TEODORA STĂNESCU-STANCIU

STRUCTURI POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STĂNESCU-STANCIU, TEODORA Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est Teodora Stănescu-Stanciu – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.

p.; 20,5cm. Bibliogr. ISBN 973-725-365-5

32(4-191.2+4-12) ’’1918/2000 94(4-191.2+4-12)’’1918/2000

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Ioan OPREA Tehnoredactor: Mihaela STOICOVICI

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 01.11.2005; Coli tipar: 14,25 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83

Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Teodora Stănescu-Stanciu

STRUCTURI POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST (1918-2000)

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

5

CUPRINS Cuvânt înainte (prof. univ. dr. Ioan Scurtu) ………………………….... 7

I. Introducere. Obiective. Departajări conceptuale: noţiuni, concepte,percepţii asupra spaţiului est-central european ……………………….... 9

II. Europa centrală şi de sud-est în secolul XX. Moştenire şi inovaţie în viaţa politică interbelică. Fişe de lucru ………………………….. 24

III. Mutaţii în structurile politice ale Europei centrale şi de sud-est în timpul celui de-al doilea război mondial. Între autoritarism, ideea de front politic, dispariţie şi renaştere statală ……………….. 44

IV. Dinamica structurilor politice ale Europei centrale şi de sud-est între anii 1945-1948. Începutul comunizării …………………….… 62

V. Noile structuri politice – de la impunere la contestare ……………... 75

VI. Stalinismul şi structurile politice în Europa comunistă. Ruptura iugoslavă …………………………………………………. 81

VII. Noi fenomene politice. Epurările ……………………………….… 91

VIII. „Noul curs” şi crizele politice ale Europei central-estice ……….. 98

IX. Perioada anilor ’70-80 şi re-implicarea în politic a societăţii civile …. 119

X. Dinamica politică a anilor ’80 – reforma Moscovei şi efectul ei de rezonanţă politică în Europa comunistă ……………………….… 128

XI. Momentul 1989 şi revenirea la structurile politice democratice. Evenimente. Mecanisme. Structurile politice ale noului mecanism democratic. Privire comparativă …………………………………… 151

XII. Structurile politice ale noului regim democratic în Europa central-estică …………………………………………………….… 201

Bibliografie suplimentară ……………………………………………… 222

6

7

CUVÂNT ÎNAINTE În secolul al XX-lea, Europa Centrală şi de Sud-Est a cunoscut

importante mutaţii teritoriale, politice, demografice, istorice etc. Mişcările de eliberare naţională declanşate la începutul secolului al XIX-lea s-au finalizat la sfârşitul primului război mondial, când, pe harta Europei au apărut noi state, precum Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria. Tot atunci, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu România, iar Croaţia şi Slovenia au constituit, împreună cu Serbia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (care, în 1929, şi-a luat numele de Iugoslavia). În 1938-1941 au survenit noi modificări teritoriale: Cehoslovacia a fost dezmembrată, constituindu-se două state: Slovacia şi Protectoratul Boemiei şi Moraviei; România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei şi nord-vestul Transilvaniei; Ungaria şi-a mărit teritoriul pe seama Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei; Polonia a dispărut ca stat; Iugoslavia a fost ocupată de trupele celui de-al treilea Reich (Croaţia şi-a proclamat independenţa, dar se afla sub dominaţia hitleristă); Albania a fost anexată de Italia. După cel de-al doilea război mondial, Cehoslovacia, Polonia, Albania şi Iugoslavia au reapărut ca entităţi statale. Ungaria a revenit la graniţele din 1920, în timp ce Germania a fost împărţită între Puterile Occidentale şi Uniunea Sovietică.

Asemenea evoluţii teritoriale au avut un corespondent şi în privinţa structurilor politice. Cu excepţia Cehoslovaciei, toate celelalte state au cunoscut, în perioada interbelică, regimuri autoritare de nuanţe diferite. Cursul de faţă urmăreşte evoluţia acestor regimuri, subliniind aspectele comune şi cele diferite, datorate unor evoluţii interne, dar şi unor conjuncturi externe. Cele mai multe state din această zonă au intrat, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în sfera de influenţă sovietică. Unele dintre ele au încercat să se emancipeze, fie prin acţiuni de masă (Ungaria), prin construirea unui „socialism cu faţă umană” (Cehoslovacia) sau printr-o mişcare strategică pe termen lung (România). Efectul a fost diferit, dar în ultimă instanţă asemenea acţiuni au pregătit revoluţia din 1989, care a dus la prăbuşirea „regimurilor comuniste” din Europa şi revenirea la democraţie. A început, după 1989, o nouă structurare politică a societăţii, a cărei direcţie fundamentală a fost compatibilizarea cu Uniunea Europeană, spre care aspiră. Sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea

8

au găsit aceste state în plină efervescenţă, reformele înfăptuite conducând spre o viabilizare a structurilor democratice.

Lucrarea de faţă constituie o contribuţie substanţială la cunoaşterea unei problematici interesante şi complexe din istoria secolului al XX-lea, oferind cititorului, în primul rând studenţilor, o imagine concretă asupra dinamicii structurilor politice dintr-o zonă a Europei în care România se remarcă prin trăsături distincte, dar şi printr-o integrare într-un flux general, care dau o imagine a diversităţii unei lumi ce tinde să devină tot mai globalizată.

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

9

I. INTRODUCERE. OBIECTIVE. DEPARTAJĂRI CONCEPTUALE: NOŢIUNI, CONCEPTE, PERCEPŢII

ASUPRA SPAŢIULUI EST-CENTRAL EUROPEAN

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI: 1. De ce este nevoie de un asemenea demers istoric. 2. Concepte şi noţiuni noi. Definiţii. Diferite interpretări. 3. Ce înseamnă Europa central-estică. Teme propuse pentru dezbatere de seminar: • Percepţii diferite asupra spaţiului avut în analiză – cauze şi efecte; • Conceptul de „Mitteleuropa” – ţări care compun acest spaţiu,

ţări care visează la el. Bibliografie orientativă: 1. D. L. Seiler, Les partis politiques, Paris, Ed. A. Colin, 1993. 2. H. Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars 1918-

1941, Cambridge, 1945 Obiective În contextul internaţional actual, când concepte, precum

integrarea europeană şi atlantică se traduc şi în realitate, şi nu rămân numai simple chestiuni de teorie istorică şi politologică, problematica structurilor politice – demers destul de recent în tematica discursului istoric – şi, cu predilecţie a celor din statele componente ale spaţiul est-central european, devine, pentru student şi publicul doritor de a cunoaşte mai multe despre istoria contemporană şi recentă, un foarte util exerciţiu de înţelegere a mecanismelor care au jucat roluri hotărâtoare, au impus modele şi au creat diferenţe de-a lungul timpului. Mai ales că, după cum opina un analist al situaţiei contemporane generate de transformările din statele cuprinse în această regiune, G. Konrad: „nu există structuri politice ale Europei Centrale, însă existenţa unor acţiuni politice ale sale nu este de

10

neimaginat: paşi spre o utopie comună, în care blocurile militare se vor dizolva în popoare şi indivizi şi în care popoarele şi indivizii se vor asocia în noi configuraţii, de această dată civile”.

Astfel, înţelegerea acţiunilor trecutului conduce spre o percepţie mult mai uşoară asupra prezentului şi, mai ales, asupra viitorului acestei regiuni europene.

Introducerea, în discursul istoric clasic, a unor noţiuni, iniţial provenite din sfera politologiei sau a filosofiei politice, analiza compor-tamentelor diverselor state, a oamenilor politici, a partidelor, în condiţiile extrem de schimbătoare ale secolului XX, cel puţin din perspectivă est-central europeană, conduce la un proces mult facilizat de explicare sau decodare a acestor fenomene, oferind chiar, uneori, şi posibilităţi de prognozare a acţiunilor şi comportamentelor politice viitoare.

Devine necesar, astfel, să se explice şi să se introducă în limbajul ştiinţific al viitorului absolvent de ştiinţe istorice şi relaţii internaţionale şi unele concepte, considerate iniţial a face parte din bagajul semantic al altor materii, precum: structuri, instituţii şi sisteme politice; partid, ideologie sau charismă politică; grupuri de presiune, societate civilă, cultură sau conştiinţă politică; elite politice.

Pe rând, fiecare noţiune în parte, de-a lungul prezentărilor de cazuri şi etape, va primi bineînţeles şi o conotaţie istorică aparte, reuşind, astfel, să se creioneze destinul politic al statelor componente ale arealului central-sud-est-european.

În ceea ce priveşte structura efectivă a cursului de faţă, se va observa, în primul rând, că am încercat să păstrăm o linie comună pentru fiecare prelegere în parte, linie bazată pe o schemă fixă cuprinzând elementele: principalii itemi urmăriţi, bibliografia orientativă, prezenţa unor materiale propuse dezbaterii de seminar. La acestea s-a adăugat şi o secţiune de perspectivă, dedicată verificării cunoştinţelor dobândite prin intermediul acestui curs universitar, secţiune în care vor apărea, cu titlu orientativ, posibile subiecte cu care studentul se va întâlni în perioada de examinare.

Apoi, chiar şi la o lectură fugitivă, se poate observa, în al doilea rând, că prezentarea cazului României, parte componentă a spaţiului est-central european, nu a făcut deloc obiectul acestor prelegeri. Şi aceasta, nici pe departe nu reprezintă o omisiune ştiinţifică, ci din dorinţa de a nu relua problematicile deja cunoscute de la cursul general obligatoriu de Istorie contemporană a Românilor, dar şi de la alte discipline speciale şi opţionale existente în programa de învăţământ. Că am dorit, încă de la început ca acest material didactic,

11

chiar dacă acoperă o perioadă istorică oarecum „bătătorită” de student (din perspectiva anilor de studii anteriori), oferind fie informaţii cu totul noi, fie din perspective diferite, să faciliteze studentului înţelegerea secolului XX şi a tuturor fenomenelor complexe care l-au definit, deschizându-i, în acelaşi timp, alternative de percepţie şi decodare a sistemului de relaţii internaţionale sau regionale actuale.

În al treilea rând, o altă caracteristică aparte a acestui demers didactic poate fi constituită de faptul că s-a insistat mai mult pe secvenţele de final ale comunismului şi, respectiv, pe cea conţinând transformările pe care le-au cunoscut spre implementarea sistemului democratic toate structurile politice din perioada post 1989 în spaţiul est-central european. Încă o dată, explicaţiile acestui gest sunt simple şi ţin mai ales de încercarea de completare, de inter-corelare cu informaţiile oferite şi de alte discipline generale şi speciale.

Astfel, dacă perioadele interbelică şi cea a celui de-al doilea război mondial – sunt analizate cu precădere şi din perspectiva altor numeroase demersuri didactice, perioada finalului de comunism şi, cu precădere, cea a tranziţiei de la sistemul totalitar la unul democratic – ţinând de aşa-numita „istorie recentă”, a ocupat mai puţin loc în programele de specialitate. În plus, aceste perioade conţin şi cele mai numeroase, dar şi cele mai spectaculoase, transformări ale structurilor politice din spaţiul est-central european.

Departajări conceptuale. Dicţionarele şi studiile de specia-litate abundă în definiţii, explicaţii şi comparaţii, căci domeniul vizat este unul dintre cele mai pline de viaţă şi reconstrucţie. Căci, dacă situaţia pare destul de simplă în ceea ce priveşte definiţiile noţiunilor clasice, precum partid politic sau conştiinţă politică, lucrurile se complică când intervine explicitarea unor concepte de genul sistem sau structură politică.

Definirea unui concept precum cea de partid politic oferă specialiştilor câmp vast de manifestare. Astfel, dicţionarele politologice, opere ale unor colective de cercetare, se opresc, de regulă, pe structura = organizaţie politică structurată, articulată şi ierarhizată, care luptă pentru cucerirea puterii sau participă la exercitarea ei, în timp ce diferiţi analişti, politologi, sociologi sau istorici optează fie pentru accentuarea principiilor diferenţiatoare ale partidelor politice (în funcţie de baza socială), fie pe caracterul de liber consimţire care planează asupra organizării efective a partidelor politice (partid politic = organizaţie politică liber constituită şi stabilă care reuneşte elementele cele mai conştiente şi active ale unei clase). Unii analişti optează pentru variante

12

mult mai cuprinzătoare de definire, de genul: partidele politice = „organizaţii vizând mobilizarea indivizilor într-o acţiune colectivă, dusă împotriva altora, la rândul lor mobilizaţi, cu scopul de a accede, singuri sau în coaliţie, la exercitarea funcţiilor de guvernare. Această acţiune colectivă şi pretenţia de a conduce desfăşurarea afacerilor publice sunt justificate de o concepţie particulară asupra interesului general” (D.L. Seiler, Les partis politiques, Paris, 1993)

La nivelul percepţiei exclusiv est-central europene, situaţia pare oarecum diferenţiată. Analiştii, cu predilecţie politologi sau sociologi, subliniind implicarea activă a unor factori, precum impactul preponderenţei populaţiei rurale, asupra mediului şi rezultatului actului politic în sine, deci asupra organizării şi percepţiei partidului politic.

Istoricii au încercat să meargă chiar mai departe, oferind explicaţii cu privire la apariţia sau succesul unor anume structuri sau partide politice, tocmai datorită acestei componente masiv agrare în realitatea economică a central-estului european. „Plaga ţărănimii balcanice între cele două războaie mondiale – opina cunoscutul istoric francez J. Droz – a fost acumularea de datorii, care a provocat ostilitatea faţă de oraş, centru bancar, şi faţă de creditorii străini sau evrei; partidele agrare din anii ’20, fascismul anilor ’30 îşi au originea în nemulţumirea maselor rurale.” (Histoire generale du socialisme, Paris, 1997, vol. III). Sau, după studiul lui H. Bogdan, şi ascensiunea structurilor, respectiv parti-delor totalitare îşi găseşte una dintre explicaţiile cauzatoare tocmai în această realitate. „În întreaga zonă, cu excepţia Cehoslovaciei, subdez-voltarea industrială, lipsa de experienţă democratică şi influenţa factorilor externi vor conduce la instaurarea unor regimuri autoritare sau a unor pseudodemocraţii. Constituţiile vremii, uneori extrem de liberale, nu sunt decât alibiuri ale maşinăriilor politice corupte şi frauduloase, care exercită o opresiune politică asupra păturilor sociale cele mai sărace. Voturile sunt manipulate într-o asemenea măsură încât alegerile se transformă adesea în adevărate farse. În perioada interbelică, cu excepţia Cehoslovaciei şi Ungariei, şefii de stat nu au ezitat să recurgă la forţă pentru a-şi pune în aplicare deciziile. „(Histoires des pays de l’Est, Paris, 1991)

În acest context, se poate pune întrebarea: Partidul politic – sau, generalizând pentru întreaga substanţă a cursului nostru, structurile politice, au cunoscut o traiectorie aparte în Europa central-estică?

Iar dacă, după definiţia fruntaşului politic român, N. Filipescu, „partidele politice nu sunt nişte ficţiuni, ci sunt rezultatul practic al operei timpului” (1899), tot la fel de adevărat este şi faptul că aceste

13

„opere ale timpului lor” au reprezentat şi importante surse de profit material şi moral, perfecte trepte pentru ascensiune socială, pentru cuprinderea în domeniul atât de mult râvnit al elitelor.

„În Europa de Est – arăta acelaşi atent observator Hugh Seton-Watson – averile cele mai importante nu s-au făcut în domeniul industriei sau în domeniul bancar, ci în politică. Este cazul Ungariei şi Poloniei, precum şi cel al României şi al Peninsulei Balcanice.”

Sau, mai recentele investigaţii ale unor grupuri de cercetători din acest spaţiu est-central european, demonstrau tocmai că aici s-au impus deseori „organizaţii cu o slabă implantare socială, fără structuri partizane dezvoltate, fără un proiect politic clar, şi care, în majoritate, urmăresc interese economice legitimate în numele intereselor naţionale. Soarta celor mulţi sau democratizarea societăţii nu erau considerate priorităţi. Să luăm ca exemplu cazul Bulgariei, unde organizaţia se limita cel mai adesea la sediul partidului în capitală, un jurnal de partid şi un număr restrâns de oameni reuniţi în jurul liderului. V. Benes concluziona pentru partidele politice slovace: „spre deosebire de tradiţia cehă, tradiţia maghiară dorea ca politica slovacă să rămână o afacere de persoane. Partidele erau considerate, înainte de toate, ca fiind maşini politice, cu clientelă, create pentru a-şi alege conducătorii şi pentru a-i menţine la putere, doctrinele şi ideologiile fiind secundare.” (La Republique tchecoslovaque et ses problemes, 1918-1920). Această situaţie este valabilă şi pentru formaţiunile politice româneşti, care nu urmăresc decât interese limitate şi al căror scop este acela de „a obţine maximul de putere, fără a avea o viziune de ansamblu a societăţii.” (Petia Gherghieva, Rolul partidelor politice în Europa centrală şi de est în perioada interbelică, 2003).

Dezbaterea legată de problematica conceptului în sine a pătruns şi în spaţiul românesc. Stau mărturie, fie analizele propuse de C-tin Rădulescu-Motru, la 1900, în opinia căruia „nici un partid nu se naşte dacă nu simte trebuinţă de el, dacă nu e precedat de anume condiţiuni care să-l facă necesar”, de A. D. Xenopol, la 1910, Istoria partidelor politice din România, ori, pe un postament mult teoretizat, de Dim. Gusti. Definiţia acestuia din urmă oferind una dintre cele mai comprehensive accepţiuni româneşti asupra conceptului de partid politic = o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmează, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social.

Concepte precum conştiinţă şi cultură politică vizează, în primul caz, forma conştiinţei sociale care reflectă viziunea globală a puterii,

14

raporturile acesteia cu cetăţenii, depinzând de o serie de factori (educaţie, mediu, pregătire profesională etc.), ori, în cel de-al doilea, de cunoaşterea şi experienţa în domeniul politic, fiind vizate, în acelaşi timp, şi domeniile mult mai sensibile ale mentalităţii politice.

După cum subliniam încă din paragrafele anterioare, situaţia se schimbă în ceea ce priveşte definirea altor concepte cu caracter oarecum mai specializat, precum: instituţii, sisteme şi structuri politice. Astfel, şcoala politologică franceză utilizează cu predilecţie ideile de instituţii şi sistem politic, pe când noţiunea de structură (uneori şi cu varianta supra-structură) politică apare fie în studiile anglo-americane, fie în cele germane.

Dacă instituţiile politice reprezintă, în această idee, ansamblul formelor sau structurilor fundamentale de organizare socială, aşa cum sunt stabilite prin lege sau prin datina unui grup uman, sistemul politic cuprinde ansamblurile coerente de organizare a relaţiilor politice în care elementele componente funcţionează ca părţi ale întregului, influenţându-se şi interacţionând reciproc pentru a produce mişcarea interioară a sistemului; elementul central al acestora din urmă fiind reprezentat de partidul politic.

Studiul structurilor politice propus va introduce şi alte noţiuni, ca: grupurile de presiune, societatea civilă sau mai cunoscutul concept de elită politică. Analiza grupurilor de presiune se va opri, în fapt, la prezentarea tuturor organizaţiilor care participă la viaţa publică fără a urmări însă cucerirea puterii sau exercitarea ei, străduindu-se să capete numai influenţă asupra puterii, să facă presiuni asupra ei, organizaţii structurate, în general, în funcţie de criterii socio-profesionale (sindicate, asociaţii patronale, de tineret, de femei, culturale sau artistice, mediu etc.). În timp ce privirea asupra societăţii civile, plecând de la ideea lansată de distincţia dintre stat şi societate civilă de către filosoful german Hegel, se va opri, diferenţiat, într-un stat totalitar, la organizaţiile opuse puterii, care militează pentru democratizare, iar într-un stat democratic, la acei factori care, prin discursul sau doleanţele lor, prezintă o opinie cu privire la sistemul şi puterea în sine.

Un caz mai special îl poate reprezenta şi analiza elitelor politice cu predilecţie în spaţiul est-central european. Căci, după cum afirmă un studiu propus de trei specialişti occidentali, M. Burton, R. Gunther şi J. Highley, „Europa Centrală şi Estică, cu lunga sa istorie de intelectuali şi politicieni disidenţi, a reprezentat spaţiul propice pentru creionarea unei perspective mult mai ample asupra situaţiei elitei în

15

momentele de tranziţie, de schimbare de regim. Situaţia, poziţia şi importanţa ei pe scena politică mereu în transformare.”

Europa centrală şi de sud-est. Percepţii şi departajări conceptuale. Factorul geopolitic – moştenirea fostelor imperii ocupa-toare sau vecine

Tendinţa oarecum generalizată în domeniul studiilor de specialitate asupra acestei regiuni europene, aproape indiferent de perioadă, este de a oferi o percepţie diferenţiată asupra traiectului fiecărui stat component în parte. „Am putea spune, exagerând puţin, – opina în perioada interbelică unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui spaţiu analizat, H. Seton-Watson, – că în Iugoslavia, România şi Polonia metodele orientale au prevalat asupra celor occidentale. În Bulgaria, sistemul oriental nu a fost niciodată pus în discuţie. În Cehoslovacia, tradiţia austriacă a unei administraţii corecte şi destul de eficace s-a păstrat, pe când în Ungaria condiţiile au corespuns unei oscilări între Vest şi Est.” (Eastern Europe between the Wars 1918-1941, 1945)

Chiar dacă macro-teza civilizaţiei europene mai ales astăzi, în plină epocă a integrării europene, nu mai poate fi combătută, existenţa unor concepte departajatoare cel puţin la nivel geo-politologic suscită atenţie, interes şi, uneori, conduce chiar la dezbateri aprinse.

Europa centrală şi de sud-est este – în fond – o sferă de cuprindere destul de greu definibilă. Un spaţiu mereu supus transformărilor, schimbărilor de graniţe, regim sau alianţe. Între care mai intervin şi unele „dezertări” din pluton – mult discutata apartenenţă la spaţiul central-european a Poloniei şi Ungariei. Concepte propriu-zise de definire diferite de la limbă la limbă, de la tradiţie la tradiţie: Europa centrală şi de sud-est, Europa de Est, Balcani, Europa Central-Estică, Sud-estul european sau chiar Mitteleuropa.

Un istoric polonez chiar lansa o simpatică şi extrem de expresivă butadă: „Spune-mi ce e Mitteleuropa şi-ţi voi spune cine eşti.”

Căci unul dintre cuvintele cheie ale istoriei acestei părţi ale continentului european este cel de diversitate, bazată uneori chiar pe contradicţii. „Ţările spaţiului est-european au reprezentat, atât din punct de vedere social, cât şi politic, zone marcate de contradicţii. Nu numai pentru că ele au fost diferite din perspectivă etnică şi lingvistică, sau a nivelului lor de dezvoltare culturală, economică şi politică, dar au şi aparţinut unor spaţii, istoric, aflate sub atenţia marilor puterii. Aceste circumstanţe speciale au lăsat amprente asupra ţărilor din estul Europei. De-a lungul timpului, acestea au exercitat influenţe serioase şi asupra destinului restului continentului nostru.” Sunt cuvintele categorice ale unui studiu oficial (ce marşează în mod

16

clar pe noţiunea de „Europă de Est”), studiu asupra sistemului lumii socialiste, citat de una dintre cele mai cuprinzătoare culegeri de documente şi viziuni asupra acestei regiuni europene, lucrare purtând semnătura istoricului L. H. Legters şi intitulată Eastern Europe. Transformation and Revolution. 1945-1991.

Este, în fond, vorba despre aceeaşi situare în „calea tuturor răutăţilor” de această dată nu numai a spaţiului exclusiv românesc, ci, într-o viziune de ansamblu, a întregului spaţiu din care România a fost şi este, parte componentă.

Deci, reluând, discursul istoric pare să ofere măcar o certitudine, cel puţin din punctul de vedere al structurilor politice implicate, – în această regiune europeană s-a impus o comunitate de state, marcată însă de contradicţii, de diferenţe.

Diferenţe care pot proveni chiar şi din departajarea de compo-nenţă a spaţiului avut în analiză. Considerând, aprioric, ca general valabilă opinia istoricului R. Okey, autorul unui foarte interesant studiu intitulat Eastern Europe. 1740-1985. Feudalism to communism, conform căreia „istoria Europei de Est este profund marcată de factorul geografic”, vom încerca să aruncăm o privire efectiv asupra acestor părţi componente a hărţii regiunii studiate.

Foarte simplă întreprindere, ca o primă impresie. Alfabetic, este vorba de următoarele state: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia (cu diferitele sale denumiri, de-a lungul istoriei secolului XX), Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria, uneori, în funcţie de contextul geo-strategic, Grecia şi o parte a Germaniei (cazul post 1945 – R.D.G.).

O mai atentă trecere în revistă a principalelor surse contem-porane poate conduce, destul de uşor, la observarea prezenţei unei aprige confruntări în ceea ce priveşte componenţa efectivă fie a Europei centrale, fie a celei central-estice, fie a Balcanilor.

Într-o încercare de prezentare sistemică, situaţia destul de complicată a integrării acestui spaţiu analizat într-o zonă distinct denumită a continentului european poate fi determinată de şcoli, personalităţi, tipuri de discursuri istorice etc. De-alungul timpului, s-au impus chiar şi unele concepte de prezentare / cuprindere a acestui spaţiu european. S-a optat, uneori, pe rând, alteori paralel, pentru utilizarea ideii fie de Europa Centrală, Mitteleuropa, fie de Balcani sau Europa Sud-Estică.

În 1930, unul dintre cei mai cunoscuţi geografi ai Europei interbelice, Emmanuel de Martonne (care, printre altele, a fost şi un bun cunoscător al spaţiului românesc, unde, de altfel, avea şi numeroşi

17

prieteni) lua în consideraţie componentele complicate ale macro-conceptelor privitoare la această marginalitate europeană. „Europa Centrală nu este numai o expresie fără corespondent geografic real. Termenul desemnează o parte anume a continentului nostru, care, din punctul de vedere al trăsăturilor geografice, istorice şi culturale este diferită atât de vestul Europei, cât şi de est.” (Europe Centrale, 1930) Un an mai târziu, în 1931, avea să se nască şi institutul münchenez de studii sud-est europene, cuprinzând analize cu privire la traiectul următoarelor state: Albania, Bulgaria, Cipru, Grecia, Ungaria, Româ-nia, Turcia şi Iugoslavia. Un alt termen începea să facă, la rândul său, carieră în această complicată departajare de definiţii şi concepte. Un termen cu o sferă mult mai largă de cuprindere decât mai vechiul concept referitor la „Balcani” şi „lumea balcanică”, definind ţările situate la sud de fluviul Dunărea.

Mult mai vechi, după cum remarcam anterior, este însă termenul de „Balcani”. „Deşi într-o mai mică măsură decât noţiunea de „Europă Centrală”, termenii „Balcani, state, popoare balcanice”, ş.a. comportă şi ei o oarecare ambiguitate, în special cu privire la limitele lor de miază-noapte. Strict geografic, Peninsula Balcanică s-ar mărgini la nord cu Dunărea şi – să spunem – cu afluenţii apuseni ai marelui fluviu, Sava şi Prava.

Dar pe plan istoric mai intervine conturul sferei politice şi culturale în care s-a mişcat un popor sau altul.” (Camil Mureşan, prefaţă la ediţia în limba română a lucrării Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920, Charles şi Barbara Jelavich, 2001) Ideea continuând, în parte, şi percepţia românului Tudor Vianu, care insista asupra caracterului special pe care îl au Balcanii ca factor de translaţie între civilizaţia estului şi cea a vestului: „Moştenitoare ale lumii greceşti, ale Romei şi ale Bizanţului, etapă importantă în circulaţia valorilor culturale între Europa şi Asia, civilizaţiile balcanice au o vocaţie specială pentru a facilita înţelegerea mutuală între Vest şi Est.”

Termenul de „Europa de Est” a apărut o dată cu divizarea continentului în funcţie de căderea „cortinei de fier”, după 1945, semnificând, în mare, limitele Europei comuniste şi având, după cum sublinia un reputat comunistolog, François Fejtö, un sens „mai degrabă politic, şi nu neapărat geografic” (Histoire de democracies populaires).

Alături de aceste concepte, unele dintre cele mai vehiculate, astăzi, ca şi ieri, şi nu numai în discursul istoric, şi-au mai făcut loc şi altele, precum mult mai filosoficul concept de „Mitteleuropa” sau mai direct geograficul „Europa mediană”. În cazul primului, dezbaterile au

18

fost extrem de aprinse, mai ales cu privire la momentul re-lansării termenului în sine. După părerea unui foarte cunoscut istoric francez, specializat chiar în studierea acestui spaţiu european, Jacques Le Rider, „La fel ca în 1848, modelul germanic de Mitteleuropa avea să fie reabilitat de intelectualii din ţările slave central-estice. Ideea de Europă Centrală a fost un mit care dădea curaj exilaţilor parizieni sau new-yorkezi din timpul tiraniilor comuniste şi intelectualilor dizidenţi care se aventurau să-l formuleze” (Mitteleuropa, 1997). Acelaşi aspect comunitar al rezistenţei în perioadele de maximă criză, în ideea de apartenenţă la acelaşi trunchi de tradiţii şi mentalităţi apare şi la analistul maghiar Istvan Bibo, conform căruia Europa Centrală are chiar o definiţie negativă – „comunitate de destin în vreme de criză” (Misere des petits Etats de l’Est, 1946). „Însă mişcarea culturală care a readus în discuţie ideea Mitteuropei – concluziona sociologul Ionel Nicu Sava – se va limita, de la bun început, la ceea ce din punct de vedere spiritual putea fi definit ca fiind autentic central-european. Deşi a fost o definiţie cu o geografie variabilă, nu frontiera spre est a fost mai greu definibilă, ci frontiera spre vest.” (Zece ani de tranziţie în Europa de Est, 2000). Spre răsărit, limitele Europei Centrale s-au creionat în funcţie de linia de aproximativa diviziune culturală dintre creştinătatea occidentală, pe de o parte, şi creştinătatea ortodoxă şi islamul, pe de altă parte, în timp ce spre vest, problema care s-a ridicat încă de la începuturi a privit implicarea / non-implicarea Germaniei în acest spaţiu.

Oarecum traducerea conceptului german de „Mitteleuropa”, ideea de „Europă mediană” apare cu predilecţie în studiile francofone, unde un purtător de drapel, cunoscut şi în spaţiul românesc, este Jean-Marie Le Breton şi lucrarea sa Europa centrală şi orientală între 1917 şi 1990, îmbinare interesantă de concepte, a cărei primă secţiune considerabilă se intitulează chiar Evoluţia politică a Europei mediane.

Dincolo de definiţii, sfera de cuprindere geografică a acestor termeni, lansaţi mai devreme sau mai târziu în dezbaterea europeană, este cea care interesează cel mai mult. Astfel, dacă este să urmărim traiectul hărţilor Europei Centrale el a înregistrat schimbări impor-tante, în funcţie de contexte şi percepţii geo-politice. Un extrem de interesant studiu datând din perioada interbelică (N. Al. Rădulescu, „Poziţia geopolitică a României”, 1938) subliniază tocmai această diversitate, luând ca termeni de reper patru analize succesive, datând din 1932, 1934, 1936 şi, respectiv, 1938 şi aparţinând unor geografi de renume: G. Wirsing, Emm. de Martonne, J. Ancel şi românul Al. N. Rădulescu. Comparând cele patru viziuni cartografice ale Europei

19

Centrale se poate lesne observa o creştere a spaţiului de cuprindere al acestei regiuni, spre final, anii 1938, adăugându-se şi zonele Greciei sau Turciei. Iar poziţia unor ţări ca Bulgaria sau spaţiul iugoslav fiind fie inclusă (1932, 1938), fie lăsată în afară (1934, 1936).

Perioada interbelică Drumul pare a fi deschis de studiile unuia dintre părinţii

geopolitologiei anglo-saxone, Halford Mackinder, care, în 1919, lansa ideea unui brâu de state şi popoare non germane (şapte la număr: polonezii, cehii şi slovacii, maghiarii, sârbii, croaţii şi slovenii, românii, bulgarii şi grecii), de a căror stabilitate va depinde soarta ulterioară a întregului continent (Democratic Ideals and Reality, 1919). Pentru o sferă mai largă de cuprindere a conceptului, mai mult sau mai puţin geografic, de Europă Centrală au început apoi să pledeze, cu predilecţie, reprezentanţii şcolii franceze. Printre ei, mai sus amintiţii Jacques Ancel sau Emmanuel de Martonne, dar şi Auguste Gavin sau Ernest Lemonon. Pe o poziţie oarecum similară s-au situat şi reprezentanţi ai altor şcoli, precum cea italiană (Mario Ruffini), germană (Ernst Schmidt) sau britanică (H. Seton-Watson).

Unii dintre aceştia situau Balcanii în întregime în spaţiul Europei Centrale, pe când alţii se opreau doar asupra unor state precum România sau spaţiul iugoslav. Astfel, în conformitate cu hărţile trasate în această perioadă istorică putem considera a face parte din această zonă, alfabetic, statele: Albania, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Elveţia, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ţările Baltice şi Ungaria. Deci, un spaţiu extrem de amplu, în comparaţie cu alte departajări conceptuale (de pildă, spaţiul balcanic, considerat în mod singular).

La începutul anilor 1940, visele comunităţii central-europene începeau să lanseze proiecte de fuziune care aveau în vedere nu mai puţin de opt state, şi anume: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Polonia, România şi Iugoslavia (Federation in Central Europe, 1942).

Anii Războiului Rece După 1945 şi impunerea regimului comunist în această parte a

Europei, situaţia se schimbă din nou. La doar câţiva ani de la terminarea conflagraţiei mondiale, în 1954, doi geografi francezi, Pierre George şi Jean Tricart, includeau în spaţiul Europei Centrale: cele două state germanice, Elveţia, Austria, dar şi, mult mai tradiţional aparţinătoarele acestui areal, republici populare: Polonia,

20

Cehoslovacia, Ungaria şi România. Nu se mai vorbea însă de situaţia Bulgariei, a Albaniei sau a spaţiului iugoslav...

În 1962, istoricul german Andreas Hilgruber considera că Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Cehoslovacia fac parte din aceeaşi regiune europeană, respectiv cea central-estică.

Un deceniu şi jumătate mai târziu, ideea prinde oarecum contur şi în ceea ce priveşte structura studiilor provenite tocmai din acest spaţiu. Spre exemplu, în 1977, doi cunoscuţi istorici maghiari, Ivan Berend şi Gyorgy Ranki, defineau astfel Europa Central-Estică: „este deja notoriu faptul că această regiune este una multinaţională, în care, frontierele politice şi divizările naţionale rareori coincid. De altfel, numeroase popoare şi naţionalităţi au trăit împreună atât în Imperiul Habsburgic, cât şi sub ocupaţie otomană, o dată cu a doua jumătate a secolului 19 sau rusească.” Autorii nesfiindu-se să pună alături state precum: Ungaria şi România, Austria şi Serbia, Polonia, Bulgaria sau Cehoslovacia.

Nu putem să nu amintim însă că au existat şi cazuri în care cuprinderea geografică a fost mult mai restrânsă şi ideea de apartenenţă la spaţiul central sau central-estic european s-a bazat, cu predilecţie, pe considerente religioase (a se vedea, spre exemplu, cazul studiului istoricului maghiar J. Szucs, din 1981, care considera că noţiunea de Europa centrală cuprinde doar statele sau zonele în care catolicismul sau protestantismul a prevalat de-a lungul istoriei).

Perioada de după căderea comunismului. Percepţii recente Astăzi, aproape la unison, întreaga comunitate ştiinţifică consideră

că asistăm la o adevărată renaştere a conceptului de „Europă centrală”. „Astăzi, Europa de Est este din nou Europa Centrală – sublinia, în 1990, pe fundalul prăbuşirii comunismului istoricul american de origine poloneză Zbigniew Brzezinski – după cum a fost din punct de vedere istoric, cultural şi filosofic. Corecta denumire geografică a acestui spaţiu este deci cea de Europa Centrală – chiar dacă pentru mai bine de jumătate de secol ea a fost cunoscută ca Europa de Est.”

La foarte puţin timp s-a impus şi recunoaşterea oficială mai mult sau mai puţin geografică a acestei renăscute Europe Centrale. La 19 iunie 1992, la Petersberg, pe teritoriul Germaniei, Declaraţia întâlnirii dintre membrii Consiliului de Miniştri ai Europei Occidentale şi reprezentanţii statelor din Europa Centrală stipula clar ţările membre ale acestui spaţiu: Bulgaria, Cehoslovacia (aşa cum era acest stat atunci), Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România. Primul paragraf le definea sec ca „state ale Europei Centrale”.

21

Rând pe rând, au început să apară şi diverse iniţiative de cooperare regională care au introdus, direct sau indirect, în denumirea lor oficială conceptul de „Europă Centrală”. În ordinea cronologică a înfiinţării lor:

a) Iniţiativa Central Europeană – organism creat în noiembrie 1989*, dar cu numele acesta din iulie 1992, din care au făcut parte, iniţial, următoarele state: Austria, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Cehia, Ungaria, Italia, Republica Macedonia, Polonia, Slovacia şi Slovenia, la care s-au adăugat, doi ani mai târziu, în iulie 1994, ca „membrii asociaţi” Albania, Bulgaria, Belarus, România şi Ucraina, în 1996 acestea devenind membrii cu drepturi depline;

b) Grupul de la Vişegrad – organizaţie înfiinţată la începutul anului 1991, iniţial doar cu trei state membre: Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, care, ca urmare a „divorţului de catifea” cehoslovac au crescut la patru;

c) Convenţia Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA), semnată în decembrie 1992 şi intrată în vigoare în martie 1993, organizaţie care s-a extins treptat, cuprinzând şi România şi Bulgaria.

Şi totuşi, nici în acest context de revigorare a unui mult mai vechi concept, diferenţierile în ceea ce priveşte efectiv încadrarea unor state sau a altora în această regiune europeană nu au dispărut. S-au impus, aproape simultan, şi noi sau mai vechi nuanţe: Europa Central-Estică, Centrul şi Estul european, Sud-estul european, Europa răsăriteană.

Pentru autorul american (dar originar din acest spaţiu analizat) al unui Atlas istoric al Europei Central-Estice, Paul Robert Magocsi, zona descrisă acoperă: „spaţiul cuprins între frontiera lingvistică dintre vorbitorii de germană şi cei de limbă italiană, la vest, şi graniţa politică a fostei Uniuni Sovietice, la est. Parametrii nord-estici sunt reprezentaţi de Marea Baltică şi Marea Mediteraneană...” Iar, din punctul de vedere al statelor incluse, este vorba de: „zece: fostele membre ale Tratatului de la Varşovia, la care se adaugă cele trei state baltice, plus Slovenia”. (Historical Atlas of East Central Europe, 1993).

* Ideea înfiinţării unei astfel de organizaţii de cooperare regională este însă mult mai veche. Originea ei datează încă din 1978, o dată cu crearea regiunii Alpi-Adria, care cuprindea nordul Italiei, Bavaria, Austria şi unele districte de la graniţa cu Ungaria. CEI a avut ca principal promotor Italia (fostul ministru de externe Giani de Michelis a jucat un rol deosebit în acest sens) şi a prezentat o perspectivă sud-europeană asupra ceea ce cel mai adesea s-a numit „proiectul Mitteleuropa“. Denumită iniţial şi „Pentagonala“, CEI s-a lărgit treptat, până a ajunge şi la graniţele efective ale Estului Europei.

22

Concluzii. Oricât de complicată este creionarea sau definirea efectivă a spaţiului Central-Estului european, analiza noastră se va opri asupra unei variante oarecum standard de aranjare geografică. Rând pe rând, Albania, Bulgaria, Cehia şi Slovacia, fosta Iugoslavie, Polonia, Ungaria şi, uneori, în funcţie de contexte şi de cerinţele unei prezentări cât mai relevante în ceea ce priveşte factorii care au impus transformările, Grecia sau spaţiul est-german, vor deveni actorii acestui periplu istoric şi nu numai.

Materiale supuse dezbaterii de seminar:

INDICI GENERALI DE PREZENTARE A STATELOR COMPONENTE EUROPEI CENTRAL-ESTICE

SUPRAFATA (kmp) POPULATIA ŢARA 1920 2000 anii ‘30 Anii ’90

Polonia 388.635 312.685 31.685.000 38.646.000 Cehoslovacia 140.499 - 14.730.000 - Cehia - 78.866 - 10.272.000 Slovacia - 49.036 - 5.407.000 Ungaria 93.061 93.030 8.688.000 10.138.000 Iugoslavia 249.468 102.173 13.934.000 10.622.000 Bosnia-Herţegovina

- 51.129 - 3.835.000

Croaţia - 56.610 - 4.282.000 Macedonia - 27.713 - 2.040.000 Slovenia - 20.256 - 1.927.000 Albania 28.748 28.748 825.000 3.490.000 Bulgaria 103.146 110.994 5.479.000 7.796.000 Grecia 130.199 131.957 6.205.000 10.601.000 România 295.049 238.391 18.053.000 22.430.000

Ponderea spaţiului rural în zona central-est europeană

ŢARA PONDERE POPULAŢIE RURALĂ

România 78% Bulgaria 75% Polonia 72% Iugoslavia 76%

23

Cehoslovacia (zona slovacă) 62% Europa Centrală sau Europa central-estică? Milan Kundera folosea sintagma de Europa Centrală definind-

o drept «un Occident răpit». Occidentul a fost jefuit de un spaţiu al său – de un spaţiu care îl exprima; pierderea Europei de Răsărit răpea spiritului european drepturile sale de exprimare. Nu Mitteleuropa – concept care reactiva imagini imperiale şi frustrări germane –, ci Europa Centrală, spaţiul împins înainte de o geografie culturală, spirituală, putea să-şi desfăşoare noile argumente.

Dar nici Europa Centrală nu-i un concept care să facă dreptate culturilor acestui spaţiu. Visul imperial care-i molipseşte pe unii analişti maghiari sau cehi se dovedeşte iluzoriu dacă stăruim asupra documentelor. Dacă nu uităm faptul că la mijlocul secolului trecut [secolul XIX, n.n.] conversaţiile culturale de la Praga sau Viena se desfăşurau în limba germană. Conceptul care înlocuieşte Mitteleuropa nu este deloc unul fericit. El lasă la o parte ţări, relaţii, echivalenţe. Desprinde zonele marginale de un Centru «răpit». Evocă un rapt şi nu are timp de analize liniştite. Se subordonează unui moment politic care aşeza în centrul lui două invazii sovietice – două represiuni brutale. Scotea din perimetrul judecăţilor normale un şir de ţări, pentru a acorda un set de privilegii altora.” (Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, 2002).

Posibile subiecte • Definiţi, folosind exemplificări din realitatea istorică deja

studiată, principalele noţiuni introduse de cursul Structuri politice în Europa central-estică. Secolul XX.

• Cum a fost perceput şi definit spaţiul est-central european de-a lungul timpului?

• Definiţi conceptul de structuri politice şi denumiţi-i principalele elemente componente, folosind exemplificări din realita-tea istorică deja studiată.

24

II. EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST ÎN SECOLUL XX. MOŞTENIRE ŞI INOVAŢIE ÎN VIAŢA POLITICĂ

INTERBELICĂ. FIŞE DE LUCRU

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI

1. Europa central-estică la începutul epocii contemporane. Caracteristici generale. Două paliere: – evenimente versus sentimente Prezentare focalizată pe doi poli: a) statele central-estic europene; b) Marile Puteri şi percepţia faţă de statele central-estice. Contabilizare politică: regimuri autoritare versus regimuri

democratice. 2. Prezentare de cazuri Schema de lucru: − nota definitorie; − spectru politic: actori, partide, coaliţii; − probleme interne; − organisme constituţionale. A) Albania B) Bulgaria C) Grecia D) Cehoslovacia E) Iugoslavia F) Polonia G) Ungaria 3. Teme propuse pentru dezbatere în cadrul seminarului: − Evoluţia politică a României interbelice – o notă discordantă

în peisajul est-central european? − Tipologii de partide şi coaliţii politice în statele Europei

central-estice. − Elita politică în Europa central-estică.

25

− Constituţii interbelice est-central europene: principii defini-torii. Asemănări şi deosebiri cu cele ale Europei occidentale.

− Confruntarea „democraţie-autoritarism” – cine învinge în statele est-central europene.

− Ideea loviturii de stat şi a asasinatului politic şi succesul politic în statele Europei central-estice.

Bibliografie orientativă 1. Hugh Seton Watson, Eastern Europe beetween the Wars,

1918-1941, Anchor Books, 1962. 2. Georges Castelan, Le monde de Balkans. Poudriere ou zone

de paix?, Edition Vulbert, Paris, 1994. 3. R.J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century,

New York, 1994. 4. *** Afirmarea statelor naţionale independente unitare din

Centrul şi Sud-Estul Europei (1821-1923), coord. V. Moisuc, I. Cala-feteanu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979.

Europa centrală şi de sud-est la începutul secolului XX.

Caracterizare generală La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, situaţia

politică concretă a statelor independente din spaţiul est-central european se prezenta în note destul de simplu de decodat. Hotărârile Congresului de la Berlin (1878), măriseră la patru numărul statelor independente, şi anume: pe lângă Grecia – primul stat căreia îi fusese recunoscută independenţa în 1830 (Conferinţa de la Londra) – acum mai puteau fi incluse şi: România, Serbia şi Muntenegru.

Dar aspectele se complicau vizibil, o dată cu luarea în calcul şi a celorlalte structuri statale existente, scurtcircuitate, cel mai adesea, de puternice doleanţe şi revendicări teritoriale. Astfel, spre exemplu, în cazul Bulgariei, Tratatul de la Berlin prevedea doar existenţa unui Principat autonom, micşorat însă în comparaţie cu cele hotărâte prin pacea de la San Stefano (când Bulgaria reuşise să se întindă până la Marea Egee, înglobând în întregime şi Macedonia).

Iar în ceea ce priveşte problema albaneză, cu toate că în textul tratatului semnat la Berlin nu se prevăzuse crearea unui stat independent albanez, importante mişcări populare – cum a fost cea din 1878 care a condus la înfiinţarea unui comitet secret condus de Abdul Frashëri – i-au impus discutarea în rândul marilor puteri.

Pe plan politic, la începutul secolului XX – statele şi popoarele din acest spaţiu european se întâlneau în aceleaşi deziderate naţionale.

26

Pe de o parte, desăvâşirea unităţii statale şi eliberare de sub ocupatori, iar pe de alta – recuperare teritorială.

Evenimenţial, câteva momente şi-au lăsat concret amprenta asupra stării de lucruri de la începutul secolului, conducând, într-o oarecare măsură, către situaţiile pe care le rezerva viitorul: 1903 – lovitura de stat din Serbia şi răscoala din Macedonia; 1908 – proclamarea independenţei Bulgariei; anexarea de către Austro-Ungaria a Bosniei-Herţegovina; răscoala cretană.

Iar din punctul de vedere al sentimentelor dominante – cuvântul de ordine pare a fi rivalitatea acerbă dintre Bulgaria, Serbia şi Grecia – surprinse în aceeaşi confruntare pentru posesia Macedoniei. Totul petrecându-se pe fundalul unei inexistenţe de relaţii externe normale între Grecia, pe de o parte, şi România, pe de alta (1905-1911).

Dacă ar fi să propunem o trecere în revistă a ceea ce se petrece, în mare, în aceste patru state independente din regiune, situaţia ar prinde conotaţii şi mai complicate. Deoarece, este timpul începutului, al formării efective de deprinderi şi structuri politice democratice. Este timpul transformărilor, al modernizărilor.

În Muntenegru – figura prinţului Nicolae a reprezentat elementul central al puterii. În ciuda unor semne, mai mult sau mai puţin palide, de democratizare (adoptarea unei Constituţii şi domnia autocrată de până în 1905), autoritarismul s-a manifestat cu predilecţie din anul 1910, când Nicolae devenea Rege, ferm convins de posibilitatea strângerii, sub sceptrul său, a tuturor slavilor sudici (dorinţa bazându-se, mai ales, peînrudirea sa cu unele dintre principalele case monarhice europene). Aceste visuri de mărire, l-au determinat să se amestece şi în problemele balcanice, fie în 1908, pe fundalul crizei bosniace, fie, trei ani mai târziu, în 1911, când mişcarea naţională albaneză luase amploare.

În Grecia – cuvântul de ordine pare a fi fost modernizare. Importante împrumuturi alocate de către Comisia Financiară Internaţională (1900, 1902, 1907) au permis autorităţilor să efectueze investiţii serioase în domenii de mare interes naţional (extragerea resurselor subsolului, armată sau căi ferate).

Dacă din punct de vedere economic, situaţia se prezenta în culorii atât de vii, realitatea politică nu era nici pe departe atât de limpede. În mai 1909, pe un fundal plin de frământări, lua fiinţă, la Atena, organizaţia semi-legală Liga Militară, care grupa în sânul său toţi militarii nemulţumiţi de politica internă şi externă dusă de una dintre figurile care începuseră să-şi piardă puternic din popularitate –

27

regele George. Doi factori, unul de influenţă externă, iar celălalt, intern, îl vor salva pe acesta din urmă de la abdicare. Astfel, pe de o parte, a fost vorba de intervenţia Franţei, iar, pe de alta, numirea în funcţia de premier a lui Elefterios Venizelos. Charisma sa politică se va dovedi aproape imediat, cu predilecţie prin succesul pe care partidul liberal, creaţia sa, l-a obţinut la alegerile din decembrie 1910 – numai puţin de 300 din cele 354 de locuri ale Parlamentului fiind câştigate de tânăra organizaţie politică.

Frământarea şi instabilitatea politică par a fi trecut şi în Serbia. Pe fundalul unor reacţii foarte puternice la adresa unui guvern care înfeudase aproape în totalitate politica externă Vienei, iar pe planul politicii interne, scandalul devenise aproape cutumă, organizaţii politice radicale îşi fac apariţia. Este cazul şi al organizaţiei conduse de căpitanul Dimitrievici Dragotin Aspis, Mâna neagră, înfiinţată în 1901 şi care este unul dintre actorii principali ai loviturii de stat pentru înlăturarea lui Alexandru Obrenovici, din mai 1903. Asasinarea regelui, proclamarea, în postura de conducător, a lui Petar Karageorge, şi revenirea la Constituţia adoptată la sfârşitul secolului trecut, în 1888, au împins statul spre noi alianţe şi interese, aparţinând, cu predilecţie, blocului ruso-francez.

Bulgaria, formal stat vasal încă Imperiului Otoman, se impune prin figura regelui Ferdinand care cocheta, politic, atât cu reprezentanţii Blocului Puterilor Centrale, cât şi cu Rusia (materializată prin semnarea, în 1902, a convenţiei ruso-bulgare), ţinta sa fiind acordarea sprijinului extern pentru anexarea mult râvnitei regiuni a Macedoniei.

Situaţia de după primul război mondial. Coordonate gene-

rale. Se traversa acum timpul „sfărâmării imperiilor”. Crize puternice, precum revoluţia rusă, scurtcircuitau nu numai peisajele politice, ci şi mecanismele inter-relaţionale şi decizionale. Este şi cazul Poloniei, care se sprijinise până atunci pe relaţia cu Imperiul ţarist şi care, o dată cu evenimentele anului 1917, se întoarce către Austro-Ungaria, care dusese până atunci o politică liberală în regiunea Galiţiei poloneze. Sau situaţia complet inversă a trupelor cehe care, în plin război, au trecut de partea contra-revoluţiei ruse, renunţând la ataşarea de tabăra austro-ungară. Pentru alte state însă (cazul Bulgariei sau al Ungariei), revoluţia rusă nu a reprezentat decât fie un moment de respiro (pentru prima), fie nu le-a afectat deloc traiectul politic (pentru cea de-a doua).

În schimb, criza austro-ungară pare a fi avut o mai mare rezonanţă în sânul comunităţii est-central europene. Liantul principal

28

al acestei sporite importanţe poate fi dat de puternicele resentimente care măcinau imensul teritoriu: între români, pe de o parte, şi unguri şi bulgari; între unguri-români, slovaci şi slavii de sud; între polonezi-bieloruşi şi ucraineni; între slavii de sud – unguri, sârbi şi italieni şi, în sfârşit, între sârbi – bulgari şi croaţi. Singuri – doar cehii păreau a face front comun numai împotriva germanismului.

Consecinţele politice ale primei conflagraţii mondiale. Noi

cuvinte de ordine: crearea statelor independente, dar şi naşterea (re-naşterea) sentimentelor revanşarde, revizioniste, pe fundalul unor masive pierderi teritoriale.

• Cehoslovacia – produs a numai puţin de trei secole de luptă, dar fără a recupera în întregime teritoriile ce aparţinuseră Coroanei Sfântului Wenceslas, în schimb, anexând Slovacia şi înaintând astfel spre Budapesta.

• Viitoarea Iugoslavia – pe atunci regatul sârbo-croato-sloven – stat independent;

• Bulgaria – independentă din 1908, dar văduvită acum de cuceririle făcute în detrimentul statelor vecine;

• Ungaria – stat independent, rupt din structura fostului Imperiu Austro-Ungar, pierzând teritorial fostele cuceriri:

− în favoarea Cehoslovaciei: Slovacia şi Ucraina subcarpatică; − în favoarea României: Transilvania şi o parte a Banatului; − în favoarea Iugoslaviei: Croaţia şi o parte a Banatului. La nivel general, situaţia statală la nivel macro-european, în ceea

ce priveşte anul 1920, post Versailles, se prezenta astfel: 37 de organisme statale independente, din care 17 monarhii, 14 republici, 1 principat autonom, 1 republică sovietică, 1 regenţă şi 3 oraşe declarate ca fiind teritorii libere. Plusul noilor apariţii de după primul război mondial concretizându-se la nivelul a 7 republici şi 1 monarhie.

La nivel micro-european – sud-est-central european – putem depista unele caracteristici generale (valabile nu numai în ceea ce priveşte realitatea politică a noilor state independente!):

− apariţia de structuri politice cu totul noi sau dezvoltarea celor deja existente, păstrându-se aceleaşi coordonate, însă pe noi modele;

− introducerea reformelor democratice – cu predilecţie, votul universal;

− apariţia de noi partide politice – cazul cel mai cunoscut, dar şi spectaculos – partidul ţărănesc;

29

− unele organisme parlamentare au jucat şi rol de Adunare Constituantă în această primă perioadă de organizare post-belică;

− existenţa unei opoziţii politice – regulă de bază a democratismului – care a funcţionat mai mult sau mai puţin palid în noile organisme statale [scală de funcţionare: Ungaria↓; România, Cehoslovacia, Polonia (1918-1926)↑];

− impunerea unor regimuri autoritare, pe fundalul general al aşa-numitei „crize a democratismului”: Ungaria (1919), Bulgaria (1923), Albania (1925), Grecia (1925-1926), Polonia (1926), Iugoslavia (1929)

Şi la nivelul conceptului de partid politic – elementul central al activismului sau non-activismului organismului politic – putem depista, în aceeaşi idee, câţiva itemi caracteristici, şi anume:

− în conformitate cu spiritul constituţiilor adoptate în perioada imediat următoare a sfârşitului primului război mondial, partidul politic a fost transformat dintr-un simplu instrument de realizare doar tehnică a alegerilor, într-un factor cu adevărat legitim al vieţii politice;

− viabilitatea sistemului de partide a putut conferi, în mod real, un grad de stabilitate sistemului socio-politic, fie prin doleanţele comune propuse: vot universal, reformă agrară, drepturi şi libertăţi sociale şi democratice, fie prin lărgirea eşichierului politic, ce a atins diverse curente politice – liberalism, agrarianism, conservatorism, socialism, naţionalism, extremă stângă sau dreaptă;

− datorită, cu predilecţie, a susţinerii de masă a unor partide, elita politică, simţindu-şi ameninţată poziţia dominantă, a încercat promovarea unei restrângeri a spectrului politic, tinzând spre organisme de tip partid-unic (Ungaria, post 1920; Bulgaria – post 1923; Polonia – post 1926; România – post 1938) sau chiar desfiinţa-rea în totalitate a partidelor politice (Iugoslavia, post 1929).

Fişe de lucru 1. Albania

Notă definitorie: multiple probleme interne şi luptă politică intensă (până în 1924).

Spectru politic: două grupări majore, dominate de doi lideri carismatici:

− tabăra populistă, alăturată mişcării conservatoare, ambele tabere strângându-şi rândurile în jurul personalităţii dominante a lui Ahmed Zogu;

− tabăra democrată (organizată în 1922) sub egida personalităţii lui Fan Noli.

Evenimente cheie:

30

24 decembrie 1922 – încercarea lui A. Zogu de a instaura un regim autoritar, în urma căreia, alegerile din 1923 au născut o criză de reale proporţii ce a culminat cu o răscoală armată (25 mai – 10 iunie 1924) şi refugierea lui Zogu în Iugoslavia.

16 iunie 1924 – ascensiunea guvernului democrat condus de Fan Noli şi a reformelor sale politice şi economice.

decembrie 1924 – revenirea lui Ahmed Zogu – regimul zoguist cu două etape:

a) faza republicană (21 ianuarie 1925-31 august 1928); b) faza monarhică (post 1 septembrie 1928) – o dată cu

proclamarea sa ca rege sub numele de Zog I, reprezentată printr-un sistem partidist pur decorativ, în realitate, regimul său incluzându-se, de acum, în tipologia monarhiilor active sau autoritare (înregistrând şi perioade de liberalizare – cazul anilor 1935-1936, culminând cu noile alegeri ce au avut loc în 1936).

7 aprilie 1939 – invadarea Albaniei de către Italia – 12 aprilie 1939 – Adunarea Constituantă a proclamat unirea cu Italia, condu-cerea fiind preluată de regele Victor Emmanuel III

Organisme constituţionale: 21 ianuarie 1920 – adoptarea unui Regulament cu caracter

constituţional (6 articole) în care erau prevăzute: menţinerea monarhiei, aprobarea înlăturării prinţului de Wied (care nu abdicase) şi instituirea unei regenţe. Pe baza acestuia, a fost ales organismul Senatului (37 membri) care avea sarcina de a numi cei 4 membri ai Regenţei şi desemna, în acelaşi timp, preşedinţia Consiliului de Miniştri.

7 martie 1925 – corpus constituţional ce instituia un regim republican parlamentar;

– puterea legislativă aparţinea unui Parlament bicameral, repartizat în: a) Camera Deputaţilor (drept de a fi ales, persoane în vârstă de peste 30 de ani);

b) Senat (2/3 din membrii aleşi în mod direct, 1/3 fiind numiţi de către Preşedinte; drept de a fi ales – îngrădire sporită – persoane în vârstă de peste 40 de ani, având însă şi studii superioare sau experienţă ministerială etc.

1 decembrie 1928 – corpus constituţional ce instituia o monarhie „democrată, parlamentară şi ereditară” (art. 1);

- revenirea la un Parlament unicameral; - se impunea şi un titlu constituţional nou, respectiv cel referitor

la apărarea naţională (printre altele, serviciu militar obligatoriu – art. 171; dar şi încredinţarea regelui a comandei centrale – art. 176);

31

- în comparaţie însă cu principiile constituţionale adoptate la 7 martie 1925, oarecum în contradicţie cu spiritul logic, libertăţile publice au primit un caracter mai larg (garantarea libertăţii personale – art. 193; egalitatea în faţa legii – art. 194; inviolabilitatea domiciliului – art. 196)

2. Bulgaria Notă definitorie: sentiment de ţară înfrântă. Spectru politic: dominat de personalitatea lui Al. Stamboliiski şi

de formaţiunea sa politică – Uniunea Populară Agrară Bulgară, înfiinţată în 1899;

După asasinarea lui Stamboliiski (14 iunie 1923), au apărut şi unele organizaţii politice „tip-umbrelă” – Armonia Naţională, formată din Partidul Progresist (înfiinţat în 1883), Partidul Radical (înfiinţat în 1906) şi Partidul Democrat (înfiinţat în 1884) sau Antanta Democratică (formată din Partidul Socialist – înfiinţat în 1905, dar şi din membrii ai Partidului Radical şi ai Partidului Democrat) şi Coaliţia de plumb (formată din membrii ai partidelor ţărăneşti, socialiste şi chiar din reprezentanţi ai meseriaşilor).

Se impun însă şi organisme politice ale: – extremei drepte (Ex.1927, Fascia Morţii cu nu mai puţin de 50.000 de membri, în marea lor majoritate ofiţeri în rezervă);

– extremei stângi – 1924 – scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din Bulgaria (reînfiinţat însă, doi ani mai târziu, sub titulatura de Partidul Muncii).

Caracteristica anilor ’30 în Bulgaria a fost dată, pe de o parte, de regruparea forţelor politice deja existente – apariţia unor alte formaţiuni „tip-umbrelă” – cazul Blocului Popular (format din repre-zentanţi ai democraţilor, agrarienilor şi radicalilor, sub comanda lui Al. Malinov) şi naşterea unor noi partide politice (Partidul Creştin-Social sau Partidul Tânăra Bulgarie) – ambele fenomene apărute din aceeaşi dorinţă de a rezolva situaţia extrem de complicată internă, frământată de deziluzii, scandaluri şi crize economice sau politice.

Pe de altă parte, tot acum, s-a asistat şi la o ascensiune specta-culoasă, în legătură directă cu fenomenologia întregii Europe, şi, în special, a acestui spaţiu est-central european, a ultra-naţionalismului (organizaţiile Tanitsi, Otets Paisi).

Evenimente cheie: 17 august 1919 – impunerea regimului agrarian – personaj cheie:

Al. Stamboliiski, conducătorul Uniunii Populare Agrare Bulgare

32

19 mai 1934 – lovitură de stat – personaj central – organizaţia militară Zveno – a condus la impunerea unui premier în persoana unei figuri din aceeaşi lume a armelor – colonelul Kimon Gheorghiev, al cărui slogan „singura soluţie, desfiinţarea partidelor politice” a condus la dizolvarea Parlamentului şi impunerea unui stat corporatist, în care, printre altele, a fost suprimată Constituţia şi au fost desfiinţate partidele politice şi organizaţiile sindicale. (Notă semnificativă: K. Gheorghiev nu a încercat, asemeni altor conducători autoritari ai momentului, să creeze un partid unic.)

22 ianuarie 1935 – nouă lovitură de stat – impunerea unui nou regim autoritar – figură centrală Gheorghi Kioseivanov (1935-1940).

Organisme constituţionale: Constituţia adoptată în aprilie 1879 a rămas în vigoare, cu unele

amendamente (1893, 1911) în toată perioada în care Bulgaria a traversat o perioadă constituţională.

O modificare importantă a acesteia a fost adoptată în 1920, când serviciul militar obligatoriu a fost înlocuit cu munca obligatorie.

Din 1934, practic, în Bulgaria nu a mai existat regim consti-tuţional.

3. Grecia Notă definitorie: amalgam politic extrem de complex –

instabilitate, ingerinţă a militarilor în politică, dispută ideologică cu privire la forma optimă de organizare statală: Republică sau Monarhie?

Spectru politic: partide politice caracteristice – Partidul Naţional (monarhist), Partidul Liberal (figură emblematică – Elefterios Veni-zelos), Partidul Populist (regalist).

După o serie de lovituri de stat, după 1936, viaţa politică a Greciei a fost dominată de figura lui Ioannis Metaxas, care a instituit, prin conceptul de „a treia civilizaţie elenă”, un regim cu caractere extrem de speciale. Represiunea, bazată fie pe introducerea stării de asediu, pe dizolvarea Parlamentului sau pe arestarea principalilor lideri politici din opoziţie, a reprezentat una dintre coordonatele noului organism statal. Dar şi cumularea, în persoana conducătorului (Metaxas – care, în aceeaşi logică a unui exacerbat cult al personalităţii devenise „Archios”, lider de necontestat, primul ţăran, primul muncitor sau părintele naţiunii) a tuturor funcţiilor importante în stat: premier, ministru al Afacerilor Externe, al Războiului şi chiar şi al Educaţiei (1938-1941). Nici capitolul ideologic nu a fost uitat în această experienţă autoritară: „a treia civilizaţie elenă” promova naţionalismul, anticomunismul şi antirepublicanismul şi impunea, la

33

capitolul înregimentarea şi transformarea corpusului social, fie interzicerea partidelor politice sau a organizaţiilor sindicale, fie naşterea unor Organizaţii Naţionale (de tineret, de exemplu), fie înlocuirea structurii încetăţenite a Parlamentului cu o Comisie, subordonată total conducătorului.

Evenimente cheie: 19 decembrie 1920 – readucerea regelui Constantin I 17 septembrie 1922 – revoluţie militară de palat – Constantin I

este înlăturat, în favoarea fiului său, Georgios II. 16 ianuarie 1923 – abdicarea lui Georgios II, în urma unui

plebiscit proclamarea instituţiei prezidenţiale, în persoana lui Pavlos Koundouriotis

25 iunie 1925 – lovitură de stat – figură centrală – generalul Theodoros Pangalos (ales preşedinte în aprilie 1926)

22 august 1926 – lovitură de stat – revenirea preşedintelui P. Koundouriotis (26 august) şi impunerea, în urma unor alegeri, a guvernului autoritar condus de E. Venizelos (1928-1932)

martie 1933 – nouă lovitură de stat militară, generalul Plastiras se autoproclamă dictator, fapt ce a stârnit o amplă nemulţumire populară

aprilie 1936 – impunerea regimului Metaxas Organisme constituţionale: Constituţia adoptată în 1911 stipula principiul definitoriu al

monarhiei constituţionale. Iar de atunci înainte, pendularea între monarhie şi republică, între Parlament unicameral sau bicameral a reprezentat cuvântul de ordine în agitata realitate constituţională elenă.

La 29 septembrie 1925, s-a adoptat un nou organism constitu-ţional, cunoscut în istorie sub numele de „Constituţia Pangalos”, care a instituit principiul republican.

O dată cu noile schimbări de situaţie de pe frământata scenă politică elenă, a apărut, după cum era şi firesc, şi o altă constituţie (2 iunie 1927), în care era stipulată funcţionarea unui Parlament bicameral (în care, ca element specific se evidenţiază, la capitolul XI – explicitarea problemelor legate de administraţia Muntelui Athos).

Principiul monarhic reapare în corpusul constituţional adoptat în 1935, potrivit căruia se instituia şi un Parlament, de astă dată unicameral.

Un an mai târziu, o dată cu primii paşi ai regimului Metaxas, au fost suprimate şi numeroase articole din Constituţie, operându-se modificări substanţiale în ceea ce priveşte organismele statului, în ideea spolierii lor de orice prerogative real-operaţionale.

4. Iugoslavia

34

Notă definitorie: idee de nou, de creaţie (data naşterii = 1 decembrie 1918), timp al aşezărilor, din punct de vedere atât politic, cât şi economic sau social, al importării sau adaptării de modele, de soluţii. Probleme dominante: întindere, puzzle etnic, diferenţe religioase, de cutume, de filieri etc.

Spectru politic: nici un partid politic nu a înregistrat o reală influenţă la nivelul întregii ţări, ci doar regional. Printre organismele politice mai importante: Partidul Radical, Partidul Democrat, Partidul Ţărănesc Croat.

În momentele tulburi, spectrul politic a încercat să-şi strângă rândurile, înfiinţându-se astfel coaliţii politice, de genul Blocul Înţelegerii Naţionale şi a Democraţiei Ţărăneşti (noiembrie 1925).

Şi extremismul politic s-a manifestat puternic în Iugoslavia interbelică: în cazul extremei stângi, Partidul Comunist din Iugoslavia a fost scos în afara legii în 1921; iar, în cazul extremei drepte – organizaţii, precum gruparea militară „Mâna albă” (condusă de generalul Petar Zivkovici), şi-au lăsat amprente vizibile asupra vieţii politice.

Evenimente cheie: 1920-1923 – serii succesive de crize ministeriale, intensă instabilitate politică;

28 noiembrie 1920 – rezultatele alegerilor au demonstrat o împărţire aproximativă a sprijinului electoral între protagoniştii vieţii politice, respectiv Partidul Radical (23%), Partidul Democrat, Partidul Ţărănesc Croat şi Partidul Comunist. Această lipsă a unui câştigător unic conducând, după cum era şi firesc, la numeroase crize ministeriale, manifestare a imposibilităţii de a gestiona efectiv afacerile statului prin înţelegere între aceste patru formaţiuni politice.

18 martie 1923 – nou moment electoral, scurtcircuitat de confruntările dintre, pe de o parte blocul separatiştilor (reprezentat în rândul croaţilor, dalmaţilor, slovenilor, bosniecilor şi celor din Herţegovina), adunaţi sub conducerea lui Stepan Radici (preşedintele Partidului Ţărănesc Croat) şi, pe de alta, forţele coalizate în jurul unor organizaţii militare, de genul celei conduse de generalul Petar Zivkovici, comandantul Gărzii Regale („Mâna albă”).

8 februarie 1925 – din nou fundalul luptelor electorale este definit prin conotaţii „sângeroase”, mai ales pe teritoriul Macedoniei, unde câştig de cauză va înregistra Partidul Radical. La sfârşitul anului, în noiembrie 1925, opoziţia îşi va strânge rândurile, formând Blocul Înţelegerii Naţionale şi a Democraţiei Ţărăneşti, formaţiune care, încă de la alegerea denumirii, încerca să coalizeze toate forţele pentru a

35

scoate ţara din criza care se va manifesta, mai ales, după moartea primului ministru Nicola Pasici (10 decembrie 1926).

Toamna anului 1927 – vara anului 1928, pe fundalul unei coaliţii guvernamentale instabile – formate, în conformitate cu rezultatele electorale înregistrate în scrutinul din 11 septembrie 1927, care au dat câştigătoare cam acelaşi cunoscute deja formaţiuni politice: Partidul Radical, Partidul Ţărănesc Democrat şi Partidul Democrat Independent – se impun reacţii extrem de violente, culminând cu lupte de stradă (Zagreb, iunie-iulie 1928) şi chiar asasinate politice (20 iunie 1928 – au fost ucişi doi deputaţi sârbi, iar Stepan Radici – rănit mortal);

6 ianuarie 1929 – intervine momentul de cotitură în traiectul statului prin lovitura de stat a regelui Alexandru I (asasinat în 1934, la Marsilia) – este dizolvat Parlamentul şi abrogată Constituţia, interzise partidele politice şi limitate drepturile cetăţeneşti.

1931-1939 – perioada unui regim de autoritate, manifestat, din punctul de vedere al funcţionării mecanismului şi vieţii politice, prin încercări de alianţe pentru a crea, de exemplu, gruparea Opoziţia Unită (între agrarieni şi ţărăniştii democraţi), înfiinţată în 1935 pentru a contesta, în principal, rezultatele alegerilor din luna mai a acelui an, alegeri ţinute sub sloganul, de altfel generos, dar care atestă situaţia tensionată, „Pentru o Iugoslavie unită, împotriva subversiunilor şi separatiştilor”. Stabilitatea politică a regimului de autoritate este demonstrată şi de existenţa, în perioada 1934-1939, a doar doi premieri, care au rezistat pe fundalul unor destul de dese remanieri ministeriale.

Organisme constituţionale: – în conformitate cu legea electorală din 8 septembrie 1920 era introdus principiul votului universal;

− în 1921 a fost adoptată o nouă Constituţie cu caracter monarhic

− ianuarie 1929 – abrogarea Constituţiei − 3 septembrie 1931 – aşa-numita Constituţie Alexandrină care

introducea sistemul „democraţiei dirijate”. 5. Cehoslovacia Notă definitorie: diferenţe majore între cele două regiuni: Cehia,

respectiv Slovacia. Spectru politic: un spectru destul de larg de partide politice (în

medie, în ansamblul perioadei interbelice, aprox. 20), dintre care o poziţie mai importantă ocupau – Partidul Agrarian, Partidul Naţionalist Democrat, Partidul Socialist-Naţional, Partidul Populist.

36

Extrema politică, la rândul ei, este bine reprezentantă, fie la polul stângii – în cazul Slovaciei, fie al dreptei – Partidul Sudet (cu predilecţie, prin intermediul liderului său, Konrad Hemlein) .

Evenimente cheie: 1920-1938 – funcţionarea structurilor politice tipic democratice

18 aprilie 1920 – moment electoral, câştigătoare au devenit partidele cehoslovace, urmate de organismele politice ale naţionalităţilor (a doua poziţie fiind ocupată de maghiari). Viaţa politică determinată de acest prim moment electoral a fost dominată de Comitetul celor cinci, condus de Antonin Svehla, care a generat un guvern de personalităţi politice, guvern ce a preluat puterea la 8 octombrie 1922.

Departe de a fi o scenă politică liniştită, viaţa politică cehoslovacă a fost marcată, în această primă perioadă, de disensiunile apărute în sânul coaliţiei de guvernare, disensiuni cauzate de divergenţele de opinii cu privire la unele probleme interne, precum: poziţia bisericii catolice, preţurile prea mari la cereale sau evenimente cu larg impact, precum comemorarea eroului naţional Jan Hus.

Apar şi partide politice noi, cu bază electorală fie segmentată, fie la nivel socio-ideologico-profesional, fie regional: Partidul Funcţio-narilor, Partidul Căminului Cehoslovac, Partidul Popular Catolic, Partidul Republican Agrarian, Partidul Naţional al Muncii, Partidul Comunist Independent.

Noiembrie 1925 – nou moment electoral – de această dată se dovedesc puternice următoarele partide politice, unele obişnuite cu gustul victoriei, altele noi în sânul puterii: Partidul Republican, Partidul Populist, Partidul Populist Slovac, Partidul Agrarian, Partidul Creştin-Social German. Caracteristică – nu numai că asistăm la o sporire a eşichierului electoral (se luptă nu mai puţin de 29 de formaţiuni) ci şi la o ascensiune, a nu se uita fundalul european, a curentului populist, ori a naţionalismelor regionale.

Octombrie-noiembrie 1929 – rezultatele electorale dau câştig aproape total partidelor democratice, în detrimentul celor de extremă. Eşichierul politic se limitează la doar 19 formaţiuni.

Mai 1935 – în noile alegeri, influenţa formaţiunilor extremei drepte se face resimţită – unul dintre principalii actori – Partidul Sudet (înfiinţat în 1934).

18 decembrie 1935 – alegerea unui nou preşedinte – în persoana carismaticului Edvard Beneş.

37

În aprilie 1938 – prin aşa-numitul „Program de la Karlsbad”, Partidul Sudet, cu predilecţie prin cuvântul preşedintelui său, Konrad Henlein, cerea formarea unui stat german pe teritoriul cehoslovac

29-30 septembrie 1938 – anexarea de către Germania a regiunii Sudete 1 octombrie 1938 – Polonia ocupă regiunea Teschen 2 noiembrie 1938 – arbitrajul de la Viena 14 martie 1939 – proclamarea Slovaciei independente 15 martie 1939 – invadarea Cehoslovaciei Organisme constituţionale: 14 noiembrie 1918 – adoptarea unei Constituţii democratice provizorii 29 februarie 1920 – noua Constituţie, principiul republicii

democratice, bicamerale. 6. Polonia Notă definitorie: Ideea dominantă – consolidarea puterii centrale

şi rezolvarea problemei minorităţilor (cu predilecţie, cea evreiască, ce atingea aprox. 2,5 mil.)

Spectru politic: diversificat – Partidul Naţional-Democrat, Partidul Ţărănesc-Piast, Partidul Socialist, Partidul Democrat-Creştin.

Adeseori, viaţa politică poloneză a cunoscut fenomenul apariţiei coaliţiilor – extrem de diverse – Asociaţia Creştină a Unităţii Naţio-nale (înfiinţată în 1922 şi adunând partidele de dreapta), Blocul Electoral Unitar (1922, format de reprezentanţii minorităţilor naţionale), Blocul Naţional Catolic, Blocul fără de partide...

Evenimente cheie: 1919-1926 – funcţionare a structurilor tradiţional democratice:

20 februarie 1919 conducerea statului este încredinţată figurii carismatice a lui Jozef Pilsudski

septembrie 1922 – prim moment electoral la care s-au prezentat mai multe blocuri şi alianţe create ad-hoc: Asociaţia Creştină a Unităţii Naţionale (formată din reprezentanţi ai curentelor naţional-democrate, democrat-creştine şi creştin-populiste); Blocul Electoral Unitar (strângând partidele minorităţilor naţionale) şi, separat, mai mult sau mai puţin total, formaţiunile reprezentând fie ideologia centrului (prezentând însă programe de acţiune comune), fie pe cea a stângii.

9 decembrie 1922 – primul preşedintele al statului – Gabriel Narutowicz (ucis câteva zile mai târziu, 16 decembrie 1922).

20 decembrie 1922 – nou preşedinte, Stanislaw Wojciechowski, sprijinit de forţele oarecum unite ale minorităţilor naţionale şi ale stângii.

17 mai 1923 – formarea unei importante coaliţii politice, care, de altfel, se va şi afla la conducerea statului în toată perioada 1923-

38

1926, din Partidul Democrat Naţional, Partidul Democrat Creştin şi Partidul Ţărănesc Piast.

12-14 mai 1926 – lovitura de stat a lui Josef Pilsudski, susţinut de câteva importante formaţiuni politice poloneze: Partidul Ţărănesc, Partidul Socialist, de figuri importante din rândul intelectualităţii democrate, dar şi de Partidul Comunist.

1926-1935 – aşa-numitul „regim al sanaţiei” în centrul căruia domina figura eroului salvator Pilsudski.

6 martie 1928 – nou moment electoral în care se confruntă Blocul fără de partide (format din alianţa conservatorilor cu socialiştii), dar şi alte formaţiuni politice de acelaşi tip, precum: Blocul Naţional Catolic (din naţionali-democraţi şi creştin-naţionalişti), Blocul Catolic Polonez (din creştin-sociali şi populiştii moderaţii) sau organizaţia opoziţiei – Centrolev (din Partidul Social Democrat, Partidul Ţărănesc Piast, Partidul Naţional Muncitoresc şi Partidul Democrat Creştin).

Noiembrie 1930 – pe un fundal extrem de tensionat, au loc noi alegeri, care au dat câştigător blocul guvernamental şi au condus la arestarea principalilor lideri ai grupării opoziţiei, Centrolev. Astfel că, oarecum ca reacţie la acest eveniment, din 1930, asistăm la o divizare din ce în ce mai puternică a opoziţiei politice poloneze.

12 martie 1935 – moartea liderului de necontestat J. Pilsudski 8 iulie 1935 – adoptarea unei noi legi electorale care acorda un

mai mare control al autorităţilor asupra tuturor formaţiunilor politice şi desfiinţa sistemul democratic al exerciţiului electoral universal şi liber.

8 septembrie 1935 – pe fundalul instituit de noua lege, la scrutin au participat mai puţin de 50% din alegători (47%). Puterea este împărţită, cel puţin teoretic, între Edvard Rydz-Smigly (succesor efectiv al lui Pilsduski, mareşal din 1936) şi, decorativul preşedinte – Ignacy Mosciski. În funcţia de ministru al afacerilor externe se va impune o altă figură importantă a elitei politice poloneze – Joseph Beck

17 septembrie 1939 – ocuparea Poloniei, urmată de retragerea structurilor de conducere naţionale pe teritoriul României vecine (preşedinţie, guvern, comandament militar).

Organisme constituţionale: 20 februarie 1919 – adoptarea Micii Constituţii 17 martie 1921 – Marea Constituţie – sistem republican

bicameral 2 august 1926 – impunerea sistemului autoritar

39

23 martie 1935 – adoptarea unei noi legi esenţiale în stat, în care rolul predominant revenea „elitei”.

7. Ungaria Notă definitorie: probleme complexe; o viaţă politică scurt-

circuitată de sentimente revanşarde, de amintiri dureroase ale recentelor înfrângeri şi pierderi teritoriale, dublate de importante probleme naţionale.

Spectru politic: diversificat. Printre principalele organizaţii politice – Partidul Micilor Agrarieni, Partidul Naţional-Democrat, Uniunea Naţional Creştină; dar şi partide ale extremei – drepte, cu predilecţie: Partidul Crucilor cu Săgeţi (condus de maiorul Ferenc Szalasi) sau Ordinul Vitejilor (condus de Miklos Horthy).

Evenimente cheie: 1919-1921– ingerinţa armatei în politic Ianuarie 1920 – prim moment electoral, marcat de numeroase

tensiuni, care împinge pe poziţii de lider următoarele formaţiuni politice: Partidul Micilor Agrarieni, Partidul Naţional-Democrat şi Uniunea Naţional Creştină.

23 martie 1920 – instituirea monarhiei; vacanţa tronului impu-nându-l în funcţia de regent pe Miklos Horthy.

Se impun şi noi partide politice, fie efectiv, fie numai la stadiul de idee. Astfel, pe de o parte, formaţiuni ale extremei drepte (Partidul Crucilor cu Săgeţi, Ordinul Vitejilor) se impun efectiv, din ce în ce mai vizibil, pe scena politică, iar pe de alta apare şi ideea unei coaliţii naţionale – contele Bethlen propunând înfiinţarea, în acest sens, a unui partid politic generos intitulat Partidul Creştin al Micilor Proprietari, Agricultori şi al Burgheziei, chemat să scoată ţara din criză.

16 februarie 1922 – nou moment electoral, care se bazează pe exercitarea votului secret numai pe teritoriul marilor oraşe, care a dat câştigătoarea formaţiunea proaspăt înfiinţată, în februarie 1922, de acelaşi conte Bethlen (după ce acesta renunţase la proiectul său iniţial), Partidul Unităţii Naţionale. Alături de acesta, s-au mai prezentat pentru a obţine oarece sprijin electoral şi: Partidul Legitimist, Partidul Liberal Democrat. Partidul Paşoptist Independent, Partidul Naţional Muncitoresc.

1925 – adoptarea unei noi legi electorale care a reinstituit Camera Superioară (Camera Magnaţilor).

11-18 decembrie 1926 – în urma unei foarte scurte campanii electorale, coaliţia guvernamentală, bazată în principal pe Partidul Unităţii Naţionale, câştigă alegerile. Se impune, de acum, ideologia oficială a guvernării Bethlen, bazată, în principal, pe ideea de autoritate, dublată de principiul de legalitate de tip conservator.

40

28-29 iunie 1931 – nou moment electoral soldat, iarăşi, cu victoria Partidul Unităţii Naţionale – formaţiunea politică reprezen-tativă a perioadei pentru statul maghiar

din 1932 – impunerea unei noi „ere”, marcată de figura reformistului Gyula Gombos, cunoscută prin idei politice, precum: impunerea unui partid unic, a unui regim totalitar, a statului corporatist şi suprimarea mişcării comuniste. Pe acest fundal, organizaţiile extremei drepte vor acţiona pentru intimidarea opoziţiei, de acum, unitar, sub drapelul Federaţiei Asociaţiilor Sociale.

31 martie –11 aprilie 1935 – nou moment electoral cu acelaşi câştigător – Partidul Unităţii Naţionale

octombrie 1936 – moartea liderului G. Gombos. 1937 – numeroase agitaţii politice – în principal legate de

procesul intentat împotriva lui Szalasi de către autorităţile statului, care îl vor condamna pentru agitaţii împotriva ordinei social-politice, la 3 luni de închisoare şi privare de drepturi civile pentru o durată de 3 ani (aprilie 1937), însă liderul extremei drepte reuşeşte să coalizeze toate forţele ce se bazau pe aceeaşi ideologie în sânul nou înfiinţatului Partid Naţional Socialist al Muncii (octombrie 1937).

1938 – adoptarea unei noi legi electorale, care restrângea foarte mult dreptul de vot (mai ales, în ceea ce privea populaţia de origine evreiască, pe fundalul legislativ european)

Organisme constituţionale: 1 noiembrie 1918 – adoptarea unei legi esenţiale în stat ce

stipula forma de organizare – Republică (a sfaturilor) 18 noiembrie 1919 – impunerea regimului autoritar 23 noiembrie 1920 – forma de organizare – Monarhie – au fost aprobate diverse legi cu caracter constituţional, vizând,

mai ales, structura puterii în stat în: 1920, 1921, 1925 şi 1926. Materiale supuse dezbaterii de seminar: • Ascensiunea autoritarismului şi declinul structurilor de-

mocratice în Europa interbelică ŢARA 1919 1939

România Monarhie parlamentară Monarhie autoritară (1938) Bulgaria Monarhie parlamentară Dictatură (din 1923) Iugoslavia Monarhie parlamentară Dictatură (din 1929) Ungaria Republică democratică Dictatură (din 1920) Cehoslovacia Republică democratică Ocupată (martie 1939) Polonia Republică democratică Dictatură (din 1920)

41

Ocupată (1939) Germania Republică democratică Dictatură (1933) Austria Republică democratică Dictatură (1934)

Ocupată (1938) Italia Monarhie parlamentară Dictatură (1922) Albania Protectorat italian Dictatură (1924)

Ocupată (1939) Grecia Monarhie parlamentară Dictatură (1936) Elveţia Republică democratică Republică democratică Spania Monarhie parlamentară Dictatură (1939) Portugalia Republică democratică Dictatură (1926) Franţa Republică democratică Republică democratică Belgia Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Olanda Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Marea Britanie Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Danemarca Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Norvegia Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Suedia Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Finlanda Republică democratică Republică democratică Islanda Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Irlanda Monarhie parlamentară Monarhie parlamentară Uniunea Sovietică Dictatură proletară Dictatură proletară Estonia Republică democratică

(1919) Dictatură (1934)

Letonia Republică burghezo-democrată (1920)

Dictatură (1934)

Lituania Republică burghezo-democrată (1919)

Dictatură (1926)

• Partide politice şi coaliţii ŢARA PARTIDE POLITICE COALIŢII

ALBANIA P. Populist, org. „Unitatea” (1922) „Uniunea sacră” (1921)

BULGARIA Uniunea Populară Agrară Bul-gară (1910), P. Progresist (1883), P. Radical (1906), P. Democrat (1884), P. Creştin-Social, P. Tânăra Bulgarie

„Armonia Naţio-nală” (1923), „Coaliţia de Plumb” (1927), Antanta Democratică (1927), Blocul Popular, Fron-

42

tul Popular (1938) CEHOSLOVACIA P. Agrarian, P. Naţionalist-

Democrat, P. Socialist-Naţional, P. Popular, P. Funcţionarilor, P. Căminului Cehoslovac, P. Popular Catolic, P. Republican Agrarian, P. Naţional al Muncii, P. Populist

Comitetul celor cinci

GRECIA P. Naţional, P. Liberal, Uniunea Republicană, P. Conservator, P. Populist

Blocul Naţional

IUGOSLAVIA P. Radical, P. Democrat, P. Ţărănesc Croat, P. Democrat Independent

Blocul Înţelegerii Naţionale şi al Democraţiei (1925)

POLONIA P. Naţional-Democrat, P. Ţără-nesc Piast, P. Socialist, P. Naţional Muncitoresc

Alianţa Creştină a Unităţii Naţionale (1922), Blocul Elec-toral Unitar (1922), Blocul fără de parti-de, Blocul Naţional Catolic, Centralev

UNGARIA P. Micilor Agrarieni, Uniunea Naţional-Creştină, P. Naţional-Democrat, P. Unităţii Naţionale (1922), P. Legitimist Moderat, P. Creştin-Social, P. Liberal-Democrat, P. 48’ist Independent

• Partide şi organizaţii extremiste ŢARA EXTR. STÂNGĂ EXTR. DREAPTĂ

BULGARIA P. Comunist, P. Munci-toresc (1926)

Fascia Morţii, Narad-na Zastita, Uniunea Fascistă Bulgară

CEHOSLOVACIA P. Comunist, P. Comu-nist Independent

Fasciştii Cehi, P. Sudet Nazist

UNGARIA P. Comunist P. Crucilor de Fier, Ordinul Vitejilor

• Structuri politice definitorii în perioada interbelică: 1. „O caracteristică importantă a întregii regiuni în perioada

interbelică este absenţa tradiţiilor democratice puternice. Practica

43

democraţiei parlamentare este afectată, limitându-se doar la un deceniu în majoritatea ţărilor, întreruptă de lovituri de stat sau de dictaturi regale. Dintre toate, Cehoslovacia este singurul exemplu de democraţie parlamentară bazată pe consens.” (J. M. de Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, 2003)

44

Constituţii interbelice. Modelul declaraţiilor iniţiale ♦ CEHOSLOVACIA „Noi, Naţiunea cehoslovacă, voind să consolidăm unitatea

completă a Naţiunii, să introducem norme juste în Republică, să garantăm dezvoltarea liniştită a patriei cehoslovace, să fim folositori binelui comun al tuturor cetăţenilor acestui stat şi să asigurăm binefacerile libertăţii generaţiilor viitoare, am votat în Adunarea noastră Naţională, la 29 februarie 1920, pentru Republica Cehos-lovacă, Constituţiunea al cărei text urmează.

Noi, Naţiunea cehoslovacă, proclamăm în acelaşi timp că voim să facem toate sforţările noastre pentru ca această Constituţie ca şi toate legile ţării noastre să fie aplicate în spiritul istoriei noastre, ca şi în spiritul principiilor moderne cuprinse în cuvântul de ordine: libera dispoziţie de sine însuşi, căci noi înţelegem să facem parte din Societatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, pacific, democrat şi progresist.”

♦ POLONIA „Noi, Naţiunea poloneză, mulţumind Providenţei că am primit

libertatea după un secol şi jumătate de robie, evocăm cu recunoştinţă curajul şi devotamentul neobosit al generaţiilor care au luptat şi şi-au consacrat cele mai bune eforturi cauzei Independenţei; reluând tradiţia glorioasă a memorabilei Constituţii de la 3 mai; având în vedere binele Patriei-mame întregi, liberă şi unificată, dornici să fixeze independenţa sa, puterea sa, securitatea sa, după cum este ordinea socială, pe principiile veşnice ale dreptului şi libertăţii, dornici să asigure dezvoltarea tuturor forţelor morale şi materiale pentru binele umanităţii întregi renăscute, ca şi de a garanta tuturor cetăţenilor Republicii, egalitate, respect faţă de muncă, recunoaşterea drepturilor sale şi protecţia particulară a statului, am adoptat şi decretăm Hotărârea Dietei Constituante a Republicii Polonia.” (17 martie 1921)

Posibile subiecte de verificare: • Prezentaţi situaţia generală a ţărilor din Europa Central-Estică

în preajma şi imediat după terminarea primului război mondial. • Definiţi liniile generale ale comportamentului politic al

statelor est-central europene în ansamblul perioadei interbelice. Diferenţe sau similiarităţi cu situaţia europeană.

• Enumeraţi şi comentaţi succesul partidelor politice tradiţionale în Europa central-estică în perioada interbelică.

• Noile ideologii şi succesele lor politico-sociale în Europa central-estică în perioada interbelică. Democraţie versus autoritarism.

• Structurile politice caracteristice Europei Central-Estice în perioada anilor ’30.

45

III. MUTAŢII ÎN STRUCTURILE POLITICE

ALE EUROPEI CENTRALE ŞI DE SUD-EST ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. ÎNTRE

AUTORITARISM, IDEEA DE FRONT POLITIC, DISPARIŢIE ŞI RENAŞTERE STATALĂ

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI: 1. Coordonate preliminare şi generale: - dispariţia unor state; - modificări teritoriale – beneficiari, perdanţi; - apogeul autoritarismului. 2. Relaţiile internaţionale şi problema Europei central-estice.

Acte şi luări de poziţie ale Marilor Puteri. 3. Fişe de prezentare – Elemente definitorii: - organizaţia politică de tip „front”; - fenomenul rezistenţei faţă de forţele de ocupaţie; - confruntarea între polii de rezistenţă. Bibliografie orientativă: 1. *** Regimuri fasciste şi totalitare din Europa, 2 vol., Ed.

Militară, Bucureşti, 1980. 2. A. Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939,

Ed. Eminescu, Bucureşti,1983. 3. S. Aster, 1939: ultimul an de pace, primul an de război, Ed. I.

Cristoiu, Bucureşti, 1999. 4. *** Rezistenţa europeană în anii celui de-al doilea război

mondial, vol. I, Ed. Militară, Bucureşti, 1973. 5. M. Giroux-Hitchins, Germany, Russia and the Balkans.

Prelude to the Nazi-Soviet Non-Agression Pact, Boulder, 1983. Coordonate generale: a) la nivelul percepţiei externe: − dispariţia efectivă a unor state prin ocupare sau dezmembrare; − problema acestui areal european ajunge din nou în vizorul

reprezentanţilor Marilor Puteri; b) la nivelul percepţiei interne:

46

− fenomenul impunerii de regimuri autoritare (pe fundalul crizelor interne şi a deja cunoscutei „crize a democraţiei”) – Grecia (regimul Metaxas), Polonia (regimul Pilsduski), Ungaria (regimul Horthy) etc.;

− fenomenul colaborării cu forţele de ocupaţie sau cu reprezentanţii regimului autoritar impus acum sau în perioadele anterioare (pe fundalul cunoscutei „crize a democraţiei”);

− fenomenul rezistenţei împotriva ocupantului sau a sistemului autoritar;

− impunerea unor organisme politice de tip front, cu sprijin venit fie din partea Moscovei, fie din partea democraţiilor occidentale, şi, prin urmare, cu facţiuni diverse de reprezentare: Albania (Frontul Antifascist de Eliberare Naţională sau Frontul Naţional), Bulgaria (Frontul Patriei), Grecia (Frontul Naţional Muncitoresc de Eliberare, Frontul Naţional de Eliberare), Iugoslavia (Frontul Unic de Eliberare), Ungaria (Frontul Independent Naţional Muncitoresc, Frontul Naţional) – toate acestea militând, prin diverse căi (uneori ajungându-se însă şi la confruntări între fronturi cu susţinere diferită) pentru refacerea organismului statal pierdut prin desfiinţare, anexare ori ocupare, sau destrămat.

Caracteristici generale preliminare Perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale a reprezentat un

alt moment fierbinte în ceea ce priveşte transformările structurilor politice, mai mult sau mai puţin tradiţionale din spaţiul est-central european. A reprezentat o probă de foc pe care, cele mai tinere şi neiniţiate democraţii aproape că nu au fost în stare să o depăşească.

Mai mult chiar, pentru unele dintre entităţile statale, începutul sau primii ani ai războiului au coincis cu dispariţia lor de pe harta continentului, datorită ocupării efective sau ca urmare a dezmembrării la care au fost supuse de reîmpărţirile sau indiferenţa marilor puteri ale momentului. O simplă trecere în revistă a situaţiei acestei zone europene o demonstrează cu prisosinţă. Astfel, Polonia cade victima intereselor Uniunii Sovietice şi a Germaniei naziste. Cehoslovacia îşi vede semnat certificatul de deces în martie 1939, singură Slovacia, relicvă a timpurilor trecute, apare înglobată într-un protectorat al Boemiei şi Moraviei. Albania este ocupată şi ea, o lună mai târziu, în aprilie 1939, căzând pradă viselor de mărire italiene. Visuri care nu se opresc deloc aici şi vizează, din octombrie 1940, atacarea Greciei. În aceeaşi linie, Iugoslavia îşi trăieşte sfârşitul independenţei în aprilie 1941, lăsând în urmă doar o palidă Croaţie care se crede independentă, dar care vegetează în umbra Ducelui. Ca să nu mai aducem în discuţie drama României, care, în 1940 îşi vedea spulberată unitatea naţională. Şase

47

state – aproape acelaşi destin de victime, şase structuri care se clatină şi care vor suferi transformări importante în toate domeniile şi, cu predilecţie, în cel politic.

De partea cealaltă a baricadei, doar două ţări s-au bucurat de un cu totul alt statut: Bulgaria şi Ungaria, beneficiarele est-central europene ale remodelărilor statale.

Relaţiile internaţionale şi problema reorganizării Europei

central-estice Această situaţie mereu în schimbare într-o lume confruntată cu

problemele din ce în ce mai complicate ridicate de cea de-a doua conflagraţie mondială nu avea cum să scape din vizorul celor implicaţi în sistemul relaţiilor internaţionale. Căci, încă o dată, această zonă a continentului începea din nou să-şi dovedească importanţa strategică. Fie că a fost vorba de crearea sau controlarea unui „coridor” tampon între Germania şi Uniunea Sovietică, fie de mult discutata deschidere a unui nou front pe continent, problema est-central europeană a rămas constant pe agenda de lucru a importanţilor participanţi la conferinţele mo-mentului.

Astfel, şi-a făcut loc, în primii ani ai războiului, cu prilejul tratativelor pentru finalizarea textului vestitei Charte a Atlanticului, semnată în august 1941, de Marea Britanie, S.U.A. şi Uniunea Sovietică sau a mult mai amplei Declaraţii a Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, la care au aderat nu mai puţin de 26 de state, dintre care şi Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi Grecia. Dar şi înspre finalul său, fie sub patronajul Comisiei Consultative pentru Europa, formată în cadrul Conferinţei de la Moscova, din octombrie 1943, fie singular, în dezbaterile care au avut loc la Teheran (noiembrie-decembrie 1943), când s-a reliefat poziţia oficială a Uniunii Sovietice cu privire la această zonă europeană, sau la Yalta (februarie 1945), unde s-a dezbătut cu predilecţie situaţia post-război a Poloniei şi Iugoslaviei.

Structuri politice în timp de război: între transformare şi

impunere de noi modele Viaţa politică internă din timpul celei de-a doua conflagraţii

mondiale se poate considera că a funcţionat la nivelul a două paliere, total distincte, dar, oarecum, într-o inter-conexiune de reacţie: colabo-raţionismul şi rezistenţa. Mai mult chiar, în sânul celui de-al doilea palier, respectiv cel al rezistenţei, s-a asistat la o departajare strictă în funcţie de direcţia ideologică a principalei baze fondatoare a mişcării: din lumea

48

democratică, occidentală sau din spaţiul comunist, sovietic. Departajare ce a condus, aproape exclusiv, la un conflict deschis.

În fiecare caz în parte, structurile politice naţionale au încercat să depăşească, printr-o modalitate sau alta, impasul războiului, apărut şi pe fundalul declinului tradiţiilor democratice şi ascensiunea sistemului autoritar.

Astfel, în Albania, ţară ocupată încă din aprilie 1939, reorganizarea regimului a devenit cuvântul de ordine. Reorganizare, în ceea ce priveşte structurile care s-au adaptat noilor forme de existenţă ale statului sau organizare, dacă este să luăm în analiză lupta ce începea să se dea tocmai împotriva primelor.

În ceea ce priveşte evenimentele care au marcat evoluţia primului palier – respectiv cel al structurilor politice colaboraţioniste – ele sunt legate de data de 3 iunie 1939 când a fost adoptat, în tandem, de către Adunarea Constituantă şi semnătura regelui Victor Emmanuel III, Statutul fundamental al Regatului Albaniei, document ce stipula efectiv termenii jocului puterii în noua Albanie: puterea executivă era încredinţată exclusiv regelui Italiei şi lui Mussolini însuşi şi se exercita prin intermediul unei recent înfiinţate instituţii a Locotenenţei Generale.

Încetul cu încetul, lucrurile începeau să se mişte şi în interiorul celui de-al doilea palier, încă în formare. Data de 8 noiembrie 1941 reprezintă în acest sens momentul naşterii Partidului Comunist Albanez, sub conducerea lui Enver Hodxa, în al cărui program de acţiune „lupta pentru independenţa poporului albanez şi pentru crearea unui guvern democrat popular într-o Albanie eliberată de fascism” devenea ţel suprem.

În toamna anului următor, se ivesc şi primele semne ale coeziunii în sânul structurilor generate de mişcarea de rezistenţă. În cadrul Conferinţei de la Peza (localitate situată în apropierea capitalei Tirana), la 16 septembrie 1942, apare şi Frontul Antifascist de Eliberare Naţională, organizaţie tip umbrelă ce adăpostea în rândurile ei nu numai membri ai Partidului Comunist, ci şi provenind din diverse alte organizaţii, mai mult sau mai puţin exclusiv politice. În platforma program a noii structuri politice tronau dezideratele unei Albanii libere, independente şi democrate, dar şi reunirea tuturor fronturilor patriotice într-o organizaţie comună, fără deosebire de clasă, religie sau convingeri politice. Venise timpul coaliţiilor pentru salvarea ţării. Venise timpul Fronturilor, ca singure structuri capabile de acţiune şi decizie, capabile de a se impune într-un context atât de complicat şi neprielnic.

49

Dar ideea de coeziune, de Front, de salvare naţională nu poate aparţine numai unei singure tabere. Şi nici pe departe ea nu s-a legat numai de ideologia comunistă. Speranţele creării unei Albanii democratice s-au legat, în mare măsură, şi de personalitatea lui Mehdi Frasheri, cel care, la sfârşitul aceluiaşi an 1942, punea bazele unui alt Front Naţional.

Un caz aparte, în Albania, se va impune şi un al treilea palier, oarecum distinct, în lupta pentru o nouă Albanie, palier definit prin lupta dusă, cu predilecţie în partea de nord a ţării, de către partizanii regelui Zog I, însă conflictul deschis s-a manifestat mai ales între tabăra din sud, cea antiitaliană, anti-comunistă şi pro-occidentală, având în frunte Frontul Naţional, condus de M. Frasheri şi cea din centru, cea comunistă, a Mişcării pentru Eliberare Naţională, condusă de E. Hodxa. Două lumi, două carisme politice în competiţie. Două modele şi doar un singur învingător, în jurul căruia şi după ideologia sa se va transforma şi noua Albanie.

Anii 1943-1944 au reprezentat un moment de intensificare a mişcării de rezistenţă, atât în ceea ce priveşte tabăra comunistă, cât şi în cea pro-occidentală. Astfel, pe de o parte, M. Frasheri a convocat la Tirana, la 16 octombrie 1943 o Adunare Naţională care avea ca obiective separarea Albaniei de Italia şi formarea unui Consiliu Superior al Regenţei, instituţie căreia să-i revină sarcina conducerii statului până la terminarea războiului şi clarificarea situaţiei. Iar pe de alta, pe fundalul continuării luptei pentru eliberare, tabăra comunistă a organizat, câteva luni mai târziu, în mai 1944, primul congres antifascist de eliberare naţională, organism care a ales şi un Consiliu General, alcătuit din 12 persoane, o nouă instituţie menită a asigura conducerea Albaniei, având atât atribute legislative, cât şi executive. Proiectele politice nu au scăpat nici adepţilor lui Zog I, care au creat, la rândul lor, un alt organism politic – Legalitat – al cărui nume trimite, în mare măsură, la nevoia de stabilitate şi legalitate.

Sfârşitul lui 1944 a coincis cu eşecul structurilor politice colaboraţioniste. Dar şi, în egală măsură, cu succesul Frontului Antifascist de Eliberare Naţională. Oarecum într-o înlănţuire logică, în urma dezbaterilor de la Barat, dintre 20-23 octombrie 1944, Congresul Antifascist de Eliberare Naţională a hotărât instituirea unui guvern democrat, în frunte cu E. Hodxa şi decretarea unei legi fundamentale privind organizarea puterii, conform căreia „întreaga putere e reprezentată de Consiliile Naţionale de eliberare a satelor, oraşelor, subprefecturilor şi prefecturilor”. O structură piramidală avea să preceadă astfel instaurarea regimului comunist în Albania. La 26

50

octombrie 1944, Regenţa şi membrii guvernului colaboraţionist şi-au depus demisia. Calea devenise liberă.

Bulgaria face parte din categoria, ce-i drept foarte redusă numeric (doar două!), a statelor beneficiare ale re-partajărilor de graniţe din preajma şi timpul celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, criza nu avea cum să eludeze sistemul său politic. Şi nici fenomenul rezistenţei. Dar dacă, aproape în exclusivitate, în celelalte cazuri era vorba de o rezistenţă la structurile colaboraţioniste şi la ocupanţi, în Bulgaria figura împotriva căruia s-a pornit lupta a fost cea a ţarului Boris III, cel care instaurase o monarhie autoritară, a cărei bază politică era stipulată în textul constituţional adoptat în 1938.

Înaintarea războiului a adus după sine şi impunerea unor măsuri vizând sporirea autorităţii regale. În noiembrie 1939, Adunarea Populară a fost dizolvată, iar alegerile pentru Parlament, din anul următor, au atribuit majoritatea taberei filogermane.

Guvernul instaurat în februarie 1940, condus de profesorul B. Filov, printr-un pachet legislativ aparte, a dat o nouă definiţie vieţii şi structurilor politice bulgare, cu un puternic accent naţionalist şi totalitar, în pas cu realitatea germano-italiană. Astfel, s-au adoptat, pe rând: legea mobilizării civile (4 mai 1940), cea a sprijinirii naţiunii (23 ianuarie 1941), a organizării propagandei (5 aprilie 1941) sau a înfiinţării unei organizaţii de înregimentare a tineretului (Brannik).

Direcţia spre care se îndrepta statul nu avea cum să fie acceptată fără încercări de reacţie. Iar rezistenţa s-a impus cu predilecţie în sânul Partidului Agrarian, în jurul figurii lui G. M. Dimitrov, care s-a aflat la originea iniţiativei formării unui Front al Patriei, structură politică creată în 1942 şi reunind Uniunea Agrariană Populară, Partidul Social Democrat, numeroase organizaţii sindicale sau membri ai grupării Zveno.

Anii 1943-1944 au coincis în Bulgaria cu o puternică instabilitate politică. Datorată, în mare măsură, morţii, la 28 august 1943, a ţarului Boris III, căruia, datorită minoratului fiului său (Simeon, în vârstă de doar 6 ani), i-a urmat instituţia unei regenţe, prezidată de fratele fostului ţar, Kiril, care a încercat, prin aproape orice măsuri (inclusiv instituirea unui sistem monopartit), salvarea puterii. Insurecţia din 8-9 septembrie 1944 a pus însă capăt oricăror speculaţii.

În cazul Cehoslovaciei, situaţia trebuie analizată din două direcţii: evoluţiile, separate, cel puţin din perspectiva deciziei politice, din spaţiul Cehiei şi al Slovaciei, dar şi lupta dusă pentru refacerea vechii structuri statale.

51

a) Cehia. Legea fundamentală după care a funcţionat această regiune după desfiinţarea statului cehoslovac a fost cea adoptată la 16 martie 1939, ce viza înfiinţarea Protectoratului Boemiei şi Moraviei, ca unitate autonomă a Reich-ului. În cele mai înalte funcţii ale noii quasi-entităţi statale a fost numit protectorul imperial, baronul Constantin von Neurath, alături de secretarul de stat – Karl Herman Frank.

Măsurile adoptate de noile structuri ale puterii s-au încadrat perfect în scenariul impunerii unui regim totalitar. Astfel, s-a impus: introducerea stării excepţionale, desfiinţarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, interzicerea partidelor şi tuturor organizaţiilor politice sau non-politice, dizolvarea Adunării Naţionale, desfiinţarea armatei naţionale, interzicerea funcţionării normale şi autonome a sistemului relaţiilor externe sau introducerea limbii germane ca limbă oficială. Toate acestea, pe fundalul aşa-numitul „plan S”, cel care viza colonizarea Boemiei şi Moraviei cu populaţie germană (nu mai puţin de 200.000 de oameni).

Cele două direcţii de funcţionare a vieţii politice în timp de război – palierul colaboraţionist şi, respectiv, cel al rezistenţei, se fac şi în acest caz bine simţite. De figura lui Emil Hacha şi de organizaţia politică a Solidarităţii Naţionale se leagă prima direcţie, în timp ce situaţia apare oarecum mai complicată când intervine palierul rezistenţei. Statul nemaiexistând şi având marea majoritate a figurilor politice de marcă în exil, polul central al acestei mişcări trebuie căutat astfel în exteriorul ţării. Iar factorul coagulant a fost reprezentat de carisma lui Edvard Beneş, cel care organizase un guvern provizoriu în exil la Londra, recunoscut de Naţiunile Unite, dar care, prin intermediul adepţilor săi rămaşi în ţară, reunise, indirect, şi forţele de rezistenţă democratice interne într-un Comitet Central al Rezistenţei Interne, înfiinţat ca organism politic în 1940. Tot din exterior, s-a manifestat şi cea de-a doua direcţie ideologică a rezistenţei, cea comunistă, cu baza la Moscova, unde s-a organizat un Birou de coordonare a rezistenţei. Ce reprezintă însă nota definitorie a structurilor politice cehoslovace, extrem de diferită de celelalte cazuri analizate deja sau care urmează a fi prezentate, este existenţa unei bune colaborări între cele două tabere, alteori aflate pe poziţii total contradictorii. Şi, din nou această colaborare a plecat tot de la personalitatea lui Beneş, care demonstrase o mare încredere şi respect faţă de forţele comuniste locale sau moscovite.

Numirea unui nou protector imperial, în persoana lui Heinrich Heydrich (27 septembrie 1941), introducerea stării de asediu, urmată

52

de violenţă (numeroşi morţi, între care şi câţiva reprezentanţi ai elitei intelectuale sau politico-militare), dar, mai ales, asasinarea lui Heydrich, la nici măcar un an de la instaurarea în funcţie (27 mai 1942) au condus la o represiune feroce în rândul populaţiei. Aproximativ 2.000 de persoane şi-au găsit moartea asasinate, satele Lydice şi Lezaki (din districtul Hrudine), considerate cuiburi de conspiratori, fiind efectiv rase de pe faţa pământului.

În ceea ce priveşte funcţionarea colaborării dintre cei doi poli ai rezistenţei – Guvernul în exil de la Londra şi Centrul de la Moscova – aceasta a început să se manifeste din ce în ce mai vizibil. Atât în planul relaţiilor personale – colaborarea dintre cei doi lideri Edvard Beneş şi Klement Gottwald vizând refacerea Cehoslovaciei şi instituirea unui guvern de uniune naţională, dar şi la nivelul relaţiilor inter-statale. În decembrie 1943, în urma încheierii unui acord cu reprezentanţii U.R.S.S.-ului, acesta din urmă recunoştea existenţa unui stat cehoslovac independent.

b) Slovacia. Personalitatea dominantă a Slovaciei în timpul acestei perioade tulburi a fost cardinalul Joseph Tiszo. La 6 octombrie 1938, la Zilina, la propunerea Partidului Populist, celelalte organisme politice slovace de ideologie naţionalistă, au încheiat un acord de colaborare care a condus la instaurarea unui guvern în fruntea căruia s-a aflat J. Tiszo.

Data de 14 martie 1939, pe fundalul desfiinţării Cehoslovaciei, a adus naşterea unei Slovacii independente formal, altfel depinzând total de Germania nazistă. (Pe baza tratatului germano-slovac, încheiat la 23 martie 1939, atât din punct de vedere economic, cât şi militar sau politic, dependenţa viza toate sectoarele importante ale noului stat.)

Ascensiunea structurilor totalitare se face resimţită şi în spaţiul slovac, cu prisosinţă după publicarea textului noii Constituţii, la 21 iulie 1939, turnată pe modelul deja instituit în Germania, Italia sau Portugalia. Legea fundamentală în stat, urmând principiile propagandistice deja cunoscute, punând poporul slovac sub înalta oblăduire divină, aplica principiile ierarhice ale Bisericii catolice: putere exclusivă şi necondiţionată acordată Papei, subordonare ierarhică a clerului.

Din punctul de vedere al organizării efective a noului stat, se instituie o republică corporatistă, al cărui preşedinte a devenit J. Tiszo (octombrie 1939-septembrie 1944). În funcţia de şef al guvernului a fost numit V. Tuka. Singurele partide politice admise în stat au fost Partidul Populist Slovac (fostul Partid al Uniunii Naţionale Slovace) şi Partidul Grupului Etnic German.

53

Dar în interiorul Partidului Populist Slovac a apărut destul de repede germenul sciziunii. Cel puţin două direcţii s-au putut detecta: una, care aduna marea majoritate a clerului şi a burghezimii conservatoare, care îl avea în frunte pe J. Tiszo, iar cealaltă, condusă de V. Tuka – radicală, se sprijinea cu predilecţie pe grupul politic al susţinătorilor lui Hlinka.

Fenomenul crizei nu avea, nici în acest caz, cum să nu atingă şi structurile prea tânărului stat slovac. Pentru a controla situaţia, Tiszo a încercat numeroase soluţii, printre care şi elaborarea unor planuri de fuziune a Partidului Populist Slovac cu aparatul de stat urmând un model matematic: Conducerea partidului aparţine Preşedintelui statului, iar vicepreşedintele este primul ministru. Ideea conducând, în mod logic, la importanţa alocată instituţiei Prezidiului Partidului, format din preşedinte, premier şi ministrul Afacerilor Interne, comandantul gărzilor lui Hlinka, Al. Mach.

Dacă puterea se confrunta cu criza, nu numai politică, dovedindu-se aproape incapabilă să o gestioneze, coeziunea s-a manifestat în sânul celorlalte forţe politice. Astfel, în septembrie 1943, apare o structură politică, din nou de tip umbrelă, şi anume Consiliul Naţional Slovac, alcătuit din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat şi Partidul Agrarian. Documentul său programatic, cunoscut sub denumirea de Acordul din ziua de Crăciun (25 decembrie 1943), stipula ca obiective principale crearea unui stat comun ceh şi slovac, în care să troneze principiul totalei egalităţi, instaurarea unui regim autentic democratic şi demararea unei politici sociale şi economice echitabile.

Începutul primăverii anului 1945 re-impunea statal republica Cehoslovacia, rezultat al numeroaselor demersuri întreprinse de E. Beneş, vizând atât partea pro-occidentală, cât mai ales pe cea sovietică (vizitele de la Moscova din decembrie 1943, mai 1944 şi martie 1945). Ca o încununare a tuturor acestor eforturi, cea mai înaltă funcţie în stat, respectiv cea de preşedinte al noii republici, i-a fost încredinţată. Un alt drum părea a se deschide şi în acest caz.

Situaţia Greciei se prezenta, în linii generale, diferită de cea a celorlalte state din Europa central-estică a momentului; cel puţin în ceea ce priveşte perioada efectivă a primei faze, respectiv de neutralitate, septembrie 1939 – octombrie 1940.

Acesta era momentul, considera clasa politică elenă, a realizării unui inteligent balans diplomatic, orientat din ce în ce mai vizibil spre Occident. În cazul celei de-a doua etape, respectiv cea care a debutat

54

la 28 octombrie 1941, o dată cu atacul Italiei, situaţia Greciei începea să se asemene cu cea a vecinelor sale.

Moartea generalului Metaxas (29 ianuarie 1941) a oferit, întru-câtva, posibilitatea lui Alexander Koryzis, succesorul său, să încheie un pact cu reprezentanţii guvernului de la Londra. Se spera într-un ajutor care să scoată Grecia din impasul unei probabile pierderi a războiului. Dar ajutorul acordat de către Germania (cel de-al treilea Reich) Italiei mussoliniene conduce, aproape în mod firesc, la catastrofă. La 27 aprilie 1941, Atena era ocupată, regele Georgie II fiind nevoit să se refugieze mai întâi pe teritoriul insulei Creta şi apoi la Cairo şi Londra, unde ajungea la 20 septembrie 1941. Una dintre instituţiile puternice ale sistemului democratic îşi trăia ultimele clipe.

Şi, pe acest fundal de prăbuşire a vechilor valori şi structuri politice tradiţionale elene, s-a impus necesitatea apariţiei organizaţiilor paralele, de rezistenţă. Respectiv acelaşi fenomen prezentat şi în cazurile celorlalte state intrate sub tăvălugul celui de-al doilea război mondial.

Astfel, din momentul ocupării capitalei, aprilie 1941, s-au impus două tipuri de putere în sistemul elen. Pe de o parte puterea formală, reprezentată, în timp scurt, de un guvern înfiinţat la doar câteva zile de la ocuparea capitalei (20 mai 1941). Acest tip de putere, mai ales, datorită sprijinului total acordat de Organizaţia Politică Naţional-Socialistă, E.S.P.O. (formaţiune forjată pe acelaşi tipar deja cunoscut în Europa Occidentală) şi-a putut menţine stabilitatea, în perioada 1941-1943 perindându-se pe la guvernare doar trei cabinete ministeriale.

Celălalt tip de putere – reprezentat de forţele implicate în mişcarea de rezistenţă s-a organizat după aceleaşi generale principii recunoscute şi în cazurile statelor ce au trecut prin situaţii similare. În schimb, nota caracteristică a fenomenului de rezistenţă elen a fost dată de multitudinea organizaţiilor locale implicate în luptă. Elementele definitorii: de cele mai multe ori raportarea la conceptul de „front politic”, cuplat însă şi cu trimiteri vizibile la istoria naţională, în special la perioadele de criză trecute cu brio de eroii eleni. Câteva exemple: în regiunea Epirului una dintre cele mai importante organizaţii a fost cea a Frontului Patriotic, iar în Peloponez – Noua Eterie Socială şi Frontul Naţional de Eliberare; numele eroului grec de la 1821, Athanasios Diakos, a devenit simbolul unei alte formaţiuni reprezentative ale rezistenţei, iar organizaţia cunoscută sub numele de Solidaritatea Naţională era formată majoritar din femei, profund implicate în activitatea de rezistenţă.

55

Câteva luni mai târziu de la ocuparea capitalei, în vara şi, respectiv începutul toamnei anului 1941, îşi vor face resimţită prezenţa şi alte două organizaţii importante ale luptei de rezistenţă elene, cu denumiri însă extrem de apropiate şi chiar şi rădăcini ideologice asemănătoare, provenind, în mare, din acelaşi trunchi muncitoresc: Frontul Naţional Muncitoresc de Eliberare, în a cărui formare s-au implicat, cu precădere, forţele sindicale din Grecia, E.E.A.M. (16 iulie) şi Frontul Naţional de Eliberare, E.A.M., la a cărui apariţie a contribuit, în principal, Partidul Comunist, alături de multe alte organizaţii politice mai mult sau mai puţin importante ale vechiului spectru politic elen (Partidul Agrarian, Uniunea Popular-Democrată, Partidul Social Democrat, Partidul Socialist, Uniunea Democratică).

Rând pe rând, în lupta de rezistenţă s-au implicat şi elemente provenind din sfera armatei, impunând noi tipuri de lideri şi de reacţii, de această dată mai puţin politice, în marea majoritate a cazurilor. La sfârşitul anului 1941 (decembrie 1941), se grupau rândurile Armatei Naţionale de Eliberare (E.L.A.S.), sub conducerea generalului Stefanos Sarafis, iar în anul următor, Uniunea Naţională Democratică Greacă (E.D.E.S.), condusă de generalul Napoleon Zervas şi bazându-se pe un puternic sprijin britanic şi Mişcarea de Eliberare Naţională şi Socială (E.K.K.A.), condusă de colonelul Psarros.

Acordul semnat la Mirophillo – Plaka (februarie 1944) a adus şi atât de aşteptata solidaritate a acestor organisme ale rezistenţei, stabilindu-se cu acest prilej, concentrarea atacurilor împotriva forţelor de ocupaţie şi nu între membrii aceiaşi tabere.

Situaţia structurilor politice ale Iugoslaviei se apropie, în linii mari, de cea a modelului cehoslovac, deja prezentat, rezultatele fiind în mare aceleaşi: existenţa, în paralel, a unei zone ocupate – cu o puternică mişcare de rezistenţă, şi respectiv, o zonă independentă, cel puţin în ceea ce priveşte palierul teoreticului.

Zona ocupată, geografic reprezentată de Serbia propriu-zisă, a aparţinut celui de-al treilea Reich. Era vorba de o suprafaţă de aproximativ 51.000 kmp şi peste 3,5 milioane de locuitori asupra cărora aveau să încerce să se impună, urmând regula deja cunoscută, reprezentanţii unei puteri formale în continuu conflict cu cei angrenaţi în mişcarea de rezistenţă. Din nou aceleaşi două tipuri de structuri aflate faţă în faţă. Şi aproape cu aceleaşi finalizare.

Astfel, în ceea ce priveşte imaginea puterii formale ea a fost întruchipată de guvernul colaboraţionist condus de generalul Milan Nedici, peste a cărui autoritate se situa însă Secţia administrativă a

56

Comandamentului Militar, demonstrând, încă o dată, dacă mai era nevoie, lipsa independenţei efective şi a unor prerogative complete ale puterii în stat.

În noua formulă de organizare quasi-statală, singura organizaţie politică acceptată a devenit organizaţia Zbor, o mişcare bineînţeles de sorginte naţional-socialistă care a început să impună ideologia oficială bazată pe campanii antidemocratice şi corporatiste, dublate de continuul recurs la simbolurile patriarhale ale statului de altădată, neviciat de contemporaneitate şi de germenii democratici atât de dăunători.

Palierul rezistenţei a fost reprezentat de doi poli puternici. Pe de o parte, forţele cetnicilor, aflaţi sub comanda colonelului Dragan Mihailovici, profund ataşaţi de ideea monarhică şi aflaţi în legătură cu membrii guvernului iugoslav în exil de la Londra (unde se afla şi regele Petru II); iar, pe de alta, de forţele reunite de personalitatea liderului comunist I. B. Tito.

În cadrul Conferinţei de la Stolice (o localitate eliberată de către forţele aliate, situată în Serbia occidentală), din septembrie 1941, s-a stabilit crearea şi a unei formule comuniste, mult mai elaborate de luptă împotriva ocupanţilor, Frontul Unic de Eliberare, a cărei Secţie administrativă a Comandamentului Suprem i-a fost încredinţată lui Moşe Pjade.

În toamna anului următor, noiembrie 1942, a avut loc şi aducerea sub aceeaşi umbrelă politică – cea a unui Consiliu Antifascist de Eliberare Naţională a Iugoslaviei – a tuturor organi-zaţiilor de aceeaşi coloratură implicate în mişcarea de rezistenţă. Urmând ca, aproape cu exactitate un an mai târziu, să aibă loc sesiunea Vecei Populare Antifasciste de Eliberare a Iugoslaviei. Astfel lua fiinţă şi una dintre cele mai importante structuri politice emblemă pentru noua situaţie politică, vecea reprezentând în fond organismul suprem, legislativ şi executiv, al Comitetului Naţional de Eliberare a Iugoslaviei, condus de însuşi I. B. Tito. Se forma deci un nou guvern, dar de astă dată paralel de cel al puterii formale. Primul guvern al noii Iugoslavii. Şi, tocmai în această linie, de întărire a factorului de putere astfel câştigat s-au încadrat şi primele măsuri considerate ţinte pentru noua putere: considerarea ilegală a guvernului în exil (era imposibil să funcţioneze, în paralel, două organisme considerate ambele legitim de a reprezenta adevăratele interese ale poporului iugoslav; extrem de interesantă situaţie pentru amploarea şi diversitatea fenomenului politologic!) şi interzicerea întoarcerii în ţară a regelui Petru II.

57

Dacă complexitatea este cuvântul care poate defini poate cel mai bine situaţia politică din Iugoslavia ocupată, în ceea ce priveşte zona independentă, respectiv Croaţia, liniile nu sunt cu mult diferite.

Declararea independenţei a venit o dată cu data de 10 aprilie 1941, când s-au impus şi noi embleme şi simboluri politice. Era momentul de glorie al liderului organizaţiei extremiste Ustaşa, avocatul Ante Pavelici, care se proclamă imediat Conducător (Poglavnik) al noului stat. Simbolismul era evident. Şi se părea că atrage, în mrejele lui, cât mai multe personalităţi ale vechiului stat, printre care se evidenţiază figura preşedintelui Partidului Ţărănesc Creştin, doctorul Macek.

Caracterele noului stat se înscriu în tiparele cunoscute ale modelului totalitar sau quasi totalitar: Ustaşa devenea singura forţă politică admisă prin lege; apărea un Parlament dotat cu atribuţii şi competenţe doar formale, iar adevăratul conducător devenea conducătorul Ustaşei, A. Pavelici (ce prelua, în aceeaşi idee de cumul al funcţiilor şi al atot-potenţei politice, şi îndatoririle premierului, cât şi pe cele al ministrului afacerilor străine). În mod simbolic, coroana Croaţiei era încredinţată lui Aimone de Savoia, devenit rege sub numele de Tomislav III.

Polonia nu a mai existat ca stat începând cu fatidica dată de 1 septembrie 1939. Iar din punctul de vedere al organizării strict administrative, zona ocupată de forţele germane, respectiv cea cuprinsă geografic în spaţiul central-vestic al ţării, incluzând şi Varşovia, era sub jurisdicţia unui Guvernământ General, în timp ce spaţiul de frontieră, mult mai fierbinte din perspectiva geo-strategică, intrau direct sub administrarea Reich-ului.

În răsărit, după ocuparea unei părţi a ţării la 17 septembrie, se întindea URSS.

Rezistenţa a reprezentat şi aici, după cum era şi firesc, mai ales într-un stat ocupat, cuvântul de ordine după care s-a încercat reconstruirea unor structuri politice capabile să salveze entitatea statală naţională.

În principal, mişcarea de rezistenţă internă poloneză s-a structurat în jurul a două mari grupări. Structuri politice tradiţionale ale vechii Polonii, Partidul Naţional, Partidul Muncii, Partidul Populist Ţărănesc şi Partidul Socialist, au format un Comitet Politic al Înţelegerii, organism condus însă din emigraţie, locul unde s-a mutat cartierul general al acestui pol politic tradiţional. Oarecum, se urma schema de reşanjare analizată în cazul Cehoslovaciei sau Iugoslaviei ocupate, în fond linia urmată în mod clasic de eroii luptei politice antrenaţi în principiile democratismului. În această idee, evenimentele

58

petrecute se înscriu logic: la sfârşitul lunii septembrie a tragicului an 1939, J. Mosczysky a predat atribuţiunile de şef al statului în emigraţie lui Wl. Raczkiewick, iar guvernul polonez în exil a fost mutat de la Paris la Londra, unde s-au pus bazele structurii organizatorice de ansamblu pentru coordonarea mişcării de eliberare – Armata Tării.

Actorii obişnuiţi mai degrabă cu regulile clandestinităţii, în prin-cipal membrii Partidului Comunist (partid care, dizolvat în 1938, fusese nevoit, în 1942, să-şi schimbe şi numele devenind Partidul Muncii Polonez), şi-au coordonat activitatea de rezistenţă împotriva ocupantului din interiorul ţării, prin intermediul Consiliului Naţional al Tării, iniţiatorul celeilalte macro-structuri de coordonare – Armata Populară.

Disocierea simbolică prezentă încă din denumire este extrem de clară. Şi ea a prins contur, încetul cu încetul, prin textele declaraţiilor program adoptate de cele două grupări, în fond, vizând aceeaşi cauză: eliberarea şi salvarea Poloniei.

În noiembrie 1943, prin intermediul „Marii Declaraţii – Pentru ce luptăm”, tabăra comunistă îşi făcea publice principalele deziderate politice: reforma agrară, naţionalizarea industriei grele, stabilirea zilei de muncă de 8 ore. Modelul sovietic fiind, şi în acest caz, extrem de vizibil. Şi pregătea, atent, o posibilă schimbare.

Ungaria a reprezentat punerea în aplicare a modelului devenit de-acum clasic al sistemului totalitar. Numele lui Miklos Horthy a devenit reperul noii puteri, din ce în ce mai sprijinită de mase, mai ales pe fundalul noii Ungarii Mari. Realitatea cifrică este grăitoare. Mai bine de 65.000 kmp şi peste 3,5 milioane de oameni traduceau în fapte „succesul” regimului. (O repartiţie exactă a aportului teritorial şi de populaţie în detrimentul zonelor vecine arată astfel: 12.400 kmp şi 1,1 milioane de locuitori dinspre Sudul sloveniei şi Ucraina subcarpatică; 42.243 kmp şi 2,6 milioane de oameni dinspre Transilvania şi 11.500 kmp şi 1 milion de oameni dinspre zona iugoslavă a Dunării).

Graniţele noi şi aportul semnificativ de populaţie au impus şi pachete decizionale extraordinare, vizând, în principal, diminuarea şi chiar exterminarea locuitorilor nemaghiari din aceste zone recent ocupate.

La 1 septembrie 1939 apăreau şi primele măsuri efective, pe fundalul decretării stării excepţionale: lărgirea sistemului de internare în lagăre ca măsură punitivă pentru cei care nu acceptau noile „reguli ale jocului”, introducerea supravegherii poliţieneşti, obligativitatea muncii, în caz de necesitate, pentru toţi locuitorii cu vârsta între 14 şi 70 de ani.

După cum era şi firesc în această plină ascensiune a curentelor ultra-naţionaliste, membrii grupării politice a Crucilor de Fier au fost eliberaţi din închisorile în care îi aruncaseră reprezentanţii „regimului

59

democratic”. Se schimbaseră regizorii, aducând cu ei noile scenarii şi reguli pe care trebuia să le accepte, necondiţionat, întreaga Ungarie.

Un an mai târziu, în octombrie 1940, avea să apară şi organizaţia politică simbol a noului regim, singurul partid politic acceptat prin lege, Frontul Renaşterii Naţionale (a se vedea similitudinea de nume a acestor organisme menite, de la înfiinţare, propagandistic, să salveze şi să înalţe, cel puţin din punct de vedere politic şi moral, naţia!).

Una dintre caracteristicile definitorii ale sistemului structurilor politice maghiare din această perioadă este oferit de gradul extrem de ridicat de implicare a grupărilor paramilitare în jocul politic. O notă, de altfel, prezentă cu predilecţie în sistemele totalitare şi quasi-totalitare din Europa mediteraneană (Spania şi Portugalia, ca exemple de referinţă). În cazul maghiar, unele dintre cele mai importante asemenea de organizaţii au preluat denumiri din acelaşi registru al simbolismului de criză şi de transformare, de luptă şi gardă patriotică: Garda Zdrenţăroşilor, Garda Naţională sau Luptătorii din Liniile de Foc.

Gradul de stabilitate ridicat al sistemului structurilor politice este o altă notă importantă a spectrului maghiar din perioada celui de-al doilea război mondial. Matematic, în prima etapă, cuprinsă între sinuciderea primului ministru Pal Teleki (3 aprilie 1941) şi ocuparea Ungariei de către Germania celui de-al treilea Reich (14 martie 1944) au fost la putere doar două guverne, acelaşi număr apărând şi în cea de-a doua etapă, respectiv cea cuprinsă între ocuparea Ungariei şi prăbuşirea visului de mărire independentă şi 15 octombrie 1944, momentul instaurării la putere a partidului extremist al Crucilor cu Săgeţi.

În paralel, dar de astă dată, în teritoriile eliberate de forţele armate sovietice şi române, s-au înfiinţat şi structurile politice de tip front cu care am fost deja obişnuiţi de exemplele statelor anterior analizate. Şi chiar în Ungaria liberă s-a ajuns la realizarea unui cu adevărat front comun între reprezentanţii eşichierului politic democratic anterior – partide politice de mai mare sau mai mică importanţă, de genul: Partidul Micilor Proprietari, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Democrat Radical – şi Partidul Comunist. Toate acestea şi-au strâns rândurile în cadrul Frontului Independenţei Naţionale Maghiare.

La sfârşitul lui decembrie 1944, alegerile pentru o Adunare Naţională provizorie – nouă structură de conducere viitoare a Ungariei eliberate – au oferit reprezentanţilor comuniştilor majoritatea mult aşteptată. La 21 decembrie 1944, în urma întâlnirii de la Debrecen, se

60

năştea şi un Guvern provizoriu, format din cinci partide, coalizate în aceeaşi idee de Front Naţional. Succesul noii formaţiuni este dovedit mai ales prin faptul că acesteia i s-au alăturat chiar şi susţinătorii lui Horthy, nemulţumiţi de drumul pe care intrase Ungaria.

Materiale supuse dezbaterii de seminar

ASCENSIUNEA MODELULUI POLITIC AL CONDUCĂTORULUI UNIC. STRUCTURI POLITICE TOTALITARE

ŢARA CONDU-

CĂTOR UNIC PERIOADA PARTID

UNIC DOMINANT

PARTIDE MISCĂRI

FASCISTE DE OPOZIŢIE

PORTUGALIA Oliver Salazar 1928-1968 Uniunea Naţională

-

SPANIA 1. Gen. Primo de Rivera 2. Gen. Franco

1. 1923-1930 2. 1936/1939-

1975

1. Uniunea patriotică 2. Falanga

-

GRECIA Gen. Metaxas 1936-1941 - - TURCIA M. Kemal 1923-1938 Partidul repu-

.blican al po-porului

-

POLONIA 1. M. Pilsudski 2. Col. Beck

1. 1926-1935 2. 1935-1939

1. Blocul Na-ţional 2. Câmpul Uni-tăţii Naţionale

1. Tânăra Polo-nie 2. Falanga

UNGARIA M. Horthy 1920-1944 - Cruci cu săgeţi AUSTRIA 1. E. Dolfuss

2. K. von Schuschnigg

1. 1932-1934 2. 1934-1938

1. Heimwehr

Partid Naţio-nal Socialist

SLOVACIA Mgr. Tiso 1938/1939-1945

Partidul po-pular slovac

Partid Naţio-nal Socialist

IUGOSLAVIA 1. Alexandru I 2. Milan Sto-iadinovici

1. 1929-1934 2. 1935-1939

Partidul iu-goslav naţional

Ustaşi (Croaţia) Zbor (Serbia)

BULGARIA Boris III 1934-1943 - - LITUANIA A. Woldemars 1926-1929 - -

61

LETONIA K. Ulmanis 1939-1940 - - • CRIZA DEMOCRAŢIEI EUROPENE. APRECIERI INTERNE ŞI

TEORETICE „Începând cu anul 1938, ascensiunea fascismului european

atinge punctul ei maxim. Fără îndoială că victoria naţionaliştilor spanioli a contribuit la întărirea taberei dictaturilor din Europa, dar este vorba mai mult de un proces intern de fascizare decât de un fenomen de reacţie clasică în lanţ, cauzată de intervenţia directă a puterilor totalitare.”

(P. Milza, Les fascismes, Paris, 2001) „Tendinţa oricărei formaţiuni politice este dominaţia exclusivă.

Coexistenţa atâtor grupări şi curente în democraţie este un semn de emasculare generală. De aceea concurenţa politică fără nici un sens din democraţie îşi are rezolvarea firească şi inevitabilă în dictatură.” „În cadrul naţiunii, democraţia a dat naştere unei pluralităţi de formaţii divergente care răpesc evoluţiei naţionale un sens convergent. Votul universal şi parlamentarismul au conceput naţiunea ca o sumă cantitativă, când totul este o cantitate concretă şi calitativă care nu poate fi exprimată în aritmetica democratică. O naţiune este întotdeauna mai mult decât indivizii ei. Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul prin democraţie.”

(Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1936) „Puţini înţeleg că dictatura nu mai poate fi astăzi o instituţie

patriarhală şi primitivă, ci numai un sistem complex de funcţiuni care să răspundă exigenţelor infinite ale vieţii popoarelor moderne.” (...) „Partidul unic este o instituţie contemporană care e caracterizată în toate ţările printr-o aceeaşi concepţiune de stat... În toate aceste regimuri, statul ia asupră-şi de a întruchipa un ideal politic şi social de a conduce naţiunea într-un mod activ şi conştient către realizarea acestui ideal. Statul nou, statul tip secolul XX este, deci, purtătorul de idealuri, este statul militant pentru un ideal politic şi social determinat.”

(M. Manoilescu, Partidul unic, 1942) „Cu singura excepţie a Franţei, îmbătrânită şi dezorientată de

masoneria dizolvantă, în Europa democraţia e un regim în totală lichidare, spectacolul seamănă cu o desfacere de haine vechi, pe care statele le-au aruncat, rând pe rând, în hala otrepelor paşoptiste.

62

Popoarele, dezgustate de vasta escrocherie parlamentaristă, revin la simplitatea onestă şi organizată, întemeiată pe forţele creatoare ale naţiunii, aşa cum indica bunul simţ în sfârşit deşteptat. În amurgul democraţiilor occidentale se ridică lumina nouă a orientării vieţii pe temeiuri morale şi pe ierarhia valorilor reale insultate un veac de agresiva incompetenţă a talmeş-balmeşului democratic...”

(Nichifor Crainic, 1933) „P.C.R. nu crede în democraţia burgheză. Democraţie, parla-

ment, alegeri libere, egalitate, când la putere se află burghezia care dispune de toate mijloacele materiale şi morale pentru a-i înşela pe muncitori, toate acestea nu-s decât o minciună.”

(Manifest P.C.R., 1931)

ORGANIZAŢII DE TIP „FRONT” ÎN EUROPA CENTRAL-ESTICĂ 1939-1944

ŢARA DENUMIRE Albania Frontul Antifascist de Eliberare Naţională

Frontul Naţional Bulgaria Frontul Patriei Grecia Frontul Naţional Muncitoresc de Eliberare

Frontul Naţional de Eliberare Iugoslavia Frontul Unic de Eliberare Ungaria Frontul Independent Naţional Muncitoresc

Frontul Naţional Posibile subiecte de verificare: • Enumeraţi şi comentaţi principalele structuri politice caracte-

ristice Europei central-estice în perioada celui de-al doilea război mondial.

• Conceptul de „front naţional”– între teorie şi realitate istorică în activismul politic al perioadei celei de-a doua conflagraţii mondiale. Alegeţi şi prezentaţi două cazuri în care o asemenea formaţiune politică a coordonat viaţa politică din această perioadă.

• Prezentaţi situaţia generală a statelor componente ale spaţiului est-central european în timpul celui de-al doilea război mondial. Între independenţă, ocupaţie şi dezmembrare.

63

IV. DINAMICA STRUCTURILOR POLITICE ALE EUROPEI CENTRALE ŞI DE SUD-EST

ÎNTRE ANII 1945-1948. ÎNCEPUTUL COMUNIZĂRII

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI 1. Consideraţii generale – Europa Central-Estică după război 2. Opinii asupra statelor Europei Central-Estice la terminarea

celui de-al doilea război mondial – Occident democratic versus Rusia sovietică

3. Macro-obiective post-război în Europa Central-Estică. Măsuri administrative. Măsuri politice.

Paşi politici a) Guverne de uniune naţională b) Primele alegeri populare c) Constituţii 4. Teorii despre strategiile comunizării. Autori. Lucrări. Comentarii Propuneri pentru dezbatere de seminar: 1 Statul Totalitar – Partid+Societate – în cele trei variante

Germania lui Hitler – Italia lui Mussolini – URSS şi Lenin / Stalin; 2 Scenarii de preluare a puterii comuniste. 3 Posibile cauze ale reuşitei impunerii comunismului în ţările

Europei central-estice. Bibliografie orientativă: 1. J. Fr. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945

până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi,1998. 2. J. Rotschild, Istoria politică a Europei central-estice după al

doilea război mondial, Ed. Antet, Bucureşti, 1997. 3. Th. T. Hammond, ed., The Anatomy of Communist Takeovers,

London, 1975.

64

4. Fr. Fejto, Histoire de la democraties populaires, Paris, Ed. Seuil, 1993.

a) Europa centrală şi de sud-est din nou în vizorul Marilor Puteri

După cum se putea observa şi din sublinierile anterioare, nu neapărat sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale a re-impus în atenţia Marilor Puteri acest spaţiu est-central european.

Dar momentele ce au urmat datei de 9 mai 1945 au adus după sine şi clarificarea, dacă mai era nevoie, în noile contexte atât de clare, a diferenţelor majore referitoare la situaţia ulterioară, cel puţin din punct de vedere politic, a statelor componente ale acestei zone europene.

Polii de putere au marcat şi opiniile care au contat efectiv în derularea ulterioară a evenimentelor. Astfel, cei trei mari actori – reprezentanţii Marii Britanii, Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice, respectiv W. Churchill, F. D. Roosevelt şi I.V. Stalin – şi-au pus amprenta pe vădita diferenţă de termeni şi scenarii.

Astfel, în ceea ce-l privea pe premierul britanic, ideea sa preconiza reconstruirea unui echilibru de putere în zonă. Explicaţie clară – insularii nu aveau de ce să-şi dorească conturarea unor puncte forte pe continent, posibile concurente în fragila lume post-belică.

În mare, speranţele erau preluate şi de proiectele americane, care vizau, la scară mult mai mare, stabilirea unei ordini internaţionale bazată pe cooperare.

Dacă planurile anglo-americane păreau destul de uşor de observat, ideile conducătorului comunist sovietic, în schimb, aveau să se nuanţeze încetul cu încetul, fiind prezentate gradat, în funcţie de context şi mai ales, de moment, dar şi de permisivitatea puterilor occidentale, de deschiderea lor spre concesii în această parte a continentului.

În sfera de reprezentare a lui Stalin, Europa se împărţea în trei mari zone politice: 1. vestul continentului (în care includea şi Grecia) – pe care o considera prea stabilă, din punctul de vedere al solidităţii structurilor politice democratice pentru a fi supusă unui proces de comunizare de succes;

2. estul Europei – aşa numita „Sferă interioară sovietică”, care cuprindea Polonia, viitoarea Germanie de Est, Bulgaria şi România – perfectă pentru comunizare;

3. Europa central-estică – din care făceau parte Iugoslavia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Finlanda – ţări în care preconiza impunerea graduală a unui regim comunist. Că liderul sovietic nu a avut în vedere ideea unei bruşte uniformizări comuniste a Europei centrale şi de est stau mărturie mai ales însemnările făcute de unul

65

dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, A.A. Jdanov, care clasifica astfel ţările componente ale spaţiului avut în discuţie: Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia erau văzute ca „noi democraţii”, în timp ce Bulgaria, România şi Ungaria erau plasate într-o categorie deosebită, nebotezată însă efectiv.

O dată cu terminarea războiului şi mai ales cu încetarea din viaţă a preşedintelui american F.D. Roosevelt, prin venirea la conducerea Statelor Unite a mult mai drasticului Harry Truman, situaţia se schimba radical pentru Europa Central-Estică. Opinia americanului atât de fin cunoscător al firii omeneşti graţie meseriei de altădată nu era deloc în favoarea unei zone europene despre a cărui importanţă nici nu ştia şi nici nu considera că trebuie să ştie ceva. Mai ales când în joc era stabilirea unor relaţii de cordialitate cu Uniunea Sovietică. Astfel că, în linii mari, în perioada imediat următoare zilei victoriei situaţia nu apărea deloc clară pentru viitorul politic al Europei central-estice. Cel puţin nu în mintea Occidentului democratic...

Este, destul de uşor de decriptat pentru un observator neutru, că strategiile erau deja puse la punct in ceea ce privea tabăra moscovită. În universul politic al anilor 1944-1945, soarta post-belică a unor ţări precum Polonia, Iugoslavia, Bulgaria sau Ungaria a reprezentat motiv de mare interes pentru Uniunea Sovietică. „Văzut în retrospectivă – sublinia tocmai în această idee unul dintre cei mai cunoscuţi analişti ai perioadei, Fr. Fejto – din unghiul anilor 1952, dezvoltarea ţărilor din Est, plecând din 1945, apărea ca o realizare graduală a unui plan strategic conceput de la Kremlin şi executat de comunişti în diversele ţări. Acest plan, a cărui existenţă este acceptată şi de observatori favorabili ai punctului de vedere sovietic, (...) ar fi prevăzut ca, o dată cu sfârşitul războiului, să înceapă şi integrarea progresivă a tuturor ţărilor din Est în sistemul economic, politic, social şi cultural al Uniunii Sovietice. (...) Grosso modo, lucrurile s-au petrecut efectiv astfel.” (Histoire des democracies populaires, vol. I, 1992)*

* Este nevoie să subliniem şi existenţa unor istorici care nu marşează pe

ideea unui „plan” efectiv de comunizare a Europei Central-Estice, pentru ei fiind mult mai importantă, spre ex., încrederea în Partidul Comunist şi succesul pe care această formaţiune politică reuşise să-l înregistreze în epocă, în unele ţări. Însă, după cum corect sublinia un istoric polonez: „A fost oare cucerirea stalinistă a Europei Centrale şi de Est rezultatul unui magnific plan pus la punct în cele mai mici amănunte, sau doar al exploatării oportunităţilor pe măsură ce apăreau? Acest gen de întrebare, amintind de controversa dacă Hitler a fost un cuceritor fanatic sau un foarte bun tactician, este pe undeva naiv. Desigur, nimeni nu poate

66

În ceea ce priveşte Polonia, în cadrul Conferinţei de la Yalta (februarie 1945) a existat o „conferinţă” separată cu privire la soarta acestei ţări, unde s-a acceptat schema propusă de liderul sovietic I.V. Stalin. Conform acesteia, baza noului guvern era reprezentată de Comitetul de la Liublin, lărgit însă prin acceptarea celor care reprezentaseră statul din exil, iar regula jocului politic trebuia dată prin organizarea unor alegeri „libere şi neîngrădite”. Discuţiile cele mai ample, fără a se fi făcut invitaţia şi părţii poloneze, poate cea mai în măsură să-şi spună părerea cu privire la posibilitatea efectivă a punerii în practică a planului teoretic, le-a născut modalitatea efectivă de deschidere a instituţiei guvernului şi pentru membrii puterii politice poloneze aflaţi în exil.

Soarta Iugoslaviei s-a stabilit o dată cu momentul 7 martie 1945, când s-au pus bazele unui guvern de „uniune naţională”, în care însă 23 (dintr-un total de 28) de portofolii îi aparţineau partidului condus de I.B. Tito.

În Bulgaria, tradiţia stângii interbelice a netezit oarecum accesul către putere al comuniştilor. Cu toate că, graţie consiliului de regenţă, la începutul lui septembrie 1944, se impusese un guvern moderat, condus de un reprezentat al partidului ţărănist, lipsa de acord a Moscovei a determinat schimbarea radicală a situaţiei. Atacul Uniunii Sovietice, lovitura militară de stat a colonelului Gheorghiev (alături de o figură de marcă a aceluiaşi partid ţărănesc, dar şi de doi comunişti din aripa internă a partidului) au condus la venirea la putere a unui nou guvern, în care controlul efectiv i-a revenit partidului comunist (alături, mai mult pentru promovarea ideii de „coaliţie reală”, reprezentanţi ai socialiştilor, ţărăniştilor şi chiar ai grupării Zveno).

Accesul la putere al comuniştilor a fost mai voalat în cazul maghiar. Astfel, în guvernul condus de pastorul Tildy, liderul Partidului Micilor Proprietari, important în perioada interbelică, ministerul de interne aparţinea comuniştilor, la fel de divizaţi, ca şi în

elimina din politica lui Hilter sau cea a lui Stalin, factorul pragmatic, la fel cum nimeni nu poate înţelege aceste politici fără o aprofundare ideologică. În cazul comunismului, convingerea că schimbarea economico-socială conduce în mod inevitabil la o permanentă transformare a întregii lumi era destul de viabilă. La fel era şi încrederea în Partidul Comunist; acesta era considerat nu numai o simplă grupare de membri, ci însăşi întruchiparea ideologiei şi puterii clasei muncitoare.” (P. S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul mediu până în prezent, 1998)

67

alte cazuri în cele două tabere determinate de activitatea depusă fie în ţară, fie în exterior, cu predilecţie la Moscova.

Astfel că, după această sumară trecere în revistă a situaţiei anilor 1944-1945, se poate concluziona: chiar înainte de capitularea Germaniei naziste, o nouă Europă est-centrală apărea, sub certă influenţă sovietică. Viitoarea Europă de Est.

Iar pe un asemenea fundal, scenarii de dezvoltare a spaţiului est-central european venite din partea unor membrii de seamă ai zonei păreau, de la început, sortite eşecului. Este şi cazul variantei propuse de liderul E. Beneş care, chiar dacă viza adoptarea unei soluţii oarecum de compromis între democraţie şi comunism, a căzut în uitare. În această „epocă a luptei hotărâte pentru o nouă structură socială şi economică – sublinia Beneş – ... a trecerii de la democraţia burgheză la democraţia populară”, care „va reprezenta un progres” şi în care dezvoltarea ulterioară „va porni în fiecare ţară pe un drum propriu”, „măsurile socialiste trebuie înfăptuite pe cale paşnică, fără dictatura proletariatului, fără aplicarea unor anumite teorii ale marxism-leninismului.”

Oarecum, din varianta propusă de liderul est-central european se poate consider că s-a păstrat/preluat doar ideea unei posibile „tranziţii paşnice” la noul regim de democraţie... populară. Ea apare cu predilecţie în viziunea comunizării pe cale paşnică (Jdanov, mai târziu, Stalin) total diferită de cea „revoluţionară”, pusă în practică după 1947.

b) Obiective majore post-război. Regulile de funcţionare ale

noilor state. Câteva obiective majore au devenit jaloane puternic conturate ale jocului politic şi revenirii la sistemele democratice din statele componente ale zonei central-estice europene. În primul rând, pedepsirea criminalilor de război – măsură cu un sporit grad de conştientizare a opiniei publice, de pedagogie democratică. Prin lungul lanţ de procese politice demarate cu predilecţie chiar începând cu anul 1945 se încerca demolarea efectivă a idolilor extremişti, pentru a lăsa câmp liber figurilor tradiţional democratice. Excesul de zel însă ar fi trebuit să dea serios de gândit. Căci, pe un câmp presărat cu atâtea victime, este extrem de dificil să ştergi totul rapid cu buretele. (În Bulgaria s-au înfiinţat peste 130 tribunale populare care au dat mai mult de 18.000 de condamnări, dintre care în jur de 2.000 la moarte şi tot cam pe atâta la pedepse de peste 20 de ani de închisoare. În Cehoslovacia, într-un singur an, 1945-1946, au fost loviţi aproximativ 20.000 de cetăţeni consideraţi noi duşmani ai poporului – în jur de 1/3 de naţionalitate cehă. Iar în Ungaria, cifra de

68

20.000 apare, de asemenea, reprezentând însă numărul de acuzări care au fost formulate în trei ani de procese politice, respectiv 1945-1948).

Celălalt obiectiv vizat în mai mare măsură de reprezentanţii puterilor democratice occidentale, a fost cel al relansării economiilor naţionale. Pe un fundal de instabilitate, probleme economice şi de organizare, era ştiut că ascensiunea curentelor nedemocratice poate deveni o reală problemă care scapă cu uşurinţă de sub control. Şi, aceasta, mai ales că unele dintre state fuseseră foarte grav afectate de război (cazul Poloniei, Ungariei sau Iugoslaviei).

La nivelul măsurilor administrative, modelul sovietic devenea însă cel mai vizibil. Atât în ceea ce priveşte pachetele legislative ce vizau punerea în practică atât a naţionalizării principalelor mijloace de producţie (Cehoslovacia, 1945 şi 1946; Polonia, 1946; Iugoslavia, 1946; Bulgaria, 1947; Ungaria, 1946-1948; Albania, 1946-1947), cât şi reforma agrară (Polonia, 1944; Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania – 1945).

Palierul politicului a oferit, în schimb, unele dintre cele mai spectaculoase transformări. Preluând schema propusă, la sfârşitul deceniului şase al veacului trecut de reputatul analist H. S. Watson, se remarcă trei paşi importanţi în impunerea noului regim:

• coaliţia autentică (prezentă în cazurile Bulgaria, Ungaria – până în primăvara anului 1947 şi Cehoslovacia – până în februarie 1948). În acest caz, crearea instituţiei guvernamentale avea la bază tocmai organizaţia tip umbrelă a Fronturilor Naţionale, atât de prezente şi câştigătoare în perioada războiului, dar nota definitorie era dată de prezenţa foarte activă şi vizibilă a partidului comunist, dar nu în toate cazurile şi strategică. În scenariul preluării puterii, comuniştii vizau în primul preluarea unor portofolii considerate esenţiale – Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Justiţiei – în timp ce celelalte partide erau lăsate să îşi desfăşoare activitatea, pe fundalul unei oarecare libertăţi;

• coaliţie fictivă sau pseudo-coaliţie. În cadrul acestui pas, reprezentanţii partidului comunist preiau efectiv puterea, apărând la guvernare doar alături de acele partide care le acceptau, necondiţionat, autoritatea. Mai mult, membrii ne-comunişti ai guvernului erau doar în nume propriu, nereprezentând partide sau structuri politice de orice gen, iar opoziţia politică funcţiona într-un cadru din ce în ce mai restrâns în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile;

• regimul monolitic. Caracteristicile acestui ultim pas păstrând aceeaşi logică simplistă a „dictaturii proletariatului”: eliminarea opoziţiei politice, pe de o parte, iar pe de alta, crearea noului tip de

69

partid comunist – Partidul Muncitoresc, prin fuziunea cu Partidul Social-Democrat sau Socialist.

Iar dacă translăm analiza la cazurile concrete oferite de Europa central-estică, se observă foarte uşor că singura excepţie de la o parcurgere completă a acestui drum în trei paşi a reprezentant-o Cehoslovacia, care a cunoscut un salt politic direct de la pasul unu la cel de-al treilea, prin lovitura de stat din februarie 1948.

Atât de pasionant s-a dovedit studiul acestor noi structuri politice şi a modalităţilor lor de impunere, încât istoricii au ajuns să sublinieze prezenţa unor „ingrediente comune” ale procesului politic de impunere a comunismului, cum au fost denumite în marea majoritate de literatura de specialitate. Printre acestea, în funcţie de comentariile speciale ale fiecărui autor şi şcoală de comunistologie în parte, se pot identifica:

a) pe filieră H. S. Watson – 8 caracteristici majore care au condus la impunerea noului regim:

1. exploatarea situaţiei militare de la sfârşitul imediat al celui de-al doilea război mondial (depresia de după război, dar şi prezenţa trupelor Armatei Roşii pe teritoriul statelor avute în analiză);

2. ocuparea poziţiilor cheie din aparatul de stat de către reprezentanţii, interni sau externi, ai comuniştilor;

3. renunţarea partidului comunist, cel puţin teoretică, la programul revoluţionar şi aşa-numita dictatură a proletariatului;

4. impunerea unor măsuri economice (v. ante) pentru slăbirea forţelor de opoziţie şi introducerea unui nou sistem economic;

5. impunerea partidului comunist ca cel mai bun – şi uneori unicul – intermediar între societate şi Uniunea Sovietică, puterea eliberatoare;

6. aşa-numita „tactică a salamului” (după expresia unui oficial maghiar), respectiv fracţionarea opoziţiei şi a potenţialelor forţe divergente în stat;

7. utilizarea „partenerilor de drum” (cazul Partidului Socialist, mai întâi, camarad, şi apoi înghiţit în structura comunistă, pentru ca, înspre finalul impunerii, membrii mai importanţi, foştii tovarăşi de drum, să fie epuraţi violent din rândul partidului câştigător) – Bulgaria – 1947, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – 1948;

8. utilizarea aşa-numitei tactici a „comploturilor” (descoperirea „duşmanilor poporului”, a „sabotorilor” sau a „criminalilor de război” şi pedepsirea lor violentă, ca urmare a unor procese politice răsunătoare – ex., cazul Bela Kovacs în Ungaria).

70

b) tipologii efective de preluare a puterii, dintre care jumătate se pot regăsi şi în evoluţia politică est-central european, mergând pe schema în opt puncte, cazuri prezentate de analistul Th. Hammond:

1. anexarea de teritorii de către un stat comunist (în cazul Europei central-estice inexistent la nivel de stat propriu-zis, apărând însă mai devreme, pentru perioada celui de-al doilea război, situaţia Basarabiei);

2. instalarea de regim comunist în afara U.R.S.S.-ului prin intermediul Armatei Roşii (varianta cea mai frecvent utilizată în perioada 1944-1948, foarte prezentă în Europa central-estică: Polonia, Germania de Est);

3. contra-revoluţiile în sânul partidelor comuniste care încercaseră detaşarea de calea Moscovei (momentele de criză în sânul partidului: R.D.G., 1953; Ungaria, 1956; Cehoslovacia, 1968);

4. o revoluţie în mari centre urbane – cu trimitere directă la sprijinul pe care comunismul îl poate obţine de la proletariat (cazul, cu predilecţie, al statelor avansate din punctul de vedere al industria-lizării, pentru a exista, efectiv, o clasă muncitorească puternică şi bine organizată, care să conteze astfel în jocurile politice);

5. o revoluţie la sate (foarte prezentă în statele preponderent agrare – Albania sau Iugoslavia, pentru spaţiul central-est european);

6. o preluare legală a puterii prin intermediul alegerilor libere; 7. o preluare semi-legală a puterii, pe suportul acordat de

posibilitatea manipulării armatei (Cehoslovacia); 8. un lider ne-comunist preia puterea şi apoi îmbrăţişează

ideologia comunistă (aşa-numitul „comunism prin conversie”, recognoscibil în spaţiul asiatic al Indoneziei sau al Guatemalei).

c) fie factorii efectivi care au condus la mai rapida impu-nere/câştigare a puterii politice de către reprezentanţii comunismului – cazul a numeroase studii de specialitate care pun accentul mai ales pe: contextul general – depresia post-război; ideea politică ingenioasă a falsei coaliţii, câştigătoare mai ales în aceste momente de criză, marşându-se pe salvarea ţării; prezenţa Armatei Roşii. Alţi istorici consideră, în egală măsură, că factori precum: substratul ideologic de stânga sau diferenţele existente între religia catolică şi cea ortodoxă – ar putea la fel de bine constitui explicaţii ale aceluiaşi fenomen. Au existat şi opinii conform cărora inclusiv experimentul totalitar al celui de-al treilea Reich şi-a pus amprenta inconfundabilă pe ascensiunea comunismului. „Revoluţia comunistă – scria un susţinător al acestei idei, fin cunoscător al realităţilor est-central europene în perioada comunistă G. Schopflin – a fost efectiv făcută posibilă de către Germania nazistă şi aliaţii săi ideologici din timpul războiului, ca de exemplu formaţiunea Crucile cu săgeţi din spaţiul

71

maghiar sau altele de acest gen care au funcţionat fie în Serbia, fie în România. (...) În fond, acestea au condus la distrugerea fizică a elitelor intelectuale şi politice tradiţionale, la destrămarea adevăratului ţesut social naţional.” (Communist takeovers in Eastern Europe, 1983).

Un fenomen extrem de complex, extrem de bine surprins de cuvintele istoricului român Vl. Tismăneanu: „Ce s-a întâmplat în fiecare din ţările Europei de Răsărit? Cum au fost posibile extirparea şi sterilizarea nucleelor gândirii critice? Cum a fost posibil ca aparatul, condus de mici elite, să reuşească să înfrângă orice împotrivire şi să-şi impună propriul regim autocratic? Cine au fost victimele acestei evoluţii şi cum au fost ele alese?

Ca să putem înţelege succesul experimentului stalinist în Europa Răsăriteană, amintiţi-vă de rolul hotărâtor jucat de intimidarea şi intervenţia sovietică nemijlocită. Apoi, nu uitaţi că formaţiunile staliniste locale urmau modelul stalinist al distrugerii sistematice a instituţiilor ne-comuniste, dezintegrarea societăţii civile şi monopolizarea spaţiului public prin ritualuri controlate de stat şi de alte instituţii (uniuni ale tineretului comunist, sindicate controlate de partid, comitete de pace şi alte organizaţii servile).” (Reinventarea politicului, 1997)

Noi structuri politice într-un joc politic oarecum sau total diferit. Structurile politice definitorii ale anilor 1944-1945 marşau pe

aceeaşi idee a guvernelor de uniune naţională, organisme menite, atât la nivel real, cât şi la cel al propagandei, de a asigura stabilitatea statelor în noua configuraţie internaţională. O simplă trecere în revistă a acestora demonstrează de la sine succesul pe care l-au înregistrat în epocă. În Polonia, la 31 decembrie 1944, apărea un guvern dominat de comunişti, numit de către organizaţia tip umbrelă a Consiliului Naţional Popular, care îngemăna două tipuri diferite de lideri – vechi, prin figura premierului Osobka-Morawski, dar şi noi, reprezentat de vice-premierul comunist Wl. Gomulka. În Cehoslovacia, la 4 aprilie 1945, preşedintele E. Beneş forma un guvern în care intrau şi reprezentanţi ai comuniştilor, deschiderea spre stângă a liderului cehoslovac fiind recunoscută în epocă. La 21 decembrie 1944 şi în Ungaria apărea o nouă structură guvernamentală, concepută în urma discuţiilor dintre reprezentanţii lui Horthy, comuniştii naţionali şi sovietici, în care era aplicat principiul conform căruia fiecărei organizaţii politice din cadrul Frontului Independenţei Naţionale Maghiare îi reveneau câte două portofolii. Comuniştii şi-au alocat Ministerul Agriculturii şi pe cel al Comerţului, iar Partidul Naţional Ţărănesc, pe lângă funcţia de premier (generalul Dalnoki Bela Miklos), aparent deţinea Ministerul Afacerilor Interne, deoarece titularul avea certe simpatii comuniste. Aceeaşi regulă apare şi

72

în cazul iugoslav, unde, în guvernul înfiinţat la 7 martie 1945, format sub atenta şi implicata oblăduire a lui Tito, fostei puteri din exil îi revenea funcţia de vice-premier şi portofoliul Afacerilor Străine. Situaţia a fost mult mai simplă în ceea ce priveşte cazul albanez, unde, comuniştii, guvernaţi de personalitatea lui E. Hoxha, se impuneau în componenţa guvernului „democrat” din octombrie 1944.

Momentul cel mai important pentru re-aranjarea noilor scene politice din statele est-central europene a fost reprezentat de primele alegeri post-belice. Consumarea lor, în linii mari între 1945-1948 – aflată constant sub imperiul fraudei şi al dezinformării – a oferit posibilitatea sistemului comunist să se impună efectiv.

Analiza fiecărui moment electoral în parte demonstrează, încă o dată, dacă mai era nevoie, existenţa unui plan comun, unei strategii abil construite.

În Polonia, primul test politic l-a reprezentat organizarea referendumului din 30 iunie 1946 ce consulta populaţia cu privire la trei teme majore pentru viitorul stat: menţinerea instituţiei Senatului, reforma agrară şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi, respectiv, situaţia graniţelor occidentale. Rezultatul a indicat, în mare, noua destinaţie politică: forţele guvernamentale au primit sprijinul a nu mai puţin de 66% din voturi.

Un an mai târziu, alegerile generale au venit pe un fundal extrem de tensionat. Democratismul suferea profund, peste 40 de sedii aparţinând partidelor politice tradiţionale fiind închise şi aproximativ 2.000 de membri de partid arestaţi, pe diverse motive. Astfel că, scrutinul din ianuarie 1947 a impus, fără probleme, noua configuraţie politică. Coaliţia guvernamentală a obţinut 119 locuri în noul Parlament, la egalitate cu Partidul Socialist, apropiat de Partidul Ţărănesc (103), Partidul Democrat – toate formaţiuni din aceeaşi tabără politică/ 43; un număr de 384 de locuri (dintr-un total de 444). Opoziţia număra doar 60 de mandate.

În Cehoslovacia preluarea puterii de către comunişti s-a făcut în două etape electorale. Alegerile pentru Adunarea Naţională Constituantă din 26 mai 1945 i-au indicat câştigători pe comunişti – care au obţinut 38% dintre voturi, în timp ce social-democraţii – doar 13%, populiştii cehi – doar 16%, iar democraţii sloveni – 14%.

În a doua etapă electorală, consumată la 30 mai 1948, câştigătoare a fost formaţiunea Frontului Naţional (alcătuită din Parti-dul Comunist, Partidul Social-Democrat şi reprezentanţi ai sindica-telor), cu 88,6%, comuniştilor revenindu-le 239 de locuri din noul Parlament (dintr-un total de 300).

73

Regula în doi paşi a fost prezentă şi în cazul Ungariei, însă, de această dată, cele două momente electorale diferite, la interval de doar doi ani, au demonstrat deziderate total schimbate. Astfel, în alegerile din noiembrie 1945, Partidul Micilor Proprietari, beneficiind de o solidă tradiţie interbelică, a câştigat 57%, respectiv 246 din totalul locurilor din Parlament. În timp ce Partidul Comunist atingea doar 17% (67 locuri), la egalitate cu Partidul Social-Democrat.

Rezultatele celui de-al doilea scrutin, din 31 august 1947, au trasat liniile generale ale noii structuri de putere. Câştigătorii – Partidul Comunist (21,8%), Partidul Naţional Ţărănesc (8,3%), Partidul Micilor Proprietari (15,2%) şi Partidul Social-Democrat (14,9%) – au format Frontul Naţional Independent, iar în ceea ce priveşte situaţia forţelor de opoziţie, dintr-un total de şapte organizaţii politice care s-au prezentat la alegeri, doar două partide au înregistrat rezultate mulţumitoare, pentru a accede în noul Parlament: Partidul Independent Maghiar (13,4%) şi Partidul Popular Democrat, formaţiu-ne ce se baza aproape în exclusivitate pe suportul politic al clerului catolic (16,4%).

Situaţia s-a prezentat mult mai simplu în cazul Iugoslaviei, în care la alegerile din 11 noiembrie 1945 candidaţii Frontului popular de la guvernare au obţinut 90% din voturi şi al Albaniei, în care, câteva zile mai târziu, la alegerile din 2 decembrie 1945, Frontul Democratic a înregistrat o şi mai zdrobitoare victorie – 93,2%.

Exemplul scorurilor atât de spectaculoase, bazate pe fraude şi manipulare, se regăseşte şi în cazul Bulgariei. Astfel, cu ocazia alegerilor din noiembrie 1945, Frontul Patriei obţinea 88%, iar un an mai târziu, cu ocazia plebiscitului din 8 septembrie 1946 – 92% dintre locuitorii ţării optau pentru instituţia republicană. Frauda şi teroarea au revenit în forţă în octombrie 1946, când, cu ocazia alegerilor pentru Adunarea Constituantă, Frontul Patriei a „reuşit” să înregistreze 70% din voturi (366 de locuri dintr-un total de 465), în timp ce opoziţia politică doar restul de 30% (99 de locuri).

Pentru a redefini în totalitate algoritmul politic nu mai rămânea decât adoptarea unor noi legi fundamentale. Procesul a fost deschis în 1946 de Iugoslavia (31 ianuarie) şi Albania (14 martie). Polonia, la 19 februarie 1947, adopta aşa-numita „Constituţie cea mică”, provizorie, prin intermediul căreia se instituia un Consiliu de Stat, ca organ colectiv de conducere în frunte cu Preşedintele, în persoana lui B. Bierut, ales în această funcţie câteva zile mai târziu, la 4 februarie 1947. Valul adoptărilor de noi constituţii, forjate aproape în exclusivitate pe model sovietic (Constituţia din 1936), a continuat în Bulgaria (4 decembrie 1947), Cehoslovacia (mai 1948) şi Ungaria (august 1949).

74

Materiale pentru dezbatere de seminar: STRUCTURILE POLITICE DEFINITORII ALE STATULUI

TOTALITAR: PARTIDUL UNIC 1. PARTIDUL TOTALITAR „Sub un regim dictatorial unipartit, partidul este orice altceva, doar

un partid nu. Este o gardă pretoriană; o castă privilegiată, credincioasă, autoritară; o gaşcă de activişti care îi îndrumă pe toţi la îndeplinirea directivelor „Plenarei” sau ale Conducătorului; o cutie de rezonanţă care imită infailibile comandamente şi dogme; ochii şi urechile unui sistem de spionaj; un nucleu de penetrare şi control al tuturor organizaţiilor, cluburilor, sindicatelor, gospodăriilor colective, fabricilor, organelor guver-namentale, armatei, poliţiei; o curea de transmisie pentru transportarea voinţei Liderului spre o naţiune inertă şi spre membri şi simpatizanţi de pe alte meleaguri.” (Bertram Wolfe, Khrushchev and Stalin’s Ghost, 1957)

SOCIETATEA TOTALITARĂ „Mişcările totalitare urmăresc să organizeze masele, şi reuşesc în

aceasta – masele, nu clasele, aşa cum făceau vechile partide de interese ale naţiunilor europene, şi nici cetăţenii care ar avea opinii şi interese proprii în ce priveşte abordarea treburilor publice, aşa cum fac partidele în ţările anglo-saxone. În vreme ce toate grupurile politice depind de o forţă relativă, mişcările totalitare depind de forţa brută a mulţimii, până într-atâta încât regimurile totalitare par imposibile, chiar în condiţii altminteri favorabile, în ţări cu o populaţie relativ mică. Căci, guvernele est-europene dominate de Moscova conduc în interesele Moscovei şi acţionează ca agenţi ai Comiternului; ele constituie exemple ale difuzării mişcării totalitare dirijate de Moscova, nu ale vreunei dezvoltări naţionale.” (H. Arendt, Originile totalitarismului, 1994)

2. PARTIDUL TOTALITAR DE TIP FASCIST

A) Caracterizare istorică „De fapt, o dată cu venirea la putere, fascismul lichidează toate

partidele politice şi organizaţiile de masă, atât pe cele proletare, cât şi pe cele burgheze, instaurând monopolul politic deplin al partidului fascist.

(...) Deplina unitate dintre partid şi stat constituie cel de-al doilea element esenţial în formarea statului totalitar al fascismului. (...) Legătura dintre cele două elemente este directă. Nu se poate ajunge la consolidarea definitivă a monopolului politic, pe care l-a instaurat un partid fascist, dacă acest partid nu se identifică apoi cu statul, dacă nu

75

transformă statul într-o proprietate a sa particulară sau cel puţin într-o posesiune cu caracter de monopol.

(...)Pentru a încheia procesul de unificare de masă, adică pentru a extinde controlul partidului fascist inclusiv asupra cetăţenilor obişnuiţi, regimul îi include pe aceştia în organizaţii de masă aflate în întregime sub controlul partidului. (...) Organizaţiile de masă devin astfel continuarea partidului de guvernământ, sau, ceea ce este acelaşi lucru – a statului, întrucât partidul fascist şi statul sunt inseparabile.

(...) În statul fascist, din cauza severei structuri ierarhice, „autoritatea” depinde de puterea pe care personalitatea o concentrează în mâinile sale, şi nu de calităţile ei efective, intelectuale.” (J. Jelev, Fascismul, 1992)

B) Caracterizare oficială „Puterea partidului se extinde asupra tuturor sferelor vieţii sociale şi

particulare. Partidul conduce statul, partidul conduce forţele armate, partidul conduce pe fiecare cetăţean în parte în cadrul acestui stat. Partidul lichidează toate instituţiile, toate grupurile şi pe toţi oamenii care nu doresc să accepte conducerea Führer-ului.” (Materialele procesului de la Nürnberg).

„Puterea este unică şi indivizibilă. Dacă nu e aşa se ajunge la o totală dezorganizare a statului. (...) După revoluţie, partidul şi ierarhiile sale reprezintă instrumentul conştient şi una dintre voinţele statului atât la centru, cât şi la periferie.” (Mussolini).

3. PARTIDUL TOTALITAR DE TIP COMUNIST 1. Percepţia internă, varianta filosofică • „Marxismul a fost o combinaţie de entuziasm total pentru

modernitate, organizare raţională şi progres tehnologic cu nostalgie pentru comunitatea arhaică. El a culminat în expectaţia utopică a unei lumi perfecte în viitor, în care ambele seturi de valori se vor realiza într-un armonios aliaj: fabrica modernă şi agora ateniană vor izbuti cumva să se contopească.” (L. Kolakowski)

2. Definiţia şi necesitatea apariţiei • „Pericolul pe care îl reprezintă uneltirile imperialiştilor

împotriva păcii şi libertăţii, noua cârdăşie a socialiştilor de dreapta cu forţele capitalisto-imperialiste împotriva democraţiei şi a ţării socialismului, precum şi interesele clasei muncitoare în faţa căreia stă – într-o serie de ţări, şi mai ales în ţările cu democraţii populare – sarcina de a înainta spre socialism, fac să apară ca vitală nu numai întărirea unităţii de acţiune a clasei muncitoare, dar şi crearea unui singur partid

76

marxist-leninist, acolo unde condiţiunile obiective şi subiective sunt create.” (Platforma Partidului Unic Muncitoresc Român, 1947)

Subiecte posibile de verificare: • Enumeraţi şi comentaţi principalele structuri politice caracteris-

tice regimului stalinist recent instaurat în Europa central-estică. • Prezentaţi principalele linii directoare ale posibilului „scenariu”

al impunerii modelului stalinist-comunist în Europa central-estică. • Faceţi o prezentare comparativă a principalelor structuri

politice ale regimurilor totalitare din perioada interbelică, respectiv a regimului comunist din perioada postbelică.

V. NOILE STRUCTURI POLITICE – DE LA IMPUNERE

LA CONTESTARE ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI Caracteristici generale: − an critic; − tipologia impunerii modelului stalinist – istorici şi seturi

explicative ale fenomenului impunerii comunismului. Bibliografie orientativă: • J. Rotschild, Istoria politică a Europei central estice după al

doilea război mondial, Ed. Antet, Bucureşti, 1997. • *** Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est (1918-

2001), Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, vol. I, 2003. Context şi caracteristici generale O dată cu începutul anului 1948, Europa centrală şi de sud-est

intrase într-o nouă etapă, cea comunistă, care-şi va pune amprenta asupra structurilor sale politice mai bine de 40 de ani. Sau, după cum sublinia, într-un stil propagandistic ce va face carieră, şi liderul comunist român Gh. Gheorghiu-Dej, în această zonă a apărut „acel grup de ţări, care în urma celui de-al doilea război mondial s-a smuls din sfera de acţiune a imperialismului şi, realizând cu sprijinul maselor

77

populare, adânci transformări democratice, au pornit pe calea construirii unei democraţii noi – democraţia populară.” (1 ianuarie 1948).

Structurile politice comuniste la începuturi: o lume „în oglindă” Modelul stalinist a fost impus tuturor statelor din această zonă,

indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică sau culturală, de tradiţia interbelică a stângii sau de influenţele politico-culturale anterioare. Dacă anul critic al debutului efectiv al comunizării în Europa central-estică a fost considerat 1948, data teoretică de punere în practică a acestei radicale schimbări trimite cu aproximativ un an în urmă, la întâlnirea ce a avut în Polonia, în a doua jumătate a lunii septembrie a anului 1947. Acolo (mai exact în staţiunea balneară Szlarska Poreba) s-au ţinut lucrările conferinţei tuturor reprezentanţilor partidelor comuniste din Europa. Nouă delegaţii participante, în care se întâlneau atât comunişti provenind din ţări profund democratice (Franţa, Italia sau chiar Statele Unite), cât, mai ales, din noul lagăr estic european (Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România şi Ungaria). Obiectivul consfătuirii era extrem de simplu, cel puţin la prima vedere: înfiinţarea unei structuri internaţionale de conducere propriu-zisă a „afacerilor” comuniste, de punte de contact şi schimb de opinii între partidele comuniste, respectiv Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominformul). Sediul central al proaspăt înfiinţatei instituţii s-a hotărât a se stabili la Belgrad.

În comparaţie cu organizarea anterioară a Cominternului, „auto-dizolvat” în urmă cu doar patru ani, cea nouă diferea în primul rând prin structură, dar, mai ales, prin influenţa globală de care se bucura (în ciuda lipsei de la lucrări a unor importante partide comuniste, cum era cazul Partidului Comunist Chinez, a celui grec, ambele organizaţii fiind prea prinse în tumultoasa perioadă a războaielor civile ce le scurtcircuitau ţările, dar şi a încă neorganizatului partid comunist est-german şi a prea puţin semnificativului, numeric, partid comunist albanez).

Doctrina oficială a Cominformului a fost imediat făcută publică prin intermediul organului de presă, semnificativ încă din titlu: Pentru pace trainică, pentru democraţie populară. Obiectivele centrale ale noului tip de confruntare se trasaseră în mod cât se poate de clar. Iar lumea se divizase fără nici o posibilitate de apropiere. Plasticismul unor formule care de atunci au început să facă adevărată carieră impresionează şi astăzi. Iată, spre exemplu, un fragment dintr-un discurs politic al liderul comunist Ana Pauker, discurs preluat, la scurt timp, şi de organul de presă al Cominformului: „În bezna regimurilor

78

de exploatare a omului de către om, care cuprinsese întreg globul pământesc, s-a produs o spărtură care a împărţit lumea în două sisteme: socialist şi capitalist”.

De ce o asemenea netă departajare?! Organismul nou înfiinţat şi documentele programatice adoptate în conferinţa comuniştilor ce a avut loc în micuţa localitate poloneză trebuie înţelese ca răspunsul oficial al acestei tabere la proiectele lansate de occidentali: „Doctrina Truman” (pusă în aplicare, în mod oficial, la 12 martie 1947) şi „Planul Marshal” (5 iunie 1947). Ordinea de zi a consfătuirii din septembrie 1947 o stabilise clar: analiza situaţiei postbelice şi a politicii S.U.A. faţă de Europa, organizarea forţelor care trebuiau să contracareze noile planuri de „expansiune imperialistă” şi să lupte pentru consolidarea socialismului şi „democraţiei populare”... Cu toate că nu percepuseră imediat implicaţiile strategice ale planurilor americane de refacere a Europei, liderii de la Kremlin au înţeles destul de rapid consecinţele acestora pe termen lung, în raport cu interesele sovietice. Astfel, acceptarea lor de către ţările din Europa centrală şi de est ar fi fost sinonimă cu ieşirea inevitabilă de sub tutela Moscovei. Şi, în această idee, trebuie înţeleasă această creare a Cominformului şi lansare a sloganului celor „două lumi, două lagăre, în continuă confruntare”. Părinţi ai conceptelor şi structurilor/strategiilor de impunere la putere lansate cu acest prilej trebuie consideraţi: pe de o parte, ideologul A.A. Jdanov, autorul raportului „Cu privire la situaţia internaţională”, bază de lucru esenţială la consfătuirea din septembrie 1947, şi, bineînţeles, liderul de la Kremlin, I.V. Stalin. Tema celor două lumi, complet departajate, nu era însă nouă. Stalin o utilizase pentru prima dată în discursul electoral din 9 februarie 1946, când vorbise despre conflictul cu Occidentul. Se recunoştea, într-o variantă puţin schimbată, şi în celebrul discurs de la Fulton (Missouri), din 5 martie 1946, când liderul partidului conservator britanic, bătrânul leu W. Churchill vorbise despre acea „cortină de fier” care se lăsase deja „de la Stettin, la Marea Baltică, până la Triest, la Marea Adriatică”. Dar şi, câteva luni mai târziu, la 27 februarie 1947, în dezbaterea de la Casa Albă privind răspunsul S.U.A. cu privire la solicitarea britanică de ajutor pentru cazurile speciale reprezentate de Grecia şi Turcia, când secretarul de stat Dean Acheson a relevat convingător motivaţia geopolitică a mult discutatei doctrine a „îndiguirii” propuse de preşedintele american în funcţie. „Doar două mari puteri au rămas pe planetă (...) S.U.A. şi Uniunea Sovietică. Am ajuns într-o situaţie care îşi găseşte asemănarea doar în antichitate. O asemenea polarizare a

79

puterii nu a mai existat pe pământ de când se înfruntau Roma şi Carthagina. (...) Pentru S.U.A., luarea de măsuri pentru a sprijini statele ameninţate de agresiunea sovietică ori de suversiunea comunistă (...)înseamnă asigurarea securităţii Statelor Unite, înseamnă asigurarea libertăţii înseşi.”

Însă Jdanov a fost cel care a ridicat-o efectiv la rang de leit-motiv, marşând pe structura celor „două lagăre ostile”. Începând din acest moment – întregul spectru politic est-central european s-a schimbat radical. Strategia de impunere a comunismului, ca variantă unică, ideală şi imperios necesară de salvare a acestei lumi „din ghearele imperialismului”, a început să fie pusă în aplicare.

Dacă în prima perioadă ce a urmat imediat după terminarea războiului, Moscova oscilase oarecum în privinţa comunizării totale a Europei central-estice – cele două variante vehiculate în epocă fiind: cea referitoare la aşa-numitul proces de „finlandizare” a Europei centrale şi de est (concept ce preia caracteristicile efective ale sistemului impus în timpul Războiului Rece, Finlandei în raport cu Uniunea Sovietică), Moscova apreciind ţările din acest spaţiu ca pe un gen de „centură de securitate”, lăsându-le în schimb structurile interne neafectate şi, respectiv, cea de comunizare completă.

O dată cu sfârşitul verii şi începutul toamnei anului 1947, ultima opţiune a fost demarată în ritm accelerat. Documentele de arhivă probează că, din această perioadă, Secţia de politică externă a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a început să elaboreze directive pentru statele Europei centrale şi de est cu privire la „dezvoltarea lor socialistă”. Ele includeau atât pregătirea preluării puterii politice totale (eliminarea opoziţiei şi a elitei politice tradiţionale), cât şi „denunţarea deviaţionismelor” de orice gen (cazul Iugoslaviei lui Tito, care a devenit rapid un contra-model al lumii comuniste).

Istoricii consideră că algoritmul urmărit în această impunere s-a bazat, în linii mari, pe:

1. mobilizarea generală a societăţii – deseori, sub sloganul „Patria în pericol!”;

2. demontarea instituţiilor democratice (identificate cu vechile regimuri „asupritoare”);

3. lichidarea autonomiei economice şi sociale; 4. monopolizarea structurilor intermediare; 5. distrugerea factorului uman. Toate aceste acţiuni s-au bazat, în principal, pe sprijinul sau

impactul efectiv al prezenţei trupelor Armatei Roşii (în ţări precum:

80

Polonia, Ungaria sau Bulgaria). Sau chiar pe sprijinul iniţial al popu-laţiei locale (pe substratul politic puternic de stânga, în state ca: Iugoslavia, Albania sau Cehoslovacia).

Iar din punctul de vedere al depistării unor posibile paliere temporale, se consideră că au existat trei mari paşi în această impunere totală a regimului comunist:

a) faza coabitării comuniştilor cu celelalte forţe „prietene”, aliate, în organismele „fronturilor” politice (1944-1947);

b) anul 1947-1948 şi schimbarea completă de macaz, când partidele politice tradiţionale rămase încă în competiţia electorală au fost complet distruse;

c) bolşevizarea partidelor comuniste din Europa centrală şi de est o dată cu acutizarea crizei iugoslave.

În acest proces de impunere a modelului stalinist, toate structurile societăţii au fost transformate radical: Justiţia, Armata, Şcoala, Biserica, Presa etc. Au apărut astfel noi concepte politice, total diferite de „surorile” lor occidentale. Pe lângă deja cunoscuta „democraţie populară”, îşi fac acum intrarea termenii precum: „republică populară” sau „stat democrat popular”. Iată cum definea aceste noi structuri politice liderul comunist bulgar al perioadei, Gh. Dimitrov, într-un discurs ţinut cu prilejul sărbătoririi noului an 1949: „Democraţia populară şi statul democrat popular ... au fost posibile... ca rezultat al victoriei istorice a Uniunii Sovietice în al doilea război mondial şi al luptei maselor sub conducerea clasei muncitoare pentru libertate naţională şi independenţă. Statul democrat popular reprezintă regimul celor care trudesc – a covârşitoarei majorităţi a poporului, sub conducerea clasei muncitoare... Statul democrat popular este un stat aflat într-o perioadă de tranziţie, menit să asigure dezvoltarea ţării pe drumul socialismului.. El e construit în cooperare şi prietenie cu U.R.S.S., ţara socialismului... El e lagărul democratic anti-imperialist... În condiţiile prăbuşirii militare a statelor fasciste agresoare... a întăririi fără egal a puterii Uniunii Sovietice şi a existenţei unei strânse cooperări cu U.R.S.S. şi noile democraţii, ţara noastră şi celelalte democraţii au fost capabile să realizeze trecerea de la capitalism la socialism, fără instaurarea unui sistem sovietic, prin sistemul democratic popular, cu condiţia ca acest sistem să fie consolidat şi dezvoltat şi să se bazeze pe sprijinul Uniunii Sovietice şi al noilor democraţii.”

Materiale supuse dezbaterii de seminar:

81

POPULAŢIA ŞI SUPRAFAŢA ŢĂRILOR DIN EUROPA CENTRAL-ESTICĂ, 1948-1938

ŢARA 1948 1938 Suprafaţa

kmp Locuitori/

kmp Albania 1.1750.000 - 28.748 41 Bulgaria 7.100.000 6.273.000 110.842 64 Cehoslovacia 12.339.000 15.263.399 127.827 97 Ungaria 9.165.000 9.038.189 93.011 99 Polonia 23.970.000 35.090.000 311.730 77 România 16.000.000 19.646.151 237.384 67 Iugoslavia 15.772.000 15.490.000 256.880 - MEMBRII PARTIDELOR COMUNISTE ÎN EUROPA CENTRAL-ESTICĂ

ŢARA Înainte de

război În 1947 În 1950

Cehoslovacia 80.000 1.300.000 2.300.000 Iugoslavia 15.000 400.000 - Polonia 20.000 800.000 1.360.000 România 1.000 710.000 1.000.000 Ungaria 30.000 750.000 950.000 Bulgaria 8.000 – 460.000

• MOTIVELE ACCEPTĂRII COMUNISMULUI „Îmi plăcea şi convenea prioritatea eficacităţii în judecarea

acţiunii politice, ideea lui Stalin că oricât de supra-omenească ar fi sarcina şi de insurmontabilă piedica din cale, treaba trebuia făcută şi dusă până la capăt. Mujicul trebuia să devină oţelar, iar Rusia înapoiată, pe care o bătuseră şi umiliseră până atunci toţi, trebuia să se transforme într-o ţară modernă, avansată. To get things done (Să facem treaba cum trebuie) – spun americanii – iată care era deviza. Toate acestea se potriveau perfect condiţiei noastre de pitici mâniaţi de ambiţia himerică de a doborî uriaşul Wehrmacht.

Dar, în ultimă instanţă, ceea ce conta cel mai mult era că, în condiţiile războiului şi ale ocupaţiei germane, singura noastră speranţă era Armata Roşie, al cărui generalissim era Stalin. Şi mai era ceva, mai important poate decât calculul politic şi militar la rece, în condiţiile unei lupte ilegale atât de periculoase încât înfruntai moartea zi de zi şi ceas de ceas, simţeai nevoia unei credinţe în ceva, ceva care să-ţi insufle curaj şi să-ţi susţină moralul ridicat: da, o credinţă de

82

esenţă fanatică sau mistică, aşa cum au avut cei puţini care s-au împotrivit în ţara noastră.” (S. Brucan)

Posibile subiecte pentru verificare: • Enumeraţi şi comentaţi principalele structuri politice caracte-

ristice regimului stalinist recent instaurat în Europa central-estică. • Faceţi o prezentare comparativă a principalelor structuri

politice ale regimurilor totalitare din perioada interbelică, respectiv a regimului comunist din perioada postbelică.

VI. STALINISMUL ŞI STRUCTURILE POLITICE ÎN EUROPA COMUNISTĂ.

RUPTURA IUGOSLAVĂ

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI 1. Modelul stalinist. De ce apar diferenţele de cazuri? 2. Ruptura iugoslavă: - cauze; - etape; - caracteristici ale sistemului titoist. Subiecte pentru dezbatere de seminar: • Istorici şi posibile seturi de opinie cu privire la strategiile de

impunere a comunismului; • documentele crizei iugoslave; • reuşite versus nonreuşite în sistemul comunist (număr de

membri, performanţe economice) Bibliografie orientativă: 1. J. Rotschild, Istoria politică a Europei Central Estice după al

doilea război mondial, Ed. Antet, Bucureşti, 1997. 2. H. Sundhausen, Experimentul Iugoslavia. De la întemeiere la

destrămarea statului, Ed. ProHistoria, 2003. 3. Fr. Fejto, Histoire des democracies populaires, vol. I, Paris, 1993.

83

Destul de rapid, în acest aparent „monolit” al regimurilor

comuniste au început să apară şi primele diferenţieri. Cauzele, în opinia numeroşilor istorici care au investigat amplul fenomen, au fost diverse şi multiple. Unii analişti au considerat că diferenţele tradiţio-nale dintre statele care compuneau Estul şi Centrul Europei, au crescut o dată cu trecerea anilor, devenind pietre grele de încercare pentru o evoluţie liniară (1982, R.F. Byrnes). Alţii au pus accentul cu precădere pe „imaturitatea istorică” a structurilor politice impuse de comunişti: „faţa de unitate monolitică a mişcării, care s-a menţinut din 1917 până la moartea lui Stalin nu a făcut altceva decât să mascheze imaturitatea istorică a comunismului” (Fr. Fejto, 1960).

Au existat şi interpretări care au evidenţiat chiar şi seturi de factori/dezvoltări interactive care au pregătit îndelung desprinderea unei ramuri sau a alteia din trunchiul comunist. Din rândul acestora, R. Lowenthal considera că trei ar putea atârna greu în ecuaţia interpretării cauzelor:

• creşterea varietăţii în viaţa politică internă şi în climatul social; • sporirea intereselor naţionale divergente; • intervenţia factorului rivalităţilor pe scena ideologică. Ultimul din această înşiruire fiind considerat fatal pentru

păstrarea aspectului de monolitism în blocul comunist. Căci, apariţia rivalităţilor ideologice, a diferenţelor de opinie din acest domeniu între marile puteri ale lumii comuniste, cu predilecţie – China şi U.R.S.S. –, au impus apoi opţiuni proprii de comunism. S-au rupt tabere şi direcţii. Partide, altădată insignifiante – cazul Partidului Comunist Albanez, care în septembrie 1947 nu fusese în stare să-şi trimită o delegaţie la întrunirea din Polonia care a condus la naşterea Cominformului – sau partide cu o tradiţie puternică şi al căror succes se baza, în special, pe charisma liderului – cazul Iugoslaviei conduse spre comunism de legendarul I.B. Tito – au început să-şi impună vocile separat în lagărul „democraţiilor populare”.

„Unitatea lumii comuniste ar fi putut supravieţui creşterii în diversitate a instituţiilor naţionale şi chiar s-ar fi putut întări în urma acesteia. La fel de bine ar fi putut să supravieţuiască fricii crescânde determinate de conflictele intereselor naţionale. Care întotdeauna frânează o evoluţie dinamică. Structura monolitică staliniană s-ar fi putut transforma într-o casă cu multe aspecte – compozită şi complicată, dar încă destul de coerentă şi rezonabil stabilă. A fost tocmai zelul orb al pasiunii ideologice – pasiune care ea însăşi a

84

ridicat casa – care, într-un final, s-a divizat împotriva lui însuşi.” (R. Lowenthal, Cracks in the Communist Monolith, 1963)

Cea mai reprezentativă mostră de asemenea opţiune proprie se poate considera a fi modelul promovat de liderul iugoslav I.B. Tito care, din 1949, şi-a condus ţara spre o „nouă cale”.

Cauzele acestui demers disident sunt legate, în linii mari, de cele două personalităţi marcante ale lumii comuniste. Pe de o parte, în mod cert, atot-puterea lui Stalin care nu lăsa posibilitate de exprimare nici unui reprezentat al comuniştilor din ţările implicate în noua strategie comună. „Nu există îndoială că rolul fatal în aceasta l-a jucat modul de a gândi şi a acţiona, de pe poziţii de mare putere, al lui Stalin, care căuta să ia sub controlul său ţările est-europene, intoleranţa lui faţă de altă gândire, brutalitatea şi duritatea care erau specifice caracterului său. Temându-se, în particular, că Iugoslavia vrea să ocupe poziţii condu-cătoare în mişcarea comunistă, Stalin a formulat personal împotriva P.C. din Iugoslavia şi a liderilor săi acuzaţii neîntemeiate care, pe măsura escaladării polemicii, au degenerat în născociri calomnioase, garnisite din belşug cu cuvinte de ocară.” (I.S. Ghirenko, Stalin-Tito, 1991).

Iar, de cealaltă parte, puternica personalitate a lui I.B. Tito a atârnat la fel de greu în ecuaţie. Popularitatea liderului iugoslav atinsese cote de nebănuit pentru minţile personajelor crescute doar sub impresia existenţei unui singur conducător, în persoana lui Stalin. Astfel, succesul zdrobitor al reprezentanţilor Frontului creat sub auspiciile lui Tito la terminarea războiului – 96% – a fost dificil de interpretat. Căci nu reprezenta în fond succesul regimului, ci al unui personaj, care făcuse adevărată carieră. Unui erou. Singurul văzut a putea salva şi renaşte organismul statal al unei puternice Iugoslavii.

Ce este însă extrem de interesant în această primă breşă din sânul partidelor comuniste şi muncitoreşti, ţine de faptul că începuturile comunismului iugoslav au fost o copie extrem de fidelă a modelului sovietic. „În nici o ţară din lume, în nici un partid comunist din afara Uniunii Sovietice nu există un devotament mai mare faţă de aceasta şi de Stalin personal decât în Iugoslavia... La început, concepţia partidului comunist iugoslav a fost influenţată de teoria şi de practica sovietică şi ar fi inexact din punct de vedere istoric dacă nu am sublinia că pentru comuniştii iugoslavi orânduirea socialistă din U.R.S.S. a fost sinonimă cu socialismul.” Aceste afirmaţii ale liderului iugoslav I.B. Tito nu sunt deloc simple reprezentări ideologice. Căci, întregul sistem pus în aplicare în Iugoslavia o dată cu terminarea războiului a amintit de modelul sovietic: reforma agrară, expulzarea în

85

totalitate a etnicilor germani, noua lege electorală, interzicerea, în mod practic, a funcţionării partidelor politice, abolirea monarhiei şi insti-tuirea republicii federale, noua Constituţie, naţionalizarea principale-lor mijloace de producţie. Şi totuşi, în această copie aproape perfectă au apărut, aproape încă de la începuturi, şi primele semne ale unei posibile diferenţieri de trunchiul sovietic.

Prima mutare oarecum greşită din partea Moscovei a apărut chiar în anii 1944-1945 şi a încercat impunerea unei echipe proprii în sânul puterii interne. Tentativa însă a eşuat. Tito s-a dovedit a fi ferm pe poziţii. Era doar începutul...

În vara şi toamna anului 1946, diferendele au prins efectiv contur. Baza: problema materiilor prime. Nemulţumirea iugoslavă a plecat tocmai de la crearea societăţilor mixte sovieto-iugoslave (8 iunie 1946) care secătuiau resursele statului. În plus, la sfârşitul anului, s-a adoptat şi primul plan cincinal pentru perioada 1947-1951. Directivele sale prevedeau dezvoltarea economiei socialiste, în principal promovarea industrializării şi a electrificării. Obiective irealizabile într-o Iugoslavie profund lovită de război, care nu dispunea de mijloacele necesare, dar care se baza şi pe un ajutor substanţial venit dinspre patria socialismului. Realitatea se dovedea însă altfel.

Aşa că, pentru a lămuri situaţia astfel apărută, o delegaţie oficială s-a şi deplasat de urgenţă la Moscova (aprilie 1947). Incorecta gestionare a problemelor „extrem de sensibile”, după cum scria în memoriile sale slovenul Edv. Kardelj, conducătorul delegaţiei, care deveniseră „sursă de conflict şi de o anume iritare între guvernul nostru şi cel sovietic” ar fi condus la situaţii de neconceput încă în lumea comunistă. Era vorba, se precizează în aceleaşi memorii, de societăţile mixte care, chiar dacă în marea lor majoritate nu funcţionau*, reprezentau surse „de fricţiuni permanente”, din cauza faptului că „specialiştii sovietici, respectiv conducătorii, au preluat toată puterea, iar membrii noştri nu aveau nici măcar acces la contabilitatea acestor servicii, fără a mai vorbi de politica lor economică şi tehnică.” Ca urmare, preciza el, „ne simţeam nu numai împinşi în plan secundar, dar şi în stare de dependenţă de partenerul sovietic şi exploataţi economic.”

Întâlnirea s-a soldat cu un oarecare succes pentru tabăra iugoslavă – căci, în iulie 1947 societăţile mixte au fost desfiinţate. Explicaţia lui Stalin impresionează prin viziunea comparativă propusă: „Societăţile mixte nu numai că nu ne sunt necesare, ci vor fi permanent o sursă de poticneli. Iugoslavia nu este România, cu care

* cu excepţia celor de navigaţie pe Dunăre şi a celor din domeniul aviatic.

86

avem o serie de societăţi mixte. România nu a făcut parte din coaliţia antihitleristă, dar Iugoslavia a fost aliata noastră. De aceea, cel mai bine e să fie desfiinţate societăţile acelea.”

Paşii următori au venit însă destul de rapid. Căci, după cum sublinia acelaşi Kardelj, ruptura era aproape inevitabilă. „Dacă privim întreaga evoluţie a relaţiilor dintre cele două partide, de la prima sesiune a Vecei Antifasciste a Eliberării Naţionale a Iugoslaviei şi de la maşinaţiunile pe care le-a început Jdanov la reuniunea de la Szklarska-Poreba până la punctul culminant al conflictului cu Stalin, atunci se vede clar că, în tot acest timp, Stalin a avut în cap un plan cum să lichideze neatârnarea şi independenţa Iugoslaviei lui Tito. El nu a iertat nimic, nici chiar când ceda.”

Conflictul în legătură cu specialiştii şi societăţile mixte, care a fost, totuşi, rezolvat lin, pentru că Stalin a considerat că era încă prea devreme să înceapă bătălia contra Iugoslaviei şi de aceea a acceptat repede cererea iugoslavă; în sfârşit, o altă serie de conflicte pe care le-a avut cu noi, deoarece alţii nu se încumetau la asemenea paşi – toate acestea au fost un spin în ochiul lui Stalin şi timp de patru ani s-a pregătit pentru ofensiva finală.” (E. Kardelj, Memorii. 1944-1957, 1980)

Efectiv, următoarea mişcare spre ruptură a intervenit însă la scurt timp după consumarea acestei pseudo-victorii. Motivul a fost semnarea tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală (august 1947) dintre două state vecine Iugoslavia şi Bulgaria, fără a se fi obţinut anterior acordul Uniunii Sovietice. Încheierea tratatului survenea într-o perioadă când se mai discuta încă aprins despre crearea unei federaţii balcanice, idee sprijinită iniţial, apoi respinsă de I.V. Stalin. Conducătorul sovietic îşi avusese propriul său plan de coloratură federalistă, cu scopul de a lega „democraţiile populare”, însă structurat pe existenţa a două „mini-blocuri”: unul ar fi reunit Ucraina, Ungaria şi România, iar celălalt, Polonia, Cehoslovacia şi Bielorusia. Această idee, extrem de interesantă, mai ales din punctul de vedere al noului tip de structuri politice susţinute de sistemul comunist (a se vedea imaginea unei macro-filiaţii: Uniunea Sovietică – federaţie comunistă, Iugoslavia – federaţie comunistă...), va intra din nou în centrul atenţiei un an mai târziu, în ianuarie 1948, când liderul bulgar Gh. Dimitrov, entuziasmat de proiectul unui asemenea organism iniţiat de Tito*, văzut ca o contra-pondere serioasă a puterii

* Pe schiţa geografică: Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, România,

Ungaria şi Iugoslavia, reunite „aproape natural“. Mai mult chiar, liderul iugoslav ar fi dorit şi o unire a Albaniei cu Iugoslavia, ceea ce, considera el,

87

sovietice în Europa central-estică – declara într-un interviu că era iminentă crearea unei federaţii a ţărilor est-europene, în care urma să fie inclusă şi Grecia. Imediat, în februarie 1948, Moscova, prin intermediul organului de presă diriguitor Pravda lansa un atac dur la adresa Belgradului, calificând proiectele de „federaţie” sau „confederaţie” abe-rante şi ostile însăşi ideii de socialism. Condiţiile şi, mai ales iniţiatorii, schimbaseră în totalitate datele problemei.

Însă revenind la chestiunea mult disputatului tratat de prietenie bulgaro-iugoslav, mai mult, după cum nota şi fostul reprezentant al Marii Britanii pe lângă Statul Major al partizanilor iugoslavi, F. Machean, „suspiciosului Stalin nu-i plăcea această comportare a sateliţilor”.

Derularea evenimentelor care au condus la criza iugoslavă poate reprezenta un interesant indicator al insinuării unei căi diferite de accepţie în lumea comunistă. Un vector al noului, şi în ceea ce priveşte, structural, direcţia spre care se va îndrepta regimul titoist.

Tratatul de prietenie nu a fost deloc bine primit de Moscova. Se încălca una dintre esenţialele norme ale sistemului de conducere în spaţiul comunist: vigilenţa Uniunii Sovietice fusese trecută cu vederea. Mesajul pe care l-a primit, în acest sens, la 12 august 1947, Tito de la Stalin este grăitor: „Guvernul sovietic consideră că ambele guverne au comis o greşeală încheind un pact şi încă pe o durată nelimitată, înainte de intrarea în vigoare a tratatului de pace, în ciuda avertismentelor guvernului sovietic. Guvernul sovietic consideră că, prin pripeala lor, cele două guverne au uşurat treaba elementelor reacţionare anglo-americane, dându-le un nou pretext de a intensifica intervenţia în treburile greceşti şi turceşti, împotriva Iugoslaviei şi Bulgariei (...) Guvernul sovietic trebuie să vă avertizeze că nu-şi poate asuma răspunderea pentru pacte de mare importanţă în domeniul politicii externe, încheiate fără consultarea guvernului sovietic.” Orice urmă de independenţă a structurilor comuniste naţionale părea că nu-şi mai avea locul. Mai ales din perspectiva celor care au urmat, respectiv amânarea încheierii tratatului, cu peste trei luni şi renunţarea la clauza semnării pe timp nelimitat, perioada efectivă a derulării lui oprindu-se la 20 de ani*.

Marea ruptură a intervenit însă în 1948. Schematic, cronologia acestei semnificative perioade se poate reduce la următoarele paliere:

a) telegramele comisarului poporului pentru afaceri străine Molotov adresate liderului iugoslav în care se punea accentul pe ar fi permis „rezolvarea definitivă“ a problemei importantei minorităţi etnice albaneze din regiunea Kosovo.

* Tratatul a fost până la urmă semnat, în Bulgaria, la 27 septembrie 1947.

88

dezacordul Moscovei în ceea ce privea panta pe care alunecaseră relaţiile Iugoslaviei, de astă dată, cu un alt stat vecin, respectiv, Albania;

b) intervenţia, amintită anterior, a liderului bulgar Gh. Dimitrov, cu privire la iminenţa organizării unei federaţii balcanice (ianuarie 1948);

c) raportul sovietic „Cu privire la orientările antimarxiste ale conducătorilor Partidului Comunist din Iugoslavia în problemele de politică externă şi internă” (18 martie 1948);

d) scrisoarea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în care se specificau motivele retragerii consilierilor sovietici (28 martie 1948);

e) răspunsul imediat al Partidului Comunist Iugoslav; f) a doua scrisoare a CC al PCUS adresată de astă dată direct şi

nominal „tovarăşilor Tito, Kardelj”, „Comitetului Central al P.C.I.” în care apar atacuri mai dure şi directe (4 mai 1948);

g) răspunsul iugoslav, foarte scurt, pe ideea „nu se acceptă nici un fel de discuţii” (9 mai 1948);

h) replica sovietică prin care se specifica că, în cazul în care intervine refuzul de a se prezenta în faţa organismului Cominformului, se consideră că partidul respectiv a trădat cauza comunismului (22 mai 1948);

i) rezoluţia cu privire la situaţia din Partidul Comunist din Iugoslavia (28 iunie 1948).

În fond, tot atâţia paşi spre o ruptură de proporţii, mai ales în structura intimă a palierului ideologic. Sesizabile mai ales în prezentarea celor cinci greşeli considerate capitale şi „abateri de la linia justă” a Partidului Comunist Iugoslav, conform textului raportului sovietic din 18 martie 1948: ignorarea teoriei marxiste; ignorarea Uniunii Sovietice ca forţă hotărâtoare a lagărului democratic şi socialist; supraaprecierea realizărilor în dezvoltarea Iugoslaviei pe calea spre socialism; subaprecierea luptei de clasă la sate şi a pericolului chiaburismului; prezenţa oportunismului şi lichidatoris-mului în problemele privind rolul şi locul Partidului Comunist în sistemul democraţiei populare. Concluzia a căzut răsunător în lumea comunistă. Structura politică tradiţională a acestei lumi recent intrate sub cortina sovietică era total desfiinţată: „Toate cele expuse mai sus dovedesc că liderii partidului comunist iugoslav nu sunt marxişti. În activitatea lor practică şi în definirea perspectivelor dezvoltării în continuare a Iugoslaviei ei nu se conduc după teoria marxist-leninistă, care conferă siguranţă mişcării revoluţionare şi înţelegerea conexiunilor interne ale evenimentelor înconjurătoare, care ajută practicienilor «să înţeleagă nu numai cum şi încotro se mişcă în

89

prezent clasele, ci şi cum şi încotro trebuie să se mişte ele în viitorul apropiat».(Stalin) (...)

Conducătorii partidului comunist iugoslav comit greşeli politice serioase, care se exprimă în atitudinea nebinevoitoare faţă de Uniunea Sovietică şi partidele comuniste frăţeşti. Aceste greşeli îi transformă în ciracii burgheziei în realizarea politicii interne şi externe a ţării, ceea ce ascunde în sine mari pericole pentru dezvoltarea în continuare şi construirea socialismului în Iugoslavia.”

Răspunsul iugoslav, la scrisoarea sovietică din 27 martie 1948, reprezintă un alt moment important în definirea noilor structuri propuse a fi instaurate într-un stat comunist, mai ales din perspectiva, extrem de interesantă, de altfel, a reclamării apartenenţei la filonul comunist, în ciuda tuturor criticilor aduse din partea Moscovei. Prin urmare, deloc structuri noi, ci tocmai cele adevărate. Astfel, Partidul Comunist Iugoslav şi-a exprimat „convingerea profundă că rezultate realizate de partidul nostru în timpul războiului şi după război vorbesc de la sine, vorbesc că P.C.I. este puternic, monolit capabil să conducă ţara spre socialism, capabil să conducă popoarele Iugoslaviei în orice situaţie, oricât de grea ar fi ea.”

În aceste condiţii, din 1949, Iugoslavia, având în frunte un partid unic şi un conducător ce se considera în continuare tot comunist*, a început să evolueze pe un drum nou, oarecum destul de aparte în istoria secolului XX pe continentul european.

S-au operat transformări în toate sectoarele vitale ale organismului statal. Şi, în primul rând, în economie, unde, încă din 1949 s-a hotărât retragerea pământului din sistemul cooperatist (cifric, din 2,6 milioane ha colectivizate în perioada anterioară, 2 milioane au fost redate ţăranilor, numărul cooperativelor scăzând drastic de la, iniţial, 7.000 la aproximativ 1.000). În plan legislativ, între 1949-1954 s-a renunţat în mod treptat la principiile sovietice ale centralismului şi planificărilor.

Dar cel mai interesant palier, din punctul de vedere al analizei structurilor politice impuse de modelul iugoslav, intervine în planul aşa-numitei „auto-conduceri muncitoreşti”. Model unicat în acea perioadă în statele socialiste, prin această formă aparte se păstra, în mod formal, proprietatea statului asupra mijloacelor din economie, dar ele erau trecute, practic, în gestionarea colectivelor care le conduceau şi valorificau în mod direct. În fond, pentru prima dată, într-un stat

* „Vânzându-ne cuprul – afirma I. B. Tito – pentru a achiziţiona tehnologie, noi nu ne vindem în acelaşi timp conştiinţa. Cu ajutorul maşinilor şi tehnologiilor procurate din Vest, noi vom continua edificarea socialismului.”

90

proclamat muncitoresc, structura politică conducătoare aparţinea, in realitate, clasei muncitoare.

Un alt element importat este dat şi de introducerea principiului separării funcţiilor pe linie de partid şi de stat, la nivel local şi regional, ulterior promovarea în majoritatea posturilor nemaiavând legătură directă nici cu apartenenţa efectivă la partidul unic.

Practic, Partidul Comunist Iugoslav, devenit ulterior Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia a iniţiat un proces de auto-redefinire a statutului său, „cu caracter voluntar şi democratic”. Caracterul dualist şi deseori contradictoriu al structurilor, şi mai ales, al ideologiilor promovate de la Belgrad impresionează. Unul dintre analiştii cunoscuţi ai fenomenului titoist în ansamblul său, A. Dumas, arăta că modelul acesta aparte propus şi pus în practică de statul iugoslav, rezultat al contextului istoric tensionat, dar şi al unei psihologii colective cu totul speciale (centrate cu predilecţie pe rolul eroului Tito) – se dorea în egală măsură unul de contestare atât a capitalis-mului, cât şi a socialismului centralizat şi uniformizator. Acest model s-ar fi sintetizat pe trei mari caracteristici, legate, după cum era şi firesc, de sectorul economic:

1. mijloacele de producţie nu pot face obiectul unei apropieri private din partea unui individ sau grup;

2. mijloacele de producţie aparţin societăţii în ansamblul său, statul nefiind decât garantul;

3. societatea încredinţează mijloacele de producţie muncitorilor fiecărei întreprinderi, care le utilizează şi le girează ei înşişi, în mod direct.

Din 1948, Iugoslavia devenise astfel o ţară formal independentă. Însă rămânea un stat care ascundea o multitudine de contradicţii, o balansare continuă între democraţie pură şi... democraţie populară. Constituţia prevedea drepturi şi libertăţi fundamentale, multe dintre ele efectiv deţinute de poporul iugoslav, însă, de-asupra tuturor exista încă forma unică a partidului comunist. Mai mult chiar, în ceea ce priveşte sectorul puterii – ea aparţinea unei singure persoane – I. B. Tito – preşedinte al Republicii Federative, dar şi secretar general al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia.

Materiale supuse dezbaterii de seminar: PRINCIPALELE DOCUMENTE ALE CRIZEI IUGOSLAVE

91

Raportul Secţiei de politică externă a CC al PCUS, 18 martie 1948 – „Cu privire la orientările antimarxiste ale conducătorilor partidului comunist din Iugoslavia în problemele politicii externe şi interne”

„Toate cele expuse mai sus dovedesc că liderii partidului comunist iugoslav nu sunt marxişti. În activitatea lor practică şi în definirea perspectivelor dezvoltării în continuare a Iugoslaviei ei nu se conduc după teoria marxist-leninistă, care conferă siguranţă mişcării revoluţionare şi înţelegerea conexiunilor interne ale evenimentelor înconjurătoare, care ajută practicienilor «să înţeleagă nu numai cum şi încotro se mişcă în prezent clasele, ci şi cum şi încotro trebuie să se mişte ele în viitorul apropiat.» (Stalin)

Conducătorii Partidului Comunist Iugoslav comit greşeli politice serioase, care se exprimă în atitudinea nebinevoitoare faţă de Uniunea Sovietică şi partidele comuniste frăţeşti. Aceste greşeli îi transformă în ciracii burgheziei în realizarea politicii interne şi externe a ţării, ceea ce ascunde în sine mari pericole pentru dezvoltarea în continuare şi construirea socialismului în Iugoslavia.”

Cea de-a doua scrisoare a CC al PCUS – 4 mai 1948 – „Poziţia generală a Iugoslaviei este de aşa natură că nu vede deosebirea dintre politica externă a URSS şi cea a anglo-americanilor şi consideră că Iugoslavia trebuie să ducă faţă de Uniunea Sovietică aceeaşi politică pe care o duce faţă de puterile imperialiste – Marea Britanie şi SUA.”

Opinia lui I.B. Tito cu privire la noile relaţii stabilite de Iugoslavia: „Vânzându-ne cuprul pentru a achiziţiona tehnologie, noi nu ne vindem în acelaşi timp conştiinţa. Cu ajutorul maşinilor şi tehnologiei procurate din Vest, vom continua edificarea socialismului.”

Opinia americană cu privire la poziţia liderului iugoslav: Cu toate că se observase faptul că Tito va rămâne până la sfârşit devotat cauzei şi idealurilor sale comuniste, America i-a apreciat crezul în „independenţa fiecărei naţiuni comuniste”. „O astfel de teorie era inacceptabilă liderilor sovietici, care, doreau ca naţiunile din sfera lor de influenţă să fie nişte marionete ale politicii ruseşti.” (G. Kennan)

Posibile subiecte de verificare: • Enumeraţi cel puţin două dintre principalele cauze ale impunerii

diversificării/disidenţei în lumea comunistă est-central europeană. • Prezentaţi şi comentaţi cel puţin lucrarea unui istoric care s-a

ocupat de problematica distrugerii structurii de monolit în lumea comunistă est-central europeană.

92

• Prezentaţi caracteristicile generale ale structurilor politice impuse de Iugoslavia lui Tito. Diferenţe şi apropieri de modelul comunist clasic.

VII. NOI FENOMENE POLITICE. EPURĂRILE ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI 1. Motivaţii ideologice. 2. Cazuri speciale. Realităţi cifrice generale. 3. Noul tip de lider comunist. Teme propuse pentru dezbatere de seminar: • Elita comunistă – concept şi semnificaţii noi? Bibliografie orientativă: 1. A. Kriegel, Les grands proces dans le systeme communiste.

La pedagogie infernale, Paris, Ed. du Seuil, 1982. 2. Vl. Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsări-

teană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Bucureşti, 1997. Noul model de stat trebuia ridicat, în mod cert, pe o nouă bază.

Trebuiau îndepărtate orice reminiscenţe ale trecutului. Pentru a deveni profund conştient de succesul şi importanţa „democraţiei populare”, cetăţeanului trebuia să-i fie livrate serioase modele şi luări de măsuri. Vechiul nu mai avea ce căuta, începuse domnia noului.

93

„Importanţa acţiunii de verificare în perioada construirii socialis-mului, când partidul fiind forţa conducătoare, trebuie să-şi revizuiască temeinic rândurile, să le cureţe de elemente străine, duşmănoase etc., să asigure compoziţia sa de clasă prin predominarea elementului proletar în partid, pentru a-şi întări omogenitatea, a-şi consolida unitatea, a-şi mări combativitatea şi a-şi asigura legătura cu masele.

Atunci când partidul clasei muncitoare devine partid de guver-nământ este inevitabilă pătrunderea în rândurile sale a elementelor mic-burgheze, carieriste, aventuriste, duşmănoase, care folosesc metodele cele mai iscusite de a se strecura în partid. (...) Curăţarea rândurilor partidului şi asigurarea compoziţiei proletare constituie una din cerinţele partidului de tip nou.” (Teze pentru Proiectul de Hotărâre a Plenarei C.C. al P.M.R. din 15-17 mai 1950 cu privire la rezultatele verificării membrilor partidului).

Astfel, la baza fenomenului atât de violent al epurărilor, în urma căruia partidul comunist trebuia să-şi îmbrace o nouă haină, trebuie căutate, în primul rând, motivele de ordin ideologic.

Printre ele, s-au impus: neselectarea strictă a membrilor, mai ales datorită anteriorului fenomen al deschiderii porţilor partidului comunist în perioada aşa-numitei „lupte pentru putere”, pentru a câştiga aliaţi cu mai mare greutate şi tradiţie în viaţa politică internă şi fuziunea partidului comunist cu partidele socialiste, care a adus, la rândul ei, multe elemente „confuze” din punct de vedere ideologic şi politic. Mai mult, pe fundalul anilor 1948-1949, criza şi noua cale propusă în Iugoslavia a impus luări de poziţie clară în sânul partidelor comuniste din fiecare ţară a spaţiului est-central european. La toate acestea, se poate adăuga şi umflarea excesivă a numărului membrilor de partid, în contextul luării puterii etc.

Cifric, în perioada 1948-1951, fenomenul epurării a lovit circa 25% din efectivul total al membrilor de partid comunist din Europa centrală şi de sud-est. Putem concluziona, astfel, că, începând cu 1952, structura politică comunistă dominantă era, cel puţin din punctul de vedere al componenţei, una nouă.

La nivelul fiecărei experienţe naţionale, în parte, o posibilă prezentare ierarhizată ar arăta astfel: Cehoslovacia – 1.000.000 membri expulzaţi; Ungaria – 400.000; Polonia – 300.000; Bulgaria – 150.000; Albania – 10.000. Dintre care, un procent variind între 5-10% au fost arestaţi.

În urma acestui violent val de schimbări, încheiat, în mare, în 1952, care a atins uneori chiar şi elita partidului (importanţi secretari generali ai partidului i-au căzut victime, printre ei: bulgarul Traciko

94

Kostov, polonezul Wladislaw Gomulka şi Rudolf Slansky, în Cehoslovacia); s-a putut impune efectiv noul tip de lider comunist, fidel aliat al Moscovei – reprezentat de figuri precum: Boleslaw Bierut, în Polonia, Matias Rakosi, în Ungaria, Vâlko Cervenkov în Bulgaria sau Klement Gottwald, în Cehoslovacia.

Epurarea a lovit astfel extrem de puternic în chiar structura internă a partidului comunist, organismul unic de conducere în statele democraţiei populare. Dacă apelăm la o prezentare a fiecărui caz în parte a statelor comuniste din Europa central-estică, vom sesiza imediat impunerea unor oameni noi, pe fundalul renunţării, în marea majoritate a cazurilor, la vechi figuri reprezentative ale comunismului ilegalist interbelic. Venise vremea schimbărilor. Şi momentul se va dovedi extrem de dureros.

În Albania, cifra celor 10.000 de victime ale epurării nu trebuie să pară insignifiantă. Căci, raportat nu numai la numărul total al membrilor de partid, ci, mai ales, la poziţia celor îndepărtaţi, situaţia capătă greutate. Nu trebuie uitat nici un moment că Albania reprezentase aliatul tradiţional al Iugoslaviei, existând, la un moment dat, din partea liderului iugoslav, dar nedezavuat de partea albaneză, un plan de unire între cele două state vecine. Astfel că, pe acest fundal, critica şi auto-critica trebuia să lovească puternic structura internă a partidului comunist albanez. Pentru că existau motive...

Printre cele mai răsunătoare victime se numără chiar unul dintre miniştrii guvernului comunist, respectiv titularul portofoliului aface-rilor interne, Kotchi Dzodze, membru al Biroului Politic, considerat a fi reprezentantul de marcă al „titoiştilor” locali. Schema înlăturării lui urmează o anumită regulă. Nu o eliminare directă, pentru a nu crea posibilitatea unei reacţii de răspuns din partea aliaţilor până mai ieri puternicului Dzodze. Mai întâi, i-a fost retrasă calitatea de ministru al afacerilor interne, încredinţându-i-se pentru uşurarea muncii (sau îngreunarea ei?!) Ministerul Industriei. Apoi, rând pe rând, a fost expulzat din rândurile Comitetului Central, din partid, arestat şi con-damnat la moarte (iunie 1949).

Se recunoaşte aici, ca şi în toate celelalte cazuri pe care le vom analiza mai jos, prezenţa conjugării epurării cu motivaţii ideologice diverse, cu lovituri de forţă ale conducătorilor locali în vederea asigurării unui climat perfect de conducere unică. În situaţia albaneză, lovitura de forţă a lui E. Hoxa era îndreptată împotriva unor alte nume puternice din partid care, într-un moment sau altul, ar fi putut clama aceleaşi drepturi la conducerea partidului şi a ţării.

95

În aceleaşi linii generale, s-a prezentat situaţia şi în Bulgaria, un alt aliat, cel puţin în ultima vreme, a Iugoslaviei deviaţioniste. Două figuri de marcă au căzut iureşului verificărilor şi „curăţirilor”. Prima victimă – simpatizantul opiniilor federaliste iniţiate de Tito, liderul Gh. Dimitrov, care a căzut strivit de greii partidului comunist bulgar fideli devotaţi cauzei Moscovei. Moartea sa însă ferindu-l de alte consecinţe, mult mai dure.

În schimb, în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea erou al epurării bulgare, Gh. Kostov, cazul său este cu totul şi cu totul aparte. Căci, departe de a fi fost un simpatizant al liderului iugoslav (chiar fusese acuzat de a fi colaborat cu politica regalistă), membrul partidului comunist încă din 1919, victimă a represiunilor din 1923 şi militantul fervent împotriva planului federalist balcanic, Kostov a fost arestat şi judecat în 1949 şi condamnat la moarte. Vina – era un element „duşmănos”. Vechile lupte şi întreaga viaţă dedicată partidului nu au mai contat. Era, încă o dată, nevoie de noi lideri. Figuri neaparţinând trecutului ilegalist, deseori fracţionist şi, de aceea, extrem de periculos.

Cehoslovacia a reprezentat ţara în care artizanul primelor epurări în structura internă a partidului a căzut, la rândul său, victima propriului proiect. Personajul, R. Slanski, a fost la baza înlăturării liderului partidului comunist slovac, Vl. Clementis (deţinătorul şi al portofoliului Afacerilor Externe în guvernul cehoslovac), în martie 1950, nimeni altul decât înlocuitorul ilustrului Masaryk. Clementis a fost apoi arestat (1951) şi condamnat la moarte. Alături alte numeroase victime într-un amplu proces de adevărată „vânătoare de vrăjitoare” vizându-i pe „troţkişti”, naţionalist burghezii slovaci sau duşmanii de clasă, vânătoare atent asistată şi consiliată de reprezentanţii sovietici, experţi în domeniu.

Pe fundalul controversatului complot „al halatelor albe” din URSS, R. Slanski, evreu de origine, a căzut şi el victimă epurărilor. Înlăturat din conducerea partidului, într-o primă fază, urmându-se acelaşi scenariu deja cunoscut al „paşilor mărunţi”, i se va încredinţa doar funcţia de vicepreşedinte al Guvernului. Însă, pe baza unei puternice stări conflictuale în sânul partidului, care îi dădea din ce în ce mai vizibil câştig de cauză aripii conduse de Kl. Gottwald, Slanski a fost arestat (noiembrie 1951) pentru crime împotriva siguranţei de stat şi caracter antisovietic, iar în urma unui proces politic, derulat pe timpul a câteva zile la sfârşitul lunii noiembrie a anului următor, 1952, a fost condamnat la moarte. Cazul său, împreună ce cel al altor 13

96

camarazi care au căzut victime aceluiaşi proces de epurare, a fost prezentat şi Occidentului, prin intermediul unei lucrări simbolic intitulate Mărturisirea, aparţinând lui Arthur London. În cartea acestuia, ca şi în filmul realizat după ea, se arată cum era catalogat fiecare vinovat în parte: „trădători troţkişti, sionişti, burghezi, spioni şi sabotori, duşmani ai naţiunii cehoslovace, ai ordinii democratice şi ai socialismului.”

În Polonia, aripa naţionalistă a primit o grea lovitură prin îndepărtarea lui Wl. Gomulka, mai întâi din componenţa Biroului Politic (septembrie 1948), apoi din guvern (ianuarie 1949) şi din Partid (noiembrie 1949), arestat şi judecat în final, în 1951. Crima de care se făcea vinovat: clasicul „deviaţionism”, vizibil mai ales în ceea ce privea gestiunea teritoriilor devenite recent poloneze, cu o vizibilă preocupare politică, decât de impunere efectivă a modelului sovietic. Liderul polonez a rămas în închisoare în tot timpul întocmirii dosarului penal, dar destul pentru a fi surprins aici de moartea conducătorului de la Kremlin.

Ungaria reprezintă, la rândul său, o altă faţetă a aceluiaşi complex fenomen al epurărilor. Severul ministru de interne Laszlo Rajk a devenit ţinta atacurilor de curăţire a partidului. Acelaşi scenariu a fost aplicat şi în cazul său – cel al „paşilor mărunţi”, respectiv a îndepărtării treptate din funcţiile deţinute fie în partid, fie în stat. Astfel, lui Rajk i s-a încredinţat, după îndepărtarea de la conducerea Ministerului Afacerilor Interne, portofoliul Externelor, însă i-au fost mult diminuate atributele. Apoi, în mai 1949, a intervenit şi lovitura de forţă – arestarea şi, după mărturisirea forţată, în cadrul unui proces-marionetă, că fusese „un agent secret al imperialismului”, condam-narea la moarte şi executarea. În mare, în epurările care au urmat au murit aproximativ 2.000 de oameni, iar alţi 150.000 au fost arestaţi.

Pe acest fundal, putem considera că, la începutul anilor 1950, sistemul bolşevic se implementase aproape în totalitate în spaţiul est-central european. Şi impusese şi un nou tip de lider politic, în marea majoritate a cazurilor, plăsmuit după chipul şi asemănarea conducă-torului sovietic, I.V. Stalin. Numele lor: polonezii Jakub Berman (1901-1984), membru al Biroului Politic şi secretar al Comitetului Central şi Boleslav Bierut (1892-1956), lider în momentul stalinizării, fost agent sovietic ce funcţionase, în perioada interbelică, ca instructor al Cominternului în Bulgaria, Cehoslovacia şi Austria; Matyas Rakosi (1892-1971), una dintre piesele de rezistenţă ale grupului conducător din Ungaria, care petrecuse aproape 15 ani în închisorile regimului

97

horthyst pentru activităţile comuniste, alături de colaboratorii săi apropiaţi – Ernö Gerö, pe tărâmul economic, ideologul Jozsef Revai şi ministrul apărării naţiole Mihaly Farkas; Vâlko Cervenkov (1900-1980), bulgarul care în anii ’30 fusese directorul adjunct al Şcolii leniniste a Cominternului de la Moscova; est-germanii Wilhelm Pieck (1876-1960) şi Walter Ulbricht (1893-1973), ambii fugiţi din ţară, în exil în Uniunea Sovietică, după ce Hitler preluase puterea în 1933; liderul cehoslovac Kl. Gottwald (1896-1953), care-şi petrecuse perioada războiului la aceeaşi şcoală a exilului sovietic.

O dată cu ei o nouă mentalitate politică se impunea în ceea ce privea jocul structurilor politice din acest spaţiu comunizat. Principalii ei vectorii se regăsesc într-o declaraţie de credinţă pe care unul dintre aceşti lideri, respectiv J. Berman, le-a trasat într-un interviu acordat unei jurnaliste profund legată de existenţa Solidarităţii, Teresa Toranska*: „Fără să-mi pun speranţa în puterea magică a cuvintelor, sunt totuşi convins că suma acţiunilor noastre, duse la îndeplinire cu pricepere şi hotărâre, va da până la urmă rezultate şi va crea o nouă conştiinţă poloneză; pentru că toate avantajele ce decurg din noua cale deschisă de noi se vor confirma, trebuie să se confirme, şi dacă nu ne va distruge un război atomic şi nu vom dispărea în nimicnicie, va fi până la urmă o schimbare de mentalitate care îi va da un conţinut şi o calitate cu totul noi. Şi atunci noi, comuniştii, ne vom putea aplica toate principiile democratice pe care am vrea să le aplicăm şi nu le putem aplica acum, pentru că am sfârşi înfrânţi şi eliminaţi. Asta s-ar putea să se întâmple de acum în cincizeci de ani sau într-o sută de ani, nu vreau să fac profeţii, dar sunt sigur că se va întâmpla într-o zi.”

Materiale supuse dezbaterii de seminar:

REALITĂŢI CIFRICE – Membrii de partid

ŢARA Ante 1944 1947 1950 Post 1953 Cehoslovacia 80.000 1.300.000 2.300.000 1.300.000 Iugoslavia 15.000 400.000 - - Polonia 20.000 800.000 1.360.000 1.000.000 România 1.000 710.000 1.000.000 800.000

* Lucrarea sa, intitulată extrem de semnificativ Ei, cuprinde o serie de

interviuri luate la începutul anilor ’80 câtorva dintre foştii lideri ai partidului comunist polonez.

98

Ungaria 30.000 750.000 950.000 550.000 Bulgaria 8.000 - 460.000 300.000

EPURAREA – CONSIDERENTE OFICIALE COMUNISTE „Va trebui să curăţim chiar cu mare severitate aparatul de stat,

ţinând cont de faptul că timp de patru ani am verificat aparatul de partid, am scos pe unii şi pe alţii, şi scoatem aproape zilnic. În aparatul de stat, unde situaţia este mai grea pentru că nu aveam oameni cu care să înlocuim, n-am putut face verificarea şi înlocuirea elementelor nepotrivite. Este deci de datoria noastră să fim cu atât mai atenţi şi la verificarea membrilor de partid din conducerea organelor de stat (...) aparatul de stat este acela care după partid, este inelul de legătură al regimului nostru cu masele largi. Înainte de a vedea organele partidului, ţăranul, ţăranca săracă sau muncitorii agricoli văd în faţa lor un primar, un notar, pe agentul fiscal, pe agentul agricol, câte un funcţionar mai sus pus la pretură sau la prefectură, şi dacă aceştia nu sunt membri de partid, oamenii simpli văd prin ei Partidul, judecă după ei Partidul.” (Ana Pauker, 1948, discurs în faţa Biroului Politic al P.M.R.)

Posibile subiecte pentru eseul de verificare: • Epurarea ca fenomen politic ce a atins principalele structuri

politice ale lumii comuniste est-central europene: variantă oficială; realitate istorică.

• Definiţi şi exemplificaţi noul tip de lider comunist impus în urma epurărilor din perioada post-1948.

99

VIII. „NOUL CURS” ŞI CRIZELE POLITICE ALE EUROPEI CENTRAL-ESTICE

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI: 1. Caracteristici generale. 2. Primele explozii: R.D.G., 1953. 3. 1956 – Polonia şi Ungaria. 4. Ungaria şi Polonia în anii liberalizării. 5. Influenţa factorului extern. „Noul curs”. 6. Momentul 1968: - principii şi coordonate ideologice; - dialog intern / relaţia cu celelalte state vecine; - reacţia ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Teme propuse pentru dezbatere la seminar: • Documentele exploziilor – Ungaria şi Polonia 1956;

Cehoslovacia – 1968; • Personaje – implicarea intelectualilor – rolul societăţii civile –

noi structuri politice în acţiune. Bibliografie orientativă:

100

1. J. Rupnik, The Other Europe: The Rise and Fall of Communism in East-Central Europe, New York, 1989.

2. *** 1956. Explozia. Percepţii româneşti, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

3. V. Mastny, Czechoslovakia: Crisis in World Communism, New York, 1972.

4. M. Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, Bucureşti, 1998.

Cadru general Moartea liderului sovietic I.V. Stalin, la 5 martie 1953, a condus,

poate destul de neaşteptat pentru unii, la impunerea unei noi ere. Şi asta, tocmai în perioada în care lucrurile se stabilizaseră, în mare măsură.

Dispariţia liderului pentru atâta vreme de necontestat al taberei comuniste a dat naştere unui timp al crizelor, generate în primul rând, de imposibilitate imediată de înlocuire a vechiului conducător. Tocmai pentru a reliefa acest aspect, la Moscova se apela din nou la principiul conducerii colective. Nu era pentru prima dată când puterea trebuia să se aşeze, iar taberele să se definitiveze. N. S. Hruşciov, primul secretar al P.C.U.S., alături de preşedintele Sovietului Suprem, N. A. Bulganin, şi de preşedintele Consiliului de Miniştri, G. M. Malenkov – apăreau împreună pentru a asigura continuitatea structurilor de putere în marea ţară a comunismului.

Un mesaj trebuia transmis şi receptat astfel de către statele Europei central-estice aflate sub aceeaşi cortină. După cum reieşea şi dintr-un editorial apărut în aprilie 1953 în gazeta-stindard a comunismului, Pravda, şefii stalinişti ai democraţiilor populare erau sfătuiţi să se orienteze spre aceleaşi forme de conducere colectivă, spre, cel puţin aparenta, separare a puterilor de stat şi partid, spre reformare.

Europa comunistă a răspuns oarecum imediat, dar şi diferit! Căci lupta feroce pentru putere ce se dădea în culisele de la Moscova afectase evident stabilitate echipelor de conducere numite de sovietici în Europa central-estică.

La nivelul strict structural, modelul conducerii colective apare, poate cel mai vizibil, în cazul Cehoslovaciei. Aici, după moartea liderului local, Klement Gottwald, la scurtă vreme după dispariţia lui Stalin, s-a ajuns la instituirea, mai întâi, pentru scurtă perioadă (1953-1954), a unei troici politice, apoi, în pasul doi, a unei puteri de tip dual –

101

a celor „doi Antonini” – Antonin Zapotocky (preşedintele Republicii) şi Antonin Novotny (secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist). La nivel propagandistic direcţia nouă a fost aproape imediat sesizată. O simplă trecere în revistă a principalelor editoriale de presă sau a discursurilor politice o poate demonstra. Astfel, în Germania, oficiosul partidului, Neues Deutschland, sublinia în numărul său din 11 iunie 1953: „Trebuie să corijăm greşelile comise în domeniile cele mai diferite de către guvern şi organele administrative ale Statului”, ameliorând astfel „nivelul de viaţă al muncitorilor şi lucrătorilor intelectuali, a ţăranilor şi a tuturor artizanilor ca şi a altor pături ale clasei medii.” Iar într-un discurs din acelaşi an, conducătorul est-german W. Ulbricht mergea pe aceeaşi cale: „Recunoaştem comiterea unor greşeli în privinţa ţăranilor înstăriţi şi chiar şi a celor cu niveluri medii.” „Partidul va abandona calea greşită pe care a urmat-o până acum şi se va angaja pe una total nouă.”

În Ungaria, chiar şi textul rezoluţiei Comitetului Central din 1953 o stipula în mod clar: „Denunţăm sever politica ce a provocat falimentul producţiei, a rupt alianţa dintre clasa muncitoare şi cea ţărănească, a negat puterea democraţiei populare, a ridicat masele împotriva par-tidului şi guvernului, pe scurt, a condus ţara spre catastrofă.”

Iar în Bulgaria, ideea era preluată şi într-un discurs al liderului local, V. Cervenkov: „Cultul personalităţii este nociv, chiar dacă este vorba de personalităţi cu puteri şi viziuni de-a dreptul extraordinare.”

Dar relaxarea, reformarea nu putea rămâne şi fără urme în ceea ce priveşte trezirea societăţii civile şi a spiritului de libertate în sânul acestor popoare cu o experienţă democratică destul de recentă. Şi acest aspect va constitui răspunsul doi al Europei central-estice: revolta împo-triva atot-stăpânirii sovietice, criza ideologică, căutarea de noi căi...

Criza est-germană Prima încercare, primul pas – iunie 1953. Locul desfăşurării crizei –

Germania Democrată. Şi de această dată, starea economică, mai precis, nemulţumirile clasei care ar fi trebuit, potrivit ideologiei comuniste, să fie conducătoare – respectiv, clasa muncitoare, a reprezentat punctul de plecare. Hotărârile conferinţei P.S.U.G. din iulie 1952 cu privire la trecerea, în ritm accelerat, la edificarea socialismului în R.D.G. a adus costuri grave pe plan intern, şi mai ales în domeniul economic. O serie extrem de dureroasă de măsuri a început a fi pusă în practică: dezvoltarea supradimensionată a industriei grele, în detrimentul celei de producţie de bunuri de consum; sporirea normelor de producţie; colectivizarea forţată; întreruperi frecvente ale alimentării cu energie electrică şi căldură; disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu principalele produse

102

alimentare; declanşarea unei vaste campanii îndreptată împotriva sectorului privat în comerţ şi industrie.

Rând pe rând, şi celelalte sectoare ale statului au fost lezate. Pe plan social, muncitorilor li s-au revocat o serie de privilegii şi tratamente preferenţiale (de ex.: revocarea permiselor de călătorie pe calea ferată, a concediilor prelungite în cazul şederii la sanatoriu, reduceri ale asigurărilor de care beneficiau fostele muncitoare...), iar în planul legislaţiei – noua orientare a prins contur prin intermediul „legii pentru apărarea proprietăţii poporului”, adoptată în octombrie 1952, a cărei aplicare a dat naştere la un adevărat val de arestări*.

Apelând la ajutorul Uniunii Sovietice, în plin proces de recunoaştere a crizei, cel puţin economice, care nu mai putea fi trecută cu vederea, oficialităţile comuniste est-germane s-au lovit de refuz. Mai mult chiar, au fost aspru criticate, ţinta devenind, în principal, persoana conducătorului, Walter Ulbricht, văzut a merge pe calea vechiului sistem, stalinist.

Însă, o dată cu impunerea creşterii normelor de muncă cu 10%*, situaţia nu mai putea fi acceptată. Înşişi sovieticii arătaseră, în textul rezoluţiei Prezidiului Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., din 27 mai 1953, multiplele căi greşite pe care înaintaseră conducătorii est-germani. Pentru a ieşi din criză, soluţiile nu puteau fi decât conforme cu noul curs pus în aplicare o dată cu încetarea din viaţă a lui Stalin: stoparea procesului artificial de creare de C.A.P.-uri, dizolvarea celor care nu fuseseră întemeiate pe baze voluntare, revederea planului cincinal de dezvoltare a economiei naţionale în sensul reducerii drastice a ritmului de dezvoltare a industriei grele; luarea de măsuri pentru întărirea legalităţii şi garantarea drepturilor cetăţeneşti prin renunţarea la măsurile punitive care nu sunt strict necesare, reexaminarea dosarelor celor care fuseseră reprimaţi, modificarea Codului Penal existent, înlocuirea măsurilor administrativ-represive în raporturile cu intelectualitatea şi clerul, prin cele specifice muncii politice etc. Sfaturile nu au fost primite cu mare bucurie de partidul frate est-german. Chiar măsurile promovate în consecinţă au fost oarecum diferite. Comunicatul Biroului Politic al P.S.U.G., publicat în

* De ex., numai în primele luni ale anului 1952 au fost operate peste 7.500 de arestări, campaniei căzându-le victime şi numeroase personalităţi democratice est-germane, ca şi vest-germane, precum avocatul Walter Linse, preşedintele aşa-numitei Comisii de Anchetă a Juriştilor Liberi, pe care poliţia politică S.T.A.S.I., în iulie 1952, l-a răpit din Berlinul de Vest.

* văzută ca un cadou pentru împlinirea vârstei de 60 de ani de către liderul est-german W. Ulbricht.

103

paginile cotidianului Neues Deutschland, din 11 iunie 1953, anunţa versiunea est-germană a „noului curs”: conştienţi de greşelile trecutului, se prevedea o amnistie generală pentru toţi cei care luaseră calea exodului spre R.F.G.**, asistenţă pentru întreprinderile mici şi mijlocii, politici mai liberale în ceea ce priveşte contactele cu biserica, în schimb nu renunţa deloc la una dintre principalele surse de tensiune, sporirea cu 10% normelor de muncă.

În aceste condiţii, cei care au reacţionat imediat au fost tocmai cei care trebuia să fie reprezentanţi de către partidul însuşi, respectiv muncitorii est-germani. Revoltele nu au întârziat să apară: Berlin, Leipzig, Rostock, Dresda, Jena sau Bielefeld. Propagarea rapidă şi amploarea demonstraţiilor împotriva regimului – reunind peste 500.000 de manifestanţi, în peste 350 de localităţi – a dus la impu-nerea de soluţii de lichidare extrem de drastice. Intervenţia trupelor Armatei Roşii, cumulată cu existenţa legii marţiale.

Pentru prima dată, erodarea legitimităţii regimului comunist prinsese contur. Violent şi ale cărui consecinţe s-au cifrat la peste 25.000 de arestări, mii de procese politice şi 42 de condamnări la moarte. De acum înainte, chiar şi în ochii contemporanilor oarecum foşti simpatizanţi comunişti, eficacitatea vechilor structuri şi ideologii atât de mult clamate în ultimii 5-10 ani, începea să se clatine. „Am început să mă gândesc că ceva serios era în neregulă – îşi aminteşte unul dintre aceştia, scriitorul est-german Stefan Heym. Până la urmă, cum se putea ca, într-un stat al muncitorilor, aceştia să fie în grevă şi să se ridice împotriva guvernului muncitoresc?”

Schimbările pe care le-a adus însă, în planul strict organizatoric şi administrativ al structurii politice comuniste est-germane de aceste evenimente din iunie 1953 au fost poate, la fel de importante. Astfel, concluziile comisiei de partid instituite pentru a „pregăti o reformă organizatorică a metodelor de lucru ale Biroului Politic şi Secretariatului” cereau eliminarea postului de secretar general, dar şi, în aceeaşi idee a unei puteri de tip colectiv, lărgirea Biroului Politic care, după model sovietic, urma să se numească „Prezidiul Comitetului Central”, dizolvarea Secretariatului şi înlocuirea sa cu o Comisie Permanentă a Prezidiului, compusă din patru membri.

Momentul de cotitură a fost, până la urmă, în favoarea vechiului lider – W. Ulbricht, care profitând de condiţii, a reuşit să-şi îndepărteze principalii rivali, bineînţeles asigurându-se iniţial de spri-

** numai în primele patru luni ale anului 1953, peste 120.000 de est-germani luaseră drumul vestului.

104

jinul pe care avea să-l primească de acum de la Moscova. Astfel că, în loc să promoveze o imagine nouă, criza est-germană a dat câştig de cauză vechiului, întărindu-i autoritatea fostului conducător şi echipei sale colaboratoare.

În schimb, „noul curs” a fost mult mai vizibil resimţit în ceea ce priveşte structura intimă a puterii comuniste din celelalte state membre ale blocului sovietic. Astfel, adierea de liberalizare venită dinspre Moscova a trebuit să fie resimţită în Ungaria, unde mult mai deschisul spre dialog Imre Nagy i-a luat locul lui M. Rakosi, fiind numit prim-ministru, în iulie 1953, cu binecuvântarea sovieticilor.

Congresul XX al P.C.U.S. O dată cu dispariţia fizică a incontestabilului lider de altădată,

I.V. Stalin, lumea comunistă intrase vizibil într-o nouă fază. În cadrul luptei pentru putere, începeau să se confrunte şi noi tipuri de lideri, noi mentalităţi, noi direcţii. Oarecum, viziunea lor ieşise la iveală o dată cu accentuarea crizei est-germane. Dar ea a fost pusă efectiv în aplicare şi, bineînţeles, făcută apoi publică, cu prilejul lucrărilor celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., din 14-25 februarie 1956. Faimosul „raport secret” prezentat de liderul sovietic N. Hruşciov ce înfiera excesele lui Stalin deschidea calea spre „Noul curs” pe care încercaseră să-l impună până atunci sovieticii. „Motivele pentru care Hruşciov a întreprins atacul fără precedent asupra – până atunci – adoratului lider au fost multiple: întâi, el dorea să-şi lipsească adversarii din Biroul Politic al partidului de legitimitate, asocierea lor cu Stalin fiind mai totală şi mai compromiţătoare decât a sa (Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Gheorghi Malenkov, Kliment Voroşilov); al doilea, demolarea mitului lui Stalin era menită restaurării prerogativelor partidului comunist ca adevăratul deţinător al puterii politice – cu alte cuvinte asigura demnitatea instituţională a oligarhiei de partid pusă în cumpănă de despotismul personal al lui Stalin; al treilea, proclamând «întoarcerea la adevăratul leninism» ca nouă linie oficială, Hruşciov îşi putea asigura propria imagine de restaurator al legalităţii socialiste şi protector al birocraţilor împotriva terorii poliţiei secrete; al patrulea, «discursul secret» (existenţa lui n-a fost menţionată în documentul oficial al Congresului, presa sovietică publicându-l pentru prima oară abia în 1989) îi permitea lui Hruşciov să-i acuze atât pe duşmanii din elita sovietică, cât şi pe cei din mişcarea comunistă mondială (incluzând câţiva lideri din ţările comuniste, în primul rând pe Mao Zedong din China) ca dogmatici

105

incorigibili, incapabili să ţină pasul cu schimbările din lumea contemporană.” (Vl. Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, 1997)

Deciziile politice adoptate acum au atârnat greu în noul drum. Printre cele mai importante: renunţarea (din nou, cel puţin aparentă) la puterea unică şi reîntoarcerea la conducerea de tip colectiv, condamnarea cultului personalităţii, pluralitatea căilor de ajungere la socialism. Extrem de grăitor, mai ales în direcţia promovării principalelor idei ale destalinizării s-a dovedit şi cel de-al doilea, în ordine cronologică, discurs al liderului sovietic, N. S. Hruşciov, ţinut în martie 1956, în cadrul celei de-a şasea Plenare a C.C. al P.M.U.P. Directivele deveneau atunci educarea corectă a membrilor de partid, în noul context determinat de spiritul de coeziune apărut în jurul şi în interiorul partidului: „Cel mai important lucru este de a educa corect. Vom avea doar de câştigat din aceasta, pentru că avem o creştere colosală a solidarităţii partidului în jurul Comitetului Central şi fermitate în sânul partidului.”

Tema distrugerii cultului personalităţii – altădată verigă importantă în imagistica structurii politice unice – devenea baza noului tip de discurs propus de Moscova. Fără a se acorda însă garanţii, oferindu-se chiar mereu portiţe de eludare a unora dintre principiile capitale de libertate şi democraţie populară, şi seturi de explicaţii pentru comportamentul deviant al lui Stalin, imaginea de ansamblu rămânea totuşi impresionantă. Şi câştigătoare. „Dacă ne debarasăm de cult (cultul personalităţii, nota autorului), atunci vom găsi în totdeauna în comun soluţia corectă Stalin, tovarăşi, este o asemenea figură, încât mulţi istorici îşi vor rupe dinţii încercând să priceapă această istorie şi tot va mai rămâne ceva de învăţat. Stalin e Stalin. El este o figură foarte complexă. El a avut mult bine şi mult, foarte mult rău. Acum, noi încercăm să ne confruntăm cu răul, astfel încât să putem consolida linia corectă de acţiune a partidului. Noi nu garantăm că greşeli nu vor fi făcute şi noi am arestat oameni şi vom mai face probabil arestări în viitor. Nu pot spune, în momentul de faţă, că promitem că nici un fir de păr nu va cădea din capul vreunei persoane, vom lupta cu aceşti duşmani oriunde îi recunoaştem şi, poate, acolo unde nu îi recunoaştem.”

Rezultatele discursurilor au apărut imediat în extrem de frământata situaţie politică est-central europeană a anului 1956.

Polonia în vâltoarea destalinizării

106

Cronologia crizelor îşi urma cursul. Pasul doi: 1956, locaţia – Polonia. Moartea liderului local Boleslaw Bierut proaspăt reîntors de la Moscova şi profund impresionat de dezvăluirile raportului lui Hruşciov (s-a stins din viaţă în martie 1956) oferea clasei politice poloneze, dar şi societăţii, mult mai multe oportunităţi de reacţie. Totul părea simplu, la prima vedere – un nou conducător, o nouă politică, după model Congresul XX al P.C.U.S. şi comunismul polonez nu avea cum să mai întâmpine nici un fel de hopuri.

În ciuda ordinelor exprese ale succesorului la conducere, Edward Ochab, ca raportul incendiar să nu fie făcut încă public în ţară, numeroase variante circulau nestingherite. Pe acest fundal, tensionat şi dominat de ideea schimbării, două tabere, din ce în ce mai vizibile, au început să-şi clameze dreptul la preluarea puterii. Pe de o parte, grupul moscovit, format în jurul personalităţii defunctului Bierut, grup ce avea printre principalele sale elemente coagulante personaje de calibrul staliniştilor Hilary Minc, Jakub Berman şi, respectiv, tabăra formată în jurul destul de recentului eliberat din închisoare (1954) fost secretar general al P.M.U.P., Wladyslaw Gomulka.

Dar nu numai la vârful puterii, apăruse sindromul contestării şi al luptei interne. Societatea civilă a reacţionat, la rându-i, şi destul de vizibil la mesajul moscovit. Începutul a fost creionat de o producţie literară – Poemul pentru adulţi, purtând semnătura poetului Adam Wazyk (1955). Prin cuvinte clare, fără echivoc, autorul pornea o campanie împotriva anchilozatelor structuri politice comuniste. Dorea schimbarea, reformarea, dar în interiorul partidului: „noi cerem asta zilnic / O cerem prin intermediul partidului.” Înfiera lipsa de sensibilitate a conducerii partidului faţă de îngrozitoarele condiţii de muncă şi viaţă a clasei muncitoare, absenţa unui sistem legal onest şi domnia minciunii. Imediat, poemul a reuşit să trezească resentiment şi ostilitate din partea ideologilor comunişti, care au reacţionat prin intermediul gazetei oficiale de partid Trybuna Ludu, ce l-a denumit un exemplu de „isterie infantilă”.

Anul 1956 se deschidea astfel pe un fundal extrem de propice pentru impunerea schimbării. Mai mult chiar, unele instituţii ce se identificaseră aproape exclusiv cu mecanismele represiunii staliniste (de ex., Securitatea Publică) fuseseră deja desfiinţate.

Iar schimbarea atinge încetul cu încetul şi oamenii, atât pe cei din fruntea partidului (printre alţii, şi cazul vice-preşedintelui guvernului, J. Berman, înlocuit şi din structurile Biroului Politic), cât şi pe cei care suferiseră de pe urma vechiului regim. În aprilie 1956,

107

mii de prizonieri politici au fost eliberaţi, ca semn sigur că actuala putere recunoştea greşelile trecutului.

Aerul de libertate a fost imediat resimţit şi la nivelul societăţii. Importante revolte populare apar în fiefurile industriale (Poznan, iunie 1956), soldate cu numeroşi morţi şi răniţi. Printre slogane – „Jos U.R.S.S.” – era menită a atrage atenţia echipei conducătoare de la Varşovia.

Câteva luni mai târziu, în octombrie, criza a atins şi vârful ierarhiei partidului. Într-o şedinţă a Comitetului Central al P.M.U.P., la 19 octombrie 1956, vechiul conducător E. Ochab, a fost înlocuit cu mult mai reformistul Wl. Gomulka. Se schimbau nu numai oameni, ci şi modele, şi generaţii. Şi oficial se proclama instituirea „căii poloneze spre socialism„. Reformismul propus însă la Varşovia avea tente vădite de paloare, Gomulka nepermiţându-şi să depăşească limitele impuse de Moscova. În domeniu ideologic, noul lider promovat în aceste condiţii de comunismul polonez, a refuzat să recunoască responsabilitatea partidului pentru marasmul economic şi a continuat să pledeze pentru hegemonia marxism-leninismului. Inovaţiile acceptate de el au avut ca rezultat doar o îmblânzire a represiunii interne, reducerea investiţiilor industriale şi o mai mare toleranţă pentru experimentele intelectuale şi artistice.

Încetul cu încetul, noul îşi face resimţită prezenţa şi în structurile politicului, însă pentru scurt timp şi fără prea mare importanţă la scala istoriei. Pentru prima dată de când fusese instaurat regimul comunist, sunt recunoscute şi alte formaţiuni politice. O dată cu momentul electoral consumat în ianuarie 1957, alături de numeroşi candidaţi independenţi, se impun şi reprezentanţi ai Partidului Ţărănesc sau Democrat. 723 de candidaţi şi-au prezentat programele pentru a obţine unul dintre cele 459 de locuri în Parlament. Rezultatele vorbesc, din nou, pentru prima dată, de existenţa pluralităţii de opinii: P.M.U.P. doar 52% din voturile pentru Seim (Parlamentul polonez), iar opoziţia – 18%.

În schimb, simţind că puterea comunistă nu mai deţine locul de necontestat, Gomulka, neîncrezător la turbulentele consilii muncito-reşti care ameninţau autoritatea stabilită a partidului, din 1957, odată ce avea toate frânele puterii în mână, a trecut la restaurarea controlului general al partidului asupra societăţii. Această idee a implicării efective a structurilor muncitoreşti în viaţa politică reprezintă un alt element semnificativ al schimbărilor promovate în reformismul anilor post-raportul de la Congresul XX al P.C.U.S. Ideea necesităţii revenirii puterii decizionale la nivelul întreprinderilor a prins contur în

108

mintea unui tânăr prim-secretar de uzină*, Leszek Godzik (25 ani). Astfel, „consiliile muncitoreşti”, alese prin vot secret şi însărcinate să-şi spună cuvântul în toate problemele ce vizau mersul întreprinderii respective, ar fi urmat să devină, după model iugoslav, arma de revigorare a socialismului, corupt şi distorsionat de vechii lideri, cu predilecţie de aparatul birocratic de partid şi de stat. Prin intermediul lor, şi un val de tinereţe era adus în îmbătrânita structură a conducerii de partid şi de stat.

În 1957 a iniţiat, astfel, un amplu proces de epurare împotriva intelectualilor revizionişti, pe care îi acuza că au încercat să submineze ordinea socialistă. În plus, libertatea presei, intrată în vigoare doar de un an (1956), era puternic limitată. Noile poziţii au fost bine surprinse de textul concis Ce este socialismul conceput de un tânăr profesor de filosofie la Universitatea din Varşovia, Leszlek Kolakowski, imediat interzis de regimul lui Gomulka. Conform lui, socialismul nu era „o societate în care o persoană care nu a comis nici o crimă stă acasă şi aşteaptă poliţia.”

Revoluţia maghiară Pasul trei – Ungaria, 1956. Aproape în mod paralel, şi pe

teritoriul ungar se resimţea vântul schimbărilor politice, mărit în importanţă de însăşi partea sovietică, ce nu se mai încredea în capacitatea liderului local, M. Rakosi, de a soluţiona noile probleme cu care se confrunta corabia comunistă. În această logică, conservatorul Rakosi a fost sacrificat şi înlocuit, mai întâi, cu adjunctul său, E. Gerö, apoi cu J. Kadar.

Primele semne de relaxare au apărut o dată cu hotărârea lui Gerö de a întredeschide porţile partidului şi către membrii altădată îndepărtaţi (cazul lui I. Nagy) şi de a-i organiza uneia dintre personalităţile pierite în timpul epurărilor, L. Rajk, funeralii naţionale.

Dar concesiile au adus imediat şi reacţia opoziţiei politice şi a societăţii civile, în general. Vestea întoarcerii lui Gomulka în fruntea partidului frăţesc polonez a provocat, la 23 octombrie 1956, o mare manifestaţie, care a reclamat întoarcerea lui I. Nagy în funcţia de premier (experienţa anterioară, consumându-se între 1953-1955, când a fost înlocuit la cererea Moscovei). Pe lista revendicărilor mai figurau: retragerea trupelor sovietice, organizarea de alegeri libere pluripartite, independenţă economică, restabilirea simbolurilor şi sărbătorilor naţionale tradiţionale. Scânteia fusese dată. În câteva zile, revolta a atins

* Uzina de automobile FPS-Zeran, din Varşovia.

109

întreaga Ungarie. Nici partidul, nici guvernul, nici intervenţia armatei, nu au reuşit să liniştească spiritele. Programul reformator era profund democratic – principiul pluripartidismului domina.

Moscova nu putea rămâne indiferentă. Intervenţia Armatei Roşii, chiar dacă nu a fost din primul moment decisivă (30 octombrie 1956), a punctat însă sfârşitul. Sosită „pentru a asista trupele maghiare şi forţele securităţii de stat în restaurarea ordinii publice”, armata sovietică fusese deja pregătită şi trecută în regim de alertă intensificată, în baza planului „Valul”, elaborat încă din iulie 1956, al cărui semnal codificat de declanşare era reprezentat de cuvântul „Compas”.

Două tabere şi două personalităţi au fost puse faţă în faţă: Imre Nagy (1896-1958), unul dintre conducătorii Partidului Comunist Ungar, fost prim ministru între iulie 1953 – aprilie 1955 şi Janos Kadar (1912-1989), închis în perioada anterioară (1951-1956), fiind considerat „titoist”.

Într-o primă fază, I. Nagy, împins de curgerea evenimentelor şi de cererile maselor populare, a constituit un guvern format din reprezentanţi ai partidelor burgheze, cerând retragerea trupelor sovietice şi chiar retragerea ţării din Pactul de la Varşovia. Componenţa formulei ministeriale* atestă gradul de deschidere al politicii promovate la Budapesta. Un raport al ambasadei române din capitala maghiară nota sec: „Apartenenţa politică a noului guvern:

1. Aparţin Partidului Naţional Ţărănesc: Bognar Joszef, vicepre-şedinte al Consiliului de Miniştri şi ministrul Comerţului Exterior; Erdei Ferenc, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

2. Partidul Micilor Proprietari: Tildy Zoltan, ministru de stat; Kovacs Bela, ministrul agriculturii (fost prim secretar al acestui partid).

3. Fără de partid: Ribienszky Miklos, ministrul Gospodăriilor de stat. 4. Restul sunt comunişti, respectiv membrii P.M.U.” Noua orientare devenea vizibilă şi prin prisma discursurilor

politice ale noului lider. În acest sens, Nagy sublinia că: democraţia populară „a fost evident înlocuită cu o dictatură de partid, care nu se bazează pe membrii de partid, ci pe dictatura personală, şi care încearcă să facă din aparatul de partid, şi prin aceasta din membrii de partid, o simplă unealtă a acestei dictaturi.”

Iar cuvintele sale despre regimul comunist maghiar al perioadei mergeau pe aceeaşi idee: „Puterea lui nu este străbătută de spiritul socialismului ori democratismului, ci de un spirit bonapartist al dictaturii unei minorităţi. Scopurile sale nu sunt determinate de

* în total 26 de portofolii.

110

marxism, de învăţăturile socialismului ştiinţific, ci de vederile autocratice menţinute cu orice preţ şi prin orice mijloace.”

În fond, calea apărea foarte bine specificată: se dorea promova-rea unei noi versiuni de socialism, bazată pe un „sistem constituţional, legal, al democraţiei populare, cu legislatura şi guvernul lui, cu demo-craţia întregului nostru stat şi a vieţii sociale.”

Liderul maghiar I. Nagy, cu serioase antecedente în lupta de partid şi chiar în sânul structurii Cominternului, era convins că sovieticii pot fi, până la urmă, convinşi că revendicările ungare nu afectau planul lor strategic defensiv. Însă evoluţia reformatoare a întregului sistem politic maghiar a intrat pe o pantă care a scăpat controlului atent al partidului comunist. Dar a şi impresionat conducerea acestuia. „Guvernul refuză să considere formidabilul elan popular drept contrarevoluţie” – sublinia sec, într-un discurs radiodifuzat I. Nagy, la 28 octombrie 1956.

Însuşi programul promovat de liderul maghiar a prezentat conotaţii radicale: ieşirea Ungariei din structura Pactului de la Varşovia, proclamarea neutralităţii ţării, cererea de recunoaştere a noii realităţi adresată Marilor Puteri occidentale.

Uniunea Sovietică nu putea rămâne impasibilă. Pentru a-şi apropia pe toţi membrii lumii comuniste şi a-i determina să acţioneze sau numai să accepte decizia unei intervenţii armate care să gâtuiască elanul reformator maghiar, conducătorul de la Kremlin, N. S. Hruşciov a realizat în numai două zile (1-3 noiembrie) un adevărat tur de forţă prin capitalele ţărilor est-central europene. În plus, a ajuns şi la consultarea Partidului Comunist Chinez. Odată luată decizia „justă”, la 4 noiembrie 1956 a pornit atacul. Cu ajutorul trupelor sovietice, insurecţia maghiară, „contrarevoluţia”, a fost zdrobită. I. Nagy, refugiat în ambasada disidentei Iugoslavii, a cerut azil politic. Avea să rămână aici doar până în data de 22 noiembrie. Situaţia evenimentelor care s-au petrecut în această locaţie nu este încă pe deplin lămurită. „Pe baza surselor accesibile până acum – arată unul dintre principalii analişti români ai fenomenului revoluţiei maghiare, M. Retegan – se cunoaşte că Nagy Imre şi grupul său au putut fi determinaţi să părăsească ambasada în urma unor complicate şi intense tratative ungaro-iugoslavo-sovietice şi probabil şi române, libertatea fiindu-le garantată de către guvernul Kadar. Dar ieşind din ambasadă, grupul Nagy a fost răpit de trupe de securitate sovietice, urcat în avion şi transportat în România, unde a petrecut mai mult timp. Nagy Imre a fost readus în Ungaria, judecat şi condamnat la moarte şi executat (1958).”

111

Visul de reformare se termina brusc în plin regim Kadar, care a dus o foarte dură politică de represiune consumată între 1956-1961.

Între liberalizare şi „Primăvara de la Praga” Conceptul cheie ale anilor 1960-1970 în Europa Centrală şi de

Sud-Est s-a structurat în jurul noţiunii de „liberalizare”: liberalizare a structurilor politice, dar tot în aceeaşi ideologie comunistă, însă oarecum reformată; liberalizare a regimului; liberalizare a politicilor – interne şi externe; liberalizarea modelului de lider etc.

Ţările care se pot considera ca reprezentative în acest proces de liberalizare, oarecum modele pentru celelalte state componente ale arealului comunist est-central european sunt Ungaria şi Cehoslovacia.

Ungaria. Regimul care debutase sub auspiciul forţei şi al represiunii imediat după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, condus de Janos Kadar, a intrat într-o nouă eră. Un articol publicat tocmai în oficiosul partidului moscovit Pravda, la 26 decembrie 1961, anunţa sosirea momentului decisiv al cotiturii: „Despotismul – se stipula aici extrem de clar – nu reprezintă un fenomen propriu socialismului.” Este un indiciu extrem de interesant în analiza direcţiei dinspre care vine reformarea.

Politica de liberalizare kadar-istă s-a resimţit în toate sectoarele importante ale societăţii: pe plan agrar – prin eliminarea oricărui gen de discriminare; pe planul învăţământului – prin sprijinirea învăţământului superior; pe plan administrativ – prin uşurarea accederii în funcţiile mai importante la nivel regional, cu precădere. Consolidarea economică reprezenta însă unul dintre principalele realizări ale regimului. În 1960, venitul naţional pe cap de locuitor atinsese o valoare cu 20-35% mai mare decât cea din anii crizei din 1956.

Şi poate tocmai şi din această cauză, succesul pe care îl înregistrase ideologia partidului comunist la nivelul societăţii maghiare, după momentul de cotitură 1956, era în continuă creştere. O privire de ansamblu asupra numărului membrilor de partid în aceşti ani poate fi edificatoare în acest sens. Astfel, dacă în 1956, se înregistrau doar undeva puţin peste 95.000, la sfârşitul anului 1959, se ajunsese la aproximativ 400.000, ca în decembrie 1962, rapoartele să constate o creştere la peste 510.000 membri de partid.

Curentul de oarecare liberalizare s-a resimţit cu predilecţie în rândul intelectualităţii, mergând pe filonul naţionalismului maghiar.

În acelaşi timp, şi planul extern a contribuit la schimbarea de percepţie a regimului maghiar. Astfel, se pot enumera, printre altele:

112

vizita secretarului general al O.N.U., U-Thant, în iulie 1963; încercarea de reluare a legăturilor diplomatice şi economice cu disidenta Iugoslavie a lui Tito (toamna anului 1963); semnarea unui acord cu Vaticanul, în septembrie 1964 (în ciuda faptului că nu se reuşise reglarea problemei rămase în litigiu încă din 1956 a cardinalului Mindszenty).

Cehoslovacia În linii mari, momentul cheie al liberalizării maghiare (1961-1962) se regăseşte şi în situaţia cehoslovacă. Mai ales că întregul proces nu venea deloc pe un teren gol. Căci, în Cehoslovacia se impuseseră chiar şi importante gesturi anterioare de liberalizare, care au netezit calea reformelor. Printre ele, de ex., instituirea, în plin şi tensionat an 1956, a unei comisii de revizuire a proceselor staliniste din anii 1949-1952.

La nivelul vârfului ierarhic al partidului, lupta pentru putere se dădea între cele două personalităţi, reprezentanţi ai două tipuri diferite de lideri comunişti: mai vechiul Kl. Gottwald şi mai noul A. Novotny, adeptul deschis al noului curs (vizibil, de altfel, şi în structura de bază a noii constituţii adoptate în 1960, cea care statua Cehoslovacia ca prima republică socialistă din Europa centrală şi de sud-est).

Internul şi externul şi-au dat şi aici mâna în definitivarea aceluiaşi proces de liberalizare. Astfel, dacă în 1962, fostul ministru de interne, Rudolf Barak, unul dintre personajele întunecate ale greilor ani de după 1956, fusese, în acelaşi deja cunoscut scenariu al „paşilor mărunţi”, mai întâi înlăturat din Biroul Politic, iar apoi chiar şi închis pentru deturnare de fonduri şi sabotaj economic, la 22 august 1963, Înalta Curte de Casaţie hotăra reabilitarea a numai puţin de 70 de personalităţi pierite în drasticele epurări staliniste interne. În acelaşi timp, pe plan extern, în septembrie 1963, ministrul de externe al statului, Vaclav David, efectua o importantă vizită oficială în Marea Britanie, gest ce a fost urmat de deschiderea unor agenţii de turism între cele două state. Se deschideau porţile, într-un important gest simbolic, şi se stabilea un posibil contact, altădată imposibil de realizat, între ţări componente ale celor două lagăre.

Patru ani mai târziu, în august 1967, Cehoslovacia reuşea, în aceeaşi idee promovată de discursul liberalizator, şi semnarea unui Tratat economic pe doi ani cu un reprezentant al lagărului capitalist – R.F.G., în ciuda puternicelor proteste venite fie pe filiera Moscova, fie pe cea a Berlinului.

„Primăvara de la Praga” Semnele unui atât de vizibil dezgheţ nu puteau rămâne fără răspuns şi în sânul societăţii. Şi din această

113

perspectivă, acelaşi an 1967 a reprezentat un moment crucial în derularea ulterioară a evenimentelor, chiar dacă scânteia evenimentelor ce au intrat în istorie sub denumirea de „Primăvara de la Praga” a fost dată de o cotidiană pană de curent în zona căminelor studenţeşti pragheze, la sfârşitul anului, în octombrie 1967.

Societatea civilă începea din nou să resimtă vântul liberalizărilor şi să ceară mai mult. La Congresul scriitorilor, din iunie 1967, mulţi purtători de cuvânt s-au ridică împotriva unora dintre vechile procedee şi abuzuri. Luarea de cuvânt a unuia dintre ei a rămas de-a dreptul emblematică pentru surprinderea efectivă a stării de fapt. Iată care era opinia prezentată de scriitorul Ludvik Vaculik la mult discutatul Congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia din 1967: „Aşa cum nu mă simt foarte sigur într-o situaţie cultural-politică pe care se pare că regimul o poate conduce spre o stare de conflict, nu mă simt sigur nici ca cetăţean în afara acestei încăperi, în afara acestui teren de joacă. Nu mi se întâmplă nimic, şi nici nu mi s-a întâmplat nimic. Acest gen de lucruri nu se mai fac. Ar trebui să fiu oare recunoscător? Mă tem că nu. Nu văd nici o garanţie fermă. E adevărat că văd o activitate mai corectă în tribunale, dar judecătorii ei înşişi nu văd nici o garanţie riguroasă. Văd o activitate mai bună la biroul procuraturii publice, dar au procurorii generali garanţii şi se simt ei în siguranţă? Dacă vreţi, aş intervieva bucuros câţiva pentru presă. Credeţi că se va publica? Nu mi-ar fi frică să-l intervievez nici pe Procurorul General şi să-l întreb de ce oameni pe nedrept condamnaţi şi reabilitaţi nu-şi recâştigă drepturile iniţiale ca pe un fapt firesc, de ce comitetele naţionale nu se grăbesc să le înapoieze apartamentele ori casele – dar nu se va publica. De ce n-a cerut nimeni clar scuze acestor oameni, de ce ne tocmim cu ei în privinţa banilor? De ce nu putem trăi unde dorim? De ce nu pot croitorii pleca pe trei ani la Viena şi tipografii pe treizeci de ani la Paris, şi să se întoarcă fără a fi consideraţi criminali?”

Societatea reacţiona şi începea să pună în discuţie până atunci anchilozatele structuri şi metehne politice. Şi, în paralel, reacţiona şi partidul, mai ales în structura mai tinerilor membri ai organizaţiei. Lider de opinie – Al. Dubcek, o figură cu totul aparte pentru lumea comunistă prea obişnuită cu tipicitatea. Articolul său, publicat tocmai în Pravda – ediţia din Bratislava (31 decembrie 1967) deschidea noi perspective: „Trăim timpuri de cotitură ale istoriei, timpuri ale unei tranziţii către o nouă fază a societăţii socialiste... Deci trebuie să declarăm război oricărui tip de subiectivism şi să oprim încercarea partidului de a-şi extinde influenţa asupra societăţii prin folosirea unor metode bazate pe constrângere şi dominare.”

114

Pe acest fundal în continuă mişcare, figura simpatizantului „noului curs” A. Novotny nu mai putea reprezenta, în mod clar, un model şi pentru noile timpuri. Se cerea mai mult, era necesar mai mult decât o simplă cosmetizare sau o relaxare internă sau externă. Mai ales că Novotny nu numai că începuse să se ridice efectiv împotriva reformelor economice sau a puternicei mase slovace din structura ţării, ci şi, în aceeaşi fascinaţie a puterii acaparatoare, concentrase toate prerogativele conducerii: prim-secretar al Partidului, preşedinte al Republicii şi comandant suprem al forţelor armate.

Astfel că, evenimentele momentului ’68 au alte conotaţii, simplificându-se chiar şi procesul comprehensiv al forţelor populare care s-au ridicat acum. Rapiditatea schimbărilor nu mai surprinde, iar reacţia masei pare normală.

Novotny pierdea în doar trei luni aproape tot ceea ce câştigase în anii anteriori: la 5 ianuarie este înlocuit din funcţia de prim-secretar al partidului cu mai tânărul (doar 46 ani) Al. Dubcek, iar în martie – şi din cea de preşedinte, unde prerogativele îi revin mai vârstnicului L. Svoboda (73 ani). Aripa dură a partidului pierdea teren, impunându-se aşa-numitul „socialism cu faţă umană”. Un nou tip de conducător apărea, impresionând, cu un suflu de aer proaspăt într-o atmosferă până atunci extrem de îmbibată de vetust. „Înainte de toate – se arăta într-un studiu dedicat tocmai complicatelor crize din lumea comunistă est-central europeană – Viaţa în roşu Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti. 1944-1968, autori Chr. Duplan şi V. Giret – Dubcek este un om politic deosebit, înzestrat cu o fire simplă şi deschisă, care le permite ziariştilor, fără să ezite, să-l fotografieze în universul său intim (...) ceea ce, din punctul de vedere al imaginii personale, constituie o revoluţie, dacă ne gândim la predecesorul său.”

Iar discursul promovat de el se ridica la aceiaşi parametrii ai înnoirii, mai ales în ceea ce privea linia ideologică deschisă. În discursul radiodifuzat din 1 februarie 1968, Al Dubcek afirma: „Partidul există pentru poporul muncitor, el trebuie să trăiască nu de-asupra şi nici în afara societăţii, ci să facă parte integrantă din ea. Democraţia nu reprezintă numai dreptul şi posibilitatea de a-ţi exprima opinia, ci şi faptul de a se ţine cont de această părere de către putere, posibilitatea ca fiecare să participe în mod real la luarea deciziilor.”

În paralel, lecţia Moscovei, cu privire la mult dezbătuta „suvera-nitate limitată”, ridica numeroase probleme în spaţiul est-central european. Pe această temă, discursul liderului sovietic L. Brejnev din noiembrie 1967, ţinut cu prilejul împlinirii a 50 de ani de mari victorii ale socialismului, trasa, în mod clar, noile direcţii: impunerea

115

socialismului real; congelarea „destalinizării” şi principiile suverani-tăţii limitate.

Mergând oarecum pe aceeaşi filieră a acceptării unicului model al Moscovei, Comitetul Central Cehoslovac adopta, în aprilie 1968, un Program de acţiune care, cu toate că păstra un puternic ataşament faţă de doctrina marxist-leninistă, punea şi probleme legate de democratizarea societăţii. „Partidul comunist nu doreşte aplicarea rolului său conducător, folosindu-se de presiune asupra societăţii, ci servindu-se, cu devotament, de dezvoltarea sa liberă, progresivă şi socialistă. Partidul nu se poate impune prin autoritate: el trebuie să învingă fără încetare dar numai prin actele sale... Scopul partidului nu este cel de a deveni un administrator universal al societăţii, de a înlănţui toate organizaţiile şi întreaga viaţă socială prin directivele sale... Politica partidului nu trebuie în nici un caz să inducă în rândul populaţiei necomuniste sentimentul că partidul le lezează direct drepturile şi libertăţile lor fundamentale.

Noi nu luăm aceste măsuri pentru a face o concesie de la idealurile noastre – şi în nici un caz oponenţilor. Dimpotrivă, suntem convinşi că ele ne vor ajuta să scăpăm de povara care de ani de zile dă apă la moară oponenţilor noştri prin restricţia, reducerea şi paralizarea eficienţei ideii socialiste, atractivităţii exemplului socialist. Vrem să punem în mişcare noi forţe penetrante ale vieţii socialiste. În această ţară, pentru a le da posibilitatea unei eficienţe mult mai mari în confruntarea dintre sistemele sociale, îmbunătăţirea concepţiei generale despre lume şi pentru a permite o mai deplină aplicare a avantajelor socialismului.

Noi vrem să ne angajăm în construcţia unui nou model de societate socialistă, profund democratică şi adaptată la condiţiile cehoslovace.”

Un prim pas fusese făcut. Principiile vehiculate spuneau mult. Printre ele: acordarea de garanţii pentru libertatea exprimării, a presei, a adunărilor şi serbărilor religioase; adoptarea unei noi legi electorale, care să cuprindă realitatea unei mai largi palete de candidaţi şi libertatea reprezentării şi pentru celelalte partide din opoziţie (în număr de patru); limitarea prerogativelor partidului comunist în raport cu activitatea parlamentului şi a guvernului etc.

Societatea, chiar şi comunistă, resimţea din plin această aparte atmosferă de dezbatere, dar şi de consens. „După mulţi ani, în ţara noastră s-a creat o atmosferă în care oricine poate să-şi exprime opinia public şi fără frică, deschis şi cu demnitate, şi, astfel, să se convingă dacă atât cauza acestei ţări, cât şi cea a socialismului este cauza

116

noastră, a tuturor, spunea Al. Dubcek într-un discurs televizat, la 18 iulie 1968. Printr-o politică deschisă şi cinstită, printr-o eliminare sinceră şi onestă a reziduurilor din anii trecuţi, partidul nostru îşi redobândeşte treptat încrederea greu zdruncinată. O spunem deschis, calm dar hotărât, că înţelegem ce se află acum în joc: nu există altă cale decât ca oamenii acestui partid să-şi asume transformările profunde, democratice şi socialiste din viaţa noastră. Nu vrem să renunţăm la nici unul din principiile pe care le-am exprimat în Programul de acţiune. Partidul comunist se bazează pe sprijinul voluntar al poporului; nu ne îndeplinim rolul de conducător călăuzind societatea, ci slujindu-i cu abnegaţie dezvoltarea liberă, progresistă şi socialistă. Nu ne putem impune autoritatea dând ordine, ci prin munca membrilor noştri, prin justeţea idealurilor noastre.”

Era momentul să se impună, cu predilecţie în lunile martie – aprilie, şi noi tipuri efective de structuri politice, unele embrionare, altele destul de bine organizate. Printre ele, un cuvânt important l-au avut partidele necomuniste: Partidul Socialist Cehoslovac şi Partidul Cehoslovac al Poporului, dar şi unele grupuri de acţiune organizate tocmai pentru a reconstrui foste partide tradiţionale (cazul grupului de acţiune pentru restaurarea Partidului Social Democrat) sau pure organisme civice, de genul Clubului 231, care reunea în sânul său, în principal, foştii deţinuţi politici* sau a Clubului Nemembrilor de partid (K.A.N.)

„Devierea” cehoslovacă nu putea fi lăsată prea mult timp fără control sovietic. Mai ales că restul membrilor lumii comuniste est-central europene strânsese deja rândurile în jurul Moscovei. „Partidul comunist cehoslovac este în mod practic lipsit de orice putere. Comuniştii fideli au fost eliminaţi din structurile puterii supreme în stat, locul lor fiind ocupat de duşmanii din umbră ai partidului şi poporului, servitori deliberaţi şi voluntari ai forţelor imperialismului... Contra-revoluţia se instalează în Cehoslovacia şi principiile reîntoarcerii la un sistem burghez s-au infiltrat în programul de acţiune al Partidului Comunist... Sub lozinca libertăţii presei, s-a dat mână liberă contra-revoluţiei. Această politică a condus deja la sinuciderea unor comunişti oneşti. Câmpul este lăsat liber pentru propaganda anti-sovietică. Asigurările pe care le oferă reprezentanţii cehoslovaci cu privire la prietenia lor cu Uniunea Sovietică şi cu ţările partidelor frăţeşti sunt fără valoare, căci aceşti oameni nu mai controlează situaţia internă din ţară. Evenimentele au scăpat de sub control şi la frontiera cehoslovacă unde au fost lăsaţi să treacă, fără nici un fel de

* 231 reprezentând chiar articolul de lege în urma căruia fuseseră închişi.

117

greutate, duşmani ai poporului şi agenţi ai imperialismului. S-a ajuns astfel la situaţia în care nu mai vorbim doar de o problemă internă a Cehoslovaciei. Posibilitatea oferită de regimul actual infiltrării agenţilor inamici pe teritoriul Pactului de la Varşovia ameninţă securitatea tuturor ţărilor membre. Ţările socialiste nu pot permite să privească pasiv aceste derulări de evenimente.” (Text redactat de către P.C. din R.D.G.)

La 21 aprilie 1968, trupele Pactului de la Varşovia** ocupă Cehoslovacia şi încearcă imediat să impună un guvern pro-sovietic. Liderii reformişti: Dubcek, prim-ministrul Oldrich Cernik şi echipa lor sunt luaţi ostatici şi transportaţi la o unitate militară din Uniunea Sovietică.

Pentru a justifica intervenţia, apăreau imediat şi luări de poziţie ideologizante. Bineînţeles că oficiosul moscovit Pravda era purtător de drapel. Într-un editorial, gazetarii sovietici îl acuză pe Dubcek de fracţionism de dreapta, oportunism. Acţiunile sale fiind nocive şi iresponsabile, necesitau „ajutorul internaţional”, acordat de trupele Pactului de la Varşovia. Trupele Pactului de la Varşovia „nu s-au amestecat în afacerile interne ale ţării. Ele luptau pentru principiul auto-determinării popoarelor din Cehoslovacia nu prin cuvinte, ci prin fapte, luptau pentru dreptul inalienabil al acestora de-a cugeta profund şi a-şi decide singure soarta, fără intimidare din partea contrarevoluţionarilor, fără demagogie revizionistă şi naţională”.

Poziţia de neclintit a preşedintelui ţării, ofiţer până în străfunduri, bătrânul L. Svoboda care nu accepta angajarea de discuţii şi tratative în lipsa conducătorilor naţionali, l-a obligat pe Brejnev să-l readucă pe Dubcek şi echipa sa înapoi, în ţară.

Înfrânţi mai ales psihologic, incapabili să ia decizii în vederea continuării rupturii, marea majoritate a liderilor reformişti* a cedat, în cele din urmă, în faţa presiunilor sovietice.

Sfârşitul verii anului 1968 a adus sfârşitul visului reformator cehoslovac, dar şi finalul unei cariere politice. Extrem de popularul de la începutul anului 1968 Al. Dubcek, convins de faptul că pe umerii săi atârna întreaga vină a insuccesului, a fost înlocuit, un an mai târziu, în aprilie 1969, de Gustav Husak, iniţiatorul unei ample campanii de curăţire din sânul partidului a tuturor simpatizanţilor fostului conducător. Scenariul îndepărtării lui Dubcek, liderul „Primăverii de

** cu excepţia României. * cu excepţia preşedintelui organizaţiei Frontului Naţional, membru al

Biroului Executiv, dr. Frantişek Kriegel.

118

la Praga” a urmat aceiaşi paşi deja cunoscuţi ai algoritmului comunist: înlocuit în aprilie 1969 din funcţia de vârf a partidului, la sfârşitul lunii septembrie a aceluiaşi an era eliminat şi din cadrul Biroului Politic, ca, mai apoi, să fie demis din toate funcţiile mai mult sau mai puţin onorifice pe care le deţinuse până în acel moment. Pentru Dubcek venise cu adevărat sfârşitul.

Materiale supuse dezbaterii de seminar: • L. Kolakowski, Ce este socialismul: „O societate în care o persoană e nefericită pentru că nu spune ceea

ce gândeşte, şi o alta fericită pentru că nu spune ceea ce are în minte. O societate în care o persoană trăieşte mai bine pentru că nu

gândeşte deloc. Un stat ai cărui vecini blestemă geografia. Un stat care vrea ca toţi cetăţenii săi să aibă aceleaşi opinii în

filosofie, politică externă, economie, literatură şi etică. Un stat al cărui guvern hotărăşte drepturile cetăţenilor săi, dar ai

căror cetăţeni nu hotărăsc drepturile guvernului. Un stat în care există proprietatea privată asupra mijloacelor de

producţie. Un stat care se consideră a fi socialist pentru că a lichidat

proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Un stat care totdeauna cunoaşte dorinţa poporului înainte de a-l

întreba. Un stat în care filosofii şi scriitorii vorbesc la fel ca generalii şi

miniştrii, dar totdeauna după ei. Un stat în care rezultatul alegerilor parlamentare este totdeauna

previzibil. Un stat căruia nu-i place ca cetăţenii săi să citească numere mai

vechi ale ziarelor.” • Comunismul – un regim monolitic? „Revoluţia maghiară din 1956 a eliminat pentru totdeauna ideea

caracterului indestructibil al regimurilor sovietice din interior.” (Agnes Feher, Ferenc Feher)

• Reacţia României la invazia Cehoslovaciei „În aceste momente grele pentru poporul frate cehoslovac,

pentru situaţia din Europa, doresc, în numele Comitetului Central, al Consiliului de Stat şi al guvernului să mă adresez dumneavoastră,

119

exprimând încrederea noastră deplină în hotărârea poporului român de a asigura construcţia paşnică a socialismului în patria noastră.

Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Problema alegerii căilor de construcţie socialistă este o problemă a fiecărui partid, a fiecărui stat, a fiecărui popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător cu privire la felul în care trebuie construit socialismul în altă ţară.” (Discursul lui N. Ceauşescu, rostit la mitingul din Piaţa Palatului Republicii, Bucureşti, 21 august 1968)

Subiecte posibile pentru eseul de verificare: • Enumeraţi principalele caracteristici ale crizei care a cuprins

structurile politice comuniste în perioada 1953-1968. • Ce a însemnat „noul curs” promovat de la Moscova pentru

statele Europei central-estice? Au existat schimbări la nivelul structurilor politice deja existente în aceste spaţii?

• Prezentaţi şi comentaţi un caz de structuri politice comuniste est-central europene în criză (RDG, 1953; Ungaria, 1956; Cehoslo-vacia, 1968).

• Statele est-central europene s-au comportat diferit în perioa-dele de macro-criză ale comunismului (1953-1968)?

120

IX. PERIOADA ANILOR ’70-80 ŞI RE-IMPLICAREA ÎN POLITIC

A SOCIETĂŢII CIVILE ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI 1. Baze ideologice. Moscova şi restul Europei central-estice. 2. „Reinventarea societăţii civile” – Studii de caz: Kadar şi

Ungaria; Cehoslovacia şi Mişcarea Charta 77; Iugoslavia şi problema federalizării – Noua Constituţie; Polonia şi mişcarea anti-rusă.

3. Prezentarea principalelor programe reformiste. 4. Teme propuse pentru dezbatere de seminar: idei ale

programelor reformiste. Comparaţii cu cazul României aceleaşi perioade.

Bibliografie orientativă: 1. M. Molnar, La democratie se leve a l’est, Presses Universitaires

de France, 1990. 2. D.N. Nelson, ed., Romania in the 1980’s, Boulder, Westview, 1981. 3. Vl. Tismaneanu, Reinventarea politicului, Polirom, 1997.

121

Caracteristicile generale ale perioadei prezintă o situaţie total schimbată în comparaţie cu momentele anterioare. Iar aceste diferenţe sunt vizibile aproape la analiza fiecărui indicator important în parte. Astfel, istoricii consideră, de comun acord, că în anii ‘70-’80 nu au existat/nu s-au impus cu adevărat modele de lideri charismatici, deschizători de drum în re-structurarea realităţilor politice ale lumii comuniste est-central europene. Şi, oarecum în legătură logică cu această primă constatare, nu au fost adoptate sau măcar prezentate ca posibile soluţii nici unele programe de reformare, atât a vieţii politice, cât, mai ales, a sectoarelor economic şi social, din ce în ce mai delicate în această regiune.

Pe acest fundal însă, un important fenomen îşi va găsi spaţiu de exprimare. Un fenomen care va caracteriza, în marea majoritate a cazurilor, fiecare sistem comunist în parte: renaşterea sentimentului social şi, de aici, a conceptului politic de societate civilă efectivă. După cum arăta un cunoscut gânditor al perioadei, într-un eseu conceput în perioada de detenţie, A. Michnik, „esenţa programelor înaintate de grupările de opoziţie (...) constă în încercarea de a reconstrui societatea, de a restaura legăturile sociale în afara instituţiilor oficiale.”

La o analiză departajată, în funcţie de fiecare regim comunist, component al regiunii, se pot descoperi şi seturi speciale de caracteristici personale, naţionale, legate fie de aspectul covârşitor al reformelor propuse în statul respectiv, fie de mişcări civile cu impact puternic asupra evoluţiei istorice şi politice ulterioare.

În Ungaria, elementul definitoriu, pe fundalul aceluiaşi regim Kadar, prezentat mai sus în variantă incipientă, intrat însă, de acum, într-o nouă fază, poate fi considerat a fi reforma din domeniul eco-nomic. Printre aceste seturi de decizii guvernamentale, amintim: acordarea unei mai largi autonomii (legate de sfera producţiei, dar şi a pieţei de desfacere) a unităţilor agricole; a unor subvenţii pentru ajutorarea culturilor considerate tradiţionale; spargerea monopolului de stat; tolerarea micilor întreprinzători şi a activităţii aşa-numit artizanale; introducerea unei noi politici a preţurilor (care a şi reuşit să introducă, într-un final, un sistem semi-convertibil!). Principal autor – premierul Nyers, reprezentantul unei noi direcţii în mişcarea comunistă maghiară, pledând din ce în ce mai mult pe elasticitatea gândirii şi pe ideea de schimb de opinie, de pluralism, de eficacitate şi nu neapărat productivitate sporită cantitativ, în detrimentul indicatorului calităţii.

Aceste schimbări profunde din domeniul economic, s-au răsfrânt, după cum era şi firesc, şi asupra câmpului ideologic. Apelul

122

la tehnologi, la specialişti, la buni manageri, fără a mai fi obligatorie apartenenţa la partidul comunist, a devenit un fel de cuvânt al noii ordini şi realităţi maghiare.

Relaxarea a fost resimţită şi în ceea ce priveşte percepţia puterii faţă de intelectualitatea până atunci disidentă. Titlul unei cărţi apărută în epocă rezumă, poate, cel mai fericit realităţile acelui timp: Închisoarea de catifea (autor M. Haraszti). Se vorbeşte, liber, prin intermediul personajului central, despre o realitate cunoscută, dar ascunsă până atunci, cu mare asiduitate: problema disidenţilor regimului. Situaţia lor apare mult îmbunătăţită, din victime sigure, lor li se recomandă aşteptarea, căci, o dată cu schimbarea de conducător, vine şi momentul iertării. Bineînţeles, bine conturat pe fundalul criticii profunde a trecutului regim. A fostului conducător. Aceasta era o altă caracteristică a spectrului politic comunist deja încetăţenită aproape peste tot în spaţiul est-central comunist, în sânul structurii de top a puterii. Cuvintele scriitorului maghiar rămân, în acest sens, extrem de grăitoare: „O eră mai generoasă e pe cale să apară. Ca în fostele imperii, atât de durabile, mandarinii renegaţi pot să ctitorească mănăstirile taoiste. La fel, statul modern socialist îi consideră pe disidenţii convinşi ca membri ai unei secte monstruoase, bizare şi mizantropice, sătui de a mai educa poporul... şi totuşi fundamental inocenţi şi fără a fi de folos... Mai târziu, desigur, câţiva vor fi redescoperiţi şi reabilitaţi. Astfel de decizii vor fi luate de autorităţile centrale. Amnistiile sunt declarate ori de câte ori e instalat un nou conducător. Aproape toţi disidenţii se pot baza că vor deveni parte din curriculum-ul oficial când va veni timpul să fie denunţate eşecurile dinastiei precedente.”

Cuvântul definitoriu al Cehoslovaciei anilor ’70-’80 este reprezentat de mişcarea socială reunită sub titulatura de Charta 77. Organizaţia, înfiinţată în 19770, şi numărând, printre cei patru fondatori iniţiali şi pe Vaclav Havel, a anticipat, prin programul său, o nouă formă a politicii, caracteristică ordinii post-comuniste şi în care societatea civilă juca un rol de-a dreptul hotărâtor. Ideile centrale ce

0 Primul gest oficial al organizaţiei a fost să protesteze împotriva

procesului instrumentat de regimul lui G. Husak împotriva unui grup rock, numit „Oamenii de platină ai Universului“; astfel, a devenit limpede pentru observatori că, apărându-i pe aceşti tineri care nu doreau decât să-şi trăiască viaţa după cum le cerea inima (oricum, total diferit de liniile regimului!), gestul căpăta conotaţii politice. Devenea un mod – original! – de a contesta dreptul structurilor de putere comuniste de a trasa limitele libertăţii umane.

123

dominau gândirea membrilor fondatori ai Chartei (mulţi fiind „recompensaţi” pentru această înregimentare politică fie cu închisoare, fie cu mai uşoara retrogradare în sfera serviciului) se învârteau în jurul conceptelor de toleranţă, nu numai politică, şi spre o certă deschidere la dialog. Elemente ce lipsiseră cu desăvârşire din bagajul semantic real al regimului anterior. „Charta 77 este o comunitate liberă, infor-mală şi deschisă, în care coexistă convingeri, religii şi profesii diferite. Membrii acesteia sunt legaţi prin dorinţa de a acţiona individual şi colectiv pentru drepturile umane şi civile în Cehoslovacia şi în lumea întreagă. Sunt drepturi garantate de înţelegerile finale ale Conferinţei de la Helsinki din 1975 şi de alte tratate internaţionale împotriva războiului, violenţei şi represiunii. Astfel, Charta 77 se bazează pe solidaritatea şi prietenia tuturor oamenilor care împărtăşesc interesul pentru anumite idealuri.

Charta 77 nu constituie o opoziţie politică organizată. Ea sprijină doar binele comun, aşa cum fac multe organizaţii similare care promovează iniţiativa civică atât în Est cât şi în Vest. Ea nu are intenţia de a trasa programe specifice şi radicale pentru reforma politică şi socială, ci încearcă iniţierea unui dialog constructiv cu autorităţile politice şi de stat, atrăgând mai ales atenţia asupra unor violări clare ale drepturilor omului şi ale celor civile – prin demonstrarea lor documentată, sugerarea unor soluţii, înaintarea de propuneri generale pentru a se asigura că aceste drepturi vor fi respectate pe viitor, şi acţionarea ca mediator în disputele dintre cetăţeni şi stat.”

Un an mai târziu, în 1978, în acelaşi spaţiu, avea să ia fiinţă şi o altă mişcare – pentru apărarea persoanelor pe nedrept persecutate – VONS – după iniţialele şi prerogativele sale programatice, la rândul ei deosebit de activă structură a unei societăţi din ce în ce mai obişnuită cu noul şi cu acţiunea şi reacţia politică.

Iar peste un an, avea să vină din nou rândul cuvintelor pentru a trezi din letargie masa, scurtcircuitându-i spiritul social în re-naştere. Căci, în 1979, se hotărâse publicarea, în colaborare cehoslovaco-poloneză a unui volum de eseuri cu conţinut ţinând de filosofia politicului şi socialului. Cu toate că nu s-a mai putut realiza şi participarea scriitorilor polonezi*, lucrarea avea să apară şi să stârnească, încă din momentul ieşirii pe piaţă, vii comentarii. Printre textele cuprinse aici era prezent şi un eseu semnat Vaclav Havel – Puterea celor fără de putere. Apăreau astfel bine conturate marile

* însă polonezii vor avea posibilitatea să intre în posesia antologiei, să comenteze opiniile colegilor cehoslovaci!

124

dileme ale individului surprins în evoluţia sau involuţia sa într-o societate totalitară. Dileme, dar şi soluţii posibile de a ieşi din cercul care îl sufocă: renaşterea societăţii civile, a fenomenului de disidenţă, a negării ideologiei. Analiza lui Havel mergea până în străfundurile regimului comunist din Cehoslovacia sau de oriunde în acest spaţiu comunizat după aceleaşi imuabile reguli: „Sistemul post-totalitar marchează oamenii la fiecare pas, dar o face cu mănuşile ideologiei puse. Acesta e motivul pentru care viaţa în sistem este atât de impregnată de ipocrizie şi minciuni: guvernarea prin birocraţie este numită guvernare populară, clasa muncitoare este înrobită în numele clasei muncitoare, degradarea completă a individului e prezentată drept suprema lui eliberare, faptul că poporul e lipsit de informare e numit acces la informaţie, folosirea puterii pentru manipulare este numită controlul public al puterii, iar abuzul arbitrar de putere este numit întărire a acesteia, expansiunea influenţei imperiale este prezentată ca sprijin pentru oprimaţi, lipsa libertăţii de exprimare devine forma cea mai înaltă a libertăţii, farsa electorală devine forma cea mai înaltă a democraţiei, interzicerea gândirii independente devine cea mai ştiinţifică perspectivă, ocupaţia militară devine asistenţă frăţească.” Toate viciile sistemului, toate caracteristicile comunismu-lui erau denunţate.

Pe lângă aceste iniţiative mai cunoscute, o întreagă reţea de publicaţii neautorizate, de manifestări publice, cu caracter mai mult sau mai puţin religios, stau mărturie a efervescenţei care cuprinsese societatea cehoslovacă în aceşti ani.

În ceea ce priveşte realitatea din Polonia, sintagma definitorie a perioadei se regăseşte în definiţia şi activitatea organismului social-politic: sindicatul liber Solidaritatea.

Condiţiile interne ale apariţiei Solidarităţii şi-au pus profund amprenta pe văditul şi rapidul succes pe care îl înregistra mişcarea. Căci, peisajul social nu era nici pe departe favorabil regimului. Politica de stagnare sau chiar reduceri salariale, coroborată cu o importantă creştere a preţurilor pentru principalele bunuri de larg consum, a condus, la sfârşitul anului 1970, la numeroase greve, cu predilecţie localizate în regiunea porturilor de la Marea Baltică.

Schimbarea părea a fi facilitată şi de dispariţia fizică a fostului conducător, Wl. Gomulka, şi lansarea unui foarte bun cunoscător al realităţilor occidentale (mai ales franceze, ţară unde a şi trăit o bună perioadă de timp!) în persoana lui Ed. Gierek.

Trei ţinte majore şi-a dorit a atinge programul noului lider: relansarea unui atât de mult aşteptat şi real dialog cu populaţia; relansare

125

economică, prin contractarea de datorii externe (cu predilecţie, pe filiera băncilor din R.F.G., pe fundalul unei mult mai permisive politici de dialog iniţiate de guvernul lui W. Brandt) şi restabilirea unor raporturi efective, de pe alte poziţii şi folosind noi tonuri, cu Biserica catolică.

În ciuda acestor demersuri, criza economică nu a putut fi evitată. Pe acest fundal, în 1976, se înfiinţa un Comitet de apărare al muncitorilor (KOR), iniţial numărând 59 de membrii şi care, în doar un an, s-a transformat într-o organizaţie mult mai largă, un Comitet de Autoapărare Socială. Geneza acestui organism politic al societăţii civile trebuie căutată mult mai în trecut, după cum consideră, la unison, observatorii fenomenului: „Totul a început în 1956. Nu abandonasem comunismul încă dar eram deja de părere că mişcările sociale ar fi trebuit să fie independente de partid şi de guvern. 1968 şi 1970 au fost momente cruciale pentru relaţia dintre intelectuali şi muncitori. În 1968, intelectualii au înţeles că trebuie să se alieze cu muncitorii. După 1970, muncitorii au ajuns la o concluzie asemă-nătoare privind necesitatea alianţei cu intelectualii. K.O.R.-ul s-a născut din această experienţă, şi încercările lui de a da asistenţă la organizarea mişcărilor sociale va duce apoi la splendide rezultate în 1980.” (J.J. Lipski, KOR: A History of the Workers’ Defense Comittes in Poland, 1976-1981, 1985) Prin apelurile sale (în special cel din octombrie 1978), organizaţia a jucat un rol hotărâtor în conştientizarea de către opinia publică poloneză a principalelor probleme de natură economică, socială sau politică care bântuiau societatea comunistă. Şi, cu toate că nu s-a implicat efectiv în organizarea nici unei activităţi de protest sindical, ea a reuşit să familiarizeze corpul muncitoresc cu ideea în sine a utilităţii şi necesităţii actului grevist

Alegerea cardinalului Karol Woytila, în 1978, papă, sub numele de Ioan Paul al II-lea, a avut, la rândul său, un impact foarte mare asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor de pe scena poloneză*.

Se asista la o din ce în ce mai puternică activitate de trezire a sentimentelor şi reacţiilor politice reale şi în sânul masei poloneze. „Imaginea pe care o înfăţişa acum Polonia era cea a două societăţi – una „oficială” şi una „alternativă”. Cea „oficială” consta din establishment-ul regimului şi marele număr de oameni, care, de voie, de nevoie, cooperau

* mai ales, prin prisma faptului că fostul arhiepiscop cardinal al

Cracoviei, K. Wojtila fusese considerat de către puterea comunistă ca o ameninţare potenţială serioasă la adresa regimului: predici, implicare în viaţa socială prin iniţierea unui fond de ajutorare a celor care fuseseră victime ale acţiunilor greviste din 1976, etc.

126

oarecum cu regimul. Societatea „alternativă”, în care tineretul juca un rol disproporţionat de mare, îşi avea propria presă, literatură şi propriile activităţi culturale şi educative. Ea evita pe cât posibilul contactul cu societatea „oficială”. Într-un fel, în Europa Răsăriteană comunistă, dintotdeauna existaseră două societăţi. Dar niciodată prăpastia dintre ele n-a fost atât de largă cum era în Polonia, şi niciodată societatea „alternativă” nu a fost atât de bine organizată şi atât de suficientă sieşi.” (J.F. Brown, Eastern Europe and Communism Rule, 1988)

Au început, astfel, să apară şi primele ziare independente. S-au înfiinţat aşa-numitele „Universităţi zburătoare” (cursuri universitare independente organizate în apartamente private în principalele oraşe ale Poloniei), dar şi Comitete de solidaritate studenţească, Comitete iniţia-toare ale Sindicatelor libere sau Comitete de auto-apărare ţărănească.

În celelalte state ale lagărului comunist, vântul restaurării societăţii civile şi al schimbărilor, cel puţin la nivelul mentalităţilor politice a fost destul de palid. Astfel, în Bulgaria, experienţa unei personalităţi precum cea a fiicei lui T. Jivkov, Ludmila Jivkova, ministru al culturii şi apărătoare ferventă a patrimoniului naţional, şi-a lăsat amprente adânci asupra derulării ulterioare a evenimentelor. Cu toate că moartea sa prematură (în 1981) a pus oarecum sub semnul întrebării tot ansamblul reformist, ce viza cel puţin sfera şi percepţia puterii faţă de cultură.

Destul de înafara acestui areal mai mult sau mai puţin vizibil ancorat noilor vremuri indicate de schimbările preconizate de politica Moscovei, în Albania se asistă, ciudat, pe fundalul ruperii, încetul cu încetul, a relaţiilor de acum oarecum tradiţionale cu China comunistă (celălalt lider al lumii ideologice roşii, într-o continuă competiţie cu reprezentanţii Kremlinului), chiar la o doborâre efectivă, din funcţiile de conducere în partid şi în stat a aripii reformatoare (1973), urmată de o puternică epurare (1974), când au fost atinse inclusiv şi vîrfurile – cazul succesorului oficial al lui E. Hoxa, Mehmet Şehu (împins până la sinucidere).

În ceea ce priveşte situaţia Iugoslaviei, dezbaterea ce a atins societatea acestei federaţii extrem de problematice, încă de la înfiinţarea sa, a fost legată de, din ce în ce mai vizibila şi acuta problemă a naţionalismelor locale şi a preemţiunii la conducerea în partid şi în stat.

În 1974 a fost adoptată şi o nouă Constituţie, a cărei comple-xitate, în loc să uşureze luarea de decizii şi găsirea de soluţii legale, a încurcat, oarecum, şi mai mult situaţia. Printre principalele sale prevederi: înfiinţarea unei Adunări la nivel federal, organizată pe

127

pilonii unui Consiliu federal, pe de o parte, şi a unui Consiliu al republicilor, pe de cealaltă. Prima structură reprezenta, în fapt, corpul legislativ, cu drept de vot asupra bugetului federal, iar cea de-a doua era însărcinată, în principal, cu derularea şi controlul activităţilor din sfera economicului. Principiul de funcţionare, conform noii constituţii, (interesant, în teorie, dar extrem de greu aplicabil!) nu mai era legat doar de îndeplinirea unei simple majorităţi, ci şi a unei majorităţi în fiecare grup republican în parte.

În ceea ce privea executivul, se introducea instituţia unei preşe-dinţii colective, formată din 9 membri, unul pentru fiecare republică sau provincie în parte, ultimul fiind reprezentat de preşedintele Ligii Comuniştilor, ales pe o perioadă de cinci ani. Principiul rotaţiei guverna apoi alegerea conducătorului efectiv. Dar numai după moartea preşedintelui pe viaţă, din 1953, I.B. Tito (survenită în 1980).

Chiar şi o analiză fugară a acestei extrem de stufoase realităţi constituţionale poate scoate la iveală numeroase lacune şi ineficacităţi. Astfel, simplul refuz de a participa la vot al unei republici, putea conduce, inevitabil, la blocarea în totalitate a demersului legislativ respectiv. Mai mult, prin introducerea unui principiu precum cel al egalităţii intre republici, se ajungea la realităţi cel puţin ciudate – un stat precum Serbia, ce număra aproximativ 5,6 milioane de locuitori era pe picior de egalitate cu Muntenegru, care abia se ridica la peste 550.000 de suflete. Şi aceasta când era introdusă şi o concurenţă extrem de acerbă a investiţiilor din partea statului.

În ansamblu, anii ‘70-’80, după formula lansată de un foarte cunoscut analist al perioadei şi politicilor din Europa central-estică, Vl. Tismăneanu, au reprezentat „reinventarea societăţii civile”. Şi, mai ales, am sublinia noi, în logica cursului de faţă, reinventarea sa politică...

Materiale propuse dezbaterii de seminar: 1. Vaclav Havel despre spiritul Chartei 77: „Probabil ar trebui să

vorbesc mai mult despre pluralism înăuntrul Chartei. N-a fost pentru nimeni uşor – mulţi au trebuit să-şi reprime sau să depăşească aversiunile interioare – dar toţi au fost capabili s-o facă, pentru că am simţit cu toţii că o făceam pentru o cauză comună şi pentru că se întrupase aici ceva destul de nou din punct de vedere istoric: embrionul unei toleranţe sociale genuine (şi nu o simplă înţelegere între câţiva pentru excluderea altora, cum s-a întâmplat în guvernul Frontului Naţional după al II-lea Război Mondial), un fenomen care – indiferent de cum va evolua Charta – va fi imposibil de şters din memoria

128

naţională. Va rămâne în această memorie ca o chemare la care, oricând şi în orice situaţie nouă, se poate face apel şi care poate fi urmată.”

2. Unele dintre cele mai importante revendicări ale Comitetului de grevă inter-întreprinderi (M.K.S.) din Gdansk, 16-17 august 1980: „1. Acceptarea de sindicate libere, independente de Partid şi funcţionari 2. Garantarea dreptului la grevă, securitatea greviştilor şi a celor care îi ajută; 3. Respectarea libertăţii cuvântului, a editării şi publicării garantate prin Constituţia poloneză; în consecinţă a nu reprima editurile independente şi a permite accesul tuturor cultelor la mass-media; 4. Resti-tuirea drepturilor pierdute: a) persoanelor concediate în 1970 şi 1976; b) studenţilor eliminaţi din universităţi pentru convingerile lor; Să fie eliberaţi deţinuţii politici; 5. Transmiterea prin mass-media a informaţiei cu privire la formarea comitetului de grevă inter-întreprinderi şi publicarea revendicărilor; 6. Asigurarea unei acţiuni concrete şi efective pentru a scoate ţara din criză: făcând o informare completă asupra situaţiei economice şi sociale; dând tuturor posibilitatea de a participa la discuţia asupra programului reformelor; 10. Să se asigure aprovizionarea necesară pieţei interne cu produse alimentare şi să se exporte numai surplusul producţiei; 11. Cartele pentru carne şi derivate până la controlarea totală a pieţei; 12. Suprimarea preţurilor speciale pentru carne şi a vânzării în devize, în magazinele de „export interior”; 13. Stabilirea principiilor alegerii cadrelor superioare pe baza calificărilor lor şi nu după apartenenţa la partid. Abolirea privilegiilor Miliţiei, Serviciului de Securitate şi cadrelor Partidului prin egalizarea alocaţiilor familiale, şi lichidarea distribuirilor speciale etc.”

Posibile subiecte de verificare: • Prezentaţi principalele caracteristici ale structurilor politice

tradiţionale comuniste ale Europei central-estice faţă în faţă cu modelul impus, în anii ’70, de la Moscova.

• Prezentaţi cel puţin trei idei conţinute de programele reformatoare susţinute de societatea civilă şi o parte a clasei politice în statele Europei central-estice în anii ’70.

• Enumeraţi şi analizaţi cel puţin două organizaţii politice ale societăţii civile de succes în perioada anilor ’70 în Europa central-estică.

129

X. DINAMICA POLITICĂ A ANILOR’80 – REFORMA

MOSCOVEI ŞI EFECTUL EI DE REZONANŢĂ POLITICĂ

ÎN EUROPA COMUNISTĂ

ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI ♦ Situaţia începutului noului deceniu – societate civilă; lideri

noi – lideri vechi – prezentare de cazuri – Uniunea Sovietică şi importanţa modelului impus în lumea comunistă;

♦ Momentul 1985 – personajul M. S. Gorbaciov (Carieră, tipologie, structură politică). URSS – un model real pentru celelalte state ale blocului comunist est-central european?

♦ 1985-1988 – Ţările din Europa central-estică între reformă şi osificare a regimului. Inovaţii politice sau reiterări ale strategiilor leninist-staliniste.

Bibliografie orientativă: 1. K. Dawisha, Eastern Europe, Gorbatchev and Reforme,

Cambridge University Press, 1990. 2. M. Gorbaciov, Memorii, Ed. Nemira, 1997.

130

3. A. Heller, F. Feher, De la Yalta la Glasnost, Ed. de Vest, Timişoara, 1993

Pentru a înţelege însă complicatul desen al restructurărilor pe

care le-au cunoscut sistemele politice în perioada atât de tumultoasă a anilor ’80, se impune, diferit în comparaţie cu ceea ce v-am obişnuit până acum şi o mai atentă privire de ansamblu asupra realităţilor din Uniunea Sovietică.

Efectul Gorbaciov şi statele Europei Central-Estice 1. Uniunea Sovietică sub semnul troicei reformiste Anii ’80 au reprezentat pentru Uniunea Sovietică, stindardul

ideii şi deciziei comuniste în lumea est-central europeană, poate una dintre cele mai interesante perioade ale epocii moderne. O nouă transformare – pentru a nu utiliza termenul mult mai „dur” al revoluţiei – a scurt circuitat din nou o societate în care aproape că regulile comunismului deveniseră imuabile.

Însă, după cum aprecia şi sovietologul Martin Malia – „primii paşi spre o nouă eră se fac în umbra celei vechi” (La tragedie sovietique. Histoire du socialisme en Russie, 1917-1991, 1995) Astfel, deja din perioada lui Leonid Ilici Brejnev, regimul sovietic începuse să resimtă din ce în ce mai evident necesitatea unei reformări. Căci, în spatele faţadei aparent inexpugnabile, apăreau întrebările, neliniştile cu privire, mai ales, la starea efectivă în care se găsea sistemul politic la nivelul fiecărei republici în parte. Crizele deveneau din ce în ce mai acute. Şi reprezentate poate cel mai bine de evenimentele din Afga-nistan, începând cu anii 1978-1979. Însă carenţele au ieşit în evidenţă cu predilecţie începând cu anii ce au urmat morţii lui Brejnev şi până la alegerea în fruntea partidului a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, respectiv 1982-1985.

Pentru analistul perioadei post-Brejnev şi ante-Gorbaciov, anii respectivi par a deţine o dublă imagine – cea oficială, bineînţeles, văzută ca o continuare a epocii anterioare, brejneviene, dar şi una ascunsă, în care lupta împotriva gerontocraţiei din ce în ce mai vizibile în liniile de frunte ale partidului devenise imperativă. „Restructurarea” părea a fi, din nou, cuvântul de ordine.

Mai ales că cele mai reprezentative figuri ale „vechii garde” dispăreau una câte una, definitiv şi biologic, de pe scena politicului. Astfel se întâmplă cu Al. Kosâghin în 1979, cu Al. Suslov, în 1982, an în care îşi va găsi sfârşitul, câteva luni mai târziu, la 10 noiembrie, şi Leonid Brejnev. Se deschidea terenul pentru o acerbă luptă pentru

131

putere. Două personaje, făcând parte ambele din acelaşi palier elitist din interiorul partidului, Iuri Vladimirovici Andropov şi Konstantin Ustinovici Cernenko intrau astfel în competiţia pentru ocuparea poziţiei numărul unu în ierarhia partidului. Primul, din poziţia sa de şef al K.G.B.-ului pentru o lungă perioadă de timp, respectiv 1967-1982, chiar cu puţin timp înaintea stingerii din viaţă a fostului secretar general, primind sprijin din partea acestuia, s-a transferat pe locul rămas vacant în cadrul Comitetului Central după moartea lui Suslov. De aici, putea mult mai uşor să deschidă problema succesiunii. Căci ierarhia nu putea să nu fie respectată tocmai în sânul unuia dintre regimurile care o proclamaseră ca lege primordială.

Un compromis avea să apară din nou într-un sistem în care schimbarea se dovedea din ce în ce mai necesară. Căci, după cum arată, în marea lor majoritate, studiile politologilor regimul în care compromisurile încearcă să rezolve, cel puţin pe termen scurt, situaţiile acute de criză (de criză succesorală sau economică) prin raportarea la vechi, la tradiţie (în acest caz, reprezentanţii vechii gărzi, figuri emblematice pentru comunistul de ieri, dar mai puţin cunoscute, şi deci, născătoare de temeri, pentru tânărul comunist, pe care se baza, în fond, evoluţia societăţii şi regimului) conţine toţi germenii schimbării. Astfel, la 12 noiembrie 1982, funcţia de secretar general al Partidului i-a revenit lui I. Andropov, secondat, în aceeaşi idee a întăririi tipului de imagine dorită a fi din start câştigătoare în soliditatea sa afişată, de K. Cernenko. Disputa dintre tabăra aşa-numiţilor „independenţi”, din care făceau parte, printre alţii, Kirilenkov, Gorbaciov sau Romanov, şi vechea gardă – brejnevistă, reprezentată de Tihonov, Grîşin sau Kunaev, nu se încheiase însă deloc aici.

Şi, cu toate că în epocă, se născuse un adevărat cult, din ce în ce mai puternic, vizând figura lui Andropov, văzut ca un „vizionar”, poate numai scurta sa perioadă efectivă de conducere a frânelor partidului – 16 iunie 1983 – 9 februarie 1984 – l-a salvat de la recunoaşterea eşecului în ceea ce privea susţinerea regimului.

Cel puţin una dintre iniţiativele promovate de liderul de la Kremlin a fost considerată de-a dreptul „vizionară” – M. S. Gorbaciov, văzut ca un foarte posibil succesor. Însă moartea lui Iuri Andropov (la 9 februarie 1984, survenită după vizibila agravare a bolii, din decembrie 1983) a venit poate prea repede pentru a se şi ajunge direct la propulsarea în poziţia cea mai importantă în partid a destul de tânărului – în comparaţie cu restul echipei de vârf – M. Gorbaciov. „În februarie 1984 – avea să noteze într-un articol din acea

132

perioadă unul dintre cele mai cunoscute nume ale sovietologiei, H. C. d’Encausse – ca şi în noiembrie 1982, alegerea s-a pus mai întâi în termeni de generaţie. Responsabilii partidului trebuiau să aleagă fie unul dintre ei – marea majoritatea având în jur de 70 de ani, fie să-şi întoarcă privirile către altă generaţie – cea situată între 50-60 de ani, deja prezentă, de altfel, în Biroul Politic. Această nouă generaţie, a cărei experienţă politică nu includea, într-o manieră directă, nici stalinismul, dar nici războiul, se considera că nu va acţiona prea diferit de cele anterioare. Nimeni nu putea prezice cu exactitate orientările sale viitoare, dar părea destul de clar că şi ea suportase şi fusese supusă aceloraşi presiuni ca şi generaţiile precedente.” Venise din nou timpul unui de-al doilea compromis, scenariul crizei uşor prognozabile fiind, de acum, din ce în ce mai vizibil.

De astă dată, numărul unu avea să devină fostul numărul doi, respectiv Konstantin Cernenko, la 13 februarie 1984, după patru zile de lungi negocieri purtate aprins în interiorul conducerii partidului, secondat de nimeni altul decât de Mihail Gorbaciov. Născut în 1912, Konstantin Cernenko fusese pentru mai bine de 20 de ani unul dintre cei mai fideli tovarăşi de drum ai lui L. Brejnev. Acesta îl şi însărcinase, de altfel, cu sarcina extrem de delicată de a forma cadrele şi funcţionarii partidului în liniile celei mai stricte ortodoxii comuniste*. Însă, din păcate pentru stabilitatea regimului, nici Cernenko nu va rezista mult, din punct de vedere fizic, la conducere. Devenit preşedinte al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la 11 aprilie 1984, la câteva luni de la încetarea din viaţă a lui Andropov, îşi va găsi şi el sfârşitul tot în funcţie, respectiv la 9 martie 1985. Şi succesiunea era din nou deschisă.

Acum, însă, situaţia se prezenta cu totul diferit decât cu un an în urmă. Căci, candidatul promovat de tabăra conservatoare, brejnevistă, reprezenta acelaşi tip de elită – prin vârstă şi formaţie, Victor Grîşin, respectiv 71 de ani, ocupantul poziţiei de prim-secretar al organizaţiei de partid orăşeneşti Moscova. Născut în 1914, ca, de asemenea, şi Iuri Andropov, din a cărui generaţie făcea parte, Grîşin, membru al Biroului Politic încă din 1971, reprezenta, însă, un personaj tern, aparatcik-ul tipic al nomenclaturii născute în epoca brejnevistă. Candidatura lui M. Gorbaciov a primit sprijini aproape din toate direcţiile.

* K. Cernenko a ocupat, de asemenea, şi poziţia de secretar cu propaganda a Republicii Socialiste Moldova.

133

Momentul 1985. Cotitura Anul 1985 a reprezentat momentul de cotitură în destinele

comunismului, şi nu numai în ceea ce priveşte destinele Uniunii Sovietice. „Până către 1985 – nota analistul francez J. Fr. Revel – comunismul se dovedise inexpugnabil. Apoi, brusc, din 1985 valul democratizării a început să zguduie şi universul comunist.” (Revirimentul democraţiei, 1995) Iar explicaţia americanului W. Laqueur – mergea chiar mai departe. „Barometrul politic indica necesitatea unor mari schimbări. Continuarea vechii şi de acum discreditatei politici ar fi agravat şi mai mult criza, iar distanţa dintre realitatea sovietică şi imaginea oficială a propagandei s-ar fi căscat din ce în ce mai abisal.” (Soviet Union 2000. Reform or revolution?, 1990)

Devenise deci clar că nu se mai putea adopta, în nici un fel de condiţii şi compromisuri, vechiul drum. Şi nici nu se mai putea face apel la vechii oameni. Percepţia schimbării fusese într-un fel pregătită cu mult înainte.

Astfel că alegerea din 10 martie 1985 reprezenta, în fond, legalizarea unei stări ce se dorea de mai mult timp a intra în norma-litate. Iar după cum observa un analistul român – Vl. Tismăneanu – „când Mihail Gorbaciov a venit la putere, în mai 1985, era personificarea aparatcikului victorios. Nimic în cariera lui de până atunci nu trădase intenţii liberale serioase. Prin toate acţiunile şi declaraţiile sale publice, Gorbaciov sugera a fi un comunist pragmatic, disciplinat şi pe linia partidului.” (Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, 1997)

Născut în 1931, an cu triste rezonanţe în istoria colectivizării Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici, făcea parte dintr-o generaţie cu totul nouă. Cariera sa politică s-a dovedit a fi o fidelă punere în practică a tipului clasic de cursus honorum sovietic. Intrat de la o vârstă fragedă în rândurile aleşilor partidului, beneficiind şi de posibilitatea accederii la Facultatea de Drept – debuşeu pentru cariere în domeniul Partidului sau al Administraţiei – a intrat însă în contact şi cu reprezentanţii păturii reformatoare a regimului*, participând, în 1956, şi la celebrul Congres XX al P.C.U.S.

Adevărata ucenicie politică şi-o va desăvârşi însă în oraşul natal, la Stavropol. Aici, ocupând, pe rând, poziţiile de prim secretar al Komsomol-ului, prim secretar al partidului, la nivel orăşenesc, ca, în 1970, la numai 39 de ani, să devină prim secretarul bogatei regiuni

* Unul dintre apropiaţii săi, din timpul studenţiei, fiind şi Mlynar Zdenek,

printre autorii programului reformist promovat de Primăvara pragheză.

134

nord-caucaziene. Rapiditatea acestei ascensiuni s-ar datora, consideră analiştii, existenţei unor influenţi protectori. Cum a fost şi cazul fostului prim secretar al organizaţiei orăşeneşti din Stavropol, devenit apoi şeful departamentului Agriculturii din cadrul secretariatului Comitetului Central şi, mai târziu, membru plin al Biroului Politic, Fedor Kulakov.

La prima vedere, noul lider de la Kremlin nu părea a ameninţa cu nimic vechea ordine şi sistemul bine înrădăcinat. În fapt, în timpul primilor doi ani de putere s-a dovedit un atent şi fidel continuator al politicilor anterioare. Dar aceasta doar poate la suprafaţă. Căci, pentru a se putea impune efectiv, preluând în mâna sa toate atributele şi frâiele puterii, Mihail Gorbaciov trebuia, ca om al schimbărilor, să înlocuiască vechea elită, punând astfel capăt stagnărilor de tot felul rezultate tocmai ale concepţiei conservatoare brejneviene. Apoi înconjurat de propria echipă să-şi pună în aplicare planurile de regenerare a regimului. Iar Congresul XXVII al Partidului Comunist, întrunit la numai câteva luni de la alegerea sa în funcţie, respectiv început la 25 februarie 1986, i-a oferit ocazia mult aşteptată.

Dacă ne concentrăm atenţia asupra programului reformist în sine promovat de liderul sovietic apare destul de clară o oarecare lipsă de coerenţă, discursurile secretarului general pendulând, după unii analişti, între hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel de reforme vor destabiliza fundamental sistemul.

Chiar dacă, preluând varianta oferită de apropiaţii lui Gorbaciov, la origine planul reformist conţinea trei părţi: perestroika sau restructurarea, uskrorenie sau accelerarea şi glasnost sau transparenţa. Însă întregul program de reforme, întreaga „schimbare” promovată de noua echipă de la Moscova trebuie supuse aceluiaşi tip de raţionalizare: nu se asista la o dezintegrare, la o negare a ideologiei oficiale, nu modelul în sine era considerat falimentar, ci numai calea pe care o urmaseră unii dintre conducătorii epocilor anterioare. Comunismul trebuia reformat şi nu schimbat regimul la putere din 1917. Şi, de aici, întregul eşafodaj capătă alte conotaţii. Ca, de altfel, mai ales şi noii termeni lansaţi de programele oficiale. Termeni care mai apoi vor fi preluaţi, făcând adevărată şi strălucită carieră nu numai în spaţiile Europei Centrale şi de Est.

Dacă ne concentrăm atenţia pe aceste noi concepte lansate de discursul reformator gorbaciovist, prima oprire apare în mod inevitabil în jurul problematicii legate de perestroika. Firul „poveştii” relatate cu har de memoriile unui apropiat al lui Gorbaciov, Al. Iakovlev* sau

* „Perestroika n-a picat din cer într-o bună zi din aprilie 1985. Ea n-a avut un caracter spontan, nici n-a fost rodul imaginaţiei unui vizionar oarecare.

135

chiar aprecierile sintetizatoare ale iniţiatorului cheie însuşi – M. Gorbaciov** nu oferă prea multe amănunte din laboratorul intim al concepţiei şi al punerii în practică a mult-doritei şi propagatei reforme.

Iar dacă printre primele sale apariţii publice se poate considera chiar anul 1985, o dată cu celebra şedinţă a Comitetului Central din aprilie 1985, adevărata sa intrare în scenă va veni ceva mai târziu, o dată cu asocierea cu cel de-al doilea termen al noului discurs, respectiv uskorenie – accelerarea. Astfel, această accelerarea industrială, în fond continuarea programului economic propus cu ceva timp în urmă de I.Andropov, concretizat într-un ambiţios, dar şi costisitor program de relansare a sectorului dotării industriale, a fost prezentat în epocă pe ideea unei adevărate „revoluţii ştiinţifice şi tehnice”. În paralel, s-a creat şi un sistem numit de „control al calităţii” (gospriemka), dar s-a lansat şi o aprigă campanie împotriva tuturor activităţilor economice clandestine. Şi, chiar dacă cuvântul de ordine trebuia a fi „descentralizarea”, sectorul agrar a cunoscut naşterea unui nou organism – Gosagroprom – provenit din regruparea tuturor ministerelor tehnice anterioare. Odată însă cu această sporire a conceptelor noi lansate de echipa reformatoare, părea din ce în ce mai palidă, mai îndepărtată parcă, intenţia iniţială.

Însă, conceptele nu se vor opri aici. De la uskorenie se va ajunge şi la glasnost. Tradus cel mai frecvent prin conceptele de „transparenţă” sau chiar mult mai occidentalizatul „publicitate”, termenul în sine nu este deloc invenţia momentului. Ci, este folosit, de această dată, un împrumut din epoca unui alt reformist, respectiv Alexandru II, perioadă în care glasnost-ul făcuse parte din repertoriul birocratic ţarist.

Acum, însă, termenul primeşte noi conotaţii, unele, în opinia sovietologilor consacraţi chiar mult mai revelatoare decât însuşi M. Gorbaciov ar fi planificat vreodată. Şi noile ţinte încep aproape imediat să fie luate în vizorul acestui tip reformator de discurs.

Nimeni nu a fost atins de nu ştiu ce graţie, pentru a începe brusc să reformeze. Şi n-a survenit nici pentru că un grup de persoane ar fi hotărât brusc că ea trebuie aplicată. Adevărul este mult mai complex. De fapt, s-a produs – fenomen rar în istorie – o întâlnire între bază şi vârfuri.” (Al. Iakovlev, Ce vrem să facem cu Uniunea Sovietică. Convorbiri cu Lily Marcou, 1991)

** „Ideile perestroikăi nu sunt numai rezultatul unor interese şi considerente pragmatice, ele indică şi o modificare a conştiinţelor noastre. Ele sunt şi rezultatul unei anchete teoretice care ne-a permis o mai bună cunoaştere a societăţii şi ne-a întărit hotărârea de a merge înainte.“ (M. Gorbaciov, Perestroka, vues neuves sur notre pays et le monde, 1987).

136

Unul dintre primele semnale în această nouă direcţie a „transparenţei” se poate interpreta a fi şi episodul petrecut în vara anului 1985, când poetului Evgheni Evtuşenko i s-a refuzat publicarea în revista Novîi mir a unui virulent atac la adresa lui L. Beria. Cu toate că Glavlit-ul – Comitetul de stat al cenzurii – îl respinsese, manuscrisul ajunge şi la M. Gorbaciov care îl aprobă spre editare. Se părea că o nouă perioadă plină de promisiuni de schimbare apărea la orizonturi.

Noul Program al P.C.U.S. (1986) apare astfel pătruns de ideea necesităţii schimbării sistemului sovietic, o „schimbare fundamentală în economie şi în întreg sistemul de relaţii sociale” (M. Gorbaciov), făcând referiri din ce în ce mai vizibile la re-modelarea radicală a bazelor sale structurale. Ideea centrală – cea a schimbării – apare puternic reliefată: „fără o cotitură în ştiinţele sociale, fără transformări în psihologie şi gândire, în mentalitatea oamenilor, nu vom reuşi.”

Reforma apare uşor depistabilă şi în ceea ce priveşte unul dintre cele mai importante sectoare ale statului sovietic, respectiv în armată. Programul lansat de Gorbaciov la 15 ianuarie 1986, cu propunerile lui de lichidare totală a armelor nucleare, se înscria perfect în această logică, la fel ca şi tratatul asupra rachetelor staţionate în Europa, ratificat câţiva ani mai târziu, în 1988.

Dar tipul acesta de schimbare, de re-modelare, mai corect spus, a sistemului, nu se putea întreprinde fără intervenţii serioase în rândul vechii elite politice, a nomenklaturii, în rândul oamenilor care alcătuiseră, efectiv, sistemul. Iar M. Gorbaciov cunoştea destul de bine această realitate. În primul rând, imediat aproape după alegerea sa, a renunţat la de-acum tradiţionala în Uniune, „stabilitate a cadrelor”, promovând, în locul vechilor membri ai elitei politice de tip Gromîko sau Grişin, figuri noi. Este cazul lui I. Ligacev, N. Rijkov sau V. Cebrikov, fiecare dintre aceste personaje, a căror carieră politică se construise nu numai în jurul noului lider reformist de la Kremlin, vor ocupa, rând pe rând, poziţii importante fie în departamentul ideologic al Biroului Politic (Ligacev), fie în ceea ce priveşte conducerea efectivă a guvernului (Rijkov), fie chiar în fruntea instituţiei K.G.B.-ului (Cebrikov). Unul dintre puţinii aşa-numiţi „gorbaciovieni” puri – Al. Iakovlev, rechemat încă în 1983 din misiunea sa din Canada şi mutat, în 1985, la departamentul propagandei din cadrul Secreta-riatului Biroului Politic, accede, la rândul său, în rândul Biroului Politic doi ani mai târziu, în 1987. Iar cu un an înainte, respectiv în 1986, şi Boris Elţîn, cel care îl înlocuise pe Grîşin la conducerea Partidului – filiala Moscova, fusese numit membru supleant. Încetul

137

cu încetul se definea şi cea de-a treia fază a procesului de perestroika, respectiv „democratizarea” regimului.

Istoricii consideră că prima campanie oficială în acest sens este lansată prin intermediul discursului ţinut în faţa plenului Comitetului Central în 27 ianuarie 1987. Discurs, de această dată, televizat, în încercarea, extrem de abilă, de a impune necesitatea re-modelării prin obţinerea sprijinului din partea marei mase, conştientizată graţie nu numai cuvântului, ci şi a imaginii. Se descoperise noul tip de armă extrem de performantă în noua eră a manipulării.

Cuvintele sunt extrem de grăitoare: „Avem nevoie de demo-craţie ca şi de aer.” Necesitatea reformelor nu mai putea fi pusă la îndoială în acest tip de discurs care aproape că demola vechile metehne semantice. Impunând însă altele noi. Propunerile scurtcircui-tează: liste pentru alegeri în lumina adevărului, limitarea mandatelor de la cinci la cincisprezece ani în ceea ce priveşte toate funcţiile din partid (cu excepţia câtorva, dar numai dinspre vârful ierarhiei). Plenul nu deliberează şi bătălia se mută câteva luni mai târziu, în cadrul şedinţei din iunie 1987.

Acesta este momentul considerat de către analişti ca reprezen-tând adevărata cotitură reformatoare, impusă de M. Gorbaciov. După doi ani de pregătiri venise şi timpul punerii în aplicare a celor preconizate pe câmpurile de luptă ale teoriei. Perestroika economică repurtează victorie după victorie, cel puţin în domeniul legislativ. Privind din perspectiva internă – o breşă de reale proporţii se căscase tocmai în inima sistemului autarhic de altă dată, însă perspectiva externului – nu mai părea deloc la fel de revoluţionară. Măsurile, căpătând aerul de modestitate, nu permiteau încă integrarea efectivă a sistemului sovietic în marea masă a pieţii mondiale.

Însă, intern, nu se poate omite faptul că întregul sistem de măsuri adoptate cu acest prilej reprezenta cel mai impresionant pachet reformator din istoria comunismului în Uniunea Sovietică. Numai că marea necunoscută devenea, de acum, gradul de rezistenţă al sistemului hibrid pe cale să se nască. Căci, economia din U.R.S.S. rămânea, în proporţie de 90%, tot sub conducerea statului.

Iar, după cum M. Gorbaciov însuşi a subliniat „logic şi curajos” cu ocazia discursului său de închidere ţinut la Conferinţa din iunie 1988 – reforma economică trece prin reforma politică. Dar, ce tip de „democratizare” avea în vedere liderul de la Kremlin?! Caracteristicile ei sunt însă puţin ciudate: concentrarea puterii de stat şi de partid – pe filiera ideii de a avantaja secţiunea întâi, cu predilecţie, iar alegerea responsabililor din rândul partidului să fie supusă votului

138

„democratic” al „reprezentanţilor poporului”. Analiza politologică relevă însă fragilitatea sistemului. „Nu va fi vorba de „pluralism” decât între persoanele aparţinând aceluiaşi partid şi nu între mai multe partide concurente. Ce vrea el este să organizeze emulaţia dintre oameni, aşa cum se poate face ea în interiorul uneia şi aceleiaşi administraţii, şi nicidecum să permită o autentică alternare la putere. În acest scop, el foloseşte singurul mijloc de care dispune, fără a ieşi din sistem: controlarea partidului prin soviete; apropierea vârfului piramidei de partid de vârful vârfurilor piramidei sovietelor şi reunirea celor două vârfuri într-un punct: preşedintele ţării. Însă efortul rămâne mereu înăuntrul sistemului şi aşa ceva nu are de-a face cu conceptul de democraţie pe care îl înţelegem noi în Occident.” (J. Fr. Revel, Revirimentul democraţiei, 1991).

Însă, după cum subliniam în deschiderea acestui capitol, scopul nostru nu este deloc concentrarea atenţiei pe analiza efectivă a politicii promovate de M. Gorbaciov. Ci, această prezentare a principalelor coordonate reformiste propuse de Moscova a încercat doar să traseze osatura unui discurs şi model care se putea propaga şi în spaţiile comunismului vecin.

După cum literatura de specialitate a demonstrat-o cu prisosinţă, din momentul 1985 nu mai aveam de-a face cu un simplu eveniment de coloratură strict internă, ci cu un adevărat „efect” posibil provocator de reacţii în lanţ.

2. „Efectul de rezonanţă” în Europa central-estică 2.1. Caracteristici generale După ce am încercat o trecere în revistă a principalelor ţinte-

cheie ale discursului reformist promovat de către echipa de la Kremlin, venită la putere începând cu anul 1985, să ne concentrăm atenţia asupra posibilelor efecte de rezonanţă ale lor în spectrul politic al regimurilor comuniste din Europa Cetral-Estică.

Căci, astăzi, este foarte clar că ruptura Moscovei cu stalinismul a deschis cale liberă în Europa centrală şi de est. Iar „implicaţiile prezenţei unui secretar general revizionist la Kremlin erau însemnate. Nu doar pentru că el era menit să alimenteze o dezbatere intensă şi pătimaşă înăuntrul Uniunii Sovietice privind mai toate aspectele vieţii sovietice. Ci era menit să reînvie şi să intensifice revizionismul est-european, mult mai ambiţios, lipsind Kremlinul de amvonul ideologic de la care să fie excomunicaţi ereticii. Se crea pericolul deosebit de grav de dizolvare a nucleului dogmelor marxist-leniniste ale comunismului mondial. Pe scurt, chiar şi un revizionism modest la

139

Moscova avea să accelereze dezintegrarea şi eclipsa totală a comunismului ca fenomen istoric distinctiv.” (Zb. Brzezinski, Naşte-rea şi moartea comunismului în secolul XX. Marele eşec, 1993).

Devine interesant, la acest nivel, să încercăm să depistăm şi tipurile de percepţie asupra Europei central-estice comuniste din partea Uniunii Sovietice. Există stabilitate în viziune sau asistăm la acelaşi tip de fluctuaţie, la aceeaşi dilemă pendulatoare ca în marea majoritate a discursului gorbaciovist?! Unul dintre studiile contem-porane demonstrează că politica primilor ani de putere ai lui M. Gorbaciov, în ceea ce priveşte percepţia asupra statelor comuniste din Europa central-estică, a fost reprezentată de o „mai severă insistenţă privind ortodoxia politică, mai ales în Polonia şi Ungaria; reducerea la tăcere a disidenţei; încurajarea unei mentalităţi de asediaţi şi o propa-gandă dură anti-occidentală; o mai mare împotrivire faţă de experi-mentele economice şi o reacţie rapidă la mişcările sociale şi politice sau la orice alte semne de manifestare a unei mai mari independenţe din partea conducerilor satelite.”

Însă această fază nu a durat decât foarte puţin în traiectoria desenului reformist gorbaciovian. Istoricii sunt de acord în a considera, de comun acord, că imaginea tradiţională a Uniunii Sovietice pe post de jandarm al Europei comuniste, a dispărut o dată cu momentul în care liderul de la Kremlin a proclamat, la a XIX-a Conferinţă a Partidului, din iunie 1988, că ţara ale cărei destine le conduce a renunţat la” tot ceea ce a deformat socialismul în anii treizeci, ducându-l la stagnarea din anii şaptezeci.” O nouă filosofie vizând relaţiile internaţionale reieşea, din ce în ce mai vizibil, din discursurile ulterioare. Şi în această idee, discursul secretarului general al P.C.U.S. ţinut în cadrul unei sesiuni a Organizaţiei Naţiunilor Unite (decembrie 1988) devine emblematic: „Astăzi, nici o societate nu mai poate fi menţinută „închisă”. Trebuie să ne revizuim radical modul de abordare a tuturor problemelor de cooperare internaţională, ca un element major al securităţii internaţionale. Noua fază mai cere şi dezideologizarea relaţiilor dintre state.” Şi, mai departe, cu o subliniere extrem de interesantă din ambele perspective: noi – lumea comunistă (fie ea europeană, vecină, fie nu) – „nu ne vom abandona convingerile, filosofia sau tradiţiile, nici nu cerem altora să le abandoneze pe ale lor.” Ideea va deveni mult mai clară o dată cu întâlnirea membrilor Pactului de la Varşovia, organismul de unificare comunistă din zonă, de la Bucureşti, la 7-8 iulie 1989. Cuvântarea liderului moscovit se detaşează net de punctele de vedere susţinute de reprezentanţii taberei „retrograde” de tip N. Ceauşescu sau E.

140

Honecker. În cursul reuniunii, Gorbaciov a reliefat, astfel, adesea „necesitatea introducerii unor standarde internaţionale în domeniul drepturilor omului” „dându-le drept exemplu [omologilor săi] practica glasnost-ului, prin care se realizează „democratizarea” şi „restructurarea în U.R.S.S.”

Însă folosind o variantă mult mai abil fabricată, în termenii epocii de către unul dintre reformatori, respectiv Al. Iakovlev – „Perestroika sovietică a impresionat profund popoarele din regiune.” A impresionat şi, de aceea, am şi asistat la încercarea de a fi pusă în aplicare. Însă nu peste tot şi nu întotdeauna în aceleaşi condiţii şi vizând aceleaşi scopuri în sine. Erau, în fond, aceleaşi încercări disperate de salvare a unui regim care începuse să se clatine din toate încheieturile. Iar liderii şi structurile politice locale au răspuns, în aceste condiţii teribile de criză, diferit la stimulii schimbării.

2.2. Statele comuniste ale Europei central-estice Albania a reprezentat, în opinia specialiştilor, cea mai izolată

ţară a zonei central-estice europene. Scena politică internă aproape că nu a ieşit din imobilismul stalinist promovat de Enver Hoxa. Disensiunile apărute, o dată cu moartea lui Stalin, între conducerea de la Moscova şi cea de la Tirana, acutizate mai ales după 1960, pe fundalul crizei sino-sovietice, îşi puseseră vizibil amprenta pe realitatea comunismului albanez. Rezultatele vor atârna greu, şi nu numai în durata scurtă a istoriei.

În aceste condiţii, reformismul, chiar şi în sânul partidului comunist, devenea adevărată blasfemie. Exemplul anilor 1973-1974, soldate cu înlăturarea din funcţie şi chiar arestarea unor importante figuri ale scenei politice albaneze (vârful aisbergului fiind considerat de analişti momentul anterior amintit al „sinuciderii”, în decembrie 1974, a mult timp numărului doi al regimului, prezumptivul moştenitor al lui Hoxha, Mehmet Şehu), rămăsese foarte bine reprezentat în mentalitatea oricărui doritor de reforme, căci epurările loviseră puternic în sânul Comitetului Central. Astfel că, în aprilie 1985, o dată cu dispariţia fizică a bătrânului lider comunist, succesorul la funcţia de secretar general al partidului, Ramiz Alia, membru al elitei locale de partid va menţine, în mare, statul pe aceleaşi coordonate anterioare. Vizibile, chiar şi în amănuntul extrem de interesant cu privire la menţinerea văduvei fostului conducător, Nexmije, în funcţia de preşedinte a Frontului Naţional. Încetul cu încetul, însă, în condiţiile schimbărilor iniţiate de M. Gorbaciov şi echipa sa, şi în Albania se poate depista o oarecare destindere, şi aceasta cel puţin în ceea ce priveşte domeniul relaţiilor stabilite cu celelalte state membre ale Blocului comunist est-central european. Astfel, în 1986, statul lui Alia va

141

pune capăt izolării sale ce dura de mai bine de 30 de ani, participând la întâlnirea miniştrilor afacerilor externe ce a avut loc la Belgrad, ca, trei ani mai târziu, în 1989, Tirana să şi găzduiască această conferinţă.

Bulgaria devenise în ochii Moscovei unul dintre cei mai fideli aliaţi şi tovarăşi. Regimul de lungă întindere cronologică a lui T. Jivkov oferise astfel garanţia unei importante stabilităţii în această zonă a Europei estice. Şi, după cum o şi demonstrase realegerea sa în funcţia de prim secretar, cu prilejul celui de-al XIII-lea Congres al P.C.B., din 2-5 aprilie 1986, aparent, T. Jivkov stăpânea în continuare situaţia.

În aceste condiţii, şi imaginea de obedient camarad pe drumul comunismului trebuia păstrată şi în noile condiţii impuse de glasnost şi perestroika. Însă, după cum vor demonstra şi analizele atente ale cazului bulgar, reforma nu va rămâne decât la capitolul promisiune.* Şi, chiar dacă aparenţelor vor fi salvate, regimul în sine se va păstra, în mare, în aceleaşi coordonate solidificate ale perioadelor anterioare.

Măsurile promovate, cu predilecţie după 1987, de către T. Jivkov, angajat, la nivelul discursului politic de acum într-o virulentă campanie împotriva dogmatismului şi conservatorismului, s-au dorit astfel a se ralia exemplului moscovit. Dar numai la suprafaţă. Astfel, cu prilejul cuvântării sale de la Plenara Comitetului Central, din 27-28 iulie 1987, conducătorul partidului propune noi măsuri în direcţia descentralizării politice, dar şi a dezvoltării auto-gestiunii economice. Câteva zile mai târziu, discursul oficial va merge şi mai departe: la 18 august 1987, Adunarea Naţională hotăra o restructurare decisivă a tipului de conducere, fără a preciza însă efectiv direcţiile avute în vedere sau structurile propuse schimbării.

Dar şi în plan economic, eşecul pseudo-reformelor a fost mai mult decât evident. Prin „autonomie”, „autofinanţare”, „autogestiune” se masca, astfel, dorinţa tot mai mare a partidului de a păstra în propriile mâini frâiele puterii. Iar radicalizarea programului de reforme şi modul în care acesta fusese pus în aplicare venea în contradicţie cu caracterul centralist al puterii; sfârşitul anilor ’80 va găsi Bulgaria în pragul unei adevărate crize financiare, datoria sa occidentală crescând la aproape 10 miliarde dolari.

În plus, chiar şi tipologia efectivă a deciziilor luate de puterea de la Sofia pledează pe ideea falsului program reformist promis. Logica

* Iată, în acest sens, şi comentariul lui Al. Iakovlev: „Am fost de două

ori şi în Bulgaria şi am avut cu Jivkov discuţii interminabile la Varna. Acesta nu reuşea să sesizeze sensul real al politicii noastre, ce însemna procesul perestroikăi. Un adevărat dialog al surzilor.“

142

folosită e simplă, dar penetrantă: în august 1987 Biroul Politic al C.C. al P.C.B. va vota o rezoluţie ce preconiza diminuarea cultului personajului conducător (portretele şi busturile lui T. Jivkov fiind eliminate din instituţiile şi spaţiile publice), iar în martie anul următor, majoritatea instituţiilor numite în memoria fiicei cele mai mici a conducătorului, Liudmila, de altfel figură importantă a regimului – fost ministru al culturii şi membră a Biroului Politic – vor reveni la numele anterior deţinute. Se încerca contracararea adevăratului reformism prin utilizarea aceloraşi arme. În decembrie 1988, discursul liderului de la Sofia se va centra pe o mult trâmbiţată „revoluţie” de profunzime şi „reformare” a sistemului politic. Termenii sovietici, importaţi imediat, în aceeaşi manieră propagandistică deja cunoscută, se dovedeau, încă o dată, aliaţi de nădejde în lupta pentru păstrarea prerogativelor puterii interne.

Rezultatele nu păreau că întârzie să apară. Astfel, la 1 februarie 1989, prim-ministrul reformist Gheorghi Atanasov este obligat să-şi depună demisia. Calea părea liberă pentru păstrarea liniei şi conducerii în partid. Realitatea însă va schimba regulile, considerate până acum imuabile, ale jocului. Câteva vizite oficiale, fie în Bulgaria, fie dinspre Bulgaria, sunt considerate momente cheie ale impunerii noului în detrimentul vechiului de tip Jivkov în sânul partidului şi societăţii bulgare. Astfel, cu toate că T. Jivkov vedea în vizita sa întreprinsă la Moscova în iunie 1989, rezultate oarecum pozitive în favoarea sa, alte două evenimente vor marca evoluţiile ulterioare. Este vorba de vizita oficială în Bulgaria a preşedintelui francez Fr. Mitterand, din ianuarie 1989, dar şi de oprirea la Moscova, în drum spre Beijing, a ministrului afacerilor externe bulgar, Petar Mladenov. Cariera lui Jivkov se apropiase de sfârşit. Iar reforma atât de abil utilizată, până acum, de către vechiul lider bulgar va deveni tocmai „calul său troian”...

În Cehoslovacia, amintirea „Primăverii de la Praga” şi apoi a reformiştilor grupaţi în jurul Cartei 77, obligase puterea să reacţioneze dur împotriva disidenţei. Analiştii interni consideră că, în aceste condiţii, societatea civilă începuse să intre într-un pronunţat con de umbră şi de tăcere. Numai contextul internaţional al dezbaterilor cu privire la folosirea unor tipuri de arme atomice (euromisile) lansat de anul 1983, o va readuce oarecum la viaţă. Apoi vizita oficială a noului lider de la Kremlin, va re-impune necesitatea unui model naţional reformist. Model în coordonatele căruia, vechiul lider comunist G. Husak nu mai putea să se regăsească. Deşi oficial, acesta aproba reforma sistemului comunist propusă de Moscova, pe plan intern,

143

liderul cehoslovac obtura cu obstinaţie orice încercare de import a ideilor de glasnost şi perestroika. Cele mai radicale discursuri ale liderului de la Kremlin apăreau trunchiate în presa din Cehoslovacia. Pericolul devenise de-a dreptul palpabil şi pentru echipa conducătoare de la Bratislava. În plus, nici vârsta înaintată (70 de ani) nu putea fi considerată deloc un atu în recâştigarea puterii. Cu atât mai mult cu cât, în partid se duceau dure lupte pentru preluarea puterii. În prim-plan a fost adusă aripa conservatoare, reprezentată de către Vasil Bilak şi susţinută de Lubomir Strugal, una dintre figurile cunoscute şi preţuite de către M. Gorbaciov. Nimic nu părea a servi mai bine propriei cauze decât preluarea – iarăşi, clamat abil, la nivel de discurs politic, a schemei reformiste gorbacioviene. Apare, ca şi în cazul bulgar, chiar şi omologul lingvistic al perstroikăi, în ideea căreia se preconizează şi unele modificări în ceea ce priveşte structura internă şi accederea în ierarhia partidului*.

La 17 decembrie 1987, G. Husak, în ciuda tuturor încercărilor disperate de păstrare a puterii şi pe fundalul unei crize de proporţii ce atinsese toate sectoarele societăţii – politic, economic şi moral –, se vede constrâns să-i încredinţeze prerogativele conducerii de partid unuia dintre adjuncţii săi, Milos Jakes. Chiar dacă „partidul” fusese pierdut (Husak deţinând, însă, în continuare, calitatea de membru al Prezidiului), rămâneau încă atributele de conducere pe linie de stat. Schimbarea de persoane, însă, nu aducea deloc marea schimbare din interiorul sau, efectiv, a regimului în sine.

Se încearcă, şi aici, găsirea vinovaţilor în interiorul partidului, în aceeaşi idee de acţionare în orice mod pentru a păstra stabilitatea regimului. Îi cad victime, astfel, prim-ministrul Lubomir Strougal, înlocuit în octombrie 1988 cu Ladislav Adamec, dar şi conservatorul Vasil Bilak, epurat, în noiembrie 1988, din rândul membrilor Biroului Politic al P. C. din Cehoslovacia.

Însă societatea civilă nu mai putea fi indusă în eroare. Profitând de degringolada evidentă a regimului, aniversarea celor 70 de ani ai Republicii, din 28 octombrie 1988, se transformă într-un protest de proporţii împotriva regimului. Astfel, nemulţumirile, acutizate mai ales începând cu lunile ianuarie-februarie 1989, vor conduce la sfârşitul sistemului. Şi, chiar dacă liderul cehoslovac încercase să dovedească o mai mare inventivitate, în comparaţie cu omologii săi

* Candidaţi aleşi şi nu desemnaţi, după model pur gorbaciovist .

144

din statele vecine, folosindu-se de tactica împărţirii atributelor puterii, nu a repurtat, nici el, atât de mult doritul succes.

Un caz total aparte se va consuma însă în interiorul conducerii Partidului Socialist Unit din Germania. Tot criza devenise şi aici cuvântul de ordine. Iar pe lângă cea înregistrată la nivel politic, la sfârşitul anilor ’80, disfuncţionalităţile de ordin economic lăsaseră o amprentă foarte puternică la nivelul întregii evoluţii generale. Chiar de la începutul deceniului, statul est-german se găsea într-o adevărată ruină financiară. Iar imposibilitatea găsirii de soluţii viabile de ieşire din criza ce atinsese toate sectoarele statului adâncise şi mai mult sentimentul general de resemnare în rândul societăţii est-germane. Aparenţa stabilităţii acestui regim era conferită doar de întărirea excesivă a organelor de stat, la toate nivelurile, şi controlul strict exercitat de către serviciile secrete.

Pe acest fundal, conducerea P.S.U.G. s-a aliniat opiniei liderul E. Honecker, după sesiunea celui de-al X-lea Congres al partidului, că nu calea reformelor radicale reprezenta soluţia salvatoare, ci, dimpotrivă, adâncirea ideologiei şi practicii de tip stalinist*.

Ca şi în cazul marii majorităţi a conducerii de vârf de partid din statele vecine, la nivelul structurilor de putere nu s-au produs modificări esenţiale. Aparenta reformare internă, înspre democratizare şi glasnost a fost susţinută doar prin canale propagandistice. Însă procesul a fost atât de bine regizat, încât a reuşit să modifice percepţia chiar şi a reprezantanţilor sovietici.

În realitate, chiar, la mijlocul şi la sfârşitul anilor 1980, în rândul elitei politice a R.D.G. s-a întărit convingerea că premisa pentru asigurarea stabilităţii regimului nu poate fi alta decât intervenţia activă a partidului la nivelul statului şi societăţii. Această situaţie – arată analiştii problemelor comunismului est-german– a generat o campanie permanentă în vederea întăririi elementelor de vârf în partid, cumulată cu o oarecare întinerire a acestora**.

Mergând în totală contradicţie cu calea aleasă, începând cu 1986-1988 de marea majoritate a liderilor est-central europeni, Honecker a rămas fidel „socialismului în culorile Republicii

* Este de semnalat, în această idee de prezervare a valorilor marxist-leninist-staliniste tradiţionale, şi decretarea oficială a anului 1983 ca „Anul Karl Marx“ – punct marcant în noua campanie ideologică lansată de către P.S.U.G.

** Este cazul lui Egon Krenz, care, la doar 46 de ani, a devenit cel mai tânăr membru al Biroului Politic al partidului est-german.

145

Democrate Germane.” Mai mult chiar, liderul comunist est-german nu se va sfii să declare, în cel mai pur stil propagandistic cu putinţă, cu prilejul celei de-a VII-a Plenare a Comitetului Politic Executiv al partidului, de la 1 decembrie 1988, că standardul de viaţă în Germania Democrată este cu mult mai ridicat decât cel înregistrat în aceiaşi parametrii în Germania Federală.

Însă, oricât a încercat partidul şi vechea elită politică să menţină aparenţa de stabilitate a regimului, starea de spirit a populaţiei, mai ales a tinerei generaţii, demonstra contrariul. Acest lucru este dovedit cu tărie de numeroasele demonstraţii, ca spre exemplu, cele din vara anului 1983, de la Jena, sau cele din 1 septembrie 1987, din faţa Porţii Brandemburg; dar şi de numeroasele luări de poziţie ale repre-zentanţilor societăţii civile.

Marşând pe ideea „rolului conducător al partidului marxist-leninist”, pe tot parcursul anilor ’80, P.S.U.G. s-a dovedit un organism politic tipic stalinist, apărător fervent al ideologiei moştenite şi îngrăditor al tuturor mecanismelor democratice. Căci logica lui E. Honecker era simplă – „fără rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului nu există socialism.”

Iugoslavia a reprezentat, poate, unul dintre cele mai complicate realităţi statale şi nu numai ale spaţiului central-estic european. Şi, după cum o subliniază şi studiile de specialitate, mai ales după moartea liderului emblematic al comunismului de tip iugoslav, I. B. Tito (4 mai 1980), procesul de continuă diversificare şi fragmentare pe baze etnice, religioase sau economice a contribuit la acutizarea discrepanţelor dintre elementele slovene şi croate, sârbeşti, bosniece sau muntenegrene. Şi aceasta pe fundalul unei din ce în ce mai vizibile fragilităţi economice a ţării, înglodată în datorii externe şi lipsită de ambiţiile naţionale care o treziseră altădată din letargia ocupaţiilor străine.

Nici măcar sistemul rotativ al preşedinţiei nu mai putea rezolva criza ce acaparase realitatea iugoslavă. Elementul sârb, prezent majoritar în rândul ierarhiei partidului comunist, miza constant pe cartea căii conservatoare, agăţându-se cu disperare, la periferie, de prerogativele unei puteri ce se vedea din ce în ce mai ameninţată. Pe acest fundal, scurtcircuitat de alte crize profunde la nivel interetnic*, se va impune curentul naţionalismului sârb, considerat singurul

* Legate, în mare măsură, de provincia atât de controversată atunci ca şi acum, Kossovo, provincie autonomă, ca şi Voievodina, angrenată în Republica sârbă, însă, spre deosebire de Voievodina, locuită, în proporţie de peste 80% de populaţie albaneză şi doar undeva spre 15% de element sârb.

146

apărător al tradiţiei şi chiar a existenţei efective a acestui element în structura conducerii statului iugoslav. Figura emblematică a noului curent** se va dovedi conducătorul organizaţiei de partid din Belgrad (1984), Slobodan Milosevici, cel care, în doar cinic ani va reuşi să acapareze funcţiile cele mai importante în partid şi în stat (1987 – preşedinte al Biroului Politic; 1989 – preşedintele Serbiei).

Schimbările intervenite în U.R.S.S., la impulsul echipei Gorbaciov, au primit un răspuns pozitiv în Polonia. Totul petrecându-se pe fundalul anilor ’80, cunoscuţi în literatura de specialitate ca perioada de glorie a Solidarnosc-ului şi a guvernării de mână forte promovate de către generalul W. Jaruzelski, fostul comandant şef al armatei, chemat în februarie 1981 să gestioneze criza, mai întâi din poziţia de premier, apoi şi de secretar general al partidului. Şi pentru liderul comunist polonez, armele oferite de perestroika păreau a-i servi la întărirea propriei poziţii, în detrimentul mişcării sindicale din ce în ce mai puternice. Dar, realitatea le va dovedi aceiaşi... cai troieni.

Vizita din iulie 1988 a lui M. S. Gorbaciov la Varşovia, pare să marcheze această aderare poloneză la curentul reformist. Mai ales că ea venea după un şir de greve (luna mai 1988), dar şi după alegerile locale (iunie 1988), în fapt, un eşec de proporţii pentru siguranţa şi stabilitatea regimului comunist).

Însă, lipsit de sprijinul de-acum considerat „tradiţional” al unei Armatei roşii care renunţase la vestita „doctrină Brejnev”, regimul lui W. Jaruzelski se vedea în faţa sfârşitului. Şi, în acest context, va recurge tocmai la fostul său adversar politic – organizaţia sindicală „Solidaritatea”, deţinătoare a unei autorităţi sociale de necontestat, dar lipsită total de puterea decizională. Însă, aripa dură a partidului comunist se va opune din toate puterile la încheierea acordului. Mişcările muncitoreşti din vara anului 1988 (august 1988) vor obliga reconsiderarea regulilor stabilite. Astfel, după cum consideră analiştii perioadei, spre deosebire de momentul 1981, când s-au impus reprezentanţii curentului radical din sânul Partidului Muncitoresc Unit Polonez, ajungându-se astfel la confruntarea deschisă, în 1988 tabăra moderaţilor a avut câştig de cauză.

Actele par a urma acelaşi, de acum, cunoscut scenariu de împărţire a prerogativelor puterii şi de creare a unei false atmosfere de

** „Combinaţie de naţionalism, autoritarism şi populism egalitar, un

hibrid ideologic tentant pentru largi straturi sociale din culturile post-totalitare.“ (Vl. Tismăneanu)

147

reformă şi deschidere spre concesii. Compromisul istoric între foştii adversari devenea, în Polonia, singura modalitate de a ieşi din criză. Istoricii consideră că un posibil model îl reprezenta „glorioasa revoluţie” engleză, din 1689-1690, când elita şi contra-elita au ajuns la un compromis politic. Dialogul între tabere începea, sub auspiciul crizei, la 15 septembrie 1988. Cu câteva zile înainte, respectiv 10 septembrie 1988, reprezentanţii „Solidarităţii” îşi dăduseră acordul pentru începerea negocierilor. Acestea se vor desfăşura într-o mică localitate situată în proximitatea Varşoviei – satul Magdalenka, în mai multe runde, adunând chiar şi reprezentanţi ai Bisericii.

Puterea va recurge, din nou, la o stratagemă de păstrare a aparenţei de control a situaţiei. Premierul Zbigniew Messner este învinovăţit de eşecul reformei economice şi, ca urmare, schimbat din funcţie. W. Jaruzelski îl va numi în fruntea noului guvernului pe Mieczyslaw Rakowski, un cunoscut susţinător al modelul gorbaciovist, adjunctul generalului şi fost redactor-şef al ziarului Polytika, încercând să-şi asigure, astfel, succesiunea. Însă aparenţa reformatoare rămânea aparenţă. Declaraţiile noului premier o demonstrează cu prisosinţă. Astfel, acesta milita pentru o reformare a sistemului, dar sub strictul control al partidului, partid ce iniţia astfel o deschidere a socialismului, în cel mai pur stil revizionist.

Urmând scenariul stabilit, în 1989, Jaruzelski îi va ceda prerogativele de secretar general al partidului lui Rakowski, păstrându-şi, asemenea unora dintre omologii săi, doar conducerea pe linie de stat – în liniile conturate de propria echipă. Însă idealul reformelor limitate nu mai era suficient în viziunea unei Polonii în care liderul Solidarnosc-ului, Lech Walesa, reapăruse în mare forţă, în ciuda tuturor încercărilor actualei puteri de a-l discredita pe el şi organizaţia pe care o reprezenta. Iar una dintre asemenea încercări, consumată cu prilejul unei întâlniri televizate care i-a adus, pentru prima dată faţă în faţă, pe Lech Walesa şi pe liderul sindicatelor oficiale, membru al Biroului Politic, Alfred Miodowicz, s-a transformat în adevărat câştig pentru echipa Solidarnosc.

În plus, după cum o demonstrase vizita premierului britanic Margaret Thatcher, din noiembrie 1988, nu numai opinia publică susţinea noua echipă, ci chiar şi marile puteri internaţionale. „Comunistul tipic” – după cum l-a catalogat M. Thatcher pe W. Jaruzelski, reprezenta, de acum, cartea trecutului.

Realitatea socială şi economică a anilor 1980 dovedise, în Ungaria, eşecul din ce în ce mai evident al politicii promovate mult

148

timp de liderul local J. Kadar. Reforma ungară, promovată începând cu anii ’60, intrase vizibil într-o serie de dificultăţi, caracterizate prin creşterea datoriei externe, a inflaţiei, şomajului, toate acestea derulându-se pe fundalul, de-acum cunoscut din analiza statului sovietic ante-gorbaciovist, de corupţie aproape totală la nivelul elitei birocratice a partidului.

De această dată, vechiul conducător nu va opta pentru preluarea modelului reformist impus de la Moscova, oferind, astfel, posibilitatea alegerii cărţii câştigătoare altor membrii, mult mai inspiraţi, mai tineri, ai ierarhiei de partid. Conducerea politică a Ungariei, confruntată cu pericolul din ce în ce mai iminent al izbucnirii unor mişcări sociale, a pornit, astfel, din mai 1988, o acţiune de reînnoire, de impunere a liderilor de tip nou. Este şi cazul unor Rezso Nyers, promotorul reformei economice anterioare sau Imre Pozsgay, care, mai ales începând cu anul 1986, se pronunţă, din ce în ce mai evident, pentru pluralitatea de opinii în sânul partidului. Pe de altă parte, şi societatea civilă năştea, încă din 1985, vizibile încercări de opoziţie. Astfel, analiştii consideră că, mai ales din 1987, putem considera opoziţia politică ungară – reunită la începutul anului 1988 sub umbrela „Forumului Democrat” – drept o realitate cvasi-instituţionalizată, suficient de puternică pentru a organiza întruniri semi-publice şi chiar şi unele demonstraţii la Budapesta. Numele unor personalităţi ca Miklos Szabo, Janos Kis sau Laszlo Rajk (fiul liderului executat în 1949) se evidenţiau în campanie de promovare a reformelor în societatea maghiară.

Efectiv, era lui J. Kadar se va sfârşi în 1988, când la Conferinţa Naţională a Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, din mai, acesta a fost înlocuit în funcţia de conducere cu un prezidiu alcătuit din patru membri*, sub preşedinţia lui R. Nyers. Iar noul secretar general, ale cărui atribuţii erau pur administrative, devenea mult mai tânărul Karoly Grosz**, nimeni altul decât fostul succesor preconizat de însuşi J. Kadar. Şi aici echipele se schimbau după o logică deja cunoscută. Şi, după aceeaşi regulă, nici nu vor rezista prea mult la putere. Evenimentele o demonstrează cu prisosinţă şi în cazul maghiar.

* Cei patru membrii ai Prezidiului erau: R. Nyers, K. Grosz, I. Pozsgay şi ideologul J. Berecz.

** De doar 57 de ani. Aparenţa stabilităţii regimului pare a fi dată şi de hotărârea de a i se acorda recent înlocuitului J. Kadar, în virtutea meritelor sale, calitatea de preşedinte de onoare al partidului – o funcţie menită doar de a colora dura realitate a excluderii fostului lider din mecanismele intime ale puterii.

149

Slăbiciunea lui Grosz se întrevede, pentru prima dată pe plan extern, cu ocazia vizitei oficiale întreprinse la sfârşitul lunii iulie 1988 la Washington. Dar pare oarecum negată de scurta întrevedere, din 28 august 1988, cu liderul comunist român, N. Ceauşescu***. În toamna anului 1988, situaţia pare iremediabil pierdută. La 23 octombrie 1988, pentru prima dată în istoria ultimului secol al Ungariei, puterea şi reprezentanţii unei opoziţii de acum cvasi-acceptate comemorează (nu împreună – aceasta era încă de neacceptat, dar simultan!) revoluţia maghiară din 1956. Evenimentele nu mai puteau fi oprite, iar la 23 noiembrie 1988, K. Grosz îşi va depune demisia.

2.3. Concluzii generale Coordonatele, sumar trasate, de evoluţie ale fiecărui stat

comunist în parte din spaţiul Europei Central-estice demonstrează prezenţa reverberaţiei, a „rezonanţei” curentului reformator. Indicii de permeabilitate, la rândul lor, întăresc, sau, din contra, restrâng prezenţa factorilor novatori în sistemele analizate distinct.

Sau, după cum se va exprima foarte plastic purtătorul de cuvânt al ministerului afacerilor externe ale Uniunii Sovietice, G. Gherasimov, doctrina Brejnev fusese totalmente înlocuită prin ceea ce sa va chema doctrina Sinatra. Principiul neintervenţiei devenind astfel directorul relaţiilor intersocialiste. După cum o va demonstra şi viitorul discurs al liderului de la Kremlin, din 6 iulie 1989, din faţa Consiliului Europei de la Strasbourg.

Chiar şi termenii în care se discuta la Casa Albă au devenit, încetul cu încetul alţii. Astfel, prezentând diferitele poziţii arătate până acum de realităţile generate de fiecare stat comunist în parte din Europa Central-estică, preşedintele american G.W.Bush subliniase, cu ocazia discursului din septembrie 1983, că: „unii au arătat o mai mare măsură de independenţă în conducerea politicii lor externe. De asemenea, unii au introdus o mai mare deschidere, au coborât barierele dintre oameni şi s-au angajat în reforme economice orientate spre o piaţă liberă. Alţii, din nefericire, continuă să se lase remorcaţi de sovietici. Politica lor externă este stabilită de către Moscova şi politica lor internă mai violează încă, flagrant, drepturile fundamentale ale omului. În relaţiile noastre cu ţările din Europa de est noi luăm în consideraţie aceste diferenţe, politica noastră este bazată pe

*** Prima, în ultimii 11 ani, când liderii de partid român şi maghiar se întâlnesc pentru discutarea relaţiilor bilaterale.

150

diferenţiere politică, economică şi în ceea ce priveşte drepturile omului – adică noi luăm în consideraţie în ce măsură ţările în cauză urmăresc o politică externă autonomă, independentă de linia Moscovei şi în ce măsură ele urmăresc o liberalizare internă*.”

Materiale pentru dezbaterea de seminar:

INDICI GENERALI DE PREZENTARE A MODELULUI DE LIDER COMUNIST ÎN FIECARE STAT ÎN PARTE

Nr ŢARA Tip lider Eliminarea concurenţei

politice

Reformă aparentă

Reformă reală

1 ALBANIA Aparenţă de noutate

- DA -

2. BULGARIA Aparenţă de noutate

DA DA -

3. CEHOSLOVACIA Aparenţă de noutate

- DA -

4. R.D.G. Vechi - - - 5. IUGOSLAVIA Aparenţă de

noutate DA DA -

6. POLONIA Vechi - DA - 7. UNGARIA Aparenţă de

noutate - DA -

8. ROMANIA Vechi Da - -

* Iar statele care erau percepute a fi preluat o cale puţin aparte de

drumul moscovit erau considerate a fi Ungaria şi România! Iar în ceea ce privea percepţia celorlalte state ale regiunii – poziţia americană devenea extrem de clară: „Noi nu vom răsplăti totuşi societăţi închise şi politici externe agresive – cum sunt cele din Bulgaria sau Cehoslovacia, care continuă să violeze în mod flagrant cele mai elementare drepturi ale omului, ţări ca Germania răsăriteană şi din nou Bulgaria, care acţionează drept complici ai sovietelor în antrenarea, finanţarea şi înarmarea teroriştilor, şi care furnizează consilieri şi asistenţă militară şi tehnică, mişcărilor armate care urmăresc să destabilizeze guvernele din lumea în curs de dezvoltare.”

151

• Percepţia reformistă în R.D.G. şi România – extrase din arhivele est-germane – dialoguri E. Honecker – N. Ceauşescu: „Să nu ascundem de fel încercarea unei anume părţi de a băga un fitil artificial între noi şi P.C.U.S., acuzându-ne că noi refuzăm să introducem perestroika şi glasnost. Ne-am bucura dacă Uniunea Sovietică ar fi atins acelaşi stadiu de dezvoltare socială ca la noi; fără a nega greutatea pe care o are în viaţa internaţională şi care rezultă din faptul că a fost primul stat din lume în care s-a construit socialismul. În cuvântarea pe care o voi ţine în faţa Comitetului Central o să afirm: Noi suntem partidul înnoitorilor!” La acest punct, N. Ceauşescu l-a întrerupt: „Da, şi eu voi spune acelaşi lucru!” Imediat, Honecker a adăugat: „Noţiunea vine de la Lenin!” Şi Ceauşescu a continuat: „O reînnoire pe baza principiilor socialiste!” Honecker e de acord: „Corect, o reînnoire pe baza principiilor socialiste, ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, aplicarea materialismului dialectic şi istoric. Deci, ne-am înţeles, putem să considerăm asta drept o afacere încheiată!”

Posibile subiecte de verificare: • Structurile politice comuniste faţă în faţă cu reformarea

propusă de M. S. Gorbaciov. Alegeţi şi prezentaţi două cazuri diferite. • Noul discurs politic promovat de M. S. Gorbaciov şi

importanţa sa asupra structurilor politice comuniste sovietice. • Definiţi şi analizaţi cele trei concepte cheie ale programului

reformist propus de liderul sovietic M. S. Gorbaciov.

152

XI. MOMENTUL 1989 ŞI REVENIREA LA STRUCTURILE

POLITICE DEMOCRATICE. EVENIMENTE. MECANISME. STRUCTURILE POLITICE ALE NOULUI MECANISM

DEMOCRATIC. PRIVIRE COMPARATIVĂ

PRINICIPALI ITEMI URMĂRIŢI 1. Momentul 1989 – generator de noi concepte şi teorii. Saltul de

la totalitarism la democraţie şi literatura de specialitate. 2. Prezentare generală a momentului 1989: cadru intern şi

context internaţional. 3. Fişe de lucru – prăbuşirea comunismului în fiecare stat al Eu-

ropei central-estice – comportamente asemănătoare – comportamente diferite.

Bibliografie generală orientativă: * Dum. Preda, M. Retegan, 1989. Principiul dominoului. Prăbu-

şirea regimurilor comuniste europene, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.

153

* St. Tănase, Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.

Sfârşitul deceniului nouă al secolului XX a reprezentat poate una

dintre cele mai interesante perioade ale istoriei contemporane în ceea ce priveşte Europa Central – Răsăriteană. Acum, se schimbă actorii şi raporturile de forţe, scenariile şi regizorii. Este o lume în continuă transformare în care s-a asistat la o fascinantă interşarjare de cauzalităţi şi la împletirea internului cu externul. Modelul democraţiei vestice a atras şi spaţiul comunist al Europei estice. Dar gradul său de implementare a depins de două macro-seturi de factori, respectiv – interni (sau gradul de senzitivitate al fiecărei ţări faţă de valorile democraţiei occidentale şi incapacitatea regimului comunist de a gestiona criza) şi externi. Cauzele mişcărilor est-europene şi ale prăbuşirii regimurilor socialist-totalitare nu pot fi reduse la factori unici. Au existat tipuri de condiţionări şi seturi de circumstanţe ce au făcut ca schimbarea să fie rapidă şi inevitabilă.

1. Momentul 1989. Delimitări conceptuale. Sfârşitul de secol XX a readus pe marea scenă a istoriei mondiale

problema revoluţiei. A schimbării. Momentul 1989 a devenit astfel simbolul acesteia. Cunoscută în literatura de specialitate ca al „treilea val de democratizare” perioada a culminat neaşteptat, în opinia unora dintre analişti, cu spectaculoasa cădere – în efect domino – a regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei, ca şi din fosta URSS.

Iar această destul de complicată situaţie a devenit rapid subiect de studiu pentru cei pasionaţi de istoria imediată. A început să se opereze, încă de la început, cu distincţii şi departajări, în funcţie de problematica prezentată în fiecare caz al ţării analizate. În acest sens, cea mai comună dintre departajările teoretice s-a aplicat la nivelul a doi termeni: liberalizare şi democratizare.

La un studiu atent prin literatura de specialitate, conceptul de liberalizare presupune „o deschidere controlată a spaţiului politic” – v. cazurile Ungariei, Poloniei sau cel al U.R.S.S.-ului condus de M. S. Gorbaciov, în timp ce conceptul de democratizare se soldează cu lichidarea unui regim autoritar şi constituirea unuia nou, de tip democratic. Acesta din urmă, a reprezentat un proces în care diferitele interese aflate în competiţie au născut, cel mai adesea, situaţii de nesiguranţă.

Pe acest fundal, era de-a dreptul firesc să se impună şi alte noi teorii, generatoare, la rândul lor, de alţi termeni. Literatura de

154

specialitate a început să opereze din ce în ce mai des cu expresii ca: schimbare de regim, revoluţie, democraţie implantată, tranziţie.

Schimbarea de regim. Acest prim concept se referă, în mod direct, la ceea ce literatura de specialitate a numit-o „problema a cine, cât câştigă şi când”. În mod real, prin natura sa, schimbarea de regim vizează trei dimensiuni care se pot deosebi prin structura analitică a scopurilor determinate:

a) redistribuirea puterii politice conjugată cu schimbarea compo-ziţiei elitelor;

b) constituirea unei idei de parteneriat şi de realiniere; c) redefinirea dreptului de proprietate. Cu predilecţie, analiştii perioadei au considerat că trebuie

evidenţiată, în acest caz, şi existenţa a patru timpi majori posibili, luaţi şi ca termeni de diferenţiere, între schimbările de regim petrecute în anii 1988-1989, în estul şi sud-estul continentului, în comparaţie cu experienţa istorică a sudului european.

Unii analişti, plecând de la o prezentare comparativă între Europa-sudul şi centrul Africii, au propus o prezentare schematizată în jurul a patru itemi: punctul de plecare, extinderea colapsului vechiului regim, rolul actorilor externi şi, respectiv, secvenţa procesului transformativ.

A) În ceea ce priveşte punctul de plecare – discuţia, în literatura de specialitate, are la rândul ei, conotaţii diverse. Linia aşa-numită „clasică” s-a ocupat de problematica diferenţelor existente în nivelul de dezvoltare al ţărilor intrate în jocul analizei. Dar, în acelaşi timp, s-au impus şi remarci care situează problematica tipului de autocraţie, de totalitarism („leninist”, „stalinist”, „ceauşist”, „hoxist”...), în topul explicaţiilor cauzale ale punctului de plecare. Se pot opera chiar, şi la acest nivel, diferenţieri în funcţie de gradul ridicat de personalizare al puterii care sugerează posibile analogii cu spectaculoasele cazuri de „sultanism” din Nicaragua – Somoza, Republica Dominicană – Trujillo sau Paraguay – Stroesner –, aici putându-se înscrie şi cazurile României lui N. Ceauşescu sau Albaniei lui E. Hoxa, în opinia unora dintre analişti.

B) Al doilea item al algoritmului poate introduce problematica totalului sau, din contra, parţialului colaps al vechiului regim comunist. Există câteva excepţii în care sistemele comuniste, rebotezate sau posibil reformate, au reuşit să se menţină oarecum la putere în urma alegerilor iniţiale, păstrându-şi, ca grup, poziţiile cheie în executiv. Dar, ceea ce este lesne observabil o dată cu trecerea timpului, acestea s-au dovedit adesea incapabile să guverneze efectiv

155

şi au fost înlocuite în timpi relativi scurţi – cazurile Albaniei şi Bulgariei. După unele analize, doar în cazurile României şi Serbiei, din arealul Europei Central-Estice, foştii comunişti au continuat o perioadă mai îndelungata să joace un rol important în partidul care devine de guvernământ, singuri sau ca membri de coaliţie.

C) Rolul factorilor externi în procesul transformativ al căderii comunismului a reprezentat una dintre cele mai spectaculoase chei decriptive ale fenomenului de revoluţie, încercând a determina natura şi chiar desfăşurarea cronologică a transformărilor de regim, accentuându-se ideea că acestea au avut o influenţă majoră în fazele iniţiale ale procesului, ca în fazele sale de consolidare, ele să devină mai mult subsecvente.

Există câteva cazuri foarte cunoscute, considerate de acum ca exemple extrem de grăitoare – respectiv România şi R.D.G. – faţă de politica gorbaciovistă. Totuşi, se poate mult mai facil concluziona că ne găsim în faţa unui fenomen de „contagiune” în lanţ într-o regiune dată, evenimente dintr-o ţară lansând sau accelerând chiar – într-o reacţie de feed-back – răspunsuri în ţările vecine.

Spre deosebire de ţările care au suferit aceleaşi modificări, ţări aparţinând Europei sudice sau Americii Latine, schimbările de regim în estul şi centrul Europei şi-au găsit punctul de plecare în colapsul – la scară mare – al situaţiilor inter-regionale, colaps care a culminat chiar cu disoluţia Pactului de la Varşovia. Acest adevărat vacuum politic a lansat, în acelaşi timp, şi o extraordinară varietate de „sfătuitori” şi promotori ai valorilor democraţiei occidentale. Cu o extindere asemănătoare doar cu mai specialele cazuri din America Latină, acest fenomen, care a promovat o altă categorie de actori externi în acest spaţiu, a impus o politică de gen condiţional în procesul de consolidare al fiecărei ţări reîntoarse la democraţie, corelând, într-o notă pavloviană, specifice şi mult râvnite recompense cu introducerea unor anumite norme sau chiar instituţii.

D) Al patrulea item al schemei mai sus citate lansează cel mai dezbătut, dar şi cel mai spectaculos atribut al schimbării de regim. Secvenţa transformării, în nici-un caz din America Latină sau Europa Occidentală, schimbarea de regim de la autocraţie la democraţie nu s-a produs singură, independentă, în izolare completă de transformările economice, militare, sociale sau administrative.

Pentru a putea defini în termeni cât mai exacţi acest ultim atribut este necesar să apelăm la alte două concepte considerate cheie – respectiv, cele de simultaneitate şi, respectiv, asincronicitate. Absenţa

156

precedentelor istorice a reprezentat, astfel, una dintre cele mai răsunătoare motivaţii în naşterea unor neaşteptate şi nedorite efecte.

Momentul 1989. Revoluţii şi renaşterea democraţiei „În sfârşit, în a doua jumătate a deceniului 80-90, valul

democraţiei şi-a făcut apariţia în chiar centrul bastionului comunist”– scria istoricul francez J. Levesque. „Mai mult, ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi R.D.G. nu mai era o reformare a comunismului, cum se zicea, ci o adevărată prăbuşire a lui.”

Subiectul a devenit rapid foarte interesant în lumea ştiinţifică, literatura de specialitate introducând pleiade de termeni şi de teorii, care, de acum, au cunoscut de-a dreptul spectaculoase cariere. E adevărat că s-au impus unele cazuri ca fiind mai atent analizate, au apărut studii comparative, dar au şi rămas multe aspecte neluate în calcul.

a) Teoria revoluţiei şi căderea comunismului în statele din centrul şi estul Europei. Opinii şi teorii istorice.

Ideea de revoluţie a trimis imediat cu gândul la problematica celebrelor cazuri deja cunoscute în istorie. Modelele englez, francez, american sau chiar cel rusesc au reintrat astfel în disputa analiştilor. Şi astfel s-au reimpus scheme explicative, dar, bineînţeles, şi clivaje.

Unii autori au încercat să tranşeze în mod clar definiţia evenimentelor – „revoluţii”, alţii au ezitat, încă de la început să ofere explicaţii general valabile pentru situaţii considerate total diferite.

Unul dintre aceştia, chiar în preajma evenimentelor anului 1989*, R. Dahrendorf, îşi lansa Reflecţiile asupra revoluţiei din Europa. Prin intermediul căii astfel deschise, întrebările nodale şi-au precizat oarecum direcţiile, dar şi nuanţele. „Se pot, oare, cataloga evenimentele din 1989 ca revoluţii?”. Imediat s-a impus, în egală măsură, şi problematica, destul de dificilă iarăşi, a cauzelor şi inter-condiţionărilor momentului. Dahrendorf, consecvent cu întreaga sa carieră de teoretician politic, postula limpede şi tranşant în principii: „revoluţii”, dar nu uita nici importanţa „întregii mişcări istorice de lichidare a totalitarismului comunist şi de reluare a drumului firesc de evoluţie socială”, văzută, deloc simplist, ca „trecerea de la totalitarism la democraţie, de la monopolul nomenclaturii la pluralism, de la economia socialistă la cea capitalistă.”

Alături de analistul german, britanicul T. Garton Ash a optat, la rândul său, pentru o departajare netă în ceea ce priveşte terminologia

* apărută în 1991.

157

folosită în analizarea evenimentelor anului 1989 – revoluţie: Praga, Berlin, Bucureşti; refoluţie**: cazul Varşovia şi Budapesta. În plus, Ash, în continuarea analizei, considera că revoluţia europeană „nu poate oferi nici un fel de idei fundamentale noi în privinţa marilor întrebări ale politicului, economicului, legislativului sau al relaţiilor internaţionale. Ideile cărora le-a sosit timpul sunt unele vechi, familiare, deja testate” (The magic lantern, 1990).

Francezul J. Fr. Revel a răsturnat, într-o manieră proprie, teoriile anterioare cu privire la prezenţa revoluţiilor. Revirimentul demo-craţiei, lucrarea sa care a cunoscut şi o traducere în limba română în 1995, susţinea clar: „Astfel, de la 1988 la 1992 am asistat nu la o revoluţie (noţiune ce implică ideea de creaţie, descoperire, noutate), ci la o întoarcere în punctul de plecare, sau, mai degrabă, la o încercare de revenire în punctul de plecare, adică în cel anterior comunismului.”

Tot spaţiul de limbă engleză a oferit şi alt gen de perspective. Astfel, un alt autor, Gale Stokes, considera că evenimentele din estul şi centrul Europei nu au constituit o „revoluţie de înnoire, ci mai degrabă abandonarea unui experiment eşuat în favoarea unui model deja existent, democraţia pluralistă”. Idee preluată şi de alte seturi de analize, conform cărora anul 1989 s-a identificat cu „reîntoarcerea liberalismului democratic revoluţionar”, respectiv renaşterea proiectului politic inaugurat de cei care au formulat constituţia Statelor Unite.

În egală măsură, istoricii francezi au încercat o interpretare mai mult sau mai puţin personalizată a momentului 1989, subliniind însă aceeaşi lipsă a ideilor fundamental novatoare, dar şi inexistenţa, practic, a unui singur termen care să poată surprinde realitatea şi, în acelaşi timp, marea diversitate a evenimentelor petrecute acum. Astfel, Fr. Furet considera că: „Dacă ne referim la ceea ce se numeşte revoluţiile din 1989 în ţările comuniste ale Europei Centrale şi Danubiene, definiţia este încă discutabilă, pentru că aceste revoluţii sunt emancipări incontestabile de ceea ce devenise o tiranie pură, dar sunt nişte emancipări ce nu fac să apară nici o idee nouă. Revoluţiile toamnei lui 1989 din Europa Centrală sunt, de fapt, restaurarea credo-ului democratic cunoscut în Europa de cel puţin 100 de ani. Sunt într-adevăr greu de definit, pentru că prezintă o latură de emancipare incontestabilă, iar cum obiectivul lor este de a şterge consecinţele revoluţiei sovietice, sunt în acelaşi timp restauratoare. Dar nu sunt nici complet restauratoare, pentru că democraţia nu a existat în accepţia deplină a

** termen inventat de autor pentru a demonstra direcţia schimbărilor, aşa-numitele revoluţii paşnice, de structură şi de mentalitate.

158

termenului în aceste ţări*. Deci definiţia lor este complexă, ar trebui poate să inventăm un termen nou pentru a vorbi exact”.

Nici observatorii români nu au putut rămâne în afara tendinţelor generale de interpretare, de găsire de termeni definitorii şi de analogii. Unii dintre ei au fost însă foarte concişi, optând net pentru definirea conceptului de revoluţie, în comparaţie cu cel de reformă. Este cazul şi al analistului S. Brucan, conform căruia: „revoluţia presupune răsturnarea prin violenţă a ordinei sociale existente dintr-o singură lovitură şi cucerirea puterii cu scopul instaurării unei noi ordini sociale, în timp ce reforma îşi propune fie îmbunătăţirea ordinei existente prin corectarea părţilor ei rele, fie schimbarea ei treptată, puţin câte puţin, prin introducerea de fiecare dată a unor elemente ale noii ordini.”

Dar „care sunt atunci semnificaţiile anului 1989?” – am putea să ne întrebăm şi noi alături de alţi autori care au analizat această perioadă. Varianta propusă de un istoric şi politolog american ni se pare extrem de revelatoare: „În primul rând este aceea că democraţia liberală reprezintă cea mai atractivă modalitate de a organiza politicul la nivelul statului naţional şi că tranziţia către o democraţie liberală în Europa Centrală şi în alte părţi ale lumii constituie un imperativ etico-politic. A doua semnificaţie e faptul că iniţiativele civice continuă să aibă o putere remarcabilă de a rezista «impulsului iraţional al puterii anonime, impersonale, inumane» (Havel) şi că este necesar ca iniţiativele civice să reziste corupţiei care este endemică democraţiei liberale. Dacă anul 1989 a avut o semnificaţie singulară, aceea este că orice fel de monism, chiar cel liberal, este ostil vieţii, iar efortul de a exclude anumite perspective în numele comodităţii sau al istoriei va fi sortit eşecului.” (J.F. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, 2000)

Metodologic, se poate considera că, în linii mari, s-au impus mai multe tipuri de analizare a revoluţiilor / schimbărilor impuse de perioada 1989. O modalitate se identifică prin prezentarea comparată, luând ca termen de reper marile revoluţii ale istoriei.

Total diferită poate fi însă o alta, definibilă printr-o analiză comună a tuturor mişcărilor revoluţionare, în directă conexiune cu schimbările din Uniunea Sovietică. Sau, cea pe care o vom adopta în cursul de faţă, e adevărat doar într-o oarecare măsură, respectiv cea a analizării rezultatelor concrete separat, în fiecare ţară în parte, urmând, apoi, compararea acestora, într-un gen de privire retrospectivă – metodă pe care o considerăm, cel puţin din perspectiva proiectului didactic pe care dorim să-l construim cea mai utilă.

* Sau a existat doar pentru puţin timp, am adăuga noi.

159

Conceptul de revoluţie Cea mai cunoscută definiţie a termenului de revoluţie în sine se

referă fie numai la forma ei de manifestare, fie numai la un anumit gen de revoluţie. Sau, altfel spus, discuţia poate căpăta conotaţii diferite din punct de vedere juridic, economic sau politic.

a) pentru accepţiunea juridică, debutul de secol XX, prin intermediul filosofului K Kautsky, a încercat să ofere soluţii, revoluţia devenind astfel „o întrerupere violentă a ordinei actuale de drept”;

b) din punct de vedere politic, revoluţia se interpune ca o negare a ordinii politice stabilite – „distrugerea unei organizaţii politice”, dacă cităm opinia unui alt gânditor de început de secol, A. Labriola;

c) accepţiunea economică – socială permite înţelegerea revoluţiei ca o expresie acută a unui dezechilibru, momentan, între clase sociale, teorii economice, stadii.

Mergând pe această cale, în general se consideră că „revoluţiile care aduc la putere conducători orientaţi către modernizare” sunt caracterizate de două dimensiuni stricte:

♦ prezintă caracter violent sau non-violent; ♦ prezintă filiaţie internă sau externă, depistabilă. Căderea comunismului a reprezentat urmarea logică, în opinia

multora dintre analişti, a lipsei de moralitate a regimurilor comuniste respective; problema principală devenind, în acest sens, lupta împotriva sistemului corupt de conducători cum ar fi: N. Ceauşescu, E. Honecker sau T. Jivkov sau chiar împotriva corupătorilor. În această idee, protestul popular s-a îndreptat împotriva alocării arbitrare de avantaje şi oportunităţi, împotriva economiei comandate ajunse în prag de colaps.

Disecţia revoluţiei, a prăbuşirii regimurilor comuniste în

ţările din Estul şi centrul Europei Pentru a oferi o analiză mult mai uşor de apreciat de către

student, complexul fenomen al evenimentelor din 1989 urmează a fi, rând pe rând, supus comparaţiei şi catalogării, supus, dacă am folosi termeni medicali, unei adevărate disecţii în ideea de a scoate la iveală timpii comuni, în acea de acum clasică teorie a dominoului, dar şi momentele de clivaj absolut, variantele naţionale, născătoare de modele, dar şi de unicate. Toată această construcţie, în final, ajutând cititorul să-şi explice seria fenomenelor care au condus la renaşterea sau impunerea unor structuri politice fie tradiţionale, fie total novatoare în spaţiul est-central european.

160

Plecând de la analiza lui Brinton Crane care arăta că revoluţiile prezintă o „anatomie” proprie, putându-se urmări lesne atât cauzele, cât şi desfăşurarea lor ulterioară, pe schema – aşa-numita „perioadă a lunii de miere” – imediat după victoria, mai mult sau mai puţin sângeroasă, asupra vechiului regim, să încercăm să trasăm principalele coordonate ale acestei extrem de tensionate perioade pentru structurile politice est-central europene.

♦ Timpii crizei. Cauze şi modele Implozia statelor comuniste în Europa central-estică a pornit de

la o criză evidentă în regimurile respective. O analiză propusă sistematic de un reputat istoric şi politolog, implicat, la un moment dat, şi în cercurile intime ale puterii politice americane, Zb. Brzezinski, a încercat să deceleze aceste nivele de criză. Cele mai atinse sunt statele din acest areal european de care ne ocupăm: Polonia, Ungaria, România, teritoriul iugoslav. O vedere per ansamblu oferă perspective neaşteptate pentru profunzimea situaţiei de criză a momentului: dintr-un total de 11 subiecţi, nu sunt consideraţi să traverseze timpuri ale crizei decât patru state, şase – fiind în plină criză, iar cinci – chiar traversând una foarte gravă.

♦ 1989. Prezentare generală a contextului Sfârşitul deceniului nouă al secolului XX a reprezentat poate una

dintre cele mai interesante perioade ale istoriei contemporane în ceea ce priveşte Europa Central – Răsăriteană. Acum, s-au schimbat actorii, dar şi raporturile de forţe, scenariile şi regizorii. Este o lume în continuă transformare în care s-a asistat la o fascinantă interşarjare de cauzalităţi şi la împletirea internului cu externul. Modelul democraţiei vestice a atras şi spaţiul comunist al Europei estice. Dar gradul său de implementare a depins de două macro-seturi de factori, respectiv – interni (sau gradul de senzitivitate al fiecărei ţări faţă de valorile democraţiei occidentale şi incapacitatea regimului comunist de a gestiona criza) şi externi. Mulţi dintre analiştii occidentali ai „marii schimbări” au considerat că tranziţia şi consolidarea procesului democratic în Europa estică sunt în primul rând chestiuni legate de politică internă şi economie, în care însă factorii externi joacă şi ei roluri cheie. Oricum, cauzele mişcărilor est-europene şi ale prăbuşirii regimurilor socialist-totalitare nu pot fi reduse la factori unici. Au existat tipuri de condiţionări şi seturi de circumstanţe ce au făcut ca schimbarea să fie rapidă şi inevitabilă.

Sistemul de forţe părea să se schimbe definitiv, după cum am şi văzut în secţiunea anterioară. Lumea în care Kremlinul jucase rolul

161

hotărâtor mai bine de 40 de ani începea să observe că şi marele colos sovietic se poate confrunta efectiv cu multiple probleme. Şi pentru a le rezolva a adoptat calea reformelor. Definiţia unui cunoscut dramaturg sovietic, Alexandr Gelman, dată liberalizării gorbacioviste devine extrem de interesantă: „Democratizarea are în vedere redistribuirea puterii, drepturilor şi libertăţilor, crearea unui număr de structuri independente de management şi informare. Liberalizarea este un pumn deschis, dar mâna este aceeaşi; în orice moment, mâna poate fi iar închisă sub formă de pumn.” Aceasta era în fond marea diferenţă dintre cele două căi de reformare / liberalizare a sistemului: pe de o parte, Kremlinul îşi punea toate speranţele în reformiştii comunişti locali, iar, pe de altă parte, Occidentul încuraja forţele pluraliste, democratice – şi nu simpla „cosmetizare” a sistemului comunist.

Începând cu anii ’80, Occidentul se arăta şi el din ce în ce mai atent la situaţia din Estul Europei. Primele fisuri ale sistemului comunist – în special perestroika şi glasnost-ul lansate de liderul sovietic M. S. Gorbaciov – au convins observatorii vestici de iminenţa unei mari şi chiar definitive schimbări în această parte a continentului.

Se impuneau acum diverse tipuri de argumente utilizate de către democraţia occidentală în încercarea de re-direcţionare a politicii regimurilor comuniste. În primul rând, acordurile de la Helsinki (1975), semnate de toate ţările europene, au permis diplomaţilor occidentali să marşeze pe cartea libertăţii absolute de circulaţie a persoanelor, bunurilor şi ideilor în tot spaţiul european. Orice încălcare putea conduce la deteriorarea imaginii pe plan internaţional, iar sistemele comuniste, deja în criză de imagine, trebuiau să fie foarte atente. Argumentul economic a fost unul dintre cele mai importante pentru regimurile în care economia nu mai făcea faţă.

Aşa numitul „efect Ioan Paul al II-lea” ar putea reprezenta apoi un alt palier al argumentelor vestice de promovare a valorilor democratice în răsăritul Europei. Ales papă în 1978, fostul arhiepiscop al Cracoviei, a impus o nouă definiţie a dialogului cu Estul, bazat pe „adevăr” şi nu pe „concesii fundamentale”. Un pas important în structurarea acestuia s-a cristalizat o dată cu momentul 1 decembrie 1989, când, la Roma, s-au întâlnit cei doi conducători de lumi atât de opuse – sistemul sovietic (Gorbaciov) şi Vaticanul / lumea catolică (Papa Ioan Paul al II-lea).

Chiar şi discursurile politice la cel mai înalt nivel au căpătat o altă coloratură. M. S. Gorbaciov s-a adresat Parlamentului Consiliului European de la Strassbourg, în vara anului 1989, repudiind vizibil

162

vechea doctrină brejneviană a „suveranităţii limitate” şi admiţând chiar că nu exista un sistem social imuabil, sugerând astfel că şi în Europa răsăriteană ar putea avea loc transformări de proporţii. Câteva zile mai târziu, cu ocazia întâlnirii liderilor statelor care făceau parte din Pactul de la Varşovia, desfăşurată la Bucureşti, liderul moscovit s-a pronunţat, în aceeaşi logică, pentru transformarea alianţei dintr-una militară şi politică, într-una politică şi militară. Iar comunicatul final al summit-ului nega că ar exista un model socialist universal.

În acest complicat context, în care crizele interne nu mai puteau fi controlate de încercările reformatoare ale reprezentanţilor regimului comunist, impulsul decisiv a venit de la răsturnarea sistemului în spaţiul est-german. „A fost – notează analistul francez J. Levesque – sfârşitul fazei cuceritoare a politicii internaţionaliste a lui Mihail Gorbaciov. Decepţiile se acumulaseră mai repede decât bucuriile. Epuizarea Republicii Democrate Germane, care se dovedise a fi cheia de boltă a întregului sistem est-european, a dat un impuls formidabil accelerării evenimentelor în toată regiunea. Echilibrele politice fragile atinse în Polonia şi Ungaria au fost rupte, şi întreaga Europă de Est se va prăvăli până la urmă peste ruinele acestui zid al Berlinului.”

♦ Istorici şi seturi de factori conjuncturali explicativi. „Moşte-nirea trecutului”

După cum observau specialiştii, seturile de schimbări propuse în ţările Europei central-estice se bazau în mare parte pe ceea ce se poate numi „moştenirea trecutului” (respectiv, perioada dominaţiei sovietice, a perioadei comunismului mai mult sau mai puţin naţional etc.), ca şi, în al doilea rând, pe „imperativul liberalizării”, care demonstrează astfel că influenţele negative ale trecutului pot fi depăşite.

Preluând astfel structura propusă încă de la început în secţiunea dedicată terminologiei, se poate observa prezenţa unor factori de natură economică, politică, socială, de context geopolitic sau de impact al unor lideri reformatori asupra societăţilor menite a fi racordate la noile timpuri.

Dacă însă, am merge mai departe, defalcat în funcţie de aceste seturi de factori mai mult sau mai puţin conjuncturali şi cauzali, opiniile istoricilor care au încercat să analizeze fenomenul revoluţiilor de la 1989 au fost extrem de diverse. Pe rând, politicul sau economicul, mentalul sau charisma unui lider, singular sau toate împreună, au fost prezentate ca posibile cauze.

Căci, după cum arăta şi un autor român care s-a ocupat, mai ales din perspectiva sociologică, de analiza perioadei, N. Sava,: „nu se poate

163

afirma că a fost identificată o cauză principală a prăbuşirii sistemului comunist şi cei mai mulţi autori iau în considerare acţiunea conjugată a unui set de factori, fiecare cu acţiunea sa proprie, dar care, în cele din urmă, au dus, separat şi împreună, la prăbuşirea comunismului ca sistem.” (Zece ani de tranziţie în Europa de Est, 2000).

La o simplă şi fugară trecere în revistă putem descoperi această intercondiţionare de factori în numeroase lucrări, fie româneşti, fie străine. Din prima categorie, factorul economic, cu implicaţii deose-bite cel puţin în punctul de plecare, în necesitatea imediată a schimbărilor survenite în anii 1987-1989, se consideră că a generat o întreagă reacţie în lanţ.

Mai apoi, în articularea modelului, dinspre sfera economicului, criza s-a transformat într-una globală, generală, a regimului. Ea a generat astfel o acută criză politică, determinată esenţial de eroziunea treptată a formelor de consens pasiv pe care s-a bazat regimul, manifestându-se în mediile cele mai variate printr-o nemulţumire afişat faţă de penuria economică tot mai pronunţată şi înrăutăţirea condiţiilor de trai.

Criza politică s-a întreţesut apoi cu o acută criză socială. O importantă caracteristică a ei a fost oprirea cvasi-totală a procesului de promovare socială în toate domeniile de activitate, afectând cu deosebire tineretul.

Dominaţia îndelungată a dictaturii a provocat, în acelaşi timp, şi o profundă criză culturală şi morală.

Contextul internaţional şi, în principal poziţia conducerii la vârf a democraţiilor occidentale – înţelegându-se aici dubla perspectivă a puterii – de stat, dar şi religioase, aşa-numitul „factor Ioan Paul II” – după cum am arătat în secţiunea anterioară câştigându-şi poziţia sa aparte – s-a constituit apoi într-o altă posibilă abordare din perspectiva stabilirii de serii cauzale directe sau mai puţin directe.

Alţi analişti emit afirmaţii mult mai ferme, considerând că expli-caţia prăbuşirii comunismului trebuie căutată în domeniul exclusiv al politicului. „Criza generală a comunismului este, în mod esenţial, o criză politică şi nu una economică.” (Ilios Yanakis)

Lăsând puţin la o parte sfera explicaţiilor tranşante, lucrări precum cea propusă de R. Dahrendorf, oferă, în afara specificului revoluţionar al fiecărei ţări în parte, un set de trei motive comune. Şi anume:

1. rolul personal al lui M.S. Gorbaciov ca lider sovietic, în decisiva opţiune de a permite tuturor ţărilor, dependente până acum, dreptul de a-şi alege propria lor soartă, prin dubla hotărâre de a nu

164

interveni pe cale armată şi de a nu insista asupra monopolului politic al partidelor comuniste.

2. lipsa de funcţionabilitate a tipului de societate impus de comunism atât în ceea ce priveşte construcţia unei societăţi viabile, cât şi în încercarea de impunere prin represiune a unei societăţi totalitare (de tip stalinist, brejnevist etc.).

3. prezenţa constantă a modelul vestic, democratic, de succes, în contradicţie flagrantă cu eşecurile comuniste ale estului.

Detectarea prezenţei aşa-numitului „factor Gorbaciov” a apărut şi în analizele propuse de unii dintre participanţii activi la schimbările anului 1989. Este şi cazul polonezului Bronislaw Geremek, în opinia căruia: „Fără Gorbaciov, revoluţia paşnică poloneză din 1989 ar fi fost imposibilă.”

Unii dintre autorii români, de ex. Stelian Tănase şi a sa impor-tantă analiză a revoluţiilor oferită pasionatului român de istorie (Miracolul revoluţiei, 1999), au mers pe ideea unor explicaţii mult mai largi, considerând că „fenomenul Gorbaciov” nu se putea manifesta la întreaga sa capacitate fără experienţa „Solidarităţii” poloneze, dar nici fără fărâma de „miracol” şi de spontaneitate a corpusului social retrezit la viaţă.

În linii mari, este deja încetăţenită opinia conform căreia în spaţiul est-central european se pot recunoaşte, deseori, similarităţi de poziţii şi istorie. Cazul Ungariei şi al Poloniei, prezentat în secţiunile anterioare dedicate structurilor politice din perioada post-belică, poate deveni astfel un bun exemplu. Dar şi cel al Cehoslovaciei, împreună cu Germania de Est – în ceea ce priveşte crearea şi „utilizarea” unui context internaţional favorabil pentru schimbările apărute la nivelul partidului comunist sau la nivelul regimului însuşi.

În ceea ce priveşte strict „marea transformare”, mai ales la nivelul politicului şi socialului, pe care au impus-o evenimentele ce s-au consumat la sfârşitul anului 1989, definiţiile în funcţie de posibile modele au devenit mult mai cunoscute. Astfel, Polonia a devenit clar Victoria Solidarităţii; Ungaria – abandonul inevitabil al comunismului; Germania de Est şi Bulgaria: două zăvoare care au căzut; Cehoslovacia – „revoluţia de catifea”; iar România – sfârşitul violent al comunismului, al lui N. Ceauşescu.

Prezentare de cazuri Fiind oferite şi câteva definiţii mai mult sau mai puţin clasifica-

toare, să trecem şi la prezentarea efectivă a diverselor realităţi istorice în parte. La prezentarea de seturi cronologice, de situaţii, defalcat, în funcţie de modele, pentru a putea trage, mai apoi, mult mai uşor, unele

165

concluzi asupra amplului fenomen al revoluţiilor-revoluţiei care a scurt-circuitat spaţiul sud-est european al comunismului de tip sovietic sau naţional. Acolo unde am considerat că, pentru înţelegerea cursului efectiv al evenimentelor, a fost necesară o reluare, în mare, a eveni-mentelor anterioare, aceasta a fost făcută; neobligând astfel cititorul să se întoarcă la secvenţele prezentate cu câteva secţiuni în urmă.

CAZUL POLONIEI Căderea comunismului în spaţiul polonez a reprezentat, în mod

cert, victoria mişcării sindicale, de resuscitare a societăţii civile, statul deschizând calea liberalizării prin alegerea celui dintâi prim-ministru non-comunist din Europa de Est (august 1989).

Condiţiile de desfăşurare ale schimbării de regim au fost diverse. Însă, după cum foarte bine surprindea chiar unul dintre participanţii activi la reformarea statului şi regimului, al cărui nume a mai fost pomenit în secţiunea anterioară, Br. Geremek, realitatea aparte a cazului polonez –” Pentru mine anul 1989 a început tocmai la Paris, la jumătatea lui decembrie 1988. Perestroika lui Gorbaciov nu ar fi existat fără Solidaritatea, Lunile următoare vor lungi dramatic lista lucrurilor care nu ar fi avut loc fără Solidarnosc poloneză.”

Fundalul momentului 1988-1989 a fost deosebit de propice: prăbuşire economică, mai ales datorată factorilor externi, presiuni occidentale crescânde, cumulate, la nivel interior, cu nemulţumirile populaţiei, şi, mai ales, sprijinul vizibil al Bisericii Catolice pentru mişcarea Solidaritatea, toate acestea l-au constrâns pe generalul W. Jaruzelski să deschidă dialogul cu societatea: atât de cerutele negocieri cu sindicatele („pariul cu populaţia” pe care îl crezuse câştigat în referendumul din noiembrie 1988, fusese, însă, în opinia majorităţii analiştilor, de mult pierdut) şi adoptarea căii concesiilor. Iar decizia autorităţilor de a deschide calea negocierii a fost determinată de această criză, de iminenţa unor proteste sociale de reale proporţii, dar şi, pe de altă parte, de radicalizarea reformelor în U.R.S.S. În fond, logica complementarităţii sesizată de Br. Geremek. La 18 decembrie 1988, sub conducerea lui L. Walesa, s-a înfiinţat Comitetul Civic, organizaţie care reunea lideri ai Solidarităţii, personalităţi publice, activişti ai grupurilor din mişcarea de rezistenţă, intelectuali. Cei 119 de iniţiatori îşi propuneau pregătirea alegerilor, dar şi identificarea posibililor experţi necesari în deschiderea negocierilor cu guvernul.

Cu toate că la cea de-a X-a plenară a C.C. al P.M.U.P., din 20 decembrie 1988, nu s-a luat nici o decizie efectivă înspre deschiderea

166

dialogului, primul pas şi deosebit de important pentru mersul ulterior al evenimentelor, a fost reprezentat de măsura privind legalizarea sindicatului liber Solidarnosc, recunoaşterea, în acest fel, a pluralismului sindical în schimbul unei participări a partidului comunist la alegerile legislative anticipate din mai 1989, măsură venită cu ocazia întrunirii Comitetului Central din 18 ianuarie 1989.

Negocierile au intrat în istorie sub denumirea de „Masa Rotundă”, dialog ce s-a întins cronologic între lunile ianuarie – martie 1989. Dar discuţiile efective au început la 6 februarie 1989 şi au avut ca rezultat semnarea unei înţelegeri politice pe 5 aprilie 1989. Cuvântul de ordine pare a fi fost „concilierea”.

Memoriile liderului polonez W. Jaruzelski atestă, la rândul lor, această extrem de necesară, mai ales din perspectiva existenţei efective a partidului comunist, deschidere spre conciliere: „În caz de eşec, trebuia evitat cu orice preţ ca acesta să cadă asupra întregii conduceri de partid.” Şi, după cum nici partidul comunist nu a fost reprezentat la cel mai înalt vârf, delegaţia revenindu-i ministrului de interne Czeslaw Kiszczak, nici Lech Walesa nu s-a aflat printre negociatori, Solidaritatea desemnându-l pe istoricul Br. Geremek pentru a o reprezenta. Pe lângă cei doi participanţi direct implicaţi în structura viitoarei Polonii nu avea cum să lipsească nici biserica, factor garant, gazdă şi organizatoare a momentului.

Compromisul la care s-a ajuns la 5 aprilie 1989 prevedea repunerea întregului organism al Solidarităţii în legalitate, a tuturor organizaţiilor afiliate marii mişcări sindicale, precum: Solidaritatea rurală, Asociaţia Independentă a Studenţilor şi a altor componente ale societăţii civile poloneze. Cadrul instituţional al guvernului a fost restructurat, apărând o nouă instituţie prezidenţială cu puteri limitate, un Senat liber ales şi o Cameră inferioară (Seimul) care avea nevoie de o majoritate de două treimi pentru a trece de veto-ul Senatului în promulgarea legilor. Coaliţiei comuniste, alcătuită din Partidul Muncitoresc Unit Polonez (P.M.U.P.) şi aliaţii acestuia, i se garanta, cel puţin cu ocazia primelor alegeri, 65% din locurile Camerei inferioare. Repre-zentanţii comuniştilor deţineau ministerele-cheie (al Apărării şi cel al Afacerilor interne), dar opoziţiei i se permitea să-şi publice propriile ziare şi să aibă acces, e drept încă limitat, la radioul şi televiziunea, controlate în continuare de către stat. La 18 aprilie, Solidaritatea era înregistrată efectiv ca organism politic, iar în ceea ce priveşte alegerile parlamentare, ele au fost planificate pentru data de 4 iunie 1989. Compromisul efectiv a constat însă în crearea – pentru W. Jaruzelski –

167

a postului de preşedinte, contra unui Senat ales în mod liber, în felul acesta, puterea comunistă păstrându-şi oarecum posibilitatea de control asupra sistemului politic în ansamblul său.

Primii paşi au fost destul de importanţi, mai ales din perspectiva derulării ulterioare a evenimentelor, care au demonstrat-o cu prisosinţă. „Revoluţia din Polonia – remarca analistul român Vladimir Tismăneanu (Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel), – a avut loc în decursul a zece ani de bătălii eroice, visuri romantice, represiuni brutale şi o miraculoasă înviere a unei societăţi cu o extraordinară capacitate imaginativă şi de regenerare. Cu un an în urmă, nici un analist nu ar fi anticipat rapiditatea sau profunzimea schimbărilor ce vor urma să aibă loc în această ţară si care vor aduce la putere, în urma unor strânse negocieri, pe cei pe care generalul Jaruzelski îi trimisese la închisoare ca inamici publici, după procla-marea legii marţiale” (pe 13 decembrie 1981).

Polonia a asistat, în perioada 10 mai – 4 iunie 1989, la o campanie electorală pasionantă în adevăratul sens al cuvântului. Victoria opoziţiei a fost totală. În Senat, la primul tur de scrutin, 82 de locuri i-au revenit Solidarităţii, ca, după cel de-al doilea, să deţină 99 din 100 de locuri, iar la Seim a câştigat toate cele 161 de poziţii pentru care s-au organizat alegerile (respectiv procentul de 35%, restul revenind direct puterii, în urma celor stabilite la Masa rotundă). Toţi liderii comunişti care au participat la alegeri au pierdut. Criza vechiului sistem devenise evidentă. „Ziua de 4 iunie constituie piatra de hotar nu numai în istoria post-belică a Poloniei, nu numai în istoria Europei de Est, ci şi în istoria lumii comuniste” – sesiza astfel unul dintre cunoscătorii situaţiei est-central europene în general, T. G. Ash. Rezultatele par a fi fost prilej de satisfacţie şi pentru Occident, care, destul de repede, şi-a făcut simţită prezenţa în Polonia. Vizitele preşedintelui francez, urmată apoi, în luna iulie, de cea a preşedintelui american au avut menirea de a întări procesul democratic aflat în stare incipientă.

După anunţarea rezultatelor alegerilor, a urmat, în logica stabilită de negocierile Mesei Rotunde, alegerea preşedintelui. Temându-se de posibilitatea unui eşec – mai ales în condiţiile în care fusese refuzat de către reprezentanţii Opoziţiei în ideea alcătuirii unui guvern de coaliţie – W. Jaruzelski a încercat să găsească un alt candidat (pe varianta minis-trului de interne, negociatorul puterii la Masa Rotundă, Cz. Kiszczak), dar, până la urmă, şi-a prezentat candidatura la 19 iulie 1989, iar generalul a fost ales cu numai un vot în plus, cu sprijinul substanţial al Solidarităţii.

168

În luna august 1989, a fost trecut un nou prag, când generalul W. Jaruzelski, după numeroase încercări de găsire a unor alte soluţii pentru gestionarea guvernului, a decis să-l numească pe Tadeusz Mazowiecki, un proeminent reprezentant al intelectualităţii catolice şi unul dintre consilierii importanţi ai mişcării Solidaritatea*, în funcţia de prim-ministru al ţării.

Forţată şi din interior, dar şi din exterior (comunist şi necomunist), puterea a trebuit să recunoască prima înfrângere evidentă. Iar T. Mazowiecki a devenit astfel, la 19 august 1989, primul premier necomunist într-o ţară membră a Pactului de la Varşovia. La sfârşitul verii lui 1989 se instala astfel primul guvern necomunist după o bună bucată de timp, P.M.U.P. deţinând câteva portofolii, considerate, însă, importante – Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, pe lângă cele ale transporturilor şi ale comerţului exterior. Cifrele vorbesc de la sine – 11 portofolii aparţineau reprezentanţilor Solidarităţii, 4 – comuniştilor, iar 4 – reprezentanţilor Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Democrat.

Victoria Solidarităţii a fost pecetluită prin demisia lui W. Jaruzelski şi ascensiunea la conducerea Poloniei a liderului de opinie Lech Walesa, în urma alegerilor din 25 noiembrie / 9 decembrie 1990. Acesta a instaurat un gen de consiliu consultativ pe lângă preşedinţia Republicii, compus din reprezentanţi ai fiecărui partid de pe eşichierul politic, de la colţul dreptei până la foştii comunişti.

Se asista astfel la o prăbuşire evidentă a sistemului comunist în spaţiul polonez. Numai o simplă comparaţie de date cu privire la numărul membrilor de partid 1986-1990 poate oferi perspective uluitoare. Astfel, dacă în 1986 se înregistrau aproximativ 2 milioane de membri ai P.M.U.P., în 1990 – numărul lor nu mai depăşea decât cu foarte puţin jumătate de milion, respectiv 670.000.

* chiar şi prezentarea din textul oficial păstrat în Arhivele Diplomatice

prezintă avantajele acestei alegeri (alături de Mazowiecki mai fiind propuse încă alte două personalităţi cunoscute ale Solidarităţii, respectiv Br. Geremek şi Jacek Kuron): „Tadeusz Mazowiecki are 62 de ani, este jurist de profesie, actualmente este redactorul şef al săptămânalului Solidarităţii – Tigodnik Solidarnosci – . Are relaţii strânse cu biserica, fiind practicant catolic. Este considerat ca un moderat între liderii Solidarităţii. Alegerea lui drept candidat la funcţia de premier se bazează şi pe faptul că un guvern condus de acesta ar putea asigura respectarea obligaţiilor asumate de Polonia faţă de aliaţi, respectiv cele din Tratatul de la Varşovia şi C.A.E.R.” (Dum. Preda, M. Retegan).

169

Mihaly Vajda, un cunoscut filosof maghiar, a explicat că una dintre cauzele majore ale prăbuşirii sistemului în Polonia este repre-zentată de destrămarea mitului despre infailibilitatea şi omnipotenţa regimului comunist. „Puterea sistemului a constat în demonstrarea omnipotenţei lui – în demonstrarea faptului că orice nesupunere va fi luată în considerare şi i se va da riposta, că pur şi simplu nu există nici o şansă de a organiza ceva de jos. Imediat ce regimul s-a dovedit incapabil de a menţine acest principiu, când a început să răspundă într-un anumit grad la pretenţiile societăţii, puterea lui magică a dispărut. Şi, în ciuda aparenţelor, el deja numai exista în 1981. Legea marţială din Polonia a fost, de fapt, un fel de compromis nerecunoscut. Soluţia „normală” ar fi fost o intervenţie sovietică sau, mai bine, intervenţia armatelor aliate ale Pactului de la Varşovia. Dar, de vreme ce ruşii nu-şi mai puteau permite riscul unui război civil în mijlocul Europei, ei au acceptat legea marţială ca pe o soluţie, deşi trebuie să le fi fost limpede că armata poloneză nu putea ţine societatea în frâu cu duritatea şi nepăsarea ce fuseseră totdeauna dovada puterii sistemului. Astfel, din punctul de vedere al sistemului, legea marţială a fost un eşec şi o lovitură fatală dată identităţii sale.”

Revoluţia se încheiase, avatarurile tranziţiei la sistemul democratic puteau începe. Însă premisele păreau destul de îmbucurătoare. Ca şi în cazul vecinilor, constant raportaţi la modelul polonez pentru întreaga perioadă comunistă – maghiarii.

CAZUL UNGARIEI. „REVOLUŢIA” LA „MASA ROTUNDĂ” În Ungaria, revoluţia a îmbrăcat o altă formă, cunoscută sub

numele de „compromis social”, stabilit de liderul comunist Kádár János. Instalat la putere de sovietici după înăbuşirea revoluţiei din 1956, Kádár a ajuns, treptat, să înţeleagă necesitatea obţinerii unui sprijin din partea propriilor săi concetăţeni. Socialismul „gulaş”-ului promovat de către acest lider comunist viza o ameliorare a condiţiilor de viaţă ale populaţiei, prin înfăptuirea, gradată, a unor reforme. Dar „compromisul social” a început să se clatine pe la mijlocul anilor ’80. Între 1985-1987, au avut loc şi primele mitinguri anticomuniste, care i-au reunit pe reprezentanţii tuturor curentelor reformatoare ale societăţii: „liberali”, „naţionalişti”, dar şi comuniştii susţinători ai modelului gorbaciovist.

Anul 1988 a adus şi primele semne evidente pentru schimbarea din spaţiul maghiar. Regimul Kádár devenise anacronic. Reprezenta un impas politic şi nu putea dura decât atâta vreme cât condiţiile

170

economice permiteau o relativă prosperitate – cel puţin în comparaţie cu standardele de viaţă din alte ţări comuniste.

Însă zorii schimbării se iviseră pentru spaţiul maghiar încă din 1987. În conformitate cu ideologia momentului, locul „compromisului social” fusese luat de ideea unui „contract social” – care implica o schimbare de fond a regimului şi nu numai o cosmetizare a acestuia. „Contractul social”, documentul cu încărcătură simbolică nu numai prin titulatură al Opoziţiei democratice stipula clar: „János Kádár a fost simbolul auritei căi de mijloc în Ungaria. Spre deosebire de Rakosi, el n-a încercat să impună poporului programe grandioase de transformare a societăţii. Şi, spre deosebire de Imre Nagy, nu a fost dispus să accepte îngrădirea rolului partidului comunist. Deţinând monopolul asupra puterii, el a făcut astfel încât interesele sale să nu fie perturbate de nici o grupare care îşi putea exprima deziluzia. De câte ori a fost posibil, a dat fiecăruia oportunitatea unei compensaţii pentru ceea ce pierduse. Ţara ... a aprobat politica de consolidare a lui Kádár, dorind o viaţă sigură şi paşnică. În schimb, a acceptat ideea că partidul conduce în numele poporului, iar aparatul de partid în numele membrilor de rând. Acesta a fost aşa-zisul consens.”

Dar schimbare s-a produs mai ales în secţiunea de vârf a partidului comunist – J. Kádár fiind înlocuit la 22 mai 1988, printr-o alegere destul de controversată în funcţia de prim-ministru a lui Károly Grósz, membru al Biroului Politic al P.M.S.U., partizan al liberalizării progresive de tip gorbaciovist; acesta este în curând depăşit de reformatorii mai îndrăzneţi care cereau „lichidarea” completă a sistemului comunist. Aceştia din urmă erau grupaţi în jurul lui Imre Pozsgai, viitoare figură de marcă în partid. În acelaşi timp, Berecz János a intrat în Biroul Politic al partidului afişând imaginea unui reformator moderat. Dar Grósz, „omul hotărât şi charismatic”, de 57 de ani, a fost, în curând, depăşit de gruparea în jurul lui Imre Poszgay.

„Era Kádár” a luat sfârşit astfel în luna mai 1988, când la Conferinţa Naţională a Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, acesta a fost înlocuit din funcţia de secretar general cu un Prezidiu alcătuit din patru membri, sub preşedinţia lui Reszö Nyers, un susţinător al reformelor de tip gorbaciovist. Noul secretar general, răspunzător de activitatea cotidiană a partidului, a devenit Károly Grósz, unul dintre apropiaţii lui Kádár, pe care acesta îl şi pregătise pentru a-i deveni succesor. Ceilalţi doi membri ai prezidiului erau reformatorul I. Poszgay şi ideologul János Berecz. Guvernul, din ce în ce mai independent faţă de liderii partidului, era condus de reformatorul Németh Miklós, iar

171

câteva luni mai târziu, acesta a fost acompaniat, la Ministerul de Externe, de Horn Gyula.

O dată cu pierderea din ce în ce mai evidentă a puterii sesizabilă în tabăra comunistă, noi partide – organisme de manifestare a spiritului civic şi a dorinţei de înnoire – se impun pe scena politică maghiară: Alianţa Liber Democrată (SzDSz) – martie 1988, Forumul Democrat Maghiar – septembrie 1988, Alianţa Tinerilor Democraţi (F.I.D.E.S.Z.), alături de Partidul Micilor Proprietari sau Partidul Naţional Ţărănesc – în noiembrie 1988, structurându-se pe osaturile grupurilor şi cluburilor semiclandestine apărute cu câţiva ani înainte. Astfel că, pe acest fundal devine aproape logic, după cum observa şi St. Tănase, că: „anul 1989 este continuarea anului 1988”.

Iar, efectiv, chiar din deschiderea anului, la 11 ianuarie 1989, o iniţiativă legislativă – legea asociaţiilor – a permis formarea primelor mecanisme cu adevărat democratice pe eşichierul maghiar – partidele politice, alături de sindicatele independente şi de asociaţiile civice. Evenimentele s-au precipitat cu rapiditate pe tot parcursul lunii ianuarie. Iar unul dintre cele mai importante pentru viitorul Ungariei s-a consumat o dată cu 26 ianuarie 1989 când Imre Nagy, eroul revoluţiei maghiare din 1956, a fost exhumat dintr-un cimitir situat în periferia Budapestei. Poziţia aripii reformiste din interiorul partidului aflată sub conducerea lui Imre Pozsgay a fost imediat luată în discuţie, la 10 februarie 1989, într-o şedinţă a Comitetului Central. Însă, conser-vatorii au fost încă o dată înfrânţi, mai ales în condiţiile în care chiar şi partea sovietică şi-a retras sprijinul acordat până în acel moment, iar atitudinea afişată de gruparea Pozsgay devenea astfel cea oficială.

Astfel că, la 20 februarie 1989, într-o nouă şedinţă a C.C.-ului se consuma şi pasul următor în logica schimbărilor şi înnoirilor atât de necesare şi la Budapesta: a fost prezentat proiectul unei noi Constituţii în care era acceptată şi ideea existenţei unor alte partide, renunţându-se la monopolul partidului comunist, nevoit să participe direct la reale competiţii electorale.

Pe acest fundal, cu câteva săptămâni înainte, în aceeaşi zi de 26 ianuarie 1989, şi Uniunea Sovietică anunţa oficial retragerea trupelor Armatei Roşii, staţionate încă din 1945, operaţiune ce trebuia să se desfăşoare începând cu luna iunie. Un alt punct de cotitură se consuma în scenariul schimbării.

La începutul lunii martie, un alt episod se consuma, de astă dată în afara graniţelor ungare, însă cu reale implicaţii în derularea viitoare a evenimentelor. Întâlnirea de la Moscova dintre M. Nemeth şi M. S.

172

Gorbaciov, datată 3 martie 1989, vorbea în termenii cei mai clari cu putinţă despre „vântul înnoirilor care atinsese toate statele blocului socialist”. Apoi, în acelaşi spirit, la 23 martie 1989, Adunarea Naţională adopta şi iniţiativa legislativă care permitea existenţa grevelor şi a conflictelor de muncă. În luna aprilie, proiectul de lege pentru funcţio-narea partidelor, propus de ministrul de justiţie, a fost prezentat pe larg în presă. Dezbaterea pătrundea adânc şi în straturile societăţii, iar documentele păstrate în Arhivele diplomatice româneşti stau astfel mărturie, chiar dacă, în spiritul epocii, pomenesc de termeni de „confuzie”, dar punctează excelent „discreditarea socialismului din Republica Populară Ungară; dezbaterile în curs în Ungaria, cu privire la structurile politice şi instituţionale viitoare ale ţării, ilustrează starea de confuzie creată în Ungaria Conducerea P.M.S.U. nu mai stăpâneşte cursul evenimentelor din ţară. Socialismul din R.P.U. este discreditat zilnic, punând pe seama acestuia actuala criză politică, economică şi socială din societatea ungară.”

În timp ce liderii comunişti înaintau pe drumul reformelor din interiorul sistemului, opoziţia şi-a organizat şi strâns rândurile. Astfel, congresele FDM şi SzDSz din lunile martie-aprilie 1989 au condus la structurarea viitoarelor două formaţiuni politice importante pe eşichierul maghiar. Mai mult chiar, s-a ajuns la realizarea unei coaliţii între cele două partide – sub titulatura de „Masa Rotundă a Opoziţiei”*.

Evenimentele se precipită. La 8 mai, Janos Kadar a fost înlăturat din funcţiile pe care le deţinea în cadrul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Se consuma astfel sfârşitul unei întregi epoci. Însă, ruptura cu adevărat simbolică de trecut s-a petrecut câteva zile mai târziu, la 16 iunie 1989, cu prilejul reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui I. Nagy, alături de ale altor conducători ai revoluţiei din 1956.

Cu câteva zile înainte, la 13 iunie, debutaseră şi negocierile dintre putere şi opoziţie. „Comuniştii reformaţi, luând deja în considerare necesitatea oricărui tip de alegeri, au concluzionat în urma experienţei poloneze – nota un observator – că ar fi periculos să se fixeze dinainte proporţiile reprezentării. Cu sistemul lor de organizare cuprinzătoare şi omniprezentă, cu lideri bine cunoscuţi şi cu un program cu adevărat reformator, ei au crezut că pot învinge sau cel puţin că pot candida foarte siguri în alegerile libere. Era riscant, dar mizele erau mari – să devină primul partid comunist care obţine legitimitatea prin intermediul urnei de vot.” La negocieri sunt implicaţi trei actori: reprezentanţii

* amintind astfel, în mod direct, de similitudinile dorite cu vecina Polonie.

173

puterii (respectiv, conducătorii aripii reformiste din sânul P.M.S.U.), organizaţiile de masă oficiale (sindicate etc.) şi opoziţia. Propunerile lansate veneau clar pe model polonez: preşedinte ales de Parlament, schimbarea Constituţiei. Lucrările s-au finalizat câteva luni mai târziu, la 19 septembrie 1989, la o săptămână după instaurarea primului guvern necomunist în Polonia. Însă reprezentanţii Fidesz şi SzDSz nu au semnat acordul, iar forţele Opoziţiei se scindează: de o parte – FDM, adeptul formulei de compromis negociat cu P.M.S.U., iar pe de alta – cele două formaţiuni politice care au propus ţinerea unui referendum, populaţiei revenindu-i decizia de a se pronunţa în legătură cu câteva chestiuni considerate de importanţă majoră (formula prezidenţială, preluarea de către stat a proprietăţilor deţinute până atunci de partidul comunist, menţinerea miliţiilor muncitoreşti înfiinţate în 1956 etc.). Referendumul a fost programat pentru sfârşitul lunii noiembrie, în locul propuselor alegeri care trebuia să-l propulseze pe I. Poszgay în funcţia de preşedinte al Ungariei.

La sfârşitul lunii iunie, Karoly Grosz pierdea supremaţia în partid. S-a format astfel un tip de conducere colectivă – directorat alcătuit din Reszo Nyers, Imre Poszgay, Miklos Nemeth şi Karoly Grosz. R. Nyers devenea preşedintele partidului, reprezentând organizaţia maghiară la întâlnirea la vârf a ţărilor Tratatului de la Varşovia, de la Bucureşti, din 7-8 iulie 1989.

Sfârşitul regimului comunist părea să fie din ce în ce mai aproape, mai ales că, cu doar o zi înaintea debutului întâlnirii de la Bucureşti, se stingea din viaţă, la 77 ani, şi Janos Kadar. Iar evenimentele ulterioare par a confirma: 11 iulie 1989 – vizita preşedintelui american G. Bush, urmând ca la 28 iulie 1989, P.M.S.U. să renunţe în mod oficial la caracterul de partid ateu, anunţând organizarea unui congres extraordinar.

Sub egida aripii reformatoare din partidul comunist, la 6-7 octombrie 1989, au avut loc lucrările Congresului Partidului. 1.081 delegaţi au votat abandonarea titulaturii de „muncitoresc”, partidul transformându-se într-unul Socialist Ungar. Iar spre sfârşitul lunii, a fost făcut un nou pas înspre schimbare. La rândul lor, deputaţii, în sesiunea din 17-20 octombrie 1989, au aprobat mai multe articole care echivalau, în fond, cu o revizuire a Constituţiei. Iar data de 23 octombrie, memorabila zi a Revoluţiei din 1956 devenea sărbătoare naţională a proaspăt înfiinţatei Republicii Ungare.

Dar, I. Poszgay, asemenea idolului său, M.S. Gorbaciov îşi păstra concepţiile marxist-leniniste, încercând să traseze şi o linie de demarcaţie între socialismul pe care îl dorea continuat şi totalitarismul

174

pe care statul deja îl cunoscuse în perioada lui János Kádár. Vechiul sistem era declarat „stalinist” şi, ca atare, trebuia abandonat. „Stalinismul este în criză. – declara el într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă la 24 mai 1989. A devenit absolut cert că acest sistem nu poate fi reformat pentru că a dat greş şi s-a dovedit incapabil să dea oamenilor experienţa şi sentimentul libertăţii. Sistemul este incapabil să creeze forţe mobilizatoare interne în indivizi şi cetăţeni pentru a crea ceva nobil. Acest sistem a distrus solidaritatea dintre oameni şi cooperarea între producători. În astfel de circumstanţe, singura decizie pe care o putem lua este ca întreg sistemul stalinist să fie abandonat, cu ideologia lui cu tot. Eu nu văd esenţa acestei ideologii în marxism sau într-un marxism distorsionat, pentru că nu are nimic de a face cu marxismul.” Se încerca, totuşi, păstrarea aceleaşi linii, dar evenimentele vor demonstra ca devenise imposibil. Schimbarea trebuia sa fie totală.

Iar rezultatele referendumului ţinut la 26 noiembrie 1989 au demonstrat-o încă o dată. Speranţele conducătorilor proaspăt rebotezatului Partid Socialist Ungar, în special ale lui I. Pozsgay, că numărul participanţilor fiind scăzut nu va permite validarea rezultatelor nu s-a adeverit; deşi la limită (puţin peste 50%), populaţia a înţeles să-şi exprime opiniile. Iar SzDSz şi Fidesz au devenit câştigătoare. În această lumină, alegerile prezidenţiale programate pentru data de 7 ianuarie 1990 s-au contramandat, stabilindu-se, la 21 decembrie 1989, în cadrul unei Adunări Naţionale care-şi vota dizolvarea, ca data de 25 martie 1990 să aducă şi primele alegeri libere.

Rezultatele de acum au acordat puterea reprezentanţilor Forumului Democrat, coaliţie de forţe ostile socialismului totalitar. Preşedintele acestuia, József Antáll, a devenit prim-ministru. Guvernul de coaliţie, orientat spre centru – dreapta, format din Forumul Democrat Maghiar, Partidul Micilor Proprietari şi Partidul Creştin-Democrat a fost investit de Parlament, în ziua de 23 mai 1990. Scriitorul liber-democrat, fost deţinut politic, Göncz Árpád, a devenit primul Preşedinte al Ungariei democrate.

Negocierile se terminaseră, democraţia se putea reînvăţa, mecanismele se puteau repune în funcţiune.

CAZUL BULGAR După cum aproape că devenise logic, „principiul dominoului”

trebuia să atingă şi Bulgaria. Şi din nou acelaşi reper cronologic a promovat primele întrezăriri ale crizei pe fundalul aplatizatei societăţi comuniste bulgare. 1988 a însemnat efectiv momentul înlăturării de la

175

putere a comuniştilor, văzuţi de Todor Jivkov, conducătorul de cursă lungă, ca reformişti: era cazul lui Ciudomir Alexandrov, membrul Biroului Politic, considerat de foarte mulţi dintre cunoscătorii momentului succesorul oficial al lui Jivkov, dar şi cel mai puţin răsunător al lui Stoian Mihailov.

Însă evenimentele anului 1989 nu au venit deloc pe un teren total nepregătit. Au existat chiar şi câteva semne prevestitoare, chiar dacă multe luate în direcţia de a atenua, pe liniile propagandistice clasic marxiste, oprobriul Occidentului democratic. Căci, T. Jivkov, liderul Partidului Comunist Bulgar, se afla la cârma acestei ţări încă din 1954 şi ştia foarte bine să gestioneze o situaţie pe care o considera critică, dar nu încă pierdută. Puterea sa părea absolută, dar în august 1987, Biroul Politic al Partidului Comunist a votat o Rezoluţie – cu acordul secretarului general – care cerea, printre altele, îndepărtarea portretului conducătorului Todor Jivkov din toate locurile publice şi a statuii sale din oraşul în care s-a născut. Se renunţa treptat la cultul personalităţii şefului de partid şi de stat. În anul următor, 1988, majoritatea instituţiilor, precum Palatul de Cultură al Poporului, Teatrul Tineretului şi Institutul de Studii Balcanice, au abandonat titulatura „Ludmila Jivkova”, acordată în memoria fiicei liderului comunist, decedată prematur. Iar în decembrie 1988, la o Plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, T. Jivkov a anunţat că venise timpul pentru o reformare completă a sistemului politic în vigoare. Dar, în realitate, schimbarea nu era agreată în acele vremuri la Sofia, obiceiurile păreau a fi cu totul altele.

Însă evoluţia evenimentelor nu a fost deloc lineară nici pentru cazul bulgar. Astfel, la 1 februarie 1989, prim-ministrul reformist Gheorghi Atanasov a fost obligat să-şi depună demisia. Se părea că Todor Jivkov reuşise să înăbuşe opoziţia crescândă din sânul Partidului Comunist.

Dar reformarea societăţii bulgare s-a realizat mai ales ca urmare a unor presiuni venite din afara Partidului Comunist. Societatea efectiv începea să se trezească. Fundalul crizei din ce în ce mai acute – în 1989, Bulgaria înregistrând o datorie de peste 10 miliarde dolari, triplu în comparaţie cu anul 1985 – devenise propice apariţiei grupurilor de susţinători ai curentelor de tip perestroika şi glasnosti. Primul apărea la 16 ianuarie 1988 – Societatea Independentă pentru Drepturile Omului. Alături de el, la Ruse, cu vizibile rădăcini ecologiste – gruparea Ecoglasnost. Un altul – Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului din Bulgaria – se înfiinţa în noiembrie 1988. Iar anul 1989 avea să

176

devină emblematic în creionarea viitorului politic bulgar. Acum iau fiinţă numai puţin de 50 de grupuri civice, ecologiste, pentru libertăţi religioase, pentru sprijinirea reformelor sau conservarea tradiţiilor istorice. În februarie 1989 se înregistra la Plovdiv şi primul sindicat independent, Podkrepa.

Iar printre cei direct implicaţi în iniţierea militantismului bulgar, a fost şi Jeliu Jelev, un filosof expulzat din partid în anii ’60, datorită ideilor lui contrare mersului de atunci al ideologiei politice. În anul 1988, Jelev a fost şi unul dintre organizatorii „Clubului pentru spriji-nirea glasnostului şi perestroikăi”, una dintre importantele asociaţii neoficiale ce promovau ideile democratice.

În ciuda imobilismului aparent, evenimentele se precipită spre nedorite, de către conducere, finaluri. În prima parte a anului, confrun-tarea principală aducea în prim-plan minoritatea turcă (10% din populaţie, deloc uşor de minimalizat ca importanţă) şi problemele ei deosebit de spinoase*. Situaţia pare a scăpa de sub controlul autorităţii comuniste: la începutul lunii mai 1989, mai mulţi minoritari turci declară greva foamei, dorind să atragă în acest mod atenţia opiniei publice interna-ţionale, pe fundalul Conferinţei drepturilor omului, desfăşurată la Paris în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Dar puterea comunistă le-a ignorat protestul. Ca urmare, se hotărăşte orga-nizarea de demonstraţii de solidaritate. 15.000 de manifestanţi au fost atacaţi de poliţie. Reprezentanţii comuniştilor, prin cuvântul lui Jivkov, au încercat chiar să acuze Turcia pentru amestec în afacerile interne. În doar câteva săptămâni, peste 350.000 etnici turci iau calea statului de origine. Imaginea regimului Jivkov se deteriora vizibil.

Sub acuzaţia de incitare la revoltă a minorităţii turce, la 26 mai 1989 au fost arestaţi mai mulţi lideri ai grupurilor independente. În detenţie, aceştia declară greva foamei, atrăgând încă o dată atenţia opiniei publice internaţionale asupra încălcărilor drepturilor omului din Bulgaria. Pentru unii membri din vârful ierarhiei partidului comunist toate acestea puteau fi detectate ca importante semnale de alarmă. Astfel că în vara anului 1989 s-a şi format în interiorul puterii un nucleu care preconiza ca singură soluţie viabilă răsturnarea regimului Jivkov. Printre ei: ministrul de externe, Petar Mladenov; ministrul apărării, Dobri Djurov şi ministrul relaţiilor economice internaţionale, Andrei Lukanov. Reuniunea la vârf a Pactului de la Varşovia din 7-8

* Problemele minorităţii turce începuseră să se acutizeze o dată cu

ofensiva regimului de asimilare, declanşată în anul 1984, când au fost obligaţi să-şi bulgarizeze numele şi să renunţe la religia proprie.

177

iulie 1989, de la Bucureşti, le-a permis contactarea şi părţii moscovite. După cum mărturisea P. Mladenov însuşi într-un interviu – „a ţinut atunci să vorbească personal cu Gorbaciov”, liderul sovietic transmi-ţându-i, cu această ocazie, sec, că „simpatizăm cu voi [cauza reformistă, n.n.], dar asta e treaba voastră”.

Criza regimului Jivkov se acutizase. În toamna anului 1989, a început să crească şi presiunea venită din partea grupurilor indepen-dente din ce în ce mai active. Dintre ele, s-a detaşat oarecum net, gruparea Ecoglasnost, care îl avea în frunte pe unul dintre cele mai populare figuri ale scenei bulgare, Petar Slabakov. În perioada 16 octombrie – 3 noiembrie avea loc la Sofia şi Conferinţa Mediulu Înconjurător, organizată de C.S.C.E., excelent prilej de a face cunoscute protestele societăţii civile. Gruparea reformistă din interiorul partidului simte importanţa momentului şi începe să-şi impună punctele de vedere. Scenariul pare uşor detectabil. În prima fază, din ce în ce mai dese luări de poziţie în care se critică „lentoarea”. În cea de-a doua, la 23 octombrie 1989 – P. Mladenov, ministru de nu mai puţin 18 ani, îşi depunea demisia, criticând situaţia într-o scrisoare extrem de virulentă.

Pe acest fundal şi presiunile externe s-au amplificat, un ecou deosebit avându-l refuzul lui M.S. Gorbaciov de a-l primi pe conducătorul bulgar la Moscova, la începutul lunii noiembrie 1989, act ce semnifica repudierea acestuia de către liderul sovietic.

Presiunea străzii creştea şi ea în intensitate. La 3 noiembrie 1989, 5.000 de susţinători ai grupării Ecoglasnost mărşăluiau în semn de protest spre sediul Adunării Naţionale, unde depun o petiţie cu numai puţin de 11.500 de semnături. „Din informaţiile pe care le deţinem, rezultă că în perioada actuală (...), grupuri de intelectuali adresează conducerii bulgare memorii în care-şi exprimă nemulţumirea faţă de încetineala cu care aplică perestroika şi glasnost. S-au activizat grupurile ilegale deja existente – Ecoglasnost, Clubul pentru Sprijinirea glasnostului şi perestroicii, Asociaţia drepturilor omului şi sindicatele libere – , care au organizat recent, după cum este cunoscut, şi unele demonstraţii de stradă. În ultimele zile s-au mai constituit încă două asemenea grupuri: Clubul Helsinki şi Clubul 33.”

După o scurtă vizită în China întreprinsă de ministrul de externe încă în funcţie, aripa reformistă se pregătea pentru lovitura finală. La 8 noiembrie 1989 câţiva membrii ai Biroului Politic i-au solicitat imperativ demisia conducătorului de peste 40 de ani al Partidului Comunist Bulgar. Momentul debarcării s-a constituit în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, din 10 noiembrie 1989. Cu 6 voturi contra doar 4, Todor Jivkov a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de Secretar General al Partidului. „Această

178

schimbare este considerată o victorie a «gorbacioviştilor»” – arăta sec raportorul român din cadrul Ambasadei noastre din Sofia.

Astfel că prin actul de la 10 noiembrie 1989, o coaliţie formată din aparatcikii reformişti, conduşi de Petar Mladenov şi din generali de armată, în frunte cu Dobri Djurov, vechi membru al Biroului Politic şi ministru al Apărării, a preluat conducerea Bulgariei. Prima poziţie în noul regim era ocupată de Petar Mladenov. În fond, la Sofia, avea loc, astfel, o „restructurare” după model sovietic. Însă „restructurarea”, oricât de strălucit aplicată după modelul maestrului şi chiar cu aprecierea făţişă a acestuia*, nu mai putea salva pentru prea mult timp partidul.

În vârstă de 53 de ani, P. Mladenov, care nu provenea din eşaloanele superioare ale birocraţiei de partid, dovedea astfel, în opinia multor analişti, că reprezenta exemplul evident că modelul tradiţional al succesiunii de orientare sovietică fusese pentru prima dată înlăturat în cazul bulgar.

Imediat după instalarea la putere, P. Mladenov a anunţat că reformele generale nu mai pot fi amânate şi a declarat că, sub noua conducere, ţara va deveni „modernă, democrată şi de drept”. Noul guvern a abolit legea care interzicea activitatea politică neautorizată, iar controlul asupra presei a fost vizibil slăbit. Dar, masa cetăţenilor nu dorea doar atât. Demonstraţiile au continuat în Sofia şi în celelalte mari oraşe ale Bulgariei. Au fost organizate pichete pentru a protesta împotriva menţinerii dictaturii comuniştilor, solicitându-se instaurarea imediată a unui sistem multipartinic. Evenimentele se precipitau: la 25 noiembrie 1989, sindicatele îşi declarau independenţa, ca, doar peste două săptămâni, la 30 noiembrie 1989, strada să-şi ceară efectiv dreptul la liberă asociere.

În aceste condiţii, nici conducerea partidului comunist nu putea rămâne în totalitate pasivă. Recent reîntors dintr-o scurtă întrevedere cu liderul sovietic, la Moscova, Mladenov părea ferm convins să introducă şi în Bulgaria reformele încercate în Uniunea Sovietică, promovând un socialism democratic de certă inspiraţie gorbaciovistă. La 13 decembrie 1989, Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar a hotărât să-l elimine efectiv pe Todor Jivkov din rândurile

* „Scânteia Mladenov (...) care a stârnit mişcarea în direcţia reînnoirii,

a făcut doar să se vadă că situaţia era în mod obiectiv coaptă pentru aceasta, chiar prea coaptă. Înaintând pe calea aceasta, va fi posibil să se recâştige prestigiul partidului. Un dialog sincer cu societatea va contribui la întărirea autorităţii partidului.” – M. Gorbaciov, Memorii, 1994.

179

sale. O nouă epurare începea, crezându-se că doar o simplă „curăţenie” ar mai putea oarecum salva situaţia.

În opinia lui Andrei Lukanov, membru al Biroului Politic şi şef al Comisiei de investigare a abuzurilor de putere comise de T. Jivkov şi viitorul premier: „Nu doar că spunem adio unei persoane, spunem adio unei politici”. În acea şedinţă a conducerii de partid, noul Comitet Central a cedat presiunii populare şi a sprijinit propunerea lui P. Mladenov ca Partidul Comunist să renunţe la monopolul său garantat asupra puterii politice.

La începutul lunii decembrie 1989 (7 decembrie), opoziţia se constituia în forţă din ce în ce mai vizibilă pe scena politică bulgară, strângându-şi rândurile în prima organizaţie – cadru, numită Uniunea Forţelor Democrate (UFD), sub conducerea lui Jeliu Jelev, preşedinte al Comitetului Coordonator, secondat de Petar Baron. La 29 decembrie 1989, ca urmare a numeroaselor demonstraţii ale etnicilor turci, noul guvern şi Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar au făcut şi primele concesii pe calea democratizării politice faţă de minorităţi – promiţându-se renunţarea la politica de asimilare forţată, promovată în deceniile anterioare.

Conducerea colectivă s-a impus şi în cazul Bulgariei. De astă dată, însă, puterea se împarte, în funcţie de palierele partid – stat. Astfel, după ce la presiunea străzii, Mladenov acceptase desfiinţarea rolului conducător al partidului comunist, iar organismul politic îşi schimba numele în Partid Socialist, puterea în partid îi revenea lui Al. Lilov, înlăturat din Biroul Politic în 1983, Alexandr Lukanov (3 februarie 1990) prelua conducerea guvernului, iar preşedinţia statului rămânea în mâna lui P. Mladenov.

T. Jivkov a fost arestat la domiciliu, sub acuzaţia de a fi incitat la ostilităţi etnice între bulgari şi minoritatea turcă a ţării, şi că ar fi deturnat proprietăţi şi bani ai guvernului (18 ianuarie 1990).

Anul 1990 a adus şi deschiderea negocierii directe cu societatea. La 16 ianuarie 1990 începeau lucrările Mesei rotunde, transmise în direct de televiziunea de stat. Modelul penetrase şi în cazul bulgar. Aici se încerca însă păstrarea, în condiţii mult reformate, a tradiţiei socialiste – „Este de aşteptat – se considera în comentariul postului de radio BBC din 26 ianuarie 1990 – ca, bazându-se pe un reformat program al partidului, pe fundalul recentei arestări a fostului lider de partid T. Jivkov, împreună cu schimbările aduse la Congresul partidului, ca statul să poată rămâne în linia socialismului”. Mai ales că, după cum nota acelaşi observator, tabăra opoziţiei se dovedea

180

aproape incapabilă să gestioneze, asemeni omoloagelor ei din ţările vecine, situaţia în propria favoare: „Opoziţia bulgară, anti-comunistă, dar şi cu vizibile slogane pur populiste, apare în dificultate de a gestiona situaţia. Liderii ei, până mai ieri victime ale opresiunii comuniste, dovedesc puţină experienţă în a lua loc la aceeaşi masă de negociere cu reprezentanţii, mult mai versaţi, ai partidului.”

În primele alegeri libere din luna iunie 1990, s-a înregistrat o realitate politică schimbată, dată de „regula” stabilită de celelalte state care cunoscuseră o traiectorie asemănătoare. Câştigător, cu majoritate absolută de voturi, a fost tocmai fostul Partid Comunist, proaspăt rebotezat Socialist care a obţinut 211 din cele 400 de locuri, respectiv un procent de peste 50%. Numai 107 de locuri, dintre cele rămase, au revenit U.F.D.-ului. Societatea sancţionase, într-o oarecare măsură, tocmai acea lipsă de impunere depistată şi de observatorii străini. Dar manifestările populare nu au încetat şi ele l-au propulsat spre preluarea puterii pe liderul opoziţiei, Jeliu Jelev, care i-a luat locul unui P. Mladenov, prezentat opiniei publice şi în ipostaza de propunător al soluţiei violente în timpul manifestaţiilor de la sfârşitul anului 1989 şi obligat astfel să demisioneze (6 iulie 1990).

Tot la presiunea străzii, a fost înlăturat şi premierul A. Lukanov; înlocuit la 20 decembrie 1990 de către Dimitar Popov, fără coloratură politică, în fruntea unui guvern de coaliţie (din 18 miniştri, 8 aparţineau Partidului Socialist, 3 – U.F.D., 2 – agrarieni, iar 5 independenţi), guvern care avea ca principală sarcină pregătirea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din mai 1991, dar şi iniţierea unor reforme radicale.

Puţin mai dificil, dar democraţia începea să funcţioneze, chiar în salturi, şi în cazul bulgar. Perspectivele păreau, şi aici, destul de bune.

CAZUL R.D.G. Alăturat, în majoritatea analizelor, modelului bulgar, cazul fostei

Germanii de Est a păstrat cele câteva linii deja cunoscute, prin prisma prezentărilor anterioare. Presiunea populară, din interior, conjugată, în caz fericit cu cea externă, au obligat structurile statului să accepte necesitatea schimbării. Dar, mai întâi, acestea au recurs la metode mai puţin radicale. „Avem încă posibilitatea de a dezvolta o alternativă socialistă pentru Germania” – se declara în noiembrie 1989 la Berlin. Şi, în plus, „faţă de celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia – orientarea de stânga, anticapitalistă, este atât de puternică...”

Regimul lui E. Honecker devenise extrem de represiv. Nu se permitea nici-o formă de opoziţie, nu se admitea nici-o politică de

181

independenţă, U.R.S.S. trebuia să devină singurul şi imperios unicul model. Venirea în est a lui M. S. Gorbaciov, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la înfiinţarea R.D.G.-ului, cumulată cu exodul masiv de populaţie est-germană prin intermediul ambasadelor vest – germane au pus lumea comunistă în faţa ucigătoarei dileme a restructurării.

Şi aici anul 1989 a reprezentat efectiv impunerea schimbării. Iar începutul – consideră analiştii situaţiei – s-a legat de deschiderea, la 2 mai 1989, a graniţei care despărţise mai bine de 40 de ani Ungaria de Austria. Problema alegerii exodului se punea cu din ce în ce mai mare acuitate pentru mulţi est-germani. Pe fundal, pentru Uniunea Sovietică reformistă se încerca, pe aceeaşi logică ca şi în celelalte ţări atinse de schimbare, doar înlocuirea aripii conservatoare cu una gorbaciovistă.

În luna mai, în R.D.G. au avut loc alegerile locale, organizate în cel mai strict tipar comunist. 95% din electoral, previzibil, şi-au pus adeziunea pe candidaţii puterii. Succesul nu avea să fie de prea mare durată. Mai ales că, începând cu 12 iunie 1989, liderul sovietic demara o vizită în Germania federală. Memoriile conducătorului vest-german amintesc de importanţa acestui eveniment cu adevărat istoric. Căci, Gorbaciov „nu dorea să-l critice pe Honecker în faţa mea. Însă, în ceea ce a spus apoi era o dovadă a unei distanţe remarcabile faţă de politica Berlinului de Est.” Declaraţia comună dată la sfârşitul vizitei a făcut reală senzaţie, şi nu numai în spaţiul est-german. Cuvintele nu mai lăsau nici un motiv de îndoială cu privire la sensul schimbărilor iniţiate în centrul şi estul continentului: „În ciuda divizării de decenii a continentului, conştiinţa identităţii europene şi a ceea ce le este comun europenilor au rămas vii şi devin tot mai puternice. Această evoluţie trebuie sprijinită.”

Situaţia celor două Germanii devenise din ce în ce mai asemă-nătoare în aşteptarea doritei de acum schimbări.

Sfârşitul cărţii pe care jucase până atunci cu atâta încrâncenare a venit pentru liderul est-german cu prilejul întâlnirii din iulie, de la Bucureşti, a conducătorilor Pactului de la Varşovia. Situaţia era extrem de tensionată. S-a ajuns până într-acolo încât, după discursul laudativ la adresa promotorilor reformelor, E. Honecker să se simtă la propriu rău.

Dar situaţia îi va scăpa total de sub control, o dată cu escaladarea problemei plecării în masă a cetăţenilor est-germani spre conaţionalii lor occidentali. Ambasadele vest-germane au fost luate cu asalt. Măsurile de închidere a unora dintre asemenea reprezentanţe s-au impus efectiv din lipsă de spaţiu pentru adăpostirea atâtor refugiaţi.

182

Evenimentele preiau parcă aura unor scenarii de film: se alege varianta ţărilor vecine, cu predilecţie Ungaria, iar propaganda oficială comunistă lansează, la rândul ei, intense campanii de presă prin care se insistă pe implicarea agenturilor secrete şi a puterilor imperialiste*. Însă, exodul masiv al esticilor a reprezentat catalizatorul final al schimbărilor din interiorul Germaniei de Est.

Şi societatea est-germană începea să reacţioneze. La 10 septembrie 1989 se organiza şi Noul Forum, prima grupare politică independentă, care strângea în jurul său numeroşi intelectuali de stânga, unii dintre ei chiar foşti comunişti, în încercarea de a facilita iniţierea unui dialog cu puterea, pe modelul celorlalte state din zonă. Alături de Noul Forum şi alte grupări îşi fac încetul cu încetul simţită prezenţa. Astfel, la 8 octombrie lua naştere şi Partidul Social-Democrat, impunându-se şi alte tipuri de organizaţii, precum: „Iniţiativa pentru pace şi drepturile omului”, „Deschiderea democratică”, „Federaţia studenţească anonimă”, „Democraţie-acum” etc.

Paralel, însă regimul gândea strategii violente de oprire a spiritului civic atât de vizibil renăscut. Dar direcţia atât de conservatoare a taberei lui Honecker nu putea scăpa reformiştilor de la Moscova. În acest sens, la 12 septembrie 1989 sosea la Berlin Egor Ligaciov, în mesajul său subliniindu-se încă o dată necesitatea imperioasă a schimbărilor.

Efectiv, mijlocul acestei luni, avea să marcheze intrarea într-o nouă fază, de altfel, distrugătoare, a regimului Honecker. Venise timpul demonstraţiilor, al petiţiilor, al străzii. Iată ce informează, spre exemplu, raportorul român de la ambasada din Berlin, la 3 octombrie 1989: „În ultimele săptămâni au fost elaborate diverse declaraţii (secţia Uniunii Scriitorilor din Berlin, muzicienii şi cântăreţii etc.) care au fost adresate C.C. al P.S.U.G., în care se cere discutarea deschisă a problemelor care-i preocupă pe cetăţeni şi renunţarea la o «viziune triumfalistă asupra socialismului».

Au luat amploare demonstraţiile din oraşul Leipzig. Ieri, 2 octombrie, s-a desfăşurat în centrul acestui oraş una dintre cele mai mari demonstraţii cunoscută până acum în R.D.G. Numărul partici-panţilor a fost estimat la 10-15.000 de persoane. Demonstraţii au cerut, printre altele, legalizarea organizaţiei Noul Forum şi un dialog autentic între conducere şi popor.

* În presa est-germană se lansase, în acest sens, teoria conform căreia

refugiaţii fuseseră anterior părăsirii ţării narcotizaţi, iar plecarea s-a făcut sub imperiul fricii şi al forţei.

183

La Berlin a avut loc duminica trecută o demonstraţie a unui grup de tineri, de solidarizare cu participanţii de la demonstraţia din 26 septembrie, tot în oraşul Leipzig, care au fost arestaţi şi condamnaţi (6-8 luni închisoare).”

Într-o Germanie de Est de-a dreptul depăşită de problema emigrării masive – unele cifre indică, pentru sfârşitul lunii septembrie aprox. 100.000 de persoane – dar şi a mitingurilor de impresionante proporţii, la care mulţimea scanda, printre altele, numele liderului reformist sovietic, „Vrem să plecăm”, dar şi „Fără violenţă”, vizita lui M. S. Gorbaciov, prilejuită de festivităţile zilei Berlinului, alături de alte personalităţi ale lumii socialiste şi comuniste, avea să reprezinte punctul final în creionarea sfârşitului echipei Honecker.

Astfel, la 6 octombrie, după o primire oficială vizibil rece şi încordată, liderul de la Kremlin, în discursul adresat unei mulţimi electrizate, direcţiona clar conducerea est-germană: „i-a îndemnat pe germani să adopte reforme în stilul celei sovietice”. Strada a preluat repede îndemnul: „În ziua de 7 octombrie, în jurul orelor 16.00, când nu se încheiase încă programul oficial al festivităţilor organizate, în centrul oraşului Berlin a apărut o demonstraţie spontană susţinută în special de tineret, care după câteva ore a căpătat proporţii conside-rabile. Ei scandau lozinci în care cereau «libertate, reforme, demo-craţie, legalizarea organizaţiei Noul Forum» etc.

Totodată participanţii scandau numele lui Gorbaciov şi purtau pancarte cu lozinci de genul «a învăţa de la Uniunea Sovietică înseamnă a învăţa să învingi», care cu ani în urmă se întâlneau peste tot dar care, în ultimul timp, a fost scoasă din propaganda R.D.G.”

Imediat după plecarea liderului sovietic, demonstraţiile au crescut în intensitate. Lanţul oraşelor care se ridică creşte văzând cu ochii: Berlin, Leipzig, Dresda, Jena, Potsdam, Halle, Magdeburg, Scwerin, Suhl. Punctul de cotitură s-a înregistrat la câteva zile, respectiv 9 octombrie 1989, când mitingurile organizate atunci la Leipzig şi Berlin se încheiau cu numeroase arestări şi intrări în forţă ale trupelor de poliţie şi securitate. La 11 octombrie, în urma unei convorbiri telefonice, liderul vest-german îl asigura pe cel sovietic că: „Republica Federală nu e interesată în nici un caz de existenţa unui haos în R.D.G. Noi sperăm că evoluţia de acolo să nu scape de sub control, ca sentimentele să nu debordeze. Interesul nostru este mai degrabă ca R.D.G. să se alăture cursului sovietic de reforme şi restructurări şi ca oamenii să rămână acolo.”

184

După o deliberare de două zile, Biroul Politic a hotărât, la 18 octombrie 1989, debarcarea lui Honecker. După 18 ani de putere absolută, E. Honecker, pentru a salva aparenţele, îşi prezenta demisia. Locul i-a fost preluat de Egon Krenz, unul dintre protejaţii fostului lider, un reprezentat mult mai tânăr (52 de ani) al aripii mai reformiste, cu deschidere spre o certă politică de concesii: se promit schimbarea guvernului şi a conducerii partidului comunist, reforme la nivel economic şi social, şi, bineînţeles, alegeri libere. Însă, totul pe fundalul „valorilor societăţii socialiste”, „socialismul fiind singura alternativă umanistă în comparaţie cu capitalismul”. Iar strada nu mai dorea, de această dată, doar atât.

Şi evenimentele se precipită. Mitingurile şi demonstraţiile de protest nu se încheie. Ca, de altfel, şi numărul refugiaţiilor*. La 4 noiembrie se atingea un vârf în ceea ce reprezenta participarea. Rezultatul venea ca de la sine: demisia primului ministru Willy Stoph (7 noiembrie), înlocuit de economistul reformist Hans Modrow. Patru zile mai târziu, la 11 noiembrie 1989, întregul Biroul Politic îşi prezenta demisia. Percepţia noului drum ajungea şi în cabinetul american. Informarea ambasadei române la Washington o atestă în acest sens: „Evoluţia situaţiei şi evenimentele recente din R.D.G. au fost «surprinzătoare» pentru Administraţia din S.U.A.” Mai mult, chiar au repus cu mai multă acuitatea problema reunificării: „schimbările rapide pentru reforme politice din R.D.G., în condiţiile locului şi statutului special al acestei ţări în Europa, au reactualizat problema reunificării Germaniei.” Şi, de asemenea, îşi făcea resimţită prezenţa şi în discursurile oficialităţilor franceze: „O nouă Europă se desenează sub ochii noştri. Aceea a anului 2000 – declara în acest sens, în faţa Adunării Naţionale, la 7 noiembrie 1989, ministrul afacerilor externe, Roland Dumas – nu va mai semăna cu Europa împărţită la Yalta. Prin marşurile lor silenţioase din Dresda, Berlinul de Est, Leipzig, Praga, Sofia care le-au succedat celor din Gdansk şi Budapesta, s-au ridicat bazele noului edificiu al europenilor.”

Sfârşitul simbolic avea să fie consumat o dată cu deschiderea zidului Berlinului, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1989. Exodul este imens. Ca, de altfel, şi bucuria germanilor.

Asemănător cu derularea evenimentelor şi din statele vecine, luna decembrie 1989 a reprezentat momentul hotărâtor. La 1 decembrie 1989, parlamentul din Berlinul de Est vota abolirea

* Unele surse pomenesc cifra de 300.000 de refugiaţi, înregistraţi până la începutul lunii noiembrie.

185

rolului conducător al Partidului Comunist. Două zile mai târziu, la 3 decembrie 1989, Egon Krenz şi întregul Birou Politic, îşi prezentau, la rândul lor, demisia. Se prevedea organizarea alegerilor libere pentru anul 1990. „O revoluţie democratică este în curs pe pământ german. După politica de reforme în Uniunea Sovietică, cetăţenii din Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi RDG au cucerit paşnic şi fără violenţă dreptul lor la libertate şi autodeterminare. Paşnic şi fără violenţă au învins zidul, au obţinut deschiderea frontierei şi au pus capăt separării contra naturii a fiinţei umane” – se declara pe 20 decembrie 1989, la Berlin.

Discursul lui H. Kohl din 28 noiembrie 1989 era încă proaspăt în memoria germanilor de pretutindeni. Imperativul devenise atunci „patria noastră”. „Ţara noastră trăieşte o criză profundă. Nu mai putem şi nici nu mai vrem să mai trăim cum am făcut-o până acum” – observa conducătorul vest-german în mesajul inspirat intitulat „Tabloul viitor al Europei”, prezentat cu ocazia celui de-al XXVIII-lea Congres al Partidului Populist Austriac. Unificarea devenise deja singura soluţie.

Liderul Germaniei occidentale a mers mai departe, propunând chiar un program – în 10 puncte – de ajutorare a Germaniei estice, în care „eşecul istoric al socialismului” se consuma în acele zile. „Suntem profund impresionaţi de voinţa de libertate care animă oamenii din Leipzig şi de oriunde. Ei ştiu ceea ce vor. Ei vor să-şi decidă singuri viitorul, în sensul iniţial al termenului. Noi nu putem să planificăm calea spre unitate pe «covorul verde». Modelele abstracte nu vor servi la nimic. Dar putem pregăti încă de acum etapele care vor conduce la acest scop.” Căci, după cum arăta într-un discurs televizat şi preşe-dintele Richard von Weizsäcker, la 13 decembrie 1989: „opinia mea este că formăm o Naţiune şi ceea face parte dintr-un tot sfârşeşte prin a se uni.”

Scenariul reunificării pare astăzi uşor depistabil. Astfel, la 13 februarie 1990, la Ottawa, s-au adoptat, preluând formula de atunci celebră de „2 + 4”, şi condiţiile externe ale unificării. Aceasta conţinea doi paşi efectivi – 1 iulie 1990, din punct de vedere economic, şi, respectiv, 4 octombrie 1990, din punct de vedere politic.

Democraţia părea deja foarte bine instaurată, antecedentele, ca şi soluţiile existau, importantă devenea, însă, şi, mai ales, imprevizibilă, atmosfera. Şi aici, fenomenul „Mesei Rotunde”, a dialogului efectiv dintre putere, chiar şi cosmetizată serios şi reprezentanţii societăţii civile s-a impus ca una dintre singurele soluţii cu adevărat viabile. Astfel, la 7 decembrie 1989, se consuma prima rundă de discuţii, la „Masa Rotundă” participând nu mai puţin de 14 partide şi grupări

186

politice, printre care, pe de o parte, Partidul Liberal-Democrat, Partidul Ţărănesc-Democrat, Uniunea Creştin Democrată, Partidul Naţional-Democrat, Noul Forum, Democraţie-acum sau Deschiderea Democratică, iar, pe de alta, reprezentanţii P.S.U.G. Elaborarea unui proiect de constituţie devenea astfel prioritatea momentului.

STASI şi poliţia politică au fost, firesc, apoi, complet dizolvate. Primii paşi spre o nouă Germanie se concretizau destul de repede. 18 martie 1990 a însemnat şi data primelor alegeri libere după 1932. Gruparea „Alianţa pentru Germania” a câştigat numai puţin de 40,9% din voturi. Sozialistische Einheitspartei Deutschland (SED) nici măcar 20% dintre sufragii. Calea aleasă devenea extrem de clară. La 12 aprilie 1990, un guvern de coaliţie prelua frânele puterii. Creştin – democraţii, alături de liberali şi social – democraţi, erau în frunte, conduşi de L. de Mazière. Reprezentanţii fostului Partid Comunist fuseseră aproape excluşi din viaţa politică, ei obţinând doar trei posturi, marginale, în recent redesenata configuraţie politică. Şi în Germania de Est, vântul schimbării lăsase total alte configuraţii.

CAZUL CEHOSLOVAC. „REVOLUŢIA DE CATIFEA” Spaţiul cehoslovac a cunoscut o revoluţie nonviolentă, denumită

în mod general „de studenţi şi artişti”, poate cel mai „gentil” tip de revoluţie est –europeană.

Condiţiile şi germenii schimbării se recunosc, ca şi în celelalte cazuri anterior prezentate, din ce în ce mai vizibil o dată cu anii 1988-1989. Astfel, încă din 1988, populaţia a asistat la o schimbare în vârful Partidului care ar fi trebuit să aducă după sine importante modificări. Dar nu s-a întâmplat deloc astfel, Gustáv Husák, instalat la conducerea Cehoslovaciei după înfrângerea „Primăverii de la Praga” din 1968, a încercat, treptat, să câştige adeziunea populaţiei. Prin Programul din 18 martie 1987, el a urmărit să democratizeze societatea cehoslovacă în spirit de glasnosti şi perestroika, curent „la modă”, lansat de M. S. Gorbaciov, dar paşii făcuţi de el erau prea mici, drept care a fost înlocuit, în decembrie acelaşi an, cu Milos Jakes, un aparatcik, având 65 de ani.

Dar, efectiv, anul 1989 va aduce începutul sfârşitului pentru Partidul Comunist din Cehoslovacia. La 15 ianuarie l989, aproape întreaga Pragă ieşea în stradă, manifestând în memoria unuia dintre martirii neamului – Jan Palach (cel care şi-a dat foc în 1968, în semn de protest faţă de intervenţia trupelor sovietice). Puterea a recurs la represiune: calculele demonstrează mărimea protestului. Astfel, într-o singură săptămână de manifestări de acest gen, puterea a arestat nu

187

mai puţin de 900 de oameni. Printre ei, şi liderul opoziţiei democratice, Václav Havel, a fost arestat (16 ianuarie) şi condamnat la 9 luni de închisoare (ulterior eliberat după patru luni). Societatea reacţionează imediat. Se strâng semnături şi se trimit petiţii pentru eliberarea celor arestaţi.

Pe parcursul verii şi întregii toamne a anului 1989, manifestaţiile pentru democratizarea ţării s-au ţinut lanţ. Se adoptau petiţii în favoarea schimbării regimului. Un moment important se consumă astfel în iunie 1989 când opoziţia propunea un amplu program de reforme, intitulat extrem de simplu şi penetrant: „Câteva propoziţii”. Se cereau eliberarea deţinuţilor politici*, desfiinţarea cenzurii şi deschiderea unui dialog cu puterea.

Lipsa de reacţie a oficialităţilor îndeamnă populaţia la continuarea manifestaţiilor. Sfârşitul lunii august şi evenimentele consumate în jurul problemelor emigranţilor est-germani au condus la schimbarea radicală şi a direcţiei puterii. Şi, pe acest fundal, s-a trecut şi la orga-nizarea opoziţiei. Noi organizaţii se impuneau pe scena cehoslovacă: Iniţiativa democratică, Forumul democratic al minorităţii maghiare, Cercul intelighenţei independente, Clubul ecologic din Moravia, Clubul verzilor*, Comitetul pentru eliberarea democraţilor slovaci etc. Iar manifestaţiile continuau, aproape în acelaşi ritm. Mărturiile unora dintre participanţii la evenimentele anului 1989 din Cehoslovacia atestă spiritul care cuprinsese o din ce în ce mai mare pătură a populaţiei. 17 noiembrie 1989 a reprezentat astfel momentul de cotitură. Un miting iniţial acceptat de către putere, dar în alte linii şi limite, s-a transformat radical, preluând conotaţii iniţial poate nebănuite de mulţi. „Participanţii au decis – notează unul dintre observatori – poate că unii o plănuiseră încă de la bun început – să pornească în marş spre piaţa Wenceslas, scena tuturor momentelor istorice din istoria Cehiei (...) Ei continuau să cânte versiunea cehă a imnului We shall overcome şi să scandeze Libertate! „. Două tabere se confruntau: pe de o parte spiritul paşnic al unor manifestanţi care ofereau flori soldaţilor, punând lumânări pe pavajul străzilor, în comparaţie cu bastoanele poliţiştilor. Scânteia fusese aprinsă.

* Cu puţin timp înainte, la 17 mai, în aceeaşi zi cu vizita oficială a preşedintelui N. Ceauşescu în Cehoslovacia, pe fundalul protestelor interna-ţionale, V. Havel fusese eliberat.

* Este foarte interesant cum, în unele din spaţiile foste comuniste, curentul anti-comunist, de renaştere al societăţii civile a îmbrăcat haina mişcărilor ecologiste.

188

În zilele următoare numărul manifestaţiilor şi, logic, al celor care au ieşit în stradă a crescut vizibil. Opoziţia îşi strângea şi ea rândurile. La 19 noiembrie 1989, se înfiinţa, la Praga, organizaţia Forumul Civic, avându-l în frunte pe V. Havel. Iar pe fundalul crizei majore provocate de mitingurile din 21-22 noiembrie 1989 se concretizează, în Slovacia, gruparea unită Publicul împotriva Violenţei. În noile condiţii, puterea a fost obligată să demareze dialogul.

„Adusă la putere în numele doctrinei Brejnev, echipa de colabo-raţionişti Husak-Jakes a pierdut puterea, considera Vl. Tismăneanu, ca efect al „doctrinei Sinatra”, prin decizia sovieticilor de a permite fiecărei ţări est-europene să-şi urmeze propriul stil de reformă. Zdrobită şi umilită, conducerea comunistă a demisionat în grup la 24-25 noiembrie.”

Într-un document programatic, datat 26 noiembrie 1989, Forumul Civic cerea separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piaţă fără intervenţie birocratică, protecţia mediului, o politică externă care să permită statului recâştigarea unei poziţii onorabile în Europa, dar şi în întreaga lume. „Cerem schimbări fundamentale şi permanente în sistemul politic al societăţii noastre. Trebuie să înfiinţăm sau să înnoim instituţiile şi mecanismele democratice care să permită o reală participare a cetăţenilor la afacerile publice şi totodată să devină bariere eficiente împotriva abuzului de putere politică şi economică. Toate partidele politice existente şi nou înfiinţate, precum şi alte asociaţii politice şi sociale vor avea dreptul de a participa în mod egal la alegeri libere pentru toate nivelele de guvernare. Prin urmare, Partidul Comunist va trebui să renunţe la garanţia constituţională privind rolul său conducător în societate, precum şi la monopolul controlului asupra presei. Nimic nu ne împiedica să facem toate acestea cu începere de mâine.” – se afirma în document.

Opoziţia a prezentat trei cerinţe cruciale: revizuirea constituţiei în vigoare, prin înlăturarea clauzei ce postula «rolul conducător» al Partidului Comunist; abolirea Frontului Naţional ca obstacol în calea formării libere de noi partide şi mişcări politice; renunţarea la marxism-leninism ca singura ideologie de stat permisă.

La 27 noiembrie 1989, la Praga s-a declanşat greva generală, în semn de protest faţă de uciderea unui student. Documentele ulterioare au demonstrat că acesta nu fusese omorât, totul fiind o diversiune pusă la cale de KGB (respectivul „student” fusese transportat într-o localitate aflată la câteva zeci de kilometri de capitală), care urmărea să impună la Praga o conducere de tip gorbaciovist. Dar impactul psihologic al ştirii despre uciderea tânărului a fost enorm. Conducerea de partid şi

189

de stat a cedat, iar opoziţia a câştigat nesperat de repede. La 29 noiembrie 1989, Adunarea Federală a abolit principiul constitu-ţional care consfinţea rolul conducător al Partidului Comunist. La 30 noiembrie 1989 a fost acceptată şi ideea organizării de alegeri libere. După întâlniri repetate ale reprezentanţilor guvernului cu membrii opoziţiei şi, mai ales, sub presiunea opiniei publice, se ajunsese la o oarecare înţelegere: puterea acceptând, cel puţin virtual, toate cererile opoziţiei.

După mai multe propuneri de formare a unui guvern în care, însă, comuniştii deţineau marea majoritate a posturilor (3 decembrie 1989), un guvern de coaliţie a preluat puterea la 10 decembrie 1989. În noul cabinet, comuniştii erau, de această dată, minoritari. Situaţia se schimbase în mod radical. Cu doar câteva zile înainte, la 7 decembrie 1989, L. Adamec îşi prezentase demisia, succesorul său devenind fostul său adjunct, Mario Calfa, din guvern făcând parte şi figuri de proeminenţi disidenţi, precum: J. Carnogurski, J. Dienstbier – Ministrul Afacerilor Externe, P. Miller – Ministrul Muncii şi Afacerilor Sociale şi M. Kusy – şeful Biroului de Stat pentru Presă şi Informaţii.

În aceste condiţii, comuniştii au propus organizarea de alegeri prezidenţiale, sperând impunerea unui candidat propriu şi promovarea unei preşedinţii puternice. Candidatul lor era L. Adamec, fostul premier, aureolat de încercarea de a negocia cu liderii Forumului Civic. O asemenea manevră de a impune un preşedinte propriu încercase şi regimul comunist din Ungaria, pentru I. Poszgay. Modelul, în mare, era împrumutat din Polonia, unde generalul W. Jaruzelski, ca preşedinte comunist, a fost nevoit să asigure cadrul de tranziţie de la comunism la democraţie.

Însă reprezentanţii Forumului Civic au refuzat clar propunerea. La Congresul extraordinar din 21-22 decembrie 1989, Partidul Comunist Cehoslovac făcea ultimele încercări de a salva situaţia. Principiul „curăţirii” rândurilor aproape că nu mai dădea nici un fel de roade. Karel Urbanek, abia numit după demisia lui Milos Jakes, a fost înlocuit cu L. Adamec. Însă disoluţia efectivă a partidului continua, numărul membrilor de partid scăzând vertiginos. Încercările sunt din ce în ce mai disperate. La 28 decembrie 1989, fostul lider al Primăverii de la Praga, Al. Dubcek, era numit în funcţia de preşedinte al Parlamentului. Un fel de compromis lua naştere astfel. Căci, paralel, Václav Havel, fondatorul Forumului Civic şi arhitectul „revoluţiei de catifea”, era ales în funcţia de Preşedinte al ţării. Iar statul a devenit Republica Federală Cehă şi Slovacă. Principiile separării în două entităţi statale

190

începeau deja să se impună. Slovacii nu mai erau dispuşi să accepte „dominaţia” cehilor, chiar dacă ei erau acum democraţi, iar dezmem-brarea Cehoslovaciei devenise o chestiune la ordinea zilei.

Ca, de altfel, şi noile precepte democratice ce trebuiau re-învăţate de către populaţie. Ca şi cauzele decăderii sistemului comunist în Cehoslovacia. „Ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral pentru că ne-am obişnuit să spunem un lucru şi să gândim altul. Concepte ca dragostea, prietenia, compasiunea, umilinţa şi uitarea şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunea. Pentru mulţi dintre noi, aceste calităţi sunt acum doar ceva mai mult decât simple ciudăţenii psihologice sau amintiri din vremurile de mult trecute, întrucâtva ridicole în era rachetelor şi a computerelor. Regimul trecut – înarmat cu o ideologie arogantă şi lipsită de toleranţă – a redus Omul la o forţă de producţie şi lumea naturală la un mijloc de producţie. Regimul a redus un popor talentat şi hotărât, capabil să-şi gospodărească cu pricepere ţara, la simpli zimţi într-o maşinărie uriaşă, zgomotoasă şi urât mirositoare, de al cărei scop nimeni nu poate fi prea sigur. Maşinăria n-a putut face altceva decât să se prăbuşească încet şi în spirală, erodându-se pe sine, şi o dată cu ea s-au tocit şi zimţii.” – arăta într-un extrem de interesant text, Vaclav Havel. Şi, amintind de ideile eroului naţional Thomas Masaryk, continua – „Masaryk şi-a bazat politica pe moralitate. Să încercăm în această nouă eră să reafirmăm printre noi acest concept politic. Să ne demonstrăm nouă înşine şi altora că politica poate fi o expresie a dorinţei de a contribui la bunăstarea comunităţii şi nu a pornirii spre crearea sau modificarea forţată a comunităţii. Să ne demonstrăm nouă şi altora că politica poate fi mai mult decât o simplă artă a posibilului, mai ales dacă este vorba de o artă a speculaţiei, calculaţiei, intrigii, înţelegerilor secrete şi experienţei. Să ne demonstrăm nouă şi altora că politica poate fi chiar arta imposibilului, şi anume arta de a perfecţiona pe noi, şi împreună cu noi întreaga lume.”

Cuvinte care şi-au regăsit ecoul poate şi în rezultatele electorale. Astfel, în alegerile legislative din iunie 1990, Forumul Civic a obţinut majoritatea absolută a mandatelor în Parlamentul Federal. Sau, după cum trimitea cronologic o limită mult mai îndepărtată unul dintre personajele cele mai importante ale momentului, V. Havel, „procesul inaugurat în noiembrie 1989 şi denumit revoluţie ajunge într-adevăr la sfârşit ţinând cont de rezultatele alegerilor din iunie 1992*”

* Aceste alegeri legislative au marcat victoria dreptei liberale, condusă de V. Klaus (pentru Cehia) şi a stângii populiste, condusă de Vl. Meciar (pentru Slovacia).

191

Şi, astfel, mişcarea „studenţilor şi artiştilor” a redirecţionat vehiculatele în zonă planuri ale KGB-ului de înlocuire a echipei lui Husak cu una de tip gorbaciovist. Uneori, după o prea mare presiune, populaţia nu mai acceptă experimente cunoscute, tranziţii liniştite, ci doreşte schimbări radicale, adevărate revoluţii care să conducă, logic, la evoluţii tipic democratice.

CAZUL IUGOSLAV – DEZAGREGAREA UNUI STAT FEDERAL Un caz aparte l-a constituit situaţia din Iugoslavia. Sub

conducerea lui Iosip Broz Tito, această ţară a cunoscut o evoluţie de-a dreptul pozitivă, caz destul de singular în istoria statelor comuniste din Centrul şi Estul Europei. În această idee, a fost achiziţionată tehnologie din Occident, dezvoltându-se ramuri industriale moderne; dictatura Partidului Comunist (care nici măcar nu conţine în titulatura sa denumirea Partid, ci pe cea de Ligă a Comuniştilor)* era mai relaxată decât în celelalte ţări şi regimuri vecine. De asemenea, cetăţenii iugoslavi puteau călători în ţările Europei Occidentale, unde mulţi au şi rămas să lucreze, în timp ce mica producţie de mărfuri era, la rândul ei, înfloritoare. Iar pe plan extern, Iugoslavia se impusese în mişcarea statelor nealiniate, iar glasul său era ascultat la O.N.U. şi în celelalte organisme internaţionale din care făcea parte sau era invitată.

Moartea în 1980 a liderului necontestat, eroul eliberării Iugoslaviei de sub ocupaţia Germaniei, Iosip Broz Tito, a generat însă o mare instabilitate politică, favorizând astfel şi o ameninţătoare dezvoltare a naţionalismului. Situaţia economică a cunoscut o puternică deteriorare. Pentru perioada 1988 –1989, inflaţia a variat între 200% (octombrie 1988) şi 1 000% (martie 1989), şomajul afectând circa 15% din totalul populaţiei active, iar datoriile externe ale Iugoslaviei atingând sume considerabile.

Principiul rotaţiei la Preşedinţia federală – instituit efectiv după moartea lui I.B. Tito – a alimentat, la rândul său, tendinţele separatiste şi naţionaliste, iar evenimentele survenite în U.R.S.S. şi în Europa Central-Răsăriteană, începând cu anii 1988-1989, au înteţit focarele de conflict apărute pe teritoriul iugoslav. Căci, după cum se constată în general în studiile de specialitate – dezintegrarea Iugoslaviei are loc în paralel cu căderea zidului Berlinului şi cu colapsul regimurilor comuniste din Europa Estică.

* Vezi, în acest sens, mai ales semnificaţiile alegerii acestei denumiri în

teoria politologică, în comparaţie cu cea de partid.

192

Liga Comuniştilor se prezenta, în aceste condiţii, tot mai divizată şi, în acelaşi timp, incapabilă să facă faţă problemelor cu care se confrunta ţara. O „severă criză” scurtcircuita nu numai partidul, ci şi societatea iugoslavă în ansamblul ei.

Principala problemă s-a dovedit a fi însă cea a naţionalităţilor. „Creaţia” sistemului Versailles nu-şi mai dovedea deloc stabilitatea. Iar conflictele din interior au cunoscut o escaladare vizibilă mai ales după ce Slobodan Milosevic a preluat, în mai 1986, conducerea Comuniştilor din Serbia. Bazându-se pe „un amestec de naţionalism sârb şi de populism social” a mobilizat masele sârbeşti pentru a recâştiga controlul pierdut, ca urmare a Constituţiei din 1974, asupra provinciilor Kosovo şi Voievodina.

Sărbătorirea a 600 de ani de la bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo Polie), în vara anului 1989, la 28 iunie, s-a constituit în punctul culminant al acestei mobilizări naţionaliste sârbe. „Discursul – analiza St. Tănase momentul – aminteşte de mitul eroic al rezistenţei împotriva ocupantului străin, al patriei în primejdie. Retorica socialis-mului este uitată. La fel procedase Stalin în 1941, când s-a adresat pentru prima dată prin radio, după invazia germană.”

Noul lider îşi impunea încetul cu încetul şi apropiaţii, înlătu-rându-i pe cei care s-ar fi putut constitui în obstacole. Înlăturarea lui Stambolici [preşedintele Serbiei, dar şi prieten al său din tinereţe, n.n.] şi a adjunctului său, conducătorul belgrădean Dragisa Pavlovici, a marcat victoria facţiunii naţionaliste radicale ale lui Milosevic în cadrul Ligii Comuniştilor asupra politicii mai prudente şi mai moderate a «dialogului». Şi, de acum, asistam efectiv la naşterea unui „adevărat fenomen”. Iar afirmarea aceasta a naţionalismului sârb, în tandem cu creşterea vertiginoasă a puterii lui Sl. Milosevic stârnea din ce în ce mai mari nelinişti în celelalte republici. Iar tensiunile nici ele n-au întârziat să apară. Mai ales în ceea ce priveşte cazul Sloveniei. Stat care, a beneficiat de condiţiile iniţiale cele mai favorabile pentru consolidarea independenţei: experienţa sa istorică, omogenitatea etnică, lipsa de probleme contestatare cu vecinii, toate acestea au reprezentat tot atâtea atuuri pentru desenarea traiectoriei viitoare. Evenimentele au început să se precipite.

Astfel, cu prilejul lucrărilor celui de-al XIV-lea Congres – extraordinar – al Ligii Comuniştilor, ţinut în luna ianuarie 1990, delegaţii sloveni au părăsit sala, nemulţumiţi de refuzul majorităţii participanţilor de a pune capăt monopolului Partidului Comunist.

193

Iar la 2 iulie 1990, un număr de 114 deputaţi de origine albaneză din Parlamentul din Kosovo au adoptat o Constituţie care stabilea ega-litatea acestei provincii cu celelalte şase republici ale Federaţiei. Acest fapt a provocat imediat o reacţie negativă din partea Parlamentului sârb. Nici în cele două republici din regiunea vestică – respectiv Croaţia şi Slovenia – situaţia nu era calmă. Opoziţia, reprezentantă prin coaliţia Demos, în Slovenia, şi Uniunea Democratică, în Croaţia, a câştigat alegerile legislative care au avut loc în luna aprilie 1990. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Republicii Bosnia-Herţegovina.

Numai în Serbia, poziţiile comuniştilor nu au fost cu adevărat ameninţate. Slobodan Milosevici a fost ales în funcţia de Preşedinte al Republicii, cu mai bine de 65% din sufragii, iar partidul său, Partidul Socialist (fost Comunist), a obţinut 45,8% din voturile alegătorilor pentru Parlament.

În acest context, Slobodan Miloşevici s-a impus ca o soluţie naţionalistă pentru Partidul Socialist. Pe de altă parte, Germania şi Austria încurajau mişcările separatiste, care vizau lichidarea Iugoslaviei. Cauzele erau şi de ordin mai mult subiectiv: Germania urmărea să se „răzbune” pentru înfrângerea suferită în Iugoslavia în timpul celui de-al doilea război mondial, în timp ce Austria continua să se considere „protectoarea” fostelor teritorii habsburgice, intrate în 1918 în compo-nenţa Iugoslaviei.

Lanţul declaraţiilor de independenţă a început, în decembrie 1990, cu Slovenia. S-a discutat nu despre o federalizare centralizată, ci despre o confederaţie în care suveranitatea statelor membre ar fi fost consolidată şi în care fiecare reprezentant ar fi avut drept de a-şi alege propria sa cale de dezvoltare.

Preşedinţia iugoslavă a condamnat ca „neconstituţional” referen-dumul din Slovenia, organizat în ziua de 23 decembrie 1990, care mergea clar pe cartea independenţei. Dar cum şi Slovenia, şi apoi şi Croaţia, au persistat pe aceeaşi cale (conform Rezoluţiilor adoptate de cele două Parlamente, în luna februarie 1991), s-a ajuns la o acutizare rapidă a tensiunii între partizanii ideii unei confederaţii de republici suverane (slovenii şi croaţii) şi cei ai menţinerii federaţiei în forma existentă (sârbii).

S-a ajuns rapid la confruntări sângeroase. Evenimentele scăpaseră total de sub control în cazul fostei Iugoslavii. Aici revoluţionarul an 1989 nu avea să se încheie prea rapid. Iar o prezentare, chiar şi sumară, a evoluţiilor ulterioare stă în acest sens mărturie.

194

Astfel, în Croaţia, la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii mai 1991, s-au înregistrat conflicte între poliţiştii croaţi şi civilii sârbi. Negocierile – desfăşurate la sugestia Bosniei – Herţegovina, care propunea o reorganizare a federaţiei după modelul Comunităţii Europene – au fost brutal întrerupte de proclamarea oficială, la 25 iunie 1991, a „suveranităţii şi independenţei” Sloveniei şi Croaţiei. Condamnată de Milosevici, această „disociere” unilaterală a federaţiei a determinat imediat intrarea trupelor blindate ale armatei federale în Slovenia, declanşându-se un adevărat război civil. Dar, ca urmare a medierii Comunităţii Europene, lupta a încetat la 7 iulie 1991, prin recunoaştere de fapt a independenţei Republicii Slovene.

Războiul civil s-a extins în Croaţia. În ciuda eforturilor de pace, conflictul a continuat cu îndârjire. Sârbii din Slavonia, ca şi cei din Krajna cu câteva luni înainte, şi-au proclamat autonomia şi au obţinut sprijinul – nemărturisit – al armatei federale care, prin raiduri aeriene, a început să distrugă potenţialul industrial şi turistic al Croaţiei. Mii de refugiaţi au părăsit zonele periculoase, migrând spre Ungaria sau Bosnia. Mai multe încetări ale focului solicitate de Comunitatea Europeană nu au fost respectate, Consiliul de Securitate al ONU a decretat – la sfârşitul lunii septembrie – embargo asupra livrărilor de armament către Iugoslavia. La 8 octombrie, Croaţia şi Slovenia au fost recunoscute ca state independente. Majoritatea croato-musulmană din Bosnia – Herţegovina va refuza să rămână singură într-o federaţie dominată de sârbi. Astfel ea a votat, opt zile mai târziu, în favoarea suveranităţii. Această iniţiativă a provocat plecarea deputaţilor sârbi din parlamentul bosniac şi, în lunile următoare, proclamarea a trei „republici autonome sârbe”, una în nordul Bosniei, alta în Herţegovina orientală şi a treia la est de Sarajevo.

Înainte ca războiul civil să se instaleze pentru mai mulţi ani în Bosnia – Herţegovina (din martie 1992 şi până la încheierea acordurilor de la Dayton, din octombrie 1995), ONU a încercat stoparea luptelor din Croaţia, trimiţând, la 14 ianuarie 1992, primele detaşamente de „căşti albastre” în regiunile Slavonia şi Krajna. În general, comunitatea internaţională s-a dovedit neputincioasă de-a lungul acestui conflict, fiind împărţită în ceea ce priveşte simpatiile pentru beligeranţi şi dezorientată de vastele operaţii de dezinformare. Preocupată mult timp să menajeze Belgradul, Franţa, de exemplu, a desemnat Serbia drept agresor abia la sfârşitul lunii iunie 1992. În schimb, opinia publică din S.U.A., Marea Britanie s-a arătat foarte sensibilă la blocada şi la bombardarea de către forţele sârbeşti a oraşului Sarajevo, acţiuni care

195

au făcut tot mai precare condiţiile de viaţă ale celor 400 000 de locuitori. În iunie 1995, s-a constituit o Forţă internaţională de Reacţie Rapidă care, cu concursul aviaţiei americane, i-a obligat pe sârbii bosniaci să accepte încetarea focului şi un plan de pace. Încheiat la Dayton (SUA), acesta prevedea transformarea Bosniei – Herţegovina într-un stat independent, format din două entităţi: sârbă şi croato-musulmană.

ALBANIA – ULTIMA FORTĂREAŢĂ În timp ce vecinii din Europa central – estică resimţeau vântul

democratizării, Albania părea încă o redută puternică a Partidului Comunist. Şi aici, ca şi în cazul anterior al teritoriului iugoslav, evenimentele nu s-au oprit doar la scurta perioadă de timp delimitată de intervalul 1988-1990. Situaţia a fost mult mai complicată, iar derularea schimbărilor s-a petrecut în timpi mai îndelungaţi şi „greoi”.

În discursul său din noiembrie 1989, liderul Partidului unic, Ramiz Alia, a insistat pe faptul că ţara lui se opunea schimbărilor iniţiate de Gorbaciov şi chiar i-a avertizat pe cei care doreau să le adopte: „Cu lozinci demagogice despre libertate şi drepturi democratice, ignorând masele de muncitori în favoarea unor anumiţi indivizi şi straturi sociale antipopulare, şi sub pretextul corectării greşelilor pe care ei înşişi le-au comis, ei impun din nou legile societăţii de tip capitalist”. Cu toate acestea, conştient într-o oarecare măsură de importanţa schimbărilor, regimul lui Alia şi-a exprimat vizibila desoli-darizare de „tiranicul” regim comunist promovat de N. Ceauşescu. Iată ce scria un jurnalist occidental într-o corespondenţă de la faţa locului: „Simbolistica execuţiei lui Ceauşescu, ale cărui metode brutale de conducere păleau în comparaţie cu cele ale lui Hodja, nu putea scăpa nici nomenclaturii albaneze, nici populaţiei. Prin contrast cu poziţia lui negativă faţă de evenimentele prealabile din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria, regimul albanez s-a debarasat rapid de identificarea sa cu Ceauşescu. Mass-media albaneză au lansat un atac aprig la adresa dictatorului român, iar Albania a fost una dintre primele ţări care au recunoscut guvernul post-ceauşist.”

Şi totuşi pentru prevenirea „devierilor” de tip ultra-reformist, autorităţile, la începutul anului 1990, au început să ia aspre măsuri de securitate. Însă fără folos, de acum. Cutia Pandorei fusese deschisă. Aplicându-se de-acum cunoscutul „model german”, în iunie-iulie 1990, mii de albanezi s-au refugiat la ambasadele occidentale din Tirana, iar numai după o lună, li s-a permis să părăsească ţara. Slăbiciunea devenea vizibilă.

196

O altă lovitură puternică a fost resimţită o dată cu cererea de azil politic în Franţa a celui mai cunoscut scriitor naţional, Ismail Kadare (25 octombrie 1990). Scrisoarea autorului Tobelor ploii către Ramiz Alia este extrem de elocventă: „Până astăzi am încercat să îmblânzesc regimul, atât cât era posibil în Albania. Am susţinut foarte clar necesitatea unei democratizări rapide, profunde şi complete a ţării. Pentru că în Albania nu există posibilitatea unei opoziţii legale, am ales această cale pe care n-aş fi vrut s-o iau şi pe care n-o recomand altora.”

Situaţia devenea din zi în zi tot mai complicată. Au avut loc numeroase greve la Kavaje, Vlore, Berat; s-au înregistrat explozii suspecte în capitala ţării, Tirana; exodul a numeroşi tineri din ţară, mai ales spre Italia, a continuat cu toate opreliştile puse în cale de către oficialităţi. Încetul cu încetul regimul Alia a luat unele măsuri refor-matoare. La sfârşitul lunii iulie a iniţiat o reprivatizare parţială a agriculturii, permiţând autorizarea ţăranilor de a creşte vite în folosul propriu, de a avea un lot de pământ de 1 500 – 2 000 m² şi de a-şi vinde produsele pe piaţa liberă. Paralel cu această repunere în discuţie a principiilor economice de până atunci, conducerea Partidului Comunist şi-a anunţat intenţia de a revizui Constituţia în vigoare încă din 1976 şi de a transforma Albania într-un stat de drept.

În urma manifestaţiilor studenţeşti din 9 şi 10 decembrie 1990 desfăşurate sub stindarde purtând numele lui Gorbaciov şi Ramiz Alia, s-a pus capăt monopolului Partidului Comunist. La 11 decembrie 1990, Alia accepta, astfel, înfiinţarea de partide politice. Primul s-a constituit, la 12 decembrie 1990, dintr-un grup de intelectuali, printre care şi doctorul S. Berisha, în mod oficial sub statutul organizaţiei politice, denumită Partidul Democratic. În următoarele patru luni, pluripartidismul începea să funcţioneze, fiind înfiinţate şi alte partide politice: Republican, Ecologist, Agrar, Social-Democrat, al Unităţii Naţionale.

Văduva lui E. Hoxha, Nexhmije, a părăsit conducerea Frontului Democrat, act ce a avut un puternic impact psihologic. Pentru prima oară în 20 de ani, în fostul stat ateist s-au celebrat slujbe religioase în bisericile ortodoxe greceşti (pentru prima dată din 1967, s-a ţinut, la 4 noiembrie 1990, o slujbă religioasă la Skhodra); sfârşitul simbolic al erei comuniste a venit o dată cu data de 21 decembrie 1990, când statuia lui I.V. Stalin a fost îndepărtată de pe bulevardul ce îi purta numele în Tirana.

La 28 decembrie 1990, guvernul înfiinţa şi o comisie care să creioneze o viitoare lege a presei. Apăreau astfel şi primele publicaţii ale opoziţiei, în care erau prezentate propuneri pentru modificarea

197

Constituţiei. În aceeaşi logică a glasnost-ului şi perestroika-i, în ianuarie 1991, au fost eliberaţi şi ultimii prizonieri politici. Dreptul la grevă a fost, de asemenea, recunoscut. Schimbarea se impunea, încetul cu încetul, şi în Albania. Iar strada nu mai dorea, nici aici, doar „simpla cosmetizare”, ci transformarea radicală, democratizarea. La 20 februarie 1991, pe străzile Tiranei, 100.000 de oameni participau la un mare miting anti-guvernamental. Situaţia se transforma sub ochii observatorilor. Astfel că, prin alegerile din 31 martie 1991, primele alegeri libere de după 1946, şi–au prezentat candidaţii 11 partide politice. Iar Partidul Comunist a ieşit învingător – cu peste 65% din voturi – în timp ce Partidul Democrat, una dintre principalele organi-zaţii ale opoziţiei politice, prea puţin cunoscută încă, a obţinut puţin peste 25% din sufragii. Iar Ramiz Alia a fost ales, în ciuda absen-teismului opoziţiei de la lucrările Parlamentului, în funcţia de preşedinte. Pe fundal, cu ocazia celui de-al X-lea Congres (13 iunie 1991), Partidul Comunist se hotăra să-şi schimbe denumirea, asemeni celorlalte partide frăţeşti din ţările vecine în Partid Socialist, pronunţându-se pentru democraţie şi economie de piaţă.

În ţară au avut loc în continuare mari nemulţumiri sociale, datorate în primul rând lipsei locurilor de muncă. Crizele scurticui-tează guvernul. După câteva săptămâni de la instaurarea din urma alegerilor, cabinetul condus de Fatos Nano îşi prezenta demisia la 4 iunie 1991. Illy Bufi, un comunist moderat, cu reputaţie reformistă, îşi asuma greaua sarcină a continuării schimbărilor. Paşi serioşi se consumă o dată cu trecerea timpului: în luna iulie, poliţia politică (Sigurimi) a fost desfiinţată şi înlocuită cu un organism mult mai democratic; iar la 16 august 1991, statuia lui E. Hodja din Girokaster, locul de naştere al dictatorului, este demolată. Însă situaţia economică continua să se deterioreze. Conform statisticilor economice, în 1991, producţia industrială se redusese cu 50%, importul atingea doar 22%, iar exportul – 33% din previziunile guvernului. Inflaţia depăşea 31%. Fundal în care, manifestaţiile de protest nu aveau cum să înceteze. La 10 decembrie 1991, la Tirana, un miting de protest, la care au participat aproape 20 000 de persoane, cerea înlăturarea regimului. Liderul opoziţiei politice, Sali Berisha, conducătorul Partidului Democrat, acuza Partidul Socialist de obstrucţionarea procesului de reforme. La începutul anului 1992, guvernul a fost astfel forţat să demisioneze. Şi la doar un an de la precedentele alegeri, forţele politice au hotărât unele noi, stabilite a se desfăşura la 22 martie.

198

După o campanie electorală mult mai agitată, plină de atacuri, dezbateri şi polemici, rezultatele scrutinului din 22 martie atestă victoria Partidului Democrat, de opoziţie, cu 2 / 3 din sufragii (62% din voturi), în timp ce Partidul Socialist a înregistrat doar 25%. La 4 aprilie 1992, Ramiz Alia se retrăgea de la conducerea statului. În locul său, a fost ales Sali Berisha, liderul Partidului Democrat (9 aprilie 1992), ce devenea astfel primul preşedinte necomunist. Şi revoluţia se putea considera încheiată şi în cazul Albaniei.

Concluzii Astfel, „nu mai exista Europa de Est. Revoluţiile din 1989 au

redat libertatea istoriei naţionale a fostelor democraţii populare. Cu siguranţă, vântului de est i-a succedat vântul vestului; în acelaşi timp, socialismul planificator, încrederea în democraţie şi economie de piaţă. Iar fiecare ţară şi-a ales singură drumul spre Marea Tranziţie. Decizând asupra ordinei, vitezei şi a profunzimii reformelor. În acest mod, asemeni unui pluton de ciclişti care au plecat împreună la începutul unei etape, aceste ţări, pe care le putem lega de conceptul Europei Centrale şi de Est, nu vor mai fi la sfârşit de secol, în funcţie de compromisurile lor sociale, de atuuri, de greşeli, pe aceeaşi linie de sosire.” (J. Lesourne, De l’Atlantique a l’Oural. L’Apres communisme, 1990)

Privind, în ansamblu, discursul istoric a detectat diferite modalităţi de reformare, de revoluţionare sau de negociere. A detectat schimbarea. Ca ultimă etapă în reformarea sistemului. A detectat prăbuşirea comunismului şi renaşterea structurilor şi tradiţiilor democratice în această parte a Europei. Deci, a detectat – re-evoluţia. Fenomen în care, pretutindeni, în toate cazurile prezentate anterior, s-a impus ca element unificator implicarea – re-trezirea – societăţii civile.

Pentru că, a devenit de acum cunoscut că „analiza procesului democratizării în Europa de Est şi Centrală trimite instinctiv la conceptul de societate civilă”. Iar acesta va fi utilizat aproape constant în demersul investigativ asupra re-naşterii sistemului democratic, al tranziţiei în sine, ca termen opus al unor „organizaţii de tip corporatist”, perceput ca „un set de practici şi credinţe centrate pe ideile de economie de piaţă, mobilitatea societăţii, autodeterminarea individului şi proprietatea privată”.

Este deja mai mult ca evidentă implicarea acestei societăţi civile în cazul polonez, prin Solidarnosc, de asemenea în cel maghiar sau în evenimentele din spaţiul ceho-slovac. Şi nu numai...

199

Căci, în fond, societatea civilă împinge această parte din Europa spre o altă cale. Pentru că, după cum se exprima fostul ministru de externe al Franţei, Roland Dumas, în 1989: „Evoluţiile din est nu sunt nici accidente, nici o revanşă a istoriei. Ele exprimă sentimentele cele mai profunde din fiinţa umană: dragostea de libertate. Să ne punem întrebarea mai întâi ce vor germanii, în măsura în care nu o ştim deja. O nouă Europă se desenează sub ochii noştri. Aceea a anului 2000 nu va mai semăna cu Europa „împărţirii” de la Yalta. Sunt popoare care o compun care vor să fie altfel. Prin marşurile lor silenţioase din Dresda, Berlinul de est, Leipzig, Praga, Sofia care au succedat celor de la Gdansk şi Budapesta, ei ridică bazele edificiului nou unde se vor întâlni europenii. Istoria va suprima astfel zidurile, va distruge obsta-colele frontierelor deoarece Europa va redeveni Europa.”

Şi aceasta în condiţiile în care există şi unii analişti ce lansează alte tipuri de scenarii, în care societăţii civile îi revine un rol mai puţin important. Lansează acele posibile aranjamente generale regionale, care deja „par în lucru”, în pofida unor dimensiuni de instabilitate în regiune. În percepţia lor, estul european devenind un spaţiu hegemonic al unei mari puteri ori al unui condominium hegemonic în care se coroborează trei tipuri de factori. În primul rând: moştenirea istorică, inclusiv cea de dată mai recentă; apoi, datele teoriei stabilităţii hege-monice; pentru a se împlini, prin prezentarea unor anumite dezvoltări recente de evenimente pe scena politică europeană, dar şi mondială.

Însă indiferent de modalitatea de percepţie-receptare a eveni-mentelor care au condus la această răsturnare, „Marea Tranziţie” – în expresia lui Lesourne – începe să funcţioneze şi să diferenţieze statele. Cicliştii îşi schimbă, uneori surprinzător, poziţiile şi chiar traiectoriile. Dar, de puţine ori, prognozele oferă ierarhizări greşite. Despre un astfel de viitor diferenţiat, pe care vom încerca să-l detectăm în secţiunile ce vor urma, vorbeşte şi analiza lui Zb. Brzezinski, când oferă o prognoză cadru în patru planuri. Pe primul palier sunt situate ţările cu perspectivă, în esenţă, pozitivă, improbabil de a fi abătute de la procesul democratizării. Aici sunt considerate a intra: Polonia, Republica Cehă, Ungaria, probabil Slovenia şi Estonia. În a doua categorie, Brzezinski vede introduse ţările cu perspective pentru următorii 10 ani întrucâtva încurajatoare, dar în care revenirea la vechiul tip de regim nu este exclusă total: Slovacia, Croaţia, Bulgaria, poate România. A treia categorie cuprinde ţările cu viitor politic şi economic neclarificat încă – este clar cazul Ucrainei. Perspectivele

200

cele mai sumbre sunt date de a patra categorie, unde vor fi nomina-lizate exemplele Serbiei, Macedoniei şi Bosniei – în mare, spaţiul iugoslav.

Prognoze diferenţiate, chiar tipuri de tranziţie diferite. Traiectorii diferite, totuşi uneori modele asemănătoare. Chiar şi chei decriptive. Pe care vom încerca a le decela în funcţie de câţiva macro-itemi cum ar fi: noile structuri politice şi organisme constituţionale, partidele politice / grupuri de presiune şi întreaga dinamică a sistemului politic post 1989 – în secţiunea viitoare. Însă baza de raportare se găseşte constant la acest tip de start prezentat în rândurile anterioare. La struc-turile care-şi prind osatura în aceste momente ale anului 1989. În unele cazuri mai facil şi cu o rapiditate mai mare, în altele mult îngreunate din cauze multiple, dar uşor detectabile, raportându-ne la aceeaşi tradiţie. La acelaşi filon. Astfel că, reperul 1989 poate deveni una dintre cele mai utile chei pentru creionarea traiectoriilor viitoare.

Materiale supuse dezbaterii de seminar: • DEMOCRATIZAREA – UN REZULTAT AL NEGĂRII

TOTALITARISMULUI? „În Est, democraţia nu este produsul unei alegeri colective, ci

rezultatul – probabil sperat, dar aproape neaşteptat – al înfrângerii comunismului ca ideologie şi practică de guvernare. În zilele noastre, cele mai multe dintre societăţile din Europa centrală şi de est sunt democratice tocmai pentru că nu erau astfel cu 15 ani în urmă. În 1989-1990, democraţia s-a născut din contrariul său, totalitarismul.” (Daniel Barbu, „De la partidul unic, la partitocraţie”. 2003)

• Sondaj de opinie în spaţiul est-central european, 1988, iniţiator – postul de radio Europa Liberă

1. Tip de lider preferat

Nume lider Bulgaria Cehoslovacia Ungaria Polonia România Gorbaciov 54 25 17 12 37 Ceauşescu 1 - - - 2 Kadar 9 9 34 9 18 Jaruzelsky 4 - - 5 1 Dubcek 10 41 4 6 10 I. Nagy 4 3 21 6 3

201

Stalin 2 - - - - Alte nume, Nu ştiu, nu răspund

16 21 24 52 35

Total 908 1.371 1.506 1.511 1.228 2. Tip de regim succesoral preferat

Tip Bulgaria Cehoslovacia Ungaria Polonia România Totalitar 3 1 - - 2 Autoritar 4 - - 5 1 Moderat reformist

63 34 51 21 55

Radical reformist

14 44 25 12 13

Alte, nu răspund, nu ştiu

16 21 24 62 29

Total 908 1.371 1.506 1.511 1.228 Posibile subiecte pentru eseul de verificare: • Crizele sfârşitului de deceniu IX al secolului XX. Alegeţi şi

prezentaţi, comparativ, două cazuri de sfârşit ale regimului comunist în Europa central-estică.

• Enumeraţi principalele cauze ale căderii comunismului în Europa central-estică.

• Ce a însemnat „efectul Ioan Paul al II-lea” şi ce importanţă a jucat contextul internaţional, în ansamblu, asupra prăbuşirii comunismului în Europa central-estică.

• Enumeraţi şi definiţi principalii termeni vehiculaţi de teoriile ce vizează conceptul de „revoluţie”.

202

XII. STRUCTURILE POLITICE ALE NOULUI REGIM DEMOCRATIC

ÎN EUROPA CENTRAL-ESTICĂ ITEMI PRINCIPALI URMĂRIŢI 1. Caracteristici generale preliminare ale perioadei post-1989. 2. Teoria tranziţiei de la un sistem totalitar la unul democratic.

Concepte. Direcţii. Studii de caz. 3. Transformarea vieţii şi a structurilor politice post 1989 în

Europa central-estică. Bibliografie orientativă: • I. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Ed.

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.

203

• *** Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est (1918-2001), Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2 vol., 2003.

Caracteristici generale Saltul de la societatea totalitară cu partid unic la noul sistem

democratic bazat pe un eşichier politic surprinzător de divers a produs una dintre cele mai mari şi importante schimbări politice europene. În 1989, instituţionalizarea partidelor şi mişcărilor politice a reprezentat un proces firesc. Pe de o parte, s-a născut un larg şi diversificat câmp politic, iar pe de alta, opoziţia s-a reunit, în principal animată de sentimentele anticomuniste.

Pe de o parte, au reapărut, partidele politice tradiţionale (Partidul Socialist – înfiinţat în l887, reapărut în anul 1987 în Polonia; Partidul Democrat – înfiinţat în 1944, în Slovacia; Partidul Popular Creştin Democrat – reînfiinţat în 1989, în Ungaria). S-au impus şi partide noi (în Ungaria: Forumul Democrat, Partidul Independent al Micilor Proprietari, Alianţa Democraţilor Liberi sau Federaţia Tinerilor Democraţi – toate înfiinţate în 1988 sau în Polonia – Uniunea Democratică sau Confederaţia pentru o Polonie Independentă (K.P.N.).

Iar pe de alta, s-au impus şi adevărate configuraţii de preluare a puterii.

În mare, se apreciază că au existat două tipuri de astfel de configuraţii de preluare a puterii în 1989, în funcţie de existenţa în frunte a unui partid sau a unei mişcări politice.

1) Puterea cucerită de mişcări unitare, ce regrupau opozanţi ai regimului totalitar. Precum: Solidaritatea (în Polonia), Forumul Civic (în Cehoslovacia) sau gruparea Demos (în Slovenia);

2) Puterea cucerită de un partid de centru–dreapta, construit pe formula occidentală: Forumul Democratic (în Ungaria).

În ceea ce priveşte funcţionarea mecanismului constituţional, noile democraţii au reprezentat construcţiile politice extrem de propice pentru noile alcătuiri constituţionale. Domnia legii era foarte dorită, alături de celelalte aspecte ale consolidării democraţiei. În multe dintre ele, ca Ungaria sau Polonia, noua ordine constituţională s-a consolidat în mod substanţial. În fruntea tuturor acestor state s-au aflat preşedinţii de republici. Instituţia prezidenţială a avut prerogative diferite, de la o ţară la alta. Au existat situaţii oarecum asemănătoare – Bulgaria, Cehoslovacia şi Ungaria –, dar şi un caz aparte, mult discutata preşedinţie în varianta poloneză, iniţiată de Lech Walesa.

Chiar dacă traiectoriile au fost diverse, totuşi, deseori, s-au urmat modele asemănătoare. Rezultatele, însă, nu au fost aceleaşi peste tot.

204

Evoluţiile economice au cântărit greu în rearanjarea politică. Implicarea democraţiilor vestice în susţinerea noilor regimuri din Estul Europei a fost, la rândul ei, diversificată.

De cele mai multe ori, rezultatele electorale din 1994, 1998 sau 2000 au depins de abilitatea/inabilitatea vechii echipe guvernamentale, respectiv coaliţii politice, de a manageria criza tranziţiei.

Conform clasicei ecuaţii „democraţie = pace”, situaţia procesului de tranziţie în ţările post-comuniste a avut conotaţii speciale. Aici, democraţia înseamnă uneori şi război (vezi spaţiul iugoslav), sau acutizarea conflictelor. Etnicul şi situaţia diverselor minorităţi naţionale au jucat în acest spaţiu roluri esenţiale în acele timpuri de schimbare a politicilor şi a structurilor.

Dincolo de aceste avataruri, este cert că statele „foste comuniste” s-au angajat în 1989 pe un drum nou, vizând apropierea de structurile democratice occidentale şi, pe această bază, integrarea în structurile europene şi euro-atlantice.

Tranziţia politică de la regimul comunist totalitar la cel democratic.

a) Departajări conceptuale. Definiţii. Direcţii teoretice. O dată cu evenimentele ce s-au consumat în 1988-1990, „marea

Tranzitie” – dacă este să preluăm expresia analistului francez J. Lesourne – începea să funcţioneze. Şi să departajeze sau să unifice modelele impuse de fiecare stat fost comunist în parte.

Tranziţia de la o societate comunistă, totalitară sau quasi-totalitară la noua democraţie a reprezentat un tip de proces extrem de complicat, după cum istoria a mai demonstrat-o şi în alte momente, cu o durată temporală ce poate varia în funcţie de metodele de aplicare, dar, mai ales, de statul şi tradiţia sa organizatorică, în parte.

Inima conceptului de tranziţie, dacă este să folosim definiţiile impuse de şcoala americană, se cantonează în jurul sintagmei de „transformare de regim”, aceasta reprezentând varianta sa cu o conotaţie mai tehnică, mai apropiată de substanţa efectivă a schimbării. Transformarea implică participanţi activi, adică transformatori, dar şi intenţia de a schimba sistemul, strategiile politice, mobilizarea resurselor şi a deciziilor strategice individuale sau colective.

În această idee, se pot departaja două categorii de persoane implicate în proces. Pe de o parte, reformatorii, cei care îşi propun să facă regimul existent cât mai viabil, fără să schimbe în totalitate ceva din esenţa sa şi, respectiv, transformatorii – noii oameni politici de

205

regulă, ce doresc să înlocuiască în totalitate vechiul regim cu unul nou; varianta nouă fiind, de regulă sistemul politic democratic.

Astfel, în linii mari, studiile despre perioadei tranziţiei se pot clasifica în cel puţin două mari categorii:

A) cele macro-orientate – care se focalizează pe condiţiile obiective ale transformării de regim; B) cele concentrate aproape exclusiv pe strategiile politice şi pe căile efective de a ajunge cât mai repede la sistemul democratic propriu-zis.

În mod uzual, în literatura de specialitate apar mai multe tipuri de tranziţie, în funcţie tocmai de rolul jucat fie de opoziţie, fie de putere în procesul transformării. Astfel, se poate vorbi de:

− o tranziţie venită de sus/impusă, vizibilă în termeni ca „transformare politică” sau „reformare de sistem”;

− o tranziţie venită de jos, sinonimă cu „înlocuire”, „cădere”, „ruptură de sistem”;

− o tranziţie echidistantă din punctul de vedere al actorilor implicaţi – forţele conducătoare şi opoziţia jucând un rol egal în procesul transformării de sistem.

Unii analişti consideră că, în cele mai multe cazuri, se poate ajunge la tranziţie printr-o succesiune paşnică de evenimente. În aceeaşi idee, se sugerează că succesul tranziţiei (pe o durată istorică scurtă), de la un regim autocratic, este determinat de modul în care sunt preluate şi chiar şi funcţionează valorile democratice

O altă posibilă departajare terminologică a conceptului de tranziţie poate fi făcută şi în funcţie de modalităţile de implementare:

1. impunere (de natură coercitivă, în care elitele joacă rolul dominant) – aici, un caz prezumptiv ar fi reprezentat de schimbarea de regim din Bulgaria;

2. pact (de natură negociativă, în continuare elitele jucând rolul dominant) – Ungaria sau Polonia putând fi exemple;

3. reformă (de natură negociativă, dar ascendenţa rolului politic revine de astă dată masei) – posibil exemplu – cazul R.D.G.-ului în care tranziţia începe altfel, dar traiectoria subsecventă a evenimentelor va fi determi-nată şi de implicarea forţelor externe din R.F.G.;

4. revoluţie (de natură coercitivă, cu masa jucând rolul dominant) – România putând fi un asemenea exemplu, dar cu observaţia extrem de importantă că secvenţa

206

impunerii de sus – pare, în opinia multor analişti – a surclasa decizia masei populare;

În afara acestor patru mari paliere tipologice, trebuie amintit şi cazul unei posibile tranziţii ambivalente – model ce combină, simultan, elementul de continuitate a elitelor şi mobilitatea masei, pe un fundal posibil de compromis politic.

Definiţia cea mai des întâlnită a conceptului la care ne raportăm în această secţiune în sine se referă la intervalul dintre un regim politic autoritar şi unul democratic. Cel mai atent analizate, şi din această perspectivă, au devenit, în mod logic, secvenţele de debut, respectiv de final, ale perioadei de tranziţie. Astfel, începutul este marcat de: disoluţia regimului autoritar, care adesea poate fi identificat cu primele semne ale mobilizării politice a masei; iar sfârşitul tranziţiei aduce stabilitatea unei noi forme de guvernământ, prin alegeri democratice.

Cu toate că în studiul diverselor modele de tranziţie, s-au impus mai multe variabile naţionale, individuale, în funcţie de viteza cu care s-au desfăşurat evenimentele, de actorii sau metodele implicate, se pot extrage şi câteva trăsături comune.

Astfel, în primul rând, perioada de tranziţie este caracterizată de necesitatea de a duce în prim plan câteva elemente cruciale, ca, de exemplu, schimbările instituţionale privind viitoarea distribuţie a puterii.

Chiar dacă perioada de tranziţie presupune schimbări accelerate, adesea, după lungi perioade cu transformări majore de ordin social, politic şi economic apar şi timpi de încetinire sau chiar de stopare efectivă. Aceste momente reprezintă timpi cheie ai perioadei în discuţie, deoarece implică evidente creşteri ale nerăbdării sau chiar nemulţumirii masei faţă de ritmul schimbării. Efectiv, în cazul Europei central-răsăritene acest „sentiment politic” al masei se manifestă printr-o adevărată presiune asupra noilor forme de guvernământ, în favoarea unor schimbări radicale.

De aici apare şi cea de-a doua caracteristică a perioadei de tranziţie, respectiv gradul ridicat al nesiguranţei cu privire atât la procesul în sine, cât, mai ales, la rezultatele sale. Căci nimeni nu ştie, sau cel puţin nu ştie cu siguranţă, cine va ieşi învingător şi cine învins la finalul procesului. În plus, chiar dacă se stabilesc înţelegeri ferme cu privire la scopurile economice şi politice în debutul perioadei de tranziţie, pe parcursul ei, acestea se pot modifica în mod considerabil. Căci, odată euforia eliberării înlăturată, problemele rămân aceleaşi şi chiar prind proporţii, rezolvarea lor fiind doar în funcţie de ţară sau

207

chiar de regiune (cazul Cehoslovaciei sau al spaţiului ex-iugoslav). Apar, bineînţeles, şi semne disturbatoare ale finalizării procesului de tranziţie. Printre ele se pot enumera factori ca: instabilitatea guvernamentală, ingerinţa unor proteste ale masei – de natură mai mult sau mai puţin violentă, sau chiar diverse tipuri de război civil în care sunt angrenate grupuri etnice – ca în cazul spaţiului ex-iugoslav.

Astfel, trecerea prin tranziţie nu se poate caracteriza ca liniară şi adesea este marcată de sincope. Iar consolidarea noilor regimuri promite, după cum se subliniază în literatura de specialitate să fie destul de lentă, contorsionată şi neconclusivă, comparativă cu multe din cazurile de tranziţie din Europa Occidentală sau America Latină. Dar, nu cu toate acestea.

Ca o a treia posibilă caracteristică trebuie privit aspectul referitor la ascensiunea unor noi actori politici. Căci, în timpul perioadei de tranziţie, fostele structuri autoritare sunt alterate de carierele politice rapide ale unor noi personaje (lideri extrem de carismatici, am adăuga noi, personalităţi strâns legate de revendicările masei – figura lui Lech Walesa în Polonia sau a lui Vaclav Havel în spaţiul cehoslovac) şi de o excesivă nevoie de comunicare.

Pe acest fundal, va apare, pe de o parte, un consens efectiv cu privire la scopurile majore, iar pe de altă parte, o lipsă de înţelegere cu privire la metodele şi procedeele ce trebuiesc aplicate pentru a se ajunge la finalizarea procesului de tranziţie.

Tranziţia este, în al patrulea rând, centrată efectiv pe segmentul elitelor, independent de modalitatea în care s-a produs – de sus în jos sau invers – schimbarea regimurilor. Mobilizarea maselor are un rol important, aproape esenţial în secvenţa debutului de proces, dar este un rol fulgurant, căci urmează demobilizarea şi retragerea masei către sfera exclusiv privată.

Iar ca o a cincea caracteristică, dacă procesul tranziţiei se defineşte în prima fază printr-o eliminare a vechiului regim autoritar prin, uneori, mobilizarea populară, în faza secundă a procesului de redemocratizare este nevoie de un acord între ambele părţi – acesta devenind astfel întreaga „cheie” a decriptării procesului.

Din cele cinci caracteristici generale definitorii ale tranziţiei se pot extrage şi elementele efective ale schimbării sau noul sistem politic definit prin: partide politice şi reuşitele lor electorale, noi structuri instituţionale – Constituţii şi puteri în stat: preşedinţie şi foruri conducătoare de caracter larg –, dar şi legislative, elitele şi implicarea societăţii civile.

208

Transformarea vieţii şi structurilor politice PARTIDE POLITICE Saltul democratic de la societatea totalitară cu partid unic la noul

sistem bazat pe un eşichier politic surprinzător de divers a adus una dintre marile schimbări în istoria statelor post-comuniste din Europa Central-răsăriteană.

După cum a arătat analistul american Kenneth Jowith, leninismul şi-a lăsat amprenta pe ideologia colectivului, generând tipuri de comportament ce vor continua să afecteze sfera publică. Acest „reziduu” al vechiului sistem va reprezenta obstacolul principal de care se vor lovi toate statele ce încearcă acum liberalizarea şi democrati-zarea. Căci, articulaţia dintre interesele publice, pe de o parte, şi cele private, pe de alta, caracteristică tuturor sistemelor democratice, aici va lipsi. „Moştenirea leninistă”, înţeleasă ca impact dintre organizaţiile de partid, practica şi ethos, pe de o parte, şi opoziţia etică, iniţial charismatică, de cealaltă parte, favorizează un mod de a fi autoritarist şi nu unul liberal capitalist, obstacolele în faţa acestuia din urmă nefiind doar cum să privatizezi economia, să creezi o economie de piaţă sau să organizezi o campanie electorală, ci, mai degrabă, cum să instituţionalizezi virtuţile publice.

Unul dintre cei mai cunoscuţi, şi studentului român, politologi americani, Samuel Huntington considera că există trei grupe principale de partide cu rol efectiv în gestionarea puterii politice în perioada tranziţiei la democraţie. Astfel, în „bătălia” electorală vor fi angrenate partide de aşa-numiţii de el „standpatters”, apoi de reformişti liberali şi de reformişti democratici, ei fiind definiţi funcţie de atitudinea lor de bază faţă de democraţie. După Huntington, cheia succesului unei tranziţii spre democraţie depinde în mod evident de abilitatea grupurilor de reformatori liberali şi democraţi în a forma coaliţii de guvernare şi a învinge astfel vechile structuri, în care se angrenează, bineînţeles, în frunte, vechile partide comuniste.

În 1989, instituţionalizarea partidelor şi mişcărilor politice a reprezentat un proces dialectic. Pe de o parte, s-a născut un larg şi diversificat câmp politic, iar pe de alta, – dinacesta –, opoziţia a fost reunită, evident, în principal, de sentimentele anticomuniste. Opoziţia care, în multe cazuri, a ajuns să preia puterea, graţie noilor alegeri de tip democratic.

Au reapărut, după cum era şi firesc, având în vedere experienţele democratice, mai mult sau mai puţin întinse cronologic ale ţărilor

209

avute în analiză, partidele politice tradiţionale, acum cu programe şi manifeste reactualizate momentului: Partidul Socialist – înfiinţat în l887, reapărut în anul 1987, pentru cazul Poloniei; Partidul Democrat – înfiinţat în 1944 pentru cazul Slovaciei; Partidul Popular Creştin Democrat – reînfiinţat în 1989 pentru cazul Ungariei.

Sau s-au impus partide noi. Pentru Ungaria: Forumul Democrat – creat în 1988, Partidul Independent al Micilor Proprietari – cu data naşterii în anul 1988, Alianţa Democraţilor Liberi (1988), Federaţia Tinerilor Democraţi (1988). Sau pentru cazul statului polonez – Uniunea Democratică (1991), Partidul Congresului Liberal-Democrat (K.L.D.), Confederaţia pentru o Polonie Independentă (K.P.N.), dintr-un total de 135 de formaţiuni politice înregistrate în anul 1994.

Pentru Cehoslovacia, defalcat în funcţie de cele două regiuni: a) Cehia: Mişcarea Civică (1991, continuatoare a Forumului Civic înfiinţat în 1989), Partidul Democrat Civic (1991, continuatorul aceluiaşi Forum Civic), Partidul Coexistenţa (fondat în 1990 şi reprezentând minoritarii maghiari şi polonezi de pe teritoriul ceh); b) Slovacia: Uniunea Civică Democratică Publicul Împotriva Violenţei (1989) şi Partidul Naţional Slovac dintr-un număr total de 10 grupări politice înregistrate în momentul 1994.

Pentru Germania de Est – Uniunea Creştin Democrată (CDU) şi Partidul Liberal Democrat (FDP).

Spaţiul Europei Central-răsăritene oferă astfel analistului o excelentă bază de documentare. Aici se poate observa cel mai bine, după cum mulţi au şi notat deja, discrepanţa tot mai mare dintre tensiunile epocii pre-moderne, cuprinzând mişcările xenofobe, pe cele anti-capitaliste sau pe cele anti-occidentale, şi speranţele epocii post-moderne, cuprinzând încrederea exagerată în efectele atotputernice ale reformelor de tip liberal. Pe un fundal de mari probleme economice şi sociale, s-a ajuns chiar ca ordinea democratică să devină un teritoriu propice pentru ascensiunea demagogiilor sociale.

Pasul unu: 1989-1990 şi noile structuri politice Analiza alegerilor, a rezultatelor partidelor politice pe scena

Europei Central–răsăritene post totalitare poate oferi o altă perspectivă asupra subiectului avut în analiză.

În perioada sfârşitului de an 1989 şi începutul lui 1990, 45 de partide sau grupări politice au primit suport financiar de la statul ungar în campania electorală. Dintre acestea, la alegerile ce au avut loc pe 25 martie – 8 aprilie 1990, doar şase partide şi şapte mişcări politice

210

independente sau semi-independente au câştigat locuri în noul Parlament. Forumul Democratic Ungar a fost acum marele învingător. Programul său politic, extrem de amplu – 164 de pagini – a şi fost considerat de către specialişti cel mai detaliat manifest politic din Ungaria până în acel moment.

Documentul definea astfel scopurile noului partid: „Forumul Democrat Ungar este un partid democratic de centru, în slujba tradiţiilor Ungariei. Nu este un partid ideologic sau de clasă. Respinge ideologiile care au ca scop construirea socialismului, cât şi colecti-vismul pe care îl implică. În acelaşi timp, respinge naţionalismul şi şovinismul, ideile şi filosofiile care promovează miturile şi subminează demnitatea umană.”

A fost, se pare, cartea sa câştigătoare, în alegerile din primăvara lui 1990, el a câştigat 42,9% din locurile din Parlament, urmat de Alianţa Liber-Democraţilor (SzDSz), cu 23,83% şi de alte formaţiunii mai puţin puternice. Dar, din cele 65 de partide formate în perioada 1988 – 1989, numai 12 vor putea obţine la aceste alegeri din 25 martie 1990 marja de 4 procente minim necesare pentru a accede în Parlament. Forumul Democrat Ungar formând, la finele alegerilor din aprilie 1990, un guvern de coaliţie tripartid, alături de Partidul Independent al Micilor Proprietari şi Partidul Popular Creştin Democrat. În fruntea acestui guvern se va situa Joszef Antall, charisma noii organizaţii învingătoare care, în ciuda tuturor dificultăţilor interne de partid, dar, mai ales, a multitudinii de probleme pe care Ungaria le traversa, a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit mandatul de 4 ani.

Un alt partid important pe destul de diversificatul eşichier politic maghiar este şi Federaţia Tinerilor Democraţi (FIDESZ). Organizat ca formaţiune politică în vara lui 1988, FIDESZ va fixa chiar, la primul său congres, o limită de vârstă pentru membrii săi, care făcea posibilă înscrierea în partid doar a persoanelor având între 26 şi 35 de ani. În „Declaraţia de Program Politic”, adoptată în acelaşi an 1988, FIDESZ a proclamat necesitatea luptei pentru o rapidă integrare în Comunitatea Europeană, respingând orice activitate sectară şi conspirativă. El se înscria astfel în pleiada de mişcări pentru drepturi civile ce începuseră să apară în Europa Central-răsăriteană.

Programul său stipula foarte clar: „FIDESZ se distanţează de ideea că acapararea puterii de stat este suficientă pentru a crea democraţia. Nu credem că dacă o nouă organizaţie ia puterea devine în mod automat posibilă şi realizarea drepturilor umane şi civile. Siguranţa democraţiei, garanţia ei supremă, nu este puterea de stat, ci o societate

211

cu o cultură politică democratică. Existenţa unor partide care să concureze pentru controlul statului este o condiţie necesară, dar nu suficientă. Noi nu trebuie să luăm puterea, ci obiectivul nostru trebuie să fie clădirea unei organizaţii proprii în speranţa că societatea renăscută, constituită din propriile comunităţi, va fi capabilă să-şi aleagă propriul guvern.”

„Am ajuns la punctul în care trebuie să ne organizăm repede şi fără amânare propria apărare împotriva politicii autorităţilor, care sunt ostile societăţii. Noi susţinem că instrumentele cele mai eficiente împotriva politicii greşite şi interesate a autorităţilor sunt un mod democratic de gândire şi de organizare. În efortul nostru pentru o societate capabilă de a se constitui şi a-şi crea propria putere de stat, ne stau la dispoziţie două dintre cele mai temute arme – independenţa interioară şi convingerile morale, precum şi o invincibilă solidaritate a unora cu alţii.”

Polonia Ceea ce va marca societatea poloneză în prima perioadă după

„eliberare” va fi conflictul apărut în vara lui 1990 între preşedintele Lech Walesa şi guvernul pe care îl sprijinise să ajungă la putere cu doar câteva luni înainte. Pentru a grăbi procesul reformei şi al tranziţiei spre democraţia efectivă, preşedintele s-a folosit de grupul său de consilieri – Comitetul Cetăţenesc, un organism politic înfiinţat în 1987.

Această scindare a atins, după cum era şi de aşteptat, şi structura Solidarităţii. În luna mai 1990, mişcarea s-a divizat în două grupări sau, după cum sunt numite ele de unii analişti, în două proto-partide: partizanii lui Walesa au format Alianţa de Centru şi, în iulie 1990, militanţii pro-Mazowiecki au alcătuit propria facţiune numită Mişcarea Cetăţenească – Acţiunea Democrată (ROAD).

În mare parte graţie acestei scindări, în alegerile prezidenţiale ce au avut loc în decembrie 1990, Lech Walesa a câştigat 40% din sufragii în primul tur şi 70% în cel de-al doilea.

Primele alegeri libere pentru cele două Camere ale Parlamentului polonez – Seim-ul şi Senatul –, au avut loc la 27 octombrie 1991. Acum două sisteme electorale complet opuse s-au confruntat în marea bătălie politică, producând însă un acelaşi rezultat: o vizibilă şi profundă fragmentare a celor două Camere ale Parlamentului.

Cu un procent de 13,4% – Uniunea Democratică a fost considerată învingătoarea alegerilor, iar Tadeusz Mazowiecki a devenit astfel cel

212

dintâi prim ministru ales în mod liber după evenimentele din 1989. Partidul politic câştigător al scrutinului popular s-a aliat la guvernare cu Partidul Ţărănesc Polonez.

Cehoslovacia Cazul alegerilor în Cehoslovacia este puţin aparte. Aici evantaiul

partidelor politice viitoare nu s-a constituit încă (momentul 1990). Alegerile legislative din iunie 1990 au dat câştig de cauză, cu o majoritate absolută, Forumului Civic (pentru spaţiul ceh) şi a partidului Publicul Împotriva Violenţei (pentru spaţiul slovac). Dar, aceste două organizaţii, din punct de vedere politic, prezentau un grad ridicat de heterogenitate – o asemănare putându-se creiona în acest sens cu discutatul, în literatura de specialitate, caz al Solidarităţii poloneze. Lupta intestină care a afectat atât Forumul Civic, cât şi Publicul Împotriva Violenţei a devenit, în scurt timp, evidentă. Pe fundal, existau multe formaţiuni anti-totalitariste ce respingeau pur şi simplu ideea transformării unor largi mişcări sociale în partide politice. Mişcarea de masă, înregimentarea speria încă.

Ca un alt element definitoriu pentru realitatea politică cehoslovacă din aceste prime luni de democratizare, mişcarea comunistă nu a murit efectiv, principalul partid moştenitor obţinând, la alegerile din iunie 1990, aprox. 14% din voturile electoratului.

Dar, o altă realitate a zguduit spaţiul cehoslovac în aceste perioade de început ale tranziţiei: Descentralizarea. Ea se va declanşa cu repeziciune; revendicările naţionale ale Slovaciei, pe zi ce trecea, au continuat să se amplifice. În luna aprilie 1990, Adunarea Federală a transformat vechiul nume al ţării din „Republica Federală Cehoslovacia” în „Republica Federală Cehă şi Slovacă”. În decembrie 1990, deputaţii slovaci din proaspătul parlament au ameninţat cu proclamarea supremaţiei legilor slovace asupra celor federale şi ţara s-a aflat în pragul unei crize acute constituţionale.

Animozităţile etnice şi tensiunile generate de sentimentele de ostilitate au început să creeze numeroase probleme noii societăţi ce dorea să pătrundă cât mai rapid în timpul democratic. Pe acest fundal destul de îngrijorător, Vaclav Klaus, în faţa Adunării Federale, pleda pentru crearea unei Curţi Constituţionale şi a unor puteri prezidenţiale mult lărgite în cazuri de urgenţă naţională. „Pentru a schimba în bine situaţia noastră, trebuie să acţionăm energic şi fără întârziere. Trebuie să ne întoarcem la zilele ultimului noiembrie, cel puţin în spirit, ca să recreăm sentimentul de unitate în ţeluri şi dorinţa de schimbare, curaj

213

civic şi imaginaţie civică, sentimente care atunci s-au dovedit mai puternice decât structurile totalitare.”

Lista principalelor partide politice ce au participat la prima confruntare cu electoratul în spaţiul cehoslovac democratizat nu este foarte întinsă, în frunte, situându-se, după cum era şi firesc, cele două organizaţii politice ce au marca viaţa post 1989 a spaţiului ceh, respectiv slovac: Forumul Civic şi Publicul Împotriva Violenţei. Alături de ele, au înregistrat rezultate destul de importante şi: Partidul Comunist Cehoslovac (KSC), Partidul Socialist Cehoslovac (CSS), Partidul Poporului Cehoslovac (CLS), Partidul Democrat (DS) şi deja cunoscuta organizaţie Charta 77.

Bulgaria Pe de o parte opoziţia creştin-democraţilor (grupaţi în Uniunea

Forţelor Democratice), pe de alta, câştig al stângii, cam aceasta ar putea fi, în mare, caracterizarea transformărilor structurilor politice în cazul bulgar. Alegerile din iunie 1990 au fost câştigate în mod clar de Partidul Socialist (noua denumire a Partidului Comunist Bulgar).

A urmat o continuă deteriorare a sistemului politic: opoziţia a acuzat guvernul controlat de socialişti că doreşte sabotarea procesului de democratizare. În luna iulie a aceluiaşi an, preşedintele Petar Mladenov a fost obligat să demisioneze după ce s-a aflat că intenţio-nase să folosească mijloace violente pentru reprimarea demonstraţiilor de protest. Greu, dar democraţia începea să funcţioneze...

Organizaţia de coloratură stângă a trebuit astfel să accepte alegerea unui reprezentant al Opoziţiei în cea mai înaltă funcţie în stat – în persoana lui Jelio Jelev (1 august 1990), fost membru al Clubului de Sprijin pentru Glasnost şi Perestroika, fondat încă de pe vremea regimului Jivkov de către comuniştii reformatori şi suporterii lui Gorbaciov, adepţii preluării modelului şi în spaţiul bulgar. Dar, prin persoana primului – ministru, Aleksandr Lukanov, foştii comunişti mai deţineau încă o parte semnificativă a puterii în spaţiul bulgar.

Scena politică bulgară în ajunul primelor alegeri libere după 1945 a prezentat, alături de Partidul Socialist Bulgar şi alţi destul de puternici candidaţi: Uniunea Popular Agrară (BZNS), Uniunea Forţelor Democratice, Asociaţia Independentă Eco-Glasnost, Organizaţia Podkrepa sau Clubul Discuţiilor Independente pentru Suportul Glasnost-ului şi Perestroikăi.

Scindarea structurii politice complexe a UFD-ului a marcat apoi un alt moment important în istoria bulgară din această perioadă de

214

tranziţie. Dacă la sfârşitul anului 1989 apăruse un oarecare liant în cadrul grupului de opoziţie, respectiv lupta pentru adoptarea unei noi Constituţii şi oportunitatea organizării de noi alegeri, după consumarea acestui moment, mai ales pe fundalul unei confederaţii sindicale (Podkrepa) ce susţinea ideea unor alegeri anticipate, divizarea a venit repede. Au apărut astfel patru organizaţii: Ekoglasnost, Cluburile în sprijinul Democraţiei, Verzii şi Social-Democraţii. Dar ele au fost incapabile să se unească pentru alegeri, nereuşind nici una să treacă de pragul de 4% din voturi pentru a putea accede în Parlament.

Noua structură a UFD-ului, bazată pe restul de membrii care nu au părăsit partidul, s-a întărit însă puternic şi a reuşit să câştige următoarele alegeri, cu o majoritate de 34,4%, respectiv 110 locuri, în comparaţie cu Partidul Socialist Bulgar, care obţinuse 33,1%, adică 106 locuri.

R.D.G. Primele alegeri legislative a celor două Germanii unite au avut

loc la 2 decembrie 1990, când arhitecţii unirii au obţinut o majoritate lejeră în partea estică, comparativ cu rezultatele din cea vestică.

Repartiţia voturilor a fost simplă: 54,8% din dorinţele electora-tului s-au îndreptat către coaliţia guvernamentală de la Bonn, 43,8% către CDU (cu varianta CSU pentru spaţiul bavarez) .

Sloganurile electorale câştigătoare s-au structurat pe formule lapidare, de tipul – „Germania e patria noastră, Europa – viitorul nostru” (CDU), iar programele au prins contur clar – pe ideea unirii celor două spaţii germane.

Astfel, în programul electoral al CDU se vorba de o „Germanie europeană, care să fie gata ca un veritabil partener în spiritul european”, iar – pentru liberali, accentele nu sunt prea diferite, căci uniunea germană va reprezenta „o contribuţie la Europa unită”, deci „o Germanie europeană” şi în nici un caz o „Europă germană”.

Principalele partide politice, pentru spaţiul est-german, integrat în cel vestic, se pot grupa astfel în: Uniunea Creştin Democrată Germană (CDU) – arhicunoscută pentru spaţiul Germaniei occidentale, alături de Uniunea Creştin Socială (CSU) – sau Partidul Creştin Democrat din Bavaria; dar şi alte organizaţii de tipul: Partidul Liber Democrat (FDP) sau Partidul Socialist German (SED) şi Partidul Social Democrat German (SPD).

Albania

215

În Albania, caz mai puţin analizat în acest demers, deoarece tranziţia sa spre democraţie a început relativ cu întârziere, în comparaţie cu celelalte state, dar a şi cunoscut etape extrem de încete de imple-mentare a noilor seturi de valori şi structuri politice, primele alegeri libere s-au desfăşurat abia la 31 martie 1991. Momentul este sinonim cu succesul forţelor comuniste, care obţin o victorie, de altfel aşteptată de analiştii situaţiei albaneze, în plin climat de violenţă şi exod masiv (v. discursul pentru „stabilitate” – temă arhicunoscută a ideologiei comuniste-socialiste, susţinut de elita politică în această perioadă): mai bine de jumătate din locurile din Parlament (140 din 250).

Eşichierul politic albanez a fost reprezentat, iniţial, de 17 forma-ţiuni politice, dintre care s-a detaşat Partidul Democratic (fondat în 1990), formaţiune de guvernământ. Alături de PDA, şi alte partide şi structuri politice au cunoscut o evoluţie importantă: Partidul Social-Democrat al Albaniei (fondat în 1991), Partidul Republican Albanez (fondat 1991) şi Partidul Socialist al Albaniei (fondat în 1941, fostul partid unic până în 1990).

Preşedintele statului şi noua figură emblematică a devenit fostul secretar al PCA al Universităţii din Tirana, medicul unui spital al nomenclaturii comuniste – Sali Berisha (9 aprilie 1992), în urma retragerii lui Ramiz Alia, la 3 aprilie 1992, după noile alegeri parlamentare din martie 1992, când PDA obţine 2/3 din voturi, iar fostul Partid Comunist – numai 26%.

Pasul doi: post-1991 Din 1991, analiştii consideră că procesul de tranziţie a intrat în

centrul şi estul Europei într-un nou stadiu. Grupările politice şi orga-nizaţiile, care au încercat şi chiar au reuşit să preia puterea, au resimţit, din ce în ce mai acut, lipsa unor structuri organizatorice efective. Astfel, a debutat lupta de creare a unor noi profile politice, sloganele electorale simpliste fiind înlocuite, într-un proces de vizibilă organizare/ reorganizare şi sedimentare a vieţii politice, cu programe politice substanţial transformate, uneori chiar şi în acţiuni politice.

În aceste circumstanţe, partidele, ca şi competiţia dintre ele, a fost în continuă efervescenţă, contribuind astfel la necesitatea apariţiei de alegeri anticipate în ţările post-comuniste.

Un exemplu în acest sens, poate constitui viaţa politică poloneză din a doua jumătate a anului 1991. În acel moment, aici existau mai mult de 100 de partide politice, dintre care un număr impresionant

216

pentru celelalte tradiţii democratice occidentale (22) erau capabile să ofere liste naţionale, iar 29 au câştigat efectiv reprezentanţă parlamentară.

Au apărut şi partide sau organizaţii noi sau cu haine schimbate. Printre ele, cea mai importantă poziţie o poate ocupa: organizaţia politică Alianţa de Centru, a cărei figură reprezentativă a fost preşedintele Lech Walesa, care şi-a lansat noul program „apel” la dezmembrarea sistemului comunist cu ocazia primului congres, în martie 1991, program inspirat, în mare măsură, după sistemul german al Uniunii Creştin Democrate;

Numai guvernul maghiar pare, în exerciţiul politic al tranziţiei post 1990, să fie capabil să termine ceea ce şi-a propus iniţial, la debutul celor patru ani de guvernare. Organizaţia politică a Frontului Democrat Ungar s-a menţinut la putere, în ciuda numeroaselor disi-denţe ce au scurtcircuitat-o. Dintre acestea, poate cea mai importantă, a fost constituită de cazul scriitorului Istvan Csurka, fost fondator al FDU. Pornit de la un eseu, în care Csurka susţinea ideea unei conspi-raţii iudeo-bolşevice, evidentă în anumite perioade importante din istoria tumultoasă a Ungariei, conflictul a demonstrat astfel diferenţele dintre facţiunile existente în cadrul FDU (creştin-democrate, populist-naţionaliste şi liberale).

În Cehoslovacia, divizarea a atins şi structura Forumului Civic, care s-a împărţit în două grupări importante: Organizaţia de centru-dreapta şi Clubul liberal care au hotărât însă să coexiste sub aceeaşi umbrelă a denumirii de Forum Civic, deja cunoscută şi câştigătoare.

Şi celălalt partid câştigător, Publicul Împotriva Violenţei, a cunoscut aceeaşi soartă. Iniţiatorul scindării a fost chiar primul ministru care a acuzat liderii partidului Publicul Împotriva Violenţei de a „nu fi apărat interesele Slovaciei”, anunţând formarea Platformei pentru o Slovacie Democrată.

Dacă în sânul opoziţiei de centru-dreapta exista diviziunea, la polul opus, de stânga, se forma coaliţia Frontului Naţional, alcătuită din Partidul Comunist Cehoslovac (KSC), Partidul Socialist Cehoslovac (CSS) şi Partidul Liberal-Slovacia (SS).

În Bulgaria, au apărut sesizabile mişcări pe eşichierul politic. Partidele politice au suferit câteva transformări, mai ales în ceea ce priveşte liderii, cea mai importantă schimbare apărând în sânul Uniunii Forţelor Democratice, acuzată de apartenenţă activă la fostul sistem comunist.

217

În ansamblu, se pot extrage şi câteva linii definitorii ale noilor structuri politice dominate în perioada de tranziţie. Astfel, luându-se ca punct de plecare – participarea la vot, se evidenţiază două categorii:

1. o participare redusă a electoratului – pentru două dintre statele avute în analiză: alegerile din 1990, din Polonia şi Ungaria, dar şi cele din 1991, octombrie – din spaţiul polonez, unde s-a înregistrat doar o prezenţă de 40% a alegătorilor la urne, cifră comparabilă doar cu situaţia din 1935, imediat după moartea lui Pilsudski şi sfârşitul erei sale politice;

2. o participare masivă, în care efuziunea post schimbare de regim totalitar/quasi-totalitar a jucat un rol esenţial – Bulgaria.

A doua caracteristică se referă la schimbarea radicală a raportului de forţe politice – imediat realizată în unele cazuri – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, sau de-abia mai târziu – Bulgaria, schimbare aici petrecută mai ales datorită presiunilor venite din partea opiniei publice interne şi internaţionale, dar şi a acutizării crizei de sistem quasi-reformat.

În linii mari, noile forme politice sunt mai întâi mişcări, nu partide, ele având rădăcini sindicale sau civile. „Conştiinţa lor de sine se defineşte în funcţie de un duşman puternic, de o ameninţare gravă” – după cum sublinia R. Wagner.

Situaţia Partidelor Comuniste O privire specială considerăm că trebuie să o alocăm şi situaţiei

partidelor comuniste în această nouă lume a tranziţiei spre democraţie din Europa Central– răsăriteană.

Altădată singurele gestionare ale vieţii politice, aceste structuri au cunoscut transformări extrem de interesante. În unele cazuri au reuşit să se menţină, e adevărat, într-o formulă radical schimbată, la conducere, graţie alegerilor democratice, iar, în altele, au cunoscut, la primele momente electorate insuccese, căzând în penumbra lipsei de rezultate şi acţiuni, pentru a reveni, în forţă, la alegerile viitoare.

Există şi câteva explicaţii, de natură externă sau internă a acestei situaţii. Din prima categorie, respectiv cea a factorilor mediului politic intern, se pot evidenţia, în primul rând, oportunităţile politice oferite de avatarurile economice şi sociale ale perioadei de tranziţie. Căci, după cum nota un cunoscător al ideologiilor politice ale zonei – M. G. Roskin – în Europa de Est spectrul ideologic polarizează în jurul a două chestiuni vitale: pacea şi o reformă economică, cât mai puţin dureroasă.

218

Astfel, fostele Partide Comuniste erau poate cel mai bine poziţionate pentru a putea să tragă avantaje din condiţiile economice destul de precare ale momentului de tranziţie.

Aproape profetic, programul Partidului Comunist Cehoslovac din 1990 se folosea excelent de această temă, vorbind de reforma economică ca fiind „generatoare de şomaj şi de enorme diferenţieri funcţie de proprietate între indivizi şi grupuri de populaţie. Se poate chiar ca Cehoslovacia să-şi piardă suveranitatea asupra bunurilor naţionale, a resurselor naturale şi economice, ca şi, de altfel, tradiţiile culturale şi naţionale” (discurs din 4 mai 1990 al unui oficial al Partidului Comunist Cehoslovac).

Deci, într-un fel, a devenit clar că în ţările în care tranziţia s-a asociat cu grave probleme generate de reforme economice – inflaţie şi şomaj – ca Albania sau Bulgaria – fostele partide comuniste să găsească sprijin electoral masiv, iar, în replică, în ţări în care, economic vorbind, tranziţia nu a adus prea serioase probleme – ca Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia – ele să fie în declin evident.

Dar din aceeaşi categorie a factorilor interni, se poate lua în calcul şi curentul naţionalist. Din acest punct de vedere, fostele partide comuniste au susţinut fie cauza grupului dominant (fosta Iugoslavie sau Bulgaria), fie pe cea a unor minorităţi, bazându-se, pe „drepturile omului” ale grupurilor „oprimate” politic şi etnic (Slovacia).

Configuraţii de preluare a puterii Analiştii occidentali au reuşit să evidenţieze două tipuri de

configuraţii de preluare a puterii după eliberarea din 1989, departajate în funcţie de existenţa unui partid sau unei mişcări politice în fruntea acesteia. Astfel, se poate vorbi de:

1. puterea cucerită de mişcări unitare, ce a regrupat opo-zanţi ai regimului totalitar, ca de exemplu: Solidaritatea (în Polonia), Forumul Civic (în Cehoslovacia) şi gruparea Demos (în Slovenia). (Au existat şi tentative de acest gen eşuate, în cazurile Germaniei de Est – cu gruparea Neues Forum.)

2. puterea cucerită de un partid de centru – dreapta, construit pe formula occidentală: Forumul Democratic (în Ungaria) sau Alianţa pentru Democraţie, dominată în cazul Germaniei de Est de către CDU.

O altă trăsătură, în aranjarea eşichierului politic este dată de crearea aşa-numitelor în literatura de specialitate „organizaţii de tip umbrelă”, respectiv conglomerate de partide sau mişcări-partid.

219

În linii mari, această sintagmă defineşte organismul politic ce combină o varietate de diverse grupări şi partide politice, fără un program efectiv structurat sau o structură strict instituţionalizată.

În societăţile post-comuniste, membrii opoziţiei, refuzând orice tip de ideologie, au încercat să creeze noi organizaţii care să se adreseze tuturor sectoarelor populaţiei, în ideea că „toate interesele politice sunt în numele celui mai înalt interes”, respectiv acela de a fi împotriva partidului comunist.

Astfel, pe fundalul unui partid comunist încă puternic şi unitar (chiar dacă divizat în mai multe partide, ca în cazul Poloniei şi Ungariei), opoziţia politică se dovedea slabă, unitatea fiind linia esenţială ce trebuia urmată. Ca rezultat, un număr de alianţe politice puternice au început să apară la orizontul vieţii politice în tranziţie. Şi exemplele vin acum facil în minte, după prezentarea generală a partidelor politice din statele avute în atenţie: Uniunea Forţelor Democratice, care a combinat diverse forţe politice de opoziţie în Bulgaria, Forumul Civic şi Publicul Împotriva Violenţei – pentru spaţiul ceh şi slovac. Situaţia Solidarităţii este puţin aparte, dar, în esenţă şi în Polonia a prevalat sensul unitar al forţelor de opoziţie.

Eforturile de a strânge sub aceeaşi „umbrelă” majoritatea grupărilor de opoziţie au eşuat în ceea ce priveşte cazul R.D.G., aici intervenind, în primul rând, partidele puternice de pe eşichierul politic al Germaniei Federale. Totuşi, a reuşit să apară aşa-numita „Alianţă pentru Germania”, grupare care a reunit un număr important de alianţe electorale: creştin-democraţii, liberalii şi social-democraţii.

Noile structuri: Constituţiile „Construirea societăţilor civile şi restaurarea relaţiilor interper-

sonale de solidaritate s-au dovedit a fi procese mai lungi şi mai dificile decât se anticipase. Cu mult mai greu este să creezi o cultură a încrederii, a dialogului şi a toleranţei decât să lupţi împotriva unui duşman uşor de identificat – puterea comunistă. Proiectele instituţionale şi consti-tuţionale au devenit subiectele cele mai importante.” (Vl.Tismăneanu)

În această perioadă s-a făcut resimţită nevoia unor noi constituţii, încercându-se astfel, în toate aceste state, legitimarea noilor realităţi democratice.

Instituţia prezidenţială şi, mai ales, ocupantul acestei poziţii, au avut un rol important în această competiţie. Este cazul Bulgariei preşedintelui J. Jelev, implicat activ în votarea noului organism consti-tuţional, dar şi cel al Poloniei cu Mica sa Constituţie ce a reprezentat

220

un ansamblu de texte ce îmbunătăţeau Constituţia în vigoare în momentul schimbării, în aşteptarea adoptării uneia noi, pe deplin adaptată realităţilor sociale şi politice survenite după 1989.

Au existat şi câteva probleme de bază, acerb discutate şi disputate de forţele politice. Printre ele se numără, în primul rând, conceptul de împărţire a puterii, în jurul căruia toţi reprezentanţii forţelor politice importante au venit cu propuneri. În general, s-a marşat pe ideea unui Parlament bicameral.

O altă problemă a fost ridicată şi de problema minorităţilor. În marea majoritate a statelor avute în analiză ea reprezentând o realitate socială importantă. De exemplu, pentru spaţiul bulgar, situaţia anului 1990, nu a fost deloc prea îmbucurătoare pentru minorităţile conlo-cuitoare, şi în special pentru minoritatea turcă; iar protestele au devenit din ce în ce mai puternice, atât din interior, cât şi din exterior, din cadrul Comunităţii Europene care monitoriza procesul de reformare constituţională sub auspiciile democraţiei.

Dar cel mai semnificativ palier al noilor structuri bazate pe textul Constituţiei a devenit instituţia prezidenţială. Subiectul a stârnit viu interes şi în lumea analiştilor de drept constituţional.

Necesarul de reforme – în toate domeniile – economic, politic, social – atingând proporţii de neimaginat în alte timpuri, decât cele de tranziţie de la un regim politic la altul – impunea, aproape de la sine, o oarecare concentrare a puterii politice. Dacă în societăţile în care democraţia înregistra ştate vechi de funcţionare, majoritatea votanţilor se îndreaptă către două sau trei partide bine înrădăcinate, aici parla-mentarismul poate produce, se considera în literatura de specialitate, „un executiv în mod excepţional puternic”, „care să fie capabil să ducă munca herculeană a multitudinii de reforme.” (St. Holmes).

Tipul de instituţie prezidenţiala aleasă după momentul 1989 a variat însă de la caz la caz. Astfel, analiza poate releva câteva situaţii oarecum asemănătoare: Bulgaria, Cehoslovacia şi Ungaria, dar şi un caz aparte, mult discutata preşedinţie în variantă poloneză, iniţiată de Lech Walesa, începând cu predilecţie din anul 1992 şi creată oarecum pe modelul interbelic lansat de carisma politică a lui Pilsudski.

Situaţia prerogativelor prezidenţiale a fost comentată de însuşi un purtător al acestora, în Cehia, – şi anume Vaclav Havel (într-un interviu acordat istoricului de origine cehă J. Rupnik): „Faptul că mai multe ţări post-comuniste optează pentru alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal direct nu implică neapărat că-şi doresc un sistem prezidenţial clasic. Această alegere este mai degrabă rezultatul unei

221

situaţii marcate de instituţii şi de un sistem de partide în gestaţie, o mare fragmentare a câmpului politic şi parlamente blocate. În acest context, atracţia unui preşedinte puternic corespunde căutării unui reper solid care să asigure perenitatea instituţiilor şi a Statului. Nu cred că trebuie imitată la noi o Preşedinţie de tip francez sau american. Vom conserva un sistem parlamentar. Dar aceasta nu înseamnă că Preşedintele trebuie să se mulţumească să „inaugureze crizanteme” sau să servească drept decor noului stat. El trebuie să posede un rol şi un spaţiu propriu; să favorizeze echilibrul între Executiv şi Legislativ, pe scurt să fie un fel de garant al instituţiilor în caz de criză politică sau constituţională – de unde dreptul de ce i-l acordă noua Constituţie cehă de a dizolva Parlamentul şi de a numi Guvernul.”

Materiale supuse dezbaterii de seminar: • Partidele politice est-central europene – formate exclusiv

după modelul occidental? „Sistemele partizane presupun existenţa partidelor. Una dintre

cele mai cunoscute definiţii ale unui partid politic presupune existenţa a patru caracteristici: o organizaţie durabilă, o organizaţie locală care să întreţină raporturi regulate cu nivelul naţional, dorinţa liderilor de a exercita puterea, căutarea susţinerii populare. Puţine partide politice din Europa centrală şi de est îndeplinesc aceste patru condiţii, în special, pe prima, existenţa unei organizaţii durabile.” (M. Novak, Sistemele de partide din Republica Cehă, Polonia şi Ungaria, 2003)

Partide puternice pe eşichierul politic intern

al ţărilor din Europa Central-Estică

222

CARACTERISTICI ALE SISTEMULUI POLITIC

ŢARA Modalitate de alegere a

preşedintelui

Structura legislativă

Anul alegerilor

Tipul sistemului electoral

223

1991 Vot uninominal

Albania Indirect Unicamerală

1992 Mixt

1990

Mixt Bulgaria Direct Unicamerală

1991 Liste de partide Cehoslovacia Indirect Bi-camerală 1990 Liste de partide Cehia Indirect - - - Slovacia Indirect - 1992 Liste de partide Ungaria Indirect Unicamerală 1990 Mixt

1991

Liste de partide Polonia Direct Bi-camerală

1993 Liste de partide

1990

Liste de partide România Direct Bi-camerală

1992 Liste de partide Posibile subiecte pentru verificare: • Prezentaţi structurile politice definitorii ale tranziţiei de la

sistemul comunist la cel democratic în statele Europei central-estice.

• Definiţi şi prezentaţi cel puţin trei concepte ce vizează schimbarea de regim.

• Există o posibilă configuraţie de preluare a puterii în statele est-central europene în perioada imediat următoare prăbuşirii comunismului? Care este organizaţia politică comună şi definitorie acestei perioade?

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

PE SECŢIUNI

I.

224

1. G. Konrad, „Mein Traum von Europa”, în Kursbuch, septembrie 1985, apud C. Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Polirom, Iaşi, 2002, p. 122-129.

2. D. L. Seiler, Les partis politiques, Armand Colin, Paris, 1993, p. 22. 3. J. Droz, Histoire generale du socialisme, PUF, Paris, 1997, vol. III,

p. 292. 4. H. Bogdan, Histoires des pays de l’Est, Perrin, Paris, 1991, p. 271. 5. H. S. Watson, Eastern Europe between the Wars, London, 1945,

p. 148. 6. P. Gheorghieva, „Rolul partidelor politice în Europa centrală şi de

est în perioada interbelică”, în J. M. de Waele, ed., Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 36.

7. A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice din România, Bucureşti, 1910, p. 20.

8. M. Burton, R. Gunther, J. Highley, „Elite Settlements” în American Sociological Revue, iunie 1987, p. 295-307.

9. L. H. Legters, Eastern Europe. Transformation and Revolution. 1945-1991, Massachusetts, 1992, p. 34.

10. R. Okey, Eastern Europe. 1740-1985, Feudalism to communism, New York, 1986, p. 52.

11. Em. de Martonne, Europe Centrale, vol I, Paris, 1930, p. 2. 12. Ch. şi B. Jelavitch, Formarea statelor naţionale balcanice. 1804-1920,

Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001, p. 17. 13. Fr. Fejto, Histoires de democracies populaires, Ed. du Seuil, Paris,

1992, p. 2. 14. J. LeRider, Mitteleuropa, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 27. 15. I. Bibo, Misere des petits Etats de l’Est, Paris, 1946, p. 15. 16. I. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Fundaţia

Culturală Română, Bucureşti, 2000, p. 161. 17. J.M. Le Breton, Europa centrală şi orientală între 1917-1990, Ed.

Cavallioti, Bucureşti, 1996, p. 9. 18. N. Al. Rădulescu, Poziţia geopolitică a României, Bucureşti, 1938,

p. 3. 19. ***, Federation in Central Europe, London, Cambridge, 1942. 20. I. T. Berend, G. Ranki, East Central Europe in the 19th and 20th

Centuries, Akademiai Kiado, Budapesta, 1977, p. 15. 21. I. Szucs, „Three Historical Regions of Europe: An Outline”, în J.

Keane, ed., Civil Society and the State, London & New York, 1993, p. 291-332.

225

22. Zb. Brzezinski, Europa centrală şi de est în ciclonul tranziţiei, Ed. Diogene, Bucureşti, 1995, p. 10.

23. P. R. Margocsi, Historical Atlas of East Central Europe, University of Washington Press, London & Seattle, 1993, p. 2.

24. C. Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, op. cit., p. 375.

II 1. J.M. de Waele, ed., Partide politice şi democraţie în Europa

centrală şi de est, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 10.

III 1. P. Milza, Les fascismes, Ed. du Seuil, Paris, 2001, p. 439. 2. E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1936, p. 187,

194. 3. M. Manoilescu, Partidul unic, Bucureşti, 1942, p. 14, 27. 4. *** Documente ale P.M.R., Bucureşti, 1952, p. 32.

IV 1. Fr. Fejto, Histoires de democracies populaires, Ed. du Seuil, Paris,

1992, vol. I, p. 117. 2. P. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central răsăritene

din Evul Mediu până în prezent, Editura I. Cristoiu, Bucureşti, 1998, p. 238.

3. T. Hammond, The Anatomy of Communist Takeovers, London, 1975, p. 21.

4. G. Schopflin, Communist takeovers in Eastern Europe, Cambridge, 1983, p. 7.

5. Vl. Tismăneanu, Reinventarea politicului, Polirom, Iaşi, 1997, p. 54. 6. B. Wolfe, Khrushcev and Stalin’s Ghost, London, 1957, p. 10. 7. H. Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994,

p. 407. 8. J. Jelev, Fascismul, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 51, 67, 125, 178. 9. L. Kolakowski, apud Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 79. 10. Materialele procesului de la Nurnberg, ap. H. Arendt, op. cit., p. 519. 11. *** Documente ale P.M.R., Bucureşti, 1952, p. 36

V 1. Despre poziţia liderilor comunişti români în problematici politice -

*** Documente ale P.M.R., op. cit., dar şi *** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al PMR, vol, I-II, 1948-1949, Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, 2002-2003.

226

2. Documente cu privire la viziunea americană asupra României comuniste, în Gh. Buzatu, M. Chiriţoiu. Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete, 1944-1989, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998 şi I. Chiper, Fl. Constantiniu, A. Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 1993.

3. Despre opinia liderilor comunişti est-central europeni cu privire la structura politică a Republicii – I. Scurtu, coord., Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est (1918-2001), Ed. F.C.R., Bucureşti, vol. I, 2003.

4. S. Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editura Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 23.

VI

1. R. F. Byrnes, apud J. F. Brown, Eastern Europe and Communist Rule, Duke University Press, Durham, 1988, p. 76.

2. Fr. Fejto, Histoires..., op.cit., p. 25 3. R. Lowenthal, Cracks in the Communist Monolith, London, 1963,

p. 62. 4. I.S. Ghirenko, Stalin-Tito, Ed. Politica, Moscova, 1991, p. 51. 5. Edv. Kardelj, Memoires. 1944-1957, Paris, 1980, p. 24. 6. Cu privire la schimbul de scrisori Tito-Stalin şi documentele

crizei iugoslave (inclusiv viziunea externă) – I. Banac, With Stalin against Tito, Cornell University Press, Ithaca & London, 1988, dar şi H. Sundhausen, Experimentul iugoslav. De la întemeierea la destrămarea statului, Ed. Pro Historia, Bucureşti, 2003.

VII

1. *** Documente ale P.M.R., op. cit., p. 42. 2. T. Toranska, „Them”. Stalin’s Polish Puppets, New York, 1987. 3. A. Pauker, apud *** Documente ale P.M.R., op. cit., p. 56.

VIII 1. Cu privire la evenimentele şi documentele crizei est-germane – A.

Pop, Tentaţia tranziţiei: o istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Corint, Bucureşti, 2002, p. 19-36.

2. Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 73. 3. discurs U.R.S.S. şi documente apud *** 1956. Explozia. Percepţii

româneşti, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

227

4. L. Vakulik, apud M. Mastny, Czechoslovakia: Crisis in World Communism, New York, 1972, p. 51 şi H. Schwartz, Prague’s 200 Days: The Strugle for Democracy in Czechoslovakia, Praeger, New York, 1969, p. 47.

5. Chr. Duplan, V. Giret, Viaţa în roşu. Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti, 1944-1968, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997, p. 23.

6. Documente ‘68, apud M. Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, RAO, Bucureşti, 1998.

7. L. Kolakowski, apud Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 122. 8. A. Heller şi F. Feher, De la Yalta la Glanost, Editura de Vest,

Timişoara, 1993, p. 5. 9. Viziunea românească despre evenimentele din 1968 – M. Retegan,

1968, op. cit.

IX 1. A. Michnik, Letters from Prison and Other Essays, University of

California Press, Berkeley & Los Angeles, 1985, p. 135, dar şi situaţia în M. Molnar, La Democratie se leve a l’Est, PUF, Paris, 1990.

2. M. Haraszti, apud Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 140-143. 3. Spiritul şi documentele mişcării Charta ’77 apud Vl. Tismăneanu,

op. cit., p. 146. 4. J. J. Lipski, KOR: A History of the Workers’ Defense Comittes in

Poland 1976-1981, London, 1985, p. 68. 5. J. F. Brown, Eastern Europe and Communism Rule, London &

New York, 1988, p. 197.

X 1. M. Malia, La tragedie sovietique. Histoire du socialisme en

Russie, 1917-1991, Ed. du Seuil, Paris, 1995, p. 505. 2. H.C. d’Encausse, „Andropov, L’heritage petrie”, în Paris Match,

no. 56.195/1984, p. 24-35, dar şi Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor în URSS, 2 vol., Ed. Remember, Bucureşti, 1993, vol. II, p.14.

3. J.Fr. Revel, Revirimentul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 16.

4. *** Soviet Union 2000: Reform or revolution?, London & New York, 1990, p. 1.

5. Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 163.

228

6. Al. Iakovlev, Ce vrem să facem cu Uniunea Sovietică? Convorbiri cu Lily Marcou, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 24-25.

7. M. S. Gorbaciov, Memorii, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997, p. 29. 8. Zb. Brzezinski, Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX.

Marele eşec, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1993, p. 54. 9. Vl. Bukovski, „Cum a căzut Gorbaciov în propria sa cursă?”, în

22, 11 ianuarie 1991, p. 15. 10. Documente şi percepţii cu privire la perioada şi personalitatea lui

M. S. Gorbaciov în K. Dawisha, Eastern Europe, Gorbatchev and Reform: The Great Challenge, Cambridge University Press, 1990.

XI

1. J. Levesque, 1989: La Fin d’un Empire. L’URSS et la liberation de l’Europe de l’Est, Presses de la FNSP, Paris, 1995, p. 10.

2. D. Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiilor din Europa, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 21.

3. T. G. Ash, The Magic Lantern, New York, 1990, p. 154. 4. J. Fr. Revel, op. cit., p. 121. 5. G. Stokes, The Walls Came Tumbling Down: The Collapse of

Communism in Eastern Europe, Oxford University Press, 1993, p. 60. 6. Fr. Furet într-un interviu realizat de revista 22, autor B. Ghiu,

25-28 iunie 1991, p. 15. 7. S. Brucan, Îndreptar-dicţionar de politologie, Ed. Nemira, Bucureşti,

1993, p. 143. 8. J. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, Polirom, Iaşi, 2000,

p.154. 9. K. Kautski, Die Soziale Revolution, Berlin, 1911, p. 10. 10. A. Labriolo, Essai sur la conception materialiste de l’histoire,

Paris, 1902, p. 228. 11. Definiţia lui Br. Crane şi altele cu privire la revoluţie în J. Kreji,

Great Revolutions Compared. The Search of a Theory, Birmingham, 1987.

12. Al. Gelman, Sovietskaya Kultura, 9 aprilie 1988. 13. I.N. Sava, op. cit., p.3. 14. Il. Yanakis, Gorbaciovismul sau ultima tentativă de a salva

sistemul, în 22, 28 iunie-4 iulie 1991, p. 15. 15. Br. Geremeek, La Rupture. La Pologne du communisme a la

democratie, Ed. du Seuil, Paris, 1990, p.16. 16. S. Tănase, Miracolul revoluţiei. O istorie politică a căderii

regimurilor comuniste, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 161.

229

17. Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 175. 18. Documente cu privire la momentul 1989 în Europa de Centru-Est

în M. Retegan, Dum. Preda, Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, Editura F.C.R., Bucureşti, 2000.

19. Documente cu privire la situaţia din Ungaria în perioada regimului Kadar în E. Hankiss, Hongrie. Diagnostiques, Georg, Geneva, 1990.

20. M. S. Gorbaciov, op.cit., p. 38. 21. Documente cu privire la situaţia generală din Europa central-estică

în Arhivele Open Society, Budapesta, Fond Europa de centru şi de est. 22. Documente cu privire la situaţia din R.D.G. în R.F. Bournazel,

L’Allemagne unie dans la nouvelle Europe, Complexes, Paris, 1991. 23. Documente cu privire la org. Forumul Civic în *** What We

Want: The Programm Principles Issued by the Czechoslovak Civic Forum, în Eastern Europe Reporter, no. 1, iarna 1989-1990, p. 50-51.

24. Opiniile presei şi documente despre situaţia din Albania în „Alia Speaks on Ideology, Changes in Bloc”, în FBIS – Eastern Europe, 29 noiembrie 1989, p. 6.

25. J. Lesourne, De l’Atlantique a l’Oural. L’Apres communisme, Paris, 1990, p. 13.

26. R. Dumas, Discurs în faţa Adunării Naţionale Germane, 7 noiembrie 1989, apud. Bournazel, op. cit., p. 72.

27. D. Barbu, De la partidul unic la partitocraţie, în J.de Waele, op. cit., p. 253-272.

XII

1. K. Jowith, The Leninist Legacy în I. Banac, ed., Eastern Europe in the ‘90’s, Ithaca, Cornwell University Press, New York, 1991, p. 34-62.

2. S. P. Huntington, How Do Countries Democratize?, apud J.T. Ishiyama, în Comparative Politics, ianuarie 1995, p. 149.

3. Documente cu privire la org. Fidesz apud Vl. Tismăneanu, op. cit., p. 182-183, 226.

4. Documente cu privire la situaţia din Cehoslovacia – M. G. Roskin, The emerging Party Systems of Czechoslovakia and Eastern Europe în Eastern European Quarterly, martie 1993, p. 58.

5. R. Wagner, Popoare în derivă, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 56. 6. M. G. Roskin, art. cit. 7. St. Holmes, The Post-Communist Presidency în Eastern European

Constitutional Revue, 1993-1994, p. 36.

230

8. J. Rupnik, The Other Europe: The Rise and Fall of Communism in Eastern Europe, New York, 1989, p. 167.

9. Despre problema sistemului prezidenţial în Polonia şi în general în Europa de Est – J. Karpinski, „Polonia pe calea sistemului prezidenţial”, în 22, 2-8 septembrie 1993, p. 16.