STRUCTURILE POPULAŢIEI

Acest capitol va trata, în conformitate cu concepţia aici adoptată, problematica legată de acţiunea câtorva variabile structurante la nivelul populaţiei, tematică ce va fi abordată, mai întâi, din punct de vedere al aspectelor formale, adică din cel al analizei demografice, urmând apoi discutarea unor chestiuni cu o mai mare relevanţă socială. Studiul de faţă vizează doar acei factori de structură care intră în sfera cea mai restrânsă a demografiei, fiind vorba mai exact despre caracteristicile sex şi vârstă şi, într-o anumită măsură, de starea civilă.

De multe ori autorii lucrărilor demografice de sinteză nu rezistă tentaţiei de a lua în discuţie şi alte variabile, de natură extrademografică, cum sunt cele socio-economice precum ocupaţia, ramura de activitate, nivelul şcolar, religia, naţionalitatea etc. şi mai ales cele geografice, ţinând de distribuţia teritorială a populaţiei unei ţări, pe unităţi administrativ teritoriale, pe medii (urban/rural) ş.a.m.d. Aşa cum am mai precizat şi cu altă ocazie (Rotariu, 2003, p.17), în opinia mea, aceste aspecte ies din câmpul demografiei „pure” şi ţin de alte discipline cu care demografia oricum se suprapune inevitabil. Fireşte că toate aspectele menţionate – şi încă multe altele – sunt în relaţie cu factorul demografic, fiind influenţate sau influenţându-l, şi de aceea ele nu vor fi ocolite nici în lucrarea de faţă, însă evocarea lor se va face sub un unghi bine precizat: ele neaparţinând câmpului demografic propriu-zis nu vor fi abordate în partea de „analiză demografică”; având însă puternice legături cu fenomenele şi structurile demografice vor fi introduse (de regulă ca variabile cu rol determinativ, de influenţare a fenomenelor demografice) în secţiunile cu tentă descriptiv-explicativă, adică în contextul „demografiei sociale” ori al „sociologiei demografice”.

În secţiunea destinată tehnicilor demografice voi prezenta doar cele trei variabile menţionate, chiar dacă unele instrumente forjate în câmpul demografiei se pot aplica şi altor fenomene din afara ei. De pildă, pentru că

pomeneam aici de variabila şcolaritate, se va înţelege că structura după nivelul şcolar a populaţiei adulte este rezultatul parcurgerii de către indivizi a treptelor (ierarhice) ale sistemului de învăţământ, proces care se aseamănă cu parcurgerea scării vârstelor. În fiecare moment, unii vor „supravieţui” în sistemul şcolar, urcând treptele acestuia, în vreme ce alţii vor abandona, ieşind din sistem. Luând o generaţie de copii care intră în acelaşi an în clasa I, ea poate fi urmărită cu tehnica tabelei, aşa cum s-a procedat la mortalitate sau la primele căsătorii. În ciuda acestui împrumut metodologic, nu cred că nivelul de şcolaritate devine o variabilă demografică, chiar dacă, în plus de analogia formală menţionată, el are şi o puternică influenţă asupra fertilităţii, nupţialităţii şi chiar a mortalităţii. Revenind la variabile demografice propriu-zise, mai este de reamintit ceea ce spuneam şi în volumul anterior, şi anume că, în logica adoptată de mine pentru a prezenta corpul de cunoştinţe al demografiei, structura populaţiei, după factorii menţionaţi, este privită ca fiind rezultatul acţiunii pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă a fenomenelor demografice. De pildă, structura pe vârste a populaţiei este rezultatul conjugat al acţiunii fenomenelor de fertilitate, mortalitate şi migraţie. Tot aşa, structura pe sexe se constituie la un moment dat ca rezultat al evoluţiei fertilităţii şi mortalităţii populaţiei în cauză precum şi eventualei intervenţii selective a migraţiei. De aceea, am preferat să tratez capitolul destinat structurilor după cele pe care le-am consacrat fenomenelor demografice. Este evident că această opţiune de structurare a textelor nu este perfectă, întrucât şi în analiza fenomenelor demografice, a trebuit de nenumărate ori să se facă referire nu doar la variabilele vârstă, sex, stare civilă, ci chiar şi la modalitatea în care populaţia este structurată după aceste criterii. Asta înseamnă că nu avem o direcţionare precisă a lucrurilor, structurile fiind nu doar rezultatul acţiunii fenomenelor, ci şi condiţie pentru realizarea acestora şi chiar, uneori, factori ce influenţează manifestarea reală a fenomenelor.

Aceste legături sunt invocate de numeroşii autori de manuale, care încep tratarea problematicii demografiei cu populaţia ca întreg şi cu structurile acesteia. Personal cred că opţiunea mea se sprijină totuşi pe argumente mai multe şi mai tari. N-aş vrea să-l invoc decât pe acela că intervenţia structurilor populaţiei în manifestarea fenomenelor demografice este privită, cel mai adesea, ca un factor perturbator, accidental, de a cărei influenţă trebuie „curăţită” manifestarea fenomenului ca atare. Deci, în secţiunile care au avut ca obiectiv prezentarea fenomenelor, acolo unde structura populaţiei a apărut, ea a jucat fie rolul de „dat obiectiv”, ce trebuie luat ca atare (aşa cum este, de pildă, şi volumul populaţiei la un moment dat sau cum este efectivul iniţial al unei cohorte), fie de „element perturbator”, ce trebuie înlăturat (cum s-a întâmplat, de exemplu la compararea ratelor de mortalitate).

Urmează, în continuare, să înţelegem care sunt mecanismele prin care populaţia se structurează, care este deci contribuţia diferiţilor factori demografici la constituirea componentelor structurale şi apoi, în partea secundă, să discutăm impactul social al anumitor stări şi tendinţe de structurare a populaţiilor.

1. Descrierea structurilor

Analizele de structură sunt, în general, analize sincronice, privind întregul structurat într-un anume fel, după unul sau mai multe criterii, la un moment dat. În cazul demografiei, întregul este o populaţie bine definită şi circumscrisă, iar momentul poate să fie orice tăietură pe axa timpului. Cele mai frecvente momente utilizate în descrierea demografică a structurilor sunt începutul anului (1 ianuarie ora zero), sfârşitul anului (31 decembrie ora 24) sau mijlocul anului (1 iulie). Cele mai simple calcule sunt cele pentru începutul (sau sfârşitul anului, ceea ce e, în fapt, acelaşi lucru) întrucât, pe de o parte, atunci vârsta coincide cu generaţia şi, pe de alta, există o balanţă clară a naşterilor, deceselor şi migraţiilor, evenimente care se contabilizează pe

ani calendaristici şi cu ajutorul cărora se recalculează populaţia. Cât priveşte structura la mijlocul anului (care joacă rolul de stare mijlocie, în cursul perioadei de un an calendaristic, perioadă în care populaţia şi structurile ei se schimbă necontenit), de multe ori aceasta se calculează doar printr-o simplă medie aritmetică între starea iniţială şi cea finală, fiind deci nu atât o populaţie la 1 iulie, cât o populaţie medie. Utilitatea valorilor medii sau de la mijlocul anului se vede în descrierea fenomenelor demorafice, aceste valori fiind cele care intervin frecvent în calcularea unor indicatori de intensitate (ratele, în special).

Un alt moment important pentru fixarea compoziţiei structurale a populaţiei îl constituie datele calendaristice de recensământ. Aceste momente nu coincid decât rareori cu începutul sau finele unui an şi de aceea, pentru a se uşura anumite analize, se recalculează, pe baza structurilor la recensământ, situaţia la cea mai apropiată dată de început (sfârşit) de an calendaristic faţă de care se plasează momentul când s-a făcut înregistrarea. De pildă, în cazul unui recensământ efectuat în luna martie, cum a fost la noi cel din 2002, se va recalcula, pe baza evenimentelor demografice curente, printr-o procedură de proporţionalitate, populaţia pentru 1 ianuarie a anului respectiv.

1.1. Structura pe vârste

În demografie, se utilizează mai multe sisteme de clasificare a populaţiei pe vârste. Cea mai detaliată scală este cea care exprimă vârsta în ani împliniţi1. Vom distinge astfel populaţia de zero ani (P0), populaţia de un an (P1), populaţia de doi ani (P2) etc. Cum spuneam mai sus, valorile acestea sunt fie valori calculate la un moment dat, în sensul propriu al termenului, adică luând o tăietură pe axa timpului, fie 1 Variabila vârstă este prezentă, în lucrările de demografie, sub două forme principale: vârsta în ani împliniţi şi vârsta atinsă în cursul unui an. Aceasta din urmă desemnează, de fapt, generaţia căreia îi aparţine un individ. De pildă, orice individ care a împlinit în anul 2000 vârsta de 10 ani aparţine generaţiei 1990 şi, reciproc, toţi supravieţuitorii din generaţia 1990 împlinesc, în 2000, 10 ani. Din acest motiv, în structurarea populaţiei la un moment t este preferabilă forma cealaltă, care conferă o valoare variabilei sub formă de numere întregi: 0, 1, 2, ..., înţelegând că aceste valori subestimează vârsta, valoarea reală fiind pe intervalul dintre două numere consecutive.

valori medii, atunci când prin „moment” înţelegem de fapt un interval relativ scurt de timp, necesar pentru a evidenţia manifestarea fenomenelor demografice.

Dacă, pentru interesele studiului, demograful nu are nevoie de o asemenea clasificare fină, atunci el poate proceda la o grupare a vârstelor, de pildă, pe intervale cincinale:

- populaţie de 0-4 ani, P0-4;- populaţie de 5-9 ani, P5-9;- populaţie de 10-14 ani, P10-14;etc.Clasificarea cincinală este foarte des utilizată în analiza

fenomenelor demografice, întrucât, cu anumite excepţii, aceste intervale sunt suficient de mici pentru ca variaţia indicatorilor demografici în interiorul lor să nu genereze, din cauza comasării vârstelor, erori prea mari. Uneori este suficientă chiar o clasificare decenală, însă aceasta se utilizează mult mai rar decât cea precedentă. Aşadar, se poate, în principiu aprecia că, în lipsa unor date pe ani de vârstă, e permis să se recurgă la intervale cincinale, dar, dincolo de acestea, este mult prea riscant să se meargă pe linia simplificării lucrurilor.

În fine, mai există o clasificare după vârstă, la care se face apel nu atât pentru a obţine o scală utilizabilă în analiza fenomenelor demografice, cât pentru a evidenţia modalitatea de structurare, ca efect al factorilor demografici. E vorba de diviziunea populaţiei pe grupe mari de vârstă, distincţie care se foloseşte şi în alte domenii precum economia. De altfel, cum se va vedea raţiunea acestei clasificări demografice este, în fapt, economică şi socială. De obicei, se utilizează trei asemenea grupe de vârstă, care poartă diferite denumiri, dar, cel mai frecvent ele se numesc:

- grupa persoanelor tinere (copii),- grupa persoanelor adulte,- grupa persoanelor vârstnice (de vârsta a treia).Valorile care delimitează aceste grupe nu sunt nici ele

întotdeauna aceleaşi: primul prag e plasat fie la 15 fie la 20 de ani, pe când al doilea se situează la 60 ori la 65 de ani. Aşa

se face că există practic patru variante diferite de clasificare trihotomică a vârstelor: Tineri 0 – 14 ani 0 – 19 ani 0 – 14 ani 0 – 19 aniAdulţi 15 – 59 ani 20 – 64 ani 15 – 64 ani 20 – 59 aniVârstnici

60 ani şi peste

65 ani şi peste

65 ani şi peste

60 ani şi peste

Prima dintre aceste variante a fost folosită până de

curând în prelucrarea datelor în statistica demografică românească şi uneori mai este şi acum folosită. De exemplu, în publicaţia, în formă de CD-ROM a INS, dedicată recensământului din 2002, în partea de comentarii şi analiză a rezultatelor, se foloseşte această trihotomie, conform căreia, la 18 martie 2002, tinerii sub 15 ani reprezentau 17,6% din populaţia ţării, adulţii între 15 şi 59 ani împliniţi 63,0%, iar vârstnicii de 60 de ani şi peste deţineau o pondere de 19,4%. A doua şi a treia variantă de clasificare sunt utilizate frecvent în statistica altor ţări, fiind regăsite adesea şi în statisticile internaţionale (ONU, Eurostat etc.). Ultima variantă menţionată are o circulaţie ceva mai redusă, apărând doar în anumite statistici.

Oricare ar fi varianta utilizată, se vede că clasificarea nu are la bază vreun temei demografic (doar pragul de 15 ani marchează, cum ne amintim de la fertilitate, capătul de jos al intervalului de vârstă fertilă, însă nici 20, nici 59 şi nici 64 de ani nu sunt valori ce ar putea fi invocate pentru vreo schimbare majoră de comportament demografic), ci, aşa cum s-a spus, perspectiva este una economică, mai exact una legată de forţa de muncă. În fond, s-a încercat să se delimiteze, prin nişte praguri folosite în clasificările cincinale din demografie, populaţia „în vârstă de muncă” de cea care încă nu a atins această vârstă şi de cea care a depăşit-o. Numai că limitele reale ale unei asemena clasificări sunt mai greu de stabilit, ele fiind dependente de legislaţia muncii din diferite ţări, precum şi de o serie de caracteristici ale populaţiei (cea mai simplă fiind sexul), în funcţie de care o persoană aparţine categoriei „în vârstă de

muncă” sau nu. Tocmai datorită acestei varietăţi s-a recurs la nişte jaloane fixe; mai întâi s-a luat intervalul 15-59 ani, apoi, mai ales datorită prelungirii duratei medii de şcolarizare, vârsta inferioară s-a ridicat la 20 de ani iar, mai apoi sau în acelaşi timp, datorită creşterii speranţei de viaţă şi chiar a limitei de pensionare, pragul superior a urcat la 64 de ani.

Prin urmare, populaţia mijlocie este, convenţional vorbind, considerată a fi în vârstă de muncă, adică cea care formează segmentul activ2, aducător de venit, iar cea care

acoperă celelalte intervale, populaţia întreţinută sau dependentă de prima. Conform acestei convenţii, se calculează şi se interpretează raportul de dependenţă, Rd: sausau

raport care se exprimă, de obicei, în procente, arătând câte persoane tinere şi vârstnice revin la 100 de adulţi. Valoarea raportului de dependenţă se poate calcula şi cu cifre relative. De exemplu, luând ponderile celor trei grupe de vârstă menţionate mai sus, pentru populaţia României la recensământul din 2002, obţinem:

Rd = (17,6+19,4)/63,0 = 37/63 = 0,587

adică 58,7%. Este bine de reţinut că, în fond, mărimea raportului de dependenţă depinde doar de ponderea populaţiei adulte (din grupa mijlocie de vârstă). În adevăr, primul raport mai sus prezentat se poate scrie:

2 Nu e locul să intru aici în detalii privitoare la tipologiile populaţiei în relaţie cu activitatea şi ocuparea sa. Cititorul va găsi în lucrările de specialitate distincţia cuvenită între o serie de concepte precum: „populaţie în vârstă de muncă”, „resurse de muncă”, „populaţie activă”, „populaţie ocupată” etc.

unde cu p15-59 am notat proporţia grupei respective în totalul populaţiei. Aceasta înseamnă că indicele respectiv nu se modifică atunci când, de pildă, o diminuare a segmentului tânăr este compensată de o dilatare a celui vârstnic.

Lucrurile se văd şi mai bine dacă observăm că raportul de dependeţă se descompune în suma a două rapoarte:

sau

adică raportul dintre efectivul populaţiei tinere şi cel al populaţiei adulte – numit raportul de dependenţă al tinerilor – plus raportul dintre efectivul de vârstnici şi cel de adulţi – raportul de dependenţă al vârstnicilor. Este limpede că o eventuală creştere a uneia din cele două componente nu conduce automat la o creştere corespunzătoare a raportului de dependenţă, valoarea acestuia variind în concordanţă cu suma celor două valori specifice şi care pot avea evoluţii divergente.

Revenind la latura strict demografică a clasificării trihotomice, voi mai sublinia doar faptul că ponderea fiecărei grupe mari de populaţie este relevantă pentru starea populaţiei (ca rezultat al devenirii, adică al acţiunii îndelungate a fenomenelor demografice) precum şi pentru capacitatea ei de a genera şi de a întreţine manifestarea aceloraşi fenomene. De pildă, o pondere scăzută a tinerilor este un indiciu că, într-o perioadă relativ scurtă, s-a produs un declin al fertilităţii, noile generaţii apărute fiind mai reduse decât altele mai vechi.

Această interpretare demografică – dar şi raţiuni ce ţin de utilizarea forţei de muncă sau de implicaţiile sociale ale structurii demografice – sugerează uneori că clasificarea trihotomică clasică apare ca insuficient de fină, apărând

necesitatea „spargerii” uneia sau alteia din cele trei componente. Aşa de pildă, pe site-ul de internet al Oficiului Federal de Statistică din Elveţia3, am găsit la un moment dat următoarea structură a populaţiei acestei ţări, pentru anul 1999:

0-19 ani – 23,2%20-39 ani – 29,2%40-64 ani – 32,3%65-79 ani – 11,3%80 şi peste – 4,0%

Iar Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice (INSEE) al Franţei dă structura populaţiei acestei ţări, la recensământul din 19994:

0-19 ani – 24,6%20-39 ani – 28,1%40-59 ani – 26,0%60-74 ani – 13,6%75 şi peste – 7,7%

Se vede că, în ambele cazuri se face uz de cinci trepte de vârstă, clasificare obţinută din cea trihotomică prin divizarea în două a vârstei mijlocii şi a celei superioare, numai că limitele alese sunt altele în cele doă ţări. Statistica elveţiană pleacă de la a doua variantă a clasificării trihotomice, în vreme ce INSEE uzează de cea de a patra variantă.

Denumirile pentru asemenea noi diviziuni încep să devină consacrate: primul fragment al grupei mijlocii formează „populaţia adultă tânără” iar al doilea „populaţia adultă vârstnică”; primul fragment al populaţiei vârstnice se poate numi „vârsta a treia”, dacă celuilalt îi vom zice „vârsta a patra”. Din păcate, limitele sunt, cum se vede schimbătoare, pentru că sunt încărcate de un mare grad de convenţionalitate, ceea ce îngreunează comparaţia datelor.

În afara raportului de dependenţă, se întâlnesc şi alţi indicatori sintetici legaţi de structurarea pe vârste a populaţiei. Dintre aceştia, ar trebui amintită cu prioritate

3 http://www.statistik.admin.ch/stat_ch/ber01/eu0107.htm4 http://www.recensement.insee.fr/

vârsta medie a unei populaţii la un moment dat. Valoarea se obţine în mod firesc dacă înţelegem că în orice clipă se poate, în principiu, realiza o distribuţie statistică a populaţiei după vârsta atinsă de fiecare individ la momentul respectiv. O clasificare după vârsta în ani împliniţi înseamnă o variabilă statistică cu intervale de valori (0,1), (1,2) etc. cărora, pentru calcului mediei li se atribuie o valoare mijlocie. Aşadar, dacă frecvenţele (respectiv numărul indivizilor) ce corespund acestor intervale sunt P0, P1, ... iar suma lor (adică populaţia totală) este P, atunci vârsta medie se calculează ca orice indicator de această natură, când se lucrează cu intervale de valori:

Interpretarea indicatorului nu este deloc simplă; oricum el nu spune despre o distribuţie statistică nimic mai mult decât o face oricare valoare medie. În fapt, aici spune chiar mai puţine lucruri interesante decât în alte cazuri, lucru vizibil şi prin reticenţa demografilor în calcularea şi utilizarea acestui indice. În esenţă, vârsta medie a populaţiei la un moment dat este dependentă de (i) efectivele iniţiale ale diferitelor generaţii care formează populaţia la acel moment, de (ii) supravieţuitorii până în momentul respectiv ai fiecărei generaţii şi de (iii) balanţa migratorie a generaţiilor respective.

Uneori se întâlneşte în textele demografice dedicate structurii pe vârste aşa-numitul indice de îmbătrânire a populaţiei, care este un simplu raport între efectivul populaţiei vârstnice şi cel al grupei tinerilor, în sensul clasificării trihotomice menţionată mai sus. Cel mai adesea e vorba de raportul:

P60+/ P0-14

sau deP65+/ P0-14

valori exprimate în procente.Reîntorcându-ne la ideea clasificării având ca substrat

problematica activităţii populaţiei, s-ar mai putea aminti aici câţiva indicatori:

- indicele de reînnoire a populaţiei de vârstă activă (în vârstă de muncă), obţinut prin luarea în considerare a raportului între efectivul unei grupe de vârstă ce caracterizează persoanele ce intră în activitate (de exemplu, 20-24 ani, pentru ţările dezvoltate, sau 15-19 ani) şi efectivul uneia ce corespunde celor care ies din activitate (de pildă, 55-59 ani sau 60-64 ani);

- indicele de îmbătrânire a populaţiei în vârstă de muncă, definit prin raportarea efectivului de adulţi vârstnici la cel de adulţi tineri (exemplu: P40-59/P20-39);

- raportul de susţinere economică potenţial, care este, în fapt, inversul raportului de dependenţă pentru vârstnici, adică populaţia în vârstă de muncă supra populaţia vârstnică (de pildă: P15-64/P65+);

- coeficientul de presiune (charge, în franceză) parentală, calculat în ideea că persoanele de vârstă foarte înaintată (de pildă, peste 85 de ani) reclamă sarcini sporite de îngrijire care revin descendenţilor acestora, dincolo de situaţia sistemului de asistenţă socială destinat acestei categorii de vârstă; raportul este: P85+/P50-64.

Un alt indicator, având şi el calităţi expresive modeste, este raportul copii/femei, mai exact raportul dintre numărul copiilor de la 0 la 4 ani şi numărul femeilor de vârstă fertilă (de la 15 la 49 sau 44 de ani). Este, în fapt un indicator ce porneşte de la date de structură, dar care are, propriu-zis vorbind, rolul de a indica nivelul de fertilitate a populaţiei.

1.2. Structura pe sexe

Variabila sex induce cea mai simplă clasificare, cea dihotomică, fiecare persoană din populaţie fiind aşezată – chiar dacă nu întotdeauna acest lucru e uşor de făcut – în una şi numai una din cele două categorii: bărbat sau femeie.

La nivelul întregii populaţii (de volum P, să zicem), la un moment dat, vom avea o subpopulaţie masculină (Pm) şi una feminină (Pf). Aceste cifre absolute ne permit să calculăm diverse valori relative, precum:

a) Proporţia sexelor:- proporţia bărbaţilor

- proporţia femeilor

Cei doi indici sunt legaţi prin relaţia:

sumă care poate fi şi 100, atunci când ponderile se exprimă în procente.

De exemplu, la 18 martie 2002, din cei 21.680.974 locuitori ai României recenzaţi, 10.568.741 erau bărbaţi şi 11.112.233 femei, ceea ce conduce la o proporţie a bărbaţilor de 48,75% şi, deci, la una de 51,25% pentru femei. De regulă, în populaţiile actuale, proporţia femeilor este mai mare decât cea a bărbaţilor, situaţie care nu este totuşi generală şi pe care o vom explica imediat.

b) Raportul de masculinitate/feminitate Se obţine raportând numărul (proporţia) bărbaţilor la numărul (proporţia) femeilor şi invers. Adică:

- raportul de masculinitate

- raportul de feminitate

Şi aceste valori se pot exprima în procente şi atunci primul ne arată câţi bărbaţi revin la 100 de femei, iar al doilea câte femei revin la 100 de bărbaţi. Cu datele mai sus pomenite, în România anului 2002, avem 95,1 bărbaţi la 100 de femei şi 105,1 femei la 100 de bărbaţi.

De un interes deosebit se bucură, în demografie, distribuţia pe sexe a nou-născuţilor, în decursul unui an calendaristic. Aceştia nu formează o populaţie, ci sunt rezultatul unei mase de evenimente petrecute în perioada de referinţă. Formal, vom avea aceiaşi indicatori ca şi pentru populaţii:

a) Proporţia sexelor la naştere:- proporţia băieţilor

- proporţia fetelor

unde la numitor avem totalul născuţilor vii, în cursul anului, iar la numărător, este efectivul băieţilor, respectiv, al fetelor.

b) Raportul de masculinitate/feminitate al naşterilor:Ca şi mai înainte, se calculează:

- raportul de masculinitate al naşterilor:

- raportul de feminitate al naşterilor:

Şi aceste proporţii se exprimă, cel mai frecvent, în procente.Dacă pe totalul populaţiei, predomină, în general,

persoanele de sex feminin, la naştere, avantajul este de partea bărbaţilor. În adevăr, există o remarcabilă regularitate (unii o numesc chiar „lege”), în sensul că ponderea băieţilor este constant mai mare decât cea a fetelor. Fără a avea de a face cu o constantă precum cele din ştiinţele fizice, ponderea băieţilor se găseşte într-un interval de valori a cărui limită inferioară este, pentru populaţii mari, întotdeauna deasupra lui 0,5 (50%)5. Pentru fixarea ideilor, se acceptă ca regulă faptul că raportul de masculinitate al naşterilor este de circa 105, însemnând deci

5 În majoritatea cazurilor, pentru populaţii mari, raportul de masculinitate al naşterilor se află între 103 şi 107.

că la 100 de fete se nasc aproximativ 105 băieţi. Asta înseamnă că valorile:

pot fi luate ca proporţii „normale” sau „aşteptate”, atunci când nu cunoaştem datele respective sau procedăm la calcule prospective.

1.3. Structura pe sexe şi vârste

Cele două variabile descrise până acum pot fi folosite şi împreună, ceea ce, simplu spus, duce la evidenţierea structurii pe vârste în mod separat la cele două categorii de populaţie: bărbaţii şi femeile. Pentru descrierea cea mai clară, se calculează proporţia bărbaţilor sau a femeilor în cadrul fiecărei vârste sau categorii de vârstă.

Coroborând două din constatările cu cel mai mare grad de generalitate în demografie, şi anume faptul că la naştere regăsim mai mulţi băieţi decât fete şi aceea că mortalitatea femeilor este mai redusă decât cea a bărbaţilor la fiecare vârstă, începând chiar de la naştere, vom regăsi o nouă regularitate demografică: la vârstele tinere predomină persoanele de sex masculin, iar la cele înaintate dominaţia numerică trece de partea sexului feminin. Pe ansamblu, ponderea femeilor sau bărbaţilor va depinde de ponderea pe care grupele de vârstă o au în structura populaţiei. O colectivitate cu foarte mulţi copii şi cu o speranţă de viaţă redusă va conţine mai mulţi bărbaţi decât femei sau, în orice caz, o pondere mai mare de bărbaţi decât o populaţie cu puţini copii şi mulţi bătrâni, ceteris paribus.

În fapt, urmărind, în populaţiile mari, proporţia sexelor odată cu urcarea pe scara vârstelor, începând de la 0 ani, vom observa, în general, cum „dominanţa” masculină se reduce treptat, ponderile celor două sexe apropiindu-se din ce în ce mai mult, pentru ca, după un interval de relativă

egalizare, proporţia femeilor să o depăşească tot mai clar pe cea a bărbaţilor, ajungând ca la vârstele mari diferenţa în favoarea sexului „slab” să fie impresionantă. De pildă, la noi în ţară, în ultimii ani egalizarea mai sus pomenită se face în jurul vârstei de 40 de ani, ajungând ca printre persoanele de 85 de ani şi peste femeile să deţină o pondere de circa 65%. Vârsta la care se produce echilibrul sexelor este variabilă, după cum variabilă este şi ponderea femeilor la vârste mari. Situaţia României apare, din acest punct de vedere, ca fiind una de mijloc. Există ţări în care femeile devin majoritare la vârste ceva mai mici, iar la cele înaintate ajung să deţină o pondere mult mai ridicată decât se întâmplă azi la noi, după cum există ţări cu o structură pe sexe mai echilibrată la toate vârstele şi chiar situaţii în care bărbaţii sunt majoritari şi la vârstele înalte.

Pentru a ilustra eterogenitatea situaţiilor şi a înţelege mai clar că regularităţile demografice, atâtea câte există, se manifestă ca situaţii tipice sau mijlocii ale unui număr de cazuri, uneori de mare diversitate, să luăm cu titlul de exemplu câteva situaţii relevante, chiar dacă datele nu sunt de ultimă oră (tabelul 1). Am ales patru ţări, două europene şi două asiatice, care evidenţiază tipuri diferite de situaţie. India aparţine zonei în care se constată încă şi azi o supramortalitate feminină la o mare parte din vârste, ceea ce conduce la valori supraunitare ale indicelui de masculinitate până după 80 de ani. Japonia şi Suedia aparţin unui tip „normal” de ţări în privinţa diferenţei de mortalitate între sexe, numai că prima se distinge prin scăderea bruscă a indicilor de masculinitate după vârsta de 55 de ani (în anul de referinţă 1980!) fapt ce reflectă pierderile de vieţi în cursul ultimei conflagraţii mondiale, pierderi net superioare în rândul sexului bărbătesc. Un acelaşi efect îl găsim şi în fosta Uniune Sovietică, numai că aici acesta se suprapune şi cu o supramortalitate masculină accentuată, adică mai ridicată decât în alte ţări cu un acelaşi nivel general de mortalitate. Diferenţa aceasta însemnată de mortalitate între cele două sexe conduce la situaţia ca la 100 de femei de peste 80 de ani să întâlnim doar 33 de bărbaţi,

adică circa un sfert din acest efectiv. Date mai recente (G. Caselli, J. Valli, G. Wunsch 2001, p.40), arată că fenomenul are azi o pregnanţă şi mai puternică, dacă luăm numai teritoriul Rusiei. Astfel, în 1995, raportul de masculinitate al populaţiei de 80 de ani şi peste era de 25%, iar cel al populaţiei de 85 de ani de doar 21%, revenind, la această ultimă grupă de vârstă, 202 mii de bărbaţi la 942 mii de femei! Sau, cu alte cifre şi prin comparaţie, dacă în România femeile deţin 65% din populaţia de peste 85 de ani, în Rusia ponderea lor depăşeşte 82%.

Tabelul 2. Raportul de masculinitate (număr de bărbaţi la 100 de femei) pe grupe de vârstă, în câteva ţări, în anul 1980Grupa de

vârstăŢara

India Japonia Suedia U.R.S.S.0-4 ani 106 106 105 1045-9 ani 108 105 105 105

10-14 ani 108 105 105 10415-19 ani 106 104 103 10420-24 ani 106 103 111 10525-29 ani 107 101 104 10330-34 ani 107 101 104 10035-39 ani 105 100 107 9640-44 ani 105 100 104 9445-49 ani 111 100 100 9050-54 ani 115 97 98 7955-59 ani 115 81 97 5760-64 ani 112 77 95 5365-69 ani 108 79 91 4770-74 ani 104 78 82 4675-79 ani 103 74 72 3780ani şi

peste100 59 59 33

Sursa datelor primare: United Nations (1982)

Structurarea simultană a populaţiei pe sexe şi vârste conduce la o formă grafică de prezentare de foarte largă circulaţie: piramida vârstelor. Acest grafic este, în fapt, o

dublă histogramă. Pe axa verticală este reprezentată vârsta persoanelor ce compun populaţia la un moment dat; intervalele de vârstă marcate prin segmente pe această axă pot fi de un an sau reprezentând grupe cincinale de vârstă. Pe axa orizontală este marcat efectivul populaţiei, în cifre absolute sau relative (procente sau redus la un alt total sub formă de număr rotund: 10.000, 100.000 etc.). Dubla histogramă apare din aceea că efectivele de indivizi pentru fiecare grupă de vârstă marcată pe axa verticală apar sub formă de bare orizontale, îndreptate spre stânga, pentru sexul masculin, şi orientate spre dreapta, pentru cel feminin.

Ceea ce trebuie neapărat subliniat aici este principiul de bază al construcţiei oricărei histograme, ce constă în aceea că efectivul de indivizi reprezentat de o bară dreptunghiulară nu este proporţional cu lungimea acesteia, ci cu suprafaţa ei. Asta înseamnă că dacă folosim, de pildă, grupe de vârstă cincinale ca bază a dreptunghiurilor, atunci lungimea dreptunghiului este doar a cincea parte din efectivul grupei de vârstă respectivă. Spre exemplu, dacă în grupa de vârstă 5-9 ani avem un efectiv de 1.000.000 de bărbaţi, se va construi, spre stânga, pe segmentul de pe axa verticală ce marchează acest interval de vârstă, un dreptunghi a cărui lungime corespunde gradaţiei 200.000 pe axa orizontală (şi nu celei de un milion).

În principiu, dacă în populaţie n-ar interveni modificări în privinţa numărului de naşteri sau variaţii ale mortalităţii ori influenţe ale migraţiei, figura rezultată ar avea forma unei piramide (de fapt, triunghi, căci e vorba de o figură plană) barele de la bază, corespunzătoare vârstelor mai mici, fiind cele mai lungi şi, pe măsură ce se urcă pe sacra vârstelor, ca urmare a mortalităţii, efectivele de populaţie se „subţiază”. În realitate, rareori avem de a face cu forme cât de cât regulate. Ceea ce intervine cu cea mai mare influenţă în deteriorarea acestor forme este modificarea fertilităţii: acest fenomen poate prezenta (i) schimbări lente de intensitate şi atunci, de exemplu când scade treptat fertilitatea, vom asista la restrângerea lungimii segmentelor inferioare ale piramidei, care vor deveni chiar

mai scurte decât cele mediane sau (ii) schimbări bruşte, ceea ce conduce la apariţia unor „goluri” în piramidă (când avem de a face cu câţiva ani cu fertilitate mai redusă, cum este cazul perioadelor de război) sau a unor „umflături”, ce reflectă momente temporare de revigorare a fertilităţii.

Fiecare piramidă a vârstelor oferă o foarte sugestivă imagine de sinteză asupra istoriei populaţiei respective pe o perioadă de aproape un secol. Să luăm spre exemplificare piramida vârstelor populaţiei României, aşa cum apare din datele recensământului din 7 ianuarie 1992 (figura 1). Urmărind situaţia de sus în jos, întâlnim mai întâi un gol în jurul vârstelor de 73-76 de ani, vârstă ce aparţine persoanelor născute în vremea primului război mondial. Aici efectivele masculine sunt foarte reduse căci, în plus, aceşti bărbaţi, ca şi cei din alte câteva generaţii apropiate de ale lor, au fost afectaţi de pierderile de vieţi din cel de al doilea război. Şi în perioada acestui din urmă război naşterile au fost ceva mai reduse, fapt vizibil pe piramidă prin golul de la grupele de vârstă 45-50 de ani; între cele două goluri se evidenţiază generaţiile numeroase născute în perioada interbelică. După război, fertilitatea revine la valori ridicate vreme de câţiva ani şi piramida se lărgeşte în jurul vârstei de 35 de ani; după aceea se produce o restrângere a efectivelor, pentru ca să asistăm la un moment dat la o bruscă lărgire, dată de naşterile excesive din anii 1967 şi 1968, care au urmat celebrului decret din 1966 de interzicere a avorturilor. Următoarele două goluri şi umflături corespund unor momente de relaxare sau de înăsprire a măsurilor de control ale regimului comunist, pentru ca restrângerea accentuată de la bază să reflecte scăderea puternică a fertilităţii din anii 1990 şi 1991.

După un deceniu, la recensământul din 2002, piramida are forma prezentată în figura 2 şi se observă deplasarea în sus a tuturor formelor vizibile în 1992, la care se adaugă efectul evenimentelor ultimului deceniu: o bază tot mai îngustă a piramidei generată de menţinerea unei natalităţi scăzute.

Femei Bărbaţi

Figura 1. Piramida vârstelor populaţiei României, la recensământul din 7 ianuarie 1992

Femei Bărbaţi

Figura 2. Piramida vârstelor populaţiei României la recensământul din 18 martie 2002

1.4. Structura după starea civilă

Starea civilă este o variabilă cu aplicabilitate mult mai limitată, în demografie, comparativ cu sexul sau vârsta. De asemenea, utilizarea ei ca factor explicativ sau perturbator al fenomenelor demografice are sens doar în corelaţie cu aceste două variabile, întrucât căsătoriile se contractează doar de la o anumită vârstă, alta pentru fiecare sex, şi deci trecerea de la statutul de celibatar la cel de căsătorit – de la care poate apoi urma cel de văduv sau divorţat – este dependentă de vârstă şi sex. Aşadar, luată ca atare, structura după starea civilă a întregii populaţii nu ne spune mare lucru. Este clar că toţi tinerii până la vârsta minimă legală de căsătorie vor avea statutul de celibatar şi, prin urmare, dacă acest segment de vârstă e mai bine sau mai puţin bine reprezentat, asta va conduce la o pondere mai mare sau mai mică a celibatarilor în totalul populaţiei. La fel, mortalitatea diferită a persoanelor de sex masculin şi feminin influenţează ponderea văduvilor; dacă diferenţa de mortalitate este mai mare, atunci, ceteris paribus, proporţia văduvilor în populaţie va fi mai ridicată, predominând desigur văduvii de sexul cu mortalitate mai redusă – femeile, de regulă.

Aceste considerente şi altele conduc la ideea că structura după starea civilă devine interesantă doar pe fragmente de vârstă şi sexe. Obţinem astfel informaţii interesante despre formarea şi desfacerea căsătoriilor, despre convieţuirea în cuplu conjugal la diferite vârste de către bărbaţi şi femei precum şi alte aspecte ce pot fi corelate cu starea civilă. Aşa de pildă, ponderea mai mare a

celibatarilor la vârste tinere (dar deasupra celei minime de căsătorie) ne va indica o vârstă mai ridicată la căsătorie sau chiar o nupţialitate mai redusă ca intensitate; la vârstele înaintate (peste 50 de ani) ponderea celibatarilor este un indicator al intensităţii celibatului definitiv. Etc.

Datele de recensământ referitoare la starea civilă, mai exact cele care ne redau ponderea celibatarilor la fiecare vârstă, ne ajută şi la a realiza o aproximaţie privind vârsta medie la prima căsătorie, evident în condiţiile în care calendarul căsătoriilor nu suferă schimbări foarte rapide, de vreme ce un calcul pe date transversale vrea să redea o situaţie de natură longitudinală. Acest mod de calcul, propus prima dată de cunoscutul demograf J. Hajnal şi a fost ilustrat, printre alţii, de G. Tapinos (1985). Ideea de bază este aceea că vârsta la prima căsătorie a unei persoane este egală cu numărul de ani trăiţi de acest individ în stare de celibat, iar pentru un grup (generaţie) vârsta medie la prima căsătorie este egală cu numărul mediu de ani de celibat ce revine unei persoane care finalmente se căsătoreşte.

Parcurgând scara vârstelor, în pespectivă transversală, vom putea calcula numărul de ani de celibat, ce revine unui efectiv teoretic (generaţie fictivă) de 1000 de persone (femei, de regulă), în conformitate cu proporţia celibatarelor la fiecare vârstă. Pe scurt, calculul conţine următorii paşi.

1. Până la 15 ani, toate persoanele sunt celibatare; vom avea deci :

15 ani x 1.000 = 15.000 ani de celibat2. Între 15 şi 50 de ani, pentru fiecare vârstă sau grupă

de vârste avem o proporţie a celibatarelor care, dacă ne imaginăm că urmărim o generaţie ne arată, în medie, pe fiecare an de vârstă, câţi ani de celibat revin. Lucrând cu grupe cincinale de vârstă, aşa cum se procedează cel mai adesea, vom înmulţi cu 5 aceste proporţii, aduse la 1.000, şi vom avea astfel, pentru fiecare grupă cincinală, numărul anilor de celibat trăiţi de generaţia noastră fictivă. Însumând valorile respective pentru toate intervalele cincinale, de la 15 la 50 de ani, se obţine suma anilor de celibat după 15 ani şi înainte de 50. Întrucât fiecare

proporţie se înmulţeşte cu 5, acesta va fi un factor comun şi se poate face mai întâi însumarea şi apoi înmulţirea sumei cu 5.

3. Numărul anilor de celibat astfel obţinuţi se adaugă celor de la punctul precedent şi se obţine totalul anilor de celibat, de la 0 la 50 de ani, corespunzător celor 1000 de femei. Numai că totalul rezultat în acest mod, revine atât persoanelor care se căsătoresc precum şi celor care nu se căsătoresc. Or, acestea din urmă trebuie scoase din calcul. E nevoie deci să introducem o nouă ipoteză, referitoare la celibatul definitiv.

4. Proporţia femeilor celibatare la 50 de ani este considerată proporţia celibatului definitiv, în generaţia fictivă de referinţă. Dacă datele sunt pe grupe cincinale, se poate estima proporţia respectivă prin media aritmetică a ponderilor celibatarilor în cadrul grupelor de vârstă aflate în jurul lui 50: 45-49 ani şi 50-54 ani.

Proporţia celibatarelor la 50 de ani (calculată la 1000) se înmulţeşte cu 50 (numărul anilor de celibat ce revine acestui fragment din generaţie, până la 50 de ani) iar valoarea obţinută se scade din suma obţinută la punctul precedent. Se obţine astfel numărul anilor petrecuţi în stare de celibat de către femeile care se căsătoresc. Numărul acestora este 1000 minus proporţia (la mie) a celor definitiv celibatare. Raportând valoarea anilor de celibat mai sus calculată la acest efectiv de femei, rezultă o valoare medie care, aşa cum am mai spus, poate fi interpretată ca vârstă medie la prima căsătorie a unei generaţii fictive care reproduce starea de moment luată în calcul6.

2. Starea şi evoluţia structurilor demografice

2.1. Structura pe sexe a populaţiilor

6 Voi realiza imediat o aplicaţie a acestei proceduri, pe datele ultimelor recensăminte din România, şi atunci se va înţelege mai clar modul de calcul.

În ceea ce priveşte structura pe sexe a populaţiilor, lucrurile se prezintă destul de simplu, atât referitor la situaţia actuală, cât şi la evoluţia de-a lungul timpurilor. Pornind de la cele două constatări fundamentale, menţionate deja de mai multe ori, şi anume că la naştere avantajul este de partea sexului masculin – în sensul că se nasc mai mulţi băieţi decât fete – iar apoi, pe parcursul vieţii, el trece, de partea celui feminin – în sensul că la fiecare vârstă, începând chiar de la 0 ani, ratele şi probabilităţile de deces sunt mai mari în cazul bărbaţilor – rezultă următoarea constatare cu caracter general, regulă valabilă acolo unde structura pe sexe nu a fost afectată direct de pierderi masive datorate războaielor, de efectele migraţiei sau de comportamente sociale puternic discriminatorii faţă de sexul feminin.

În populaţiile în care, din diverse motive, ponderea persoanelor tinere este foarte mare, vom avea, pe ansamblu, un indice de masculinitate supraunitar, în vreme ce acolo unde vârstele înaintate deţin o pondere ceva mai ridicată, situaţia se inversează, femeile devenind majoritare, în totalul populaţiei.

Formularea de mai sus este destul de imprecisă, fiind,

de altfel, greu de precizat unde începe şi unde se termină o anumită situaţie din cele două puse în evidenţă. Probabil că cel mai bine este să prezint câteva date, pentru a ilustra această relaţie. Spre pildă, cum am mai spus, în populaţia actuală a României, ponderea sexului feminin a ajuns să depăşească în ultimii ani valoarea de 51%, mai exact, la recensământul din 18 martie 2002, din cei 21.680.974 locuitori, femeile erau în număr de 11.112.233, reprezentând deci 51,25% din populaţie. Dacă ne întoarcem puţin în timp, vom constata că, la recensământul din 1977, ponderea respectivă era ceva mai mică, respectiv de 50,7%, pentru ca în anii anteriori să regăsim din nou cifre mai ridicate pentru femei, ca urmare a perturbaţiilor induse de cele două războaie mondiale, care au pricinuit pierderi mai însemnate în rândul bărbaţilor şi au ridicat astfel ponderea femeilor

(de exemplu, în 1948, acestea deţineau 51,7% din totalul populaţiei). Dar, dacă mergem şi mai mult înapoi, pentru a evita situaţia indusă de cele două conflagraţii mondiale, vom putea constata că, de pildă, în Transilvania, provincie pentru care avem date la îndemână, la finele secolului al XIX-lea, când populaţia era net mai tânără, femeile erau în minoritate, cu doar 49,7 procente din total.

La nivel mondial, la începutul mileniului trei, populaţia are încă o structură tânără pe vârste, proporţia bărbaţilor menţinându-se uşor deasupra celei a femeilor: circa 101 bărbaţi la 100 de femei. Dintre ţările mai importante, iată câteva cu de indici de masculinitate superiori şi respectiv inferiori lui 100, calculaţi după datele recente:

Raport de masculinitate sub 100

Raport de masculinitate peste 100

Argentina – 98 Bangladesh – 106 Belarus – 88 China – 106 Brazilia – 98 Egipt – 102

Germania – 96 India – 107 Japonia – 96 Iran – 103 Rusia – 88 Kuwait – 151

România – 95 Libia – 106 Ucraina – 86 Tunisia – 102

Statele Unite – 96 Taiwan – 105

Relaţia cu compoziţia pe vârste este evidentă şi nu necesită alte argumente şi explicaţii. Aşadar, se poate afirma că, dacă migraţia sau alte evenimente nu produc dezechilibre substanţiale între persoanele de cele două sexe, structura pe sexe a populaţiei totale apare ca fiind dependentă, în bună măsură, de structura ei pe vârste.

Tot discursul acesta este valabil pentru populaţiile cunoscute până de curând, respectiv pentru acele populaţii în care proporţia sexelor la naşterea copiilor nu este influenţată prin intervenţie umană, adică este cea naturală.

În cursul anilor 1980, apare însă un fenomen ce capătă o amploare în mai multe ţări asiatice, inclusiv cele două puteri demografice mondiale, China şi India: numărul băieţilor născuţi la 100 de fete întrece clar media „naturală” de 105, apropiindu-se de (şi uneori chiar depăşind) valoarea de 120 (Pison, 2004). Este clar vorba de o intervenţie de „dirijare” a sexului, care însă nu poate fi actualmente realizată decât eliminând, pe acest motiv, prin avort, copiii ce nu sunt doriţi. Or, cum în aceste ţări (din Asia de Sud şi Est, dar şi din zona Caucazului) urmaşii de sex masculin sunt mai puternic valorizaţi, se produce o intervenţie împotriva celor de sex feminin, acţiune făcută posibilă de mijloacele actuale (ecografia, mai ales, datorită costului redus) de aflare a sexului copilului la un moment în care se mai poate interveni pe calea avortului. Situaţia se manifestă cu mai multă claritate în perioada recentă7 din două motive: pe de o parte, anterior nu exista posibilitatea pentru masa largă a populaţiei de a afla înainte de naştere sexul copilului şi, pe de alta, problema se pune cu mare intensitate în momentul în care fertilitatea se reduce sensibil, căci, la o medie de 1-2 copii pe femeie, apare un risc real ca familia să nu aibă un urmaş de sex masculin.

Consecinţele unui asfel de comportament sunt extrem de serioase şi ele se vor amplifica, prin propagarea pe un fragment tot mai mare al scalei vârstelor, dacă tendinţele apărute în ultimele două decenii continuă. E suficient să menţionăm doar impactul asupra căsătoriilor sau a formării cuplurilor pe care un astfel de dezechilibru îl are dar şi asupra reproducerii populaţiei căci, aşa cum subliniază şi Pison, la un raport de masculinitate de 120 băieţi la 100 de fete, este nevoie de o rată de fertilitate de 2,25 copii pe femeie pentru reproducerea generaţiei şi nu de mai puţin de 2,1 cât e nevoie în condiţii obişnuite azi.

2.2. Îmbătrânirea demografică

7 Şi anterior în unele dintre aceste ţări raportul de masculinitate al naşterilor era mai mare decât în alte părţi, numai că el apărea artificial ridicat, din cauza infanticidului feminin ascuns.

Pun sub titlul de mai sus întreaga problematică a structurii pe vârste a populaţiei, privită în dimensiunea sa temporală. În adevăr, procesul universal întâlnit la nivelul tuturor populaţiilor pentru care avem informaţii statistice fiabile este acela al îmbătrânirii ei, proces care, chiar dacă nu posedă un moment bine precizat de declanşare, devine evident odată cu scăderea nivelului natalităţii şi/sau al mortalităţii. Majoritatea demografilor acceptă o definiţie operaţională simplă a respectivului proces: este vorba de creşterea ponderii populaţiei vârstnice în populaţia totală. Singurele deosebiri între ei apar atunci când se alege pragul de jos al grupului populaţiei vârstnice. Oricum, acesta nu poate fi sub 50 de ani, dar, de regulă se face apel la cifrele incluse în clasificarea trihotomică pomenită anterior, cifre ce marchează pragul ultimei categorii de vârstă.

Prin urmare, pentru demografi, îmbătrânirea populaţiei înseamnă, simplu, creşterea procentului reprezentat de persoanele de 60 de ani şi peste – sau de cele de 65 de ani şi peste – în cadrul efectivului total.

Fireşte că o astfel de creştere este însoţită mereu şi de alte evoluţii: sporirea vârstei medii sau mediane a populaţiei, scăderea procentuală a altui segment de populaţie etc. Mai ales acest din urmă aspect trebuie privit cu atenţie, căci fiind vorba aici de o modificare structurală, orice schimbare a ponderii unui element induce automat modificarea în sens invers a altui (sau altor) segment(e), de vreme ce mereu totalul este de 100%. Cu alte cuvinte, putem asista, de pildă, la o îmbătrânire a unei populaţii (creşterea procentului de vârstnici) urmare a faptului că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a avut loc emigrarea unui număr mare de indivizi mai tineri, deteriorându-se efectivele celorlalte grupe de vârstă. În acest caz, nu îmbătrânirea indivizilor e responsabilă de îmbătrânirea populaţiei.

De altfel, mulţi demografi critică utilizarea termenului de „îmbătrânire”, preluat ca atare din fanţuzeşte („vieillissement”), considerând că acesta induce mai multe

genuri de interpretări greşite: (1) pe plan tehnic, apare ideea că fenomenul ar fi consecinţa doar a schimbărilor petrecute în cadrul fenomenului de mortalitate, în special prin prelungirea vieţii maxime a indivizilor sau creşterea numărului mediu de ani trăiţi după împlinirea vârstei de 60 (sau 65) de ani; (2) pe planul consecinţelor sociale, îmbătrânirea populaţiei este asimilată, ca efecte, cu îmbătrânirea organismului uman (biologic), însemnând aici degradarea funcţiilor vitale ale individului, reducera mobilităţii, fizice şi psihice, a creativităţii şi capacităţii de inovare etc., efecte care s-ar regăsi, sub o anumită formă, şi la nivel social; (3) chiar din punct de vedere lingvistic se introduce o confuzie între un proces – înaintarea în vârstă – şi o stare – de îmbătrânire, cu o clară valorizare negativă, motiv pentru care se exprimă părerea că englezescul „ageing” este mult mai adecvat pentru a desemna acest proces. În adevăr, şi dacă-i vorba de o persoană, nu orice înaintare în vârstă e numită îmbătrânire (de pildă trecerea de la 15 la 16 ani); cu atât mai puţin adecvată pare terminologia vizavi de populaţii.

În ciuda acestor critici, termenul s-a impus ca atare şi în română şi în franceză şi probabil şi în celelalte limbi romanice şi trebuie folosit ca atare, pentru a nu bloca comunicarea. Totuşi, denumirea este generatoare de confuzii şi e nevoie de o atenţie sporită pentru a folosi conceptul aşa cum este el definit în demografie şi nu în alte sensuri.

2.2.1. Descrierea procesului

Voi reveni la timpul potrivit asupra chestiunilor semnalate mai sus. Deocamdată să înţelegem că îmbătrânirea demografică este, în sensul strict al definiţiei, un proces real şi indubitabil, vizibil în modul cel mai simplu atunci când evidenţiem evoluţia structurii pe vârste a populaţiei unei ţări sau dacă punem în paralel ţări cu situaţii demografice foarte contrastante. Pentru prima comparaţie am ales, mai întâi, ca ilustrare situaţia ţării noastre, la câteva momente de timp (anii în cifre rotunde şi cei ai

ultimelor două recensăminte), începând din perioada interbelică şi până în prezent. Datele sunt prezentate în tabelul 3 şi ele sunt preluate din publicaţiile Institutului Naţional de Statistică.

Tabelul 3. Structura pe grupe mari de vârstă a populaţiei României, în perioada 1930-1999 (%)

Vârsta

Anul1930

1960

1970

1980

1990

1992

2000

2002

0-14 33,5

28,1

25,9

26,7

23,5

22,7

18,3

17,6

15-59

59,1

61,1

60,8

60,0

60,8

60,9

62,8

63,0

60+ 7,4 10,8

13,3

13,3

15,7

16,4

18,9

19,3

Total

100 100 100 100 100 100 100 99,9

Concluzia este imediată şi constă în faptul că ponderea persoanelor de vârsta a treia creşte sensibil – începând de la momentul iniţial – şi că această creştere este acompaniată de o scădere a ponderii grupei tinere, în vreme ce populaţia adultă nu cunoaşte decât modificări minore din punctul de vedere al ponderii sale în totalul populaţiei.

Grupa de populaţie vârstnică sporeşte, în România, mai ales după război, constatându-se aproape o dublare a ponderii ei la începutul anilor 70. După aceea, se produce o stagnare a creşterii, ce poate fi pusă pe seama măsurilor pronataliste ale regimului comunist, în special cea privitoare la interzicerea avorturilor din 1966, care au mărit fertilitatea şi au contribuit la încetinirea ritmului îmbătrânirii, lucrul fiind vizibil şi prin redresarea ponderii tinerilor. În cursul anilor 80, după ce se epuizează efectele „decretului” asupra grupei tinere, generaţiile supradimensionate din 1967 şi 1968 intrând în grupa mijlocie (grupă care, din cauza masivităţii sale, nu este

afectată de acest val decât cu vreo 2 puncte procentuale), se reia ritmul îmbătrânirii corelat cu scăderea tinerilor, proces ce se accelerează după 1989.

O imagine mult mai completă asupra desfăşurării procesului de îmbătrânire o putem avea dacă luăm o populaţie cu statistici demografice net mai vechi decât România; este, de pildă, cazul Suediei, ţară pentru care există nenumărate informaţii în domeniul ce ne interesează aici încă din secolul al XVIII-lea. Preiau, după Eggerickx şi Tabutin (2001, p. 12) un set de date foarte interesante, aşezate în tabelul 4. Se observă cu claritate de aici că procesul îmbătrânirii se declanşează mult mai târziu decât perioada în care devin accesibile datele, şi anume în finalul secolului al XIX, mai exact în deceniile 1880-1890, atunci când începe să urce semnificativ atât ponderea celor de 65 de ani, respectiv 80 de ani, în totalul populaţiei, cât şi a celor de la 80 de ani în sus în subpopulaţia vârstnică.

Evoluţia acestui din urmă aspect are, de fapt, două etape: la începutul secolului al XX-lea se produce un mic salt al ponderii octogenarilor în rândul vârstnicilor (trecere de la 10-12% la circa 16%), după care urmează o stagnare a acestei mişcări până în anii 1970-1980, când brusc procesul se declanşeză cu o viteză impresionantă: în ultimele patru decenii ale secolului trecut ponderea octogenarilor suedezi în rândul vârstnicilor (persoanele de la 65 de ani în sus) aproape se dublează, trecând de la 16% la 29%.

Tabelul 4. Evoluţia îmbătrânirii populaţiei Suediei, între 1750-2000 şi proiectarea până în 2050, pe sexe

Anul

% celor sub 15

% celor de 65 ani şi peste în

populaţia totală

% celor de 80 ani şi peste în

populaţia totală

% celor de 80 ani şi peste în

populaţia de 65 ani şi

peste

% femei

la

Rapoarte (%)

ani

în popu-

laţia totală

Băr-baţi

Fe-mei

Total

Băr-baţi

Fe-mei

Total

Băr-baţi

Fe-mei

Total

65 ani şi peste

80 ani şi peste

65+/0-14

65+/15-

64

1751

33,8

5,4

7,0

6,3

0,7

1,0

0,8

13,3

13,6

13,5

59 60 19 11

1760

34,2

4,8

6,8

6,0

0,6

0,9

0,7

13,2

13,5

13,4

61 64 18 10

1770

33,2

4,7

6,2

5,5

0,6

0,9

0,7

13,3

13,9

13,6

59 60 17 9

1780

32,0

4,2

5,5

4,9

0,5

0,6

0,6

8,2

11,7

10,7

58 64 15 8

1790

32,0

4,7

6,1

5,4

0,4

0,6

0,5

8,2

10,3

9,4

58 64 17 9

1800

32,6

4,8

6,1

5,5

0,4

0,6

0,5

7,4

9,3

8,5

58 64 17 9

1810

31,9

4,4

5,7

5,2

0,4

0,6

0,5

7,7

11,3

9,8

58 65 16 8

1820

32,1

4,6

6,1

5,4

0,3

0,5

0,4

7,0

8,6

8,0

59 64 17 9

1830

35,1

4,5

6,1

5,3

0,4

0,6

0,5

8,1

9,9

9,2

59 64 15 9

1840

33,9

3,9

5,5

4,7

0,3

0,6

0,5

8,5

11,2

10,1

60 66 14 8

1850

32,9

3,9

5,7

4,8

0,4

0,6

0,5

9,1

10,9

10,2

61 64 15 8

1860

33,4

4,4

6,0

5,2

0,4

0,7

0,5

8,5

10,9

10,0

59 65 16 8

1870

34,8

4,5

6,2

5,4

0,4

0,7

0,6

8,6

11,3

10,2

59 65 16 9

18 32 5, 6, 5, 0, 0, 0, 9, 12 11 58 66 18 10

80 ,6 1 6 9 5 9 7 7 ,9 ,51890

33,3

6,9

8,3

7,6

0,6

1,0

0,8

9,5

11,7

10,7

56 62 23 13

1900

32,4

7,6

9,1

8,4

0,9

1,2

1,1

11,5

13,4

12,6

56 59 26 14

1910

31,7

7,6

9,2

8,4

1,2

1,6

1,4

15,1

16,9

16,1

56 59 27 14

1920

29,3

7,7

9,1

8,4

1,2

1,6

1,4

15,5

17,0

16,3

56 58 29 13

1930

24,8

8,4

10,0

9,2

1,2

1,6

1,4

14,6

16,3

15,6

55 58 37 14

1940

20,4

8,7

10,2

9,4

1,3

1,7

1,5

15,3

16,9

16,2

54 57 45 13

1950

23,4

9,7

10,9

10,5

1,4

1,7

1,5

13,8

15,5

14,8

53 56 45 16

1960

22,0

11,0

12,9

12,0

1,7

2,2

1,9

15,6

16,7

16,2

54 56 54 18

1970

20,8

12,3

15,2

13,7

1,9

2,8

2,3

15,6

18,2

17,0

55 59 66 21

1980

19,1

14,6

18,6

16,6

2,4

4,2

3,3

16,6

22,2

19,8

56 64 87 26

1990

18,0

15,3

20,2

17,8

3,0

5,5

4,2

19,6

27,2

24,0

57 65 99 28

2000

18,2

15,0

19,8

17,5

3,6

6,4

5,0

23,8

32,1

28,7

57 65 97 27

2010

16,0

17,3

21,6

19,5

4,1

7,1

5,6

23,5

32,9

28,8

56 64 122

30

2020

15,1

21,0

25,2

23,1

4,4

7,3

5,9

21,2

29,2

25,5

55 63 153

37

2030

15,8

23,3

27,6

25,5

6,7

10,1

8,4

28,8

36,6

33,0

55 61 161

43

2040

15,4

24,8

29,5

27,2

7,4

11,2

9,3

29,7

38,1

34,3

55 62 176

47

2050

15,8

24,3

29,1

26,7

8,3

12,4

10,4

34,3

42,7

38,9

55 60 170

46

Cazul Suediei, coroborat cu cel al altor societăţi care au produs date demografice de încredere în secolele XVIII-XIX, ne sugerează ideea conform căreia, chiar dacă în epocile mai vechi au putut avea loc unele schimbări în structura pe vârste a populaţiilor, un proces ca cel despre care vorbim aici nu este caracteristic decât unei faze târzii a societăţilor moderne.

În privinţa extensiunii sale, putem spune că procesul este general, el afectând puternic toate societăţile civilizaţiei occidentale şi fiind deja iniţiat în restul ţărilor lumii. Lucrul etse vizibil dacă revenim în prezent şi aruncăm o privire asupra structurii pe vârste a tuturor populaţiilor, la nivel naţional. De pildă România, cu toată evoluţia spectaculoasă menţionată a procesului de îmbătrânire a populaţiei, nu ocupă deloc o poziţie singulară. Ea se găseşte în „plutonul” mijlociu-inferior al ţărilor europene, în sensul că cea mai mare parte a ţărilor continentului nostru au un procent de vârstnici ceva mai ridicat decât cel întâlnit în România, dar există şi ţări aflate la nivelul nostru şi sub acest nivel. La rândul ei, Europa este continentul cel mai îmbătrânit.

Pentru a ilustra în mod cât mai sintetic şi mai clar situaţia actuală a îmbătrânirii populaţiei diferitelor ţări ale lumii, am construit un tabel statistic (tabelul 5) cu cele 153 de ţări şi teritorii ce depăşesc un milion de locuitori. Ţările au fost grupate pe continente precum şi în funcţie de procentul persoanelor care au atins şi depăşit 65 de ani, pe baza cifrelor prezentate de Gilles Pison (2001). Menţionez că, fiind vorba de o estimare pentru chiar anul în care datele au fost publicate, 2001, valorile procentuale sunt oferite în cifre întregi. Să reţinem că ţara noastră figurează aici cu 13% populaţie ce depăşeşte vârsta de 65 de ani8, în timp ce procentul respectiv la nivelul întregii Europe este de 15 iar la nivel planetar de doar 7.

Tabelul 5. Distribuţia ţărilor lumii cu peste 1 milion de locuitori, pe continente, în funcţie de ponderea populaţiei de 65 de ani şi peste

8 La recensământul din 2002, ponderea populaţiei de 65 ani şi peste, în România, era de 14,1%.

Continentul

Ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste (%)

Total

1-3 4-6 7-9 10-12 13-15 16+Africa 35

74,5%

1225,5%

- - - - 47100%

America

28,0%

1456,0%

312,0%

312,0%

312,0%

- 25100%

Asia 1023,3%

2353,5%

614,0%

24,7%

12,3%

12,3%

43100%

Europa - 12,9%

25,7%

514,3%

1851,4%

925,7%

35100%

Oceania - 133,3%

- 266,7%

- - 3100%

TOTAL 4730,7%

5133,3%

117,2%

127,8%

2214,4%

106,5%

153100%

Aşadar, la nivelul mondial, cea mai mare parte a ţărilor lumii se află încă într-un stadiu incipient al procesului de îmbătrânire demografică; continentul african este de departe cel mai tânăr, nici una dintre ţările mai importante de aici neatingând valoarea mediei mondiale (7%) a ponderii vârstnicilor de 65 de ani şi peste. La polul opus se află, cum spuneam Europa; din cele 10 ţări cu pondere a vârstnicilor de cel puţin 16%, 9 se află pe acest continent, în vreme ce dintre cele 22 cu ponderi între 13 şi 15 %, 18 sunt ţări europene. Doar trei state americane (SUA, Canada şi Uruguay) ajung la 13% pentru ponderea populaţiei de 65 de ani şi peste, şi două state asiatice ating sau depăşesc această valoare: Georgia-13%, Japonia-17%. De altfel, cu acest procent de vârstnici Japonia este, alături de Suedia, Belgia, Spania şi Grecia, imediat în urma Italiei,

ţară care, cu 18% vârstnici, ocupă prima poziţie în clasamentul mondial, contrastând cu ţări precum Kuwait-ul şi Emiratele Arabe, care deţin recordul invers cu doar 1% persoane de peste 65 de ani.

La acest succint tablou al situaţiei astăzi existente ar mai fi de adăugat că evoluţia diferitelor populaţii aflate acum în stadii similare de îmbătrânire demografică nu a fost aceeaşi; mai exact, nivelele actuale au fost atinse în urma unor procese care au avut durate şi ritmuri diferite. Iată, în acest sens, după calculele mai vechi ale lui A. Sauvy9, anul în care câteva ţări vest-europene au atins anumite procente de sexagenari (tabelul 6).

Tabelul 6. Anul în care, în unele ţări occidentale, procentul persoanelor de 60 de ani şi peste a atins anumite valori. Proporţia sexagenari

lorFranţa Suedia Marea

BritanieGermania

8% 1788 1860 1910 191110% 1850 1882 1925 192512% 1870 1912 1931 193714% 1931 1948 1938 195015% 1939 1950 1940 195416% 1947 1956 1952 196017% 1961 1959 1961 1962

De asemenea, sunt elocvente cifrele invocate de P. Laslett şi P. Paillat (1999, p. 257) pentru câteva ţări occidentale în anii 1880, adică din perioada în care majoritatea dintre ele intră în tranziţia fertilităţii, diferenţele între procentele de vârstnici fiind practic, aşa cum se vede în tabelul 7, fără nici o legătură cu speranţa de viaţă la naştere, influenţată decisiv atunci de mortalitatea infantilă.

9 Informaţia e preluată dintr-o carte recentă – A. Sauvy (2000), p. 107 – ce cuprinde o culegere din textele demografice ale autorului francez, în special din cunoscuta sa lucrare Théorie générale de la population (1963, 1966). E interesant că titlul ales de realizatorul selecţiei – J.-C. Chesnais – vizează chiar problematica îmbătrânirii demografice: La vieillesse des nations.

Tabelul 7. Proporţia sexagenarilor şi speranţa de viaţă la naştere în câteva ţări occidentale, în anii 1880.

Ţara Anul Procentul populaţiei de 60+

Speranţa de viaţă

Bărbaţi

Femei Total Bărbaţi

Femei

Anglia şi Ţ.Galilor

1881 6,94 7,81 7,38 44,2 47,5

Franţa 1881 12,00 12,62 12,31 40,8 43,4Italia 1881 9,04 8,88 8,96 33,3 33,9Spania 1877 7,81 7,88 7,83 33,8 35,7Suedia 1880 8,44 10,25 9,37 48,5 54,1Elveţia 1880 8,60 9,10 8,85 40,6 43,2

Aşadar, Franţa, plecată cel mai devreme pe drumul îmbătrânirii, ca urmare a unei fertilităţi ce a intrat mult mai curând în declin, se detaşează net de celelalte ţări la finele secolului al XIX-lea, dar ea este ajunsă, în acest proces, la începutul anilor 1960 de către ţările occidentale menţionate. Dincolo de modelul general, e limpede că fiecare ţară europeană a avut, în trecut, traiectoria sa proprie, iar astăzi asistăm la o mare omogentizare a situaţiilor pe acest continent. În adevăr, aşa cum se vede din tabelul 8, cu câteva excepţii (Irlanda, Malta, Cipru) ponderea persoanelor de la 65 de ani în sus se situează, în anul 2000, pe un interval destul de îngust, aproximativ de la 14 la 17%, graţie evoluţiei convergente din ultima jumătate de secol.

Tabelul 8. Evoluţia ponderii persoanelor de 65 de ani şi peste şi a vârstei mediane, în ţările europene în a doua jumătate a secolului XX.

Ţara % persoande de 65 ani şi +

Vârsta mediană a populaţiei

1950 1975 2000 1950 1975 2000RFG 9,4 14,3 16,2 34,6 35,2 41,1Belgia 11,1 13,9 15,9 35,6 34,1 38,9Danemarca 9,1 13,4 16,8 31,8 33,0 39,6

Spania 7,3 10,0 15,5 27,7 29,7 34,2Franţa 11,4 13,5 15,1 34,5 31,6 37,3Grecia 6,8 12,5 16,1 26,0 33,9 36,7Irlanda 10,7 11,0 11,2 29,6 26,4 28,7Italia 8,3 12,1 17,6 29,0 33,3 38,5Luxebourg 9,8 13,1 14,8 35,0 34,4 40,3Olanda 7,7 10,9 14,2 28,0 29,4 38,7Portugalia 7,0 9,9 14,0 26,2 28,7 33,7Regatul Unit 10,7 14,0 15,3 34,6 33,9 37,7Austria 10,4 15,0 14,8 35,8 33,9 38,5Elveţia 9,6 12,6 14,5 33,3 33,0 41,1Finlanda 6,7 10,6 14,8 27,7 30,7 39,0Islanda 7,7 9,3 11,8 26,5 25,4 33,4Norvegia 9,7 13,7 15,3 32,7 32,5 38,1Suedia 10,3 15,1 17,3 34,3 35,3 40,6RDG 10,6 16,2 37,3 35,3 37,9Bulgaria 6,7 10,9 15,9 27,3 34,0 36,4Ungaria 7,3 12,6 14,3 29,9 34,2 38,0Polonia 7,6 12,1 12,0 30,2 31,4 34,6România* 5,3 9,6 12,2 26,1 30,5 32,7Ex-Cehoslovacia

7,6 12,1 30,2 31,4 34,6

Albania 7,0 4,5 5,8 20,6 19,5 25,4Cipru 6,0 9,7 11,2 23,7 27,1 33,6Malta 5,8 9,8 12,5 23,7 27,1 33,6

Sursa: P. Laslett şi P. Paillat (1999, p. 271) *) Datele recente despre România sunt vizibil eronate.

La recensământul din 18 martie 2002, ponderea celor de 65 ani şi peste a fost, cum spuneam, de 14,1%, iar valoarea mediană a vârstelor a atins, la acea dată, după calculele mele, cifra de 35,1 ani, valori care arată un grad mai înalt de îmbătrânire pentru ţara noastră decât lasă să se întrevadă cifrele din tabel, chiar dacă acolo e vorba de anul 2000. Nu am verificat sistematic cifrele altor ţări, doar în cazul Suediei avem în tabelul 4 o cifră de control: 17,5% persoane de 65 de ani şi peste, apropiată de cea de aici:17,3%.

Ţările ce formează aşa-zisa lume în curs de dezvoltare urmează sau vor urma, probabil, şi ele o cale care să le poarte la un moment dat spre o stare similară celei din ţările actualmente dezvoltate. Pentru cele mai multe dintre ele, procesul nu va fi vizibil decât peste 2-3 decenii. Altele, unde lucrurile au evoluat mai rapid vor ajunge mult mai repede aici. În funcţie de rapiditatea cu care s-a redus sau se va reduce nivelul fertilităţii – elementul cel mai important în procesul de îmbătrânire – se află şi durata fazelor de îmbătrânire. De pildă, populaţia Chinei, ţară în care măsurile susţinute de reducere a fertilităţii au fost foarte eficiente, va trece de la o pondere a celor de 65 ani şi peste de 7% la una dublă, de 14%, într-un răstimp de 25 de ani, în vreme ce aceeaşi tranziţie a durat 115 ani în Franţa, 85 în Suedia, şi 66 în SUA. (Sandron, 2002 , p.39)

În descrierea procesului de îmbătrânire demografică, s-a încercat marcarea anumitor momente, prin privilegierea valorilor rotunde ale unor indicatori. Aşa de exemplu, s-a urmărit definirea momentului în care într-o populaţie putem vorbi de o „vârstă a treia”, adică determinarea perioadei în care cantitativ vârstnicii devin o parte importantă a unei societăţi. P. Laslett şi P. Paillat (1999) propun ca moment definitoriu pentru naşterea vârstei a treia perioada în care se îndeplinesc simultan două condiţii:

- raportul dintre supravieţuitorii la 70 de ani şi cei la 25 de ani (S75/S25 – cunoscut sub numele de „indicele lui Laslett”) să depăşească valoarea 0,5, ceea ce ar corespunde cu o speranţă de viaţă la 70 de ani de circa 10 ani şi

- ponderea persoanelor de 65 ani şi peste să fie de cel puţin 10% (p.267).

În tabelul 9 este prezentată sitaţia Angliei, după cele două criterii. Se vede că indicele lui Laslett rămâne, cu variaţiile de rigoare, aproximativ la valoarea din 1591 până în 1891, în sensul că mai puţin de 40% dintre persoanele de 25 de ani aveau şansa să ajungă la 70 de ani. După aceea, indicele creşte, dar rămâne sub 0,5 până spre mijlocul secolului al XX-lea când atinge valoarea critică şi cel de al

doilea parametru: 10% persoane de 65 de ani şi peste. De atunci, adică din anii 1940-50, se poate vorbi, în Anglia, în lumina criteriilor de mai sus, de „apariţia vârstei a treia”, ca fenomen cu semnificaţie socială.

Tabelul 9. Evoluţia valorilor celor doi indicatori (indicele lui Laslett şi procentul celor de 65 de ani şi peste) utilizaţi de Laslett şi Paillat (1999, p. 268) pentru determinarea momentului de apariţie a vârstei a treia în Anglia.

Ani S70/S25 Ani S70/S25 % 65 ani +

Ambele sexe

Femei Bărbaţi Ambele sexe

1541-1545

0,292 1891 0,372 0,301

1591-1595

0,348 1901 0,456 0,375 4,9

1641-1645

0,325 1911 0,517 0,416 5,2

1691-1695

0,310 1921 0,582 0,492 5,9

1741-1745

0,297 1931 0,595 0,497 7,6

1791-1795

0,338 1940 0,629 0,471 9,5

1841-1845

0,391 1951 0,695 0,532 10,9

1881-1885

0,374 1960 0,749 0,581 11,7

O altă încercare de stabilire a unor repere pe parcursul procesului la care ne referim şi care cred că merită menţionată am găsit-o în lucrarea semnată de Eggerickx şi Tabutin (2001), menţionată deja mai sus. Autorii cred că pot stabili limitele care să marcheze începutul şi sfârşitul procesului de îmbătrânire demografică. Ei utilizează doar proporţia vârstnicilor şi consideră că procesul începe atunci când populaţia de 65 de ani şi peste atinge pragul ponderea

de 5% din efectivul total şi se încheie când ajunge la 20%. În fapt, obiectivul autorilor este acela de a evidenţia viteza procesului de îmbătrânire, limitele alese fiind necesare pentru a calcula durata acestui proces, care se dovedeşte diferită în funcţie de timp şi loc.

Conform primei valori alese, procesul începe în Europa în 1860, în America de Nord în 1935, în Japonia în 1952, în China în 1982, iar în ansamblul Americii de Sud în 1991. Ca repere mari, se apreciază că îmbătrânirea demografică a început, în ţările dezvoltate, pe la 1880, iar în cele în curs de dezvoltare în 1999, deci cu un decalaj de peste un secol! Sfârşitul procesului, în sensul definiţiei de mai sus, se va produce, ne spun autorii, în 2025 pentru ţările dezvoltate şi în 2095 pentru celelalte, decalajul fiind de 7 decenii. Alte detalii interesante se găsesc în tabelul 10.

Tabelul 10. Durata efectivă sau cea previzibilă pentru trecerea proporţiei celor de 65 ani şi peste de la 5 la 10, de la 10 la 15 şi de la 15 la 20%Regiuni şi ţări Anu

l cu 5%

Durata (în ani) pentru trecerea de la

Anul cu 20%

Durata totală a procesului

5 la 10%

10 la 15%

15 la 20%

Europa 1860 108 33 21 2022 162din care:

Franţa 1840 100 55 35 2020 190 Germania 1885 67 25 35 2012 127 Suedia 1855 91 28 37 2011 156 Italia 1868 97 24 18 2007 139America de Nord

1925 47 43 13 2028 103

Asia de Est 1979 33 15 10 2037 58din care:

Japonia 1952 32 12 11 2007 55 China 1982 35 12 11 2038 56Asia de Sud 2005 27 15 - ≈2100 ±100

din care: India 2000 31 18 - ≈2080 ±80America Centrală

2005 26 16 - ≈2070 ±65

din care: Mexic 2002 25 12 16 2055 53 Cuba 1960 42 15 12 2029 69America de Sud

1991 34 18 - ≈2080 ±90

din care: Chile 1965 51 16 - ≈2070 ±100 Brazilia 1999 25 18 - ≈2080 ±80Ţări în curs de dezvoltare

1999 32 29 - ≈2100 ±100

Ţări dezvoltate 1890 80 32 20 2022 132Total mondial 1947 75 31 - ≈2100 ±150

Sursa: Eggerickx şi Tabutin (2001, p.19)

În partea aceasta destinată descrierii procesului de îmbătrânire am vorbit mai mult despre prezent şi trecut; viitorul a fost surprins mai ales în cifrele unor tabele, acolo unde s-au prelungit tendinţele recente. De asemenea, vor mai apare cifre cu aparent caracter prospectiv în secţiunea care urmează, deşi ele sunt aici folosite ca aspecte de proiecţie care să explice relaţiile dintre anumiţi parametri demografici şi nu în scop predictiv. Oricum, privind chiar şi numai informaţiile cifrice din capitolul de faţă, ne putem face o imagine asupra posibilelor schimbări în structura pe vârste a populaţiilor, fie că e vorba de ţările în curs de dezvoltare, care abia acum încep să perceapă problematica vârstei a treia, fie de cele în care îmbătrânirea demografică a devenit o prezenţă clară, de mai multă vreme.

O spectaculoasă evoluţie viitoare ni se înfăţişează dacă luăm în considerare nu procentul vârstnicilor în întreaga populaţie, ci dacă raportăm acest fragment la cel de vârstă intermediară (raportul de dependenţă al vârstnicilor). Schimbările care se prefigurează în următoarea jumătate de secol sunt notaile, conducând în medie, pentru ţările cele mai

dezvoltate, aşa cum se vede în tabelul 11, la o dublare a indicatorului.

Tabelul 11. Raportul de dependenţă a populaţiei vârstnice (P65+/P20-64), în 2000 şi în 2050, în ţări din OCDE

Ţara 2000 2050Austria 25 55Belgia 28 50Canada 20 46Cehia 22 57Danemarca 24 40Finlanda 24 48Franţa 27 51Germania 27 53Grecia 28 59Irlanda 19 44Italia 29 67Japonia 28 65Korea 11 45Luxembourg 23 42Olanda 22 45Norvegia 28 50Noua Zeelandă 28 50Polonia 20 55Portugalia 25 49Regatul Unit 26 46Spania 27 66Statele Unite 22 38Suedia 29 46Ungaria 28 50Media (neponderată)

25 51

Sursa: Visco, 2001, p.18

Ideea sintetică cu tentă prospectivă pe care o putem avansa acum – şi care va deveni mai inteligibilă după ce vom descrie în continuare mecanismul îmbătrânirii populaţiei – este aceea că, pe termen mediu (de 2-4 decenii) procesul

îmbătrânirii va continua practic în toate populaţiile lumii. În ţările dezvoltate se va depăşi, probabil, pragul de 20% de persoane cu 65 de ani şi mai mult în populaţia totală, prag invocat mai sus, acesta apropiindu-se chiar de 30%; evoluţia va fi mai lentă sau mai rapidă în funcţie de felul cum vor arăta indicatorii de intensitate ai principalelor fenomene demografice, în speţă cei de fertilitate şi migraţie. În ţările cu o slabă proporţie de vârstnici există toate şansele ca îmbătrânirea să continue şi pe termen lung, adică o jumătate de secol sau mai mult. Fireşte că la acest orizont, orice predicţie în domeniul socialului are puţine elemente de întemeiere. Ar mai fi de subliniat că, în ţările în curs de dezvoltare, chiar şi modestele sporuri procentuale ale ponderii vârstnicilor pot fi însoţite de creşteri ale efectivelor în cifre absolute mari sau în orice caz mai mari decât sunt în momentul de faţă sistemele sociale din majoritatea acestor state pregătite să le primească, generând probleme sociale serioase, chiar pe termen mediu.

În loc de încheiere, pentru această parte descriptivă, voi reproduce câteva dintre concluziile unui material de sinteză (ONU,2002), elaborat pentru pregătirea celei de a doua Adunări mondiale asupra îmbătrânirii, din 8-12 aprilie 2002, de la Madrid. Raportul ajunge la 4 concluzii importante:1. Îmbătrâniea populaţiei este un fenomen fără precedent, care nu a avut echivalent în istorie. Ea se realizează prin scăderea concomitentă a proporţiei tinerilor, care va fi depăşită, până în 2050, de cea a vârstnicilor (60 ai şi peste), pe plan mondial.2. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen universal, care afectează pe toată lumea. Creşetra numărului vârstnicilor în raport cu populaţia în vârstă de muncă are repercusiuni directe asupra echităţii şi soldarităţii între generaţii.3. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen de mare întindere, în măsura în care el are repercusiuni majore asupra tuturor aspectelor vieţii umane.

4. Îmbătrânirea este un fenomen durabil. De la 8%, în 1950, ponderea vârstnicilor de 60 de ani şi peste a urcat la 10% în anul 2000 şi va ajunge la 21% în 2050.

La aceste patru concluzii majore, sunt adăugate şi altele, dintre care spicuiesc următoarele:- Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen practic ireversibil. Reversibilitatea este doar teoretică, ea presupunând, aşa cum se va vedea mai jos, schimbarea trendului fertilităţii înspre o creştere spectaculoasă a acesteia, lucru improbabil în viitorul previzibil.- Este una dintre consecinţele tranziţiei demografice, corespunzând trecerii de la o fertiltate şi mortaltate ridicate la unele scăzute.- Îmbătrânirea antrenează nu numai creşterea ponderii, ci şi a cifrei absolute de vârstnici; faţă de 1950 de ani, numărul persoanelor în vârstă, la nivel mondial, a crescut, în 2000, de 3 ori, ajungâd la 600 milioane; în următorii 50 de ani se va mai produce o triplare, atingându-se aproximativ 2 miliarde.- Creşterea numărului persoanelor în vârstă se face în ritm de 2%, valoare care este mai mare decât cea a indicelui creşterii populaţiei totale; ritmul va atinge cota maximă, de 2,8%, în medie pe Glob, în perioada 2025-2030, după care va începe să scadă.- Numărul şi proporţia vârtnicilor variază mult de la o regiune a planetei la alta.- Îmbătrânirea fiind mai rapidă în ţările în curs de dezvoltare, ele vor avea mai puţin timp pentru adaptare.- Vârsta mediană era, în 2000, de 26 ani, cu variaţii între 15 ani în Yemen şi 41 în Japonia. În 2050, va creşte la 36 ani, variind de la 20 ani în Niger la 55 ani în Spania.- Populaţia vârstnică ea însăşi îmbătrâneşte: grupa de la 80 ani în sus creşte în ritm de 3,8%, superior deci celui al ansamblului vârstnicilor.- Raportul de susţinere economică potenţial (P15-64/P65+) a scăzut între 1950-2000 de la 12 la 9 şi va ajunge în 2050 la 4 persoane de vârstă activă pentru una de 65 de ani şi peste.

- Majoritatea persoanelor în vârstă sunt femei: în anul 2000, proporţia femeilor pe plan mondial era: 50%, la grupa de vârstă 40-59 ani, 55% la 60+, 65% la 80+ şi 83% la 100+.- Sănătatea persoanelor se degradează pe măsura înaintării în vârstă, ceea ce se traduce printr-o cerere sporită de îngrijiri de lungă durată. Coeficientul de sarcină parentală (charge parentale, în fr.), adică raportul: P80+/P50-64, era de 2% în 1950, 4% în 2000 şi 11% în 2050.

2.2.2. Cauzele demografice ale îmbătrânirii populaţiei

Chiar dacă, în descrierile de mai sus am invocat anumite elemente explicatorii ale declanşării şi derulării procesului de îmbătrânire demografică, este bine să reluăm, la modul sintetic şi coerent, această explicaţie. Factorii de natură demografică ce pot fi invocaţi în modificarea structurii pe vârste, în general, şi în fenomenul îmbătrânirii, în special, sunt mortalitatea, natalitatea/fertilitatea şi migraţia. Fără a intra în chestiuni foarte tehnice, voi argumenta, succint, câteva teze bine demonstrate în demografie, atât pe bază de date factuale cât şi prin utilizarea unor modele matematice de descriere a populaţiilor în evoluţia lor.

O primă abordare vizează descifrarea rolului celor două fenomene demografice de bază, mortalitatea şi fertilitatea, presupunând deci că migraţia este nulă. Concluzia care rezultă pune în evidenţă faptul că, aşa cum se întâmplă şi în alte privinţe, fertilitatea şi mortalitatea au efecte inegale asupra structurii pe vârste, primul fenomen fiind cu mult mai important, judecând după amplitudinea consecinţelor sale. Sau, cu alte cuvinte, variaţiile în nivelul mortalităţii n-au nici pe departe aceleaşi consecinţe asupra structurii demografice pe care le au modificările fertilităţii. Aşa cum se va vedea şi în capitolul destinat dinamicii populaţiei, fertilitatea este, în genere, factorul activ, cel care are o acţiune decisivă asupra mişcării demografice.

Revenind la îmbătrânire, concluzia mai sus anunţată poate fi uşor confirmată dacă urmărim felul cum au evoluat lucrurile de-a lungul ultimelor două secole, pentru care

există informaţii demografice consistente, sau plecând de la nişte ipoteze de evoluţie ulterioară la care supunem populaţiile actuale sau populaţii fictive. Probabil cel mai convingător şi frapant este acest din urmă demers, dacă vom adopta nişte ipoteze cu totul neobişnuite. Astfel, pornind de la o populaţie actuală, se demonstrează că, în condiţii de mortalitate şi fertilitate constante, aceasta tinde spre o formă constantă a piramidei vârstelor, adică spre o structură pe vârste constantă10. Fireşte că forma constantă despre care e vorba depinde de valoarea parametrilor la care se manifestă cele două fenomene (ratele de fertilitate pe vârste şi probabilităţile de deces din tabela de mortalitate). Schimbând aceşti parametri, se va modifica deci structura pe vârste şi se va putea evidenţia exact influenţa fiecărui parametru.

Una dintre cele mai năstruşnice ipoteze este să presupunem că de la un moment dat nu mai moare nimeni în populaţia noastră. Evident că atunci volumul populaţiei (dacă fertilitatea nu e şi ea nulă) va tinde să crească spre infinit, iar vârstele atinse de oameni vor fi din ce în ce mai mari. Tocmai această creştere nelimitată precum şi extensiunea, tot nelimitată, a intervalului de vârstă de la 60 de ani în sus ne face, la prima vedere, să credem că oricât ar fi fertilitatea, atingerea idealului de nemurire înseamnă automat creşterea ponderii persoanelor vârstnice, de vreme ce grupa respectivă de vârstă se alimentează anual cu câte o nouă generaţie de indivizi, fără să avem de a face cu vreo ieşire din ea, aşa cum se întâmplă cu celelalte grupe de vârstă, care pierd, în fiecare an, o generaţie, ce trece în grupa superioară.

Prima constatare interesantă e că, în condiţiile de constanţă a fertilităţii, chiar şi pentru populaţia nemuritoare, structura pe vârste se stabilizează, deci că grupa de 60 de ani şi peste va deţine o pondere constantă, dependentă de nivelul fertilităţii. Conform unor calcule ale cunoscuţilor demografi americani A. Coale şi N. Keyfitz, menţionate de Tapinos (1985), p. 206-207, dacă indicele brut

10 E vorba de aşa-numitele populaţii stabile, ce vor fi tratate într-un capitol viitor.

de reproducere este în jurul valorii 3, atunci ponderea celor de 60 de ani şi peste se stabilizează la 9,3% din totalul populaţiei; dacă fertilitatea rămâne constantă la nivelul de 1,5 fete pe femeie, vârstnicii vor deţine 41,4% din totalul populaţiei şi numai pentru populaţiile cu indice brut de reproducere egal cu unitatea sau subunitar fragmentul de vârstă de la 60 de ani în sus se va apropia de ponderea de 100%, aşa cum pare normal pentru intuiţia comună.

Aşadar, avem o a doua constatare interesantă, şi anume că o fertilitate care asigură o bună reproducere a populaţiei este suficientă pentru pune stavilă îmbătrânirii nelimitate, indiferent cât se lungeşte viaţa speciei. Dacă fertilitatea este mare, de circa 6 copii/femeie, aşa cum mai întâlnim şi azi în unele ţări, populaţia respectivă, chiar nemuritoare fiind, va fi mai tânără decât toate populaţiile europene actuale.

Putem intra în acest „joc” cu un calcul aplicat la populaţia României. Luând efectivul de 22,68 milioane înregistrat la recensământul din martie 2002 şi introducând în calcul următoarele ipoteze:1. Din acel moment nu mai moare nimeni.2. Lipseşte complet migraţia sau se compensează perfect intrările cu ieşirile.3. Fertilitatea se situează la un nivel constant de 5 copii/femeie (cu rate pe cele 7 grupe cincinale de vârstă fertilă, între 15-49 ani, egale cu respectiv: 0,100; 0,250 ; 0,300 ; 0,250 ; 0,075 ; 0,020 ; 0,005)Atunci:- după 50 de ani, populaţia totală a Rmâniei va ajunge la 87 milioane, din care

- grupa 0-14 ani: 30,5 milioane, adică 35,0%- grupa 60+ : 19,4 milioane, adică 22,3%;

- după 100 de ani, din totalul de 424,5 milioane de locuitori- grupa 0-14 ani va deţine163,5 milioane, adică 38,5%- grupa 60+ va fi format din 65,8 milioane, adică

15,5%.

Cu o fertilitate superioară, de 6 copii/femeie, se va ajune, în aceleaşi condiţii:- după 50 de ani, la 110,5 milioane, din care tot 19,4 milioane vor avea de la 60 de ani în sus, reprezentând însă acum doar 17,6%;- după 100 de ani, la 712,6 milioane, cu 78,6 milioane de vârstnici, adică 11,0%Reamintind că în 2002, ponderea vârstnicilor de la 60 de ani în sus depăşea 19% din populaţia României, se vede clar cum, chiar în ipoteza imortalităţii, populaţia „întinereşte” după 50 de ani, la un nivel de fertilitate de 5 copii/femeie, şi înainte de 50 de ani, cu 6 copii/femeie.

Acelaşi tip de impact poate fi detectat dacă trecem acum la cifre reale, comparând populaţii cu fertilitate diferită. Pentru a elimina pe cât posibil efectul mortalităţii, e preferabil să găsim ţări cu speranţa de viaţă la naştere având valori similare. O asemenea situaţie se întâlneşte dacă punem faţă în faţă ţări din nordul Africii şi unele europene, foste comuniste. Iată, în tabelul 12, câteva asemenea cupluri, ce ilustrează etape diferite în procesul de îmbătrânire demografică, corelate cu indici de fertilitate diferiţi. E clar că ţările nord-africane sunt mult în urma ţărilor din zona noastră geografică în privinţa îmbătrânirii (ponderi ale vârstnicilor de 2-4 ori mai mici!), în vreme ce din punctul de vedere al mortalităţii situaţiile sunt aproape sincrone11.

Tabelul 12. Cupluri de ţări cu niveluri similare ale mortalităţii, dar cu valori diferite ale indicilor de fertilitate şi de îmbătrânire demografică (în anul 2001)Ţara Indicele de

fertilitate(copii/femeie)

Speranţa de viaţă, bărbaţi

(ani)

Speranţa de viaţă,

femei(ani)

Ponderea celor de 65

ani şi +(%)

11 N-am putut găsi valori de mortalitate mai apropiate şi pentru motivul că, având la dispoziţie şi lucrând simultan cu două valori ale speranţei de viaţă – câte una pentru fiecare sex – apare vizibilă deosebirea între zonele menţionate, în sensul că, în comparaţie cu ţările arabe din Africa de Nord, cele din centrul şi estul Europei se caracterizează printr-un decalaj superior între mortalitatea femeilor şi cea a bărbaţilor.

Algeria 3,1 68 70 4Bulgaria 1,2 68 75 16Libia 3,9 73 77 4Cehia 1,1 71 78 14Tunisia 2,3 70 74 6Croaţia 1,4 70 77 12 Sursa: G. Pison (2001)

Că situaţiile alese pentru ilustrare sunt relevante rezultă şi dintr-o analiză mai generală. Dacă preluăm informaţia prezentată de acelaşi G. Pison (2001) şi selectăm cele 153 de ţări ale lumii cu peste un milion de locuitori, în anul 2001, putem construi următoarele trei variabile:

x1 – ponderea populaţiei de 65 de ani şi pestex2 – speranţa de viaţă la naştere (media aritmetică a

valorilor pe sexe)x3 – indicele sintetic de fertilitate

Calculând coeficienţii simpli de corelaţie, se va obţine:r12 = 0,667r13 = -0,776r23 = -0,821

Valorile sunt ridicate şi deci foarte relevante din punct de vedere statistic. Prima corelaţie ne spune că odată cu creşterea duratei vieţii (scăderea mortalităţii) ponderea vârstnicilor sporeşte, lăsând deci să se întrevadă o influenţă puternică a reducerii mortalităţii asupra îmbătrânirii demografice. Ceilalţi doi coeficienţi au semn negativ şi valori absolute ceva mai mari. Ei ne spun deci că îmbătrânirea se corelează invers cu nivelul de fertilitate şi că fertilitatea şi speranţa de viaţă sunt, la rându-le, puternic corelate negativ, pe populaţia statistică formată de ţările lumii, în momentul actual.

Calculând coeficienţii de corelaţie parţială se elimină succesiv efectul celei de a treia variabile asupra relaţiei dintre celelalte două. De exemplu, corelând ponderea vârstnicilor cu fertilitatea, menţinând constantă speranţa de viaţă, se obţine:

r13.2 = -0,536

deci o valoare destul de apropiată de cea iniţială (r13). În schimb, dacă vom corela ponderea vârstnicilor cu speranţa de viaţă, menţinând constantă fertilitatea, vom obţine:

r12.3 = 0,084ceea ce înseamnă că practic influenţa nivelului mortalităţii asupra îmbătrânirii demografice, la momentul actual şi la nivelul ţărilor lumii, se anulează atunci când se controlează variabila fertilitate. Diferenţa dintre influenţa celor doi factori asupra îmbătrânirii este deci vizibilă, în circumstanţele menţionate.

Se remarcă aşadar rolul fertilităţii în îmbătrânirea demografică. El este chiar mai important decât lasă să se înţeleagă valoarea coeficientului corelaţiei parţiale r13.2, deoarece situaţia surprinsă în calculele de mai sus este una de moment, în vreme ce îmbătrânirea e un proces, care se desfăşoară în timp. Aşa de exemplu, există ţări ale lumii care şi-au redus fertilitatea doar în ultimii ani, fapt care nu a apucat încă să se materializeze într-o creştere masivă ponderii vârstnicilor. De pildă, China cu o fertilitate de 1,8 copii pe femeie are doar 7% din populaţie cu vârsta de la 65 de ani în sus, în vreme ce Franţa, cu o fertilitate apropiată, 1,9 copii/femeie, are 16% vârstnici, adică o pondere de peste două ori mai mare.

Un factor care îşi pune şi el amprenta asupra nivelului îmbătrânirii demografice îl constituie migraţia. Acolo unde întâlnim o imigraţie masivă, în care sunt angrenate de obicei persoane în vârstă de muncă şi capabile să procreeze, ponderea vârstnicilor este, ceteris paribus, mai redusă. Şi invers, o emigraţie puternică a adulţilor diminuează şi ponderea grupei mijlocii şi cea a copiilor, contribuind direct la îmbătrânirea demografică. Exemplu de situaţii de acest gen e mai greu de găsit la nivelul colectivităţilor naţionale, unde influenţa migraţiei e mai puţin vizibilă din cauza dimensiunii populaţiilor. Totuşi, pentru a ilustra primul caz pomenit avem la dispoziţie ţările producătoare de petrol din zona Golfului. Cum se ştie, prosperitatea acestora a atras un număr imens de imigranţi, comparativ cu volumul populaţiei autohtone, fapt care, în corelaţie şi cu o fertilitate

ridicată, induce o pondere a celor de peste 65 de ani de doar 1-2 procente din populaţia totală. Este cazul Arabiei Saudite, Bahreinului, Emiratelor Arabe Unite, Kuweitului, Omanului sau Quatarului. Omogenitatea aproape perfectă a zonei din punctul de vedere al ponderii persoanelor de vârsta a treia dispare dacă avem în vedere fertilitatea, care variază de la 2,8 copii în Bahrein la 6,1 în Oman. De asemenea, ponderea redusă a bătrânilor contrastează cu lungimea vieţii, în genere aceste ţări având o speranţă de viaţă mai ridicată decât în România (între 72 şi 74 de ani, cu excepţia Arabiei Saudite unde valoarea este spre 68 de ani); la un astfel de nivel de mortalitate, ar corespunde, în mod normal, o pondere a vârstnicilor mult mai ridicată12.

Situaţii inverse se regăsesc dacă luăm, de pildă, în considerare unităţi teritoriale mai mici, cum ar fi, în cazul României, anumite zone rurale puternic afectate de migraţie. Astfel, abundă exemplele de sate unde practic populaţia este în întregime formată din adulţi şi bătrâni. În publicaţiile asupra Recensământului din 1992, găsim, în volumul I, structura pe trei grupe mari de vârstă, pentru toate comunele şi oraşele României. Nu e greu să alegem câteva cu o pondere remarcabilă de bătrâni. Fără a căuta prea mult, dăm, în judeţul Hunedoara, de comuna Bulzeştii de Sus cu 44% populaţie de 60 de ani şi peste sau de Balşa, cu 43%; în judeţul Cluj, comune precum Bobâlna, Corneşti sau Recea-Cristur, au şi ele între 43 şi 45% populaţie vârstnică.

Dincolo de aceste exemple, care se pot înmulţi oricât spre a ilustra cât mai sugestiv rolul factorilor menţionaţi în îmbătrânirea demografică, trebuie totuşi privilegiate metodele sistematice, care, prin situaţiile cvasiexperimentale create, evidenţiază mult mai precis influenţa fiecăruia dintre ei. Asemenea instrumente există şi ele sunt, în principal, de două feluri: fie se utilizează modele matematice de populaţii, 12 Dacă pentru cele 153 de ţări construim dreapta de regresie cu variabila dependentă, y, ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste şi cu variabilă independentă speranţa de viaţă la naştere (media celor pe sexe), x, atunci obţinem ecuaţia:

y = -10,209 + 0,265xPentru o speranţă de viaţă de 72 de ani, rezultă o valoare calculată a lui y de 8,9, ceea ce înseamnă că „în condiţii normale” aceste ţări ar trebui să aibă cam 9% din populaţie persoane trecute de 65 de ani, cifră puternic contrastantă cu cea reală, de 1-2%.

adică modele strict formalizate, în care parametrii sunt clar măsurabili, fie se recurge la o procedură ceva mai simplă ce constă în a realiza simulări ale evoluţiei unor populaţii, în condiţii specificate ale valorilor de mortalitate, fertilitate şi migraţie.

Un exemplu, din rândul acestor din urmă procedee, a fost cel invocat mai sus, prin introducerea ipotezei nemuririi. Un altul, ceva mai aproape de realitate este următorul. Pornind tot de la populaţia României, de data asta în 1998, şi menţinând constante nivelul şi structura mortalităţii, va rezulta, în absenţa migraţiei, o evoluţie a structurii pe vârste, în decurs de un secol, dependentă de nivelul fertilităţii, aşa cum se vede din tabelul 13, unde am simulat două situaţii simple, de fertilitate constantă: a) cea din 1998, adică 1,3 copii pe femeie şi b) una apropiată de nivelul de înlocuire a generaţiilor, adică 2,1 copii pe femeie13.

Tabelul 13. Simularea modificării structurii pe vârste a populaţiei României, în decurs de un secol, în două ipoteze de fertilitate, pornind de la datele din 1998

Vârste

Anii1998 2023 2048 2073 2098

Fertilitatea 1,3 copii/femeie

0-14 19,1

19,1

13,3

13,3

10,9

10,9

10,7

10,7

10,6

10,6

15-29

24,8 62,

6

16,5 64,

0

13,9 54,

3

13,8 53,

9

13,9 53,

930-44

20,5

23,3

18,7

18,1

17,9

45-59

17,3

24,2

21,7

22,0

22,1

60-74

14,2

16,9

25,0

23,3

23,0

13 Fără a emite vreo prtenţie de prognoză, consider totuşi că, pentru viitorul apropiat şi mediu, respectiv pentru următoarele 2-3 decenii este destul de probabil ca fertilitatea să se mişte undeva între cele două valori, fiind greu de presupus că vor exista condiţii de a depăşi nivelul de înlocuire a generaţiilor şi fiind plauzibilă o trece peste nivelul de 1,3 copii, în condiţiile unor măsuri de politică demografică sau familială consistente şi consecvente.

18,3

22,7

34,8

35,4

35,5

75+ 4,1 5,8 9,8 12,1

12,5

Total

100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

Fertilitatea 2,1 copii/femeie0-14 19,

119,1

19,5

19,5

20,0

20,0

20,4

20,4

20,4

20,4

15-29

24,8 62,

6

19,8 60,

8

19,9 57,

0

20,1 58,

3

20,2 58,

630-44

20,5

20,1

20,0

20,1

19,9

45-59

17,3

20,9

17,1

18,1

18,5

60-74

14,2 18,

3

14,6 19,

7

16,5 23,

0

16,1 21,

3

15,1 21,

075+ 4,1 5,1 6,5 5,2 5,9Total

100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

Concluziile sunt uşor vizibile. Menţinerea constantă a condiţiilor iniţiale, marcate, în principal, de fertilitatea foarte scăzută, are consecinţe clare asupra structurii pe vârste, în sensul avansării îmbătrânirii demografice. Din cauza configuraţiei vârstelor în anul de bază, 1998, se vede că, în prima parte a perioadei de proiectare, grupele mari de vârstă nu se schimbă foarte mult; modificările radicale apar în al doilea sfert al secolului, când ponderea vârstnicilor ajunge la aproape 35% şi scade cu 10 puncte procentuale şi ponderea grupei medii. Mai departe, lucrurile se stabilizează, aşa cum e firesc să se întâmple ca urmare a constanţei condiţiilor de proiectare. Ar mai fi de menţionat că, în aceeaşi ipoteză de fertilitate foarte scăzută, în primii 25 de ani ponderea populaţiei medii nu numai că nu scade, dar şi sporeşte uşor, ceea ce înseamnă o ameliorare a raportului de dependenţă (bonus-ul demografic). Totuşi, structura internă a acestei grupe se modifică; ponderile celor trei subgrupe distinse înăuntrul populaţiei adulte

practic se inversează. Altfel spus, chiar dacă grupa mijlocie nu-şi modifică ponderea în total, populaţia îmbătrâneşte în interiorul acestei grupe. Această constatare se regăseşte aproape întotdeauna în astfel de etape ale evoluţiei îmbătrânirii demografice.

A doua ipoteză conduce la o cu totul altă structură, care manifestă o formă echilibrată, atât prin comparaţia tinerilor cu cei vârstnici, cât şi prin distribuţia pe vârste în interiorul populaţiei adulte. Îmbătrânirea în acest caz este de mică amploare, iar ponderea tinerilor nu se mai reduce.

În ambele ipoteze, după 50 de ani îmbătrânirea demografică se opreşte (fireşte, la niveluri foarte diferite) ilustrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că procesul, ca mişcare, este generat şi întreţinut de o scădere a fertilităţii şi nu de un nivel scăzut al acesteia. De asemenea, este clar că o redresare bruscă a fertilităţii, cu menţinerea ei constantă la nivelul de înlocuire, nu va avea ca efect o întinerire a populaţiei României, ceea ce înseamnă că, fără schimbări revoluţionare (şi improbabile) ale nivelului de fertilitate, ţara noastră este condamnată la continuarea procesului în următoarele decenii; distanţa mare dintre primul şi al doilea model sugerează că şi creşteri aparent modeste ale nivelului de fertilitate ar putea preveni atingerea unui grad de îmbătrânire ca cel prezent în primul model.

Importanţa fertilităţii comparativ cu cea a mortalităţii în procesul de îmbătrânire se vede foarte clar dacă se utilizează modele de populaţie, făcând să varieze simultan cei doi factori şi observând consecinţele asupra structurii pe vârste. Tocmai unui asemenea scop îi corespunde un calcul prezentat într-o mai veche lucrare de sinteză elaborată sub egida Naţiunilor Unite (ONU, 1978, p. 288). Informaţia este reluată în tabelul 14 şi prezintă structura pe vârste a 24 de situaţii de populaţii stabile, obţinute pornind de la 6 niveluri de mortalitate şi 4 de fertilitate.

Tabelul 14. Structura pe vârste a modelelor de populaţii stabile, pentru diferite niveluri de fertilitate şi mortalitate (în %)Indicebrut de reprodu

cere

Procentul din populaţie

Indice brut de reprodu

cere

Procentul din populaţie

0-14 ani

15-59 ani

60 ani şi peste

0-14 ani

15-59 ani

60 ani şi peste

Speranţă de viaţă la naştere: 20 ani

Speranţă de viaţă la naştere: 50 ani

1,0 ....... 14,8 68,3 16,9 1,0 ....... 17,8 60,7 21,52,0 ....... 28,9 64,0 7,1 2,0 ....... 34,2 57,2 8,63,0 ....... 38,5 57,6 3,9 3,0 ....... 44,6 50,9 4,54,0 ....... 45,2 52,4 2,4 4,0 ....... 51,5 45,8 2,7

Speranţă de viaţă la naştere: 30 ani

Speranţă de viaţă la naştere: 60,4 ani

1,0 ....... 16,3 65,0 18,7 1,0 ....... 18,7 59,4 21,92,0 ....... 31,4 60,9 7,7 2,0 ....... 35,6 55,8 8,63,0 ....... 41,3 54,5 4,1 3,0 ....... 46,0 49,6 4,44,0 ....... 48,2 49,2 2,6 4,0 ....... 52,9 44,4 2,7

Speranţă de viaţă la naştere: 40 ani

Speranţă de viaţă la naştere: 70,2 ani

1,0 ....... 17,0 52,6 20,4 1,0 ....... 19,5 58,6 21,92,0 ....... 32,9 58,8 8,3 2,0 ....... 36,8 54,7 8,53,0 ....... 43,1 52,5 4,4 3,0 ....... 47,3 48,4 4,34,0 ....... 50,0 47,3 2,7 4,0 ....... 54,1 43,3 2,6

Cifrele nu necesită foarte multe comentarii. Menţinând constant nivelul de mortalitate (speranţa de viaţă la naştere), se observă că ponderea vârstnicilor variază foarte mult, saltul major fiind de la nivelul de o fată pentru o femeie la dublul acestei fertilităţi. Menţinând constant nivelul de fertilitate, practic lucrurile nu se modifică semnificativ. Doar la indicele sintetic egal cu unitatea avem o uşoară creştere a ponderii vârstnicilor, de la circa 17% la 22%. Pentru nivelurile de fertilitate mai ridicate (cel puţin de la un indice egal cu 2, respectiv 4 copii/femeie), regăsim concluzia din exemplul cu populaţie nemuritoare: scăderea mortalităţii, în

limitele cuprinse în tabelul 9, nu modifică practic procentul vârstnicilor. E interesant de observat din aceste modele cum odată cu ridicarea speranţei de viaţă creşte şi ponderea grupei tinerilor, scăzând cea a vârstei mijlocii. Oricum, la un acelaşi nivel de mortalitate, vârsta mijlocie este cu atât mai bine reprezentată cu cât fertilitatea e mai scăzută sau, altfel spus, raportul de dependenţă creşte odată cu sporirea fertilităţii.

Încercând o sinteză asupra influenţei diverşilor factori demografici asupra structurii pe vârste, se pot afirma următoarele. În ceea ce priveşte mortalitatea, aceasta are două tipuri de influenţe diametral opuse. Într-o primă fază, când speranţa de viaţă este scăzută, consecinţele reducerii mortalităţii asupra structurii pe vârste merg net în sensul „întineririi” populaţiei (adică al sporirii ponderii copiilor, acompaniată de o cvasistagnare sau chiar de o scădere a ponderii vârstnicilor). E uşor să ne imaginăm ce se întâmplă. Cu o mortalitate infantilă de 150-250‰, la care se mai adaugă numeroase decese până la vârsta de 15 ani, populaţiile vechi pierdeau o bună parte, adesea jumătate, din efectivele de copii. Scăderea mortalităţii în prima sa fază se face cel mai puternic resimţită la aceste grupe de vârstă, adică se materializează printr-o reducere a mortalităţii infantile şi juvenile. Atunci, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi, piramida vârstelor se îngroaşă la baza ei „întinerind” structura populaţiei. O astfel de scădere a mortalităţii este deci echivalentă cu intrarea de copii în populaţie. Efectul acesta se menţine vreme destul de lungă; doar după ce mortalitatea infantilă atinge cote foarte joase – sub 10-15‰ – progresele pe linia reducerii mortalităţii se fac simţite mai puternic la celelalte niveluri de vârstă şi deci pot să ajungă să „dilate” piramida mai mult în partea sa superioară.

Aşadar, doar populaţiile avansate, din punctul de vedere al duratei medii de viaţă, cunosc, datorită scăderii mortalităţii, o tendinţă de îmbătrânire; este cazul ţărilor dezvoltate actuale, unde îmbătrânirea se produce (şi) prin vârful piramidei, adică

prin dilatarea efectivelor acestei zone de vârstă, ca urmare a progreselor remarcabile pe calea reducerii ratelor de deces respective. Influenţa mortalităţii în sensul amplificării îmbătrânirii prin vârful piramidei vârstelor va fi de acum încolo tot mai importantă, dat fiind că ţările civilizate au redus la cote minime mortalitatea la vârstele tinere şi că e foarte plauzibilă ipoteza continuării progreselor în viitorul apropiat privitor la reducerea mortalităţii la vârstele adulte şi înaintate, adică a creşterii speranţei de viaţă prin prelungirea vieţii persoanelor în vârstă.

Oricât ar părea de exagerată insistenţa mea în sublinierea ideii că efectele creşterii duratei vieţii asupra îmbătrânirii demografice sunt limitate, nu voi înceta de a repeta acest lucru şi asta din cauza confuziilor pe care adesea le găsim în comentariile mai puţin specializate asupra proesului aici descris. În adevăr, trebuie lămurit, pentru cei care nu înţeleg aceasta, ideea de principiu că îmbătrânirea demografică e un lucru şi creşterea speranţei de viaţă este altceva. Acest din urmă proces se regăseşte cu claritate interpretând datele din tabelele de mortalitate şi este ilustrat de sporirea speranţei de viaţă la naştere şi la diferite vârste, precum şi de creşterea numărului de supravieţuitori la toate vârstele. Confuzia provine din interpretarea greşită a acestei din urmă evoluţii, adică a faptului că, în cele mai avansate ţări, peste 90 sau chiar 95% din efectivul iniţial al tabelei supravieţuieşte la 60 de ani; dar regăsirea unui astfel de efectiv de supravieţuitori nu înseamnă că în poulaţia reală ponderea vârstnicilor ar avea sau ar tinde spre o asemenea valoare. Chiar pornind de la tabelă, adică luând în calcul ceea ce se numeşte o populaţie staţionară, se ştie că structura pe vârste nu rezultă din coloana de supravieţuitori, ci din cea a anilor trăiţi între două vârste, Lx, coloană care prezintă cu totul alte efective şi ponderi.

Dacă mortalitatea are efecte limitate şi diferite la stadii

diferite ale evoluţiei ei, fertilitatea îşi menţine consecinţele la cote importante şi mereu pe aceeaşi linie: scăderea fertilităţii înseamnă reducerea numărului şi ponderii copiilor şi creşterea

ponderii grupei vârstnice. Grupa mijlocie îşi păstrează, cum s-a văzut şi pe populaţia României, vreme foarte îndelungată o pondere aproape constantă, procesul îmbătrânirii constând în fapt într-o inversare a piramidei, aceasta luând, la limită, forma unui triunghi cu vârful în jos. Populaţia adultă îşi va inversa şi ea forma: dintr-un trapez cu baza mare în jos, va ajunge la unul cu baza mare în sus, aceasta însemnând, de fapt, o îmbătrânire a însuşi segmentului mijlociu al populaţiei, chiar dacă ponderea ei se menţine neschimbată. Evident că dacă procesul continuă mult, va începe să se diminueze şi ponderea populaţiei adulte; dacă fertilitatea se stabilizează, atunci şi structura populaţiei se va stabiliza, în condiţii constante de mortalitate şi fără migraţie; dacă fertilitatea continuă să scadă, se înţelege că procesul de îmbătrânire continuă şi el. Repet deci că, în condiţii de mortalitate şi migraţie constante, procesul de îmbătrânire este întreţinut de scăderea fertilităţii şi nu de nivelul ei (scăzut). Desigur că o fertilitate stabilă scăzută, cum este cea actuală din România, generează, într-o primă etapă, o îmbătrânire, dar, dacă parametrii fertilităţii nu se mai modifică, procesul se opreşte la un moment dat (cam după 50 de ani).

Efectul migraţiei asupra structurii pe vârste este cel deja schiţat. O emigraţie puternică, generată de factori economici (condiţii de viaţă, locuri de muncă etc.), afectează mai puternic populaţia medie (uneori şi copiii, dacă are loc o migraţie a familiilor în întregimea lor); ea provoacă reducerea fragmentului fertil, care apoi induce scăderea numărului de naşteri, deci, în timp, îmbătrânirea populaţiei. În ţările de imigraţie, efectul este invers, ceea ce se poate remarca şi direct urmărind situaţia diverselor ţări europene, de exemplu. Ţările occidentale, beneficiare ale unei imigraţii semnificative în ultimele 3-4 decenii, sunt aproximativ la acelaşi nivel de îmbătrânire cu cele est-europene (cu unele excepţii), chiar dacă scăderea fertilităţii în primele datează de mult mai mulţi ani.

2.2.3. Consecinţele schimbării structurii pe vârste a populaţiilor

În privinţa consecinţelor demografice şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei s-au scris nenumărate tomuri şi s-au lansat cele mai dramatice profeţii. Problema este într-adevăr complexă şi este dificil de a face chiar şi numai un bilanţ complet al ipotezelor avansate. Cu atât mai puţin se pot emite pretenţii de a prezice cu acurateţe şi concretitudine efectele ce vor fi vizibile doar în anii următori. Bineînţeles că amploarea şi chiar natura consecinţelor depind de ritmul în care se va derula în continuare procesul, de nivelurile atinse la un moment sau altul. Or, şi aceste lucruri sunt greu de prevăzut. Totuşi, aşa cum am mai spus-o, o cvasicertitudine există; e vorba de faptul că, la scară mondială, procesul de îmbătrânire va continua. Această tendinţă generală, medie, este, în fapt, rezultanta unor evoluţii specifice diverselor zone demografice, care pot avea dacă nu direcţii divergente, atunci ritmuri foarte diferite.

S-a văzut că în ţări precum România, care au cunoscut o scădere bruscă a fertilităţii după 1990, chiar dacă se va asista în continuare la o stabilizare a nivelului fertilităţii, vom fi martori, pentru o perioadă de timp de câteva decenii, la sporirea ponderii vârstnicilor, în condiţii constante de mortalitate. Fireşte că există toate şansele ca reducerea mortalităţii la vârstele înalte să devină şi aici o realitate palpabilă, aşa cum s-a întâmplat în ţările occidentale, ceea ce va prelungi şi accentua acest proces.

Pentru ţările din vestul continentului european, aflate într-un proces mai lung şi mai lent de îmbătrânire, lucrurile se configurează, de asemenea, destul de clar pentru anii ce vin. Generaţiile mai numeroase născute în perioada de baby-boom vor începe, rând pe rând, să depăşească grupa mijlocie de vârstă şi să îngroaşe pe cea de a treia; de asemenea, e plauzibilă o continuare a reducerii mortalităţii la vârstele mari şi, chiar dacă în unele ţări fertilitatea se va redresa puţin, e greu de crezut că, pe ansamblul ţărilor vest-europene, se va produce un puternic reviriment al

naşterilor, care să contrabalanseze influenţa celorlalţi factori şi să oprească procesul de îmbătrânire.

Ţările mai puţin dezvoltate vor continua probabil să-şi reducă fertilitatea şi, aproape inevitabil, vor cunoaşte o creştere a ponderii vârstnicilor, care actualmente este, aşa cum s-a văzut, foarte joasă. Îmbătrânirea acestora este deja amorsată şi ea va continua chiar dacă fertilitatea nu se reduce în continuare într-un ritm foarte accentuat. Ponderea mare a acestor ţări în populaţia mondială este determinantă pentru valoarea indicatorilor demografici la scara planetară. Or, cum este puţin plauzibil ca ele să-şi schimbe traiectoria pe care s-au plasat (cea de reducere a fertilităţii) şi cum vor fi şi ele, într-o anumită măsură, beneficiare ale progreselor medicale în tratarea bolilor degenerative, îmbătrânirea demografică – a lor şi deci a planetei noastre în ansamblu – pare un proces aproape cert, indiferent dacă în zonele cu fertilitate scăzută rata naşterilor se va stabiliza sau chiar redresa.

Privitor la consecinţele acestui proces, este bine să se facă distincţia între consecinţele strict demografice şi cele care privesc fenomene ce ies din câmpul acestei discipline.

Consecinţele demografice ale schimbării structurii pe vârste, în sensul mai sus descris, sunt relativ puţine, întrucât chiar dacă îmbătrânirea se poate include într-un lanţ de determinaţii reciproce între factorii demografici, fiind deci nu doar efectul unor astfel de manifestări ci şi generatoare de asemenea consecinţe, totuşi, în esenţă acest proces se află spre capătul lanţului, în sensul că mai curând suportă influenţele celorlalţi factori demografici decât generează efecte proprii.

Ceea ce poate fi pus cu certitudine pe seama schimbărilor structurale de vârstă este modificarea unor indicatori demografici cu impact asupra dinamicii populaţiei, cum sunt, de pildă, ratele brute de natalitate şi, mai ales, de mortalitate. În adevăr, în condiţii de rate specifice pe vârste constante, de mortalitate sau de fertilitate, o schimbare a structurii populaţiei modifică, aşa cum s-a văzut la tratarea

fenomenelor demografice, ratele brute ale celor două fenomene. Dacă are loc o îmbătrânire atunci, eo ipso, va creşte rata brută de mortalitate; de asemenea, când îmbătrânirea presupune şi modificarea structurii pe vârste a populaţiei mijlocii, adică reducerea fragmentelor tinere, cele mai fertile, ale acestei categorii de populaţie, atunci vom asista şi la o reducere a volumului de naşteri (în condiţii constante de fertilitate) şi la scăderea ratei brute de natalitate. Scăderea acesteia şi/sau creşterea ratei de mortalitate înseamnă o influenţă negativă asupra sporului natural şi deci, dacă facem abstracţie de mobilitatea teritorială, o influenţă similară asupra creşterii populaţiei.

Perspectivele menţionate privind îmbătrânirea populaţiei justifică preocupările serioase, care încep să se facă simţite în dezbateri de mai mare amploare începând din anii 1980, pentru consecinţele social-economice ale respectivului proces, preocupări vizibile în ultima vreme şi la nivelul unor organisme internaţionale, cum ar fi O.N.U. sau Uniunea Europeană. Se organizează conferinţe cu înaltă reprezentare internaţională14, se realizează proiectări demo-economice, se discută soluţii. În toate aceste dezbateri, se evidenţiază cu claritate o poziţie pesimist-catastrofică, adoptată chiar de unele organisme naţionale şi internaţionale şi sprijinită pe plan teoretic de o serie de demorafi, între care se distinge un curent dominant al şcolii franceze. Într-adevăr această recunoscută şcoală de demografie a manifestat şi manifestă de mai bine de un secol o activă orientare pronatalistă, curentul fiind jalonat, în trecut, cu nume prestigoase precum P. Leroy-Beaulieu, A. Dumont, Adolphe Landry, Alfred Sauvy etc. şi având, în prezent, un nucleu puternic în cadrul INED, reprezentat de cele mai de seamă nume de cercetători activi din citadela pronatalistă de pe Boulevard Davout. În scrierile acestora se 14 În 1982 are loc la Viena Prima Adunare mondială asupra îmbătrânirii, care adoptă un „Plan de acţiune internaţional asupra îmbătrânirii”; în 1991 sunt promulgate cele „Optsprezece principii ale Naţiunilor Unite pentru persoanele în vârstă” (rezoluţia 46/91); în 1992, Adunarea Generală adoptă „Proclamaţia asupra îmbătrânirii”, în care se decide a se celebra, în 1999, Anul internaţional al persoanelor în vârstă, sub deviza „O societate pentru toate vârstele”; o A Doua Adunare mondială asupra îmbătrânirii s-a ţinut la Madrid, între 8-12 aprilie 2002, unde s-a adoptat un „Plan de acţiune internaţional asupra îmbătrânirii revizuit”.

creionează un viitor sumbru, dacă nu pentru omenire în ansamblul ei, cel puţin pentru civilizaţia occidentală, unul dintre elementele definitorii ale respectivei situaţii fiind şi îmbătrânirea populaţiei. Desigur, aşa cum menţionam mai sus, discuţii ample pe plan mondial despre îmbătrânire înregistrăm doar de câteva decenii, dar ideea se regăseşte în scrierile demografilor francezi încă din perioada interbelică. Lucrurile se liniştesc oarecum, chiar şi în Franţa, în anii de după război, în contextul redresării natalităţii, şi abia declinul drastic al fertilităţii din ultima vreme şi perspectiva ieşirii din vârsta activă a generaţiilor masive din perioada baby boom-ului fac din nou actuală preocuparea pentru îngroşarea efectivelor celor de vârsta a treia. Corului de demografi francezi, începe să i se alăture şi specialişti din alte ţări, care până acum nu manifestaseră nici un fel de sensibilitate vizavi de fenomenul de denatalitate, ba dimpotrivă purtau influenţa concepţiilor malthusiene şi a unei ideologii liberale, nonintervenţioniste, bazată pe principiul „laissez faire” sau pe acţiunea „mâinii invizibile”, care va regla de la sine lucrurile atunci când, eventual, s-ar ajunge la disfuncţionalităţi generate de structura populaţiei.

Ţinând seama de intensitatea tot mai puternică a intervenţiilor celor preocupaţi de amploarea îmbătrânirii, va trebui, în continuare, să trecem succint în revistă efectele „negative” invocate cel mai frecvent, încercând a aduce şi contraargumente, pentru a echilibra cât de cât judecata asupra procesului. Înainte de asta însă, şi în pregătirea argumentaţiei ce urmează, voi enumera câteva idei preconcepute sau false argumente ce se strecoară în luările de poziţie cele mai părtinitoare. Voi lua ca model o idee dint-o lucrare alui Frank Shaw (2002), autor care, la un moment dat, enumeră câteva „mituri” legate de îmbătrânire, însoţite de una din implicaţiile posibile ale acelei false idei pentru ca, în sfârşit, să prezinte ideea valabilă („realitatea”, în termenii lui), opusă mitului. Iată cum arată, puţin pelucrată şi completată, schema lui Shaw:

Mitul: Îmbătrânirea este consecinţa scăderii ratelor de mortalitate.Implicaţia mitului: Dat fiind că îmbătrânirea reprezintă o preocupantă problemă socială, atunci scădera mortalităţii nu mai este o chestiune pozitivă, aşa cum este îndeobşte apreciată.Realitatea: Cea mai puternică forţă aflată în spatele îmbătrânirii demografice este scăderea ratelor de fertilitate.

Mitul: Îmbătrânirea se produce pentru că oamenii în vârstă trăiesc mai mult.Implicaţia mitului: N-ar mai fi util să se facă eforturi pentru a se reduce ratele de mortalitate la vârstele mari.Realitatea: Speranţa de viaţă a vârstnicilor s-a schimbat mult mai puţin decât cea la naştere. Structura pe vârste e mai afectată de fluctuaţia secţiunii tinere, inclusiv de scăderea mortalităţii infantile.

Mitul: Îmbătrânirea generează deteriorarea raportului de dependenţă.Implicaţia mitului: Scade capacitatea de susţinere a populaţiei în vârstă de muncă şi deci se deteriorează condiţiile de trai.Realitatea: Îmbătrânirea populaţiei s-a realizat până în prezent prin menţinerea constantă (creşterea ponderii vârstnicilor a fost compensată de scăderea celei a tinerilor) sau chiar ameliorarea raportului de dependenţă. Şi o scădere a acestui rapport nu înseamnă automat o creştere a presiunii populaţiei inactive asupra celei active; statutul de persoană activă are în primul rând o determinaţie socială şi nu atât una demografică.

Mitul: Îmbătrânirea e un fenomen natural.Implicaţia mitului: E inexorabilă, imuabilă şi nu poate fi influenţată de intervenţia umană.Realitatea: Îmbătrânirea populaţiei este consecinţa dezvoltărilor şi schimbărilor sociale; chiar ceea ce înseamnă „bătrân” este socialmente determinat.

Mitul: Îmbătrânirea este un proces ineluctabil, având deci o tendinţă permanentă.Implicaţia mitului: E un proces fără sfârşit şi prin urmare problemele asociate acestuia vor deveni inevitabil tot mai grele.Realitatea: Îmbătrânirea actuală este în principal efectul unor fenomene specifice recente (baby boom-ul pentru ţările occidentale şi apoi baby bust-ul), a căror influenţă se va stinge la mijlocul secolului al XXI-lea.

Mitul: Îmbătrânirea e o situaţie indezirabilă [unaffordable] pentru societate şi ea reprezintă o provocare pentru statul bunăstării în ţările industrializate, situaţia fiind pe cale de a se înrăutăţi. Implicaţia mitului: Cheltuielile reclamate de programele sociale pentru bătrâni şi pentru alte secţiuni ale populaţiei trebuie reduse pentru a compensa costurile acoperirii efectelor generate de creşterea vârstnicilor în cifre absolute.Realitatea: Ţările industrializate sunt deja atât de productive încât pot oferi suficiente bunuri spre a asigura cele necesare vârstnicilor actuali şi celor proiectaţi, chiar în ipotezele extreme.

Acest din urmă mit poate fi privit ca derivând din alte două mituri specifice privind pensiile şi costurile sănătăţii.

Mitul: Îmbătrânirea populaţiei va falimenta sistemul de pensii de stat.Implicaţia mitului: Sistemul de pensii trebuie reformat trecând de la forma pay-as-you-go spre forme private.Realitatea: Ideea nu se bazează pe un rezultat foare clar, care să permită determinarea consecinţelor fiecărei soluţii; uneori schemele private se dovedesc mai puţin eficiente decât cele publice.

Mitul: Creşterea numărului de vâstnici înseamnă o creştere exponenţială a cheltuielilor de sănătate şi îngrijire.

Implicaţia mitului: Exagerarea acestor costuri duce la întărirea credinţei că îmbătrâniea devine o sarcină grea pentru societate.Realitatea: Îmbătrânirea nu însemană îmbolnăvire. Faptul că mai mulţi oameni supravieţuiesc la vârste înaintate se datoreză îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă de la finele secolului al XX-lea.

Mitul: Îmbătrânirea populaţiei împiedică creşterea economică.Implicaţia mitului: Trebuie să ne obişnuim cu o scădere a nivelului de trai dacă trăim într-o societate care îmbătrâneşte.Realitatea: Dinamica creşterii economice în perioadele actuale este determinată de alţi factori sociali, pe care trendul demografic – nici în privinţa volumului, nici în cea a structurii populaţiei – nu-i influenţează.

Dacă aspectele tehnice conţinute în câteva dintre „miturile” de mai sus au fost clarificate şi nu mai necesită rediscutarea lor, rămân cele cu tentă socială şi economică, reflectând consecinţele procesului de îmbătrânire, proces declanşat practic peste tot în lume şi care va mai continua, chiar şi în cele mai optimiste ipoteze, câteva decenii.

Desigur că principala consecinţă socială a îmbătrânirii aflată în discuţie este cea de natură economico-financiară, legată de creşterea numărului şi a ponderii persoanelor vârstnice, care rămân doar consumatoare de bunuri şi servicii (unele specifice vârstei), ieşind din rândul celor activi. Un accent deosebit se pune pe două chestiuni consideate cele mai sensibile: impactul asupra sistemului de asigurări de sănătate şi, mai ales, asupra celui de pensii. Se subliniază că, indiferent care este natura sistemului de asigurare a pensiilor sau de modul în care se constituie fondurile respective, pensionarii sunt doar consumatori şi pensiile lor sunt prelevate din bogăţia produsă de către persoanele active. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cheltuielile legate de sănătate, care sunt tot mai mari pe

măsură ce se prelungeşte intervalul de viaţă, vârsta înaintată fiind afectată, în principal, de maladii cronice degenerative, ce presupun nu numai tratamente cu costuri ridicate, dar şi tratamente prelungite, adesea neîntrerupte. Ca şi în cazul pensiilor, şi aceste costuri, ni se spune, revin tot în seama persoanelor active, a căror poziţie demografică se înrăutăţeşte în raport cu a vârstnicilor: scade, de pildă, raportul de susţinere economică potenţial. Cele mai pesimiste analize de această natură lasă să se întrevadă posibilitatea intrării în colaps a sistemelor de asigurări de sănătate şi/sau de pensii.

Reticent fiind din principiu la astfel de viziuni catastrofice, voi încerca să analizez, pe rând cele două aspecte, cântărind argumentele aduse şi de poziţia celor care au o viziune optimistă asupra lucrurilor, fără însă a neglija ideile corecte ale celorlalţi. Voi începe cu problematica sistemului de pensii.

În marea majoritate a ţărilor europene, sistemul de pensii funcţionează şi la ora de faţă după modelul introdus de cancelarul Bismarck în Germania anilor 1880 şi care este cunoscut sub diferite denumiri: „finanţare prin repartiţie”, „regim de prestaţii15”, „pay-as-you-go” etc. În esenţă, este vorba de faptul că persoanele aflate în activitate la un moment dat plătesc obligatoriu o contribuţie iar din fondurile strânse (la care pot să se adauge bani şi din alte surse) se plătesc pensiile celor care în momentul respectiv sunt ieşiţi din activitate. La încetarea ocupării, pensia se calculează după cu totul alte criterii decât contribuţia în timp a salariatului; de pildă ca procent din salariul avut în ultimii ani de activitate. Pensiile astfel acordate se indexează, de regulă, cu rata inflaţiei sau cu rata creşterii salariului (mediu sau minim). Evident că gestionarea acestui sistem nu poate fi decât în mâini publice, statul, prin una din instituţiile sale, fiind şi responsabil şi garant al funcţionării întregului sistem de asigurări sociale, care mai cuprinde şi alte elemente alături de sistemul de pensii. Oricum ar 15 „Prestaţie” are aici sensul de contribuţie obligatorie, opusă „cotizării”, care este o contribuţie facultativă.

funcţiona, la modul concret, este clar că finanţarea prin repartiţie este, de fapt, o finanţare prin impozitele pe care statul le prelevă la momentul respectiv pe salarii, pe profit, pe capital etc., contribuţia la sitemul de pensii fiind, în cazul salariatului, de exemplu, doar o parte a impozitului general pe salariu, chiar dacă e marcată distinct prin destinaţia ei.

În contrast cu modelul descris, se află sistemul numit „finanţare prin capitalizare”, „regim de cotizaţii”, „fully funded pensions” etc., sistem în care capitalul se constituie vreme de mai mulţi ani pentru a finanţa cheltuielile generaţiei care a contribuit la constituirea lui. În acest caz, cuantumul pensiei fiecărui individ depinde de suma capitalizată prin propria cotizare. Sistemul este gestionat de fonduri de pensii private, al căror rol principal este să ridice în timp capitalul depus peste nivelul la care acesta ar fi ajuns prin simpla depozitare a banilor la o bancă şi mai ales să evite devalorizarea sumelor prin inflaţie. Acest lucru se realizează prin activităţile de investiţii pe care le realizează managerii fondurilor respective, activităţi care, în timp, pot să aibă un succes mai mare sau mai mic.

Sistemul german a funcţionat foarte bine, cel puţin pe continentul european, fireşte cu adaptările de rigoare, până în zilele noastre. Dintre ţările mai importante din Europa doar în Marea Britanie pensiile provin în proporţie majoritară din fonduri private, constituite în regim de cotizare. Şi în alte ţări de pe continent s-a încercat în primele decenii ale secolului al XX-lea introducerea masivă a acestui sistem – inclusiv în Germania şi în Franţa –, dar eforturile au eşuat datorită bulversărilor produse de cele două războie mondiale şi de marea criză economică din perioada interbelică. Într-adevăr, sistemele realizate prin capitalizare se prăbuşesc în perioade de criză, datorită inflaţiei galopante care aneantizează economiile cotizanţilor. Întemeierea unui sistem de tipul fully funded pensions presupune nu doar o stabilitate economică îndelungată, dar şi încrederea oamenilor într-o instituţie privată de pensii.

Pe de altă parte, nu putem să nu observăm că sistemul bismarckian a fost instituit într-o epocă în care piramida

vârstelor populaţiei arăta cu totul altfel decât astăzi. În adevăr, privind, de pildă, datele pentru Suedia, reproduse în tabelul 4 de mai sus, constatăm că în anii 1880, unei persoane de 65 de ani şi peste îi reveneau, în populaţiile europene similare celei suedeze, 12-15 indivizii în vârstă de muncă (de 15-64 ani), pe când la ora de faţă, în 2000, indicele coboară sub valoarea de 4 persoane (mai exact, 3,7 pentru Suedia), iar în 2030 s-ar putea apropia de 2 persoane (2,3 în cazul suedez). Desigur, nu trebuie să confundăm, nici pentru secolul al XIX-lea, nici pentru începutul celui de al XXI-lea, vârstnicii cu pensionarii şi nici adulţii cu salariaţii sau cei ocupaţi. Totuşi paralelismul cifrelor există şi problema presiunii pensionarilor asupra populaţiei ocupate, care este azi în centrul atenţiei, este una reală.

Toate calculele arată că în cursul viitoarelor decenii va trebui să se găsească nu numai răspuns la întrebarea în ce măsură este posibilă susţinerea actualului sistem de pensii, bazat în cele mai multe cazuri pe finanţarea prin repartiţie, ci şi soluţii, în cazul când răspunsul e negativ. Pentru a sugera care este amploarea fenomenului, să spunem doar că în 1990, cheltuielile publice cu pensiile reprezentau aproape 16% din PIB în Italia şi peste 13% în Franţa şi Germania, calculele arătând că dacă sistemul rămâne neschimbat, cotele vor urca, în 2030, la 28% în Italia şi Germania şi 25% în Franţa (Stein, 1997, p. 7). Nu trebuie să fi economist pentru a înţelege că implicaţiile sociale ale unei astfel de situaţii sunt enorme.

În scopul evitării unor consecinţe distructive pentru echilibrul, nu numai economico-financiar dar şi social, al ţărilor europene, în condiţiile unui sistem de pensii bazat în continuare pe principiul pay-as-you-go, se poate uşor deduce, că cel puţin teoretic, ar fi nevoie de măsuri drastice, care însă practic sunt greu de acceptat de către populaţiile ţărilor occidentale. Soluţiile sau consecinţele ar fi, în principal, următoarele16:

- scăderea pensiilor,- mărirea contribuţiei salariaţilor la fondul de pensii,

16 A se vedea, de exemplu, G. Calot, J.-P. Sardon (1999)

- ridicarea vârstei la pensionare,- creşterea ratei de ocupare a populaţiei (feminine,

îndeosebi) în vârstă de muncă,- afluxul de persoane străine (imigranţi) în vârstă de

muncă.Se constată că e vorba aici de două genuri de soluţii.

Primele două măsuri sunt de aceeaşi natură şi vizează reducerea veniturilor unei categorii de populaţie: pensionarii sau salariaţii. Fireşte că în cazul punerii în practică a acestui tip de măsuri, raţional este ca ele să se îmbine, din motive de echitate şi de menţinere a păcii sociale. Oricum, sunt soluţii care numai în ultimă instanţă un guvern se poate decide să le pună în aplicare, şi asta asumându-şi riscuri enorme.

Cel de al doilea tip de soluţii vizează schimbarea raportului dintre efevtivul persoanelor întreţinute în vârstă şi al celor active, mărind volumul acestei din urmă categorii, fie prin preluarea unora din categoria cealaltă (ridicarea vârstei de pensionare), fie afectând doar volumul activilor, prin atragerea unui număr mai mare de autohtoni sau străini în categoria celor ocupaţi.

Dacă primul tip de soluţii are evident consecinţe negative asupra standardului de viaţă al populaţiei (în întregime sau doar al unui fragment), cel din urmă tip de măsuri pare preferabil, de vreme ce nu afectează direct nivelul de trai al nici unei categorii sociale. Chestiunea aici este că, pentru a pune în practică aceste soluţii e nevoie de existenţa unei situaţii economice caracterizată de o expansiune a activităţilor, care să presupună creşterea cererii de locuri de muncă. Or, după cum se ştie, o mare problemă economică actuală a ţărilor dezvoltate rămâne rata ridicată a şomajului, lucru care generează deocamdată măsuri de protecţie împotriva imigraţiei şi nu se încurajează nici angajarea autohtonilor fără calificare sau cu calificări în meserii perimate. În condiţiile unui şomaj structural persistent şi a unei perioade de modestă creştere economică, ce caracterizează actualmente economiile occidentale este greu, pentru orice guvern, să justifice vreo decizie în sprijinul realizării ultimelor trei măsuri menţionate mai sus.

O încercare de cuantificare a dimensiunii unora dintre deciziile amintite, pentru a compensa la efectul îmbătrânirii demografice, este oferită, de exemplu, de Calot şi Sardon (1999), care invocă o proiectare pentru ţările Uniunii europene, pe perioada 1995-2045. La finele intervalului de proiectare, una sau alta din următoarele situaţii va avea acest efect de compensare:

- sporirea cu circa 50% a ratei de cotizare pentru fondurile de pensii;

- reducerea cu aproape jumătate a raportului dintre nivelul pensiei medii şi al salariului mediu;

- decalarea cu aproape 10 ani a vârstei de pensionare;- sporirea cu ¾ efectivul populaţiei active, fie prin

creşterea ratei de activitate, fie prin imigraţie. (p.33)

Se înţelege că oricare dintre aceste eventuale soluţii – singură şi adoptată brusc – este indezirabilă, fiecare având consecinţe dramatice asupra calităţii vieţii persoanelor vizate.

Ceea ce pare a se prefigura ca alegeri aproape certe pentru ţările Uniunii Europene, sunt măsurile de mărire a vârstei de pensionare, legale şi de facto, precum şi cele de creştere a ratei de ocupare a populaţiei feminine în general şi a celei masculine de vârstă adultă superioară (50-65 ani). Aceste măsuri sunt prevăzute în documentele europene şi ele se bazează pe câteva argumente solide.

În privinţa vârstei legale de pensionare, este invocat faptul că aceasta a fost fixată în legislaţia diferitelor ţări într-o perioadă mai veche, astăzi exiatând alte condiţii decât atunci. Din punct de vedere demografic, speranţa de viaţă la 55, 60 sau 65 de ani a crescut vizibil în ultimele două decenii şi nu numai atât: a crescut speranţa de viaţă sănătoasă a bărbaţilor şi femeilor la aceste vârste. Acest lucru, coroborat cu schimbarea conţinutului muncii în perioada postindustrială, respectiv restrângerea sau chiar eliminare în multe domenii a muncilor grele, dar şi modificarea modului de organizare a activităţilor (chiar şi a celor industriale), prin flexibilizarea programului şi dezvoltarea

muncii la domiciliu sau în apropierea acestuia, face posibilă o ridicare a vârstei pentru ieşirea din activitate. E posibilă inclusiv o flexibilizare a momentului pensionării, prin eliminarea interdicţiilor de muncă după o anumită vârstă şi atragerea vârstnicilor în activităţi cu program redus de lucru, compensând astfel o parte din pensie cu câştig salarial.

De asemenea, mari rezerve există încă în atragerea în activitate a persoanelor de sex feminin precum şi a celor care au depăşit o anumită vârstă. Pentru a înţelege amploarea acestei rezerve, redau câteva cifre după Vanderhaegen (2003, p.27). În 1999, ponderea populaţiei ocupate în totalul celei de 55-64 ani, în ţările OCDE, variază foarte mult. La limita inferioară se află următoarele ţări, cu procentele respectie de ocupare: Ungaria – 19,4; Belgia – 24,7; Luxembourg – 26,3; Italia – 27,5; Austria – 29,2; Franţa – 34,2; Spania – 34,9; Olanda – 35,3. La celălat capăt al scalei, cu rate mari sunt: Islanda 85,9; Elveţia – 71,7; Norvegia – 67,3; Suedia – 64,0; Japonia – 63,4. În acelaşi moment, în SUA, din populaţia de 55-64 ani, o proporţie de 57,7% era ocupată. Un document emanând de la un organism oficial francez (***, 2001) ne spune că, în această ţară, rata de ocupare este de 75% pentru grupa de vârstă de 50-54, 48% pentru 55-59 şi doar 10% pentru 60-64. Pe întreg intervalul 15-64 ani rata de ocupare este de 62%, apropiată de media UE, în vreme ce la întânirile de la Lisabona şi Stockholm s-au fixat ca obiective, pentru UE, rate generale de ocupare de 67%, în 2005, şi 70%, în 2010. Rata de 70% stailită la Lisabona înseamnă pentru Franţa un plus de 4,6 milioane locuri de muncă, din care 2,3 milioane ar trebui să revină celor de 55-64 ani, pentru a atinge obiectivul de la Stockholm: 50% rata de ocupare pentru aceast interval de vârstă.

Că există de diferenţe sensibile de ocupare între bărbaţi şi femei, lucrul este vizibil cu ochiul liber. Cifrele statistice redau cu precizie această realitate, punând în evidenţă şi diferenţele dintre ţări. Iată, cum arătau ratele de

activitate, pe sexe, pentru câteva ţări vest-europene (pe intervalul 15-64 ani), în 1995, după Stein (1997, p.9):

Ţara Bărbaţi FemeiGermania 80,3 61,3Franţa 74,8 60,0Marea Britanie 82,1 65,4Italia 75,5 43,6Suedia 79,0 74,9

În România, din datele recensământului din 2002, rezultă că ratele de activitate, pentru diferite categorii de vârstă, erau, în procente, următoarele:

15-64 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 aniTotal 51,2 50,5 26,8 14,4Bărbaţi 57,7 58,9 34,0 17,6Femei 44,8 42,5 20,3 11,7

Dincolo de orice probleme ce se ridică atunci când se face o comparaţie între diferite ţări pe date ca cele de faţă, informaţii despre care ştim bine că nu sunt uniform culese şi gestionate, este în afara oricărui dubiu că situaţiile la nivelul continentului nostru sunt foarte diferite; dacă toate ţările au încă rezerve serioase de muncă, în unele dintre acestea ocuparea populaţiei feminine sau a întregii populaţii de peste 50 de ani lasă loc la redresări spectaculoase a ponderii celor în activitate, pentru a compensa povara numărului mare de pensionari. România se află, probabil alături de alte ţări din regiune, printre cele cu ratele cele mici de ocupare, deci cu resurse foarte serioase. Problema este că aceste resurse nu pot fi folosite la comandă. Este nevoie, aşa cum spuneam, de o cerere de forţă de muncă pe care nu o poate induce decât o redresare economică serioasă. Să nu uităm că şi în România, dar şi în ţări vest-europene, ratele mici de actvitate ale celor de 50-64 ani sunt rezultatul unei politici de pensionare prematură a unor categorii de salariaţi din sectoare economice aflate în dificultate sau restructurare, în

conjunctura trecerii la societatea postindustrială, în vest, şi a tranziţiei din ţările fost comuniste.

Aproape toate ţările din UE adaugă acestor preconizate măsuri de sporire a ratelor de activitate o politică de imigrare legată de necesităţile manifestate pe piaţa forţei de muncă. Este evident că în decursul ultimelor două-trei decenii, mai ales în legătură cu perioada de recesiune economică, ce a urmat şocului petrolului din prima jumătate a anilor 70, imigraţia în ţările occidentale a fost mai drastic limitată şi politicile în domeniu mult mai prudente. Dar chiar şi într-o eventuală etapă de boom economic, este puţin probabil că vreo ţară europeană ar accepta o cotă de imigraţie atât de mare încât să oprească deteriorarea raportului de dependenţă al vârstnicilor.

În opinia multor specialişti, soluţia problemei presiunii

la care e supus sistemul de pensii publice datorită îmbătrânirii populaţiei este nu de a încerca remedii în interiorul acestui sistem, ci de a ieşi din el. Trecerea la un sistem privat ar reprezenta calea ca pe viitor presiunea asupra bugetului statului să scadă, prevenindu-se astfel degradarea atât a nivelului de trai al pensionarilor cât şi al salariaţilor. Există şi luări de poziţie contrare, conform cărora aceasta nu poate fi o soluţie alternativă la sistemul public. Fără a intra în detalii, menţionez câteva argumente ce se aduc împotriva ideii de înlocuire a sistemului de finanţare prin repartiţie cu unul prin capitalizare.

Mai întâi, trebuie amintit argumentul de principiu sau de mare generalitate, conform căruia indiferent care ar fi sursa concretă a banilor cu care se acoperă pensiile la un moment dat, aceşti bani, respectiv bunurile şi serviciile care se cumpără cu ei, provin din economia reală a momentului, economie care trebuie să funcţioneze bine pentru a realiza un transfer de resurse spre consumul pensionarilor. Chiar în sistem privat, plata pensiilor din fonduri de pensii constituite prin capitalizare nu diminuează cu nimic sarcina financiară pe care o suportă economia naţională în totalitatea ei, la un momet dat. Este limpede şi pentru un nespecialist că sumele

obţinute din cotizaţia unui salariat X nu sunt stocate într-o casetă în seiful unei băni, la care banca ar mai adăuga, să zicem, dobânda curentă, iar apoi, la pensionarea lui X, acestei persoane să începă să i se plătească lunar o anumită pensie, în funcţie de cât a cotizat. Bani sunt investiţi, sunt incluşi în circuitul economic şi numai prin fructificarea lor, fondul privat de pensii este capabil să funcţioneze. Este clar că în felul acesta banii nu mai sunt strânşi şi redistribuiţi prin bugetul statului, dar, se subliniază de către unii economişti, ei sunt luaţi tot din rezultatele activităţii celor ocupaţi şi redistribuiţi spre consumul pensionarilor.

Apoi, sunt argumente de o altă anvergură. Dintre acestea, reproduc câteva menţionate de Stein (1997, p.14):

- Sistemul întâmpină o opoziţie din partea partidelor socialiste, de stânga, în general, care accentuează rolul statului sau, în orice caz, nu concep o protecţie socială fără intervenţia consistentă a acestuia. Că e vorba aici şi de o luptă ideologică mi se pare cu totul evident: ideologia şi politicile liberale cu greu pot accepta şi justifica o intervenţie atât de masivă a statului, ca cea pe care o reclamă gestionarea unui sistem public de pensii.

- Au existat unele incidente istorice, care au subminat încrederea în acest sistem privat; în Franţa şi Germania, cum spuneam, s-a încercat implementarea unor astfel de sisteme, dar ele au fost distruse de inflaţia galopantă de după războaie.

- Este necesară o perioadă lungă de timp pentru a face funcţional un sistem bazat pe capitalizare, ceea ce presupune o perioadă de tranziţie, care să menţină şi vechiul sistem.

- Există persoane care nu pot să cotizeze (suficient). Aceştia vor constitui o masă mare de perdanţi, cărora trebuie să li se acorde oricum un venit minim şi în aceste condiţii. Din nou apare tenta ideologică, de data asta în ceeea ce priveşte efectele sistemului, cel prin capitalizare introducând inegalităţi suplimentare între oameni.

- Anumite generaţii, prinse în activitate în perioada tranziţiei la noul sistem, ar trebui să plătească de două ori: o

dată pentru pensiile actualilor pensionari şi a doua oară pentru propriile pensii.

Aş mai adăuga că cetăţenilor României – şi probabil că lucrul e valabil şi pentru cei ai altor ţări aflate în tranziţia spre un sistem capitalist aşezat, care au fost martori în utima vreme la numeroase evenimente negative în funcţionarea sistemului financiar-bancar – este greu să li se capteze interesul şi încrederea în instituţii private de pensii.

Cred că dincolo de aceste dispute, mai mult sau mai puţin tehnice, este nevoie de o decizie politică. E clar că sistemul privat scoate mai mult cetăţeanul din grija statului, punându-l pe propriile picioare, atitudine care este mai apropiată de gândirea liberală, dar riscurile sociale ale unei reforme radicale în sistem sunt totuşi prea mari şi probabil nici un guvern, chiar ultra-liberal, nu şi le va asuma. Se poate merge foarte bine pe formule mixte, cu dozaje variabile, în funcţie de condiţiile sociale concrete. Acestea forme permit ca, printr-un feed back pozitiv, să crească treptat şi încrederea şi gradul de cuprindere.

Am insistat puţin asupra sistemelor de pensii, deşi poate nu era locul într-o lucrare ca cea de faţă, pentru că mi se pare că, în ultimă instanţă, e vorba de o chestiune ceva mai generală şi mai direct legată de latura demografică, dacă scurtcircuităm aspectele ocupării populaţiei. Problema este, în fond, cea de asigurare a resurselor de existenţă pentru vârstnici. Introducerea sistemului de pensii a constituit o soluţie revoluţionară, pentru că rezolva problemele existenţei unei categorii de oameni – salariaţii – categorie care se dezvoltase de-a lungul secolului al XIX-lea, în concordanţă cu marşul triumfal al industrializării. Aceste persoane, care odată cu progesul economic nu mai puteau fi menţinute în activitate până la epuizarea lor fizică totală, ca în timpul primelor faze ale industrializării, şi nici lăsate în grija întreprinderii după ce nu mai putea face faţă sarcinilor de serviciu, reprezentau o categorie socială nouă, ei şi familiile lor neavând alte posibilităţi de întreţinere, aşa cum se întâmpla cu agricultorii sau meşteşugarii. A fost o

revoluţie, căci a schimbat un sistem, dar nu o noutate 100%. Se ştie că în Anglia secolelor anterioare au existat multe forme de legi pentru protecţia săracilor şi în toate dintre aceste variante se acorda o atenţie specială bătrânilor. Au funcţionat, de asemenea, şi în Anglia, dar şi în alte ţări, cutume legate de protecţia persoanelor în vârstă. Iată că, în zilele noastre, statul bunăstării începe să reinventeze lucruri asemănătoare, dincolo de gestionarea problemelor pensionării celor care au lucrat. Măsuri generale, precum venitul minim garantat, care se adresează tuturor categoriilor în dificultate, ar putea căpăta în viitor forme specifice legate de categoriile în vârstă. Deja în unele ţări există ajutoare speciale pentru bătrânii foarte bătrâni, ajunşi în starea de dependenţă totală17. N-ar fi exclus să asistăm la o înlocuire a sistemului bismarckian de pensii, finanţate prin repartiţie, cu unul general de asistenţă a vârstnicilor, indiferent dacă aceştia au fost sau nu ocupaţi, sistem susţinut fireşte de stat, prin mecanismul de taxe şi impozite. Un astfel de sistem ar putea fi dublat de unul de pensii private, bazat pe fonduri constituite prin cotizare, deci prin contribuţie voluntară, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul cotizaţiei şi respectiv al pensiei primite.

Al doilea motiv principal de îngrijorare, generat de creşterea ponderii vârstnicilor în populaţiile actuale, dar şi de creşterea numărului lor absolut, îl constituie sporirea cheltuielilor de sănătate pentru aceste categorii de persoane. Ca şi despre sistemul de pensii (cel public, în speţă) şi despre sistemul de asigurări de sănătate se vorbeşte cu tot atâta pesimism, fiecare dintre ele fiind adesea asemănat cu o „bombă cu ceas” (timebomb), plasată la baza sistemului social, gata să explodeze atunci când ponderea bătrânilor va depăşi anumite limite. Problemele cheltuielilor de sănătate cu vârstnicii se leagă mai evident de situaţia în care se găsesc actualmente ţările mai dezvoltate, în care îmbătrânirea se

17 În Franţa se consideră, după definiţia INSEE, că sunt dependente persoanele ţintuite la pat sau în fotoliu precum şi cele care au nevoie de ajutor pentru a merge la toaletă şi pentru a se îmbrăca (Vanderhaegen, 2003, p.29)

face (şi) prin vârful piramidei vârstelor18, respectiv se constată o prelungire a duratei medii de viaţă a persoanelor după atingerea vârstei de 60 sau 65 de ani. Se acceptă ideea că cheltuielile cu sănătatea şi îngrijirea acestor persoane vor creşte în continuare rapid dat fiind faptul că handicapul permanent şi bolile cronice specifice perioadei de bătrâneţe se extind pe o perioadă de viaţă tot mai mare. Prelungirea vieţii este consecinţa controlului efectelor mortale ale bolilor, maladii pe care oamenii le suportă vreme mai îndelungată. Se popovăduieşte ideea iminenţei pericolului că, în ţările dezvoltate, creşterea rapidă a numărului de vârstnici va conduce la îngreunarea finanţării cheltuielilor reclamate de bolile şi dizabilităţile acestor persoane, ajungându-se la falimentarea sistemelor de sănătate.

Viziunea catastrofală întemeiată pe iminenta prăbuşire a sistemului de securitate socială, fie pe latura pensiilor, fie pe cea medicală, ca urmare a cheltuielilor în creştere galopantă, provocată de îmbătrânirea populaţiei, este una care face apel la nişte calcule economico-financiare, ce pot fi cât de cât verificate şi refăcute în condiţiile schimbării ipotezelor de lucru. Nu de aceeaşi natură este o altă viziune la fel de pesimistă, care însă extrage din procesul de îmbătrânire (privit în ansamblul fenomenelor şi proceselor demografice care-l generează şi întreţin) consecinţe mult mai profunde, postulând nici mai mult nici mai puţin că acest proces generează sau contribuie la declinul societăţii moderne (de tip occidental). Consecinţa îmbătrânirii, ni se spune, trece dincolo de aspectele ce ţin de asigurarea condiţiilor de viaţă; sunt afectate comportamentele generale, sistemele de valori, atitudinile şi mentalităţile, capacitatea de inovare şi de progres a societăţii etc. Raţionamentul se bazează pe

18 Am subliniat acest lucru pentru a atrage atenţia cititorului asupra esenţei argumentării acestei poziţii. Evident aici problema sporirii cheltuielilor cu sănătatea este legată exclusiv de prelungirea vieţii persoanelor în vârstă; acest lucru nu este identic cu creşterea speranţei de viaţă la naştere (care poate să se producă fără creşterea speranţei de viaţă la 60 de ani) şi cu atât mai puţin cu îmbătrânirea demografică. Aşa cum am arătat în secţiunea metodologică, îmbătrânirea populaţiilor este, în cea mai mare parte, efectul scăderii natalităţii sau, altfel spus, creşterea speranţei de viaţă la 0, la 60 sau 65 de ani nu constituie o garanţie că va avea loc o îmbătrânire demografică; pentru aceasta sunt necesare şi alte condiţii ţinând de structura pe vârste a populaţiei în momentul de plecare şi, mai ales, de evoluţia în continuare a fertilităţii.

schimbările suferite de organismul uman sau al altor vieţuitoare, odată cu înaintarea în vârstă şi cu trecerea lor spre stadiul de bătrâneţe, când o serie de calităţi fizice şi intelectuale slăbesc, când mobilitatea, adaptabilitatea, spiritul de inovare etc. scad sensibil. Or, ni se spune, dacă într-o societate creşte ponderea persoanelor vârstnice, afectate de un astfel de proces de pierdere a unor calităţi fundamentale, şi la nivel societal vom găsi o evoluţie similară.

În continuare, fără a intra în detaliile unei dezbateri economice, cu instrumente tehnice, pe care oricum nu le pot mânui satisfăcător, voi încerca, nai întâi, să trec în revistă câteva dintre principalele argumente ale celor care privesc cu mai multă detaşare implicaţiile economico-financiare ale procesul îmbătrânirii demografice şi să sugerez că viziunea catastrofică asupra sistemului de asigurări (de bătrâneţe sau de sănătate) nu e complet justificată. În privinţa celuilalt aspect, lucrurile par ceva mai greu de tranşat, fiind o dispută cu certe note ideologice, dar – o menţionez de la început – personal mă raliez în întregime opiniei că o asemenea vizine apocaliptică nu are nici măcar argumentele invocate de cei care propovăduiesc posibilele prăbuşiri ale sistemelor de pensii sau sănătate; pur şi simplu este o credinţă fără suport faptic consistent şi cred că ea poate fi combătută cu argumente solide.

Să încep cu primele aspecte menţionate. Oricine poate constata că, într-adevăr, există un curent, de mai mică intensitate decât precedentul, format din specialişti care consideră consecinţele îmbătrânirii, pe cele două dimensiuni abordate mai sus, mai puţin maligne. În principal, se acceptă, desigur că îmbătrânirea populaţiei înseamnă, în condiţiile concrete creşterea atât a ponderii cât şi a numărului vârstnicilor şi deci a unor cheltuieli sociale specifice acestei categorii. Procesul trebuie însă văzut – ni se spune – cu luciditate, fără a face din el un motiv de panică planetară. Desigur că se aduc şi argumente în acest sens.

Mai întâi, este argumentul istoric. Ţările mai dezvoltate economic sunt, în medie mai îmbătrânite; corelaţia dintre nivelul de dezvoltare economică şi ponderea vârstnicilor este destul de puternică, iar dacă lăsăm de o parte câteva situaţii atipice, cum este cazul cu ţările Golfului, exportatoare de petrol, unde PIB-ul pe cap de locuitor este foarte ridicat şi populaţia e foarte tânără, gradul de corelaţie creşte şi mai mult. Prin urmare, se poate presupune că dacă până acum îmbătrânirea – care, am văzut, a început de peste un secol în ţările dezvoltate – nu a avut consecinţe economice catastrofale, ea nu va avea nici în continuare. Eventuala obsevaţie că am asistat în aceste ţări la o îmbătrânire lentă, ale cărei efecte au putut fi, de aceea, mai uşor contracarte, nu este în întregime corectă întrucât avem cazul unor ţări ce au cunoscut deja o îmbătrânire rapidă: de pildă, în Japonia, în decurs de o generaţie, începând din anii 1960, populaţia vârstnică (cea de 60 ani şi peste) s-a dublat ca pondere, trecând de la 9% la 18%, şi acest lucru nu a produs nici o consecinţă economică negativă vizibilă.

Fireşte că argumentul de mai sus nu are o valoare absolută, dar el nu este nici un sofism, cum îl consideră partizanii viziunii catastrofice. Ca şi pe alte teme ale vieţii sociale, invocăm ceea ce s-a întâmplat spre a demonstra doar că lucrul este posibil; asta nu înseamnă că e şi necesar. De aceea argumentul în sine e insuficient şi trebuie completat cu abordarea unor chestiuni mai specifice. Să vedem, mai întâi, ce se răspunde celor care prezic falimentarea sistemului de pensii. Soluţii pentru a preveni acest lucru există şi unele au fost deja sugerate mai sus. Ele nu sunt imposibil de aplicat, în condiţiile unor politici sociale echilibrate, şi nu presupun în mod obligatoriu o „terapie de şoc”, ce ar produce eventual convulsii sociale. E vorba de aspectele menţionate privind ridicarea vârstei de pensionare şi de sporire a ratelor de activitate, dar chiar şi de creşterea contribuţiei celor activi la constituirea fondurilor de pensii, aceasta neînsemnând automat o degradare a salariului real.

Din nou experienţa trecutului apropiat ne este folositoare şi plină de învăţăminte. În acest sens, n-avem decât a observa că creşterile cheltuielilor cu pensiile în ţările dezvoltate au fost extrem de rapide şi consistente şi până acum19; ele n-au reclamat însă până în prezent măsuri deosebite, ba dimpotrivă, se poate spune că tendinţele au fost în direcţie inversă faţă de ceea ce ar fi fost de aşteptat: vârsta medie reală de pensionare nu a crescut, ci a scăzut în majoritatea ţărilor occidentale iar ratele de ocupare pentru grupele de vârstă de la 55-64 şi 15-24 ani au scăzut şi ele (la celelalte vârste înregistrându-se variaţii, în funcţie de perioadă şi de sex).

De exemplu, în Franţa, conform datelor de recensământ evocate de Le Bras (1991, p.149), între anii 1926 şi 1982, ponderea persoanelor ocupate, de sex masculin, în totalul celor cu vârsta cuprinsă între 10 la 65 de ani, scade de la 85% la 65%, răstimp în care ponderea celor de 65 de ani şi peste urcă de la 9% la 15% din populaţia totală! Mai detaliat, evoluţia e următoarea:- în 1926, erau 9% persoane de 65 ani şi peste, iar dintre bărbaţii de 10-64 ani lucrau 85%;- în 1946, erau 11% bătrâni şi 81% dintre adulţi lucrau;- în 1962, erau 12,5% bătrâni şi 75% ocupaţi;- în 1975, erau 14,5% bătrâni şi 68% ocupaţi;- în 1982 erau 15% bătrâni şi 65% ocupaţi.

Aşadar, în condiţiile aproape a unei dublări a ponderii vârstnicilor, rata de ocupare a populaţiei în vâstă de muncă se reduce cu circa un sfert, ceea ce însemană că în sistemele sociale reale nu se realizează nici pe departe un paralelism mecanic între cei doi indicatori.

Fireşte, asemenea evoluţii au fost posibile graţie creşterii productivităţii muncii, care a stat la baza nu numai a reducerii ratelor de activitate, ci şi a scăderii spectaculoase a timpului de muncă al celor ocupaţi (luând în calcul numărul de ore pe săptămâna lucrată şi contabilizând şi zilele de concediu într-un an). Există opinii ale unor

19 De pildă, în ţările OCDE, cheltuielile cu pensiile s-au dublat, ca procent din venitul naţional, între 1964 şi 1980, deci în numai 16 ani!, fără a provoca vreo criză majoră. Şi, lucru interesant, din această creştere, numai un sfert este imputabilă factorilor demografici. (Shaw, 2002)

economişti, conform cărora o creştere economică de 2-3% anual este suficientă pentru a se compensa deteriorarea raportului dintre populaţia ocupată şi pensionari.

Un alt argument care este frecvent adus în discuţie de către cei ce se opun viziunii catastrofice legată de îmbătrânirea populaţiei priveşte acea lungă relativă stabilitate a ponderii populaţiei în vârstă de muncă. În adevăr, în majoritatea ţărilor din zona noastră culturală, inclusiv în România, scăderea fragmentului tânăr şi creşterea celui în vârstă s-au realizat practic în acelaşi ritm, ceea ce a dus la cvasiconstanţa ponderii grupei mediane. Abia odată cu declinul brusc al fertilităţii din ultimele decenii ale secolului trecut, acest echilibru pare a se rupe, în sensul că ponderea tinerilor devine atât de mică încât nu mai e balansată de cea a vârstnicilor, astfel că se produce, în mod temporar, o creştere a procentului reprezentat de grupa mijlocie; este o perioadă remarcată de demografi (şi numită în diferite feluri: „de aur”, „de bonus demografic” etc.), perioadă în care multe populaţii de tip occidental se află în prezent şi vor mai rămâne câtva timp. Şi în România, cumularea de generaţii tot mai reduse în fragmentul de vârstă 0-14 ani a făcut, cum se vede în tabelul 3, ca la un moment dat grupa 15-59 ani să realizeze un salt de circa 3 puncte procentuale, de la circa 60% la 63%. Ţările în curs de dezvoltare beneficiază şi ele de o astfel de stare, în momentul când cohortele numeroase, născute înainte de reducerea sensibilă a fertilităţii depăşesc vârsta de 15 ani, dat fiind că proporţia vârstnicilor aici va rămâne încă destul de multă vreme redusă. Este limpede că această perioadă „de aur” nu poate continua indefinit şi, într-o fază foarte avansată de îmbătrânire, segmentul median va începe să diminueze sensibil. Până atunci însă omenirea se va afla în cu totul alte condiţii economico-sociale decât cele de azi.

Lungul echilibru invocat înseamnă că raportul de dependenţă nu se deteriorează, ba temporar chiar se amelioraeză; se schimbă doar compoziţia numărătorului, care va conţine un număr mai mare de persoane în vârstă şi

unul mai redus de copii. Asta ne învaţă că trebuie să privim într-un sistem unitar şi nu fragmentar felul în care acţionează în societate mecanismele de redistribuire, pentru întreţinerea persoanelor care nu sunt în activitate. Iar privitor la presiunea economică exercitată comparativ de copii şi vârstnici asupra activilor, după câte îmi dau seama lucrurile nu sunt tranşate. Încercările de cuantificare a costurilor par a sugera că acestea sunt, în medie, mai mari pentru persoanele vârstnice, dar, chiar dacă lucrurile stau aşa, de aici nu rezultă şi o presiune mai mare asupra adulţilor activi, cel puţin pentru motivul că o parte dintre aceste costuri şi le asumă vârstnicii înşişi, prin mobilizarea unor resurse proprii, prin adaptarea comportamentului la situaţia concretă, inclusiv prin realizarea unor venituri.

Diferenţa, la nivelul cheltuielilor publice, poate veni din aceea că, prin tardiţie, în societăţile noastre, statul acordă o atenţie disproporţionat de mare asistenţei sociale a bătrânilor în raport cu cea pe care o primesc copiii. O asemenea discriminare se originează probabil în situaţia concretă din momentul constituirii sistemelor de asigurări sociale. Bătrânii erau mult mai puţini decât copiii şi puteau fi mai uşor asistaţi; adulţii înşişi preferau să plătească pentru a scăpa de grija celor în vârstă, care încetul cu încetul au căpătat o independenţă faţă de copiii lor. Majoritatea ţărilor europene au fost dominate aproape două secole de o gândire malthusiană, pericolul suprapopulării – propriei ţări şi apoi a planetei – a fost prezent până de curând în ideologia şi în programele sociale ale statelor occidentale; poate şi de aceea copilul a rămas în sarcina familiei, ca pondere a costurilor, într-o măsură incomparabil mai mare decât vârstnicii.

Toate astea vor să spună că, dacă se cumulează costurile cu creşterea copilului, cele suportate de familie şi cele finanţate public, nu este sigur, în condiţiile amploarei pe care a luat-o sistemul educativ şcolar, că nu ajungem la „economii”, atunci când avem mai puţini copii şi mai mulţi bătrâni. Şi mai este ceva; şi anume, o notă de ideologie disimulată într-un calcul economic. Cel puţin de la Alfred

Sauvy încoace se afirmă de către reprezentanţii unui curent demografic că cheltuielile pentru creşterea copiilor sunt „bune”, în vreme ce cele pentru întreţinerea vîrstnicilor sunt „rele”.

O altă idee susţinută pentru a argumenta posibila salvare de la faliment a sistemului de pensii este propunerea, discutată deja, de trecere de la regimul de repartiţie (în funcţie în majoritatea ţărilor dezvoltate) la cel de capitalizare, adică de la pensii în sistem public la pensii în sistem privat. Această din urmă modalitate ar avea, ni se spune, efecte mult mai reduse asupra persoanelor în prezent active, care deci nu mai susţin direct cheltuielile legate de plata pensiilor. Se poate observa o tendinţă clară în materialele de sinteză destinate discuţiei asupra sistemelor de pensii de a recomanda trecerea la regimul de capitalizare, ca un mijloc eficace de contrabalansare a efectului îmbătrânirii demografice.

Chiar dacă argumente aduse împotriva ideii de înlocuire completă a unui sistem cu altul, care se găsesc cu nemiluita în literatura de specialitate, sunt justificate – şi am subliniat şi eu mai sus două aspecte esenţiale: (1) că finalmente şi în regim de capitalizare, ca şi în regim de repartiţie, fondurile care se alocă la un moment dat sub formă de pensii sunt sustrase din ceea ce societatea produce la acel moment şi (2) că există riscuri mari, de natură economică, politică şi socială, pentru schimbarea radicală a sistemului – asta nu înseamnă că implementarea treptată a unor forme private de pensii nu poate fi de ajutor, cel puţin pentru o perioadă, funcţionării celuilalt sistem. Oricum, nu trebuie subestimată capacitatea actorilor sociali de a inova, mai cu seamă atunci când se cer soluţii pentru rezolvarea unei probleme.

Cât priveşte celălalt tip de cheltuieli, cele ţinând de asistenţa medicală a persoanelor vârstnice, şi aici se întreţin, voit sau nevoit, multe confuzii de către cei care adoptă viziunea catastrofică în legătură cu îmbătrânirea. Mai întâi,

e vorba de faptul că sporirea ponderii persoanelor de 60 (sau 65) de ani şi peste nu înseamnă neapărat prelungirea vieţii în stare de bătrâneţe. Am văzut că o populaţie, urmând o tabelă de mortalitate neschimbată, poate ajunge să „îmbătrânească”, în sensul aici adoptat al termenului, adică în sensul în care în demografie se vorbeşte despre îmbătrânirea populaţiei, numai prin faptul că-şi reduce fertilitatea, speranţa sa de viaţă rămânând deci aceeaşi la fiecare vârstă, inclusiv la 60 sau 65 de ani.

În al doilea rând – şi ceea ce este mai important – chiar dacă se prelungeşte perioada de bătrâneţe (creşte speranţa de viaţă la 60 sau 65 de ani), asta se face nu în principal sau nu exclusiv pe seama faptului că vârstnicii sunt ţinuţi artificial în viaţă printr-un tratament medical continuu. În fapt, se prelungeşte ceea ce se numeşte speranţa de viaţă sănătoasă sau speranţa de viaţă fără invaliditate sau fără handicap sever, ceea ce vrea să zică, simplu, că oamenii trăiesc din ce în ce mai mult la o vârstă ce depăşeşte 60 de ani, fără a recurge neapărat la tratamente şi intervenţii medicale foarte costisitoare. Nişte calcule referitoare la Statele Unite şi Marea Britanie, invocate de demograful francez mai sus pomenit (le Bras, 1991, p.139), ar arăta că jumătate din cheltuielile cu sănătatea, dintr-un an, sunt efectuate în legătură cu persoanele care vor deceda până la finele anului următor. Prin urmare, costurile sănătăţii sunt dependente la un moment dat nu de vârsta persoanei, ci de vârsta ei la deces. Iar amânarea momentului decesului pentru o vârstă mai înaintată lasă o masă tot mai mare de oameni în stare de sănătate, la vârste la care anterior s-ar fi aflat în anticamera morţii. Fireşte că această replică atrage la rându-i o altă replică: progresele în prelungirea duratei medii de viaţă (sănătoasă) la 60 de ani nu ar fi fost posibile şi nu sunt sutenabile fără cheltuieli legate de sistemul sanitar. Adevărul este, prin urmare, şi aici destul de greu de stabilit. E nevoie de studii prospective care să încerce să estimeze structura şi cuantumul cheltuielilor de sănătate pe vârste; e o dovadă de superficialitate în a presupune că, din acest

punct de vedere, lucrurile se vor menţine în starea lor atuală, în condiţiile schimbării mortalităţii la vârstele înalte.

Frank Shaw (2002) evidenţiază trei scenarii principale în legătură cu relaţia morbiditate-moment al decesului:1. Scenariul coşmar este cel care presupune că boala şi dizabilitatea lovesc la aceeaşi vârstă, doar că garţie unui complex de factori, în care predomină cei medicali, moartea e amânată. Această ipoteză stă la baza calculelor ce conduc la creşterea exponenţială a cheltuielilor de sănătate.2. Scenariul orizontului care se retrage presupune că boala şi dizabilitatea sunt amânate în aceeaşi măsură ca şi moartea şi că deci numărul de ani în care acestea se manifestă rămâne constant. Această ipoteză ar putea sugera o anumită constanţă a cheltuielilor cu sănătatea vârstnicilor.3. Scenariul morbidităţii compresate, care presupune chiar mai mult decât precedentul, şi anume că perioada de amânare a bolilor este în creştere şi deci că intervalul între apariţia acestora şi moarte se scurtează. De aici s-ar putea crede în reducerea cheltuielilor. Autorul menţionat opinează că datele actuale ne plasează, cel mai probabil, undeva între scenariul 2 şi scenariul 3.

Două scurte observaţii vizavi de aceste scenarii. Mai întâi, scenariile 2 şi 3 nu implică nici constanţa şi nici reducerea cheltuielilor cu sănătatea; pe de o parte, prelungirea vieţii sănătoase se face adesea cu cheltuieli medicale şi, pe de alta, costurile tratamentelor medicale pe unitate de timp cresc permanent. În al doilea rând, în logica de mai sus, cred că se mai poate imagina un al patrulea scenariu, ce mie mi se pare a fi mai plauzibil decât cel optimist, 3:4. Scenariul morbidităţii dilatate, care s-ar plasa undeva între scenariul 1 şi 2, în sensul că avem de a face cu un orizont al bolilor care se retrage, dar nu în măsura în care evoluează durata bătrâneţii; câştigul de viaţă la 60 de ani, să zicem, se împarte aşadar între o parte de viaţă sănătoasă şi una în stare de boală sau dizabilitate. Fireşte, o astfel de idee poate fi şi trebuie testată; nu este un lucru foarte uşor, dar calculele se pot face.

Am spus „câştigul de viaţă la 60 de ani”; puteam zice şi la 65 sau la 55, nu are importanţă, limita fiind convenţională, dar trebuie mereu specificat despre ce vorbim. Într-adevăr, citind textele dedicate problemelor discutate aici, se constată că mereu se face confuzia între îmbătrânirea demografică şi îmbătrânirea vârstnicilor, în sensul creşterii speranţei de viaţă la 60 (65) de ani. Am mai subliniat deja că îmbătrânirea demografică se poate produce fără modificarea structurii mortalităţii, deci cu o constanţă a lui ex la toate vârstele x sau în condiţiile creşterii speranţei de viaţă la naştere dar a cvasiconstaţei speranţei de viaţă după 60 de ani. În primul caz, dacă şi fertilitatea e constantă, nu vom avea o creştere a ponderii vârstnicilor, ci doar eventual una a numărului acestora, şi asta atunci când acea fertilitate constantă depăşeşte nivelul de înlocuire şi populaţia e în expansiune (la toate vârstele). În al doilea caz, când se reduce mortalitatea până la 60 de ani, dar apoi rămâne constantă, vom avea de a face cu creşterea numărului şi chiar a ponderii „bătrânilor bătrâni” (octogenarii, de pildă); fenomeul este rezultatul nu al sporirii intervalului mediu de bătrâneţe, ci pentru că vor fi mai mulţi supravieţuitori la 60 de ani şi, eo ipso, şi la 80 de ani.

În opinia mea, plecând de la precizările de mai sus, se poate conchide că avem de a face cu o creştere a costurilor şi globale şi unitare cu sănătatea pentru vârstnici, din mai multe considerente:

- o persoană în vârstă (de peste 60 de ani) are în medie mai multe probleme de sănătate şi un risc superior de a ajunge în stare de dizabilitate, comparativ cu una sub această vârstă; deci şi costurile pentru acoperirea acestor probleme sunt, în medie, mai mari;

- aceste probleme şi costuri cresc odată cu înaintarea în vârstă, după o curbă ce-şi accentuează puternic panta în ultimul an de viaţă;

- în consecinţă atât îmbătrânirea demografică simplă, cât mai ales cea însoţită de creşterea longevităţii vârstnicilor induce costuri sporite legate de întreţinerea sănătăţii;

- pe de altă parte, costurile cu sănătatea nu sunt constante în timp pentru o persoană (în medie, fireşte) de o vârstă dată, pentru că ele nu depind doar de acest aspect biologic (vârsta); ele variază – şi de regulă cresc – fiind influenţate de dezvoltarea economico-socială.

Mai concret, creşterea aceasta se produce datorită acţiunii a cel puţin doi factori fundamentali:

a) în ciuda creşterii productivităţii, noile descoperiri în domeniul medicamentelor, al tehnicilor de investigaţie şi de tratament etc. nu scad ci ridică cheltuielile medii;

b) cheltuielile cu sănătatea nu au doar o determinaţie medicală sau una legată strict de costuri, ci şi una socială: o persoană cheltuieşte mai mult dacă ea sau societatea în care trăieşte e mai bogată şi dacă există o obişnuinţă (normă, cutumă) a acestor cheltuieli. Diferenţa între un suedez şi un român – să zicem, deşi ne putem uşor închipui şi situaţii mult mai îndepărtate – de aceeaşi vârstă, provine din aceea că între cei doi este există un decalaj în privinţa posibilităţilor materiale de a recurge la asistenţă medicală de înalt nivel, că între cele două societăţi e o diferenţă de calitate a vieţii, răsfrântă şi asupra sprijinului pe care-l poate primi cetăţeanul aflat în situaţie de boală sau dizabilitate, precum şi una de obişnuinţă în a recurge la tratamente şi la alte intervenţii medicale. Mai mult, cu timpul apar cheltuieli clasificate la rubrica de sănătate, care altădată erau pur şi simplu cheltuieli de consum, chiar bunuri de lux: vitamine, întreţinere, operaţii de ameliorare a fizicului etc.

În concluzie deci, chiar dacă la o anumită vârstă, să zicem 70 de ani, omul de azi e în stare de sănătate mai bună decât cel de acum 5 decenii, el va cheltui probabil mai mult cu sănătatea: retragerea orizontului de boală şi incapacitate nu induce o diminuare proporţională a cheltuielilor de sănătate, chiar şi numai pentru că o parte a acestui recul se datorează sporirii cheltuielilor de sănătate la fiecare vârstă. De asemenea, putem accepta o lungire a perioadei în care suferinţele sau dizabilităţile sunt accentuate, lucru datorat intervenţiilor medicale care amână sfârşitul dar nu pot

elimina toată suferinţa. De aici nu decurg însă consecinţele catastrofale pe care le prezintă anumiţi autori. În cazul cheltuielilor medicale, posibilităţile de adaptare ale sistemului sunt, în opinia mea, mult mai mari decât în cazul pensiilor, putându-se realiza tot timpul reglaje şi negocieri pe piaţa acestor servicii: ce anume este sau nu serviciu medical, cât anume trebuie să finanţeze colectivitatea din aceste cheltuieli, cât este partea cheltuielilor directe şi imediate ale indivizilor înşişi şi cea a altor cheltuieli, cum sunt cele oferite de instituţiile de aisgurare etc.

Tot în rândul considerentelor economice am putea include şi ideea conform căreia îmbătrânirea demografică are efecte negative asupra producţiei şi productivităţii muncii, asupra supleţei pieţei forţei de muncă. O populaţie mai îmbătrânită este una mai „sclerozată”, mai puţin adaptabilă la modificările pe care noile tehnologii le induc în procesul de muncă. Vârstnicii sunt mai puţin inovatori, mai conservatori şi, prin aceasta, ei frânează progresele în câmpul economic. Apoi, în general, generaţiile tinere sunt mai bine instruite şi deci, comparativ cu o populaţie mai tânără, una îmbătrânită conţine contingente cu pregătire superioară mai puţin numeroase, predominând în procesul muncii persoanele educate cu mai mulţi ani în urmă, deci având în medie un nivel şcolar mai scăzut. Din păcate, pentru partizanii acestei teorii, tezele respective nu s-au verificat în practică. Nu există vreo corelaţie negativă statistică între nivelul productivităţii muncii şi gradul de îmbătrânire demografică. Nici inovaţiile tehnologice sau descoperirile ştiinţifice nu se concretizează în vreun indicator care să se asocieze negativ cu îmbătrânirea populaţiei. Desigur, n-are rost să contrapunem în astfel de comparaţii ţări cu nivele foarte diferite (cele subdezvoltate, fiind, se ştie foarte tinere), ci e suficient să ne mărginim la ţări din aceeaşi clasă de dezvoltare, pentru a constata lipsa unei legături ca cea postulată de o teorie mai degrabă speculativă.

Cu aceasta ne apropiem de un al doilea set de argumente, de natură şi calibru foarte diferite, invocate de către cei care atrag atenţia asupra pericolului îmbătrânirii demografice, şi anume cele ce vizează alte aspecte decât cele economice. Trecând peste teze de genul că vârstnicii nu numai în procesul economic, ci în genere în viaţa socială sunt mai puţin inovatori, au un comportament rutinier, se opun schimbării şi inovaţiei, tind să-şi păstreze privilegiile sociale în raport cu tinerii (şi reuşesc tot mai mult acest lucru datorită ponderii tot mai însemnate pe care o au, fapt care poate provoca convulsii sociale) etc., idei care cu greu pot fi probate faptic, mă voi opri asupra unui aspect mai general, care include mai multe elemente particulare.

Problema pericolului generat de îmbătrânirea demografică nu e nouă, ci datează de cel puţin un secol, fiind, în principal, pusă în circulaţie de demografii francezi20, ţară în care, cum am văzut, procesul însuşi a fost amorsat mai repede decât în alte zone. Cum la vremea respectivă îmbătrânirea se datora preponderent scăderii fertilităţii (reducerea mortalităţii de vârstele mari fiind încă doar la început şi fiind net dominată de reducerea mortalităţii la vârstele mici, cu efect de întinerire), cele două procese au fost legate strâns unul de altul până la a fi confundate. Ele vor rămâne multă vreme legate şi lor li se va adăuga şi al treilea termen: scăderea populaţiei. Deci scăderea fertilităţii, îmbătrânirea populaţiei, scăderea numărului de oameni iată trei elemente ale unui lanţ de procese care nu poate să nu dea frisoane, mai ales celor alimentaţi de teoriile sfârşitului de secol XIX şi începutului celui următor despre decadenţa şi declinul civilizaţiei occidentale. Argumentul demografic pentru declin se menţine până în zilele noastre, ba chiar se întăreşte azi. De n-ar fi decât să amintim replica unui demograf la cunoscuta carte a lui Spengler, Declinul Occidentului: Jean-Claude Chesnais, un reputat cercetător francez, publica în 1995, un volum cu titlul Crepusculul Occidentului.

20 A se vedea , de exemplu, J. Bertillon (1911) sau P. Leroy-Beaulieu (1913)

Este interesant că însuşi Chesnais, de altfel un cunoscător al subtilităţilor analizei demografice, amestecă, atunci când nevoia argumentării i-o cere, îmbătrânirea cu denatalitatea, scăderea natalităţii cu scăderea populaţiei, îmbătrânirea cu reducerea drastică a volumului populaţiei într-un secol sau două. Se continuă deci, până în zilele noastre o tradiţie a demografiei franceze, întărită mult prin lucrările lui Alfred Sauvy, apărute în perioada de mijloc a secolului XX, când procesul de îmbătrânire avansase şi atingea cote mai înalte decât la începutul veacului.

A. Sauvy este autorul unei cunoscute şi des pomenite teze, exprimată sub formă de dilemă: „croître ou vieillir” („a creşte sau a îmbătrâni”). Această exprimare concentrată redă un întreg raţionament ce are drept finalitate susţinerea ideilor sale pronataliste:

- îmbătrânirea populaţiei este un proces indezirabil, chiar periculos pentru însăşi existenţa civilizaţiei;

- singurul mod eficient de a preveni îmbătrânirea este o creştere semnificativă a populaţiei tinere;

- creşterea populaţiei tinere se realizează printr-o fertilitate ridicată;

- o fertilitate ridicată induce o sporire a populaţiei;În consecinţă, pe plan practic, e nevoie de o politică socială cu finalitate natalistă iar, pe plan teoretic, se impune găsirea argumentelor pentru justificarea poziţiei pronataliste şi populaţioniste; ceea ce a şi făcut marele demograf francez, promotor neîntrecut al acestor teze.

O serie de voci lucide susţin necesitatea de a privi cu mai multă obiectivitate şi mai puţină încărcătură ideologică acest fenomen. Îmbătrânirea demografică n-ar fi decât unul dintre multele procese prin care omenirea a trecut şi va mai trece, existând posibilitatea adaptării la noile situaţii şi capacitatea de a găsi soluţii la sfidările nenumărate pe care istoria le scos în calea societăţii omeneşti. În general, literatura demografică de limba engleză este mult mai ponderată în judecarea consecinţelor îmbătrânirii. De altfel şi terminologia trădează acest lucru: cum spuneam şi mai la

început, francezii folosesc termenul de „vieillissement”, acolo unde în engleză se zice „ageing”. Acest din urmă termen este nu doar mai potrivit pentru că ne ajută să percepem, tehnic vorbind, mai corect procesul la nivel de populaţie, ci este mai neutru şi din punct de vedere al interpretării procesului, dat fiind că primul cuvânt introduce, prin sine şi din start, o conotaţie negativă fenomenului, chiar şi numai pentru că sugerează o identitate între două procese cu totul diferite: îmbătrânirea individului şi îmbătrânirea populaţiei.

În adevăr, merită repetat la infinit că dacă îmbătrânirea unei persoane înseamnă evident diminuarea capacităţilor sale fizice şi apoi intelectuale, reducerea adaptabilităţii şi mobilităţii pe diferite planuri, precum şi alte procese care toate indică parcurgerea unei traiectorii ireversibile cu un punct final ineluctabil, îmbătrânirea populaţiei înseamnă doar creşterea ponderii unui grup de vârstă în totalul acesteia, proces practic inevitabil pentru populaţiile moderne, dar care, în sine, nu este ireversibil şi, ceea ce e mai important, nu conduce cu necesitate la un colaps demografic.

Mai mult, se poate spune, într-un anume fel, că îmbătrânirea demografică este, în ultimă instanţă, un proces ce apare ca o consecinţă a uneia dintre puţinele transformări cunoscute de omenire ce pot fi catalogate, fără nici un dubiu, în gama evaluărilor pozitive; este vorba de reducerea mortalităţii.

În adevăr, chiar şi în prima fază a îmbătrânirii, când piramida vârstelor începe să se contracte la bază, urmare a reducerii numărului de naşteri, factorul explicativ la care se ajunge în final este mortalitatea, căci, de regulă, controlul naşterilor intervine după ce – şi din cauză că – omenirea ajunge să controleze (parţial) mortalitatea şi să reducă sensibil pierderile de vieţi la vârstele tinere. Cu atât mai mult în faza prin care trec actualmente ţările occidentale, când se îngroaşă vârful piramidei şi când, presupunând o relativă stabilitate a fertilităţii, îmbătrânirea apare (dincolo de efectul temporar produs de deplasarea în sus a diverselor

fragmente, mai largi sau mai înguste, ale piramidei vârstelor) ca fiind rezultatul doar al scăderii mortalităţii21.

În concluzie, apreciez că procesul îmbătrânirii trebuie tratat cu toată detaşarea cu care un om de ştiinţă se raportează la obiectul său de studiu, fără a amesteca nici factorii demografici între ei şi nici pe aceştia cu alte elemente economico-sociale cu care n-au nici o legătură semnificativă, în condiţiile societăţilor actuale, când determinarea demogarfică a socialului a diminuat mult. Şi, mai ales, se impune evaluarea consecinţelor proprii ale îmbătrânirii; mai clar spus, procesul îmbătrânirii demografice trebuie delimitat de cel de declin demografic, chiar dacă, în practică există perioade când cele două merg mână în mână. Se va vedea în capitolul destinat dinamicii populaţiei că efectul principal al nivelului scăzut al indicilor de fertilitate este incapacitatea populaţiei de a se reproduce şi că, în ciuda progreselor pe calea reducerii mortalităţii, se prefigurează un pericol real al stingerii populaţiei, la nivel zonal sau chiar planetar. Dar o fertilitate constantă – cum am mai spus – nu induce, în sine, oricât de redusă ar fi ea, o îmbătrânire a populaţiei; în schimb, poate provoca un colaps demografic, prin aceea că populaţia nu mai are capacitatea de a se reînnoi.

2.3. Structura populaţiei României după starea civilă

În finalul acestui capitol, destinat structurilor populaţiei, mă voi opri puţin asupra datelor de stare civilă privitoare la România, profitând de informaţiile ultimelor două recensăminte, considerând că aceste informaţii sunt demne de toată atenţia, chiar dacă apar mai rar în comentariile demografilor.

Întâi de toate, să ne facem o imagine de ansamblu asupra structurii după starea civilă a populaţiei ţării la ultimul recensământ. În tabelul 15 sunt prezentate ponderile procentuale ale celor patru categorii de populaţie, în două

21 Accentuând aici rolul mortalităţii, nu înseamnă o contrazicere a ideilor, subliniate anterior, privitor la incidenţa fenomenelor de natalitate şi mortalitate asupra ritmului îmbătrânirii demografice; scăderea mortalităţii este cauza (demografică) ultimă a procesului, în vreme ce variaţiile fertilităţii sunt cele care provoacă cele mai puternice efecte directe asupra structurii populaţiei.

variante: pentru populaţia totală şi pentru cea de la 15 ani în sus, această vârstă fiind limita teoretică începând de la care o persoană poate dobândi şi alt statut legal decât cel de celibatar.

Tabelul 15. Structura populaţiei României după starea civilă, la recensământul din 2002 (%).Starea civilă

În total populaţie În populaţia de 15 ani şi peste

Total Bărbaţi

Femei Total Bărbaţi

Femei

Celibatar

39,7 44,6 35,0 26,7 32,0 21,9

Căsătorit

47,9 49,0 46,9 58,1 60,1 56,3

Văduv 8,7 3,4 13,7 10,6 4,2 16,5Divorţat

3,7 3,0 4,4 4,5 3,7 5,3

Total 100 100 100 99,9 100 100

Se observă că în ambele variante ponderea cea mai mare o are populaţia căsătorită; la vârstele de la 15 ani în sus această categorie deţine chiar o majoritate absolută. Între sexe sunt diferenţe remarcabile, deşi la prima vedere, ţinând cont că statutul de căsătorit şi de divorţat îl primesc în acelaşi moment şi un bărbat şi o femeie, s-ar părea că structura ar trebui să fie mai echilibrată22. Cel puţin doi factori influenţează puternic diferenţa de structură între cele două sexe: (i) femeile trăiesc (şi) la noi în ţară mai mult decât bărbaţii, ceea ce explică ponderea mai mare a văduvelor decât a văduvilor şi (ii) bărbaţii se căsătoresc mai târziu decât femeile şi, ca atare, ei rămân mai mult timp în starea de celibatar, lucru vizibil şi în datele de moment prin ponderea mai ridicată a celibatarilor la sexul masculin. Desigur, mai pot apare şi alţi factori cu o anumită 22 În ceea ce priveşte statutul de „căsătorit”, dacă populaţia ar fi închisă, ar trebui să avem un număr egal de bărbaţi şi femei cu respectivul calificativ. La recensământul din 2002, s-au înregistrat cu acest statut 5.175.147 bărbaţi şi 5.208.920 femei. Diferenţa este mică (33.773 de femei în plus) şi ea se poate datora, dincolo de erorile de înregistrare, faptului că unii parteneri conjugali se găseau în momentul recensământului în afara ţării de mai mult de un an şi deci nu au mai fost recenzaţi în populaţia stabilă.

importanţă, cum ar fi diferenţa între sexe în privinţa celibatului definitiv (ea a fost mică până recent în România, căci însuşi celibatul definitiv a fost la noi puţin răspândit, comparativ cu ţările vest-europene) sau diferenţa de comportament a celor două sexe privind recăsătorirea (dincolo de stocul de persoane potrivite pentru recăsătorie).

O serie de detalii se vor observa mult mai bine dacă introducem în joc şi variabila vârstă, aceasta având o influenţă deosebită în structurarea populaţiei după variabila ce ne interesează aici. În tabelele 16a şi 16b este prezentată distribuţia procentuală a persoanelor de sex masculin şi feminin, după starea civilă, pe grupe cincinale de vârstă, la recensământul din 1992 şi respectiv la cel din 2002. De menţionat că structura pe vârste nu este exact identică la cele două recensăminte, ultima grupă de vârstă evidenţiată în sursa de date de la recensământul din 2002 pe care o posed fiind cea de 75 ani şi peste; în plus, nu avem aici prezentată situaţia pe ani de vârstă, aşa cum se găseşte în volumul cu datele din 1992. Aşadar, detalii despre vârstele mai mari avem doar pentru momentul 1992, unde dispunem şi de efectivele sau proporţiile categoriilor de stare civilă la o vârstă anume. Ca urmare, pentru a face posibile comparaţiile, la vârstele mari, am construit şi în tabelul 16a o rubrică siliară celei din tabelul 16b, iar pentru a afla ponderea celibatului definitiv va fi calculată o medie a procentelor de celibatari la grupele de vârstă 45-49 ani şi 50-54 ani.

Tabelul 16a. Distribuţia populaţiei României, între 15 şi 89 de ani, după starea civilă, pe sexe şi grupe de vârstă (%). Recensământul din 7 ianuarie 1992.Vârsta

Masculin FemininCel. Căs

.Văd.

Div.

Total

Cel. Căs.

Văd.

Div.

Total

15-19

98,1

1,8 * * 99,9

88,0

11,7

0,1 0,2 100

20-24

69,7

29,8

0,1 0,4 100 39,6

58,4

0,3 1,7 100

25-29

29,6

68,7

0,2 1,6 100,1

13,3

82,3

0,7 3,7 100

30-34

15,9

80,9

0,4 2,8 100 6,7 86,7

1,4 5,2 100

35-39

10,2

85,4

0,6 3,7 99,9

4,9 86,6

2,4 6,1 100

40-44

6,9 88,0

1,1 4,0 100 3,9 85,7

4,4 6,0 100

45-49

5,2 89,2

1,8 3,8 100 3,4 83,4

7,7 5,5 100

50-54

4,1 89,7

2,8 3,4 100 3,1 79,9

12,1

4,8 99,9

55-59

3,0 90,1

4,2 2,6 99,9

3,0 74,6

18,3

4,1 100

60-64

2,5 88,8

6,6 2,1 100 3,3 66,1

26,9

3,7 100

65-69

2,2 86,1

10,2

1,5 100 3,5 54,8

38,7

3,0 100

70-74

2,2 81,6

15,1

1,2 99,9

3,5 40,1

54,1

2,3 100

75-79

1,9 72,7

24,4

0,9 99,9

3,1 26,6

68,7

1,7 100,1

80-84

1,9 60,5

36,9

0,7 100 3,0 16,8

79,0

1,3 100,1

85-89

1,7 45,7

52,1

0,5 100 2,8 8,7 87,5

1,0 100

75+Total

Tabelul 16b. Distribuţia populaţiei României, de 15 ani şi peste, după starea civilă, pe sexe şi grupe de vârstă (%). Recensământul din 18 martie 2002.Vârsta

Masculin FemininCel. Căs

.Văd.

Div.

Total

Cel. Căs.

Văd.

Div.

Total

15-19

99,8

0,2 * * 100 95,9

3,9 * 0,1 99,9

20-24

90,0

9,6 0,1 0,3 100 66,0

32,5

0,2 1,4 100,1

25-29

52,5

45,7

0,1 1,7 100 30,8

64,5

0,4 4,2 99,9

30-34

26,1

69,3

0,2 4,4 100 15,2

76,1

1,2 7,5 100

35-39

17,5

76,0

0,4 6,0 99,9

9,5 79,2

2,5 8,7 99,9

40-44

13,8

78,2

1,0 7,0 100 7,0 78,9

4,7 9,5 100,1

45-49

10,5

80,5

1,8 7,3 100,1

5,8 77,1

7,7 9,4 100

50-54

7,5 82,9

3,1 6,5 100 4,8 74,2

13,1

7,8 99,9

55-59

5,6 84,2

5,0 5,2 100 4,1 68,9

20,8

6,3 100,1

60-64

4,2 84,0

7,9 3,9 100 3,5 61,8

29,9

4,9 100,1

65-69

3,0 82,8

11,4

2,7 99,9

3,2 53,0

40,0

3,8 100

70-74

2,4 78,8

16,9

1,9 100 3,3 41,2

52,4

3,2 100,1

75+ 1,9 64,5

32,4

1,2 100 3,3 20,8

73,7

2,2 100

Total

32,0

60,1

4,2 3,7 100 21,9

56,3

16,5

5,3 100

Urmărind procentele din cele două tabele, putem evidenţia câteva elemente importante, cum ar fi: forma celor patru distribuţii pe vârste, diferenţele între distribuţii pe sexe şi schimbările petrecute în intervalul 1992-2002. Să luăm pe rând cele patru distribuţii.

Celibatarii. Ponderea celibatarilor descreşte rapid în prima parte a intervalului, pentru ca apoi să scadă tot mai lent până ajunge să se menţină aproape constantă. Scăderea e mai bruscă la sexul feminin, reflectând vârsta mai redusă a femeilor la prima căsătorie. Aşa de pildă, în 1992, la vârstele

de 20-24 ani erau încă în stare de celibat circa 70% dintre băraţi dar numai 40% dintre femei. Ceea ce însă impresionează în mod deosebit este, cred, evoluţia produsă pe intervalul intercensitar de 10 ani: ponderea celibatarilor, atât de sex masculin cât şi de sex feminin, este într-o creştere susţinută. Astfel, pe intervalul mai sus menţionat, vom regăsi, în 2002, 90% celibatari printre bărbaţi şi 66% printre femei, ceea ce înseamnă creşteri cu 20 şi respectiv 26 puncte procentuale. Şi pe intervalele următoare creşterile sunt vizibile. La 25-29 ani bărbaţii celibatari formează majoritatea absolută în 2002 (52,5%), în timp ce cu un deceniu în urmă nu reprezentau nici 30%. Femeile urcă şi ele de la 13% la 30%, ceea ce înseamnă mai mult decât o dublare a ponderii. De o deosebită importanţă îmi par procentele ridicate de celibatari în jurul vârstei de 50 de ani, care sunt considerate a indica ponderea celibatului definitiv. Toate acestea concură la a susţine afirmaţia că, pe intervalul menţionat, vârsta medie la prima căsătorie este în creştere netă şi că – foarte probabil – se constată şi o creştere a ponderii celibatului definitiv, la nivele cu mult peste cele întâlnite în perioadele anterioare.

Prima parte a afirmaţiei poate fi susţinută aplicând, la datele structurale ale celor două recensăminte, metoda lui Hajnal de calcul a vârstei medii la prima căsătorie, expusă sumar în secţiunea 1.4.

Pentru recensământul din 1992.1. Ani de celibat pentru 1000 de femei până la vârsta de

15 ani:15 ani x 1.000 = 15.000 ani

2. Între 15 şi 50 de ani, valoarea se obţine pe baza proporţiilor de celibatare din fiecare grupă de vârstă (din tabelul 2a), aduse la 1000:5(880 + 396 + 133 + 67 + 49 + 39 + 34) = 5 x 1.598 = 7.990 ani

3. Însumăm cele două valori:15.000 + 7990 = 22.990 ani

şi găsim anii de celibat ce revin tuturor persoanelor din generaţia fictivă de 1000 de femei, până la vârsta de 50 de ani.

4. Calculăm proporţia celibatului definitiv. La grupa de 45-49 ani, proporţia este de 3,4%, iar la cea următoare de 3,1%. Media este 3,25%. Să acceptăm că 32 de femei din 1.000 nu se căsătoresc23. Acestea până la vârsta de 50 de ani cumulează un număr de 32 x 50 = 1.600 ani de celibat, care odată scăzuţi din cifra totală de 22.990, ne rămân 21.390 de ani de celibat ce corespund femeilor care se căsătoresc.

Dacă cele 968 (=1.000-32) femei care se căsătoresc adună împreună 21.390 ani de celibat, pe o persoană va reveni un număr de ani de:

care ne indică vârsta medie la prima căsătorie, în interpretarea mai sus descrisă.

Pentru recensământul din 2002.1. 15.000 ani2. 5(959+660+308+152+95+70+58) = 5x2302 =11.510

ani3. 15.000 + 11.510 = 26.510 ani4.

– proporţia celibatului definitiv (%):(5,8 + 4,8)/2 = 5,3%

adică 53 la 1.000; – numărul de ani de celibat ce revin persoanelor care nu se căsătoresc:

53x50 = 2.650 ani; – numărul de ani de celibat ce revin persoanelor are se căsătoresc:

26.510 – 2.650 = 23.860 ani; – vârsta medie la prima căsătorie:

23 Pentru recensământul din 1992 avem, aşa cum spuneam, procentele celibatarilor la fiecare vârstă; pentru femeile de 50 de ani acesta este de 3,2, adică foarte aproape de valoarea estimată cu ajutorul mediei celor două grupe de vârstă (3,25%). În cazul bărbaţilor, vaoarea la 50 de ani este 4,5%, iar din calculul mediei rezultă (5,2+4,1)/2 = 4,65.

x = 23.860/1.000 = 23,9 aniAşadar, schimbările în structura populaţiei după stare

civilă, între cele două recensăminte meţionate, sugerează o schimbare de comportament în privinţa primonupţialităţii echivalentă cu o amânare a evenimentului cu aproape 2 ani, pentru populaţia feminină.

Căsătoriţii cresc ca pondere, la rândul lor, foarte repede la început după care valorile se plafonează pentru ca în grupele finale să asistăm la o scădere a acestor valori. Scăderea valorilor procentuale începe mult mai repede la femei decât la bărbaţi, lucru datorat evident supramortalităţii masculine la vârstele adulte înaintate şi la cele de peste 60 de ani. Astfel, maximul de persoane căsătorite se află, la bărbaţi, în 1992, în grupele de vârstă 50-60 de ani (circa 90%) iar în 2002, între 55-65 ani (cca. 84%); la femei, maximul e atins nu doar mai repede, dar şi cu valori ceva mai mici: în 1992, între 30-40 de ani (87%) iar în 2002, între 35-45 ani (cu o pondere de 79%). Diferenţele între valorile procentuale maxime ale celibatarilor, între sexul masculin şi cel feminin precum şi între cele înregistrate la cele două momente de recensământ, se vor regăsi, cum e şi firesc, în celelalte categorii de stare civilă la vârstele respctive. Ele vor deveni inteligibile după ce parcurgem şi celelalte două coloane ale tabelelor.

Mai importantă însă decât comparaţia maximelor mi se pare evidenţierea diferenţei între sexe, după această stare civilă, diferenţă ce se manifestă pregnant la vârstele înalte. În adevăr, dacă până la 35-40 de ani ponderea femeilor căsătorite este superioară celei a băraţilor cu acest statut, după 45 de ani situaţia se inversează şi de la 70 de ani femeile căsătorite devin minoritare în cadrul grupei lor de vârstă, în vreme ce bărbaţii căsătoriţi rămân majoritari pe încă trei intervale cincinale.

Într-o apreciere sintetică, putem spune că, după datele ultimului recensământ, trăiesc în cuplu legal aproape două treimi dintre bărbaţii de 75 de ani şi peste, în vreme ce doar una din cinci femei ce au atins şi depăşit pragul vârstei

respective mai are alături un soţ. Datele tabelului 16a ne arată că dacă rafinăm segmentul respectiv de vârstă, pe măsură ce urcăm pe scara vârstelor, diferenţele devin şi mai importante. Marele avantaj (cert) al femeilor, legat de o durată medie de viaţă mai ridicată, se transormă într-un dezavantaj (discutabil), ce constă în petrecerea ultimilor ani de viaţă fără un partener24. Oricum, este clar că în cazul politicilor sociale având ca ţintă populaţia vârstnică trebuie avut în vedere acest specific: nu numai că populaţia vârstnică e puternic feminizată, dar aceste femei se găsesc, în cea mai mare parte a cazurilor, în afara unui cuplu conjugal.

Văduvii. Starea de văduv afectează foarte puţin persoanele tinere, respectiv bărbaţii sub 50 de ani şi femeile sub 40. Dincolo de aceste praguri de vârstă, care se află, cum s-a văzut, în zona sau în apropierea zonei de maximă pondere a populaţiei căsătorite, văduvia se instalează tot mai semnificativ şi progresează, se înţelege, mai repede la sexul feminin, urmare a avantajului pomenit: supramortalitatea masculină tot mai vizibilă după 45-50 de ani. După vârsta de 70 de ani situaţia cea mai frecventă pentru femei este statutul de văduvă, în vreme ce bărbaţii cu acest atribut devin majoritari în rândul semenilor lor doar la vârstele foarte înalte, respectiv după 85 de ani. Este limpede că, dincolo de zonele în care căsătoriţii ating ponderile cele mai ridicate, starea civilă de văduv devine practic complementară celei de căsătorit, procentele respective urmând deci traiectorii inverse, mai cu seamă că, odată cu creşterea vârstei, celelalte situaţii (de celibatar şi divorţat) devin tot mai rare. Problema pe care nu o putem lămuri din datele avute la îndemână este aceea dacă diferenţele între procentele de văduvi (respectiv căsătoriţi) între cele două sexe apar ca un efect mecanic al diferenţei de mortalitate şi de vârstă la căsătorie (soţii fiind deci afectaţi de o mortalitate superioară şi pentru că ei au o vârstă mai

24 Cum vom vedea imediat, chiar luând în considerare „uniunile consensuale”, coabitările fără căsătorie, situaţia persoanelor aflate la vârste mari nu se modifică aproape deloc, în comparaţie cu ceea ce ne spune structura după starea civilă legală.

ridcată decât soţiile) sau dacă şi în ce măsură mai intervine şi factorul recăsătorie, care poate amplifica diferenţa la unele vârste, tocmai pentru că soţii recăsătoriţi nu au aceeaşi vârstă.

Dacă ne referim la statutul social al văduvilor, vom sesiza imediat că el este legat de starea de pensionar. Sau, mai exact spus, şi la noi ca şi în ţările din zona noastră de civilizaţie, văduvia apare, de regulă, după ieşirea la pensie a celor doi soţi25. În adevăr, pe fragmentele de vârstă la care are loc în mod normal pensionarea, 60-64 ani pentru băraţi şi 55-59 ani pentru femei, ponderea bărbaţilor căsătoriţi este de 84% iar a femeilor de 69%, ceea ce arată că starea normală pentru momentul pensionării este convieţuirea în cuplu26. Abia după aceea se instalează starea de văduvie, net mai repede în rândul sexului feminin, cel care este în principal afectat de acest fenomen. Diferenţele de procente la toate grupele de vârstă semnificative sugerează că în final se cumulează un efectiv de văduve net superior celui de văduvi; în cifre absolute, recensământul din 2002 găseşte circa 1 milion 190 mii de femei cu acest statut şi doar 290 mii de bărbaţi, adică 1 văduv la 4,2 văduve!

Divorţaţii. Cum se ştie, în România divorţul nu are o incidenţă foarte mare şi nici nu a crescut semnificativ după 1990, comparativ cu situaţia din ţările occidentale sau din spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Totuşi, la anumite grupe de vârstă, în special la cele mijlocii – cam de la 35 la 60 de ani –, ponderea divorţaţilor este demnă de a fi luată în considerare (situându-se între 5-10% din efectivul categoriei), atât în cadrul populaţiei masculine cât şi în cadrul celei feminine. Procentele sunt cu 1-2 puncte mai mari la femei, ceea ce sugerează o propensiune mai ridicată a bărbaţilor spre recăsătorie. Faţă de 1992, la ultimul recensămât ponderea divorţaţilor este net superioară, situaţie la care s-a ajuns 25 Vezi şi Caradec (2004, p. 57-58)26 În realitate, situaţiile de cuplu sunt şi mai numeroase, dat fiind că pensionarea efectivă s-a realizat, în România, cel puţin până în prezent, la o vârstă medie mult sub cea legală. Într-adevăr, fără a efectua prea multe calcule şi privind doar datele recensământului din 2002, observăm că, în grupa de 50-54 ani, la femei, avem 252 mii pensionare la 310 mii ocupate, rata de ocupare a grupei fiind de 42,5%, iar la bărbaţi, în grupa de vârstă de 55-59, situaţia este şi mai elocventă: 303 mii pensionari la 169 mii ocupaţi, cu o rată de ocupare de doar 34%.

printr-o uşoară scădere a ratei căsătoriilor de rang superior (INS, 2003a, p.48).

*Pâna aici am abordat problematica stării civile ţinând

seama de statutul legal al persoanelor. Există însă situaţii de fapt, care nu se suprapun întotdeauna cu cele de jure. În cazul de faţă, este limpede că analizând situaţia matrimonială a persoanelor trebuie avute în vedere şi acele „uniuni libere” sau „consensuale”, respectiv coabitarea a două persoane care nu este sancţionată printr-un act de căsătorie. Persoanele aflate într-o asemenea situaţie pot avea orice statut de atre civilă legală, inclusiv de căsătorit, atunci când convieţuiesc în cuplu cu altcineva decât soţul sau soţia.

Recensământul din 2002 a încercat, pentru prima dată în România, să înregistreze cuplurile (heterosexuale) aflate în uniune consensuală. Au fost găsite 414.061 asemenea situaţii, adică 828.122 persoane implicate. Fiind vorba de o operaţiune de înregistrare inedită atât pentru instituţia naţională de statistică, dar mai ales pentru populaţie, e de presupus că amploarea reală a fenomenului a fost subestimată. Din păcate, nu avem nici alte informaţii – directe sau indirecte – asupra răspândirii în societatea românească a obiceiului coabitării, aşa că vom analiza ca atare datele oficiale ale recensământului.

Mai întâi, scoţând din calcul, cele 1443 de persoane sub 15 ani (din care 1271 femei), înregistrate a trăi în uniune consensuală, vom constata că, raportându-ne la populaţia de 15 ani şi peste, ponderea populaţiei care declară că se află în situaţia de coabitare fără căsătorie este de 4,6%, procent deloc neglijabil, chiar dacă ar fi real şi nu subestimat, cum se poate bănui. În funcţie de starea civilă legală, aceste persoane se distribuie, pe total şi pe sexe, astfel:

Total Bărbaţi FemeiCeliatari

73,6 75,4 71,7

Căsători 1,4 1,1 1,8

ţiVăduvi 7,1 5,5 8,8Divorţaţi

17,9 18,1 17,7

TOTAL 100 100,1 100

Prin urmare, este limpede că fenomenul vizează în primul rând populaţia celibatară, care reprezintă aproape ¾ din totalul celor aflaţi în coabitare; pe locul al doilea, ca pondere, vine categoria divorţaţilor (circa 18%); apoi urmează văduvii, reprezentând aproximativ 7%, dar cu o pondere ceva mai mare în rândul femeilor, şi abia în final, cu 1-2%, regăsim cazurile celor căsătoriţi. Această distribuţie se coroborează cu cea pe vârste, care ne arată că populaţia tânără este cea implicată cu predilecţie în respectivul fenomen, vârsta mediană a lotului de persoane ce s-au declarat ca trăind în uniune consensuală fiind de circa 35 de ani pentru bărbaţi şi de 32 de ani pentru femei.

Întrucât populaţia căsătorită este practic exclusă de la fenomenul de coabitare consensuală, e interesant de văzut care sunt ratele de coabitare, în cadrul fiecărei categorii de stare civilă. Acestea vor fi definite de raportul între populaţia cu o anumită stare civilă aflată în uniune consensuală şi totalul populaţiei cu starea civilă respectivă. Rapoartele respective exprimă intensitatea coabitării fără căsătorie în cadrul fiecărei categorii de stare civilă şi vor fi calculate la 1.000 de persoane. Ele ne mai arată şi şansa ca un individ cu o anumită stare civilă să se afle în uniune consensală. Iată aceste rate, în populaţia de 15 ani şi peste27, obţinute cu datele recensământului din 2002:

Total Bărbaţi FemeiCeliatari

127 113 146

Văduvi 31 62 24Divorţaţi

183 235 149

27 Evident că limita inferioară de 15 ani trebuie aplicată numai celibatarilor; restul claselor de stare civilă conţin doar persoane peste această vârstă.

Noutatea adusă de aceste cifre este evidentă. În ciuda preponderenţei masive a celibatarilor în populaţia implicată în fenomenul analizat, apare totuşi că, proporţional cu numărul lor, cei mai atraşi de coabitare sunt indivizii cu statutul de divorţat. Astfel, dacă din 1000 de celibatari (de 15 ani şi peste), sunt implicaţi în uniuni consensuale 127, rata în cazul divorţaţilor urcă la 183, ceea ce înseamnă un plus de aproape 50%. Diferenţele pe sexe sunt, de asemenea, interesante: femeile au rată superioară bărbaţilor doar la categoria celibatarelor; femeile văduve şi cele divorţate se angajează mult mai rar decât bărbaţii cu acelaşi statut în astfel de uniuni.

Ratele mai sus menţionate sunt, aşa cum ne putem aştepta, varaibile în funcţie de vârstă. Am calculat aceste valori pentru cele două categorii mai consistente, celibatarii şi divorţaţii, şi ele sunt prezentate în tabelul 17.

Tabelul 17. Ratele de coabitare consensuală ale celibatarilor şi divorţaţilor, după sex şi grupe de vârstă (la 1.000). Recensământul din 18 martie 2002.

Grupa de

vârstă

Celibatari DivorţaţiTotal Bărbaţ

iFemei Total Bărbaţ

iFemei

15-19 26 8 45 146 120 39120-24 92 64 131 147 155 14625-29 184 157 232 183 182 18330-34 249 225 292 210 227 20135-39 296 272 340 223 256 20040-44 315 291 362 212 258 17945-49 312 293 346 191 243 15250-54 332 326 339 177 236 13255-59 325 344 301 160 234 10560-64 312 361 263 139 218 8665-69 278 371 210 124 217 7070-74 213 349 139 94 192 5175+ 138 329 74 67 182 29

Datele pe vârste schimbă sensibil imaginea pe care începusem să ne-o facem. Date fiind diferenţele mari în structura pe vârste a populaţiei totale din cele două categorii (celibatari şi divorţaţi), cifrele celor care se află în uniune consensuală la diferite vârste câştigă în relevanţă dacă ţinem seama de efectivul populaţiei la acea vârstă. Astfel, dat fiind efectivul imens al celibatarilor până la 20 de ani şi slaba implicare a acestora în uniuni consensuale, obţinem, pe ansamblul celibarilor o rată mai mică decât cea a divorţaţilor (aşa cum menţionam mai sus); numai că trecând la grupele de vârstă următoare observăm că practic de la 30 de ani în sus probailitatea ca un celibatar să se afle în uniune consensuală e mai ridicată decât a divorţaţilor de aceeaşi vârstă. Uneori diferenţele sunt impesionante: după 50 de ani şansa ca un celibatar să se afle în uniune consensuală este de două ori mai mare decât a unui individ divorţat.

Între sexe diferenţele ţin în primul rând de vârsta la care persoanele sunt mai mult sau mai puţin afectate de respectivul fenomen. Bărbaţii celibatari se implică în proporţie de 30-40% în acest gen de relaţii, de la vârsta de 40 de ani şi până la adânci bătrâneţe; femeile celibatare, care ating şi ele proporţii similare, coboară limita inferioară cu circa un deceniu şi îşi răresc sensibil participarea la uniuni consensuale după 60 de ani. La divorţaţii de sex masculin întâlnim o implicare în proporţie de 20-25% încă de la 25-30 de ani şi până la bătrâneţe; femeile încep şi ele cam în acelaşi timp (dacă nu luăm în considerare grupa 15-19 ani, cu efectiv de divorţate redus) şi ponderile se menţin la nivelul 15-20% până la 50 de ani, după care intensitatea fenomenului scade mai puternic decât la bărbaţi, ajungându-se ca de la 75 de ani în sus doar 3% dintre divorţate să se mai afle în uniuni consensuale.

O bună parte din explicaţia diferenţei de comportament între sexe la vârstele mari se găseşte desigur în diferenţele de efective de băraţi şi femei, adică de persoane disponibile pentru a intra într-o asemenea uniune. Am sugerat deja mai sus amploarea acesui dezechilibru.

Imaginea poate fi întregită şi printr-un alt fel de calcul. Dacă luăm ultimul fragment de vârstă evdenţiat la recensământul din 2002, vom constata că, la 75 de ani şi după, la 100 de bărbaţi avem, în cazul celibatarilor 295 femei, în cazul divorţaţilor 307, în vreme ce la văduvi raportul urcă la 377 femei la 100 de bărbaţi. Pe ansamblu, populaţia noncăsătorită de 75 de ani şi peste era formată din 141.891 bărbaţi şi 525.248 femei, ceea ce conduce la un raport de 370 de femei la 100 de bărbaţi.

În final, voi relua calculul ponderilor pe vârste şi sexe a celor aflaţi în uniune consensuală; de data aceasta raportarea se va face la toată populaţia de acea vârstă, fără deosebire după starea civilă legală. Scopul este acela de a alătura procentele celor aflaţi în uniune consensuală celor de căsătoriţi, evaluând astfel ponderea celor care trăiesc în cuplu, indiferent de forma juridică a coabitării. Evident că pentru acurateţea datelor va trebui să-i scoatem din calcul pe cei aflaţi în uniune consensuală şi având starea de căsătorit, de vreme ce aceştia sunt contabilizaţi o dată la căsătoriţii legal.

Datele sunt prezentate în prima parte a tabelului 18. În partea a două se regăsesc, tot sub formă procentuală, ponderile celor aflaţi în uniune consensuală în totalul populaţiei noncăsătorite (celibatari+văduvi+divorţaţi) de sexul şi vârsta respective; acestea ne ajută să evaluăm amploarea fenomenului ca substitut al căsătoriei, pentru diferite categorii de populaţie.

Tabelul 18. Procentul persoanelor aflate în uniune consensuală (noncăsătoriţi), pe sexe şi grupe de vârstă. Recensământul din 18 martie 2002.Grupa

de vârstă

În total populaţie În populaţia noncăsătorită

Total Bărbaţi

Femei Total Bărbaţi

Femei

15-19 2,5 0,8 4,3 2,6 0,8 4,520-24 7,3 5,8 8,9 9,2 6,4 13,125-29 8,3 8,6 8,0 18,4 15,8 22,5

30-34 6,5 6,9 6,1 23,9 22,4 25,735-39 5,9 6,4 5,3 26,2 26,6 25,640-44 5,3 6,0 4,7 24,9 27,4 22,345-49 4,5 5,1 4,0 21,3 25,8 17,650-54 3,8 4,3 3,4 17,8 25,2 13,155-59 3,1 3,6 2,7 13,0 22,9 8,560-64 2,5 3,0 2,1 8,9 18,8 5,565-69 2,0 2,5 1,6 6,0 14,7 3,570-74 1,6 2,1 1,2 3,7 10,0 2,075+ 1,1 1,8 0,7 1,7 5,0 0,8

Adunând procentele căsătoriţilor din tabelul 16b cu cele ale indivizilor aflaţi în uniune consensuală, din prima parte a tabelului 18, vom ajunge să estimăm ponderea indivizilor, bărbaţi şi femei, care convieţuiesc în cuplu. Datele respective sunt prezentate în tabelul 19 şi ele arată că starea de fapt este destul de diferită de cea de drept, în sensul că la anumite categorii de vârstă procentele cresc simţitor. Cu toate acestea, ele nu ating valorile existente în 1992, fapt care ne permite să tragem concluzia că nu poate fi invocată o schimbare de model de convieţuire (înlocuirea familiei legale cu uniunea consensuală) pentru a da seamă de schimbările între cele două recensăminte. Chiar dacă

procentele din tabelul 19 le-ar fi întrecut pe cele ale căsătoriţilor de la 1992 (tabelul 16a) n-am fi avut nici un temei pentru a vorbi de o schimbare a modelului de convieţuire în cuplu, de vreme ce la recensământul din 1992 nu s-a înregistrat starea de fapt, adică şi uniunile consensuale.

Tabelul 19. Ponderea persoanelor aflate în cuplu

Grupa de

vârstă

Bărbaţi

Femei

15-19 1,0 8,220-24 15,4 41,525-29 54,3 72,530-34 76,2 82,235-39 82,4 84,540-44 84,2 83,645-49 85,6 81,150-54 87,2 77,655-59 87,8 71,660-64 87,0 63,965-69 85,3 54,670-74 80,9 42,475+ 66,3 21,5

(căsătorite şi în uniune consensuală), pe sexe şi vârste, la recensământul din 2002 (%)

Informaţiile din 2002 despre aceste uniuni sunt, desigur, deosebit de preţioase, dar ele au o serie de limite, care nu ne permit să le exploatăm în suficientă măsură. În adevăr, întrebarea principală ar fi aici aceea dacă populaţia României a început, după 1989, să preia modelele de convieţuire în cuplu care s-au manifestat puternic în ţările occidentale în ultimele decenii, în special fiind vorba de înlocuirea căsătoriei cu coabitarea. Din cele pe care le putem deduce din datele aici prezentate, cred că modelul nostru nu se aseamănă cu cele occidentale; mai exact nu pare a fi o formulă, să zicem, de avangardă, ci una specifică mai curând categoriilor cu statut social scăzut.

În adevăr, sunt câteva indicii în acest sens. Mai întâi, este vorba de distribuţia procentelor din partea a doua a tabelului 18. Se vede clar că ponderile variază pentru ambele sexe după o curbă unimodală cu maximul între 35-45 ani la bărbaţi şi 30-40 ani la femei; oricum zona de procente ridicate se întinde pe 2-3 decade de vârsă mjlocie, acolo unde convieţuirea în cupluri consensuale acoperă între o cincime şi un sfert din stocul de populaţie care nu este căsătorită. Aşadar, practica uniunilor consensuale la noi nu pare a fi o alternativă la căsătorie pentru populaţia tânără, aşa cum se întâmplă în Europa Occidentală şi nici una la recăsătorie pentru vârstici, ca în Statele Unite.

În al doilea rând, o simplă diviziune a cazurilor de convieţuire pe mediul urban şi rural ne arată că 56% dintre cuplurile astfel constituite trăiesc la sate. Un calcul al ratelor, la principalele grupe de vârstă, ne demonstrează că atât celibatarii cât şi divorţaţii din rural se regăsec mai frecvent decât semenii lor orăşeni în uniuni consensuale (tabelul 20) şi aceasta în condiţiile în care se păstrează atât în mediul rural cât şi în cel urban modelul general, conform căruia ratele de coabitare pe vârste ale celibatarilor le întrec pe cele ale divorţaţilor. Altfel spus, variabila mediu nu introduce decât simplul decalaj în favoarea ruralului.

Tabelul 20. Ratele de coabitare consensuală pentru principalele categorii de vârstă, în mediul urban şi în cel rural (la 1.000). Recensământul din 18 martie 2002Grupe de

vârstăCelibatari Divorţaţi

Urban Rural Urban Rural20-24 ani 60 144 118 18225-29 ani 141 244 158 22030-34 ani 203 304 192 24535-39 ani 252 337 208 25340-44 ani 277 348 199 24145-49 ani 269 352 177 22350-54 ani 276 380 160 214

În opinia mea, toate aceste înseamnă că, în ţara noastră, nu asistăm la vreun fenomen de „răvrătire postmodernă” împotriva instituţiei căsătoriei, ci de un comportament mai degrabă de tip „premodern” de eludare prin neasimilare a normelor moderne de convieţuire socială. Mai sugestiv spus, cred că aici nu e vorba atât de „uniuni consensuale”, cum se străduieşte să le numească în mod blând şi elevat cel care a creat terminologia recensământului, ci de „concubinajul” nostru cel din totdeauna. Fireşte aceasta e doar o simplă ipoteză; ea ar putea fi susţinută cu mai multă tărie dacă am avea la dispoziţie şi alte caracteristici ale persoanelor aflate în

situaţia respectivă, cum ar fi nivelul de şcolaritate, statusul ocupaţional, etnia etc.

REFERINŢE

BARDET, Jean-Pierre; DUPÂQUIER, Jacques (eds.), Histoire des populations de l’Europe – vol. I (1997), Des origines aux prémises de la révolution démographique; vol. II (1998), La révolution démographique; vol. III (1999), Les temps incertains, Fayard, ParisBERTILLON, J., 1911, La dépopulation de la France, Felix Alcan, ParisCALOT, Gérard; SARDON, Jean-Paul, 1999, „Vieillissement démographique et protection sociale” în Futuribles, nr. 244, iulie-augustCARADEC, Vincent, 2004, Vieillir après la retraite. Approche sociologoque du vieillissement, Paris, Presses Universitaires de FranceCASELLI, Graziella; VALLIN, Jacques; WUNSCH, Guillaume, 2001, Démographie: analyse et synthèse, I. La dynamique des populations, INED, ParisCHESNAIS, Jean-Claude, 1995, Le crépuscule de l’Occident, Robert Laffont, ParisEGGERICKX, Thierry; TABUTIN, Dominique, 2001, Le vieillissement démographique dans le monde. Historique, mécanismes et tendances, Document de Travail no 14, Université catholique de LouvainLASLETT, P.; PAILLAT, P., 1999, „Changements de structure et l’émergence du troisième âge” în Bardet şi Dupâquier, vol. IIILE BRAS, Hervé, 1991, Marianne et les lapins. L’obsession démographique, Olivier Orban, ParisLEROY-BEAULIEU, P., 1913, La question de la population, Felix Alcan, Paris

INS, 1994, Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992, vol. I Populaţie- structura demografică, Comisia Naţională pentru Statistică, BucureştiINS, 2001, Anuarul demografic al României, Institutul Naţional de Statistică, BucureştiINS, f.a., Recensământul populaţiei şi al locuinţelor. Rezultate generale. Populaţie, gospodării, locuinţe, CD-ROM, Institutul Naţional de Statistică, BucureştiINS, 2003, Tendinţe sociale, Institutul Naţional de Statistică, BucureştiINS, 2003a, Analize demografice. Situaţia demografică a României în anul 2002, Institutul Naţional de Statistică, BucureştiONU, 1978, Causes et conséquences de l’évolution démographique, vol. I, Nations Unies, New YorkONU, 1982, Demographic Indicators of Countries, United Nations, New YorkONU, 2002, World Population Ageing: 1950-2050, United Nations Population Division, New York, http://www.globalaging.org/rural_aging/world/ageingo.htmPISON, Gilles, 2001, „Tous les pays du monde (2001)” în Population & Société, nr. 370, iulie-augustPISON, Gilles, 2004, „Moins de naissances mais un garçon à tout prix: l’avortement séléctif des filles en Asie” în Population & Société, nr. 404, septembrieROTARIU, Traian, 2003, Demografie şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice, Polirom, IaşiSANDRON, Frédéric, 2002, „Croissance économique et croissance démographique: théories, situations, politiques” în Yves Charbit, Le monde en dévéloppement, La documentation française, ParisSAUVY, Alfred, 2000, La vieillesse des nations, Gallimard, ParisSHAW, Frank, 2002, „Is the ageing population the problem it’s made out to be?”, lucrare prezentată la The-Net-Work, http://www.futurestudies.co.uk/communications/infocus/134.pdf

STEIN, Gabriel, 1997, „Les retraites non financées en Europe: qui va payer pour nos vieux jours?”, Institut EURO 92, http://www.libres.org/francais/dossiers/retraites/Stein.pdfTAPINOS, Georges, 1985, Éléments de démographie, Armand Colin, ParisVANDERHAEGEN, Jean-Christophe, 2003, Handicaps et vieillissement démographique. Des défis pour la Ville, Rapport Annuel 2002, Confédération Construction, BruxellesVISCO, Ignazio, 2001, „The fiscal implications of ageing population in OECD countries”, comunicare la: Pension Symposium, Oxford Centre on Population Ageing, http://www.oecd.org/dataoecd/20/46/2431704.pdf***, 2001, „Dinamique de la population active et emploi: la gestion prévisionnelle des Ages l’horizon 2010”, Résumé de l’Avis du CES sur rapport de Bernard Quintreau – 24 octobre 2001, http://www.nordpasdecalais.fr/sradt/telechargement/011.pdf