorului şi epocii ne oblige a menţiona o altă chestiune în legătura cu vechea noastră istoriografie. E vorba de aşa zisa Cronică a lui Huru, care constituie cea mai interesantă încercare de mistificare literară.

În 1857 apare, în tipografia lui Asachi din Iaşi o broşură intitulată Fragment istoric scris în vechea limbă română din 1495. Chiar din detaliile titlului se vede că pe vremea lui Ştefan cel Mare un spătar numit Petre Clănau a găsit în anul 1495 şi a tradus româneşte o cronică, pe care un oarecare Huru a copiat-o în anul 1280 de pe un original mai vechi, scris de Arbore Campodux.Îşi poate închipui oricine vâlva produsă de această publicaţie:intâi,vei avea un document românesc din vremea lui Ştefan cel Mare şi apoi,vei avea informaţii sigure despre traiul românilor înainte de întemeierea principatelor scrise de un contemporan.Îndată ce s-a dat la lumină lucrarea,domnitorul Moldovei a numit o comisiune compusă din mai mulţi istorici şi alti oameni de seamă (între care M.Kogălniceanu,A.Laurian,C.Negruzzi).Aceştia făcură un raport prin care afirmară că lucrarea este apocrifă.O întâmplare mai curioasă a fost faptul că cei ce dăduseră la lumină manuscrisul au declarat că l-au pierdut,astfel ca studii asupra

condiţiilor materiale nu s-au mai putut face.S-au făcut însă alte câteva studii asupra limbii şi ideilor cuprinse în el şi concluzia a fost că ne aflăm in faţa unei falsificări.Se presupune că autorul este G.Săulescu,care l-ar fi lucrat cu știrea lui Asachi.

Dacă ar vrea cineva să citească azi acest text,l-ar găsi cu greu ,căci se tipărise în puține exemplare.S-a reprodus însă în ,,Revista Romană”.

Macarie

De la Macarie,fost episcop al Romanului,discipol al mitropolitului Teoctist,ne-a rămas o cronică de la 1504 şi pînă la 1551(întâitul an din domnia lui Ştefan Rareş),scrisă din porunca lui Petru Rareş şi a marelui logofăt Teodor:

„....îmi porunciră nemerniciei mele,celui de pe urmă între călugări,smeritului Macarie,a nu lăsa ca faptele întîmplate în vremurile şi domniile trecute să rămînă învăluite în mormîntul uitării....”

Macarie îşi alege ca model Istoria sinoptică a lui Constantin Manasses,versiunea slavonească în proză,silindu-se şi el „a împodobi cununa povestirii cu vorbe în aur împletite”,împrumutînd adică figuri de stil,cîte o frază,şi potrivind chiar unele fapte din cronicarul bizantin întîmplarilor de la noi.

Cu Macarie apare caracterul memorialistic al cronicilor,autorul făcîndu-şi şi el loc în letopiseţ.În 1531, „rostogolindu-se roata bisericească” de la unii la alţii, „ajunse” „în suişul ei”şi pe „smeritul”,aşezându-l în scaunul epicopal.Drept recunoştiinţă,episcopul laudă faptele vitejeşti ale domnitorului şi osîndeşte uneltirea boierului Mihu, „om foarte viclean”.Soliman, „prea îngîmfatul stăpînitor al turcilor”, „suflînd ca vîntul năpraznic de la apus” porneşte toată păgînitatea împotriva Moldovei.Boierii, „ca nişte câini turbaţi”,vor să părăsească pe Petru Rareş,acesta,rămas „mai gol decât văzduhul”,fuge neştiind încotro, „ca luceafărul ce se ascunde sub pământ sau ca bătrânul Cronos”.La Ciceu,doamna îl aşteaptă cu nerăbdare, „nu ca ucigătoarea Dalilă pe Samson,ori ca Tindarida pe bărbatul său”(Agamemnon),iar Petru îşi îmbrăţişează copiii „ca un vultur ce-şi acopere puişorii fără pene”.Ianoş crai ţine pe Rareş prizonier întocmai cum a ţinut Ghelimer,prinţul vandalilor,pe Inderih(Hilderich).Pînă şi „barbarului” turc i se face milă de Petru care stă închis „ca fiara în cursă”.De îndată ce reia domnia,Rareş trece la pedepse împotriva viclenilor:

„.... pe cei ce se răsvrătiseră,silit de împrejurări,se pune pe schingiuiri şi pe ferecaţii mai sus-numiţi îi măcelăreşte,le beleşte feţele....”

Liniştit în fine,domnitorul „îşi hrăneşte cinstitele bătrîneţe cu băi şi băuturi şi mîncări,întocmai ca o lebădă cu penele aurite d-asupra unei clădiri.”

Imaginea cu lebăda care stă pe casă,ca de altminteri şi celelalte,sunt luate din Manasses,dar exerciţiile de retorică ale lui Macarie sunt totuşi demne de reţinut.

Petru,continuă letopiseţul(în copia lui Azarie),a murit, „căci om era şi el”şi în locul lui a venit fiul lui,Iliaş.Pe acesta nu-l interesau treburile ţării,ci „se lăuda că ştie să prinză păsări în laţ”.Îşi apleca „urechile şi inima la turcoaice spurcate” şi a luat toate „averile mişcătoare şi nemişcătoare ale episcopilor şi ale mănăstirilor”.Macarie însuşi a fost despuiat de scaun şi lăsat „mai gol decît văzduhul”:

„O,zavistie,exclamă ex-episcopul,fiară crudă,tigru mâncător de oameni,sageată fără de fier,suliţă mai ascuţită decât toate!”

Iliaş a plecat la Constantinopol şi s-a turcit,fapt ce face pe Macarie să izbutească în imprecaţii:

„O,dreptate,o,soare,cum ai putut suferi astfel de fărădelegi ale celuice au fost un batjocoritor al lui Hristos,un înşelător al creştinilor,un încătuşat la minte de înşelători vicleni,un vîndut diavolului şi afurisitului Muhamet al turcilor,al cărui nume l-au şi luat de trei ori blestematul!”Se înţelege că Macarie nu poate face abstracţie de persoana lui.Noul

domnitor,Ştefan Rareş,fratele lui Iliaş, n-a fost mai bun,dar fiindcă i-a încredinţat iarăşi cîrja arhierească,Macarie îl prezintă drept „suflet luminat”.El l-a uns domn:

„....plecându-şi creştetul său înflorit şi genunchii înaintea feţei împăratului împăraţilor,din mila lui dumnezeu cu untdelemnul binecuvântării fu pomăzuit de mine,nemernicul”.

Din respect pentru Ştefan Rareş,Macarie n-a mai continuat cronica,deoarece trebuia să arate motivele pentru care domnitorul a fost ucis de boieri un an mai târziu.

Din cronica lui Manasses,Macarie a compilat în special pasajele referitoare la Petru Rareş:fuga în Ardeal(după o vânătoare a împaratului Marcian),scăparea din cetatea Ciceiului(după scăparea lui Vasile Macedoneanul din cursele bulgarilor)şi ultimii ani(după viaţa „în băi,mâncări şi băuturi”a împaratului Mihail).Părerea că recursul la Manasses ar altera însă complet adevărul istoric al cronicii este exagerată.

Eftimie

Călugărul Eftimie,egumen la Căpriana,n-a cunoscut cronica lui Macarie decât în redacţia care se opreşte la primul an din a doua domnie a lui Petru Rareş,1542: „Până aici,zice el,s-au scris cu osteneala preasfinţitului părinte al nostru Macarie,episcopul de Roman.Iar cele ce s-au întamplat de aici înainte,evlaviosul Io Alexandru voievod mi-au poruncit mie,ieromonahului Eftimie,celui din urmă între egumeni,a le scrie pe scurt,ca nu cumva cu trecerea vremilor să se cufunde şi acestea în adâncul uitării.”

Cronica lui Eftimie e violent critică faţă de urmaşii lui Petru Rareş şi encomiastică faţă de Alexandrul Lăpuşneanu.Iliaş şi-a făcut dascăli pe nişte „afurisiţi”de turci,în special pe Hădăr, „cel mai viclean şi mai răutăcios prin diavoleasca lui învaţătură şi vrăjitorie”.Părăsindu-şi credinţa, „inima i s-a înăsprit ca arama”.Avea harem turcesc şi „început-au neruşinatul a nu mânca carne de porc şi a nu bea vin”.Era împotriva clerului: „.....ura pe preoţi şi pe diaconi,pe călugări îi numea vrăjmaşi şi pe diavoli,el care cu adevărat şi de la început au fost fiul şi moştenitorul diavolului celui de oameni ucigător”.

Mânca de frupt în post şi se juca cu păsările,a luat haraci pînă şi de la mitropolit. „Lup în piele de oaie”,a minţit că se duce la Poarta să ceară micşorarea tributului,în realitate plecând definitiv,ca să se turcească.A aruncat crucea,pe care jurase că nu–şi va lăsa legea,într-o latrină.

Eftimie nu are de ce să se menajeze nici pe Ştefan Rareş.Şi acesta avea hogi şi harem turcesc.Era „turbat de nebun”, „sugător de sânge”, „plin de mânia femeiască şi bărbătească”.S-a spurcat într-atâtea orgii şi infamii,încît era ocolit ca un „şarpe îngrozitor”,iar moartea care i s-a dat i se cuvenea.

Pe Alexandru Lăpuşnenu, „de dumnezeu alesul”,Eftimie îl copleşeşte de laude,probabil motivate,într-o anumită măsură,în prima domnie: „Cu adevărat creştinul Alexandru voievod vorbea cu dulceaţă şi cu înduioşare tuturor,avea cumpătare cuviincioasă în vorbă şi blândeţe şi linişte şi bună rânduială,şi toţi câţi se uitau la dânsul înălţau laudă mulţumitoare dumnezeului atotţiitor,fiincă era bun şi milostiv cu toţi oamenii”.

Cronica se încheie cu o povestire în legătură cu alegerea locului mănăstirii Slatina.Diavolul,pretinde superstiţiosul Eftimie a vrut să împiedice zidirea lăcaşului,trântind pe Lăpuşneanu cu cal cu tot în apa Moldovei,între satele Corlăteşti şi Todereşti.Însă domnul a înţeles încercarea şi „cu privire veselă în ochi şi cu inimă slobodă merse mai departe şi ajunse la locul hotârît şi de dumnezeu ales pentru a zidi mănăstirea”.Acest lucru s-a întâmplat cam prin 1554.Mănăstirea a fost terminată în 1558,dar Eftimie se opreşte cu patru ani înainte.

Imaginile lui Eftimie nu pare a veni direct din Manasses,ca ale lui Macarie,deşi nu avem motive să credem că el nu citise pe cronicarul bizantin.Dar Eftimie se putea adresa acum unui model mai apropiat,din propria lui ţară,şi în felul acesta exemplul lui Macarie dădea roade.

Azarie

Azarie n-a cunoscut pe Eftimie,ca ucenic al lui Macarie(„Vai,ce mare şi luminos luceafăr au apus!”,exclamă el la moartea acestuia,la 1 ianuarie 1558),avea însă cunoştinţă de letopiseţul ce mergea până la anul 1551.Primind poruncă de la Petru Şchiopul prin mijlocirea marelui logofăt Ioan Golia şi cu binecuvântarea mitropolitului Anastasie,el decide să ducă mai departe letopiseţul lăsat de „părintele dătător de vorbe bogate”: „Până aici au mers alcătuirile ritoriceşti ale părintelui Macarie.Să încep dar şi eu,fostul şi nemernicul lui ucenic Azarie.” Cronicarul reabilitează întîi memoria lui Ştefan Rareş,care,după părerea lui,era inocent ca un „miel”şi a fost măcelărit în cortul său „fără milă”.Lăpuşnenu era şi după Azarie „om voinic şi frumos la faţă”, „cucernic şi blînd cu toţi”.Pe timp de foamete,ar fi vrut(aşa scrie şi Manasses despre Vasile Macedoneanul) să împartă norodului „mertice”.Epoca de linişte a Lăpuşnenului a fost întreruptă de venirea „tiranului” Despot, „al doilea Baltazar”,care „asuprea pe oameni cu dări grele şi de săraci n-avea milă”.Asediat în Suceava de Tomşa,fu prins fiincă omorîse un tunar ungur pe nedrept şi fu „călcat şi turtit”de

popor.Lăpuşneanu „ca un vultur scăpat din laţ”,reveni în scaun şi „iarăşi străluciră razele binefăcătoare ale pravoslaviei”, „bunastare a bisericilor”.Azarie trece cu vederea măcelul celor 47 de boieri şi prezinta pe Lăpuşneanu ca pe un domnitor exclusiv bisericos.Către sfîrşitul vieţii, „în locul porfirei ţesute în aur s-au îmbrăcat în haina de lînă a călugăriei,şi în locul cununii de mărgăritare şi de pietre scumpe au primit tunsura părului şi au îmbrăţişat viaţa monahală şi şi-au schimbat după cinul îngeresc numele în Pahomie”.Bogdan,fiul lui Lăpuşneanu,era „învăţat în cărţi” şi viteaz,dar luîndu-se cu nebunii şi răii „şi-au plecat urechea la sfaturile lor,ca în vechime Roboam,fiul lui Solomon”.Îi plăceau măscăricii şi distracţiile: „...se îndeletnicea cu alergări de cai şi împărţea tovarăşilor săi de joc toată averea sa,şi hainele ţesute în aur,şi blănile cele moi.” Azarie urâşte pe Ion Armeanul,căci,pretinde el,era „rob aurului „şi „ucigaş din fire şi sîngele i se părea mai dulce decît mustul”.Jupuia pielea (de pe boieri)ca de pe nişte berbeci, „pe alţii îi dezghina în patru,iar pe alţii îi îngropa de vii”.Temniţele „gemeau ....de călugări legaţi în fiare”.Ion vodă s-a arătat ca un al doilea Copronim „în postul cel mare şi-a luat soţie”.Împrumutând o apostrofă din Manasses,Azarie osîndeşte aurul,pricina tuturor relelor: „O,aur,tirane,rădăcină a tuturor relelor ţesătură a vicleniei,lepădat de dumnezeu şi prieten al diavolului,făcător de nenorociri,omorîtor de prieteni şi vânzător de neam,băutor de sânge,cum le învîrteşte şi le suceşti tu pe toate,cum luceşti pe din afară şi pătrunzi în fundul inimii,fără să te saturi vreodată”. Opinia lui Azarie este că lui Ion vodă trebuia să asculte sfatul lui Ioan Golia şi să evite războiul cu „oastea turcească cea îngîmfată”,dar sfetnicul a vorbit domnitorului ca cineva care ţine discurs unui mort „sau cîntă cîntece de laudă unui surd”.Situaţia nu s-a schimbat decît la sosirea lui Petru Şchiopul(din ordinul căruia scrie cronicarul) „...mănăstirile şi călugării s-au adăpat din undele răcoroase ale binefacerilor lui;cîntările dumnezeieşti au răsunat iarăşi în bisericile împodobite cu flori;viaţa tuturor au început să curgă lin...”

Azarie şi-a scris cronica între 1574(unde o întrerupe)şi 1577.Epoca tratată de el(1551-1574)e bogată în evenimente epice şi dramatice.Cum faptele au fost repovestite de Ureche,cronica lui Azarie ca şi acelea ale lui Macarie şi Eftimie,scrise în slavoneşte,n-au avut înrîurire asupra literaturii ulterioare.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Domnitorul Neagoe Basarab(23 ianuarie 1512-15 septembrie 1521)este autorul celui mai însemnat monument al literaturii române în formă slavonă,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (Teodosie a urmat la tron tatălui său,domnind numai câteva luni,până în ianuarie 1522)

Opera a fost redactată în ultimii ani ai vieţii domnitorului,aproximativ în ultimii cinci,şi nu s-a păstrat în întregime în original.Fragmente din textul slavon au fost descoperite la biblioteca naţională din Sofia în 1895 şi au fost publicate în 1904 de profesorul rus A.Lavrov sub titlul Slova nacazatelnîia voevodî valaşskogo Ioana Neagoia k sînu Feodosiiu în revista petersburgheză Monumente de literatură şi artă veche,vol.CLII.O versiune grecească de la începutul secolului al XVII-lea a fost semnalată întâia oară de Sp.Lambros în Catalogue of the greek manuscripts on Mount Athos,I, Cambridge,1895 şi a fost publicată împreună cu traducerea în limba română de Vasile Grecu în 1942.Biblioteca Academiei R.P.R. posedă şapte manuscrise din opera lui Neagoe Basarab tradusă în limba română,datând din secolele al XVII-LEA şi al XVIII-LEA. Ms.464,din anul 1682,conţine numai două fragmente din Învăţături şi a fost publicat de Iosij Naniescu şi C.Erbiceanu,împreună cu Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon.

În traduceri şi apoi în copii,Învăţăturile au suferit interpolări şi omisiuni,ca şi unele alterări,lucru care a făcut pe unii să conteste paternitatea lui Neagoe,fără argumente temeinice.Textul slavonesc(cât s-a găsit)şi cel grecesc nu îngăduie îndoieli asupra paternităţii,inadvertenţele datorindu-se editorului Ioan Eclesiarhul.N.Cartojan citează un pasaj din care ar reieşi că Teodosie,la data când Neagoe scrie învăţăturile,nu mai era în viaţă:

„....ci am trimis(să asiste la îngroparea oaselor mamei lui Neagoe)pe iubiţii mei fii:Teodosie,Petru şi Ioan şi pe dragele mele fiice:Stana,Luxandra şi Anghelina,ca încât să se sature de oasele tale,pentru că ei îţi sunt fii şi ţie,după cum îmi sunt şi mie şi pe care domnul dumnezeu i-a luat în cămara sa cerească.”

Bineînţeles, ca toate operele din această vreme,scrierea lui Neagoe nu e în întregime originală,ci o compilaţie de lucrări cu caracter similar,după modelul Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon(sec.al IX-lea)sau al Învăţăturilor lui Constantin Porfirogeniitul către fiul său(sec. Al X-lea).Aceleaşi modele le-a avut şi un monument al literaturii ruse vechi,Învăţăturile lui Vladimir Monomah către fiii săi(sec. al XI-lea).În opera lui Neagoe Basarab au intrat apoi multe pasaje din Biblie(mai ales din Cartea Regilor),din scrieri isihastice ca Umilinţa lui Simion cel Nou,din Alexandria,din Varlaam,şi Ioasaf,din Fiziolog şi din Melissa.Unele din aceste cărţi circulau la noi în copii manuscrise în limba slavonă încă din secolul al XV-lea ca de pildă Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf sau Viaţa lui Alexandru cel Mare.Ţinând seama că acum apare şi cea de a treia carte tipărită pe teritoriul ţării noastre,Evangheliarul slavon din 1512(Liturghierul a fost imprimat de călugărul sârb Macarie în 1508,sub Mihnea,iar Octoihul în 1510 sub Vlad cel Tânăr),trebuie să admitem că Neagoe era un om cu multă dragoste pentru cultură.El a mutat în 1517 mitropolia de la Curtea de Argeş la Târgovişte. La întocmirea Învăţăturilor,Neagoe a folosit de asemenea literatura bizantină omiletică(Zlatostruja lui Ioan Hrisostomul)şi parenetică,îndemnătoare la virtute,a lui Dionisie Areopagitul.Din astfel de scrieri şi-a extras el preceptele privitoare la conduita etică şi la atribuţiile şi îndatoririle unui bun demnitar,adresate fiului său(cum se cade să stea la masă,cum să-şi trateze boierii şi slugile,cum se primesc şi se trimit solii,cum se ţine judecata,cum se întocmesc oştile,sum se face ocârmuirea plăcută oamenilor,cum se lasă în urmă un nume bun).Recomandările de ordin religios seamănă în parte şi cu cele din Dioptra(Oglinda) lui Filip Solitarul şi Leastviţa lui Ioan Scărarul.Iată cîteva învăţături exprimate aforistic(cităm după traducerea,mai puţin interpolată,din greceşte):

„.....Precum cariul mănâncă copacul pe dinăuntru de putrezeşte,şi gândul de răzbunare aşa strică sufletul”.

„......Iubeşte adevărul,căci mincinoşii sunt urâţi de dumnezeu!”„......Să nu stăm spre război!Căci nu este nouă lupta către sânge şi

carne,ci către domniile,către puterile,către puternicii întunerecului veacului acestuia....”

„......Fiţi înţelepţi şi cuminţi ca albina,care culege mierea nu din toate florile,ci numai din cele bune şi mirositoare.Florile sunt slujitorii şi sfetnicii domnului,care,ca şi albina,să asculte numai sfaturile lor cele bune,ca inima să i se îndulcească.”

„.......La judecată cugetarea ta să nu fie şovăitoare,clâtinându-se încoa şi încoace ca trestia în vânt.”

„Viaţa e ca şi o corabie încărcată de păcate;să avem grijă să nu se înece de greutatea lor.”

„Inima omului este asemenea sticlei,când sufere vreo rănire,nu mai găseşte leac.”

„Cuvântul e ca şi vântul;pleacă şi nu-l poţi opri,după ce iese din gură;şi-ţi pare rău apoi,că l-ai spus.”

Afară de astfel de sfaturi înţelepte,echivalente în literatura noastră maximelor greceşti,ale lui Marc Aureliu din literatura latină,sunt în Învăţăturile lui Neagoe Barab către fiul său Teodosie pasaje de o mare elevaţie lirică,întâile elegii patetice,care în limba românească a secolului al XVII-lea sunt superioare poemului Viaţa lumii de Miron Costin.

Neagoe deplânge fragilitatea corpului supus putrezirii:„Unde este acum frumuseţea obrazului?Iată,s-au negrit.Unde este

rumeneala feţei şi buzele cele roşii?Iată,s-au vestejit.Unde este clipeala ochilor şi vederilor tale?Iată,se topiră.Unde este părul cel frumos şi pieptănat?Iată,au căzut.Unde sunt grumazii cei netezi?Iată,s-au frânt.Unde este limba cea repede şi desluşită?Iată,au tăcut.Unde sunt mâinile cele albe şi frumoase?Iată,s-au deznodat....”

Nicolae Bălcescu a utilizat părţile referitoare la tactica de luptă din Învăţături în studiul său din 1844 Puterea armată şi arta militară la români.Neagoe nu este numai un domnitor înţelept şi vitez,ci şi un mare poet,cel mai mare poet român din perioada slavonă.Nu-i de mirare că figura lui de ctitor al bisericii Curtea de Argeş a trecut în legendă.

Cronica lui Mihai Viteazul

În Țara Romănească nu s-a păstrat nici un letopiseț in limba slavonă,cea dintîi cronică datînd din vremea de cult,datorită logofătului Teodosie Rudeanu,fost mai inainte vistiernic,cumnat cu Stroe Buzescu ,nu ni s-a transmis direct,ci intr-o prelucare latină(Brevis et vera description rerum ab… Ion Michaele,Moldavie Transalpinae sive walachide Palatino gestarum) a diplomatului german Baltasar walther-junior din Silezia,prietenul și corespondentul filozofului Iacob Bőhme.

După cum mărturisește el însuși,Baltasar Walther a obținut la Tîrgoviște în lunile iunie şi iulie 1597,prin mijlocirea solului polon Andrei Taranowski,o scurtă descriere a faptelor lui Mihai Viteazul compusă de cancelar în limba romînă(walachico sermone) şi aprobată de domnitor,apoi întoarsă în limba polonă,pe care el traducînd-o în latinește o îmbracă ,,în cele mai alese circumstanțe".Mărturia lui baltasar Walther este însă cam întortochiată căci deși el însuși declară că a tradus versiunea poloneză a cronicii,se simte totuși dator să adauge că alesele circumstanțe nu le-a adunat atît de la valahi,cît şi de la alți însemnați şi demni de credință oșteni(non tam walachorum quam aliorum egregiorum militium fide dignis).Prin urmare nu s-a mărginit să traducă,ci a coroborat textul cronicii logofătului Teodosie Rudeanu cu informații orale,l-a prelucrat.

Cu toate acestea,Baltasar Walther,în afară de stil,a pus puține lucruri de la el,amănuntul cel mai interesant din punct de vedere literar fiind cel mai interesant din punct de vedere literar fiind cel despre cerbii domesticiți ai lui Mihai-vodă care-l însoțeau(„Ei se aflau mai cu seamă lîngă cortul domnului;stăteau de față în războaie și lupte,mergînd curajos,cînd înaintea lui,cînd alăturea de el.Nici zgomotul bombelor,nici fulgerele tunurilor nu-I înspăimîntau,ci auzind vuietul se ridicau în două picioare și stăteau puțin privind”).În bătălia de la Călugăreni,unul dintre cerbi pierind,celălalt,de durere,merse de se ascunse în pădure.Episodul a intrat în Romînii sub Mihai voevod-Viteazul de N.Bălcescu.Tehnica narațiunii la prezentul istoric vine la Bălcescu tot din Baltasar Walther:

„Atunci,scrie Baltasar Walther,generosul Io Mihai,invocînd ajutorul Mîntuitorului,apucă în mînă o secure militară,se aruncă singur în șirul inamic,lovește în piept pe unul din căpitanii turci,taie în bucăți pe altul și după o luptă de erou se întoarce la ai săi neatins”.

În arhivele din Florența s-a găsit o povestire propie a lui Mihai Viteazul asupra luptelor sale,înmînate în 1600 ducelui de Toscana,unde relațiunea este foarte asemănătore cu aceea a lui Baltasar Walther:„…Învocînd numele lui dumnezeu m-am încăierat cu ei în așa chip că lupta a ținut toată ziua,făcînd turcilor foarte mare pagubă,cu rușine pentru Sinan-pașa,așa că în acea zi însuși sinan-pașa a căzut de pe cal într-o prea adîncă

mocirlă,de unde cu multă osteneală a fost scos,așa că în acea bătălie au murit patru pași și șapte sangiaci,și am câștigat cinci tunuri și un steag verde al proorocului lor Mohamed,foarte prețuit de ei și foarte respectat,pe care l-am trimis măriei-sale împăratului.Nu știu dacă ardelenii îl vor fi lăsat să treacă.”

Cronica lui Baltasar Walther se oprește la anul 1597.La sfîrșit,autorul așază o epigramă asupra icoanei domnitorului,scrisă şi închinată în Tîrgoviște:

Haec ducis est facues:at quae viget ardua virtusPectore,quo fortis robore dextra valet,

Haud satis ingeniosa manus depinget ApellisCarmine vix justo doctus Apollo canet

Iste Caput Geticis opponit viribus adest.Exiguus numero:sed dextra et pectore magnus,

Innumeros hostes morte fugaque domat.Christe,tuum propter nomen defende,rogamus

A vi,fraude,armis,proditione ducem.A te sola salus:at liber ut omnia proestas:Saepe tibi domino caussa secunda placet.

„Iată chipul domnului:dar cîtă virtute zace în pieptu-i,cît valorează dreapta-i puternică,nici mîna ingenioasă a lui Apelles n-ar putea să picteze,nici învățatul Apollo să cînte în versuri demne.El își pune capul în luptă cu barbarii,el e zidul și răzbunătorul gintei creștine.Mic după număru(ostașilor)dar mare de inimă și cu braț robust,oști nenumărate stinge prin moarte și goană.Rugă-mu-te,o,Crist:apără căpitanul care luptă pentru numele tău de silnicie,arme și trădare.Numai la tine e mîntuirea:ești liber,doamne, a ajuta cum vei voi;ți-a plăcut cauza norocoasă.”

Nu știm dacă Teodosie Rudeanu și-a continuat cronica după 1597.Redacția folosită în compilația de letopisețe ale Țării Romînești făcută în a doua jumătate a secolului al XVll-lea,la capitolul,,istoria lui Mihai vodă,sin Pătrasco vodă,carele au făcut multe războie cu turcii pentru creștinătate,precum de aicea înainte să arată diferă sensibil.”

Secolul al XVII-lea

Grigore Ureche

Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche(1590-1677), urmaş al unei vechi familii boiereşti, fiul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă, care a jucat un rol important în viaţa politică a Moldovei, îndeplinind funcţia de mare logofăt. Grigore Ureche s-a refugiat de cateva ori în Polonia împreună cu familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica, retorica şi poetica pe textele scriitorilor clasici.

Întors în Moldova, a îndeplinit cateva funcţii: logofăt, spătar, mare spătar în timpul domniei lui Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii domnitorului, apoi mare vornic al Ţării de Jos.

Din patriotism, alimentat de o cultură profundă, şi luând ca model scrieri istorice străine pe care le-a cunoscut în Polonia, Grigore Ureche începe să redacteze în limba română un Letopiseţ amplu al Moldovei în care vroia să consemneze evenimentele mai importante din istoria ţării.

Preocupat de faptul că letopiseţul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei, Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii( cronicile polone şi latine, letopiseţele moldovene în limba slavonă), din amintiririle tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum şi din scrisorile primite de la străini şi actele aflate la curtea domnească, după cum însuşi mărturisea: ,, Grigore Ureche ce au fost vornic mare, [...] au

cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitorii de cuvinte deşarte”.

Scrisoarea sa se numeşte ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” de când s-au descălecat ţara şi cursul anilor şi de viata domnilor care o consemnează evenimentele desfăşurate între anii 1359-11594, începând cu întemeierea Moldovei, de către Dragoş Vodă până la a doua domnie a lui Aron Vodă.

Acest letopiseţ este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub formă de copii şi rămasă neterminată. Din numărul mare de copişti, cel mai fidel a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric.

,,Letopiseţul Ţării Moldovei” reprezintă începutul istoriografiei în limba română.

Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării, intitulat ,,Predoslovia”. Autorul însuşi mărturiseşte că: ,, ... cetind cărţile şi izvoarele, şi ale noastre şi cele străine, au aflat cap şi începătură moşilor... ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat...” Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate”.

Istoriograful Ureche a intuit primul originea romană a poporului nostru şi a afirmat ideea latinităţii limbii şi a poporului român. În opera lui mai apare şi ideea originii comune a tuturor românilor din Translvania şi Maramaureş cu aceea a moldovenilor: ,,căci de la Râm ne tragem şi cu ale lor (ale latinilor) cuvinte ni-s amestecate”.

Acest cronicar e un narator fără podoabe lingvistice, sobru, căruia nu-i lipsesc observaţiile morale în schiţarea, în linii mari, a unui portret, cum este cel al voievodului Stefan cel Mare, căruia îi dedică trei sferturi din cronica sa.

În capitolul ,,De moartea lui Ştefan Vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe doi iulie 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat primul portret literar: ,,Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său il ştia a-l acoperi, şi unde nu gandeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndepărteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor”.

Grigore Ureche s-a străduit sa ofere modele de voievozi cu dragoste de ţară, apărători ai libertaţii şi independenţei cum este Ştefan cel Mare.

Talentul lui Ureche este dovedit mai ales de schiţarea profilului moral, realizat concis: aflăm că Ştefan era temperamental, inteligent, harnic, bun conducător de oşti, viteaz, autorul lăudându-l pentru multele războaie câştigate şi pentru dăruirea sa pentru ţară.

Tipul domnitorului ideal se completează cu aspecte legate de moartea lui Ştefan cel Mare. Legătura cu poporul şi caracterul exemplar sunt redate prin sinecdoca ,,ţară”:,,Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna... Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său”. ,,Citând memoria neamului ce îşi plânge părintele, Ureche îl sanctifica pe voievod”. Menţionarea unor fenomene meteorologice susţine semnificaţia simbolică a morţii domnitorului.

Alt portret este acel al domnitorului sângeros Alexandru Lăpuşneanul. Nucleele epice şi vorba memorabilă consemnate de cronicar (,, De nu mă vor, eu îi voiu pe ei şi de nu mă iubesc eu îi iubescu pre dânşii şi voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”) au trecut în nuvela lui Costache Negruzzi, tot astfel cum mitul eroului exemplar a servit ca punct de plecare pentru o serie de opere literare şi istorice despre domnitorul Ştefan cel Mare.

Prezentarea tablourilor din viaţa internă a Moldovei este realizată simplu şi ilustrează relaţiile dintre domnitori şi boieri, obiceiurile de la curtea domnească, ca şi luptele interne pentru tronul ţării, dusă între domnitorii ajutaţi de oaste străină. Dorind controlul domniei de către boierime, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi, dar a glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării.

În privinţa politicii externe a Moldovei, Ureche spune că aceasta este determninată de aşezarea ţării ,,în calea răotăţilor” din care cauză ,, de multe ori se făceau războaie ca să se apere ţara şi pământul său” prădată şi arsă de tătari, leşi, ruşi şi turci , bântuită de ,,foamete mare şi lăcuste multe”. În acelaşi registru, cronicarul consemnează pericolul expansiunii otomane şi lăcomia sultanilor care este ,,ca sacul fără fund”. Autorul îi laudă însă pe boieri cu dragoste de ţară, ale căror trăsături principale sunt vitejia şi spiritul de sacrificiu puse în slujba Moldovei.

E de subliniat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului, cu toate că a promovat ideea izbăvirii Moldovei de turci numai în alianţa cu Polonia.

În capitolul intitulat ,,Pentru limba noastră moldovenească”,cronicarul remarcă influenţa altor limbi ,,aşişderea şi limba noatră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”, afirmă dependenţa romană şi face unele aprecieri referitoare la

cuvintele româneşti care seamănă cu cele latineşti: ,,... de la rîmleni, ce le zicem latini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galina, etc.. că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am întelege”. Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

Grigore Ureche a întampinat greutăţi de exprimare din cauză că nu a avut un model de cronică în limba română, fapt pentru care frazele sunt uneori mai greoaie, conţinând sintaxa slavă amestecată cu cea orală românească.

Nicolae Manolescu, în ,,Istoria critică a literaturii române” subliniază urmatoarele trăsături ale operei: atitudine critică fată de izvoare, scop patriotic şi educativ mărturisit. Cronicarul este conştient de necesitatea ca română să aibă o istorie a lor, precum au alte popoare.

Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc.

Arta scriitorului este pusă în lumină mai ales de capacitatea de a creiona portrete (vezi portretul lui Ştefan cel Mare). Ureche fiind primul autor care a folosit metafora: cronicarii trebuie să fie ,,fierbinţi” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit ,,cîtau înălbit poiana”.

Stilul letopiseţului este concis, sobru, având elemente descriptive şi patriotice, atat de bine realizată încât mulţi scriitori de mai târziu au găsit în această scriere un izvor de inspirţtie, creînd, la rândul lor, lucrări proprii de o mare valoare literară, istorică şi artistică.

Dintre aceştia, merită amintiţi: Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul), Vasile Alecsandri (Despot-Vodă), Barbu Ştefănescu Delavrancea (Apus de soare, Viforul, Luceafărul), Mihail Sadoveanu (Viaţa lui Ştefan cel Mare, Şoimii, Nicoară-Potcoavă).

Aprecieri critice George Călinescu în ,,Istoria literaturii române” afirmă

că: ,,Adevăratul dar a lui Ureche este...portretul moral, pe care îl crează, îl sintetizează”, într-un mod original. ,,Toată valoarea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului.[...]. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri ironice[...]”.

Criticul literar Ion Rotaru consideră că: ,,Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos şi ţine să facă <<năcăzanie, adică învăţătură>> către cititor, spre luare-aminte, vorbeşte în pilde şi proverbe, are un limbaj pitoresc”.

Elvira Sorohan apreciază că: ,,Letopiseţul lui Grigore Ureche este o <<construcţie epică de tip linear>> evoluând pe axa timpului istoric[...] În

modul de a povesti, acest prim cronicar de limba natională se va orienta după naraţiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influenţat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc atât influenţe latine, cât şi ale lecturilor sale istorice, la care se adaugă optica populară moralistă în interpretarea istoriei”.

Nicolae Manolescu spune că: ,,Prima noastră cronică este, în ansamblul ei, o operă clasică a prozei istorice”.

Viziunea realistă a vieţii şi tendinţa de a defini omul ca valoare etică şi socială sunt la Ureche semne de umanism. Dar cronicarul susţine, totuşi, că istoria nu o fac masele, ci eroii, aşa cum credeau umaniştii. De aceea el laudă marile personalităţi, din punct de vedere individualist.

Unele idei ale lui Ureche, ca aceea despre armonia dintre monarh şi supuşi sunt aparent asemănătoare cu ideile umanismului, progresist polonez al secolului al XVI-lea.

Idei şi tendinţe mai pronunţat umaniste apar la continuatorul lui Grigore Ureche, cronicarul Miron Costin.

Miron Costin

Dacă Grigore Ureche a deschis un drum nou în literatura istorică română, care, urmat şi de alţii, avea să contribuie la elaborarea unor opere dintre cele mai importante în literatura românească veche, acest drum a fost continuat de Miron Costin, care are cuvinte de laudă pentru predecesor,

pentru dragsotea lui de ţară, nelăsându-şi patria ,,să rămâie întru întunericul neştiinţei”, cum mărturisea în scrierile sale.

Marele cronicar moldovean, care a trăit între anii 1633 şi 1691, Miron Costin, a învăţat carte în Polonia. întorcându-se în Moldova, a îndeplinit funcţii militare şi diplomatice importante, cum ar fi: mare vornic, mare logofăt. Ca şi alţi reprezentanţi ai înaltei boierimi, Miron Costin a fost implicat în principalele evenimente politice ale epocii; astfel, se presupune că ar fi participat, alături de oastea polonă, în lupta de la Beresteczko, împotriva cazacilor şi tătarilor, probabil ca nobil polon cu obligaţii militare. În legătură cu viaţa şi activitatea lui Miron Costin în Polonia nu existau ştiri amănunţite, dar se cunoaşte exact că tânărul s-a bucurat de încredere, mai trâziu, pe lângă domnitorul Vasile Lupu.

În anii ce au urmat a fost suspectat că a participat la un complot, împreună cu alţi boieri, împotriva domnului Constantin Cantemir (tatăl lui Dimitrie Cantemir), fiind omorât din ordinul acestuia. Aşa s-a stins mintea cea mai luminată din acea vreme a Moldovei. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă işi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsă neamului său.

Întradevăr Miron Costin, militar diplomat, om de acţiune politică, a găsit totuşi, în ,,cumplitele vremuri” de care pomeneşte mereu, timpul necesar să scrie opere de valoare.

Cu o bogată cultură, cu o experienţă multiplă de viaţă, având un orizont lărgit prin cunoaşterea „terenului” cu prilejul expedițiilor militare în Transilvania,în Muntenia și în Oltenia,apoi la Viena,în drumurile diferitelor solii,Miron Costin era în măsură să lege faptele,să interpreteze adânc evenimentele istorice.

În timp ce Ureche a emis idei în legătură cu formarea poporului și a limbii române,cu rădăcini în originea romană,cu unitatea poporului român din diferite provincii etc.,idei denaturate de unii copiști(Simion Dascălul),Miron Costin,luând cunoștiință de asemenea neadevăruri și „ocări”,s-a revoltat,ca om luminat ce era,și s-a hotărât să alcătuiască un letopiseț integral al Moldovei ,în care să expună,pe larg și pe înțelesul tuturor, „începutul” țărilor și al poporului românesc.A„urzit”-spune el „această începătură” a letopisețului cu partea despre colonizarea Daciei,dar vremurile grele nu i-au dat răgazul alcătuirii unei lucrări,care cerea liniște și timp.De aceea a continuat cronica lui Grigore Ureche,iar din „urzitura” aceea a rezultat mai târziu „De neamul moldovenilor”,lucrare în care demonstrează originea latină a românilor.

Dar Miron Costin a scris și alte opere:„Letopisețul Tării Moldovei de la Aron-vodă încoace”(1675),poemul filozific„Viața Lumii”,iar în limba

poloneză a redactat:„Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei”(Cronica polonă) și „Istoria în versuri polone despre Moldova și Muntenia”(Poema polonă).

Miron Costin a continuat cronica lui Ureche,reluând firul istoriei cu domnia lui Aron vodă și duce narațiunea evenimentelor până la domnia lui Ștefăniță vodă Lupu inclusiv(1661),deși intenția lui a fost să înfățișeze istoria Moldovei de la începuturi, „din descălecatul cu cel dintâi,carele au fostu de Traian-împăratul”și până în zilele sale,după cum însuși mărturisește în prefața cronicii sale.Deci,cronica sa „Letopisețul Țării Moldovei” conține evenimente din vremea lui Ștefan Răzvan,din domniile Movileștilor,Alexandru Iliași și Ștefan Tomșa al II-leadin epoca lui Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan.Așadar,autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani,dar a folosit din plin istoria orală și amintirile familiei.Letopisețul său are,în mare măsură,ca şi opera lui Ion Neculce,caracter de memorii,și este de neînlocuit pentru informațiile sale istorice,care nu se găsesc în alte izvoare contemporane.După 1653,cronicarul a participat personal la evenimentele interne și,de aceea,i-a fost„mult mai pre lesne a scrie de aceste vremi...”.În această parte avem de-a face cu memorii propiu-zise.El povestește și fapte văzute pe viu în timpul șederii în Polonia,precum,invazia lăcustelor,etc.Totuși,Miron Costin nu s-a limitat la istoria transmisă de bătrâni,ci a întrebuințat și izvoare scrise,poloneze,mai ales,punându-le într-o lumină personală.Maximele,comparațiile și judecățile sugerează cultura clasică a cronicarului(l-a citit pe Plutarh),care nu este străin de cărți populare,ca „Alexandria”, „Escopia”,etc.,și care s-a folosit de proverbe populare în formularea unor judecăți.

Când s-a apucat să scrie cronica sa,Miron Costin a pornit de la gândul de a nu lăsa istoria să intre în umbră,fiind animat mereu în toate acțiunile sale de dragostea de patrie care a devenit legendară și a fost surprinsă în creațiile populare consemnată de Ion Neculce.

Conform concepției sale,istoria nu însemna doar consemnarea faptelor trecute,ci și tragerea unor învățăminte din desfășurarea evenimentelor,din zugrăvirea unor drame sociale sau omenești,care puteau fi evitate „că letopisețele nu sunt numai să le citească omul,să știe ce au fost în vremi trecute,ce mai mult să fie de învățătură […] ”.De aceea,Miron Costin face observații critice privind,de pildă,acțiuni urmate împotriva unui sfat bun sau privind nechibzuința lui Vasile Lupu de a nu avea o garnizoană în cetatea Hotinului,ori cetatea Suceava.

Reprezentant al clasei boierești,cronicarul apără interesele acestei clase în lupta cu domnia,el fiind adeptul unui stat cu legi interne,în care

domnul să consulte un sfat legal constituit din boieri,un stat feudal bazat pe o ordine internă,fapt ce denotă un mare progres social-politic.Miron Costin nu este indiferent la viața și suferințele maselor populare,notând cu propria lor vorbă că „blestemul săracilor nu cade pe copaci”,devenită proverb,și consideră că cei mari trebuie să înțeleagă și să ocrotească mulțimile,mai ales că existența și puterea lor nu sunt de neglijat:„Adu-ți aminte -repetă el stăpânului țării- că pe multe gloate de oameni ești stăpân”.Cronicarul amintește de revolta țăranilor sub domnia lui Alexandru Iliaș(1633) când aceștia se țineau ca o haită de lupi de convoiul domnului alungat,cerând să li se dea în mâini boierii exploatatori ca să se răzbune.„Nespusă vrășmășia prostimei!”,exclamă Miron Costin.Tot el remarcă suferințele de nedescris ale țărănimii ,provocate de boierimea desfrânată,amintind că pe țărani îi răpunea deseori foamea,ca în anul 1659,sub domnia lui Ștefăniță Vodă Lupu:„...că țara într-aceea foamete era,cât mânca oamenii papură uscată în loc de pâine ...și de aceea lui Ștefăniță i-au zis Papură vodă...”.

Cu toată poziția și ideile sale de clasă,acest cronicar se ridică peste micile patimi omenești și judecă obiectiv pe eroii cronicii sale,acțiunile lor și evenimentele istorice.Cu o formație de umanist,având sensul realist istoric al vieții și civilizației umane,Miron Costin pune la loc important omul și umanitatea,caracterul uman,calități sau defecte,indiferent dacă i-a fost prieten sau dușman,recunoscându-i meritele.El era de principiul,afirmat în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”,că istoricul dă seama,în fața istoriei,de afirmațiile sale.Apreciază pozitiv domnia lui Vasile Lupu,deși familia lui fugise în Polonia de teama acestuia și personal nu a fost de acord cu toate acțiunile voievodului.Laudă vitejia domnitorului care se afla „pururea în fruntea oștii sale”,criticându-l pe Gheorghe Ștefan care „în oastea sa de față n-au fost ci au stătut departe de la oaste”.Miron Costin se declară împotriva puterii nelimitate a domnului,ca și Grigore Ureche.

Despre Ștefan Tomșa,cronicarul remarcă faptul că era însuflețit de un instinct de ucigaș,omorurile deveniseră pentru domn spectacole de senzații tari,cu scene tragi-comic.Călăul domnitorului era un măscărici :„pentru un dioc...s-au rugat boierii să-l ierte ,că este cărturariu bun”domnitorul a răspuns „mai carturar decât dracul nu este altul.Și totuși l-au omorât și pre acela”.

Miron Costin are un dar deosebit de a percepe și de a fixa în cuvinte caracterul oamenilor și ipostazele în care ei se complac.Astfel el nu narează simple evenimente istorice,ci prezintă,ca un literat,oameni vii în relații istorice,politice și sociale,capabil de acțiune și atitudini felurite.Fiecare are firea,deprinderile lui personale.Personajele cronicii nu sunt zugrăvite în stil sec istoric.Autorul introduce în cronică amănunte,paranteze,descrieri,

comparații,metafore.Cavaleria polonă(în luptă cu Mihai Viteazul)apare cu sulițe „de opt coți de lungi,pe cai mare groși nemțăști sau turcești”,în frunte și la piept cu „câte o tablă de hier...pentru fereală de glonțuri...”și stă „...ca un zid la războaie”.

Este de citat tabloul invaziei lăcustelor văzut de Costin în Polonia:„pare că vine o furtună,dar se observă că este o năvală de lăcuste în convoi gros și dens,zburând aproape de pământ ,negură după negură,ore întregi.După ele rămânea pământul negru împuțit.Nice frunze,nice pai,ori de iarbă,ori de sămănăturănu rămânea...”.

Spitit ascuțit de observație,sensibil la frumusețile naturii,autorul face cu ușurință comparații între situații din viața socială și între fenomenele din natură,spunând că la fel ca floarea ofilită de brumă care își revine la căldura lină a soarelui,tot așa și țara după greutățile din vremea lui Radu Vodă (Mihnea) și-a revenit la belșugul dinainte.Cronicarul întrebuințează și comparații cu efect acustic,atunci când este vorba de căderea lui Vasile Lupu,asemănând prăbușirea munților cu zgomotul mare pe care îl fac pomii cei înalți atunci când sunt doborâți sau casele înalte,vechi care se dărâmă.

Cronica lui Miron Costin nu este numai o însușire de evenimente istorice,ci și o galerie de portrete.După cum am văzut,cronicarul zugrăvește cu mare măiestrie caractere diverse.Tablourile sunt pline de nerv și de emoții.Verbul lui inspirat și colorat ,exprimă de multe ori plastic ideea și sentimentul.Cronica are de la un capăt la altul o construcție și un stil caracteristic.Este de remarcat că nu se simte o diferență între modul de a nara evenimentele cunoscute din izvoare scrise sau din spusele bătrânilor,și modul de a prezenta faptele văzute de el însuși.Există o unitate de stil și de artă literară.

Ca un bun cunoscător al limbii latine și cititor de cărți latinești,Miron Costin a suferit influența topicii și vocabularului latin,cu elemente de stil retoric.Talentul naratorului stă în capacitatea de a face vie o exprimare plină de idei și de fapte,dar totuși în unele locuri,influența sintaxei latine a îngreunat sensul frazei.

Cultura bogată,cunoașterea cărților populare,asimilarea formelor plastice din graiul popular,talentul,i-au dat posibilitatea lui Miron Costin să găsească imaginile cele mai potrivite.Întrebuințează de asemenea vorbirea directă a eroilor,dialogul sau monologul.Nu lipsesc proverbele în variante vechi,ca mijloace plastice de exprimare a unei idei:„lupul părul schimbă,iar nu hirea”,sau locuțiuni în limba populară:„a sta ceva într-un fir de păr”(viața lui Constantin vodă),a se oploși pe langă cineva etc.

Energia stilului lui Miron Costin este canalizată spre cugetare și moralizare,care nu sunt făcute cu violențe de vocabular ci discret,prin meditații și parabole.Construcțiile ample se armonizează cu prezența dictoanelor,conducând la învățămintele desprinse din text.În conformitate cu ideea de responsabilitate a scrisului,cronicarul pledează pentru importanța spirituală a cărții.Din cronica lui Miron Costin s-a inspirat B.P.Hasdeu în„Domnia Arnăutului”(Vasile Lupu),Mihail Sadoveanu în „Neamul Șoimăreștilor”și în „Nunta Domniței Ruxanda”,Nicu Gane și alții.

O altă lucrare importantă a lui Miron Costin este „De neamul moldovenilor,din ce țară au ieșit strămoșii lor”,operă de gândire matură și de stil desăvârșit.Aceasta are un profund caracter istoric și,după cum însuși mărturisește autorul,a fost scrisă pentru a suplini lipsa de informații din trecutul istoric al acestei țări și pentru a combate „ocările și basmele”(„relatirile neadevărate”) celor ce au făcut adausuri cronicii lui Ureche sau lui Miron Costin.

În cuvântul „către cititoriu”(în Predoslovie),cronicarul acordă mare importanță problemei originii comune a românilor,dintr-o reală datorie patriotică:„Biruit-cu gândul să mă apuc de această trudă,să scoț lumii la vedere felul neamului,din ce izvor și seminție sântu locuitorii țării noastre,Moldovei și Țării Muntenești,și românii din Țările Ungurești[…]toți un neam și o dată discălecați sântu”.

„De neamul moldovenilor”este structurată în șapte capitole,fiecare purtând un titlu explicativ pentru conținutul acestora.Este subliniată din nou ideea responsabilității istoricului în fața urmașilor.

Pentru alcătuirea unei lucrări,scriitorul introduce și argumente arheologice:inscripții de piatră,cetăți vechi,monede vechi,îmbogățindu-șidocumentarea și din alte izvoare,din știri legate de geografie și istorie pentru ca moldovenii să înțeleagă nașterea poporului român.Autorul nu este străin nici de legendele antice literare despre războiul Troiei sau despre Romulus și Remus,legende narate după cărți populare sau opere clasice.Este prezentată Dacia,apoi războaiele romane cu dacii,cucerirea și colonizarea Daciei,expansiunea Imperiului Roman.Se insistă asupra unității de grai a ardelenilor,moldovenilor și muntenilor.Nu lipsesc nici paralelele cu numele popoarelor germanice,romanice și slave.Dar naratorul relevă asemănările de port,îmbrăcăminte și încălțăminte,dintre romani și români.El notează chiar și asemănarea între ceremoniile ospățului și ale înmormăntării.

„De neamul moldovenilor” se termină cu o scurtă încercare de a umple golul medieval al istoriei românilor.

În acestă lucrare scrisul lui Miron Costin capătă un stil personal distinct,și anume există aici un echilibru și o întrepătrundere între exprimarea populară și fraza căutată,literară.Fraza cu perioadă lungă de tip latin alternează cu exprimarea concentrată dar influența latină este mai rară.Efectul stilistic de o mare calitate rezultă din înlănțuirea frazelor. Aprecieri critice

E. Sorohan:„În scrisul lui se întâlnește poezia cu istoria și cu destinul fiimței umane...Destinul oamenilor,ca indivizi și colectivitate etnică,e o problemă obsedantă,un fel de stea polară a operei lui Costin...El se proiectează în orizontul clasicității romanești...Cugetările ample și variante ca subiect încarcă de sens discursul narativ,situându-l într-un plan superior față de acela al predecesorului său(Grigore Ureche)”.

George Călinescu:„nu se poate literatura română fără Miron Costin”.

Când îl numea pe Miron Costin „primul nostru mare clasic”,Vladimir Streinu lua drept criterii „relieful și densitatea exprimării lui Miron

Costin,care ne-a furnizat...un număr de proverbe noi,pe lângă cele știute din popor”.

„Miron observă sistematic,compune,și ceea ce iese de sub pana lui,mult mai puțin spontan,este rodul unei arte”.(George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în prezent”)

„Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa.Cunoscător al frazei latine,el a desfășurat-o în moldovenește în spiritulși cu ajutorul limbii noastre,păstrându-i toate registrele și toate fluierele.Cu el sintaxa literară apare începută și cu desăvârșire încheiată,în stare de a exprima orice gând”.(George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în prezent”)

„Pe alocurea,narațiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric și se apropie,prin gradația interesului,și prin puterea dramatică cu care știe să înfățișeze lucrurile,de nuvelă și roman”.(Nicolae Cartojan „Istoria literaturii române vechi”) „...Operele capitale ale lui Miron Costin rămân Letopisețul Tării Moldovei...și De neamul moldovenilor...În literatura română aceste opere sînt echivalente cu istoria De la fundarea Romei din literatura latină,de Titus Livius”.(Alexandru Piru „Literatura română veche”)

Tot Alexandru Piru spunea:„Fraza lui Miron Costin...se distinge prin claritate,precizie și naturalețe...pretutindeni e vădită tendința de a comunica gândul cât mai exact.Cronicarul găsește de obicei expresii potrivite pentru cele mai fine nuanțe sufletești”.

Miron Costin este o personalitate complexă:om de acțiune politică,istoric și poet,cu o largă cultură.

Cunoscând bine limbile greacă și latină,orientat în istoria antică și în geografia universală,el a adoptat concepția umanistă despre lume și viață,potrivit căreia dragostea și lauda cerului este înlocuită cu dragostea și lauda patriei,deși Miron Costin nu a devenit ateu.Umanismul lui Miron Costin are note proprii,care se potrivesc epocii lui avansate.Ideea creării unei limbi române literare se leagă de concepția renascentișcilor italieni și apoi poloni,care au susținut și urmărit,dezvoltându-le,ideile culturii clasice,greco-latine.

Cronicarul român face parte dintre acei umaniști care nu se lasă conduși mecanic de de trecut,ci încearcă să creeze opere beletristice(literare),cum ar fi:„istoria în versuri polone”și „Viața lumii” care dovedesc acest lucru.

Lucrările lui Miron Costin în limba polonă vor să ridice negura de pe trecutul Țărilor Românești,pentru o integrarea lor în geografia Europei.„De

neamul moldovenilor”urmărește să lămurească pe compatrioții săi în privința trecutului neamului lor. Letopisețul Bălenilor

Letopisețul cantacuzinesc îi răspunde la oarecare distanţă un anonim din facţiunea adversă a Bălenilor într-o croinica intitulată, Istoriile domnilor Țarii Româneşti luând-o tot de la întemeiere (1290) şi oprindu-se tot la ultimul an al domine Șerban Cantacuzino (1688).

Noul compilator pune la contribuţie, „ Istoria Țării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini”, umplând sărăcia ştirilor cu informaţii de istorie universală, îndeosebi despre celelalte provincii româneşti și despre ţările vecine. Pentru turci scoate știri din istoricul bizantin Gheorgh Phrantzes (Frânţi) în prelucarea lui Teodosiu Zygomalas, pentru unguri a folosit, „ Istoria Țarii Ungurești”, un istoric din Făgăraș pentru poloni, „un istoric leșesc” pentru moldoveni pe Grigore Ureche.

Anonimul foloseşte şi el pe Gavril Protul rezumându-l mult mai pe scurt şi adăugând unele ştiri din tradiţie de pildă că Nifon, plecând din Țara Românească, „ şi-au scuturat papuci de prah”, ca să nu ia cu el nimic de pe pământul afurisit. Ureche notase după letopisețul lui Istratie logăfătul cum că

Ștefanița-voda fusese otrăvit de doamna-sa. Anonimul muntean comentează:„ zău de treabă jupâneasa, moldoveancă, să-și omoare bărbătuş!.” Numai că jupâneasa nu era moldoveancă ci munteancă, o chema Stana şi era fica lui Neagoe Basarab.În legătură cu luptele lui Ion vodă Armeanu, de asemenea anonimul găsește „ să laudă moldoveni, descriu cum că de patru ori au bătut Ion-vodă pre turci.. ci noi acelia nu le știm”. Războaiele lui Ion-vodă cu turcii, ca şi moartea să se afle în cronica lui Grigore Ureche,de ce nu crede anonimul faptele povestite acolo e o enigmă.

Domnia lui Mihai Viteazul este narată mai ales după vistiernicul Stavrinos domnitorul fiind comparat cu Ahileu şi cu Velisarie „vitiajîi grecilor”.De altfel se susţine că voievodul era fiul unei văduve frumoase cu un bun gelep pe la Poarta otomană care „ îngrecînd-o”, i-a dat un inel de recunoaştere şi o sută de galbeni de aur (iarăși legenda cu inelul).Ca şi Miron Costin şi Stavrinos, anonimul înţelege actele lui Mihai numai ca pe nişte cuceriri („au supus domniia lui pre turci, pre moldoveni, pre unguri, de-i avea ca pre nește măgari pre toți”).

Domnia lui Matei Basarab este povestită ca şi în letopiseţul cantacuzinesc, dorobanții și semenii fiind numiți tot, „porci obraznici”, iar domnitorul fiind compătimit la moarte cu un, „dumnezeu să-l ierte”.

Important este deşi n-a cunoscut letopisețul lui Miron Costin autorul are şi despre Moldova ştiri bogate. Anonimul muntean cunoaşte de exemplu anecdota pe care o va însera Neculce în, „O samă de cuvinte” relativ la Gheorghe Ștefan, rivalul lui Vasile Lupu (se zice că gheorghe ștefan învinuia pe Vasile Lupu, „că au umblat cu jupâneasa lui”)

Letopisețul cantacuzinesc scrie că în răscoala seimenilor din 1655 a fost ucis între alţii şi Gheroghe Carida vistiarul, Gheorghe vistier de la Popești, cum îl numea cronica Bălenilor. Fiul acestuia Hrizea căsătorit cu una din fiicele marelui ban Gheorghe Băleanu este tatăl cronicarului radu Popescu ca să scape de urgia abătută asupara case sale, Hrizea a fugit din țara refugiindu-se în Moldova la curtea lui Gheorghe Ștefan. Înlocuit în 1658 cu gheorghe ghica agă la el cu aceste cuvinte:„Mergi,fătul meu, sănătos, dacă au vrut dumnezeu așa”.

După opinia cronicarului Duca -vodă a murit în robie otrăvit de un vătaf Crista, nepotul lui, din îndemnul lui Șerban Cantacuzino.Se insinuează că și doamnă, căreia i se ceruse bani de răscumpărare, „zătăcită” de același Șerban Cantacuzino, a umblat cam încet, „den ce pricină ea va știi”.

Ca și letopisețul cantacuzinesc, cronica Bălenilor se încheie cu împăcarea celor două tabere prin căsătoria smaragdei (aici) Cantacuzino cu Grigore Băleanu.

De cine este această cronică anonimă a Bălenilor? N.Iorga a crezut că de Constantin Căpitanul Filipescu (văr cu mama lui Grigore Băleanu). După amănutele cu caracter personal, C.Giurescu a susţinut că ea aparţine mai curînd lui Radu Popescu, fiul vistierului Hrizea, ginerele banului Gheorghe Băleanu. Dovada precisă n-o avem. Cronica a fost scrisă după 1668 şi nu mai devreme de 1693 deoarece într-un loc se arată că Constantin Cantemir a domnit șapte ani (1685-1693). Această știre poate fi un adaos târziu al autorului dar apare în toate manuscrisele cunoscute ale cronicii.

Un cronicar ardelean:Gh. Brancovici

Stăpânirea străină în Transilvania a împiedicat apariţia de cronici despre românii din această provicie,scrise de români.Avem o singură cronică Sf.Niculae din Scheii Braşovului cu date privind Ţara Bîrsei de la 1392 când ar fi venit bulgarii la Brașov până în 1633.

Mai importantă este ,,Cronica Sloveanilor,Iliricului,Misii cei din sus şi cei din jos”,scrisă de Gh.Brancovici,fratele cunoscutului ortodox ardelean Sava Brâncovici.Cronica lui Brâncovici seamănă cu cronograful lui Mihai Moxa începe de la facerea lumii şi merge oprindu-se mai mult asupra slavilor din sud până la ,,pocania ce au fost rânduit şi ţinut turcii în 1686”după înfrângerea suferită la asediul Vienei.

Autorul este superior lui Moxa prin faptul că avea cunoştinţă de originea latină a românilor despre care vorbeşte cu mândrie:

,,În zilele împăratului Traian au venit de la Italia şi rumânii care după oraşul Roma s-au numit Rumâni şi s-au aşezat rumânii intre sloveanii cei dupre lângă Dunăre luând pre sine şi botezul pravoslavnicesc.Aşa şi vulturul dupre sfantatul botez cu sfânta crruce în gura luară ca să le fie samnul ţării lor inchipund vulturul cel mare al Romei pentru ca să se ştie că de la Roma au venit rumânii cu semnul împărăţiei.”

Se aminteşte şi descălecatul Moldovei:

,,Întru acea vreme rumânii din Maramureş au descălecat în Molddova pentru că o pustiise tătarii şi nimenea nu cuteza să şază într-însa până au descălecat moroşanii,rumânii.”

În general cronica se ocupa mai mult de sârbi ştirile despre români fiind sumare luate dintr-o sursă comună cu aceea a lui Moxa.Despre Iancu Huniade aflăm că era ,,de felul din Ţara Muntenească născut din fameae greacă ;numele tatane-sau au fost But şi pentru că mult bine şi mare omenire făcuse tata-su lui Jigmond crai au dus pre tatăl Iancului-voda în Ardeal şi i-au dăruit cetatea Hinedoara,ca să o aibă cu veacinica stăpânire…”

Gheorghe Brancovici s-a născut în 1645 în cetatea Ineului cunoscută din romanul lui Slavici,,Mara”.Familia avea moşii întinse în comitatele Arad,Zărand şi Timiş şi era de origine sârbă(Brancovici vorbea româneşte, sârbeşte, ungureşte şi turceşte).La 18 ani intra în serviciul principiului Apafi care-l numeşte capuchehaia la Constantinopol.Întors în ţară după patru ani merge la începutul anului 1668,împreună cu fratele său mitropolitul Sava,la Moscova fiind primit de ţarul Alexei Mihailovici.Apafi îl trimite din nou la capuchehaia la Constantinopole,dar reprezentantul apărând interesele bisericii ortodoxe îl trădează ducând tratative secret cu ungurii catolici cu Ghica pentru,bonum publicum şi pentru lărgirea sfintei bisericii noastre.”Descoperind conspiraţia superintendenul calvin Mihail Tofoe ordona arestarea fraţilor Brancovici.Atât Gheorghe şi Sava Brancovici sunt întemniţai însă Gheorghe scăpa şi se refugiază în Ţara Românească.Îl primeşte la Craiova banul Radu năsturel,fiul lui Udrişte şi peste câteva zile îl conduce la curtea lui Şerban Cantazuzino.Noul domnitor încheiase o alianţă cu creştini şi plănuia restaurarea imperiului bizantin prin ridicarea popoarelor ortodoxe împotriva turcilor.Acest lucru corespundea tocmai aspiraţiilor lui Gheorghe Brancovici care corespundea tocmai aspiraţiilor lui Gheorghe Brancovici care considerându-se urmaş al despoţilor sârbi se gândea la refacerea despotatului sârbesc.Moartea lui Şerban Cantazuzino în 1688 a impiedicat realizarea acestor planuri.Gheroghe Brancovici rămâne în Ţara Românească şi în primul an al domnie lui Constantin Brancoveanu apoi habsburgii conferindu-i titlul de grof se întoarce în Transilvania în toamna anului1689.Arestat la Cladova e dus la Viena şi aruncat în închisoare unde a stat tot restul vieţii 22 ani.A Murit în 1711 la Egger,Boema.

În închisoare şi-a refăcut cronica în limba sârbească,lăsând un voluminos manuscris completat cu împrejurările stagiului sau în Ţara Românească.

Secolul al VIII-lea

În Muntenia

Numărul cronicilor care s-au scris în veacul XVIII în Ţara Românească este destul de mare. Asupra lor se pot citi cele două memorii ale lui N.Iorga (în „Analele Academiei”,sec XXI). Cu greu este însă a stabilii numele autorilor. Poate chiar să zică cineva că plutim în aceasta privinţă,într-o mare nesiguranţă şi,ce e mai curios,într-o mare prefacere continuă de nume.Manuscrise fără nume sunt atribuite ,azi unui personaj istoric,mâine altuia. În paginile ce urmează vom vorbi despre cele mai însemnate din manuscrisele istorice şi vom înfăţişa starea de lucruri de acum ,fără a socoti ca definitive o mare parte din concluziile adoptate de cei mai mulţi cercetători asupra istoriografiei noastre;de aceea vom arăta şi toate punctele îndoielnice.

Între cronicarii din acest secol se pun de obicei numele a doi membri din familia Cantacuzineştilor.

Stolnicul Constantin Cantacuzino

Viaţa Stolnicului Constantin Cantacuzino a fost studiată de Nicolae Iorga („Analele Academiei „,XXI). După informaţiunile care se găsesc în genealogia Cantacuzinilor(publ.în „Buciumul”lui Cezar Bolliac,1853 ,pag.95şi urm.)şi după alte cercetări,se arată că s-a născut pe la 1650,că a fost om foarte învăţat care a călătorit prin ţări străine,că a luat parte în multe ocazii la conducerea ţării. Ar fi putut să devie chiar domn,dar nu a voit,mulţumindu-se a fi ,pe vremea lui Brâncoveanu,un bun sfătuitor al acestui nepot . Certuri şi intrigi de familie,în care va fi avut şi el partea sa de vină ,îl depărtară de urmaşul lui Brâncoveanu,de Ştefan Cantacuzino(1714-1716),ba de aici i se pricinui şi moartea,fiind ucis din porunca domnitorului în 1716.

Nu se cunoaşte cu siguranţă tot ce a scris acest stolnic Cantacuzino. Se pare că a lucrat mult şi a adunat mult material istoric. I se atribuie o Istorie generală a românilor. Din aceasta se cunoaşte un fragment care tratează partea privitoare la colonizarea Daciei până în timpul lui Atila . Publicat pentru întâia dată într-un volum de cronici vechi(Istoria Moldo-României ,editor G.Ioanid,Bucureşti 1858) a fost retipărit de Kogălniceanu(Letopiseţe,ed.2-a,vol.I)care l-a atribuit lui Nicolae Milescu.Mai târziu s-au descoperit şi alte manuscrise ale aceleaşi scrieri şi,discutându-se şi chestia autorului,s-a ajuns la concluzia că nu poate fi Milescu,iar d-l N.Iorga consideră pe stolnicul Cantacuzino ca autor. Titlul lucrării este :Cronica pe scurt a românilor. Consultând istoricii străini,autorul arată cu de-amănuntul războaiele dacice şi ajunge la chestia colonizării şi a părăsirii Daciei. Despre cea dintâi ne spune că Traian „au poruncit de au adus romani lăcuitori”din care se trag locuitorii de astăzi.În privinţa celei de-a doua se pronunţă hotărât în contra,căci,„urme de ale acelora romani,ce au fost în Dacia ,ca să fi fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu este”.Concede totuşi că vreun împărat „va fi ridicat ostaşi”din Dacia pentru nevoile sale şi astfel s-a format în Peninsula Balcanică grupul de români ,care se numesc „coţovlahi”. Despre aceştia ne dă mai multe amănunte decât Miron Costin fiindcă i-a cunoscut de aproape:„şi încă cu dintr-înşii am vorbit”. El găseşte că seamănă şi în chip şi în obiceiuri cu românii din nordul Dunării, „numai limba lor,deşi românească ca a acestora”este „mai stricat㔺i „mai amestecată”cu vorbe turceşti şi greceşti. Restul lucrării,care vorbeşte despre viaţa poporului român în timpul năvălirilor barbare,este puţin interesant pentru noi, dar, pentru vremea când s-a scris,arată din partea autorului şi cultură şi cercetări serioase.

D-l N. Iorga îi atribuie şi o lucrare prin care stabileşte „Cronologia Ţării Româneşti”. Ea se află publicată în Operele lui Const.Cantacuzino de N. Iorga (1901,pag.19).

Mihail Cantacuzino

Despre Mihai Cantacuzino aflăm câteva amănunte biografice în Genealogia Cantacuzinilor,al cărui autor se socoteşte a fi el însuşi. Acestea se pot completa cu ştirile ce se scot din documente publicate de N.Iorga(Acte şi fragmente II)şi cu informaţiile din Istoria literaturii în sec.XVIII de acelaşi (vol.II). Născut pe la 1723 va fi făcut studii cum făceau studii toţi fiii marilor boieri pe vremea aceea,dar n-avem cunoştinţe sigure.A ocupat funcţiuni importante sub unii domni,iar în vremea altora a stat retras ori chiar a fost silit să emigreze.În timpul ocupaţiei ruseşti din1769-1774,el legă relaţii cu generalii ruşi,fu înălţat la rangul de ban şi stărui ca principatele să se anexeze la imperiul ţarului sau să se unească într-un principat autonom sub suzeranitatea câtorva puteri europene.După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi(1774)fu silit să se ducă în Rusia unde trăi până la moarte ,care s-a întâmplat după 1787. D-l N. Iorga îi atribuie Genealogia Cantacuzinilor(publicată în „Buciumul” Buc.1863)şi o operă de statistică şi de istorie,asupra Ţării Româneşti,care nu s-a publicat până acum ,ci se găseşte în două manuscrise. După un al treilea manuscris au tradus şi au publicat greceşte la

Viena(1806)fraţii Tunusli(Istoria Ţării Româneşti)pe care a tradus-o Gh. Sion şi a publicat-o în Bucureşti în 1863.

Radu Popescu

Radu Popescu,fiul vistierului Hrizea din Popeşti, a fost om învăţat,care ştia şi limbi străine,greceşte,latineşte şi turceşte. A ocupat funcţiuni importante sub Constantin Brâncoveanu încă din 1689,dar nu i-a fost credincios,căci se vede că a luat parte la un complot contra domnului,însă a scăpat de moarte,pierzându-şi boieria.A reintrat în funcţiune sub Ştefan Cantacuzino,dar numai Nicolae Mavrocordat l-a ţinut de aproape şi l-a făcut mare vornic. În 1722sau 1723 se retrage la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti unde trăi vreo 6 ani sub numele de Rafail Monahul.

Despre viaţa lui se găsesc amănunte la „Analele Academiei”(XXI,362,publicate de N.Iorga şi în Istoria literaturii în sec .XVIII de acelaşi(vol.I);iar cronica s-a publicat în „Magazin

istoric”(tom.IV,1847)şi într-un volum de cronici,editat de G.Ioanid (Istoria Ţării Româneşti,Buc.1859).

E foarte probabil ceea ce observă I.G.Sbiera,că din manuscrisul publicat de Bălcescu în„Magazin”lipseşte începutul,iar titlul este adăugat de un copist:De aicea sunt cele ce au scris Chir Rafail monahul,care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu,biv-vel Dvornic. Acest manuscris povesteşte ultima parte a domniei lui Brâncoveanu (de pe la 1699 ),pe care-l tratează cu multă severitate ,zicând că „nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui” şi că după el a rămas „răutate şi blestem”. Domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716)este povestită întreagă,dar atenţie deosebită se dă vieţii lui Nicolae Mavrocordat (1716). Partea aceasta începe arătând „viaţa prea luminatului neam şi al prea înălţatului şi milostivului domn Io Nicolae Alexandru Voevod”. Această viţă este foarte strălucită,căci fanariotul se coboară drept,în linie femeiască din Alexandru cel Bun. Restul cronicii este consacrat domniei lui Ion Mavrocordat(1716-1719)şi celei de-a doua domnii a lui Nicolae(1719-1730)până la 1728.

Ienăchiță Văcărescu

Ienăchiţă Văcărescu (1740-1799) primi în casa părintească o educaţiune îngrijită,învăţând limbile pe atunci la modă,adică

turcească,franceza şi greaca ,pe lângă care desigur a cunoscut şi italiana. După ce stete câtva timp la Braşov,în timpul venirii ruşilor, se întoarse în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi(1774)şi ocupă funcţiuni însemnate sub Alexandru Ipsilante. Acesta îi arătă multă încredere şi îl trimise chiar să aducă pe fii săi ,care fugiseră la Viena.

Viaţa lui a fost studiată cu de-amănuntul de Al. Odobescu în seria de articole asupra „Poeţilor Văcăreşt”i. Opera lui istorică este: „Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani,adunată şi alcătuită pe scurt de dumnealui Ienache Văcărescu,dikeofilax al bisericii cei mari a Răsăritului şi spătar al Valahiei”. După o prefaţă(proimion)în care spune că,aflându-se la Nicopole din cauza tulburărilor din patrie (1788)şi neavând ocupaţie,s-a hotărât să cerceteze trecutul împărăţiei turceşti-urmează istoria,împărţit în două tomuri.În primul tom povesteşte viaţa şi faptele sultanilor de la Mahomet până la 1730. În al doilea merge de la Mahmud I până la SelimIII,care domnea şi în timpul lui. Din când în când intercalează şi observări asupra faptelor din principate.Fiecare sultan are consascrat un capitol şi la sfârşitul capitolului ,în formă de concluziune,figurează un număr de versuri ,în care caută să caracterizeze persoana despre care a vorbit. Versurile acestea sunt însă o simplă înşirare de cuvinte fără nici o însuşire poetică.

Lucrarea aceasta a rămas în manuscris şi a tipărit-o Papiu Ilarian în „Tezaur de monumente istorice”(tom II). Fiindcă vorbim aici cu de-amănuntul de Ienache Văcărescu, trebuie să arătăm că el a tipărit şi o gramatică intitulată: „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticei româneşti,adunate şi alcătuite acum întâi de d-lui Ienache Văcărescul ,cel de acum dikeofilax a Bisericei cei mari a Răsăritului şi Mare Vistier a Principatului Valahiei 1787”. Autorul mărturiseşte că e „om plin de neştiinţ㔺i văzând că nimeni până atunci nu scrisese asupra gramaticei,s-a simţit obligat să facă o încercare cât de slabă,numai să aducă un folos oarecare şi să dea şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun. Când spunea aceasta,el nu cunoştea gramatica tipărită de Ţincai şi Micu(1780). El se ocupă mai întâi de categoriile gramaticale,apoi ,în a doua parte,de pronunţare şi ortografie şi de sintaxă. Lucrarea nu e o dezvoltare sistematică,ci un şir de observaţiuni,uneori mai pe larg,alteori mai pe scurt. Nomenclatura ştiinţifică a trebuit desigur să-l preocupe foarte mult,pentru că în acel timp limba română nu era studiată. Ca să rezolve chestiunea el a păstrat câţiva termeni slavoni, întrebuinţaţi pe atunci în şcolile româneşti şi încolo a introdus

termeni italieni ca „nome”,”sostanţă”,”sojet”,”preterit,perfet şi iperfet”(perfect, imperfect)ş.a. A căutat să formeze şi cuvinte româneşti,fără să poată izbuti,căci expresiuni ca „spre graiu”pentru adverb, „cădere nemuitoare”pentru caz genitiv ş.a.nu puteau să rămâie în limbă. Ca apendice la gramatică,Văcărescu a adăugat un mic tractat de prozodie românească. În numeroasele manuscrise cu poezii de ale Văcăreştilor se găsesc şi câteva datorite lui Ienache,însă toate cu o inspiraţiune săracă,astfel că am putea cita abia două-trei din ele,cum este „Spune,inimioară,spune!”şi „Amărâtă turturea”. Cu toate scăderile ce putem afla în operele lui,Ienache Văcărescu merită aducerea noastră aminte,comparându-l cu timpul în care a scris şi mai cu seamă prin simţirile lui patriotice,pe care le-a transmis urmaşilor prin acel faimos testament:

Urmaşilor mei VăcăreştiLas vouă moştenireCreşterea limbii româneştiŞi-a patriei cinstire.

În Moldova

Nicolae Costin

Ceea ce-şi propuse stolnicul Constantin Cantazuzino în Ţara Românească va încerca înainte de Dimitrie cantemir în Moldova Nicolae Costin,cel de al doilea fiu al cronicarului Miron Costin.

Nicolae Costin s-a născut pe la 1660 şi şi-a făcut primele studii la Colegiul iezuit catolic din Iaşi,învăţând bine limba latină.In 1683,urmă pe tatăl său în Polonia,unde se presupune a-şi fi continuat studiile,deşi trecut de vârsta lor(avea peste 20 de ani).De altfel,revenea în ţară sub Constantin Cantemir în 1685,care,pentru că ştia limbi străine(latină,slavonă,greacă,poloneză)îl numea în fuctia de treti-logofăt.Şase ani mai târziu,tatăl său era ucis în împrejurările cunoscute ordinului domnitorului Constantin Cantemir.Nicolae Costin nu ştia nimic de complotul urzit de unchiul său şi se afla la Bârlad în drum spre Constantinopole,de unde voia să-şi aducă logodnica,pe Ileana,fiica fostului domnitor Nicolae Ducă.Fu arestat de slujitorii stapînirii şi închis în beciul curţii domneşti din Iaşi împreună cu fraţii săi Ioniţă şi Patraşcu.Eliberaţi pe chezăşie ,Costineştii erau prigoniţi de vistiernicul Iordache Ruşeţ ,,matca tuturor răutăţilor”,ceea ce-l determina să plece în pribegie.Ajungeau urmăriţi de oameni stăpânirii la Cetatea Neamţului când veni vestea că domnitorul a murit.Dimitrie Cantemir noul domnitor ales de boieri le oferi protecţie dar Costineştii nesimţindu-se în siguranţă trecură în Ţara Românească.Brancoveanu le dădu ospitalitate şi-i trimise la Țaringrad cu misiunea de a mijloci scoaterea lui Dimitrie Cantemir din domnie.Într-adevăr,după numai o lună,Cantemir era înlocuit cu Constantin Duca şi în domnia acestuia Costineştii se întorceau la Iaşi unde Nicolae se însura în sfârşit cu Ileana Ducă devenind cumnat al domnitorului şi dobândind funcţia de hatman(1693).Peste doi ani,Constantin Duca omorând după sfatul lui Nicolae Costin un capegi-bașa venit să ancheteze situaţia din ţara perdu domnia care se dădu lui Antioh Cantemir.Hatmanul Nicolae Costin destituit de propiul său cumnat pentru sfatul imprudent fu nevoit să ia din nou drumul pribegiei şi reveni la curtea lui Brancoveanu unde rămase cinci ani(decembrie 1695-septembrie 1700).Curios este ca în tot acest timp Nicolae Costin nu a discutat cu stolnicul Constatin Cantacuzino asupra problemei originii poporului roman,că stolnicul n-a cerut şi Nicolae Costin nu i-a dat lucrarea tatălui său,,De neamul moldovenilor”,că n-a rămas nici un document privitor la relaţiile dintre cei doi istorici.

Uneltirile lui Brancoveanu izbutesc să răstoarne în 1700 pe Antioh Cantemir şi să-l înlocuiască cu ginerele sau Constantin Ducă.Nicolae Costin se întoarse în ţară şi redobândi dregătoria de hatman dar numai pentru trei ani căci în septembrie 1703 noul domnitor Mihail Racovița văr cu Iordache Ruşeţ îl îndepărtează din divan.Când în februarie 1705 Racovița fu şi el mazilit şi se anunţă numirea a doua oară a lui Antioh Cantemir,Nicolae Costin se pregătea să treacă iar în Ţara Românească,dar domnitorul curma

vechea nedreptate făcută Costineştilor de bătrânul Cantemir şi-l acorda dregatoriu de mare vornic al Ţării de Sus.Destituit din nou de Mihai Racoviță în 1707 este reintegrat în 1709 de Nicolae Mavrocordat care îl numeşte vornic al Ţării de Jos.A primit în această calitate pe solul francez spre Constantinopole marchizul Désalleurs,care i-a dăruit un ceasornic de aur în valoare de patruzeci de scuzi pentru onorurile făcute şi pe Iosif Potoțki,voievodul Halicului.

Sub Dimitrie Cantemir Nicolae Costin e vel logofăt şi cu toate că domnitorul nu- vorbise de planurile sale de alianţă cu ruşii îl vedeam semnat totuşi proclamaţia,către ţara de ridicare împotriva turcilor.A luat parte la ospăţul dat în cinstea ţarului Petru cel Mare nu şi la bătălia de la Stănilești.În a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat şi-a menţinut demintate de vel logofăt conferind în primăvara anului 1712 cu agentul suedez Briant.Asupra morţi sale în septembrie 1712 Axinte uricariul scrie că i-a survenit ducându-se:,,pentru plimbare şi cercetarea moşiilor lui”la ţară.A lăsat multe datorii în urmă şi niciun moştenitor.A trăit mai puţin decât tatăl său,ceva mai mult decât 50 de ani.Pe urmele părintelui său Nicolae Costin voia să scrie o istorie completă a Ţării Moldovei luând-o dacă s-ar fi putut ,,ab ovo”aşa cum procedau metodele cei stăteau în faţă cronografele bizantine tradusă în limba romînă,în a doua jumătate a secolului XVll-lea cronicari polonezi şi unguri medievali.Om foarte instruit şi dornic de a-şi îmbogăţi cunoştinţele Nicolae Constantin nu era din păcate în acelaşi timp un om de concepţie nu avea spiritul sintezei al organizării datelor nici talent literar şi sforţările sale uriaşe lăudabile de a scrie o carte de istorie n-au ca rezultat decât alcătuirea unui corpus de izvoare.

,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumei până la 1601”este în întregime o operă de compilaţie,am zice un enorm plagitat,dacă în vremea când a scris Nicolae Costin ar fi existat noţiune de proprietate literară de altfel autorul nu-şi ascunde sursele,le citează chiar foarte conştiincios dar în loc de a le prelucra le traduce sau le transcrie pur şi simplu fără nici o modificare.Astfel predoslovia şi primele cinci capitole ale letopiseţului sunt traduse cuvânt cu cuvânt din ,,Kronika litewska”de Matei Stryjkowski.Nicolae Costin incorporează conform modelului istoria naţională în istoria universal de la creaţiune căutând să fixeze locul pe care poporul romîn îl ocupa în arborele genealogic al neamurilor după ,,Biblie.”Ca şi sarmații(în greceşte:ochi de şopârlă)geţii şi dacii coboară,crede cronicarul prin Gomor din seminţia lui Afet capitolele 6-14,sunt copiate literal din ,,Neamul moldovenilor” de Miron Costin în altă ordine şi cu adaose din ,,Historia Pannonica sive Hungaricorum rerum” de

Antonio Bonfini, ,,Origines et occasus transylvanorum”de Laurențiu Toppeltin, ,,Synopsis slavonesc sau Istoria ruşilor”de Inochentie Ghizel, ,,Annales ecclesiastici” de Soranus Baronius(1538-1607,un hronograf tip Danovici(ms.B.A.R.P.R 938) şi ,,Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum”de Martin Cromer.

Din ,,Istoria panonică” a lui Bonfine sunt adause unele ştiri despre daci,date de geograful Strabon:

,,Unii le zic daci şi davi,ce se înţelege pre limba grecească dais adică război că era acest neam al dacilor foarte războinic,geții de pe gesim adică palița(prăjina)lungă.Şi o dată cu dacii s-au aşezat pre aceste locuri şi geţii însă ei mai spre răsărit unde este Crîmul acum iar dacii mai spre Dunăre şi mai spre Teara nemţească,precum marturisec cetăţile şi oraşele lor care hotărăsc tot în slovele dava.”

Tot din Bonfini este scoasă ştirea că primul război al dacilor cu Traian a avut loc la anul 102 precum şi legenda descendenţei hunilor din fauni:

,,…domnul goţilor Idantirsu văzând oştile sale pe dinaintea corturilor multe muieri frumoase desfrînte în curvie le-au gonit de la corturi peste apa Volga,care muieri îmblând pin pustiile Juhrii să împreună cu dumnezaii cei de păduri,cumu-I cu favnii şi cu satiri asea cât s-au născut dintr-insele mulţimea de oameni şi ştiind acele muieri că le-au gonit pentru frumuseta de pre la corturi,pentru aceea cinsei copilul I se năştea,îi spinteca obrazul în doaî,să pae grozaliv şi straşnic.”

Exceptând unele pasaje de acest fel neoriginale fireşte ,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii”este în prima parte despre origini fastidios,pedant fără o idee călăuzitoare.Demonstraţia sobră a romanităţii poporului român din ,,De neamul moldovenilor”de Miron Costin se pierde într-un hăţiş inextricabil de fapte adesea în nici o legătură cu istoria naţională.

De la întemeierea Moldovei aşezată la anul 1366,Nicolae Costin copiază până în a doua domnie a lui Aron-voda Tiranul,,Letopiseţul Ţării Moldovei”de Grigore Ureche,adăugând pasaje traduse din ,,Polonia..”lui Cromer,,chronica Polonorum”de Al.Miehovius; ,,Cronica leșenească”a lui Stryjkowski şi ,,Sarmatiae Europae descriptio”de Al.Guagnini(versiunea poloneză a lui Martin Paszkowski).Pe Dlugosz şi pe Wapowski nu i-a cunoscut direct,ci prin intermediul lui Cromer.

În fine,pentru intervalul 1594-1601,Nicolae Costin transcire letopiseţul tatălui său plus pasaje din,,Regni hungarici historia”de Nicolaus Istuanffius şi ,,Pannonico Dacicarum libri”de Wolfgang de Bethlen.

Începându-şi letopiseţul său după 1700 Nicolae Costin n-a putut să-l ducă mai departe în anul 1601 căci şi compilaţia, traducerea şi adăugirea diverselor izvoare cerea osteneală.În 1710 domnitorul Nicolae Mavrocordat cunoscândul pe cel mai înrudit istoric al ţării l-a însărcinat să scrie cronica evenimentelor contemporane aşa cum va proceda în Ţara Românească cu Radu Popescu.

,,Cronica domniei dintâi al lui Nicolae-voda Mavrocordat expune istoria Moldovei de la 14 octombrie 1709 dat numiri lui Nicolae Mavrocordat până în septembrie 1711 când s-a întâmplat un cutremur pe timpul căimăcămiei biv vel visternicului Gheorghe Apostol.Ca orice cronică oficială noul letopiseţ de astă dată originalul lui Nicolae Costin străluciră cu atât mai mult, nu vibrează în fața întâmplărilor(,,inima de pergament”,la caracterizat bine Nicolae Iorga)nici nu uzează de procedee retorice.

Partea despre domnia lui Dimitrie Cantemir este concurată de cronică de mai târziu a lui Ion Neculce.Dimitrie Cantemir stima de sigur pe Nicolae Costin pentru învăţătura lui dar date fiind raporturile de altă dată dintre Miron Costin şi Constantin Cantemir Nu avea încredere în el.Se sfătuia zice Nicolae Costin numa cu hatmanul Ion Neculce dar recunoştea el totuşi Dimitrie Cantemir încă de la urcare în scaun tratase cu politețe pe toţi,,pe cei bătrâni ca pe nişte părinţi pe cei de vârsta sa ca pe nişte fraţi pe cei mai tineri ca pe nişte fii.”)

,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii”,opera de pură compilaţie şi scurtă ,,Cronică a domnie dintâi a lui Nicolae Mavrocordat”n-ar fi introdus singure numele lui Nicolae Costin în istoria literaturii române dacă el n-ar fi prelucrat în ultimul an al vieţii un roman clasic al Renaşterii spaniole,,,Relix de Principes o Marco Aurelio”(Orologiul principilor sau Marc Aureliu),de episcopul de Mondonedo Antonio De Guevara,predicatorul lui Carol Quintul.

Cartea lui Guevara a fost scrisă cam în aceasi vreme cu ,,Învăţăturile lu Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”şi are la baza ,,Cyropedia”luiXenofon celebra operă a erei noastre.Apariţia ei în 1528 la Seilla după un manuscris incomplet şi rău copiat sub titlul,,Libro aureo de Marco Aurelio Emperador y eloquentissimo orador”preceda numai cu patru ani ,,Principele”lui Machiavelli care însă deşi a publicat in 1534 era

cunoscut cu cel puţin 15 ani mai înainte fiind compus tot cam în acelaşi timp cu ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab”.opera lui Guevara a fost tradusă mai întâi în italieneşte apoi în nemţeşte şi în 1606 în limba latină de M.Wanckelius ,,Horologii Principum sive de vită M. Aurelii imperatoris”,intermediarul vesiunii lui Nicolae Costin.Traducătorul român a readus numărul capitolelor originalului de la 153 la 81 şi le-a grupat altfel în patru cărţi în loc de trei.

Viaţa lui Marc Aureliu este în ,,Ceasornicul domnilor”un pretext pentru o serie de norme privitoare la conducerea familiei şi a statului.Sub emblema unei Biografii romanţate autorul prezintă un manual în folosul tinerilor principi,o călăuză în viţa de toate zilele şi de stat.Sensul se comunică şi în predoslovia traducătorului astfel:

,,…şi dau socoteala cărţii aceştia am vrut să-I pui nume:Ceasornicul domnilor.Şi acesta ceasornici nu de năsip nu de soare nu de apă sau de ceasuri ce iasye ceasornicul vierii ca celelate ceasornice sunt pentru ca să cunoască ceasurile de zi şi de noapte;iară acesta învaţa cum aceaia vom aduna toate ceasurile şi cum ni se cade a orândui toara viaţa.Ceasornicele sunt aflate spre orânduiala vremilor intru stăpânie.Iar acesta ceasornic a domnilor ne învaţă a tocmi viiata ca de puţin folos sunt ceasornicle cele după pravile făcute de vor fi oraseanii impedicati de vicleşugul şi nu vor avea între sine tocmeala şi asazare.”

Iancu Văcărescu în ,,Ceasornicul îndreptat”va fructifica ideea din titlul cărţii traduse de Nicole Costin.Ienăchița Văcărecu care îşi compara iubita cu un canr nu citise însă cartea lui Guevara deoarece acesta critică obicieul femeilor din elita spaniolă de a ţine păsări în colivie maimuţe la fereastră şi câini în braţe în detrimentul creşterii copiilor.

,,Ceasornicul domnilor”dedicat de Nicolae Costin lui Nicolae Mavrocordat,îşi păstrează încă actualitatea prin condamnare războaielor şi pledoaria pentru pace cuprinsă în tălmăcirea românească din ms.204 în cartea întâia capitole lX-Xl:

,,Capitolul al nouălea.Sfatuiaste Marco Avrelie pre domn şi pre cei mari ca să seleasca de pururea spre pace şi vreamea de războaie să nu dea…”

,,Capitolul al zeacele.Aicea să număra folosurile păcii.Şi cu cie tocmala mulţi domni din pricini de nemica au făcut războaie pria greale arata”

,,Cap.11.Cartea lui Marco Avrelie împăratului către Cornilie priiatenul,în care spune de ostenealele războiului şi de desartare triumfului şi această carte iaste să să cetească domnilor,carii iubăscu războiul şi urăsc pacea.”

Din numeroasele povestiri introduse în ţesătura cărţii,îndeosebi una ,,El villano del Danubio” a devenit faimoasă prin prelucarea lu La Fontaine(Le paysan de Danube).Este vorba de episodul în care un ţăran de la dunăre (din Germania)vine în senatul român cu barba groasă pieptul gol şi păros picioarele în opinci,haine din păr de capră şi un ciomag în mână şi cu o rară cutezanţă care înmărmureşte auditoriul,într-un discurs plin de sfruntări,dezvăluie toate crimele şi nedreptăţile administraţiei romîne.

Letopisețul anonim al Țării Moldovei(1661-1709)

M. Kogălniceanu mai atribuia lui Nicolae Costin și ,,Letopisețul Țării Moldovei de la Ștefan-voda snă Vasilie-vodă încoace de unde iaste părăsit de Miron Costin logofătul”scos din ,,izvorul lui Vasile Damiam,ce-a fost treti logofăt şi de pre izvodul lui Tudosie Dubău logofătul” și copiat la Iaşi,4 septembrie 1715,din îndemnul lui Nicolae Mavrocordat,de Axinte Uricariul(ms.6 din Biblioteca Univesitații din Iași).

Că atribuţia este greşită a dovedit C.Giurescu încă din 1907 deşi,N.Iorga,G.Călinescu şi Mihail Sadoveanu au rămas primul cu îndoieli ceilalţi fără rezerve la opinia lui Kogălniceanu.Alţii au susţinut nu destul de întemeiat ca această compilaţie aparţine copistului lui Axinte Uricariul,dar există dovezi ca ea a fost întocmită cu cel puţin trei ani înainte de a fi fost transcrisă în 1712.Până în momentul de faţă autorul,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Ștefan-voda snă Vasile-voda încoace(1661-1709) nu a putut fi indentificat şi e mai bine să-l considerăm anonim.În ceea ce priveşte cele două izvoare folosite de Tudose Dubău ci de autori de asemeanea anonimi,din îndemnul lor.De altfel exista în total 6 izvoade în continuare cronici lui Miron Costin.Cel mai însemnat povesteşte răstimpul dintre Dabija-voda şi a doua domnie a lui Antioh Cantemir(1661-1705)şi a fost descoperit şi publicat în 1913 de C.Giurescu.Al doilea izvod,alcătuit de cineva din anturajul marelui logofăt Teodosie Dubău,cuprinde o expunere sumară a domnitorilor de la Dajiba până la Constantin Cantemir(1661-1693).Al treilea se referă la evenimentele dintre1678-1711 din puncutul de vedere al boierilor Gavriliță şi Lupu Costachi şi pare a fi fost scris de un om

de casă al familiei Costăneștilor,Ștefan Pădure în 1712 în fine,al şaselea e numai bănuit.

Letopiseţul anonim publicat de Kogălniceanu sub numele lui Nicolae Costin reuneşte după cum spune titlul însuşi izvoadele anterioare şi oferă o povestire continua destul de vie şi colorată pentru anii 1661-1709 care ar fi crescut în însemnătate dacă n-ar fi fost sorbită de letopiseţul Ion Neculce.În evoluţia istoricografiei moldovene din prima jumătate a secolului al XVlll-lea această cronică anonimă nu trebuie totuşi neglijată.

Fără să aibă o concepţie de bază clar exprimată ,,Letopisețul Țării Moldovei de la Ștefan-voda snă Vasilie-voda” este o cronică prelucrată cu oarecare talent foarte probabil de un reprezentant al micii boierimi dotat cu o cultură mijlocie mai mult bisericească.Autorul ştia în orice caz slavoneşte căci citează versete din psalmi în limba slavonă şi învățăturile lui Isus Sirah.Dintre toţi domnitori cei mai apropiaţi cu excepţia lui Dimitrie despre care cronicarul n-a ajuns de fapt să scris,sunt Cantemireștii.

Am fi tentați prin urmare să atribuim acest letopiseţ unui îndemn cantemiresc însă caracterul oficial îi lipseşte.Tocmai de aceea aspectul literar e accentuat,cu toate că anonimul nu se ridică la înălţimea predecesorului său Miron Costin

Prin caracterizările de persoane şi situaţii prin importanta pe care o dă faptelor mărunte dar semnificative,prin comentariul adesea naiv al întâmplărilor,anonimul dobândeşte o fizionomie propie,făcând tranziţia de la Miron Costin la Neculce.El este,din toate punctele de vedere,opusul cronicarul de tip erudit,Nicolae Costin.

Axinte Uricariul

Axinte Uricariul născut pe la 1670 în satul Scânteia din ţinutul Vasluiului fiu al unei oarecare Candachia,devenise pisar de cancelarie în 1702 în a doua domnie a lui Constantin Ducă.Vreme de cinci ani a copiat urice sau hrisoave de unde şi supranumele său(numele de familie nu i se cunoaşte).Ştia slavoneşte, ruseşte, greceşte şi latineşte.Din 1708 executa prin diverse localităţi însărcinări de hotărnicii.În 1720,Nicolae Mavrocordat îl pune să copieze manuscrise de cronic iar după moartea lui Niclae Costin să continue cronica oficială a Moldovei.A murit prin 1733 retras la moşiile pe care şi le agonisise din slujbele lui.De la el ne-au rămas în copii,,Letopiseţul

ţării Moldovei”de Grigore Ureche ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”de Miron Costin ,,Letopiseţul de la snă Vasili-vodă”1661-1709, „Cronica domniei dintâi a lui Nicolae Mavrocordat” de Nicolae Constantin şi cronica originală a celei de-a doua domnii în Moldova a lui Nicolae Alexandru-voda Mavrocordat .Ştiind sigur că aceasta din urmă aparţine lui Axinte Uricariul,pentru că ni s-a păstrat parţial manuscrisul ei autograf.Cronică a fost redactată între 1714-1716 şi a fost transcrisă mai multe copii în Ţara Românească intrând în compilaţia lui Radu Popescu.Mihail Kogălniceanu a tipărit-o pentru prima dată în volumul al doilea din ,,Cronicile României”.O ediţie nouă a dat în 1944 Ioan Șt.Petre.

Ca un provenit din clasa de jos Axinte Uricariul are concepţie democratică urăşte aristrocraţia şi este de părere că ,,slehticiia şi blagorodnicia când nu iaste cu fapte buni nu cinsteşte ce mai vârtos ocăreşte pe om.”Om cu oarecare ştiinţă de carte pe de altă parte Axinte lăuda grija lui Nicolae-voda pentru şcoală şi tipografie în Moldova.Totuşi cronica lui Axinte Uricariul este o cronică oficială de curte şi evident din punctul de vedere al obiectivităţii nu se poate pune mare preţ pe ea.Ar rezulta că lucrurile mergeau foarte bine pentru toţi:,,Boierii aveau cinste şi trecere şi-şi ispraviia trebile singuri de la Nicolae-voda,iar nu pren alţii sau pren mite.Canul preoţesc era cinstit slujitori îşi luă merticele şi lefile deplin pre săraci nu-I calca nimenea nici îi mânca ca altădată şi alte bunati multe era în ţara…”

Episodul cel mai interesant al cronici este cel de privitor la ridicare regelui Carol al Xll-lea de la Tighina de către turci.Se ştie că regele șved se aşezase acolo după înfrângerea de la Poltava şi nu mai voia să se întoarcă în ţară,silind pe turci să-l ia pe sus,spre a nu se strică pacea cu ruşii.Atacul reşedinţei craiului precedat de foc cu cumbarale din baliemezuri este zugrăvit cu mult pitoresc.

Turcii dau iureş şi intrând pe o fereastră în casă încep a scoate pe suedezi câte doi şi câte tre.Regele opune rezistenţă şi nu se dă scos din casă nici mort.Ienicerii dau foc casei dar cei dinăuntru stingând incendiul urcându-se pe acoperiş.Turcii prind de veste şi pândesc cu sinețele,în sfârşit focul cuprinzând casa nişte ofiţeri împing încăpăţânatul de rege cu forţa afară.Rănit la o mână şi zgâriat la nas regele se predă numa copleşit de turci,care erau să-l omoare,dacă un general nu ar fi strigat că e craiul.

,,Aferim,aferim,bini m-aţi chivernisit”ar fi zis Carol al Xll-lea văzând pe comandantul ienicerilor.După câteva zile era pornit spre Odriu,într-un

chip foarte original notat cu haz de cronicar:,,I-au scos şi pe craiul şi era înfăşurat într-un mender,cât nu i se vedea nice capulnice piciorili,şi-l rădica 6 oameni ca pre un mort şi asea l-au bagatintr-un radavan.Şi asea au purces paşii alăturea înainte şi pe urma lor rădvanul,şi după rădvan mergea chehaelili paşilor şi pe uram merge mehtuhanile batina...”

Cronica lui Axinte uricariul colcăie de termeni turceşti:(itlac ferman=porunca de slobozit; seliam agasi=mareşal de curte a unui pasă; seferșah mîrzea=mareşal de curte tătar; balgibașlîc=tribut de miere; ciauslar emini=ofiţer pe lângă marele vizir; odobașă=căpitanul unei comapanii de turcii; silihtar aga=dregător al sultanului un fel de stolni; șănlîc=serbare) și de neologisme(armistiţii,avizii,complimenturi etc.).

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir ,născut în 1673,a fost fiul lui Constantin Cantemir,care a domnit în Moldova(1685-1693).După ce a învăţat în ţară cu un dascăl renumit pe timpul acela Ieremia,fu trimis la Constntinopol ca

ostatec în locul fratelui său Antioh .Aci ascultă o sumă de învăţaţi,veniţi din Occident,învaţă limba turcească,introduse notele de muzică la turci şi compuse chiar cântări religioase foarte preţuite de turci . Cu chipul acesta îşi câştigă multe simpatii printre oamenii sus-puşi de la Poartă.

La moartea tatălui său, fu ales domn de boieri,dar nu fu confirmat de Poartă şi continuă a şedea la Constantinopol. Când la 1710,Petru cel Mare declară război Turciei,Cantemir fu rugat să primească domnia Moldovei,socotit ca destoinic în conducerea armatei,,cât şi ca om de încredere al guvernului otoman .Contrar tuturor obiceiurilor, în loc să-i ceară bani,turcii i-au dat un ajutor bănesc spre a se stabili la domnie. Supărat că,peste câtva timp,i s-au cerut sumele de care fusese cruţat la instalare, s-a hotărât să dea o lovitură grozavă turcilor,aliindu-se cu ruşii .Pe când lucra la podul ce i se ordonase să facă peste Dunăre,el îndemna pe Petru cel Mare să treacă cu armata în Moldova;se vede însă că acesta nu l-a ascultat şi a trecut mai târziu .Câtăva vreme Cantemir s-a părut prieten ambelor părţi,dar în curând a trebuit să ia pe faţă partea Rusiei,după ce făcuse un tratat prin care îşi asigura pentru familia sa domnia ereditară în Moldova.

Soarta armelor dete victorie turcilor şi Cantemir,cu o sumă de boieri partizani,fugii în Rusia,unde împăratul îl primi cu toată cinstea,îi dărui câteva moşii,îl investi cu funcţiuni şi titluri înalte.Aci se căsători şi el a doua oară cu o prinţesă rusă.Aci îşi trecu el restul vieţii până la moarte,1723.

Cantemir a fost un om foarte învăţat.Cunoștea multe limbi europene şi orientale şi prin lucrările sale se făcu cunoscut în toată Europa astfel ca Academia din Berlin (Societas Regia Berlinensis)îl alese membru la 1714. Cantemir a lăsat un număr mare de opere, dintre care cele mai însemnate s-au tipărit de Academia Română în 8 volume(1872-1901). În volumul al 7-lea se află şi o biografie. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul,e o lucrare scrisă în româneşte şi greceşte, când era tânăr şi tipărită la Iaşi,1698.Ne înfăţişează o filozofie teologică ascetică,susţinând că toate sunt pieritoare pe lume,toate înşelătoare,că adevărata fericire e numai când omul se retrage din lume şi trăieşte în frică de Dumnezeu. Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor,întâi pre limba latinească izvodit,iară acum pre limba românească,scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir Voievodul şi de moşie domn al Moldovei şi a svintei rossieneşti împărăţii cniaz .În Sant Petersburg Anul 7225(1717)nu este o cronică, precum ar arătat titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruinţa românilor în Dacia şi viaţa lor până la întemeierea principatelor .După trei cărţi în „ prolegomena”în care vorbeşte despre daci,despre romani şi despre originea românilor,respingând „bazna unui Misail şi Simeon”de care se ocupă şi Miron Costin în cartea descălecatului,urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”,adică partea principală a operei .Aci vorbeşte de colonizarea Daciei,şi apoi,pentru epoca fiecărui împărat,arată dovezi de stăruinţă a românilor.Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în „Misia”,dar curând s-au întors în”Dachia”.Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-bulgar şi ajunge până la ceea ce numesc cronicarii”descălecarea a doua”,adică fundarea principatelor. Se înţelege că,faţă cu cunoştinţele istorice şi arheologice de azi ,scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori;dar,dacă ţinem cont de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor şi priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare. Prima ediţie a acestei scrieri s-a tipărit în anii 1833-36,din iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache ,care a stăruit de Kisselef şi a obţinut chiar manuscrisul original al lucrării care se afla într-o arhivă în Moscova.Imprimarea s-a făcut sub îngrijirea lui G.Săulescu.Această ediţie având multe greşeli (schimbări de cuvinte,omisiuni de pasagii),Academia Română a hotărât a publica o a doua ediţie tot după manuscrisul original.Ea a apărut în 1901 în vol.VIII al scrierilor lui Cantemir ,sub îngrijirea lui Gr.Tocilescu. Istoria imperiului otoman, scrisă latineşte (în1715-1716,după părerea d-lui N.Iorga)sub titlul:Historia incrementorum atque descrementorm aulae

othmanicae,s-a publicat după moartea lui în traducere engleză(Londra,1734-1735).Din această ediţie nu avem în ţară nici un exemplar.Bibliografia de Bianu şi Hodoş ne spune că se află un exemplar în Muzeul britanic din Londra. În schimb se găseşte la Academia Română a doua ediţie(Londra,1756). Lucrarea aceasta a fost cunoscută şi renumită în toată Europa şi nu şi-a pierdu însemnătatea decât după ce Hammer,istoricul german ,a publicat monumentala sa operă(1834). Ea a apărut în traducere franceză (Paris,1743)şi germană(Hamburg,1755). Tratează întreaga istorie a imperiului turc ,începând cu” Othman sau Osman I,fondatorul imperiului otoman sau aliotman”şi merge pană la Ahmet,predecesorul lui Mahmud,care domnea în timpul când a scris cartea. Istoria ieroglifică este şi o lucrare istorică şi o satiră politică,scrisă româneşte,însă într-un stil foarte nelămurit,cu o alcătuire de fraze de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la obscuritate. Iată cum începe: <<Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi şi Semiramis într-însul raiul spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este)a zidi şi Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin uliţe-i a-i porni;între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chiteală şi holbură de socoteala ca aceasta se scorni>>. Sub formă de alegorie ,ni se descriu intrigile politice dintre familiile boiereşti de la finele secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi Moldova leului;între acestea se începe o luptă,pe care autorul o povesteşte în 12 părţi înşirând un mare număr de fabule ,a căror deplină înţelegere este foarte grea,deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate. Această lucrare se păstrează în manuscris în biblioteca arhivelor Ministerului de Externe din Moscova. În 1877 Academia Română a însărcinat pe Grigore Tocilescu să o copieze. De pe aceasta copie s-a tipărit în 1883. Asupra Istoriei ieroglifice avem o cercetare în scrierea d-lui G.Constantinescu-Râm(Vrajba dintre Cantacuzineşti,Cantemireşti şi BrâncoveniBârlad1889).D-l N.Iorga (Istoria liter.sec.XVIII,vol.I,329ş.u.)dă o analiză amănunşită arătând şi situaţia politică din principate din acea vrema. Cu aceasta se poate ajuta cineva la înţelegerea operei lui Cantemir. Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis povesteşte familiei sale şi dă însemnate detalii asupra celor petrecute în timpul domniei tatălui său. Ea s-a publicat întâia dată de Academia

Română(1883)de pe un manuscris ce se găseşte în Petersburg şi care el însuşi se arată a fi copie. Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor a fost scrisă întâia oară ruseşte,apoi s-a tradus în limba germană şi din aceasta în greceşte de către G.Zavira în 1795. Româneşte s-a tradus de două ori:prima dată de Vasile Vârnav, a cărui traducere s-a publicat în „Arhiva Românească”(Iaşi 1845)şi apoi de G.Sion,însărcinat de Academie cu tipărirea acestei scrieri(1878). Povesteşte în paragrafe scurte intrigile şi luptele dintre aceste două familii. Ne arată cum Brâncoveanu a fost pierdut de către Constantin Cantacuzino, care avea dovezi asupra relaţiilor lui cu Rusia şi Germania,dovezi pe care le-a arătat Porţii dupa care s-a trimis un agent turcesc să mazilească şi să aresteze pe Brâncoveanu. Raposatul Sion credea că această lucrare e pe nedrept atribuită lui Cantemir, fiindcă stilul se deosebeşte de stilul celorlalte opere şi fiindcă vorbeşte prea rău de Cantacuzineşti,familia primei lui neveste. Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae,opera scrisă pe la 1716,e făcută dupa îndemnul colegilor săi din Academia de la Berlin. Este alcătuită din 3 părţi. Prima cuprinde noţiuni despre geografia fizică şi economică a Moldovei despre împărţirea în ţinuturi. Cea de-a doua se ocupă de forma de guvern,datinile,legile,finanţele. Aci ne arată cum se aleg domnii şi se dă o listă cronologică a lor. Vedem apoi cum se mazileau domnii,care erau boieriile şi atribuţiile lor,cum era organizată armata. Amănunte asupra obiceiurilor de la ceremoniile Curţii,de la înmormântarea domnilor ş.a. fac citirea foarte interesantă. Legile,veniturile şi cheltuielile ţării,datinile la nunţi şi la înmormântări îşi au capitolele lor speciale. Preţios este cel care vorbeşte despre „năravurile moldovenilor”în care găsim notiţa următoare: „Ei la începutul războiului sunt foarte viteji şi de al doilea mai slabi la inimă; iar dacă înfrâng protivnicii înapoi,prea rar au bărbăţia să înceapă a treia oară”.

A treia tratează despre religiunea moldovenilor şi despre literele de care se slujeau în scris .Aci sunt înşirate o sumă de superstiţiuni ale poporului ca:Tricoliciul,Joimăriţele,Sânzienele ş.a. Tot aici aflăm pasagii importante în privinţa raportului dintre cler şi puterea civilă:

„Povăţuirea cea din afară a bisericii este numai a domniei,fără purtarea de grijă cea din lăuntru pentru sufletele este încredinţată mitropolitului… Pe diacon îl pedepseşte preotul;pre preot,protopopul,pre ermonach,egumenul;pre protopop,pre egumen şi pre

arhimandrit,episcopul;pre episcop mitropolitul,iar pre mitropolit îl pedepseşte domnia”. Scrierea aceasta a lui Cantemir are o poveste lungă. Se va fi redactat cu rând după 1714 data primirii sale în Academia din Berlin,dar nu s-a publicat în timpul vieţii autorului. Rămânând în stăpânirea fiului său Antioh,nici acesta n-a reuşit s-o tipărească. De la el a trecut prin mai multe mâini până la 1769,când o vedem publicată într-o revistă germană,după care are în fine o bună ediţie la Frankfurt şi Lipsca (1771). După îndemnul mitropolitului Veniamin în 1806 fu tradusă în româneşte ,probabil de Vasile Vârnav,dar traducerea aceasta se rătăci şi astfel văzu lumina tocmai în 1825,la mănăstirea Neamţului,sub titlul de Scrisoarea Moldovei. O a doua(1851)şi o a treia ediţiune(1868) răspândiră această scriere printre românii iubitori de trecutul ţării lor. În 1869 Academia Română aflând de existenţa textului latin,luă măsuri ca să se copieze cele două manuscrise ce se aflau în Biblioteca Academiei teologice din Moscova;apoi tipări în două volume deosebite versiunea latină şi traducerea ei românească făcută de Al.Papiu Ilarian. O ediţie nouă a apărut (1909)în colecţia „scriitorilor români”a librăriei Socec sub îngrijirea d-lui Miron Nicolescu, care în prefaţă dă şi amănunte asupra istoriei manuscrisului.

Afară de acestea, Cantemir ne-a lăsat multe scrieri asupra muzicii şi religiunii turceşti şi scrieri filozofice ,după filozoful olandez Van Helmont.

Cronica anonimă Racovițeană

Mihai Racoviță, cel caricaturizat de Dimitrie Cantemir ca Struțocămilă, a pus la cale în cea de a treia domnie a sa de aproape unsprezece ani (1716-1726) un alt letopiseţ al Moldovei în continuarea lui Miron Costin, redactat de un boier intim al său rămas necunoscut. Letopiseţul a fost publicat cam în acelaşi timp de Laurian Bălcescu în, Magazin istoric pentru Dacia” III și de Mihail Kogălniceanu în, Letopiseţul Moldaviei şi Valahiei”, tomul al III-lea, şi s-a atribuit greşit copistului Nicolae Muşte, stări diac de divan”.

Cronica este desigur o compilație ţinându-se în de-aproape de izvoadele anonime pentru anii 1661-1709, nu fără intervenţii personale mai ales de aici încolo. Anumite întamplări din prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1710) cronicarul le-a privit cu ochii lui, altele, următoare le-a auzit de la Mihai Racoviță.

Pentru cea de a treia domnie a acestuia cronica are caracter encomiastic de curte ca şi cronicele scrise pentru Nicolae Mavrocordat de Nicolae Costin şi Axinte Uricariul, dar pentru evenimentele anterioare oprica e sloboda, autorul nu-i lipsit nici de datul povestirii nici de spirit de observaţie nici de maliție şi nici chiar de a da o anumită concepţie mai mult religioasă, teologică (în manuscrisul publicat de Bălcescu se ia apărarea bătrânilor după, Apoftegmele” lui Plutarh, Pliniu, Fabat”, Seneca, Sf. Augustin s. a, dar pasajul pare intepolat). În general cronicarul dezaproba autoritatea centrală exagerată dar osândeşte şi pe boieri care se viclenesc domnilor cerând îngăduinţa pentru cler şi oamenii dependenţi. Asuprirea turcească este condamnată şi alianţa creştină împotriva paginilor privită cu simpatie. O normă propie o constituie ura faţă de regimul fanariot şi uneltele lui greceşti. Cronica sa începe cu domnia paşnicului Istrati Dabija, pus domn peste voia lui, prin intervenţia Cuparului la Țaringrad. După el a urmat Duca-voda, grec rumeliot venit în Moldova în timpul lui Vasile Lupu şi a fost ucenic, la dughenă la abăgerie”.

Pe Nicolae Mavrocordat anonimul nu-l mai prezintă că înaintaşii săi. A luat zice el domnia țarii, cu multă cheltuială şi mândrie grecească”. N-a venit ca un domn, ce ca un leu asupra tuturor”. Vorbea cu tălmaci şi adusese cu el atâţia greci, cât rămăsese Fenericul pustiu în țaringrad”. Era, urât şi neplăcut strașnic și răpit la mânie ca să se cutremure toți”.

În special cronicarul nu poate suferi pe sfetnicul lui Nicolae Mavrocordat, o arătare de grec anume Spadoni un om urât, podărăcios.. un blestemat şi de nimică, fără de nici meserie”, trăind din specularea minciunilor. Cronica Racovițeană este încă o mărturie de speranţele pe care țările române şi le-au pus în alianța cu rușii.

Părerea cronicarului este că în locul şi data luptei aliaţilor cu turcii n-au fost prea bine alese fiind atunci secetă şi arşiţa de asemenea pretenţiile lui Dimitrie Cantemir de a deveni domn neschimbat, veşnic i se par inadmisibile.

Ca boier, el e pentru sistemul eligibilităţii, nu pentru monarhie ereditară.Pe Brîncoveanu îl acuza că nu şi-a respectat cuvântul dat, dar

uciderea lui şi a familiei sale de către turci şi trădarea Cantacuzilor îi smulg accente de compătimire și indignare. Exclamațiile cronicarului amintesc pe acelea ale lui Miron Costin şi D.Cantemir.

După ce condamna şi pe Nicolae Mavrocordat care a vărsat sângele nevinovat al lui Antim Ivireanu, autorul expune amănunțit a treia domnie a lui Mihai Racovița.

Anonimul, antigrecesc consecvent este original şi se străduieşte să prezinte toate faptele drept acte de bravură exclusiv ale domnitorului.,

Pre domn, scrie ele de altfel cu convingere, ascunzându-i cât poate scăderile, nime să nu-l defaime, că domnul, ori bun, au rău, ferit trebuie” formulă care ne întoarce la Grigore Ureche, cu aproape un secol în urmă. Însa formula e menită să justifice uciderile lui Mihai Racovița, Tăierea boierilor care se viclenise punându-se sub comanda căpitanului Ferenț, venit să răpească pe domnitorul moldovean, așa cum serdarul Barbu Cornea răpise pe cel muntean.

Cronica se încheie cu începutul domniei lui Grigore al II-lea Ghica, urcat la tron în toamna anului 1726, după mazilirea lui Mihai Racovița, care a plecat la Țaringrad fără să-și achite datoriile bănești față de boieri. Noul domnitor și-a câştigat repede simpatia orașului, instalând un ceasornic care bătea orele în turnul porții de la curtea domnească, scăzând birurile şi deschizând școli gratuite pentru oricine vrea să-și dea copii la învăţătură.

Ion Neculce

Superior din punct de vedere literar cronicii lui Miron Costin este „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă(1661) până la a doua domnie a lui Mavrocordat ”(1743) de Ion Neculce.Acesta este adevăratul continuator a lui Miron Costin,care,reluând tradiția cronicilor independente din secolul al VII-lea,a izbutit să ridice istoriografia la cel mai înalt nivel artistic.Ion Neculce a făcut pentru literatură mai mult decât pentru istorie fiind socotit întâiul scriitor care a servit urmașilor nu numai ca izvor,ci chiar ca model,până în zilele noastre(lui Mihail Sadoveanu,de pildă,și nu numai acestuia). Ion Neculce s-a născut în 1672,într-o familie de mari boieri,înrudit,prin căsătorie,cu familia Cantemireștilor.Crescut în vremuri tulburi în Moldova(atacată de turci),acesta a plecat pentru o vreme în Țara Românească,unde educația umanistă a unchiului său,Constantin Cantacuzino,a avut o influență benefică asupra lui. Apoi,Ion Neculce a primit slujba de postelnic,ce presupunea îngrijirea domnitorului,sub Constantin Duca Vodă,datorită altui unchi,Iordache Cantacuzino,mare domnitor și el la curtea voievodului. Treptat,devine un om politic important,fiind permanent în rîndul dregătorilor moldoveni.A fost investit cu funcții speciale și i s-a acordat multă încredere,în special,în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir(cu a cărui soră a fost căsătorit),domnitor care l-a făcut mare hatman.Ion Neculce a luat parte la războiul rușilor cu turcii,în lupta de la Stămilești(1711).Pierzând rușii războiul,Neculce a plecat cu Cantemir în Rusia,unde a stat doi ani,apoi a locuit în Polonia,șapte ani,după care a revenit în țară,fiind repus în drepturi,recăpătându-și și averea.Sub Constantin Mavrocordat a ocupat funcția de vornic. Datorită minții agere,a sensibilității sale și a preocupărilor sale politice,administrative și militare,dovedind o rară complexitate psihologică,Șerban Cioculescu(critic și istoric literar) afirmă că Ion Neculce are „pluralități psihice”. Ion Neculce a simțit nevoia de a fixa în scris pentru posteritate evenimentele din istoria Moldovei,dar și faptele cotidiene de pe parcursul a opt decenii,o bună parte dintre acestea fiindu-i familiare cronicarului din însăși viața lui de zi cu zi.Motivat de această dorință,Neculce a scris „Letopisețul” său,precedat de „O samă de cuvinte” și de „Predoslovie”. „O samă de cuvinte” cuprinde un șir de legende transmise de tradiția orală și culese de cronicar.Această culegere este,în realitate,tot o cronică,mult comprimată,traversând anii mai îndepărtați de vremea lui Neculce,fapt ce explică aura de legendă a acestor evocări.

Cu un conținut anecdotic „O samă de cuvinte” s-a bucurat de un interes niciodată epuizat,fiind un adevărat și valoros izvor de inspirație pentru scriitorii de mai târziu.Lucrarea aceasta ilustrează fapte ale eroilor istoriei,figuri de voievozi,boieri și țărani. După cum rezultă din „Predoslovie”,Neculce și-a scris cronica la bătrânețe,când era vornic în Țara de Sus.Nu era străin de cronica lui Grigore Ureche,interpolată de Simion Dascălul și operele lui Miron Costin.Deși Neculce afirmă că de la Duca Vodă (1666) până la domnia lui Mavrocordat (1743) n-a mai recurs la niciun izvor „ce au scris sângur,dintru a sa știință”,trebuie admis că a consultat,totuși,și alte cronici.Neculce a fost martor de aproape al evenimentelor abia în ultimii ani de domnie a lui Constantin Cantemir.Ca și Miron Costin,Neculce utilizează pe scară largă și informațiile orale ale rudelor și prietenilor ,ca și Dimitrie Cantemir în lucrările lui științifice,tradițiile populare. Cele patruzeci și două de legende,grupate sub titlul „O samă de cuvinte”și așezate în fruntea „Letopisețului”,conțin astfel de tradiții „ce sîntu audzite din om în om,de oameni vechi și bătrâni”.Faptul că Neculce a consultat și alte izvoare apărute înaintea sa este dovedit de unele legende,cum ar fi acelea despre aprodul Purice sau despre Dumbrava Roșie;ori despre originea lui Despot vodă sau despre genealogia Mavrocordaților(din legenda 21) care seamănă,până la un punct,cu cea din „Istoria ieroglifică”a lui Dimitrie Cantemir și exemplele ar putea continua. Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conținutul lor educativ,fără intenția de a impresiona ,anecdotic,epicul desfășurându-se cursiv,narațiunea fiind simplă,populară. Ion Neculce motivează separarea legendelor de cronica propriu-zisă prin faptul că ele dezvăluie întâmplări credibile ,dar neatestate documentar.Cronicarul face astfel distincția dintre adevărul istoric și ficțiune.Legendele au în centru figuri ale unor domnitori,precum Ștefan cel Mare,Petru Rareș și Vasile Lupu. Portretul lui Ștefan cel Mare se recompune din primele nouă legende care deschid culegerea,fiind realizat pe linia trasată de predecesorul Grigore Ureche. De-a lungul anilor,legendele au căpătat o anumită valoare documentară,dar Ion Neculce,ca un adevărat scriitor,îl lasă pe cititor să aprecieze autenticitatea întâmplărilor povestite, „cine va ceti și le va crede,bine va fi,iară cine nu le va crede ,iară bine va fi;cine precum îi va fi voia,așa va face”. Cronicarul are tendința de a transfera unele figuri din istorie în legendă.Deci,la Neculce,și nu numai la el,legenda conține germenii a ceea ce

se va constitui mai târziu în curenul romantic,preferința pentru evocarea marilor personalități,ca,de exemplu,Ștefan cel Mare,care i se părea mai mult decât oportună,iar aceste reactualizări căpătau ton de legendă. Ion Neculce și-a pus probabil problema autenticității faptelor conținute în legendele populare,dar a fost și fascinat de poezia lor.Cerînd „O samă de cuvinte” ,Neculce are meritul de a fi introdus legendele populare în literatura cultă.De la el,subiectele au fost preluate apoi de Bolintineanu,Delavrancea,Negruzzi,Alecsandri,Sadoveanu,constituind unul din elementele de bază ale romantismului românesc. În dulcele și molcomul stil arhaic,specific oralității moldovenești din acele timpuri,legendele culese și prelucrate de Neculce au în centrul atenției,după cum am mai amintit ,figura voievodului Ștefan,pe care îl numește „cel Bun”,după faptele sale de vitejie și de bunătate devenite legendare.Astfel,sunt menșionate:luptele de eliberare de sub turci a Chiliei și Cetății Albe,ridicarea câte unei biserici sau mănăstiri pentru fiecare victorie repurtată pe câmpul de bătălie,istoria amplasării mănăstirii Putna,reorganizarea oastei după refuzul mamei sale de a-l primi în Cetatea Neamțului în urma insuccesului de la Războieni,ajutorul dat domnului de aprodul Purice,devenit apoi Movilă etc.Include și legenda pădurii Dumbrava Roșie,loc arat de prizonieri poloni.Ștefan cel Mare,Bogdan Vodă,logofătul Tăut,Petru Rareș,Alexandru Lăpușneanul,Despot-vodă,Ieremia Movilă,Barnovschi,Vasile Lupu ș.a. sunt personajele de legendă pe care Neculce le redă în opera sa pentru a face cunoscut trecutul istoric al Moldovei,dar și pentru preamărirea virtuților românești,tocmai în zilele sale,când țara era umilită de străini și se simțea nevoia unor voievozi demni,de proveniență românească.Câteva „cuvinte” despre Ștefan: „Ștefan-vodă cel Bun,luand domnia Moldovii și viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Gălați,i-au bătut foarte rău pre turci...”.„Ștefan multe războai au bătut. Și aşè să aude din oameni vechi şi bătrâni ca câte războai au batut, atîte mănăstiri cu biserici au făcut”...„ Ștefan-voda cel Bun când s-au apucat să facă mănăstirea Putna au tras cu arcul dintr-un vîrvu de munte. Și unde au ajunsu săgeata acolo au făcut prestolul în altariu” (masa din mijlocul altarului). Un erou se desprinde dintre rânduri cronicarul centrându-I portretul pe o virtute care l-a caracterizat pe domnitorul moldav: vitejia, dragostea de țară,dorinţa de libertate,dar, prin amintirea faptului că domnitorul construia mănăstiri şi biserici după fiecare izbândă, Neculce pune în lumină credința în Dumnezeu a lui Ștefan.Se mai desprind şi alte trăsături: spiritul de dreptate,mila către cei oropsiți:„Deci Ștefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat și l-au dat celui sărac să fie a lui”, povestește legenda a Vll-a (Într-o duminică fiind la vaslui domnitorul a auzit

de un om că are și a pus să fie adus la el omul acela care a spus că are duminică pentru că fratele lui nu-I dă boii în alte zile).Cu o notă de umor este consemnată și povestea aprodului Purice, care i-o oferit calul său, în locul celui doborât a lui Ștefan ajutându-l pe domnitor să încalece făcându-se aprodul, „o moviliță.” ,iar vodă i-a spus „Sărace Purice de-oi scăpa eu și tu, atunce ți-i schimba numele în Purece Movilă” de la care s-o tras neamul Movileștilor, mari boieri, ocupând funcții importante pe lângă domnie.

Aceste scene și altele, redactate în legende, ale trecutului românesc dintre care unele vin din tradiția bătrânilor altele din fondul legendar al poporului poate și din cântecele bătrâneşti au format un izvor nepretuit de inspiraţie pentru epica și drama istorică românească din sec. XlX-lea şi al XX-lea.

„Legenda ,miraculosul, prezența mai mult sau mai puțin evidentă a supranaturalului constituie pentru proza lui Neculce o particularitate nemaîntîlnită încă într-o comuniune atât de armonioasă, în corelație cu narațiunea istorică” spune Ion Dianu în „Prefață” la volumul „Ion Neculce-Letopisețul Țării Moldovei precedat de O samă de cuvinte.”

În felul acesta,este lesne de înțeles de ce legendele din „ O samă cuvinte de cuvinte” au fost atât de citite și prelucrate de unii dintre scriitori ce au urmat. Ei au găsit subiecte de-a gata,necesitând doar versificația pentru a fi tranformate în cântece, balade sau poeme. Dar legendele lui Neculce pierd din autenticitate în diversele prelucrări păstrându-şi mai departe adevărata valoare numai în original avându-se în vedere arta de povestitor a cronicarului.

Dacă în „ O samă de cuvinte” Neculce se manifestă ca scriitor propiu-zis indiferent dacă era conştient sau nu de acest lucru atunci în „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-vodă, până la o a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, preocuparea de istorie este mai mare, fără ca reconstrucţia, în primul rând ,literară, să lipsească. Intenţia cronicarului nu a fost să alcătuiască o lucrare de informare, ci să scrie o operă personală, bazată pe fapte trăite. „Nu i-au mai trebuit”, mărturiseşte el „ Istoric strein ,să citească şi să scrie, că au fost scrise în inima sa”. Cronica sa cuprinzând douăzeci și cinci de capitole,are în cel mai înalt grad caracter memoralistic şi, deci, intră în întregime în sfera literaturii. Ca şi înaintaşii săi Neculce are o concepţie istorică determinată de apartenența sa de clasă, de epocă în care a trăit şi de stadiul la care ajunsese istoriografia în vremea sa. Este un mare patriot sincer şi un bun observator profund al fenomenului

social istoric şi politic. Și Neculce urăște tirania turcească şi luptă pentru independența țării ,şi el deplânge supunerea domnilor fața de Poartă și, fiindcă regimul de asuprire externă și internă se înăsprise din cauza domniilor fanariote, reacțiile sale sunt chiar mai puternice decât ale predecesorilor săi. Sunt numeroase pasajele în care îşi exprimă revolta față de lăcomia turcească și protestul hotărât împotriva domnilor fanarioți trimiși în ţările româneşti de turci, pentru a le exploata la maximum: „la grec (fanariot) mila, sau omenie ,sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sînt, sau frica de Dumnezău.”Sau ,spune cronicarul:„ când a vre Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mănânce oile în lume ,atunce poate nu vor fi nici greci (fanarioți) în Moldova și în Țara Muntenească, nici or fi boieri, nici or pute mânca aceste doao țării cum le mînîncă.”

Dragostea de țară a cronicarului străbate ca un fir roşu letopisețul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Patriotismul său ia forma unor strigăte de durere:„ Oh! Oh! Oh! săraca țară Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceștia au avut! Ce sorți? de viață ț-au cădzut”; „ Oh! Oh! Oh! Vai, vai, vai di țară!Ce vremi cumplite au agiunsu și la ce cumpănă au cădzutu. Doar Dumnăzău di a faci milă, cu tini, săracă țară!”.

Domnul,după concepția lui Ion Neculce, fiind reprezentantul divinităţii pe pământ, stăpân uns de Dumnezeu,se cade să fie ascultat:„ Deci bine ar fi, fraţilor, să nu vă îndesaţi a pîrî domni...” Numai când domnul îndeamnă la rele ,boierul are dreptul să se opună. Aceste norme formulate în letopiseț fuseseră, desigur, respectate de cronicar în cariera sa politică. El a înţeles în chip realist necesitatea solidarităţii dintre boierime şi domn, în 1711, când Dimitrie Cantemir, instalat pe tron, dorea să întemeieze o monarhie autoritară, în scopul scuturării jugului turcesc. Neculce, animat de acelaşi gând ,s-a alăturat sincer politicii domnitorului, înţelegând că idealul eliberării poate fi înfăptuit doar prin unirea forţei boierilor cu cea a domnilor. Numai că domnii ce au urmat acestuia nu au luptat împotriva turcilor,ci au mijlocit robia țărilor române.Aceasta explică îndârjirea scriitorului împotriva domnilor fanarioti aduşi de greci la noi.

Sensibil mereu la nevoile ţării, Neculce nu ascude exploatarea nemiloasă a poporului, condamnând lăcomia turcilor şi blestemând domnii care au pus impozite excesive. Cronicarul dezaprobă şi conflictele dintre ţărani şi boierii explotatori, folosind pentru ţărani, în asemenea cazuri, cuvinte dispreţuitoare de „ prostime” şi „ mojici”, apărându-i pe boieri, fapt ce îi trădează poziţia de clasă, limitele concepţiei lui politice. După boierul

Neculce, țăranul nu are dreptul să ridice glasul şi, cu atât mai puţin, braţul, ci să rabde ce i se impune.

Perioada zugrăvită de Ion Neculce, cei optzeci și doi de ani din istoria Moldovei, se împarte în două etape: până la Dimitrie Cantemir şi după acesta. Acest domnitor, în 1711, încercând să scuture jugul turcesc, s-a aliat cu ruşii, moment de răscruce. Însă până la această dată, ţările româneşti supuse Imperiului Otoman ,se aflau în decadență, politică şi socială. După eşecul lui Dimitrie Cantemir, turcii au pus domnitori greci (domni fanarioți), în timpul cărora impozitele au cunoscut cote maxime, fenomen reflectat în toată amploarea lui în cronica lui Neculce.Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, autorul insuflă textului aerul de implicare directă. Pagina autobiografică scrisă sub presiunea dorinţei de a-și explica poziția,spune el perfect morală,e mai amplă ,dar expresivă pentru structura interioară a memorialistului care prezintă lucrurile în spirit şi, mai ales, în stil popular. Povestea alăturării lui la pactul secret făcut de Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare (țarul Rusiei)e centrată pe ideea corectitudinii sale faţă de domnitor, e construită cu ştiinţa efectelor, din replici în stil direct şi numeroase observaţii despre atmosfera tensionată, gravă ,în care cronicarul ,personaj al dramei, dă un test de bună-credinţă. „ Țara se bejenisă”, boierii „fugisă de pre lângă dânsul,de-l lăsară singur” pe vodă, „ bucatele să scumpisă în Iași”, „zlotașii fugie cu banii” visteriei, „feliuri de feliuri de spaimă umbla”, notează cronicarul, mereu atent la suferinţele țării. El a participat afectiv intens la evenimente.

Fire comunicativă, aşadar, cronicarul s-a povestit pe sine mai mult decât oricare dintre cronicari, dovedind, în acelaşi timp, o spontaneitate asemănătoare lui Ion Creangă.

Cu spiritual sau ascuţit de observație și cu filozofia vârstei la care a scris, cronicarul a ştiut să aleagă,din mulţimea datelor, aspectele esenţiale, şi să le înfăţişeze concret, cu reacţia sa sufletească vie, cu înţelegere sau cu revoltă, cu duioşie sau ironie, cu ataşament sau ton critic, într-un comentariu de martor, cel mai adesea implicat în desfăşurarea faptelor. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte astfel încât, ca un autor dramatic, dă impresia reabilitaţii şi actualităţii. Cronica este plină de amănunte semnificative.

Dumitrasco-vodă Cantacuzino, de frica leşilor, a lăsat tătarii să ierneze în ţară. Neculce, fiind copil, a auzit de la cineva fapta acestui domn, şi a realizat un tablou impresionant prin detaliile realiste despre jaful

tătarilor, compătimindu-I pe ţărani:„ tătarii mînca tot carne de vacă şi de oai, de nui-i putè gospodarii să-i biruiască cu hrana, pe dânşii şi pe caii lor”. Pe ţăran îl numeşte „bietul om”.

Neculce i-a apreciat pe domnii cumpătaţi şi i-a condamnat pe cei lacomi, cum ar fi, Gheorghe Duca iniţiatorul unui sistem draconic de luat dări.Şi drumul lui Duca în Polonia, ca prizonier, a fost povestit cu amănunte.

Cronicarul nu găseşte destul cuvinte de ocară pentru lăcomia nemăsurată a Cupărestilor şi, în special, împotriva lui Iordache Ruset vistiernicul, căruia Constantin Cantemir îi dăduse cheia țarii în mână.

Mereu îngrijorat de soarta țării, cronicarul a condamnat mijloacele nechibzuite prin care Constantin Duca voia să-şi achite datoriile față de Poartă şi față de Brancoveanu, cu ajutorul căruia luase tronul: „ Țara era puţină şi boierii era tineri, nu ştie cum or schivernisi”. „Sfetnicii” erau „ fără lege” şi cu „ tirănească zavistie, rană fără de leac”. Birul era „ de vac-un zlot şi de cal un leu să de tot omul, de să trage acel obiceiu spurcat pân-astădzi în pământul nostru.Că orice domnu vine îi drag acel obicei şi nu-l mai lasă”.

Interesante sunt informaţiile în legătură cu venirea la tron a unor domnitori, obligaţi să plătească bani grei turcilor, bani obţinuţi, desigur, din exploatarea crâncenă a poporului, Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat ș.a.

Din punct de vedere literar, ceea ce se remarcă, în primul rând, la Neculce, este darul povestirii. Nu numai în „O samă de cuvinte” sunt naraţiuni epice sau anecdote, ci şi în letopiseţ: „Jupânesele Cantacuzinilor, raportează cronicarul, pârău pe Grigore Ghica la Poartă că le pusese să care var şi piatră la curţile domneşti, împreună cu ţiganii cei de dîrvală”și exemplele ar putea continua, despre văduva vornicului Chiriac Sturdza, despre mazilirea lui Antonie Rusăț, despre uciderea fraţilor Costin, despre mezilirea lui Constantin Duca, etc. Tonul relatării este când dramatic, critic, ironic, când umoristic (batjocorirea vistiernicului Ilie Cantacuzino).

Neculce, ştie că nimeni altul, să învioreze ,la tot pasul,relatarea istorică, cu incidențe captivante.

Bătălia de la Stănilești este cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre:„ așè cădè turcii, ca şi când ar cădè nişte pere coopte dintr-un păr, când îl scutură oamenii”...„ Și au început turcii a să bate pre vrăjmaş”, notează cronicarul „ cît intunecasă lume, de nu să vede om cu om

şi să vede numai pară cum ieşie din pușci.Ca şi cum ar arde un stuh mare, trestie, pe nişte vânt mare, așe să vede ieşind din pușci”.

Alturi de darul povestirii, Neculce are, ca nimeni până la el, darul portretizării figurilor evocate, însuşire de romancier, căci personajele sale istorice sunt, în marea lor majoritate, eroi de român. Chiar dacă nu au fost pesonalități istorice şi nu au avut roluri epice, cronicarul a ştiut să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest ,o acţiune simplă, o predispoziţie ,un obicei, un tic. Când însă eroul este complex, atunci autorul îl relevă sub toate laturile, fizic şi moral, comentându-i fiecare trăsătură. Neculce zugrăveşte figurile celor paisprezece domnitori de care se ocupa, făcând loc şi altor fețe, în unele cazuri rămase până azi numai în caracterizările lui, ca aceea a mitropolitului Dosoftei.

Astfel, aflăm că Dabija vodă împărţea săracilor bucate de la masa lui, făcea divanuri dese, Iliaș-vodă era milostiv din cale afară, Antonie Rusăț îngăduia prea mult feciorilor săi, din care cauză a căzut la mare osândă şi lipsă, Gheorghe Duca avea ambiţii mari, era tiran şi prea mândru, lacom peste măsură ,la fel şi doamna lui Duca-vodă, Anastasia. Dumitrașco-vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural ,de mari violențe verbale, pentru caracterul său, încărcat de vicii, cronicarul deplângând săraca țară. Despre Constantin Cantemir zice: „ carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o face”. Vorbăreţ, sănătos, cu multe semne din războaie, mic de statură, gros, „ burduhos, rumăn la față ,buzat... şi nu era mândru, nici făce cheltuială țării”... Constantin Duca „ era domn cu-nțelepciune, şi la mânia lui grăie tot cu cinste şi cu îngăduială, nu cu răstituri... şi era un om foarte învăţat bine la carte”.Și Antioh vodă „ era mare, cinsteș, chipeş, la minte aședzat, giudecător drept.”

Portretul lui Dimitrie Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu conţine laude neîntemeiate, fiind unul dintre cele mai obiective: „ Iar, acum, vriind cu domnia…așe să arăta de bun şi de blând! Tuturor ușe deschisă şi nemăreţ ,de vorovie cu toţi copii... Deci boierii vădzînd așe milă şi nemărire ,începusă toţi a se lipi şi a-l lăuda. Era om învăţat... Lăcomie nu ave mare, lucrurile lui poftie să fie lăudate”.

Tot un mare portret izbutit este şi ce al lui Petru cel Mare, pus în contrast, parcă, cu portretul vizirului Gin Ali-pașa: primul era „ om mare, înalt ,nu gros, rotund la faţă şi oacheş, nu cu mărire şi fală, umbla pe gios, fără alaiu”, iar despre pașă spune că „ era un păgân rău, turbat şi mare sorbitoriu de singe asupra creştinilor” şi cronicarul enumeră pe câţi a

omorât Gin Ali: pe Brâncoveanu cu copii lui, Ștefan-voda şi pe tată-său, Constantin stolnic şi pe Mihai spatoriul şi „pre mulţi alţii”.

Portrete reuşite, complexe sunt şi ale lui Grigore al ll-lea Ghica, om cu merite, dar şi cu defecte, şi al lui Constantin Mavrocordat, vărul şi duşmanul primului.

Neculce nu înfăţişează personajele istorice din afară, indiferent, ci ia atitudine faţă de faptele lor, față de însuşirile lor morale, pe care încearcă să le generalizeze, dăruind literaturii române o galerie de tipuri umane. Procedeul e mai puţin al istoricului şi mai mult al romancierului ,dar, tipizând, cronicarul nu pierde din vedere trăsăturile individuale, concret-istorice, ceea ce îl menţine în limitele adevărului şi, în acelaşi timp, ale artei.

Alte elemente care contribuie la realizare impresiei de artă în cronica lui Neculce sunt tablourile de epocă, detaliile de decor, indicaţiile ceremoniale, nu lipsite de fast, ba chiar, pitoreşti ,cum ar fi, relatarea despre nunta domniței Catrina Duca cu Ștefan care oferă un moment memorabil.

Elementele ce dau autenticitate portretelor constau în caracterizarea personajelor prin înzestrarea lor cu sentimente, pe lângă faptele lor, ce le fac „ vii”. Prin aceasta, capăta viaţă intregul spaţiu în care ele evoluează.

Din punct de vedere stilistic,Neculce se aseamănă cu Ion Creangă,în sensul că amândoi au darul de a povesti si utilizează modul povestirii populare,în totală necunoştinţă de procedeele culte(Creangă,având,totuşi cunoştinţa de ele,le-a ignorat în mod voit).De altfel,ne dăm seama că Neculce a preferat tradiţia orală în locul celei scrise. Ceea ce caracterizează,în primul rând expunerea lui Neculce este hazul,provenit ori din ironie,ori dintr-o dispoziţie serioasă,menită a atrage din atenţia asupra unui lucru,pe ocolite,cu aerul de a glumi,intenţia fiind de cele mai multe ori de a moraliza,de a satiriza,chiar de a protesta.Cronicarul e inţepător şi cu un firesc umor popular,pe alocuri. În legătură cu păţania de la Dumbrava Roşie,urmare a mândriei leşilor,naratorul spune că „ei să ruga să nu-i împungă ce să-i bată cu biciuştile,iar când îi băte cu biciuştile,ei să ruga să-i împungă” şi exemplele sunt numeroase.În majoritatea cazurilor,cronicarul recurge la formulări obişnuite în vorbirea curentă de atunci,toată strădania sa reducându-se la adaptarea cât mai exactă şi fină exprimării la o situaţie dată.Întocmai şi Creangă,Neculce are la îndemână un număr impresionant de construcţii populare,orale,potrivite tuturor împrejurărilor,pe care le plasează cu

uşurinţă,unde e nevoie,după cum îi dictează instinctul.Iata câteva din aceste „formule expresive”:să stînsă pomenirea lui cu sunet;au făcut cheltuiele fără treabă şi ispravă;s-au curăţit de grijă;i s-aprinsă inema de voie re;cu ace socoteală îş strică obrazul şi numeli şi mai rău;să nu scape;că d-e scăpa,cap n-are;că d-e scăpa,capul i-a tăie;mânca(bani)şi făţiş şi furiş;buni de gură şi de pîză;Brîncoveanul ave tot doo obrază de prieteşug,de-s arăta unul către Mihai vodă şi altul cătră Antohi vodă;au rămas oamenii numai cu sufletili etc. Tot din vorbirea populară ia Neculce comparaţiile,aceste simple figuri de stil care,la cronicar nu sunt neapărat inedite,dar contribuie totuşi la întărirea şi sugestivitatea ideii exprimate.Ex:a-şi da din tunuri,cît să cutremura locul:şi s-au strânsu(boierii la Dumitraşco vodă Cantacuzino) ca puii de potîrnichi;intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi;dusul-au pe Stoica la Brâncoveanul în Bucureşti ;cu o lacătă cît un şlic de mare la grumadzi;cît o pistreală de săgeată;pica ca perile turcii şi tătarii;rămaseră ca un roi făr-de matcă;sta asupra lui ca nişte lupi;pedestrimea moscalilor stă la război ca un zid nemişcat ;ca cum are merge fulgerul ca stelele,aşe au oborît pe turci ca şi cum i-ar mătura;mare şi tare ca un leu sta călărimea împrejurul obrazului,ca cum ar sta pădurea;ţîn şi ei prieteşugul ca cînii vinerea;pere turcii ca frundza;au şdzut o lună şi mai bine aşe la un loc,ca lupul cu oaia;că Lupul Costachi,cum au sosit în Iaşi,ca un lup nesăţios,au şi început a prinde slujitorii care fusese cu moscalii etc. Epitete,ca şi cele folosite de scriitorii culţi,mai târziu,nu se găsesc în lucrarea lui Neculce dar descoperim câteva epitete populare,majoritatea conţinând adjectivul „bogat” făce bogată stricăciune Ţării Munteneşti;...de-i robie şi de bogate ori îi şi smintie ;bogată ruşini le era!;Ce bogat blăstăm era asupra lui Şeremet!;Bogat blăstăm şi lacrimi vărsate asupra acelui Enache Aga...!;aceste bogate nevoi s-au făcut în Moldova,sau altele,precum:Ilie Cantacuzino şi Panaitache Morona bivpostelnic mîndri,mincinoşi,făţarnici,giurători pentru hiece,amăgitori;s-au făcut mare şi frumoasă nuntă;i-au omorît cu grele şi cumplite morţi etc.Epitetele expresive dau povestirii atmosfera proprie nordului Moldovei. Metaforele sunt şi mai rare: „Duca-vodă,dac-audzi că şed Cantemireştii la casăli lor cu paci,îndată să-mbracă cu cămeşe de gheaţă”(îngheţă de frică); „făcură paci cu taină(muntenii cu Cantemireştii) să nu ştie Duca-vodă,numai pace sulcmenită(„falsă împăcare”)”;D.Cantemir era tuturor „uşe deschisă”(primitor,sincer); „deci era prè în val”(agitat); „şi de acolo,de la munteni....au sărit scânteia(văcăritul=taxă pe nr de vaci)şi la noi în Moldova,de s-au aprins acest pojar de obicei”.

Maxima luată din cărţi ori din înţelepciunea populară este precedată dau urmată de un raţionament pe marginea întâmplării expuse. Vorbirea în pilde,una din însuşirile stilului popular este o însuşire naturală a artei lui Neculce,om cu multă experienţă de viaţă la vârsta când şi-a scris cronica unui cunăscător al înţelepciunii celor vechi ;din scripturi,sentinţe,proverbe şi zicale.Câteva dintre maxime sunt scoase şi din Biblie.autorul recunoscând aceasa: „După cum dzice şi Isus Sirah,că ruga smeritului nuori în cer pătrunde”sau „După cum dzice Scriptura:Cine sapă groapa altuia,dă într-însa”,devenit proverb cu timpul. Proverbele şi zicalele populare sunt introduse cu formula „după cum”sau „precum să dzice”,echivalentă cu „vorba ceea”a lui Creangă: „După cum să dzice:Calul rîios găseşte copaciul scorţos.”. Pildele sau scrisului lui Neculce o anume nuanţă etică.tendinţa de-a instrui şi a educa,în acelaşi timp,fiind unul din scopurile sale,mărturisit direct: „Rugăm pe dumneavoastră,iubiţi cetitori tineri,să luaţi seama acestii scrisori,de s-ar întâmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră ,să vă ştiţi chivernisi ,să nu păţiţi şi voi ca şi noi”.Citind letopiseţul „veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi....”. Dialogul este des utilizat,acolo unde poate înlocui o largă relatare,sau caracterizează un personaj sau marchează o atitudine sau hotărâre deosebită.Schimbul de replici la Neculce este încărcat de semnificaţii,din care nu lipseşte subtitlul. Limba în care a scris Ion Neculce este graiul Moldovei de nord,vorbit în vremea cronicarului de întreaga populaţie moldovenească.În timpul cronicarului;ca şi înaintea sa,n-a existat o limbă literară,deci oamenii culţi vorbeau,ca şi cei neinstruiţi,şi scriau aşa cum vorbeau. Ion Neculce a constituit şi constituie şi azi un model stilistic,ca şi literatura populară,în care se încadrează.Într-adevăr,scrierile sale aparţin,mai mult decât istoriei propriu-zise „literaturii,datorită numeroaselor anecdote,caracterizări şi portrete,tablouri şi descrieri.Din cauza folosirii anecdotelor,Ion Neculce este considerat ca înaintaş al lui Costache Negruzzi şi Anton Pann a lui Ion Creangă,dar mai ales cronicarul este un evocator autentic al trecutului şi când povesteşte întâmplări,la care el însuşi a luat parte ,un neîntrecut memorialist,iar pentru afirmarea aspiraţiilor de libertate,se poate spune,că a fost un precursor al romantismului. Neculce reproduce artistic realitatea. Caracterul naţional al operei lui Neculce,patriotismul său răzbat pretutideni din creaţiile sale situat într-o lume ostilă,ameninţătoare,cronica devinde pentru narator un refugiu căci el s-a exprimat din nevoia de a se apăra.

Aprecieri critice

„La moldoveanul Ion Neculce ni se înfățișează,la prima vedere,un boier de țară,un fel de răzeș,fără cultură și fără orizont,dar având cu toate acestea un temperament foarte puternic și o inimă în legătură cu inima[…]poporului român așa cum se înfățisează el în Moldova;deci un moldovean de treabă și sfătos,un mare povestaș[…].”(N.Iorga, „Istoria literaturii românești)

„Neculce are un extraordinar dar de a prinde phihologia maselor în mișcare.Se străvede în scrisul lui ochiul ager al hatmanului de oștire moldovenească,atent la toate mișcările și la toate situațiile,prinzănd din învalmășeala mulțimilor tot ceea ce poate da povestirii sale contur și culoare.E neîntrecut în descrierea bătăliilor.Lupta de la Stănilești este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaționaale[…].” (N. Cartojan, „Istoria literaturii române vechi)

„...Lectura acestei cronici în care o jumătate de secol este desfășurată pe 300 de pagini dă senzația transpunerii aievea într-o lume de o extremă varietate și culoare,care nu și-a pierdut nimic din tonuri și viață,<<inima>>cronicarului păstrând-o și fixând-o în dinamismul ei originar[…].”(George Ivașcu, „Un Saint-Simon moldav în Istoria literaturii române”)

„Limba literarî românească formându-se târziu,mulți din scriitorii noștri importanți sînt în creația lor artiști ai limbii vorbite,în tradiția neculceană.Primul și cel mai însemnat în acest sens este humuleșteanul Ion Creangă,în poveștile și amintirile lui.Ce e mai valoros în opera lui Ion Creangă vine din reproducerea autentică a modului de expresie popular,în totul corespunzător modului de a fi al eroilor[…].”(Al. Piru, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”)

„Neculce este un scriitor popular prin conținutul operei sale,acolo unde dovedește o atitudine plină de înțelegerepentru interesele țării,precum și prin mijloacele de exprimare a acestui conținut,adică prin folosirea nu numai a graiului natal,care îndeplinea atunci rolul de limbă a întregului popor,ci și a procedeelor stilistice populare”(Iorgu Iordan, „Introducere la Ion Neculce,Letopisețul Țării Moldovei”)

Cel mai mare povestitor român de până la Creangă şi Sadoveanu,Ion Neculce ocupă un loc de frunte în ierarhia valorilor literaturii,opera lui fiind înzestrată cu mai multe valori artistice.El încheie într-un mod lăudabil capitolul de literatură veche românească.Cititorul,care pătrunde tâlcul expresiei arhaice va ava surpriza undei lecturi captivante,va fi stăpânit de vraja legendei,de muzicalitatea cu „mângâieri blajine a unei vorbiri înflorate”,cum zicea Sadoveanu.Ion Neculce se adresează direct cititorilor , trăgând concluziile potrivite situaţiilor prezentate şi de aceea ,el a fost un cărturar şi un scriitor de mare talent. Prin încadrarea firească în tradiţia prozei cronicăreşti,prin apropierea fermă de spiritul popular şi,în acelaşi timp naţional,Neculce reprezintă punctul cel mai de sus atins de arta cuvântului la scriitorii noştri cei vechi ,constatare impusă de observarea formelor expresive ale limbii şi ale stilului acestui cronicar.El face parte dintr-o generaţie de mari personalităţi şi conştiinţe politice şi intelectuale,cu Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino,oameni însufleţiţi de simţul demnităţii şi independenţei gândirii,şi nu în ultimul rând,de mândria apartenenţei la neamul românesc. Deşi există discuţii dacă istoriografia aparţine sau nu literaturii, atunci opera lui Neculce a demonstart reale calităţi beletristice,şi,prin aceasta a făcut ca în cadrul genului epic,cronica să fie considerată o specie literară cu trăsături proprii.Deci, „Letopiseţul” lui Ion Neculce face dovada expresivităţii literare a limbii romane,fiind marele succes al aşa- numitei „renaşteri târzii româneşti” spune Nicolae Iorga.Neculce întemeiază la noi literatura pe teme istorice,esteticul depăşind cel mai adesea istoricitatea.

Opera lui Neculce a pus la dispoziţia scriitorilor români de mai târziu un depozit de subiecte şi teme legate de trecutul nostru istoric.Nu este de neglijat faptul că „O samă de cuvinte”este prima culegere de legende din literatura română care preia întâmplări şi fapte relatate de bătrâni şi le introduce în literatura cultă.

Fiind una dintre cele mai importante scrieri deschizătoare de căi noi,prin valoarea ei literar-artistică şi istorică creaţia lui Neculce a avut , aşadar,ecouri însemnate asupra literaturii noastre.Costache Negruzzi s-a inspirat din ea în „Aprodul Purice”, D.Bolintineanu şi-a luat subiectele poemelor sale: „Danil Sihastrul”, „Mănăstirea Putna”, „Cupa lui Ştefan”, „Mama lui Ştefan cel Mare”, „Aprodul Purice”, „Petru Rareş”,direct din „O samă de cuvinte”. „Dumbrava roşie”, „Visul lui Petru Rareş”, „Movila lui Burcel”, „Altarul Mănăstirii Putna” de Vasile Alecsandri îşi au acelaşi punct de plecare.Unele dintre romanele lui Sadoveanu( „Zodia Cancerului”)conţin elemente ale cronicii lui Neculce,ca şi izvor de inspiraţie,dar şi alţi scriitori şi-au găsit surse în ea:Radu Boureanu,Dumitru Almaş,Nichita Stănescu etc. Deci,citind aceste pagini ale literaturii noastre vechi,cu atâtea ecouri asupra urmaşilor,vom avea mulţimirea şi bucuria de a descoperi un artist înzestrat,prevestindu-i pe fraţii lui,în ale scrisului,pe Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu.

C oncluzii

Cronicile din secolul al VII-lea și al VIII-lea din Moldova și din Țara Românescă sunt,adeseori,cronici de curte,scrise în favoarea unui domnitor,ceea ce le scad,cu unele excepții,interesul documentar și literar. Totuși,Ion Neculce,reluând tradiția lui Grigore Ureche și Miron Costin,a reușit să ridice istoriografia la un înalt nivel artistic,el fiind adevăratul continuator al celorlalți doi cronicari:„Fără să-și încerce puterile în literatura propriu-zisă,ca Dimitrie Cantemir,Neculce a făcut pentru literatură mai mult decât pentru istorie și el este întâiul scriitor care a servit

urmașilor...ca izvor și ca model” spunea Alexandru Piru,în „Literatura română veche”. Nu trebuie neglijată nici influența umanismului european. Reprezentanții umanismului românesc trebuie apreciați pentru prețuirea pe care au acordat-o omului și creațiilor acestuia,elogiul adus cunoașterii,culturii,educației,învățăturii,interesul pentru viața morală și practică,pentru cunoașterea și interpretarea rațională a naturii și a istoriei,pentru problemele sociale,istorice,politice,pentru faptul că sunt primii care au afirmat originea latină a poporului român și a limbii sale. Umanismul se manifestă,la noi,prin activitatea cronicarilor și a cărturarilor care au introdus tiparul,au făcut traduceri,au înlocuit limba slavonă cu cea românească în biserică și în instituțiile politice.Acești oameni au întemeiat istoriografia națională,au dat un impuls formării conștiinței naționale și istorice,au contribuit la impunerea limbii române ca limbă de cultură și au reacordat spațiul românesc la mediile spirituale ale Europei.

Umanismul a avut,deci,influențe hotărâtoare și asupra stilului cronicarilor,oferindu-le modele de întocmire și redactare a cronicilor lor.Alte idei,cum ar fi,cea despre originea divină a monarhiei,vin din mentalitatea religioasă feudală,dar cronicarii,deși boieri,s-au situat deseori pe pozițiile celor exploatați și,fiind mari patrioți,au blestemat dominația turcească,dorind scuturarea jugului otoman,prin acţiunea unită a popoarelor creștine.

Iubirea de neam și de țară,umanismul susținut prin care se demonstra,în fața lumii de atunci,originea latină a limbii române și descendența romană a poporului român,continuitatea și unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalități : Grigore Ureche,Miron Costin,la Constantin Cantacuzino și la Dimitrie Cantemir,iar la Ion Neculce,într-o formă mai restrânsă,chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariția deja a manifestărilor înaintașilor enumerați mai sus. Deși cei trei mari cronicari moldoveni:Grigore Ureche,Miron Costin și Ion Neculce aparțin unor epoci diferite,totuși operele lor au câteva trăsături comune în ce privește concepția despre istorie,concepție care reprezintă esența umanismului românesc:cronicarul este responsabil de adevărul celor scrise,iar cronicile să fie obiective(să nu fie de partea unui anume domn sau a unui anumit boier).Având și valoare educativă,cronicile trebuie să respecte cronologia evenimentelor,fiecare letopiseț continuând prezentarea faptelor și domnilor,din momentul în care s-a sfârșit lucrarea precedentă.Cronicarii au folosit ca surse documentele istorice anterioare sau creațiile populare.De asemenea,toți cronicarii au notat și alte întâmplări petrecute în acele timpuri:invazii de lăcuste,secete,ploi,cutremure,etc.

Prin însuși procesul creației,orice scriitor de calitate încearcă să exprime epoca în care a trăit și,cu cât opera o oglindește(epoca) mai cuprinzător și mai adevărat,cu atât șansele ei de durată și de influențe ulterioare asupra generațiilor viitoare vor fi mai mari. Din operele cronicarilor,după cum am mai amintit,s-au inspirat foarte mulți scriitori importanți,în secolele următoare,creind,la rândul lor,lucrări care au rezistat timpului:Costache Negruzzi,Vasile Alecsandri,Mihail Sadoveanu și alții.Purtând în cel mai înalt grad conștiința continuității,acești scriitori au contribuit,prin operele lor,la sudarea conștiinței istorice și a celei naționale,la ridicarea noțiunii de patriotism la rangul de Crez al poporului nostru,și desigur,la dezvoltarea limbii române literare și a literaturii românești care a accentuat ideea „...de apartenență a prezentului la un curs comun al istoriei”(Dan Horia Mazilu „Cronicarii Moldoveni”).