ŞTEFAN BERCIU

Pichetul în alarmă— roman —

EDITURA MILITARĂ — 1976

Coperta : AL. ANDREI

Redactor: maior ION A.ivvj J^ehnoredactor : G H. CUCOŞ

Comanda nr. 60 432 Combinatul Poligrafie „Caso Sr'nir Bucureşti - Piaţa Scînt^ ^c

r'nl| Republica Socialistă România

CAPITOLUL

Vizita

Toamna sosise prin acele locuri mai de-vreme ca în alţi ani. Un vînt rece sufla cu putere dinspremare, urnind torentul de ploaie ce se stîrnise de cu searăspre văile care mărgineau comttna..

Undeva, în -depărtare, pe culmea unui deal se vedeauzidurile albe ale unei căsuţe în care primăria, cu sprijinullocalnicilor, amenajase un dispensar.

Aşezarea părea pustie în timpul acelor prime ore aledimineţii. Ici şi colo mai vedeai cîte un pescar ori vreofemeie pe care nevoile gospodăreşti o minaseră dupătîrguieli.

Pe deal. însă, forfota oamenilor se putea observa decum se crăpa de ziuă şi pînă tîrziu după asfinţitul soa-relui. Oamenii din acel capăt de ţară aveau acum parte deun medic adevărat, aşa cum nu mai văzuseră ei de mult.

La început, 1-au privit cu neîncredere ; mai întâi, pentrucă medicii dinaintea lui nu ştiuseră cum să părăsească mairepede comuna, şi-apoi, pentru că era prea tînăr. Dar astase întîmpla cu doi ani în urmă, cînd doctorul Matei lancu-lescu abia sosise. Părea un adolescent ; era mic de statură,slab, palid şi cu nişte ochi cuminţi.

. Pe vremea aceea, dispensarul se afla într-o casă pară-ginită, iar tânărul medic a,refuzat să-i calce pragul pentrua doua oară. Oamenii s-au cam supărat, considerîndu-1mofturos, iar unii mai bătrîni nu se sfiiră să-i spună înfaţă :

— Ei, domnişorule, dacă ai şti să tămăduieşti pe cit depretenţios te-arăţi, ar fi foarte bine.

Doctorul Matei lanculescu nu s-a supărat. A zîmbit s-a apropiat de cel mai vîrstnic, întrebîndu-1 :

— Moşule, cîţi oameni din comună ştiu să sape ?Oamenii au izbucnit în rîs.

— D-apoi, n-oi fi venit aici ca să ne-nve'ti a săpa,' strigă o femei e mai şugubeaţă.

Era duminică pe la amiază şi discuţia se purta în inimicomunei.

•— Dacă o fi nevoie, şi-oţi vrea să m-ascultaţi, oi face-eşi pe asta. t

— Şi ce-ar trebui să săpăm ? interveni femeia.— Temelia viitorului dispensar ! răspunse medicul şi,

'înflăcărîndu-se, arătă cumîna spre deal.— Tocmai acolo ? întrebă tînăra.— Da, pentru că e mai puţină umezeală,

:

Şi-n după-amiaza acelei duminici, primarul comunei)dădu prima lovitură de târnăcop,

jîn zilele ce urmară, sosiră şi ostaşii pichetului de gră-;

niceri şi aşa îl cunoscu doctorul Matei lanculescu pe loco-;:tenentul Cezar Gurău, comandantul.

•Veniră şi locuitorii din satele vecine şi după numai;

patru luni, .noul dispensar strălucea în bătaia soarelui, mîndru şi alb, iar oamenii îl numiră Perla.

De-atunci, nimeni n-^a crîcnrt înaintea tînărului medic ;nimeni nu s-a opus vreunei dispoziţii date de el. Cîndspunea că trebuie vaccinaţi copiii, oamenii veneau, chiardin prima zi ; cînd a izbucnit so epidemie de gripă, a închisşcoala cu de la el putere — primarul lipsind clin localitate,iar ajutoarele lui umblând după aprobări, Cînd cîţi va sol-daţi ai pichetului comandat de locotenentul Cezar Gurău s-au îmbolnăvit de o gravă intoxicaţie, tot doctorul Mateilanculescu i-a îngrijit, iar pe doi dintre ei i-a salvat dela o moarte ce părea sigură.

O dată, cînd cei de la judeţ au vrut să-1 mute de-acolo, '-primarul umbla atît de abătut prin comună, încît cei care-1 întâlneau nu întîrziau să-1 întrebe .ce i s-a întâmplat, „Ne pleacă doctorul" răspundea el pe un ton de parcă ar fianunţat sfârşitul lumii.

Ştirea a pătruns în fiecare casă.în dimineaţa cînd maşina de la secţia sanitară a pătruns în

comună, uliţele erau înţesate de lume,»*

4

De sus, dinspre deal. cobora un bărbat slăbuţ, şi mic destatură. Privirile tuturora erau îndreptate spre el. ...„Vinedoctorul !" se auziră unele murmure. „Ne pleacă docto-•ul !" răsunară altele.

îndată ce Matei lanculescu ajunse în mijlocul mulţimii,lin maşina care venise să-1 ia coborî noul medic, mergîndn întîmpinarea lui, cu mma-ntinsă. Atunci se petrecu ceva,:u totul neaşteptat pentru „fondatorul" noului dispensar.Oamenii tăiară calea noului venit şi -făcură zid în jurul lui"Viatei, apărîndu-1 parcă de cine ştie ce primejdie. Doctorul:are urma să-1 înlocuiască se opri, nedumerit..

— Nu ţi-1 dăm ! tună un bătrîn pescar, cu chipulbrăzdat de cute adînei.

— E-al nostru ! strigă o femeie, ridicînd puţin braţelen care ţinea un copil, ca noul medic să ia mai bine amintea cele ce avea să-i spună. El mi-a salvat copilul ! Şi pe3] şi pe mine ; aşa să ştii ! '

— Nu vi-1 dăm ! răsunară alte glasuri.— Dar dacă el vrea să plece ? spuse careva clin rnul-

;ime, pe un ton ce trăda o uşoară batjocură.Glasurile amuţiră şi în liniştea care se aşternu oamenii

se priviră între .ei. La asta nu se aşteptau ; nici nu letrecuse prin minte că doctorul lor, care făcuse atâtea pentruei, i-ar fi putut părăsi cu vrerea lui. într-un tîrziu. toţi îşiîndreptară privirile spre Matei.

— Nu ! N-am vrut, abia izbuti el să bîiguie. din pricinaemoţiei care-1 stăpînea. Era fericit că cei din jurul său îliubeau atît. Eu nu... nu... nu doresc asta, mai putu el sămurmure şi îşi muşcă buzele de teamă să nu izbucneascăîn plîns.

— Auzi ? N-a vrut. să ne părăsească, şopti femeia cucopilul în braţe.

Noul sosit se urcă în maşină şi făcu cale-ntoarsă. iardoctorul Matei lanculescu se aşeză pe treptele primărieieuprinzmdu-şi capul cu palmele. Era foarte tulburat ; ni-meni nu-i arătase .pînă atunci atîta dragoste. Copilăria sanu-i lăsase nici măcar umbra vreunei amintiri frumoase,care să-i revină în minte şi să-i încălzească sufletul atuncicînd clipele de cumpănă îl încercaseră ca pe fiecare om.

Se născuse în casa unui om avut, căruia trebuia spunătată deşi niciodată nu-1 încercase o asemenea 'â rinţă.Adevăratul său tată murise cu o lună înainte să f| finăscut el, iar mama, o femeie frumoasă şi pusă pe căpt|tulală, îi ascunsese cu grijă că domnul acela gras, puternijşi băgat, n-ar fi părintele lui. Matei aflase adevărul abilpe la doispi'ezece ani cînd, sărind în apărarea mamei sa!<jdomnul al cărui nume îl purta 1-a izgonit din casă, -siriigîndu-i : „Eşti un cîine de pripas ! Nu-ţi sin t tată ! Adejvârâtul tău părinte mi-a fost, slugă ! Slugă rni-a fost ^maică-ta ! N-a-i ce căuta în casa as La !"'

Maică-sa n-a intervenit, iar el a luat calea pribegiei rătăcind săptămîni de-a rîndul, lihnit de foame şi cu sirflo| tul zdrobit. Nimic nu-1 duruse mai mult decît lipsa dă fermitate a mamei, pentru că noua lui stare o 'datora fag tului că sărise în apărarea ei. Era obişnuit cu ocările şi bătaia, dar asta în ceea ce îl privea pe el. Nu se putea însă obişnui cu gîndul că şi marnei 'sale i s-ar fi cuvenit un asej menea tratament. De cîte ori nu-i spusese : „Hai, mamljf să "plecăm ! Am să muncesc, ai să munceşti şi tu şi s-avem cu ce trăi." Dar ea râdea întotdeauna cînd auze asemenea lucruri şi îşi mîngîia bijuteriile la fel de tandn cum îl mîngîia şi pe el.

Drumurile pribegiei îlpurtară spre o carieră de piatrunde oamenii trudeau din greu, izbind stînca cu nişte cioŞcane mari. Soarele de iulie dogorea atît de tare, încifcopilul de-atunci nu mai putu ajunge la oamenii cărora!voia să le ceară puţină apă. Fiămînd şi sfirşit de oboseală]

se prăbuşi.Era amiază şi din depărtare se făcură auzite

glasuri!^ unor femei care coborau vesele de peînălţimile ce mărgi-j neau cariera ; aduceau de mîncarebărbaţilor care aveai] să trudească pînă seara. Curând,femeile ajunseră copil si larma lor încetă brusc. -

— Ia te uită ! făcu una dintre ele, într-un tîrziu. Un copil mort.Matei auzi, dar nu putu scoate decît un geamăt.

| — Nu-i mort ! .strigă alta. JPe urmă nu mai ştiu ce se întâmplase. Se trezi într-o j

casă sărăcăcioasă, în care fiece îmbucătură de pîine era însoţită de râsete şi alintări. Privi în jurul lui şi se văzu.;

line

înconjurat de alţi opt copiii, o femeie voinică, şi urîtSdin cale-afară şi un bărbat înalt, slab dar vin j os. Bărbatul îl întrebă :

— Cum îţi zice, puiule ?— Matei.— Matei şi nlâi cum ? încercă femeia să-1 descoasă

pe un ton sfios.Copilul ezită, ţemîndu-se,_nici el nu ştia prea bine de

ce. Pe urmă se ruşina şi îşi spuse numele complet.—• Se vede că te-ai rătăcit, puiule ! murmură pietrarul.Matei se mulţumi doar să-şi plece capul.— Ori poate-ai fugit de-acasă ! ? interveni mama celor

•ii copii.Băiatul tresări şi femeia continuă, intuind că aceea era

adevărata situaţie :— Părinţii tăi or fi speriaţi, continuă ea. Te-or fi

căutînd... te-or fi jelind...— N-am părinţi, răspunse Matei. N-am pe nimeni,

dar rnu vă faceţi griji... N-o să rămîn pe capul dumneavoastră aşa... ca un „cîine de pripas".

Atunci mama, celor opt copii îl cuprinse în braţe,strîngîndu-1 atît de tare incit îi tăie respiraţia.

— Dar ce suflet de fiară ţi-o fi spus vorbele astea ?Că din capul tău nu-s ! Ai să rămîi aici şi nu ca un „cîinede pripas", ci ca toţi ceilalţi copii ai noştri. Aşa-i, tată ?strigă ea întorcîndu-se spre bărbatul ei.

Pietrarul nu răspunse nimic, ci doar îşi puse uriaşa-ipalmă pe capul lui Matei, în semn de aprobare şi ocrotire.

Toamna, copiii au pornit la şcoală şi printre ei se aflaşi Matei.

în anul următor, „copilul de pripas" a obţinut bursă,iar după alţi doi ani i-a părăsii pe părinţii săi adoptivi,plecînd intern la un liceu de la oraş.

Pe maică-sa o vedea de două ori pe an, în timpul vacan-ţelor, şi asta se petrecea în mare taină, ca nu cumva soţulei să se supere. Se întîlneau în gară, ea rămînînd cu Mateieam o jumătate de oră. pînă la plecarea trenului care aveasă-1 poarte înapoi, între zidurile reci ale internatului. Laplecare, el îi săruta mîna iar ea îl mîngîia şi plîngea îndu-rerată. Pe urmă, băiatul se urca în tren şi se grăbea s-ajungă la o fereastră pentru ca ea să-1 vadă şi să-i

Z

răspundă la salutul de rămas bun, dar întotdeauna maică-sa dispărea, ruşinată poate de -taina în care se întîlne;cu propriul ei fiu, în timp ce privirile lui Matei rătăceaipe deasupra mulţimii aflate pe peron, nădăjduind că q,"se afla acolo şi-i urmărea mîna care se agita îndelunjjîntr-un ' salut pe care el se încăpăţîna să-1 adrese»neantului.

Cînd izbuti s-ajungă medic, domnul Eremia lanculescîl reprimi în casă, dar Ma^ei n-avea să rămînă acolo pre,multă vreme, pentru că pîinea se mînca tot cu lacrimi şnu cu voie bună, aşa cum văzuse 'el în casa pietrarulu;. > La plecare, îi spuse maică-sii să-1 urmeze, dar ea s

cufundă în tăcez-e, mîngîindu-şi bijuteriile, şi el înţeleşică orice altă încercare de a o elibera din temniţa împodobită cu aur şi pietre scumpe era zadarnică.

jToate aceste imagini i se derulară în minte cu iuţeai^

fulgerului pe cînd stătea acolo, pe treptele primăriei, încomjurat de oamenii care-1 preţuiau într-atîta, încît făcuserăzid spre a-1 păstra printre ei. Un val de sînge îi năpădiobrajii. Emoţia prin care trecuse şi bucuria ce-1 încercase;erau atît de puternice, încît ameninţau să-1 doboare. Vriisă se ridice şi să pornească spre .,Perla" lui, dar mişcare"1

îi stârni o durere cumplită în dreptul inimii şi el gemsurd.

Oamenii murmurară neliniştiţi,— Doctore î se auzi glasul locotenentului Cezar Gurău,

comandantul pichetului de grăniceri. jMatei tresări şi, dezlipindu-şi palmele de pe ochi, î|

privi cu un aer buimac, de parcă atunci s-ar fi trezit di somn.

— Doctore, continuă ofiţerul, ce-ar fi să ne faci jvizită la pichet ?— E cineva bolnav ? abia putu să-ngăime.

Cezar, care pînă atunci îşi dăduse seama că nu preaavea sorţi de izbîndă să-1 urnească din-loc, spre a-1 scoatedin starea în care emoţiile îl cufundaseră, se agăţă deinteresul pe care Matei îl purta sănătăţii oamenilor şi,apropiindu-se de el, îi şopti : . — Da, cineva e foartebolnav"

— Cine, căpitane"? (asa-i plăcea doctorului să-1 nu-mească pe tînărul său prieten).

8

— Eu ! răspunse locotenentul, pe un ion ce so voiadramatic.

Matei se ridică cu greu şî-i examina ochii.— De ce mă amăgeşti? Ce vrei de la mine ?— Să bem o cafea împreună.Doctorul zîmbi.— Hai î îl îndemnă Cezar, altminteri fac o criză de

mimă şi-ţi dau de lucru cum n-ai mai avut încă.Medicul apucă minerul valizei, dar ^mîna se dovedi

nesigură, Atunci se produse ceva cu totul neaşteptat : unadintre femei, care-1 privise cu antipatie de cîrid sosise înmica lor localitate, se repezi şi-i luă valiza.

— Am s-o duc eu. Aveţi încredere ; am s-o duc. la„Perla'"'. Mergeţi liniştit, îl asigură ea şi porni grăbită sprecoama dealului, urmărită de privirile consătenilor.

Trecuseră doi ani de ia sosirea doctoruluiMatei lanculescu în acea comună situată la un capătde ţară.

Era toamnă, dar ploile nu mai ameninţau să-nmoaiedrumeagul de altădată care ducea la dispensar, pentru căoamenii duraseră cale pietruită pînă la ,,Perla", iar acolounde panta era prea abruptă săpaseră trepte.

Vremea era rece. Un cer plumburiu, prevestitor deploi îndelungate, acoperise aşezarea, iar vîntul ce se ştir-nise părea să aducă şi mai mulţi nori decît să-i împrăştiepe cei care se descărcau din belşug.

In sala de aşteptare se mai aflau doar cîţiva pacienţicare îşi aşteptau rîndul fie pentru consultaţii, fie, pentrutratament.

Sora Ana. asistenta, cum o numea doctorul Mateilanculescu, nu mai prididea cu treburile, iar Vlad Bră-nescu, „ajutorul" — asa-i spunea medicul —- se străduiadin răsputeri să se facă util şi ei. şi protectorului său.

Vlad era un bărbat de vreo patruzeci de ani, nu. preaînalt dar bine clădit; sărăcăcios îmbrăcat, însă chiar dacăar fi umblat în zdrenţe, tot „un domn bine" — după spu-sele Anei — ar f i părut. Venise la dispensar ca pacient,adus pe braţe de nişte localnici ; leşinase pe stradă. Matei

J

PP-

I-a examinat foarte atent, aşa cum făcea cu, toţi oameniiaflaţi în suferinţă. Ana tot aştepta să intervină ; într-untîrziu şi-a pierdut răbdarea şi a întrebat :

— Ce tratament îi facem ?Doctorul a privit-o lung si trist ; s-a ridicat de pe scaun,

s-a apropiat de ea şi i-a şoptit :— Să-i dăm ceva de mîncare. A leşinat din pricina

foamei..Pacientul a auzit şi s-a pqrnit pe plîns ; se simţea umil.•— Eu... începu „bolnavul" sa murmure, am neglijat să

mănînc... Ştiţi, am... am avut foarte multe de făcut... derefăcut; da da, trebuia... trebuie să-mi refac viaţa şi dinaceastă pricină, aproape că am uitat să mănînc. N-am... n-am acte... n-am... Adică am avut, -dar...

— Stai liniştit, îi curmă vorba Matei. Pentru tratamentul pe care ţi 1-am prescris nu sînt obligat să te înregistrez. Şi-apoi, nu te întreb nimic ; nici măcar cum techeamă. Rămîi întins pe canapea ! Nu trebuie să faci nici.un efort. De cîtă vreme n-ai mîncat ?

— Păi... trei... patru, da, patru zile, de cînd m-ameliberat.

— Enorm ! strigă Matei.Uşa se deschise şi Ana îi aduse de mîncare. Vlad se tîrî sprebiroul doctorului, pe care sora îi aşternuse masa, împlorînd :

— Domnule doctor... -nu vă zgîrciţi ! Cine ştie cînd şiunde o să mai găsesc o bucată de pîine ! ?

— Aici ! Şi astăzi, şi mîine... şi ori cî t vei avea .nex'oie !preciza medicul, înjumătăţindu-i porţia de rnîneare adusăde asistentă. Apoi părăsi cabinetul şi împreună cu Ariacontinuă consultaţiile în sala de pansamente.

Trecuse aproape o oră de cînd Matei îşi părăsise oas-petele.

Vlad mmcas-e şi nu ştia ce să facă. Se apucă să strîngătacîmurile şi faţa de masă. Apoi ieşi din cabinet, viind săafle unde se găsea binefăcătorul său. Curând îl descoperi.

— Vă mulţumesc, rosti el cu oarecare jenă şi se grăbisă adauge : Sper ca săptăinîna viitoare să vă pot invita laun mic cocteil pe care am de gînd să-1 dau în cinsteadumneavoastră şi a acestei tinere doamne.

10

i*,̂ iJ

mare dificultate. Tăcu o ""dragul meu. garderobamă tem că te voi pun4„îîceilalţi invitaţi. "'".,,

—• Aş ! îl întrerupse/Vlad, n-am decît să dau un balmascat, şi-atunei puteţi "veni în halate şi bonete albe, aşacum ne-am cunoscut. Şi-apoi... o asemenea costumaţie, văjur ! n-a mai apărut la nici unul dintre balurile la care amfost. O ! se precipită el, vă asigur că sînt... am fost un mareamator de asemenea petreceri ! Da, da, chiar din fragedăcopilărie, preceptorul meu — un savant de renume mon-dial — mi^ format gustul pentru fast. In sfîrsit... chiar

şi acum, iHjrnaturitate, pasiunea pentru balurimă costă

'ce închipuire...reţinut şi vorbea cu atîtaseriozitate încît cheltuielicontrastau -flagrant cunefericita e află şi asta o

făcu pe Ana să zîmbească. nu vru să-1întristezte. /astfel că se arătă

rnusafiiuilui— AlteţaV Recunoştinţa n

onoarea pe caje ne-o veţi facemulţumim, Stteţă !

Reacţia lui Vlad Brănescu loc să se manifeste cît de cit cului la improvizaţiile

sale, oele

virile lui prinseră a exprima o nespusă tepmăX— De ce mi-aţi spus „alteţă" ? Şi pentru^ dă Matei,

consternat de atitudinea omului atît de veseL mai' înainte,nu ştia ce să-i răspundă ; se apropie de el şi-T^trebă, cu oarecare teamă în glas : Aşadar.;, ştiţi cine sînt ?

Doctorul îşi clătină capul, în semn de negare, iar inter-locutorul lui se adresă Anei :

— Ştie ! Niî-i aşa ? Şi dumneata ştii ! li privi peamîndoî, eu şi mai multă derută. De ce nu mărturisiţi ?De ce ? Ori aţi vrut doar să mă speriaţi, arătîndu~mi că îmicunoaşteţi trecutul ?!

— Ascultă ! interveni Matei, ţii cu tot dinadinsul săcred că eşti prinţ, ori faci pe nebunul, vrînd să ne pui la

n

. uj

îl/Medicul %ufîse mulţumit OT schimBârea dispoziţiei

oaspetelui sad^i se grăbi să se scuze :Invitaţia •dumrtalevină onorează dar mă pune în

~" jenat, apoi continuă : Vezi,este atît de sărăcăcioasă, încît o

situaţie nefavorabilă faţă de

dincolo deGestic pretinselestare Doctor prins în

Wfi neţărmurit

frn uita

totul de par se îrfcr

încercare răbdarea, şi bunul simţ ? Ce înseamnă spaimape care o joci faţă de nişte oameni care nu te-au întrebatnimic şi care nu ştiu nimic despre dumneata ?

Brănescu făcu un pas înapoi şi din nou examina atentchipurile amfitrionilor săi. Pe urmă; după ce chibzui laspusele doctorului, se încredinţa de sinceritatea lui şi seporni pe mărturisiri.

— Vă cer iertare... Sînt un infractor de cea mai jos-nică speţă : escroc ! în lumea interlopă mi se spune... mise spunea Alteţă. Credeam... am crezut că faceţi o aluziela... profesiunea mea. Iertaţi-mă ! Şi dumneavoastră, tînărădoamnă.

Se înclină dinaintea asistentei şi, grăbit, scoase dintr-unportofel zdrenţuit o bucată de hîrtie pe care o despături,oferind-o apoi femeii.

Ana citi şi reciti înscrisul, nevenindu-i parcă să creadăceea ce aflase. Pe urmă îi restitui biletul, dar .Vlad i-1 dăduşi lui Matei; gazdele aflară astfel că oaspetele lor se numeaVlad Brănescu, zis Alteţa, escroc eliberat din închisoarecu numai cîteva zile mai înainte.

O vreme se scurse într-o apăsătoare tăcere, fiecarepărînd absorbit de gîndurile celuilalt. Apoi, doctorul i seadresă ca unui vechi prieten reîntîlnit după ani şi ani :

— Mă rog... ce-a fost, a fost! La dracu' toate relele !Important e ce ai de gînd să faci de azi-nainte ! ?

Vlad tresări. Cîteva clipe se uită năucit la cel carepărea să-1 fi absolvit de negurile trecutului, cu o uşurinţăla care nu se aştepta. Pe urmă, în conştiinţa lui se produseun proces cum nu i se mai întâmplase şi, tulburat, izbutidoar să şoptească :

•— Nu ştiu...— Dar vrei ? Vrei cu-adevărat să pui capăt... ?— Vreau ! îl întrerupse Brănescu.— Atunci, n-ai decît să începi, vru doctorul să-1 încura

jeze şi-i zîmbi prietenos.Şi din nou urmă o reacţie neaşteptată din partea oaspe-

telui. Se apropie foarte mult de amînidoi, le căută privirile,vrînd parcă să se asigure că acolo, ori dincolo de ele 3 înadîncul sufletelor binefăcătorilor săi, va găsi adevăratasalvare pe care el n-a afiat-o atîta amar de vreme. Intr-imtîrziu, mărturisi :

12

-— Domnule doctor... tînără doamnă... sigur, eu vreau sătermin cu tot ce-a fost rău în viaţa mea dar... dar ca săîncep... să apuc pe alt drum. nu-i totul să vrei. Nu î searătă el disperat. Vă asigur ! Şi asta nu-i o părere ; e ocertitudine ! O amară constatare pe care dumneavoastră,oamenii cinstiţi, cuminţi, n-aveţi cum s-o faceţi. Ceru voiesă se aşeze. Pe urmă continuă să răspundă privirilor neliniş-tite ale amfitrionilor săi : Gîndiţi-vă î Cine ar putea aveaîncredere într-unul ca mine ? Eu cunosc bine mentalitateaoamenilor. Da, da î Cei mai mulţi dintre' ei gîndesc : „Cuun hoţ mai merge, poate chiar şi cu un criminal, dar cu unescroc, niciodată nu eşti sigur" şi au dreptate !

— De ce spui asta ? se arătă Ana nemulţumită.Vlad oftă si răspunse fără s-o privească :—• Pentru că escrocul profită de încrederea oamenilor,

şi asta, ştiu eu. e tot ce poate fi mai rău. Ei, tînără doamnă,nimic nu este mai josnic decît escrocheria. Se vede binecă n-aţi avut de-a face cu oameni din tagma asta...

Şi din nou se sili să rîdă, dar ochii i se umeziră şi îşiîntoarse capul ruşinmdu-se. într-un tîrziu se răsuci bruscspre Matei şi-1 întreabă, hotărît parcă să pună capăt aceleisincere mărturisiri care nu făcea casă buna cu mentalitateasa de înşelător :

•—. Cine poate avea încredere într-unul ca mine ?—- Eu ! răspunse medicul.Vlad- zîmbi neîncrezător.— în regulă ! se învoi el, dar pentru începutul aceia

despre care mi-aţi vorbit cum rămme ?•>— Ţi-am spus doar : total este să vrei l— Şi dacă vreau, cine mă primeşte ? Cine mă anga

jează ?— Eu !Brănesc_u,,păru să se afle pe pragul unui leşin ; mimile

îi căzură de-a lungul corpului, gura l se deschise larg, dîndimpresia că se sufocă, iar privirea lui căpătă o îngrijoră-toare fixitate. Ana se repezi să-1 susţină, iar Matei se grăbisă-i ia pulsul» După o vreme, cînd îşi mai reveni, oaspeteleîntrebă :

— Mă angajaţi ?•— Da, răspunse medicul, şi-i zîmbi prietenos.

13

— Fac oii ce ! Mătur, spăl geamurile... ştiu să zugrăvesc, să vopsesc...

— Bine, bine, căută Matei să-1 liniştească. O să fienevoie şi de astfel de treburi dar, deocamdată, ai s-o ajuţipe Ana. Ce studii ai ?

— Şase clase de liceu.— Grozav ! se arătă Ana entuziasmată, şi se grăbi să-i

spună doctorului :., Ne va pune în ordine fişierul ! Pestetrei sute de fişe ! îi explică ea lui Vlad. O să aveţi de lucru,nu glumă !

Brănescu se ridică de pe scaun, îşi puse ţinuta în ordineşi spuse pe un ton oficial :

— Să ştiţi că... în sfîrşit, n-are importanţă cîtă vreme,dar la închisoare, am lucrat destul de mult prin dispensare.Ştiu să sterilizez, să pregătesc instrumentarul... să... Oprivi pe Ana şi o asigură : Veţi avea în mine un ajutorde nădejde ! • .

— Foarte bine ! se arătă Matei de acord ; aşadar, dinclipa asta, vei fi ajutorul nostru ! Deocamdată veiH dormi

f într-o cameră a staţionarului ; asta. pînă te vei mai înstăripuţin... ca să poţi da balul acela după care tmjeşti atît demult. Ana ! Ia-1 şi arată-i ce are de făcut.

A doua zi, Matei îl prezentă pe Vlad locotenentuluiCezar Gurău. comandantul pichetului de grăniceri. Doctorulîi spuse tînărului ofiţer trecutul celui pe care voia să-1angajeze, şi-i ceru înţelegere.-"întîlnirea lui Cezar cu VladBrănescu fu scurtă. Se priviră cîteva secunde, apoi locote-nentul îi întinse mîna.

— Vreau să vă asigur că mă voi îndrepta, începu ajutorul doctorului.

— Ştii ce 7 zîmbi ofiţerul. Eu sînt sigur de pe acum cătotul va fi bine. Nici nu se poate altfel ; aici orice om sesimte printre oameni.

-—• Aici... aici, şi dumneavoastră şi domnul doctor...Dacă ar fi şi ceilalţi oameni tot aşa...

Locotenentul fu impresionat de tonul acesta sincer sivru să-1 asigure încă o dată că totul va fi bine, dar nîiizbuti decît să-i strîngă mîna atît de tare, incît Vlad secrispa.

Pe drum, îi mărturisi lui Matei :— Straşnic om, comandantul de pichet !

14

Doctorul, observîndu-1 cum îşi freacă mina pe carelocotenentul i-o strînsese, îl ironiza :

— Ai văzut ce forţă are ? •• -— Am văzut ce suflet are ! murmură Vîad, cu o nuanţă

de dojana în glas.Se întoarseră la dispensar, mulţumiţi.Dar asta se petrecuse cu cîteva luni mai înainte. Acum.

ajutorul deprinsese munca şi trudea cu o sîrguinţă demnăde toate laudele.

Către orele unsprezece ale acelei dimineţi; sora Ana îlanunţă pe Matei ;

•— Mai aşteaptă un singur pacient.— Cina ? întrebă doctorul, cunoscîndu-i bine pe mai

toţi localnicii.— Nu 1-am mai văzut pe-aici, răspunse sora, făcînd

ordine în dulapul de medicamente.— O fi de prin satele vecine, murmură Matei.— Da' de unde ? făcu Ana şi se grăbi să precizeze :

Un domn de la oraş ! Pe urmă se întrista şi -bodogăni :L-or fi trimis să vă convingă...

Doctorul rîse :— Ce-ţi trece prin minte 1— Ce~aţi -auzit, se-arătă fata 'şi mai supărată. Vor să

vă ia. Asta e !— Hai, lasă presupunerile şi pofteste-1.Vlad tocmai aduse o ceaşcă de ceai doctorului, cînd

Ana ieşi în sala de aşteptare şi întrebă :— Dumneavoastră ! ?Bărbatul se ridică de pe scaun şi înclinmdu-se de parcă

s-ar fi aflat într-un salon, la o simandicoasă recepţie, seprezentă : " ~ .

— Avocat Mişu Tenopol.Ajutorul medicului tresări la auzul acelui nume şi se

grăbi să privească prin uşa rămasă, deschisă pe jumătate.la vizitatorul neaşteptat. Zăbovi cîteva secunde în aceastăatitudine, sfîrşind prin a-şi spune" că figura noului sositnu-i era cunoscută. Numele însă...

Puse ceaşca pe biroul medicului şi se grăbi să părăseascăcabinetul tot prin intrarea de serviciu, pe unde venise.

Statura de uriaş, hainele frumoase, chipul distins şi maiales atitudinea curtenitoare a omului ce părea să fi trecut

15

puţin de şaizeci de ani, produseră o Impresie pe cît deplăcui ă pe-atît de puternică asupra tinerei, fete, care se•fîsIM.

— Sînt un prieten al domnului, doctor lanculescu,preciza musafirul.

— A... am crezut că aţi venit pentru consultaţie, căutăea să-şi motiveze tăcerea de cîteva clipe, îl anunţ imediat:,.Adică nu, ce să-1 mai anunţ ? Poftiţi... poftiţi, se precipităfata şi-i deschise larg uşa, invitîndu-1 să intre.

'Matei îşi ridică privirea de pe fişele celor pe care-i

consultase în dimineaţa aceea şi. cînd îl văzu pe Tenopol. \ sări de pe scaun strigînd bucuros :

— Nene Mişule ! Bine-ai venit !Oaspetele îl cuprinse cu braţele sale voinice, incit

glasul lui Matei abia se mai auzi :— Soră ! Domnul Tenopol este... a fost cel mai bun.,

prieten al tatălui meu...îmbrăţişarea musafirului dură cîteva zeci de secunde,

la capătul cărora acesta suspină prelung. Apoi îşi scoaseo batistă şi îşi şterse discret ochii. Matei era vădit impre -sionat, iar tînăra lui ajutoare părăsi discret încăperea.

•— Ana ! strigă doctorul în urma ei, te poţi duce acasă.—- Mulţumesc, se auzi glasul fetei.Vlad o ajută să-şi îmbrace haina de ploaie şi după ce

Ana plecă, un sentiment de nelinişte ptise stăpînire pe el.Deocamdată, nu ştia prea bine din ce pricină căzuse pradăacelei stări, şi fără să-şi explice de ce anume, simţi nevoiasă asculte discuţia protectorului său cu" bărbatul, al căruinume îi. dădea de gîndit. Spera poate că ascultând u-i glasulsă afle. ori să-şi amintească ceva în legătură cu persoanacare se prezentase Mişu Tenopol, avocat. Ori, poatealtceva... îşi trase un scaun lîngă uşa cabinetului, mulţu-mi.ndu-.se doar să asculte vorbele celor dinăuntru.

— Ce face mama ? întrebă Matei cînd rămaseră singuri,Tenopol păru să ezite cîteva clipe.— Ei... să zicem bîne.Răspunsul a%^u darul să-1 neliniştească pe doctor. Se

grăbi să întrebe :— Tot astmul ?Celălalt schiţă un zîmbet vrînd parcă să nu răspundă.

U

— Tot astmul ? repetă Matei întrebarea, de data asta peun ton care nu mai accepta animarea.

— Şi astmul, răspunse Tenopol, fără să-1 privească.Matei pricepu că adevărata suferinţă a mamei .sale era

cu totul alta. Era atît de speriat, încît abia după o vreme fu în stare să întrebe iarăşi :

— Dar ce s-a mai întîmplat ?Oaspetele merse către fereastră şi privi îndelung spre

văile către care se-ndreptau torentele de apă. într-un tî-rziuîi răspunse : •

—• Singurătatea, dragul meu... Singurătatea.Doctorul veni lîngă el şi-i puse o.mînă pe umăr, implo- .

fjndu-1 :.— Convinge-o să vină aici. E loc destul... Şi-apoi..:

poate că n-ar fi rău pentru ea să locuiască îiitr-o zonă maiînsorită... cu o climă mai prietenoasă...

Vezi tu, locurile acestea în care munceşti sînt aproapesălbatice. Peisajul e deprimant, mai ales pentru un omsuferind. Şi oamenii... ce să mai vorbim ?

— Oamenii ? ! sări Matei ca ars ; află că oamenii de-aicisînt formidabili ! Fiecare dintre ei poate fi un adevăratelixir ! Toţi, dar absolut toţi sînt...

— Nişte primitivi Matei, îl întrerupse musafirul. Astami-a inspirat chipurile celor cîţiva bărbaţi şi femei, pe carei-am întâlnit de la gară şi pînă aici.Tînărul ar fi vrut să protesteze dar mînia ce-1 cuprinsese gîtuivorbele pe care era gata să le rostească. Celălalt nu-i observă starea şi continuă :

— Gîndeşte-te la felul de viaţă cu care bietul tău tatăa obişnuit-o pe maică-ta ; vizite, primiri, relaţii cu lumebună... Mei... nici măcar o piatră n-ar avea cu cine să joace,ca să nu mai vorbim despre marea ei pasiune pentru bridge.Vezi bine că locurile acestea nu. i-ar prii din nici un punctde vedere. Felul ei de viaţă...

Matei, nu-i mai putu urmări sporovăială.despre teribilulmod de viaţă cu care domnul lanculescu îi răsfăţase mama,transformînd-Q într-o păpuşă de salon şi vitrină de biju-terii, îl dispreţuise în tot timpul vieţii şi nici acum, dupămoartea lui nu izbutise să scape de acest resentiment.

— ...Şi-apoi, chiar şi tu meriţi o soartă mai bună, auzidoctorul după o vreme. Doar ai primit o educaţie aleasă...

17

Şi din nou vorbele lui Tenopol se pierdură în gol, i Mateise cubremură la amintirea „educaţiei" primite dţj lavitregul său tată, amintire pe care nu o putea separa d.« oputernică lovitură la cap („corecţie binemeritată", curajprecizase domnul lanculescu) de pe urma căreia copilul ă4atunci avea să sufere dureri îngrozitoare tot restul vieţii,îşi prinse tîmplele între palme şi geniu din pricina dureriicare se anunţa mai întotdeauna către .ceasurile amiezii.

— N-am ce să fac, se tângui doctorul.•— Te doare deseori ?

— Nu... Vorbeam despre călătoria care i-ar face binemamei. Poate că în vara anului viitor să-i pot oferi aceastl•bucurie. Pînă atunci voi aranja lucrurile în aşa fel, încî:

" să pot lipsi de aici vreo două săptămîni.—• Două săptămîni ! rîse Tenopol. ;

— E prea puţin ? E prea mult ? întrebă doctorul, ne-*ştiind ce să creadă.

— E nimic ! preciza Tenopol. Eu vorbeam de o schimbare definitivă a locului.

Gazda îl privi năuc avînd aerul că nu pricepuse preajbine spusele celui de dinaintea sa. Apoi, pe un ton nesigur,jmurmură : ?

— Ti-a spus ea asta ?Vizitatorul îşi mîngîie părul şi răspunse trist :

— Nu... O mamă nu cere ; aşteaptă.— Crezi dumneata că ea îşi doreşte cu adevărat acea> ;

schimbare ? ' .Tenopol zîmbi cu ostentaţie — îngăduitor, de pai'ca

s-ar fi aflat în faţa unui copil. Pe urmă, spre a-şi întregiaerul de bunăvoinţă, şopti, oarecum jenat de neputinţaceluilalt de a pricepe nişte lucruri pentru el elementare ;

— Mai ales ea.— De ce, mai ales ea ? vru să afle Matei. j

^Oaspetele tresări, neştiind cum trebuia să interpreteze jsensul acelei întrebări de care, intuise el, avea să depindă, ;

restul discuţiei şi mai ales rezultatul pe care îl urmărea. \ Se temea de dîrzenia copilului de altădată, atît de greu încercat de viaţă, dar mizase pe dragostea lui pentru aceea care-i era mamă. Această ultimă întrebare îl puse însă pe gînduri. Chibzui cîteva clipe si sfîrşi prin a-şi spune, judecind după propriile sale principii de viaţă, că răspun-

18

l pe care avea să-1 rostească trebuia să-1 cointereseze şi >medic. Astfel, odată luată această hotărîre, avocatul făcumutră de circumstanţă, mar cînd o dureroasă sforţarepentru rostirea unui adevăr pe care n-ar fi .avut de gîndsă-l mărturisească şi bîigui, prefăcîndu-se încurcat :

— Ştii... am spus „mai ales pentru ea" ca să nu zicceea ce maică-ta mi-ar fi interzis.

— Ce ? Ce anume ? întrebă Matei, pe care durerileî] cuprindeau tot mai crîncen.

•— Şi pentru ea... si pentru tine.•—• Pentru mine ?Tenopol porni spre fereastră, părînd că nu doreşte

să se explice pînă la capăt. Dar Matei sări în urma lui şi-1-imploră :

-^ Nene Mişule ! Trebuie să-nii spui tot adevărul !Musafirul se-ntoarse brusc spre el şi doctorul avu

impresia că ochii interlocutorului jucau în lacrimi.•— E ceva grav ?•—• Poate...— Mama ? ,— Şi ea... si tu ; ţi-am spus doar. Lasă-mă ! Ştiu bine

că nu ţi-ar face plăcere să-ţi vorbesc despre taică-tău. Totvreau să fac bine. tot mă cred isteţ din cale-afară, dar aducnumai necazuri şi încurcături celor ce-mi sînt dragi. Astae : .sînt un nerod bătrîn !

—• De ce spui asta ! Ştii doar cît îţi sînt de recu -noscător...

— Pentru că te scăpăm de bătaie cînd se năpusteadomnul lanculescu asupra ta ! ? Da ? Ei bine, află căpentru a-i împlini ultima dorinţă mă aflu aici, se înflăcăraTenopol. Aşa să ştii.

— Dar a trecut mai bine de un an, de cînd... el a murit.— îl poţi numi tată !— Nu, asta nu pot.— Cîndva, aşa-i spuneai.— De frică. Oricum, spune-mi care a fost ultima lui

dorinţă ?— Ultimul lui gînd a fost îndreptat către tine. Maică-ta

îţi poate confirma.— De ce nu mi-a spus mama ? Doar ne-am văzut de

eîteva ori după moartea... soţului ei.

19

—. Taică-lău, reîncepu oaspetele pe un ton de reproşînainte să-nchidă ochii, a rostit : „Aveţi grijă de Mate:Nu m-arn purtat prea b'lînd cu el dar am crezut că o faspre binele lui..."

Dacă durerile de cap n-ar fi fost atît de înverşunaţidoctorul ar fi izbucnit în rî.s. amintindu-şi ..grija" cu cardomnul lanculescu îl făcuse să ia calea pribegiei, mai î nainte de a fi împlinit doisprezece ani. Dar se mulţumi numasă arunce o privire iscoditoare interlocutorului său şi, pen{tru a-1 face să continue acea penibilă destăinuire, se s tracisă zîmbească.

— Dorinţa bietului tău părinte, continuă Tenopol,fost aceea de a te şti la adăpost.

— Sînt ! • ' - • . '— Nu, nu aşa, dragul meu ; nu aşa. şi mai ales nu aic

în pustietate şi printre asemenea oameni.Indignarea care-1 cuprinse pe Matei îi dădu puter

să-şi înfrîngă pentru cîteva clipe durerile.— Atunci, unde şi cum îmi dorea bunul meu părinte

un adevărat adăpost ?Musafirul se prefăcu a nu-i pricepe supărarea şi, pe ur

ton cit mai firesc, răspunse :— Undeva, în străinătate... într-o clinică adevăratâl

unde să te poţi afirma... i— Mi-a lăsat cumva şi o asemenea ofertă, printre!

celelalte daruri pe care mi le-a făcut pe cînd trăia ? în-ftrebă Matei batjocoritor, J

Oaspetele nu se arătă impresionat de ironia doctorului,]pentru că în calculele sale intrase şi o asemenea reacţie.!

— De bună seamă, ai motivele tale să vorbeşti ăst foiişi, desigur, supărarea ta va fi şi mai mare cînd vei aflacă nu ţi-a lăsat o asemenea ofertă.

— Asta nu mă supără, nene Mişule ; e singurul gestjpe care-1 apreciez la... domnul lanculescu.

<—• în schimb, mi-a lăsat mie o povară, urmă Tenopol.j

pentru că pe braţele mele şi nu ale altuia si-a dat sfârşitul;]şi m-a rugat să te conving.

J— Considerare achitat de această însărcinare. Nici prin]

minte nu-mi trece să plec altundeva.Tonul hotărlt pe care Matei rostise refuzul avu darul

să-1 descumpănească pentru cîteva clipe pe încercatul;

20

om n Mi.su Tenopol, omul de afaceri al celui pentru me-loria căruia părea că se zbate. Desigur; bătrînul se aşteptaa un posibil refuz, dar asta aşa, ca o cochetărie, şi nu ca ootărîre definitivă. Chibzui puţin şi-'sfîrşi prin a~şi spune§ tot dragostea pe care doctorul o purta mamei sale aveaă învingă. Aşa că reluă prima variantă a atacului.

— Vezi, dacă toţi am face numai ceea ce ne mulţu-neşte, s-ar putea să năpăstuim pe cei din jurul nostru şiineori poate chiar pe cei mai dragi.

Matei tresări. O teamă nedefinită îi oprise răsuflarea.— Mama ? abia reuşi să bîiguie.Celălalt îşi dădu seama că izbise în plin. aşa că nu se

jrăbi să-i răspundă, prefăcîndu-se încurcat în propriile-iîînduri.

- — Ce-i cu mama ? stărui Matei. De ce nu-mi spui>dată tot adevărul ?

Musafirul tresări şi-i aruncă o privire temătoare.

j— E chiar atît de grav, nene Mişule ?— Da, murmură Tenopol, privind într-un loc în care

/edea parcă pe cineva ştiut numai de el. Să ştii că nu;e-am minţit în legătură cu dorinţa tatălui tău, dar amrezut că ispita afirmării — firească unui tînăr atît decapabil şi ambiţios ca tine — mă va scuti să spun lucrurimre... care dor. Fiecare poate face orice cu viaţa lui, daru vieţile celorlalţi, nu ! Mai ales atunci cînd o altă viaţădepinde numai de un simplu gest, sau... chiar de uncapriciu.

•—Ce să fac?•— Mama ta are nevoie de o clinică bună.— Avem în ţară destule clinici bune.•— Suedia ! Pricepi ? M-am interesat. Numai acolo

twate fi salvată. ,— Voi face demersurile necesare'. '!

.— Bani ai ?•— Nu prea. Am să împrumut.— De ce ? N-ar fi mai simplu ca tu să munceşti chiar

la clinica în care maică-ta va fi internată şi astfel să-iplăteşti îngrijirea ?

— Există o asemenea posibilitate ?Tenopol îl bătu. pe umăr, încurajator :

21

l

— Dar cum crezi tu că ţi-aş fi făcut o astfel da propunere ?

— Te ascult, nene Mişule.i

Oaspetele îşi trase un scaun mai aproape de acela pjcare şedea doctorul şi îi căută privirea, aşa cum fac serj'

cînd vor să-şi hipno Uzeze prada, mai înainte de a o devoi — Nu de mult, începu avocatul ..pretinsa lui 'mărturJ sire, am cunoscut la Bucureşti o doamnă venită în Românii ca turistă. Ne-am împrietenit, ne-am plimbat de eîteva o: şi, în ultima zi a vacanţei sale străina mi-a făcut o de^ tăinuire care m-a pus pe gîiiduri. Ei bine, doreşte-să scoatj din ţară pe cineva ; nu mi-a spus dacă-i este rudă 03 prieten şi... nici măcar dacă-i vorba despre un bărbat sa o femeie.

— Se vede că persoana pe care străina o protejez 1,ai-ar putea obţine o plecare legală, spuse Matei.

—• Probabil, făcu Tenopol pe naivul, dar asta s-ar pi? tesă fie în avantajul nostru ; vreau să spun... al tău. sgrăbi el să precizeze.

— Nu înţeleg, mărturisi doctorul şi din nou îşi cuprinscapul cu palmele.

Tenopol crezu că interlocutorul său dorea amănunte ş:nicidecum să-1 refuze, aşa că se arătă plin de bunăvoinţă

•— Am să-ţi explic : străina ţi-ar putea, oferi... pe ling."o importantă sumă de bani —- să zicem zece, cincisprezecmii de dolari — un post de medic într-o clinică, oriundin .Occident.

— Şi ce trebuie să fac pentru banii şi slujba oferite ?Oaspetele abia îşi putu stăpîni rîsul, pentru că lui

omul care trăise toată viaţa numai din afaceri necinstitexuei prin minte nu-d putea trece că doctorul ar fi capabilsă refuze un asemenea tîrg. „Dar cum dracu' nu pricepe ?''se întrebă. Sfârşi prin a-i spune de-a •dreptul :

— Pentru banii şi slujba oferite, străina îţi cere s-ajuţi'persoana protejată de ea să treacă frontiera.

— Eu ? sări Matei de pe scaun; Dai- cum aş putea faceasta ?

Avocatul păru descumpănit la auzul acelei întrebări,Dacă pînă atunci îl amuzase şovăiala celuilalt, pe care opusese pe seama naivităţii, reacţia de-nacum îl punea în faţa

22

n ui refuz categoric. Dar cum zarurile erau aruncate,musafirul "îşi dădu seama că nu mai putea da înapoi, astfelîşi mărturisi. — cu glas tare — vina de a nu fi precizatacel ultim detaliu asupra căruia Matei insista.

— Sînt convins că nu te-ai gîndit cum ai putea s-ajuţie cineva să treacă frontiera fără paşaport legal... NimicLai simplu, dragul meu : lucrezi într-o zonă de frontierăi sînt convins că 'locurile îţi sînt familiare. Desigur... îiunoşti pe grăniceri... care, la rîndul lor. te cunosc şi ei peine. Nu se poate să nu te fi împrietenit cu vreo doi-trei.oldaţi.

— Chiar şi cu comandantul' pichetului, bîigui Matei,am salvat doi oameni.

Tenopol rîse silit.-— Credeam că doi sînt cu toţii.— Da' de unde ! Mult mai mulţi.— Ce vorbeşti ! se miră oaspetele şi cum doctorul nu-i

ărturisea numărul exact de soldaţi care alcătuiau pî-hetul, se mulţumi să sublinieze aspectul care lui i se părea:el mai important : Ei, la urma urmei, principalul este căai bine cu şeful.

— Tot atît de bine ca şi cu toţi ceilalţi oameni din:omună, preciza gazda şi se porni să-i povestească felul în

e îşi cîştigase dragostea şi încrederea localnicilor. Tenopol îl .ascultă cu atenţie, iar cînd istorioara se .fîrşi, se simţi azvîrlit în cea mai cumplită stare de incerti-udine. Se tot întreba de ce anume îi spusese Matei toate cele întâmplări care pentru el n-ar fi slujit decît ca un djloc de a cîştiga încrederea celor din comună. Dar doc-[torul părea atît de mîndru de realizările sale, incit musa-"irul îşi spuse că tactica adoptată de el pînă atunci, fusese 'complet eronată. Nu încăpea nici o îndoială că Matei îi jspusese toate acestea numai spre a-1 face să priceapă cit de puternic era legat de „sălbatecii" aceia şi că pentru nimic în lume n-avea de gînd să-i folosească într-o acţiune nelegală. Aşa chibzui Tenopol vreme îndelungată dar, în cele din urmă, raţiunea îi fu umbrită de propriile-i crezuri, despre viaţă. El nu putea accepta că un om poate rezista unei tentaţii atît de mari ca aceea pe care i-o înfăţişase lui Matei. Şi-apoi, cine era Matei ? Ce altceva decît fiul

23

unei foste cameriste pusă pe parvenire ? „Nu, continui oaspetele să gîndească. Aşchia nu sare departe de copaci şi consideră că tot ceea ce îi spusese doctorul n-avea nimj comun cu o realitate pe car,e el refuza s-o accepte chiar în ciuda evidenţei. „Cu siguranţă că toate balivernele ® care mi le-a îndrugat n-au avut alt scop decît să-rni ara 1

cît de mult a trudit el la „asfaltarea" unui drum pe cai alţii vor să-1 folosească de-a gata. „Da ! Asta-i î conchi; Tenopol. Asta şi nimic altceva ! E mult mai rafinat dec s mi-am închipuit. La fel de hapsîn ca si maică-sa, numi că în cazul lui trebuie ţinut seamă de rafinament. Cum d , nu mi-a trecut prin minte că doctoraşul acesta de ţară , intuit o afacere bună şi vrea să stoarcă cît mai mult ci putinţă ?" se mustră el şi reluă discuţia pe un ton oarecum vesel :

— Mare şmecher te-ai făcut îCelălalt -zîmbi jenat, nebănuind ct,.nduziile la <•:

ajunsese oaspetele sau.— Vezi, eu tot copil te consideram... El dar ani:

trecut şi viaţa nu ne iartă... Cine ştie prin cîte încetai trecut ! ? Altminteri n-ai fi apreciat tu această af<',« satît de bine.

— Afacere ? întrebă Matei pe un ton sec.— Ofertă, propunere, zi-i cum vrei; eu nu ţin

denumiri şi titulaturi. Astea încurcă treburile de la dk, ::i\nare şi pînă la diplomaţie. Da, da, uneori te miri din capricină a izbucnit o mare neînţelegere între oameni şi cînxjcolo... afli după ce-au murit cîteva mii, că un simplu termeijle-a barat calea spre .înţelegere. Ştii, în felul meu sînt uiînţelept. Aşa că, din acest punct de vedere, numeşte curvrei înţelegerea noastră.. La drept vorbind, trebuia să-mjdau seama că pentru a dobîndi încrederea unor astfel de.Jţipi si mai ales pe aceea a comandantului de pichet, cisiguranţă ai investit... pe lîngă timp, chiar şi bani.

•—• Bani ? se arătă surprins Matei.— Taci, spuse Tenopol. Nu ţin să ştiu nici cît şi nici

cui. Află că sînt un partener discret şi tot odată dispussă acopăr totul. Fiecare trebuie să contribuim cu ceva;Capitalul tău e timpul : ţi-ai sacrificat doi ani dintre cei]mai frumoşi si asta nu se poate plăti. Te-nţeleg, Capitali

24

meu constă în postul de medic In occident şi bani. Ţi-amspus doar cît apreciez sacrificiul tău, aşa că poţi cere maimult decît ţi-am oferit,

—- Nene Mişule, bîigui doctorul, nu pot cere nimănuinimic, pentru că tot ce-am făcut şi tot ce fac e pornitde-iaici din inimă. N-^am făcut şi n-am să fac niciodatănimic pentru bani.

Oaspetele îl privea năucit, simţindu-se din nou aruncat:n prăpastia incertitudinii, Mai făcu totuşi o tentativă,:rezînd că poate n-a înţeles exact spusele amfitrionuluiîău :

— Adică... nu vrei bani ?— Nu...— Aşadar, ai s-ajuţi persoana, aceea să treacă frontiera,

îără a dobîndi nimic ?— Nu. '— înseamnă că te mulţumeşti doar cu postul de medic

In străinătate.— Nici asta. .— Atunci, e foarte frumos că nu pretinzi şi nu accepţi

plată pentru un gest... delicat.— N-am să ajut pe nimeni să treacă fraudulos graniţele

ţării ! spuse pe neaşteptate Matei şi în clipa următoaregemu din pricina durerii la cap, strînită cu şi mai mareintensitate.

Tenopol se ridică şi începu să ,se plimbe de-a lungulcabinetului. Indusese în calculele sale şi posibilitatea unuirefuz categoric şi acum se gîndea cum să aplice ultimalovitură menită să înfrîngă rezistenţa celui ales să-idevină unealtă. După o vreme se apropie de Matei şi,aplecîndu-se, îi şopti la ureche :

— Nici dacă maică-rta ar fi în primejdie, n-ai faceceea ce eu ţi-am cerut ?

In privirile lui Matei apărură nişte luciri stranii, dardupă eîteva secunde, locul lor fu luat de o întunecareatît de profundă încît oricine i-ar fi văzut ochii, s-ar fitemut să nu alunece în acel sumbru abis ai orbirii. Price-puse, în sfîrşit, pînă unde putea ajunge lipsa de scrupulea musafirului şi o spaimă cumplită i se cuibări în suflet,încercă să*-şi facă curai, spitnîndu-şi că numai suferinţa în

25

care se afla născuse proporţiile acelui imens pericolchinuita lui închipuire; Curând însă, îşi spuse că oricîtdureroase vor fi încercările la care-1 va supune, ele nu ^vor putea compara cu chinurile pricinuite de incertitudine;Căci ce altă stare decît nesiguranţa poate alcătui cel măcumplit supliciu al existenţei umane ? Se hotărî să afl<ce legătură putea avea mama sa cu afacerea, lui Tenopo"şi, mai ales, în ce măsură o afundase acest necinstit personaj în mocirla afacerii lui.

— Despre ce primejdie vorbeşti ? Ce primejdie .aipîndi-o pe mama ?

Avocatul îşi trase scaunul mai aproape de Matei si îi " răspunse pe un ton destul de ridicat :

— Frumos ! In. sfîrşit, ai şi tu ceva sfînt ! Brav— Răspunde-mi la întrebare ! insistă medicul.— Păi... ce să-ţi mai ascund ? Află. băiete dragă,

maică-ta a şi încasat o sumă destul de frumuşică destrăina aceea, în contul tău, bine-nţeles.

— Mama ? Dar cum de-a ajuns s-o cunoască ?•— A ! se arătă oarecum încurcat Tenopol trebuie

recunosc... eu am dus-o acolo. Dar, se precipită el deod; habar n-avem că tu ai fi avut asemenea posibilităţi... Ji Apoi coborî glasul şi continuă: Ei... sărăcuţa maică-•: Femeie .de suflet : cum a auzit necazul străinei, i-a ^ vîndut pontul cu locul unde munceşti tu. Şi-apoi... o ştii doar : cînd vede bani, nu rezistă...

O vreme, doctorul se cufundă în tăcere, păriptid cămedita la propunerea pe care interlocutorul său i-o făcuse,dar Tenopol se temu că voinţa tînărului medie deveniseun zid greu de escaladat.

— Matei ! Faci cum doreşti, dar nu văd rostul chinurilor tale.

— Mama ! şopti doctorul.Tenopol răsuflă uşurat, spunrndu-şi că greul trecuse

iar capitularea gazdei sale nu mai. era decît o chestiune declipe, dar răspunsul doctorului avea să-1 pună ia greaîncercare.

— Pleacă ! Te rog să pleci, nene Mişuîe. N-am, să spunnimănui nimic în legătură cu scopul vizitei dumitale.

26

--'a

Aşadar, asta-ascundea atitudinea lui de -mal înainte!refuzul cel mai categoric. Tenopol era plin de mânie ; nuse aşteptase ca celălalt să poată rezista şantajului său. Dardacă voinţa doctorului îl uluise, izgonirea avea să-1 îndîr-iească într-atîta, incit tactul său de totdeauna se spulberă'ca un balon de săpun.

— Cu alte cuvinte, mă goneşti.— Vreau să mă apăr.— Ca să te poţi simţi la adăpost, trebuie să vreau şi

eu. La asia nu te-gîndeşti ?— Socoteam că dumneata ai nevoie să te ştii în sigu

ranţă, dat fiind afacerile de care te ocupi. Şi în ce măpriveşte, ţi-am promis că nu voi spune nimănui nimic.

— Tu ! strigă oaspetele şi, repetă indignat : Tu săspui ? Bagă de seamă, nefericitule, să nu m-aduci în situaţia să te denunţ. Pe mine ţi-ai găsit să niă ameninţi ? Pemine, mă, moaşă comunală ce eşti ! Dobitocule ! Crezi căţărănoii pentru care' faci pe apostolul ţi-ar trece cu vederea rafinamentele, ştiind că maică-ta aranjează trecerifrauduloase de frontieră în contul tău ? Iţi închipui călocotenentul de grăniceri cu a cărui prietenie te făleştite-ar ierta ori te-ar crede -străin de complicitate cumaică-ta ?

— Ştii bine că nu sînt complice, spuse Matei. Şi totatît de bine cunoşti adevărata pricină a "suferinţei mele;dumneata şi nimeni altul nu-i de vină !

Celălalt rîse batjocoritor, sfîrşind prin a-i declara :-— Cine o să te creadă ? Ha ! Ha ! La dracu nimbul

.tău de îngeraş îApoi se duse la fereastra dinspre stradă şi o deschise

larg. ' x

— Ce faci ? se arătă speriat doctorul.-— Vreau să văd dacă putem avea destui martori,•— închide geamul, te rog.•—- Eu nu mă tem... dar dacă ţie îţi este frică, îl închid.Matei făcu un- semn de capitulare. Durerile deveniseră

insuportabile, iar teama că ar putea să apară compromisîn ochii localnicilor îl umplea de deznădejde. Oameniiaceia deveniseră marea şi adevărata lui familie. Toţi îliubeau şi-l respectau deopotrivă. Copiii veneau la el cu

27

cea mai neînsemnată zgârietură, »„.,,,,,._jijii«.!.a. ^juftura, se

supuneau, i'ăra sa cr icnească, pînă şi celor mai dureroase v acei nuri. Gindul-că ar putea pierde dragostea şi preţuire, acelor oameni cărora le dăruia pînă şi ultima picătură d.< energie îl tulbură într-alîta, incit se arătă dispus să st supună manevrei lui Tenopol. In imaginaţia iui chinuită d* spaimă şi dureri, primejdia cu care avocatul îl ameninţs luase proporţii de apocalips. Era atit de înfricoşat, încîl judecata i se-ntunecă pe cîe-a-ntregul. O l Dacă o brumă de raţiune i-ar fi rămas în lumina nădejdii, şi-ar fi dai seama că noua şi marea lui familie 1-ar fi apărat cum se; cuvine, păstrînd o delicată tăcere asupra dureroasei lui taine şi izgonind cu pietre pe acela care a îndrăznit să-lj rănească atît'de rău pe doctorul lor. Oricum, 'oricît de tîrziu si oricît de inutil ar părea gestul, despovărarea nuj se poate afla decît în mărturisire, dar aceasta nu trebuie] făcută în obscuritate, ci ziua, în amiaza mare. dinaintea soarelui şi oamenilor, strigînd puternic, şi nu în şoaptă, hoţească ; privind în ochii semenilor, şi nu ţinînd capuJj plecat. Căci numai astfel cel apăsat se poate elibera, °: suferinţa, dospind în taină, poate fi tămăduită. Matei î nu mai judeca. Dorea numai să pună capăt acelei groazx încercări, şi asta cî't mai repede, aşa că se grăbi să ajur pînă la capătul hăţişului prin care Tenopol îl purta.

— Ce am de făcut ?Bătrînul îl privi îndelung, vrînd parcă să se asigure

efectul ultimei lovituri, pentru că de asta depindea sincei tatea hotărîrii mărturisite prin întrebarea .,Ce am făcut ?" Pe urmă răspunse :

— Ţi-am spus doar: să ajuţi pe cineva la trecerfrontierei.; — Cum ?

•— Cu ajutorul comandantului de pichet sau chiar .<vreunui soldat; spui că îţi sînt prieteni, insistă bătrînu!şi porni spre uşa care dădea în sala de aşteptare, de parc.'jar fi simţit că acolo se afla cineva care asculta discuţia luicu Matei.

Speriat de zgomotul paşilor care se apropiaseră de uşalîngă care se postase, Vlad Brăiiescu îşi părăsi locul, hotă-rît să renunţe la continuarea indiscreţiei de pînă atunci

28

încredere pentru

si porni spre curtea dispensarului, unde avea să medi-teze îndelung la cele aflate.

în cabinetul lui lanculescu se aşternuse o apăsătoaretăcere. După o vreme, doctorul se ridică de pe scaun şiîncercă încă o dată să-1 convingă pe avocat că afacereape care i-o propusese nu avea sorţi de izbîndă.

• — Vezi. nene Mişule, locotenentul este un tip carecred că ar trage chiar şi-n propriul său frate, dacă acelas-ar încumeta să calce legea sub ochii lui.

— Ei, să nu exagerăm, zîmbi musafirul. Din cîte-ammai învăţat şi eu de la viaţă, se pare că tot omul are uncolţişor vulnerabil. In general, toţi sîntem slabi,, continuăel pe un ton în care insinuarea era vădit ostentativă ; tu...cu durerile mamei tale, eu... milos, cum mă ştii, altul...sentimental, si aşa mai departe.

— Dar ofiţerul acesta e un om dintr-o bucată, căutăMatei să-şi descumpănească interlocutorul, însă glasul săunu mai avea nici forţă şi nici culoare.

— Nu-ţi fie temă, se arătă binevoitor celălalt.' îndorinţa mea de a nu-ţi face^complicaţii, m-am gîndit cănici nu-i nevoie să discuţi cu el. Altcineva o să-1 descoasă.

Matei se dezmetici şi locul emoţiilor îl luă curiozitatea.Uită pentru o clipă că el era direct amestecat şi, de parcăar fi fost doar auditorul unei povestiri aventuroase, searătă grăbit să afle cît mai exact mecanismul acţiunii.

— Cine ? Cine o să-1 descoasă ? se precipită el.— Logodnica lui.

Răspunsul căzu ca un bolovan. Abia într-un tîrziu Matei izbuti să bîiguie : _— Ana ? Ana Dolj an ? Tenopol zîmbi şi-1 bătu încurajator pe umăr :

— Văd că o cunoşti ; asta o să simplifice oarecumlucrurile.

Doctorul părea să nu-1 fi auzit şi îşi continuă rostireapropriilor sale gînduri :

— Dar fata asta pare cinstea întruchipată,. —- Chiar şi este, îl asigură bătrînul.— Atunci ?— Ei bine, tu o vei convinge, ,

29

Matei se ridică de pe scaun, şi îşi pironi ochii în cei amusafirului său, părînd de-a dreptul uluit.

— Nu-ţi va fi greu, căută celalalt să-1 liniştească şdădu la iveală o fotografie. Mai întîi îi dăruieşti poza astecare o arată într-o situaţie nu prea favorabilă, şi apoi :spui lecţia pe care ai s-o înveţi de la mine.

Din depărtare se auzeau glasurile copiilor care ieşeai,de la şcoală. Matei se apropie în grabă de fereastră, aşcum făcea de fiecare dată. Ploaia continua să cadă cu şmai mare înverşunare, iar glasurile acelea, care altădatiîl înveseleau, prinseră a-i răsuna mustrător în urechi'Simţea nevoia de aer şi deschise larg fereastra. Apoi s<aplecă în afară, urmărit de privirea răutăcioasă aTenopol.

CAPITOLUL U

Şantaj

Locotenentul Cezar Gurău era un tînărînalt si puternic, de fel de prin părţile Buzăului. Acasă3rimise o educaţie cu adevărat spartană, al cărei rod avea;ă-i rămînă întipărit în cutele aspre imprimate mult preadevreme pe chipul său de copil ce părea veşnic încruntat.Vorbea puţin, dormea patr.u-cinci ore pe noapte, pre-zent mai întotdeauna în teren, ivindu-se în cele mai în-depărtate colţuri ale zonei de frontieră ce-i fusese încre-dinţată, chiar de cîteva ori în aceeaşi noapte, atunci cîndsocotea că e nevoie.

Cînd a luat pichetul în primire, atît cei din subordinealui, cît şi localnicii îl luaseră drept îngîmfat, iar unii nuse sfiiră să-i spună în faţă că-i un om de piatră, distantşi neprietenos. Tinerii din comună îl porecliră „Stînca"sau ,.Omu care nu ştie să rida" iar cea mai frumoasădintre fete spusese într-o adunare populară, unde se aflasi ofiţerul :

—• Nu ştiu, zău, ce-o avea lumea cu dumneavoastră,Toţi zic că nu ştiţi să rîdeţi, dar eu am căutat să-i liniş -tesc, spuiiîndu-le că poale nu aveţi dinţi şi vă e ruşine sădeschideţi gura.

Sala în care se ţinea adunarea se cufundă deodatăntr-o apăsătoare tăcere, dar asta dură numai cîtevasecunde, pentru că locotenentul, în loc să se supere, izbuenintr-un sincer hohot de rîs.

— Ce tot faci pe muma pădurii cu voita dumitalerăutate ? îi strigă ofiţerul fetei. Să ştii că nu te prindedeloc şi dacă nu ţi-a spus-o nimeni pînă acum, află de lamine : eşti mai bună decît noi toţi la un loc, dar ţi-e

31

ruşine de asta. Ţi se pare că dacă înţepi omul îţi sade nt;bine, dar te-nşeli. Unei fete atît de frumoase nu-i" stă binîn zdrenţele răutăţii. ; poartă-ţi haina de aur pe care s u fi*tul dumitale o merită.

Ochii, fetei jucau în lacrimi ; era ruşinată pentru fe]în care se purtase mai. înainte, dar şi fericită că oamejauziseră vorbe atît de frumoase despre ea, rostite tociride bărbatul pe care-1 ironizase.

Asistenţa rămase mută cîteva clipe, iar Cezar cuntăcerea pe un ton plin de vofe bună : j

— Eu zic să ne vedem de treburi mai departe. Ce|fost, a trecut. Acum nu ne vor mai chin ui gînduri de taiipentru că şi eu, şi fata asta frumoasă ne-am trădat seciitele : eu am arătat că hu-s ştirb, iar dînsa si-a datfaţă firea.

Din ziua aceea oamenii îl îndrăgiră, iar cei care dăduseră nici pic de crezare lui Toader fioros, gazda ol ţerului, îşi mărturisiră greşeala.

Boroş era mecanic la staţiunea de maşini agricole,cunoscuse pe Cezar cu ocazia, primei luări de contact !ofiţerului cu membrii grupelor de sprijin grăniceresc s|din vorbă în vorbă, află că tînărul comandant de pieh^dorea să locuiască şi să ia masa la nişte gospodari. Sear?cînd ajunse acasă, îi spuse Tildei.:

— Nevastă, ce-ai zice... l ,In după-amiaza zilei următoare, -Cezar locuia la BoroiDe cum îl văzu, Tilda se cam sperie de aerul lui posa

şi de asprimea cutelor ce-i brăzdau chipul, dar se gînccă prezenţa lui, acolo, avea să mai potolească năzbîtiilsingurului ei copil, Doru, un băiat de zece ani, pe cît disteţ, pe-atîta -de zburdalnic.

[Copilul îl privi cu oarecare sfială şi, după terminaresj

primei cine luate împreună cu ofiţerul, făcu o nehotăntltentativă :

— Vrei să-ţi arăt jucăriile mele ?Cezar sări de pe scaun, iar Tilda atribui violentul

-gest unei supărări şi îşi dojeni odrasla cum n-o mai fac1

vreodată :— Meri de te culcă, răule.

32

•,ye obrajii băiatului se rostogoliră eîteva lacrimi, Iar jiij lui se întoarseră spre cei ai grănicerului, •foa-der şi Tilda urmăriră privirea fiului lor şi descope-că ofiţerul se încruntase iar maxilarele lui puternice [strîngeau. spasmodic, de parcă ar fi vrut să-şi înfrîngă tiia sau emoţia.

pupă cîteva clipe, Cezar se apropie de copil şi-1 luă în te, şoptindu-i :_- Dacă mama ne dă voie, am să vin în odaia ta să-ţijucăriile.

După o vreme, glasurile celor doi nu se mai auziră;[rinţil îşi spuseră că băiatul a adormit şi aşteptau ieşi-locotenentului pentru a-i spune noapte bună.. Dar olăgie cumplită izbucni deodată. Neliniştiţi, dădură buzna[camera lui Doru. .Băiatul şi Cezar improvizaseră o barcă. Grănicerul jîslea" de zor, lovincLdin cînd în eînd duşumeaua, iar [latul, înarmat cu mn bincaalu, cerceta „depărtările" dînd

lenzi penti'u e>âJ^rea^î|ii«i naufragiu care părea imi-

:le lui disperate.Iar Tilda, pe care supliciile la o făcuseră să aibă o purtare îor.îl certă : ?

Cezar se ridică, se înclină şi, pe unton. de copil gata să J porte orice pedeapsă, recunoscu :

Eu 1-am învăţat acest joc. Ştiţi, mi se făcuse dor vîslesc şi i-am cerut lui Doruleţ să mă însoţească,— Şi mie mi se făcuse dor să vîslesc. strigă copilul,

"înd să împartă vina cu noul său prieten.Ochii copilului străluceau de fericire.— Hai să cerem - frumos iertare şi să ne culcăm,"

i îndemnă ofiţerul ..tovarăşul de drum". Apoi, cînd treculingă Tilda, se opri, îi ţintui privirea, şi-o întrebă cu nuanţă de durere în glas : V-aţi jucat vreodată, aşa... ia la epuizare ? V-aţi. jucat vreodată, făcînd tot ceea vă trece prin minte, pînă cînd «.-adormiţi rîzînd ele feri-ire? Tăcu o clipă şi heprimiiid răspuns, continuă în : Eu am făcut-o astăxi,-pentru prima dată. Vă rog •mă iertaţi. Toader îi sărută iar Tildei i se umolură o-chii de lacrimi.

33

t, judecind după s Toader izbucni îr Ire o supunea zilnicj'ai aspră faţă de uni'Mai faci haz,

''

/ Ori de cîte ori povestea Toader istoria cu „bar- (

vrînd să-i convingă pe oameni că firea ţînărului ofiţerera aceea pe care i-o arăta chipul cu trăsături dure. nirrţnu părea dispus să-1 creadă, dar asta pînă în ziua cfîn acea adunare populară. Cezar se dădu în vileagl de-a-ntregul. Şi locuitorii se grăbiră să-i schimbe poreinumindu-1 „copilul cel mare al comunei".

In drumurile sale ofiţerul se oprea adesea la şcoală Hacă se-ntîmpla ca elevii să fie în recreaţie, nu se sfi intre în curte şi să schimbe cîteva vorbe cu ei, să-i î: regulile vreunui joc ori să le arbitreze disputele spoi Ctivîntul lui era hotărîtor. copiii admirîndu-1 pentru' ceperea, bunătatea şi forţa lui într-atîta, încît unii ; ginţi ai claselor în care se găseau elevi îndărătnici şi de strunit făceau apel la autoritatea şi tactul său. Şi născocea situaţii care îi determina pe leneşi să înve pe cei neascultători să devină exemplu de disciplină. . asteafără să dojenească pejnimeni ; el doar se plîng r. u pridideşte la cine ştie ce socoteli, că n-are cine-1 la alcătuirea unor hărţi, .ori nu izbuteşte să-şi şti anumite date. Şi aceste pretinse necazuri le rnărtui celora care. stăteau mai rău la unele materii, dar nicio nu cerea direct ajutor. Mai totdeauna, copiii care f ăi parte din cercul de prieteni ai grănicerilor veneau l! împreună cu cei dornici să-3 ajute şi astfel, lucrurile o

se

BuQ, nimic de zis, încuviinţă mecanicul, dar i,; că aşa-i e firea.

Şi pe mine m-aţi crezut altfel deeît sînt cu-adevă-

_- Da, numai că dumneata ţi-ai desfăcut singur băie-sufietului şi ne-ai lăsat să te privim pe dinăuntru. Eul desfac motoarele chiar cînd cei din jurul meu spunn-ar fi nevoie ; şi ştii de ce-o fac ? Pentru că numaid văd ce-i înăuntru ştiu cum să-i alin beteşugul. Căşină perfectă, ţi-o spun eu, nu există. Pe urmă oftă şiiese : Ei, desigur, maşina e maşină iar cu omul... cuui e altceva. Trebuie, zic şi eu, ori tu să fii atîta de;ţ ca să-i dai de rost, ori acela să fie... copil bun, iar-™.ă, aşa cum eşti dumneata, şi să-şi deschidă cugetul.- Nu, nu cred, nene Toader, că doctorul nostru ar;a ceva de ascuns. ;"'— Toţi ascundem dte ceva ! spuse celălalt supărat că

rul ofiţer se îndoia de experienţa lui de viaţă. Pe ia se grăbi să precizeze : Asta nu-nseamnă că ascunde »a urî t. Nu ; poate fi ceva durere ori boală... Uite, nu supăra : de-atîtea ori ţi-am dat dreptate, dar acuma să i că n-ai şi nici eu poate că n-am. Da, da, amîndoi am •nit pe o cale greşită. Doctorul se poartă cum se poartă, pentru că ar avea ceva de-ascuns. Ştii ce-i lipseşte lui să se-arate pe de-a-ntregul aşa cum este ? Puterea !:lamă Toader, fericit de explicaţia în care credea cu îvărat Şi repetă şoptit : Asta-i lipseşte : puterea, dar aceea din braţe, ci o alta, din adîncuri. Vara, comuna erainvadată de turişti, atraşi de pito-' scul şi de apropierea ei de mare. Atunci totul căpăta iţă, scrâşnetul nisipului devenea cîntec iar colbul de pe ţi, ridicat de trecerea maşinilor, părea o pulbere de ir cernută de razele soarelui.Intr-o zi, pe la jumătatea lui iulie, Tilda primi o tele-amă pe care se grăbi să i-o arate soţului ei. —• Ia te uită cine soseşte mîine ! se bucură Toader. Cezar, care tocmai se pregătea să joace cu el obişnuita frtidă de table de după-amiază, privi mirat cînd la unul, u-d la celălalt.

întorsătură fericită.Cînd îl cunoscu pe doctorul Matei lanculescu, la

numai cîteva luni după instalarea lui în calitat comandant de pichet Cezar se arătă destul de reze gindindu-se că şi acela venise, ca şi predecesorii lui . în trecere. Cînd îl văzu însă, suflecîndu-si mînecii •apucînd sapa cu nişte mîini firave dar cu o aprigă dinţa"în priviri, locotenentul îl îndrăgi şi-i căută prieiDar Matei "nu făcea nici un pas mai decis pe e<dorită de ofiţer; menţinea .relaţii de .strînsă colabor;venea în ajutorul soldaţilor ori de cîte ori era nevoie,;nimic altceva care ar fi marcat o cît de mică apropiŞ— E băiat *• bun, dar păcat că nu-i prea sociabil;'.plînse Cezar într-o zi lui Toader Boroş.

34

35

<l!

•—• Dom'şoara Ani ţa, se grăbi Tilda să-i expliclocuit la noi aproape un an ; e fată cu carte şi tare î

— Venise cu nişte oameni. care tot săpau, seDoru bine informat.

i— Geologi ! preciza tată-său. Căutau nu ştiu ce n

reu, dar truda lor s-a dovedit a nu fi de prea mare f<pîn-ă la urmă au încărcat numai cîteva căruţe cu pietduşi au fost, completă el.

A doua zi. cînd sosi acasă, gazda îl prezentă pe locnent Anei Doi j an şi mamei sale.

Asemănarea bătrînei cu propria lui mamă era atîmare, încît Cezar abia fu în stare să-şi murmure nunNu-şi putea deslipi ochii din' aeeia ai femeii cu părşi ondulat. Ea observă emoţia ofiţerului şi, impresiei)

de acea stranie şi insistentă privire, întrebă :— Ce s-a întâmplat ?

iDrept răspuns. Cezar îşi scoase port-vizitul şi clădi]

iveală fotografia unei femei cu păr alb şi ondulat.Bătrîna privi îndelung acel chip care-i semăna

murmură :— Aş zice că sînt chiar eu.— Nu ; e mama mea.Gazdele priveau scena cu emoţie.

J— Desigur, ţi-e dor de ea, asta-i tare frumos. Cc|

din ziua de azi se înstrăinează repede de părinţi.— Mama a murit, şopti Cezar trist. .— De mult ? întrebă Ana,— Patru ani...Bătrîna se apropie de locotenent şi-i atinse mîna. o

vreme, mai mult ca să schimbe vofba. îl întrebă :— Ce program ai mîine ?Ofiţerul se arătă surprins,— Nu te uita aşa la mine ; aş vrea să înot şi fiică-B

e o fricoasă fără pereche, Ştii. eu am copilărit jpe insDunării... l

. — Vă voi întovărăşi, promise tînărul şi se grăbiiprecizeze : dar niciodată mai înainte de orele patru dujamiază.

Bătrîna îi mulţumi, strîngmdu-i mîna cu putere,

36

. două săptămâni care urmară fură pentru Cezar o'vacantă. După-amiezele înota cu mama Anei. şi. cu

•u Seîlle se plimba cu Ana.TîHrîna era vioaie, ageră la minte şi foarte spirituală,ceea ce-4 povestise, ofiţerul află ea n-avusese oviaţă

1 uşoară ; spusele ei „Numai Dumnezeu şi cu minece-am îndurat ca Ana să-şi termine facultatea" păreau

, „ fi fost doar simplă tînguire.'fntr-o seară, în timpul uneia dintre lungile lornbări, Ana se opri deodată şi. apucîndu-i strîns mîînile,\f.Q '•

. Cezar, mama a hotărît să plecăm mâine dimineaţă. El rămase împietrit, cu . privirile aţintite undeva, în ărtare. Marea era liniştită, cerul senin.__ Ce s-a .întîmplat ? întrebă tânărul într-un. târziu.__Se pare că mama nu mai poate suporta o tempera-ă atît de ridicată.

• Da, se-nvoi el. abia putîndu-şi. stăpîni supărarea, ui acesta a fost mai cald... mult mai cald ca altădată... Ana îi căută privirea cu atîta insistenţă, încît ei fu oit să i-o înfrunte. Era atîta tristeţe în ochi ei, încît otehentul o mîngîie ca pe un copil.

Şi tu ? murmură tînăra, al cărei glas trăda o mare jţie.— Da, veni răspunsul.Se îmbrăţişară îndelung, pecetluind parcă acei jură-

nt de dragoste, abia mărturisitAproape de miezul nopţii, cînd ajunseră acasă, planu-lor de viitor păreau bine conturate. Gazdele şi mamaAnei îi aşteptau pe prispă, îngrijoraţi întârzierea lor.Cînd Ana se apropie la numai cîţiva i de prispă,bătrîna se ridică ostentativ de pe scaun şi ni sprecamera ei.— Mamă ! strigă Ana.Bătrîna se opri brusc.-^ Mamă... bucură-te ! Eu şi Cezar vrem să ne logodim.Bătrîna îi privi nedumerită şi după cîteva clipe chipule lumină de un zîmbet.

Dacă-i aşa, • ce mai aştepţi, omule ? se adresă Tilda băţului ei. Meri dară şi adu sticla aia cu băutură de

37

•lla tătînie-tu, e-asta-i sară mare. Amu, buna doamna Disă-mi daţi, rogu-vă, o mînă de-ajutor ca ea aşez c<|trebuinţă.;

Mica petrecere dură pînă în zori. cînd cele două;giaturiste trebuiră să plece.j

Odată cu trenul care dispăruse parcă înghiţit de udealului, Cezar se cufundă într-o apăsătoare nosi

Urmară zile pline de gî-ndun. telefoa|-scrisori interminabile în aşteptarea viitoarei vacanţicare, la despărţire, Ana promisese s-o petreacă cu el,|Dar vara care urmă avea să fie tristă, pentru că/primise o invitaţie din partea unor geologi italieniCezar, în marea lui generozitate, o sfătuise să nu rejjla acea călătorie despre care logodnica sa îi dădiiînţelege că ar avea o mare valoare instructivă. :Ana îi scrisese zilnic, din fiecare localitate, âsigurîrică lipsa lui o îndurera într-atîta, încît nici măcar călfsoarelui mediteranian nu izbutise să-i dezgheţe s uf l!Acum, venise toamna. ' J

Viligeaturiştii plecaseră minaţi de primele pic|reci de ploaie, străzile rămaseră pustii, larma cojjîncetase si totul părea nefiresc de liniştit.

Din depărtare, din larg, se auzeau din cînd în sirena vreunui vapor sau strigătele vreunui sloi de pej ruşi, care descriau cercuri largi, planînd la mică înăij deasupra mării, în căutarea vreunui banc de peşti,

într-o dimineaţă, locotenentul Cezar Gurău venipichet mai devreme ca de obicei. Dormise prost t|noaptea iar spre ziuă. cînd somnul tocmai îl îmbrăţi^Dor u năvăli în camera lui :

— Am venit să-ţi mulţumesc pentru puşcoci !Cezar coborî din pat si îşi frecă ochii.— L-ai încercat ? .;Copilul clătină din cap şi pentru a-şi completa e|

caţia întinse o mînă spre camera părinţilor.— Nu face zgomot, îl asigură grănicerul. Ia

încoace.

38

Poru ţîşni pe uşă şi reveni la iuţeală. Urmară câteva-ionstraţii, un geam spart, rîsetele copilului, dojeniledei, ceaiul şi plecarea la pichet.Cei mai mulţi dintre oamenii săi nu reveniseră încăi misiunile de patrulare, iar aceia care se-napoiaserăi-meau.Ceru sergentului de.-zi rapoartele, se asigură că în

ia era linişte şi se cufundă în studierea unei hărţi,l eotînd întoarcerea patrulelor.

într-un tîrziu, cîteva ciocănituri răsunară în uşă.— Intră !Uşa se deschise şi 'cadrul ei fu umplut de statura

isivă a sergentului Horia Robescu. . ' '— Tovarăşe locotenent, raportez : a venit doctoruliculescu !Cezar se ridică în întâmpinarea oaspetelui.

— Prea devreme ? încercă medicul să se scuze.Comandantul pichetului îi întinse arnînd'ouă mîinile şi-«bi larg.

- Ce vorbă-i asta l Dumneata eşti binevenit oricînd...ii, dacă nu te-ai ţine aşa departe... aş fi fericit să-ţiing mîna în .fiecare zi.Matei schiţă un zîmbet de mulţumire.— Să ne-aşezăm, îl îndemnă Cezar.— Să ne-aşezăm, „căpitane", consimţi doctorul.

•— Ei, dar ce-i cu dumneata 1 Parcă eu aş fi medicul lumneata pacientul, lanculescu rîse silit.— Poate... poate că de data asta da... Ştii, am venit ofi-

rosti el pe jumătate în glumă, pe jumătate serios.— Iar ne vaccinezi l glumi locotenentul.— Aş ! făcu Matei. Vreau să capăt o audienţă.— La cine l

•— La dumneata.•— Poftim ! zîmbi Cezar. Audienţa a început.Matei se ridică de pe scaun şi, cu un glas solemn, rosti.:•— Doresc un permis de pescuit, pentru Balta lupilor...i'— zonă... aprobări... ]ce formalităţi trebuie îndeplinite ?

- Bravo, doctore ! exclamă ofiţerul, în sfîrşit, vreipentru dumneata ceva. Păcat că s-a stricat vremea. Dar

39

lbalta, balta e chiar mai frumoasă cînd plouă. Spun; unelte ai ?

— O să-mi cumpăr... Mai înainte, însă, voiam sdacă mi se aprobă.

-—• Ba n-ai să-ţi cumperi nimic ; eu am tot ce tr-Chiar astă-seară îţi voi aduce două undiţe noi nogută... dar ce gută ! Poţi prinde cu ea şi balene.

<•— Mulţumesc, dar pot veni eu să-mi iau dar]

promise.—• Ascultă ! se prefăcu mînios grănicerul, eu <

pomenit ca omul căruia îi faci un dar,, să vină şi săj Spune mai bine că nu-mi doreşti vizita. • Doctorul îl privi trist iar Cezar se scuză :

•—• Te rog să-mi ierţi insistenţa ; dacă am făa fost doar pentru că prezenţa dumitale mă încîntâ,

—• Vino, murmură doctorul şi mîinile sale fură cude un uşor tremur.

Cîteva ciocănituri răsunară în tăblia uşii. Apoi. înapăru sergentul de serviciu, conducîndu-1 pe Doru.

— Cezar ! '.— Ce-i, Doruleţ ?—• A venit dom'şoara Aniţa. - :In clipa următoare băiatul se afla în braţele "grănicer Matei porni spre uşă.

— La revedere...—~ Doctore ! strigă Cezar. Dacă vrei, hai cu m

mi-a sosit logodnica. Lipsim doar cîteva minute, şi revenim la treburile noastre.

Era atîta fericire în privirile lui Cezar, că sentimevinovăţiei luă proporţii de nebănuit în cugetul oasjlui său.

— Nu... n-ar avea rost. Altă dată,— Promiţi ?— Promit, răspunse în şoaptă doctorul şi părăsi b'up:

Drumeagul, încă umezit de ploile căzuseră în ultima vreme, îngreuna mersul ofiţerul] Copilul însă alerga cînd înainte, cînd înapoi, în marea dăruire faţă de bucuria prietenului său. .

40

.— Hai i Hai mai repede ' strigă băiatul, dar ofiţeruluiîi era cu neputinţă să imite goana acelor mici picioare cepăreau că nici nu atingeau pământul.

Cînd ajunseră acasă. Ana îl aştepta la fereastră..—• L-am adus ! strigă Dorii victorios.Tînăra îi răspunse cu un semn ele mulţumire şi se

repezi spre uşă. în întâmpinarea lui Cezar.Ofiţerul apăsă clanţa şi intră nerăbdător în cameră :

dinaintea lui, Ana, ghemuită pe covor, gemea surd, ţinîndarnîndouă miinile pe glezna unui picior. O clipă, tînărulrămase împietrit. Pe urmă izbuti sâ-ntrebe :

—- Ce s-a întâmplat ?Răspunsul fu un geamăt prelung, îngenunche lîngă ea,

vrînd să afle pricina suferinţei, dar nu îndrăzni nici s-oatingă, nici să-i mai vorbească.

După o vreme, t'înăra reuşi să-şi întindă piciorul lovit,•găsindu-i o poziţie în care durerile păreau a-şi fi pierdutdin intensitatea de pînă atunci şi, vrînd să se dovedeascătare. schiţă un zîmbet.

-— Vrei să te duc pe pat ? murmură ofiţerul, încurajat.— Nu, şopti ea. Apoi continuă : Să nu mă misii din

loc. Cred că mi-am scrîntit piciorul.— Bine... sigur... nici n-am să te ating.— O ! Nu... să nu spui asta... Aşează-te lingă mine,

bucuria mea. ,El, însă, continua s-o privească înmărmurit.— Vino, insistă Ana.— Să chem medicul...Fata îşi agită o mînă în senin de refuz. Pe urmă şopti J— Mai întîi sărută-mă şi spune-mi „Bine-ai venit,

A.aiţă !" ' 'Cezar îi mîngîie părul, abia îndrăznind să i-l atingă şi

murmură : .— Bine-ai venit. Aniţă !— Aşa, iubitule, spuse tânăra. Acum e mai bine.Dar. imediat după aceea gemu din nou.

n

Ofiţerul se ridică de lîngă ea şi alergă spi'e bucătărie,unde Tilda tocmai bătea de zor nişte albuşuri, vrînd să facăL';n tort în cinstea ..finei", cum îi plăcea s-o numeascăi>e Ana.

41

— Mamă Tilda ! Aniţa şi-a scrîntit piciorul. Trimitepe Doruîeţ să cheme doctorul.

Reveni în camera lui unde o găsi pe Ana rezemată dun perete.

—Să-ţi pun o pernă ?—Diseară trebuia să plec înapoi, spuse ea. Cum c...

coborît din tren mi-am şi cumpărat bilet de înapoierCe-am să mă fac ?

— Aî să te faci sănătoasă.— Unde-am să dorm ?— Aici.

-• — Şi tu ?— La pichet. Adică...' la drept vorbind, nici n-aveai,

cim să dorm la- noapte. Ştii, se precipită ei s-o asigurică rămânerea ei nu-1 incomoda, am de făcut nişte controaleAşa-i pe zonă... Nu prea e timp de dormit.

— Şi dacă va fi nevoie să rămîn imobilizată mai multezile şi nopţi ? întrebă ea pălind înspăimîntată de aceastăsumbră perspectivă. Unde-ai sa dormi ?

Ofiţerul se aşeză lîngă ea şi zîmbi.Două lacrimi se prelinseră pe obrajii tinerei.— Ce-ţi trece prin minte ?— Nu... nimic. Poate... teama unei femei al cărui

iubit este mai tînăr decît ea cu şase ani.Mîinile lui puternice se aşezară -pe umerii ei, iar cînd

privirilejor se întîlniră, el şopti :— Pentru mine, tu te-ai născut în ziua în care ne-ani

întîlnit. Şi eu tot atunci m-arn născut. Şi soarele şi pă-niîntul, tot atunci.

"— Nimeni nu m-ar fi iubit mai frumos... murmură eaşi îi luă mîinile. Mai adevărat decît o faci tu. larlă-mă,fericirea mea. La anul, cînd vom fi căsătoriţi, am să pleccu Line în Italia... Am să te duc prin locurile pe unde amfost anul acesta.

— Am să îiitreb marea aceea, străină mie, şi pietreledrumurilor, şi stîncile munţilor, şi vînturile, .şi soarele şichiar cerul cu toate păsările lui, dacă le-ai spus că numaişi numai pe mine mă iubeşti, aşa cum mi-ai scris...

Cîteva ciocănituri în uşă puse capăt acelor clipe tandre.3/enise doctorul.

42

Cînd medicul reveni s-o vadă după douăzile. Ana deretica prin cameră, îngrijorat, Matei o dojenifără prea multe menajamente iar pacienta răspunse căse simte bine. Neîncrezător, el o rugă să se întindă pepat şi-i cercetă glezna. Constată că la cea mai sensibilăatingere, tînăra dădea semne de suferinţă. Urmă omustruluială aspră, care culmina cu izbucnirea Anei :

'— E îngrozitor, doctore, să stai nemişcat, între pereţiiunei odăi. Nu mi s-a întîmplat asta niciodată, şi dacă vatrebui să continui cine ştie cîtă vreme, mă tem că în -nebunesc.

Bărbatul o privea cu înţelegere, dar în ochii săi licăreao lumină ciudată în care se amestecau, deopotrivă, mila şiteama. O compătimea sincer pe fata aceea frumoasă pentruca trebuia s-o ţină prizonieră între cei patru pereţi, dar seşi temea pentru ceea ce avea să urmeze, cînd îi va co-munica jocul la care va fi- obligată să participe. O. clipă,îi trecu prin minte să-i spună direct, dar după aceea, teamacă ea ar putea nesocoti gravitatea situaţiei, datorită uşu-rinţei lui, îşi aminti de ameninţările celui care-i cunoşteasingura taină. Aşadar, nu-i rămînea decît să respecteinstrucţiunile primite şi să joace cît mai perfid scena şan->tajului pentru ca victima, înspăimîntată, să consimtă fărăezitare la tot ceea ce i se va cere să -făptuiască. într-untîrziu se agăţă de riposta frumoasei sale paciente şi,deschizîndu-si servieta, dădu la iveală un album foartegros. ..

— Domnişoară Doljan, m-am gmdif""cît de greu văeste să suportaţi repaosul la care v-arrt osîndit ;"ca să văuşurez suferinţa, v-am adus un albuni cu imagini dinItalia.

Ana tresări. Pe fruntea ei apărură nişte cute adineişi buzele i se contractară într-un rictus ce se voia zîmbet.Interlocutorului nu-i scapă încordarea care pusese stă-pînire pe ea şi încercă un sentiment de bucurie. I seîntâmpla ceea ce se întîmplă atîtor oameni puri care, dupăce lovesc pentru prima dată pe cineva, nu-şi/mai potcontrola voinţa şi continuă să lovească cu o inexplicabilăsete, chiar şi după ce victima este demult răpusă. Aşadar,'

43

înlr-un fel, mîndru de efectul acelui început, firea luibună se dedubla parcă, lăsînd locul unei canalii, dornicăsă prelungească cît mai mult chinul celui pe care aveade gînd să-1 răpună.

— M-am gîndit, continuă el pe tonul cel mai firesc ciputinţă, că imaginile însorite de pe malul Mediteraneisă vă facă mai uşoară şederea la pat.

Pacienta izbuti să zâmbească şi întrebă cu nesiguranţăîn glas :

— De ce tocmai imagini din Italia ?Matei se gîndea la o cu totul altă evoluţie a discuţi^

dai? întrebarea ei, pe cît de naivă, pe atît de neaşteptat avu darul să-1 aţîţe şi mai mult. El, care în orice altaf împrejurare ar fi făcut cine ştie ce sacrificiu, ca să nul mai vorbim de străduinţele depuse pentru înlăturarea3 fricii cuiva, de data asta părea încîntat de teama pe care vocea femeii o mărturisise. Voi să-i spună de-a dreptt şi cît mai repede ceea ce dorea de la ea. dar ceva străirf lui pînă atunci îl îndemna la un răspuns în care insinuarea! să joace rolul unei grave ameninţări. Ezită cîteva clipe şi J cînd privirile sale se îndreptară spre valiza Anei, ea iz~f bucni într-un rîs nervos, ale cărui accente sunau parcă Uşurare.

— Am ghicit ! Te-au inspirat etichetele de pe geamantanul meu !

Doctorul tresări, o privi lung şi-apoi, fericit că ea ii, salvase deocamdată, răspunzîiidu-şi la propria-i întrebare aşa cum el n-ar fi izbutit,- se prefăcu descoperit şi în-clină capul în semn de capitulare. Conştiinţa lui părea săi fi înfrînt pentru cîteva clipe ciudata stare de mai înamteJ şi un val de sînge îi inundă palizii obraji, îi era ruşine dej felul în care se purtase faţă de logodnica omului care-îî preţuia şi-1 iubea. Era tocmai pe punctul să renunţe lai odioasa lui manevră şi gîndul acesta părea să-1 fi despo-j vărat într-atîta, încît rîse laolaltă cu Ana, bucurîndu-se] din toată inima că lucrurile aveau să se oprească aici, pe] muchea prăpastie! în care ar fi trebuit să-1 rostogolească] monstruosul şantaj dorit de Tenopol. Dar limpezimea noilor sale g în duri fu umbrită de imaginea sumbră a lui MJŞU, |

44 i

profilată .aidoma unui erele pe seninul unui cer de vară; sjtulburarea luă iar locul echilibrului de cîleva clipe. Teama că avocatul ar putea da în vileag taina de care el era atît de chinuit şi pe care caută s-o înfrunte cu preţul' UIior suferinţe de nedescris. ii învinse din nou. Se strădui să-şi Pună gîndurile în ordine, holărît să atace şi să Ier- ~ mine cît mai repede acea luptă inegală, în care toate forţele erau de partea lui.

— Vedeţi, reincepu Matei pe un ton în care se ames-tecau deopotrivă neîndemînarea şi lipsa de convingere.nii-rni rămîne decit să vă invidie:/:.

Pacienta xîmbi ştrengăreşte :. —• O ! Trebuie sa vedeţi neapărat acele locuri

minunate.Doctorul se inerun'ă şi . fără a mai continua sâ-i susţină

să mă ajute. ' — Cum aşa ? Cum să vă a j'.î U- ?

— De, s i i u şi eu ? Să x ioc m că... înlr-o noapie ploioasă aşa cum se anunţă nopţile acestei toamne, logodniculdumneavoastră m-ar ajuia să trec dincolo de graniţă şisă văd minunăţii!? despre care mi-ati vorbit,

— Tovarăşe doctor, bîigui Ana. dar nimic mai simpludecît să faceţi o cerere. Aşa am făcut şl eu.

Matei surîse trist.— Ştiţi, nu ţoală lumea poate recurge la aceasta cale.

In ceea ce mă priveşte, da... însă altcineva...— Persoana despre care vorbiţi, desigur, se teme.... — întocmai.— O fi făcut ceva rău.— Toţi, toţi facem cile ceva rău : cu, sau fără voia

noastră. Deşi, continuă el cu o ostentativă insinuare înglas. acelaşi lucru poate trece drept bun pentru cineva,Şi rău... pentru altcineva.

— Doctore ! Ce vor să însemne spusele dumneavoastră ?

•— Nimic deosebit, şopti medicul şi -dădu ia ivealăfotografia primită de la'Mişu Tenopol.

45

Tînăra se recunoscu în fotografie, alături de un bărbat!mult mai vîrstnic decît ea, care o ţinea de talie ; amîndoipriveau cum soarele scăpata deasupra unor gondole trasejlachei. —

— Cineva a vrut să i-o dea lui Cezar, dar altcineva aj|împiedicat o asemenea indiscreţie, preciza medicul. ;1

— A fost o întîmplare... un... un accident. Eram... mă-Jsimţeam foarte singură, murmură Ana. Nici nu ştiu, credea nici nu mai ştiu cum îl cheamă .pe acel bărbat

Matei redevenise pe de-a-ntregul victima spaimei cucare Tenopol îl împinsese la şantaj şi, orbit de groază,căuta o despovărare cu orice preţ.

ş— Nu, n-aţi uitat nimic ; ştiţi la fel de bine ca şi mine

că bărbatul care vă susţine talia cu-atîta gingăşie se numeşte Mercuţio D'Allberti şi este unul dintre -marii anticari din Veneţia. E-adevărat... un amorez mai bătrîioijdar... plin de bani. :

— N-am ştiut, jur, n-am ştiut, se arătă fata înspăirmîntată. Şi-apoi, adăugă ea, n-a fost decît un accident,Da, da, un accident, pe cît de banal, pe-atît de nevinovatşi... şi mai ales stupid.

— Desigur, întâmplarea despre care vorbim poate fiaumită şi astfel, iar consecinţele... pe veci înlăturate^dacă...

— Dacă ? se agăţă Ana de această ultimă şansă pecare interlocutorul său o insinuase cu-atîta perfidie;

— Ei, dacă împrejurarea ar rămîne fără urmări. ;— -Doctore, şopti grav pacienta, spuneaţi, mai,înaintej

că cineva a împiedicat ajungerea acestei fotografii laCezar.

Bărbatul îşi înclină uşor capul, în semn de confirmare.— Dumneavoastră aţi fost binefăcătorul meu ?r- Nu. ;— Oricum, sper, cred că aţi influenţat asta.i—. Nu.— Acuma... după ce mi-aţi dat o dovadă de bunăvoinţă

prin aceea că nu i-aţi spus lui Cezar.., poate că veţi distruge fotografia,

46

]Vîatei apucă fotografia şi o rupse în bucăţi..— Mulţumesc, murmură fata şi îşi ascunse faţa în

palme-Doctorul se apropie de fereastră şi rămase acolo vreme

îndelungată, privind pilcurile de nori care veneau dinspremare. Cînd îşi întoarse faţa spre Ana, o surprinse adunîndbucăţelele compromiţătoarei fotografii.

— Pot să le ard ? întrebă ea..— Desigur, le puteţi arde, dar nu asta e cel mai im-

portant lucru..—• Cum aşa ? Ce altceva mai poate avea importanţă ?— Clişeul ! şopti grav Matei şi se grăbi • să precizeze :

Clişeul nu se află la mine,"iar cel care-1 are ţine la preţ..—• Preţ ? Ce fel de preţ ? Cît cere ? se tulbură din

nou Ana.•—• Nu-i cine ştie ce... Cîteva mici relaţii asupra unor

locuri de pe-aici, din zona de frontieră.Pacienta- se arătă atît de înspăimântată, încît doctorul

socoti de datoria lui să-ncerce a minimaliza, cît de cît,gravitatea situaţiei.

— O ! făcu el pe un ton ce se voia cît mai firesc, nuva fi greu. Vă voi da cîteva repere iar dumneavoastră, catopometru... topograf... mă rog, le veţi verifica.

— Cum ?— Simplu : plimbîndu-vă cu Cezar, noaptea, în barcă..;

E o încîntare să te plimbi noaptea, pe Balta lupilor ! Puţină atenţie la posturile de pază, patrule, ore şi locuri încare le întîlniţi.... Nu, fiţi sigură, nu va fi greu... Şi-apoi,această corvoadă ar putea deveni chiar plăcută dacă puţinul pe care-1 aveţi de făcut 1-aţi considera drept studiu.

Tonul şters şi lipsa de participare în ceea ce trebuiade fapt să impună, nu scăpase interlocutoarei sale iarochiul lui, altădată atent şi scrutător, ar fi putut observape chipul ei un zîmbet, pe cît de discret, pe-atît de bat -jocoritor. Dar Matei părea cufundat doar în mizeria noiisale posturi de şantaj ist, dublată de teama permanentăîn care Tenopol îi învăluise ca rntr-un sac. Şi el ştia căsacul putea fi oricînd legat la gură. iar gîndul acesta îl

47

lfăcea încă de pe acum să dea semne de sufocare. încăperea schiţînd un gest de salut.

Afară, yîntul rece dinspre mare se înteţise, aducîncîn goană nori negri-şi grei.:

Porni spre dispensar, cu paşi rari, inspirînd cu lăcO'mie aerul proaspăt şi sărat, cu miros de alge, în timp o<Ana Dolj an lipea cu mare grijă bucăţile fotografiei ciajutorul căreia Matei o şantajase.

CAPITOLUL i i i

Vbd Brănescu, om de crfaeeri

Seara, locotenentul sosi acasă mai de-rne. Spre suprinderea lui, Ana îl aştepta îmbrăcată,a de plecare.

• De oe-ai părăsit patul ? se arătă el îngrijorat.— Doctorul mi-a prescris puţină mişcare.Cezar rîse :

• Ai văzut ce grozav e doctorul nostru ? ! Ei ! Ce maisptăm ? Să ieşim din casă... Unde vrei să mergem ?Tînăra îl privi atent, cîteva clipe, apoi ridică dineri, în semn de nehotărîre :

• Undeva... unde să fim cu-adevărat numai noi dof.Ştii tu un loc anume ? întrebă Cezar.

— Nu, dar te-am auzit pe tine... şi pe Doruleţ... şi.pemă Tilda... Balta lupilor ,!— O ! Acolo e frumos numai cînd cerul e senin. Totliceul îl dau stelele oglindindu~se în apă. Se spune căsînt ochii lupilor care trăiau odinioară pe-aici ; din

nna asta oamenii au numit-o Balta lupilor. Frumoasă legendă,— Dar tristă, pentru că lupii ai căror ochi...— Taci ! strigă Ana. Nu vreau... nu pot s-ascult ni-trist. JLasă-mi seara asta liniştită, iubirea mea. Lasă-

o frumoasă ca tine, bună ca tine !Porniră cu paşi rari, ţinîndu-se de'mînă, neuitîndu-seunde calcă. Din cînd în cînd făceau mici popasuri;ru a privi cerul înnorat ori pentru a asculta vîntul sau'ătul vreunui pescăruş rătăcit de-ai lui. Apoi, înfioraţi, ?luau drumul.

49

Intr-un tîrziu îhtîlniră o movilă. / —, Am ajuns,şopti Cezar, aidoma unui copil car feleşte în faţatovarăşului său de drum, că a găsit „Pal fermecat".

Tînăra îl privi îndelung, neîndrăznind parcă să-şi i turisească nedumerirea, pentru. că nu se zărea nici de apă. , Bărbatul zîmbi şi o mîngîie protector.

—• Balta se află dincolo de movilă, o asigură el. Csînt singur, mă caţăr şi-n cîteva clipe ajung la pa|cealaltă ; acum însă... va trebui să ocolim. j

— E mult de mers ? se arătă ea îngrijorată.— Nu, dar va trebui să renunţăm la singurătate

teva clipe.— De ce ?— Ne vom întilnî cu ostaşii care păzesc fron|— Altfel nu se poate ?— Doar dacă escaladăm movila ; ţi-am spus.— înseamnă că vom fi prinşi, glumi ea.— De bună seamă, se prefăcu trist ofiţerul. Am c

nizat atît de bine ^treburile, încît mă găsesc .în sit|„Ucenicului vrăjitor" ; nu mai ştiu cum să scap dinpriile mele capcane.

•Rîseră din toată inima şi porniră să înconjoare o Pe drum întîlniră o patrulă, iar la capătul potecii un de pază, Coborîră un mic povîrniş şi se găsiră lîngă Lamal se aflau cîteva bărci. Cezar o luă pe Ana în şi o urcă într-una dintre ele.

— Asta e barca mea, se făli el.— Dar celelalte ?— Sînt ale oamenilor care au permise speciale d-

cui t, aici.— Cezar !— Da...—• Pune ramele şi vîsleşte. Vreau să fugim di n

departe de mal. Simt pretutindeni ochi care ne văd, p.viri care ne despoaie sufletele şi vor să vadă ee-ascundfIn ele.

—• Dar eu n-ascund nimic rău. Eu pot să şi strijam în suflet. Şi chiar vreau să strig, pentru ca toatTmea să ştie cît de fericit sînt

50

ra îşi cuprinse faţa in palme, părând că vrea să-şi asiafericirea. Copilul cel mare care o întovărăşea apucă eleşi începu să vâslească.

Balta era liniştită, tristă şi întunecată, iar cerul aeo-Din depărtare se auzeau valurile mării şi, din cînd nd, sirena vreunui vapor, strigîndu-şi osteneala şii spre odihnă.. Crezi că nu ne mai poate vedea cineva ? Ofiţerul

privi spre malul vestic al bălţii şL apoi îşi sultă ceasul._- Optsprezece minute. Din clipa asta, nimeni, minţi irul, vrînd să-i alunge orice teamă. Ana se aşeză lîngă el, pe banchetă. Se îmbrăţişară, urmă se uită la ceas.Mai avem şaisprezece minute. Of f i Ei... nu trebuie săle foloseşti în ritmul de mai iute, o ironiza el.— Spune-mi, te rog, cînd vor trece clipele de sigu-ţă, cîte altele vom fi, din no'u. în pericol ?— Unsprezece ; apoi o jumătate de oră... linişte, minţinou Cezar. Pe urmă, aproape necontrolat, izbucni :

:ultă, Aniţă, tu vrei să-ţi faci o documentare serioasăpra pazei acestei zone de graniţă ?

Da, confirmă ea, pe t6nul cel mai firesc cu putinţă.— Hm ! făcu locotenentul derutat. Şi, mă rog, la cer folosi ?,— Păi... nu pentru mine am nevoie de toate aceste6

- Ce tot spui ? întrebă el pe jumătate în glumă, peătate serios. Doar nu oi fi intrat în legătură cu cinece răufăcători şi vrei să le vinzi cele aflate, de la

e ! ?— Ba... cam despre aşa ceva e vorba, îi întări ea pre-merile. Numai că... în legătură cu preţul n-amitat. • "— Foarte prost! rîse el. In asemenea afaceri preţul*ie să ocupe primul loc. Hai, dă-mi voie să pornesc.

Fata se întoarse la locul ei. Cezar apucă ramele şiîncepu s-alunece din nou pe oglinda mohorîtă a ţiilupilor. Pe urmă, el încetă brusc să mai vâslească.

51

. —• Aniţă, ce dar să-i facem noi doctorului, că în hicîteva zile te-a pus pe picioare ? O ! Dar ce prostii spDacă i-aş oferi, fie şi un capăt de aţă, Matei mi-ar

' toarce spatele pentru totdeauna.— Cezar, n-aş vrea să-ţi produc o mare decepţie,

,,doctorul vostru" nu est<? un. om de treabă. Chiar adimineaţă mi-a făcut...

— Ţi-a făcut'^curte ! izbucni ofiţerul, şi de datarîse -din toată inima. Nu-1 cunoşti... Asta-i ! Nu-LcuncAşa-i el : un tip curtenitor. Ştii, pentru el. o asempurtare se cheamă bună creştere. Ehei ! Ara mai cunoeu ţipi ca el şi pină la urmă m i-am dat seama cănişte oameni -de suflet şi... de bună credinţă.

Fata veni iarăşi pe-bancheta pe care stătea el şcuibări, înfricoşată, la piept. Rămase astfel vremi'lungaiă şi numai după aceea murmură :

— Nu... .nu mi-a făcut curie... Dar nici impresiebună nu mi-a făcut.

— Ana ! Aniţă ! Omul acesta e'pentru mine maidecîl un frate. Slăbănogul ăsta a trudit cu sapa şi cnăcopuî în miinile lui firave pentru ca oamenii saun dispensar... aşa cum îl vezi tu. astăzi. Eu nu ştiudin, trecutul lui. dar ştiu tot despre sufletul iui. Ş;poate avea suflet de ticălos un om care îşi expune prviaţă pentru a curma o cumplită epidemie ! Auzi, A:Matei mi-a salvat doi oameni. Doi soldaţi din picmeu trăiesc datorită lui. Pentru mine, pentru noijde-aici, Matei lanculescu. nu-i un oarecare „doctaţară", ci doctorul nostru, aşa cum 1-am numit toţi şine place să-i spunem, si cum credem că trebuie să-inem şi... şi cum altfel nici nu 1-am putea nunii.

—. Iartă-mă. n-am ştiut că te va durea într-,Şi-apoi, poate că eu m-am înşelat, murmură ea, j:a nu mai putea să mărturisească pricina nefavorimpresii pe care i~o făcuse Matei. Desigur, tu îl cubine ; aţi discutat, v-aţi făcut confidenţe...

•—- Da' de unde ? "o întrerupse Cezar. Te asigu doctorul niciodată, dar absolut niciodată nu mi-a dat lejul să stăm de vorbă aşa, mai mult, încît să ne chidem sufletele şi să ne alinăm, unul altuia, nădufuri

52

eu i-am căutat prietenia, şi asta de mai multe ori,'după o vreme am început să mă tem că devin ridicol ;

•fl spus că aşa-i el, un însingurat, şi am renunţat.ţ Dacă Cezar ar fi aflat de la Ana cele ce i-a cerut

j să facă, chiar atunci, în puterea nopţii... s-ar fiiustit asupra lui şi... şi i-ar fi strigat în faţă : „Ce seiiiplă cu tine ? Ce criminal te-a mînat alături de dru-

pe care-ai mers pînă acum ?" Şi poate cădoctorul , fi spus numai şi numai adevărul.Undeva, spre mare, cerul fu despicat de cîteva fulgere,niară tunete şi strigătele speriate ale pescăruşilor.,ar apucă ramele şi începu să vîslească spre mica plajăunde porniseră în larg. Ana stătea ghemuită lingă el,vindu-1 cu ochi ca de veveriţă speriată, începuse să plouă.

De cîteva zile, de cînd aflase despre afa-ea pe care Mişu Tenopol i-o propusese doctorului, Vladinescu trăia într-o continuă nelinişte. Tulburarea pradăeia căzuse nu scăpă nici lui Matei şi nici sorei Ana care,rijoraţi, îl cercetară în fel si chip, vrînd să afle pricinaiţei sale tulburări. Greşea înregistrarea bolnavilor,ea distrat şi uneori chiar absent la tot ce-1 înconjoară,lija să comunice medicului cine-1 căuta gi_.pentru ceime, completa greşit unele fişe de evidenţă, şi cîtele.2nd Matei 1-a dojenit pentru prima oară, datorită uneilijenţe, Vlad 1-a pironit cu o privire atît de tristă, încîttorul şi-a schimbat brusc atitudinea, arătîndu-se foarteniştit : .. ̂—- Dar ce se petrece cu dumneata ? Ce te nemulţu->te?Ajutorul oftă şi vru să plece din cabinet .dar doctorulstă :— Ascultă ! între noi nu- trebuie să intervină asemenea

Cu siguranţă că eu am fost nedrept, făcîndu-ţi de mai înainte, dar nici dumneata nu faci bine ti ascunzi vreun necaz. Da, da ; nu f aci bine.

53 .

Viad se-ntoarse spre el şi îşi plecă privirea, rusparcă. De fapt era îndurerat pentru suferinţa binetorului său şi dacă n-ar fi fost vorba despre mania acesci despre alt mobil al şantajului exercitat de băţavocat, o î cum i-ar fi răsplătit el, lui Matei, bunăfpîinea şi adăpostul pe care i le-a oferit cu atîta geneţaţe î îşi aduse aminte cine era Tenopol : îl cunoscuiînchisoare, cu ani în urmă, într-una dintre peregriiisale prin astfel de locuri. Ştia bine şi cu ce se „oCacest Mişu Tenopol : era escroc ca şi 'el, dar de ianvergură ; avocat însă, niciodată. Poate că acest titluunul dintre multe altele : comandor, farmacist, coidoctor etc. despre care aflase de pe la infractorii c;cunoşteau mai de mult şi ştiau că le folosise cu mare siuîn paguba naivilor care-i căzuseră pradă ; Vlad însă aatunci îl auzise prezentîndu-se „avocat". I~ar fi ari,toate astea în obraz, dar acei ticălos bătrîn îşi făcus dinprimejdia în care se afla mama lui Matei.

— Ce-mi tăinuieşti ? îl întrebă din nou doctorul,gmdu-1 din gîndurile sale.

Ajutorul tresări si îşi ridică privirea asupra lui.— Să spun drept ?— Drept, pentru că altminteri nu te pot vindeca, înf

medicul-să glumească.—- Fie ! se prefăcu Vlad că se în voieşte. Mă tej

îmi pierd memoria.— Vorbeşti serios ?•— Da, foarte serios. De cîtva timp. uit... uit...Matei zîmbi :•— Numai asta ?Celălalt cofirmă printr-o înclinare a capului.— Atunci, să şi începem tratamentul.Apucă un formular şi se puse pe scris. Cînd k-

dădu reţeta pacientului iar acesta, după ce o citi side cîteva ori, murmură conţinutul prescripţiei :

„Plimbare... plimbare... plimbare, la orice oră dureSe sili sa rida dar nu izbuti decît să schiţeze!

zîmbet. Apoi se înclină, mulţumind, şi părăsi cablulEra cit se poate de adevărat că Vlad avea nev<

tratamentul prescris de doctorul lanculescu, chia;

54

lui era cu totul alta decît aceea pe care el a•turlsit-o- Şi „pacientul" începu să dea ascultare indi-ei medicului, făcînd lungi plimbări, fie prin comună,pe baltă, cu barca, împreună cu Matei. Drumurile pe carebinefăcătorul său le făcea la locuinţa landantului depichet alcătuiau pentru fostul infractor

mai serioasă îngrijorare ; se - temea ca nu careiva, în disperarea lui, medicul să facă vreo prostie,•rcînd să afle chiar de la ofiţer datele pe care i leise Tenopol, el neştiiind că în planul bătrînului fuseseuşă şi Ana Dolj an, logodnica lui Cezar, într-o zi, măci-de astfel de gînduri, se hotărî să facă tot ce-i va staputeri spre a-1 elibera pe doctor de spaima în care acelos şantajist îl cufundase. Dorea din toată fiinţa lui să-1;e pe binefăcătorul său de consecinţele grave ce le-ar fiiertat, datorită drumului pe care. apucase, silit ce-ipt, dar asta — ştia el bine — nu 1-ar fi putut apăra în

legii, îşi spuse că era de datoria lui să încerce aista o cale cît de cît sigură pe unde omul lui Tenopolreacă fraudulos frontiera, si cînd va dispune de aceastăizare, să o ofere şantaj istului în schimbul renunţăriistuia la serviciile lui Matei. Era încredinţat că discuţiacu Tenopol va da rezultatul pe care-1 sconta, pentru cănu. avea nimic de pierdut şi îşi va putea permite să:ute cît se poate de dur, nu aşa cum făcuse bietultor. Avea de gînd să-i spună de la bun început că ştieîl, că îi dă ceea ce doreşte, dar să nu-1 mai audă pome-cl numele binefăcătorului său. Va discuta cu pretinsul>cat pe şleau, în argou, ca între borfaşi ; mai mult, îi vane că îl cunoaşte, şi îi va preciza împrejurările care

prilejuit o asemenea „onoare". Se şi vedea rîzîndă pofta inimii, în faţa bătrînului şantajist care nu maia de ales, iar după ce tîrgul va fi încheiat, îl va trimitelaiba. Da, va face toate astea numai spre a-1 ştii pe•ei ferit de drumul fărădelegii, pe care el a călcat de

ori, pentru omul care i-a întins o mînă de adevăratn şi care i-a însoţit pîinea oferită cu vorbe bune.

tiniâ de o veche şi cinică zicală „Recunoştinţa este araceajmai grea". Rîse şi apoi se mustră pentru că în săuîşi făcuseră loc, fie chiar pentru o clipă, astfel înduri.Se ridică de pe ultima treaptă a clădirii dispen-

55

sarului şi porni într-aiurea. După o vreme apucă pe ceducea spre mare. Trecuse o j umătate de oră. hotărîrealui se schimbă, îşi spuse că mai înainte de trebuia sărevadă Balta lupilor, movila care o şiră potecile careduceau într-aeolo, împrejurimile bălţii numai dupăaceea se va duce la marea pe care îi plăcea de mult s-orevadă.

Cîndva, dorise să se facă marinar. Se născuse pe nimării. Toţi bărbaţii din familia sa fuseseră marinunii chiar mai activau încă. Setea lui de cunoaşterecălătorii, dragostea pentru mare, făcuseră din el o adrată enciclopedie geografică. In primele clase de ]devenise o mică somitate printre colegii mult mai jdecît el, pentru că nivelul pregătirii sale la fizică, inmatici şi mai ales în domeniul geografiei depăşea cu tceea ce se cerea chiar la un examen de admitere la faiţaţe. Toată lumea ştia că Vlad se va duce la şcoala]marină dar, chiar în ziua examenului de admitere, c<*doi fraţi, împreună cu tatăl, se înecară în ,.marejmare", pe ale cărei nesfîrşite întinderi, sperase,timpul copilărei sale, să cutreiere lumea.

Tocmai ieşea din sala în care dăduse proba s(?jc.nvvins că făcuse o lucrare foarte bună, cînd la caculoarului zări silueta firavă a mamei sale, sprijinit;braţul unui pescar bătrîn, Toma, vecin cu. ei. Alergă imaică-sa strigînd cît îl ţinea gura, pe jumătate în glumajumătate în serios : „Află, bătrînico : sînt un savant ! lnu trebuia să mă prezint la acest examen." Dar frazacurmă, văzînd chipul niaică-sii, împietrit de durere,dădu seama că nu îngrijorarea pentru reuşita lui la adtere o adusese acolo pe „bătrînică", ci' altceva, cu tşi cu totul grav. 'încremeni dintaintea ei, neînclrăzîi sâ-ntrebe ce anume se petrecuse, şi nici măcar să-şi <prindă privirile de pe chipul acela slab, palid, în ctoate jungherele lumii încrustaseră o nemărginită d un

— Am venit să mi te iau, murmură ea, într-un 1ît' :

. El o privi înspăimîntat şi nelămurit.> — Tata a murit, continuă femeia.

— Tata ! strigă Vlad, gîtuit de durere.— Şi tata... şi Victor... şi Mihai, completă Toma.Vlad scăpă servieta din mînă.

Cî'_;,—.—-poAcPaCî

56 5

gleznele sale şi picioarele i se udară. Se aplecă repede,;valul să n-apuce să se retragă, şi prinse apa în căuipalmelor. Apoi, grăbit, îşi cufundă obrajii în.palme, ţiriidu-şi buzele întredeschise, ca pentru un sărut. Gustul ;

sare şi alge îi. pătrunse în gură. îşi ridică ochii spre cifericit. După aceea mîngîie cu privirea întinsul mării p'î;la orizont. Dar bucuria îi fu umbrită de amintirea mânsale, ai cărei ochi îl priveau mustrător, neînţelegîndsimţea el în acele clipe, îşi reluă drumul spre baltă. Văzi;ce era important ; memorase toate amănuntele de reli<toate potecile cu detaliile lor.

Se urcă în barcă şi porni spre malul unde se afla movî;începea să se întunece.

B

în după-amiaza zilei „care urmă, doctorveni s-o viziteze pe Ana. Cezar îl întâmpină. Cînd dăduochii de ofiţer, Matei, care nu se aştepta de„ fel să-1 găseaşacasă ia acea oră, îşi spuse că tînăra pacientă 'sfîrşise pja destăinui logodnicului ei neplăcuta „împrejurare". e|prefera ea să numească situaţia în care o prezenta fotogfia de la Veneţia, decît să se aventureze într-o afacere depericuloasă ca aceea în care şantajul plănuit de Te| polurma s-o angajeze. O clipă, rămase înmărmurit.

Cezar zîmbi prietenos şi-i întinse mîna.Medicul ezită cîteva secunde şi-apoi, ca şi cînd n-ai|

observat imediat gestul ofiţerului, dădu mîna cu el..— Ascultă, doctore ! Am impresia că prezenţa î

nedorită, se prefăcu supărat locotenentul întîmpi.nînd|Pentru moment, Matei nu ştiu cum să interpret

vorbele grănicerului. •»— De ce spui asta, ..căpitane" ? izbuti el să murrmAna apăru între ei doi.•— Cum merge ? o întrebă medicul aproape în şoaj— Destul de bine, se arătă ea veselă.•— Ne-am şi plimbat, interveni Cezar.Matei se încruntă, privind cînd la unul, cînd la celălaltj— Da, da, continuă comandantul pichetului ; şi pe jos..

şi cu barca... Doar dumneata i-ai reconiandat bolnaveifacă mişcare. Nu ? •

58

Cileva secunde, doctorul rămase încremenit. In ciuda>rului rece clin casă, un val de transpiraţie îi năpădi •U! n tea- Nu ştia' ce-să creadă. Spusele lui Cezar aveau, *njruel; o rezonanţă stranie, ele puţind însemna ,.Tu aijr;Cie:nnat--o să facă plimbări de „studiu" pentru a-ţi Jproivara date în legătură cu paza frontierei" sau şi maiDirect r,Nu te mai preface, făţarnicule ; Ana rni-a mărturisittotul"- încercă să spună ceva. dar glasul nu-i mai dădeaascLilU'-"e- Urmă o lungă pauză căreia fata. într-un elanci e bună dispoziţie, îi puse capăt :

— Doctore ! Dacă n-ai să confirmi că dumneata m-aî(îndemnat să mă plimb, Cezar mă va socoti mincinoasă,

Matei dorea să răspundă îndemnului Anei sau să spună| orice altceva, dar îi era cu neputinţă. Teama şi remuşcarea, puseseră deopotrivă stăpînire pe el. Continuă să tacă.

— Oi fi avut o zi grea, doctore. Ştii... de la o vremeşi eu am început să resimt oboseala, spuse Cezar.

— Asta-i aluzie la complicaţiile pe care i le-am prici-[ nuii eu. interveni Ana.

Locotenentul aprobă vesel, iar Matei izbuti să zîm-I bească, gîndind că după felul în care Cezar se purta,. Anaj nu-i divulgase tîrgul lor ; cel puţin'deoeamdată.

Apoi, cînd lucrurile părură a fi reintrat pe făgaşulobişnuit, ofiţerul îi părăsi ; trebuia să se ducă la pichet.

Rămaşi singuri, atît Ana cît şi medicul se simţirăsiingheriţi. fiecare gîndindu-se la discuţia care avea săurmeze.

Speriat parcă de tăcerea care ameninţa să se prelungească cine ştie cît. Matei fu cel dintîi care încercă s-ocurme. • '

— V-am adus o carte. Ştiţi, m-am gîndit la vremeaasia ploioasă, mohorîtă şi... şi mai ales la faptul că, practic,fiu vă puteţi omorî timpul în nici un fel...

Ana rîse silit :— Ei. doctore, n-ai aflat că timpul este acela care ne

omoară, şi nu. noi pe el ?Cum interlocutorul nu răspunse nimic, părînd că nici

:UI auzise remarca ei, tînăra îi luă cartea din mînă şi se;iPucă s-o răsfoiască. După o vreme, murmură :

— „Vin ploile" !

Matei tresări.— Nici că se putea o lectură mai potrivită cu vrem*

asta, continuă ea.Abia atunci realiză medicul despre ce vorbea frumoasa

lui pacientă şi. jenat clin pricina alegerii făcute, încercă sase scuze :

•—• Desigur, aţi citit-b, dar... m-am gîndit că o să văfacă plăcere... fie s-o recitiţi, fie să admiraţi această nouăediţie. Pe mine m-a impresionat teribil. Şi-apoi cred căoricărui om îi place să aibă în biblioteca lui o carte atît dfrumos editată. •

—- Trebuie să înţeleg că mi-ai adus-o în dar ?— Desigur.

7 — O ! Atunci e cu totul altceva ; mulţumesc. Uite, ansă notez data de astăzi chiar pe prima filă şi, dacă-mi davoie, chiar şi numele dumitale. Merse grăbită spre o măsuţjşi după ce îşi făcu însemnările dorite, se simţi datoareparcă, să-şi explice purtarea : Ştii, aşa procedez cu toatecărţile pe care le primesc de la prieteni.

Matei nu mai fu în stare să-i susţină privirea. Femeiaîl numise prieten, îl considera ca atare şi nu-i declaraseasta în vreun fel anume ci pur şi simplu pentru că aşasimţea în clipa aceea. O durere cumplită îl săgeta încreştet; aşa i se întîmpla ori de cîte ori încerca marinemulţumiri ori emoţii. Ar fi vrut să răsplătească purtareaei atît de frumoasă, bunătatea şi generozitatea unui OIBdeosebit, pe care el, din clipă în clipă, avea să-1 chinuie dinnou, iscodindu-1 cu fel de fel de întrebări necinstite, în-demnîndu-1 ca la rîndul lui să devină odios faţă de altci-neva. Poate că dacă durerile de cap nu i s-ar fi stîrnit cuatîta violenţă, el ar fi uitat de ameninţările lui Tenopolcare n-ar fi renunţat a-i denunţa mama, în caz de nesu-punere. Astfel, odată cu durerea, renăscu teama ; în cli-pele ce urmară, locul reniuşcărilor şi al ezitării, îl luă ho-tărîrea, ce-i drept, nedorită, de a ajunge la limanul pre-supusei sale linişti. Cu o sforţare supraomenească izbutisă îngaime :

— Domnişoară... aţi încercat ? V-aţi interesat ? Aţiaflat ceva ?

Ana tresări, arătîndu-se de-a dreptul speriată. Buzele ise întredeschiseră părînd a voi să articuleze un cuvînt, darglasul nu putea răzbate dincolo de gînd.

60

impresionat de tulburarea ei, doctorul îşi uită propriile-i f rinţe şi. dorind să-i vină în ajutor, murmură timid : su __ pju va temeţi de mine... Ştiţi, în ceea ce mă priveşte

. jau geamă că e tare neplăcut să faci aşa ceva... ^Voia s-o ajute dar, la rîndul său, era atît de tulburat i se părea improprie, dacă nu chiar ridicolă orice a menită s-o liniştească.

Desigur, poate că prea mare lucru n-aţi izbutit, clar..',' ricum, oricât: de puţin, atît doar cît să se "vadă că purtaţi niţel interes chestiunii... pentru că, şi eu, pe de altă parte, trebuie să informez persoana care doreşte să afle...

__ Şi care are clişeul acelei fotografii ! interveni Anacu o neaşteptată duritate în glas.

Riposta ei, menită parcă să-1 dezmeticească, îl descum-păni şi mai mult. O clipă se simţi tentat să creadă că Anaera aceea care dorea rezolvarea afacerii cît mai grabnic şică menajamentele lui nu făcuseră decît s-o enerveze, dato-rită ezitărilor şi întîrzierii pe .care le implicau. Pe urmăînsă, se dojeni aspru pentru uşurinţa cu care acceptase oasemenea presupunere şi gîndurile îl purtară din nou spresuferinţa în care şantajul o aruncase pe nefericita luipacientă. „Fără doar şi poate, "avea să-şi spună Matei înclipele următoare, izbucnirea ei de mai-nainte n-a fostdecît rodul disperării în care subtilele mele manevre aupurtat-o". Se gîndi că cel mai bun lucru pe care-1 aveade făcut era să meargă pe drumul ales de ea. poate fărăvoia ei, fiindcă ducea direct la scop şi asta însemna scurta-rea chinurilor pentru amîndoi.

— Da, într-adevăr, vorbeam despre datele pe care do-reşte să le afle persoana care deţine clişeul fotografiei încare dumneavoastră vă aflaţi împreună cu bogatul anticarMarcuţio D'Alberti, de la Veneţia.

Rostise întreaga frază pe nerăsuflate şi acest fapt, sevede, dăduse o nuanţă atît de hilară tragicei situaţii, încîtA.na izbucni în rîs.

Surprins, doctorul se temu că ar fi spus cine ştie celerozie şi prinse să-şi recapituleze fiecare cuvînt. Abia

'-^tr-un târziu îşi dădu seama că frazarea aceea precipitată1 zvîrlise pînă la limitele 'grotescului şi, mulţumit că nu

61

altceva fusese pricina ironiei tinerei sale _interlocutoaic,începu şi el să rida, sfîrşrnd prin a-i mărturisi : ,

— Tipul n-a făcut o alegere prea strălucită, tixindu-sela unul ca mine, pentru o astfel de... de treabă.

Ana se mulţumi să zâmbească reţinut. Pe urma spusetrist : .

— Aşa-i ! Dar cu mine... nu s-a înşelat. Pe mine măare la mînă, şi încă atît de bine ! Rîse cu voită amărăciuneşi adăugă : Poate că şi pe dumneata te are la mină... dar,asta-i treaba fiecăruia ; ce să facem ? Jucăm ! Uite, eu unaam şi început ţopăiala, mai spuse ea şi deschizîndu-şipoşeta dădu la iveală două jumătăţi de coală : pe una seaflau nişte însemnări în cifre, pe .cealaltă, o schiţă.

Doctorul le apucă grăbit, cu mâinile cuprinse de unuşor tremur. O vreme nici nu îndrăzni să-şi aplece privireaasupra acelor hârtii, ca şi cînd dacă n-ar fi privit conţinutullor, păcatul n-ar fi fost deja făptuit.

— Mi~am dat toată osteneala, explică Ana pe un tonsec. Două plimbări pe Balta lupilor şi prin împrejurimi ;am notat cîteva dintre orele nopţii cînd patrulele pot fiîntîlnite în zona movilei şi am făcut o schiţă în care aminclus balta, movila şi potecile cele mai frecvent ori maipuţin folosite spre apă. Sper că „patronul nostru" va fimulţumit.

Matei privi roadele şantajului său şi-după o vreme, peun ton care trăda o vădită emoţie, mărturisi oarecumbucuros :

— Vă mulţumesc ! Se pare că persoana interesată vaputea trece prin locul marcat de dumneavoastră.

•— E singura cale, insistă Ana.— Aşa cred şi eu, făcu doctorul'recitind materialul

obţinut. Pe urmă tăcu o vreme îndelungată.Pacienta intui că în judecata lui intervenise ceva ce

avusese darul să-i umbrească, bucuria de pînă atunci şi,dornică să afle ce anume se petrecuse, îl întrebă :

— Vă nemulţumeşte ceva ?Medicul tresări..-— Cunosc destul de bine locurile acestea şi... din cîte

ştiu. împrejurimile Bălţii lupilor sîiit păzite cu străşnicie.Tînăra'se sili să rîdă, căutînd astfel să-i spulbere îndo-

iala, dar noua lui teamă părea să se fi înrădăcinat destul

62

l

J de bine în cugetul său pentru că, departe de a ceda aceleij i banale încurajări, el ripostă sever :J Ş; •— Domnişoară Dolj an toate potecile care duc spre baltăJsînt minuţios supravegheate.sjci

— Am aflat. Tocmai din pricina asta v-am adus nota u intervalele de timp în care patrulele nu apar deloc. £ — Pe care, sînt sigur, le-aţi dedus din ceea ce aţi obser-— r.vat în timpul celor două plimbări.— ? De data aceasta Ana se arătă supărată, manifestînd'jchiaro uşoară enervare.l \ — Ascultă, doctore ! Eu nu ştiu ce te îndeamnă pe: dumneata să te pretezi la o astfel de faptă şi nici nu mă-{interesează, dar eu, eu ştiu bine m ce cleşte mă aflu. Cum{îţi trece prin minte, că mi-aş îngădui fie şi cea mai micăj ^uperficialiţaţe ? ~j'j Tonul şi argumentul răspunsului ei- avură un efectfiiniştitor asupra lui Matei.}j — Fie î se învoi el. Vom verifica posibilitatea trecerii >iprm locul indicat de dumneavoastră. Sper să izbutim : altminteri, persoana... ne va da pe amîndoi în vileag.împături cu grijă foile de hîrtie pe care se aflau preţi-oasele informaţii, murmură cîteva cuvinte de bun-rămas şi părăsi în grabă locuinţa comandantului de pichet. Se întunecase.

Prin ferestrele caselor se vedeau luminile aprinse, Ploaia părea să nu mai contenească.

Pe lingă gardurile caselor se strecurau două umbre : VIad Brănescu pornise pe urmele lui Matei.

în ciuda grabei cu care îşi părăsise pacienta, doctoralmergea cu pas rar. Părea că ploaia îi face bine, pentru cădupă o vreme îşi scoase pălăria şi chiar se opri lingă zidulşcolii. Zăbovi acolo, cîteva minute. Apoi, tot cu capul desco-perit si cu haina de ploaie descheiată la toţi nasturii, îşireluă mersul spre dispensar. La poalele dealului se opridin nou, privi spre înaltul cerului, de parcă ar fi imploratajutorul cuiva pierdut în haosul întunecat şi nesfîrşit alînălţimilor. Pe urmă. abandomndu-şi gtndurile, începu să

63

urce poteca spre casa cea albă care se ridicase, în cea ja«nmare parte, datorită lui. •„ , . , + ,

Vlad îşi încetini mersul, lăsînd să crească distant^dintre el şi urmărit. Pentru îngrijitor devenise limpede cadoctorul se afla într-o cumplită stare de tulburare, &raaproape sigur că protectorul său trecuse şi poate niajtrecea încă prin mari emoţii, dar asta numai şi numai daio-rită celor petrecute acolo, în locuinţa ofiţerului. Ştia caMatei avea să facă o vizită Anei Doljan dar faptul că eJrămăsese în casa comandantului de pichet atît de multavreme după plecarea aceluia, îl îngrijora nespus pe Vlacl.„Nu cumva nefericitul acesta, în disperarea lui, s-a apucatsă facă pe isteţul şi să atace problema direct ? gîndi Bră-nescu. Nu, cu neputinţă, îşi spuse el într-un tîrziu, doardacă şi-a pierdut minţile, i-ar fi putut cere locotenentuluiserviciul pe care Tenopol i 1-a impus lui, prin şantaj.Atunci ? Bine-nţeles, medicul a făcut o tentativă asuprslogodnicei lui Cezar. Da, da ! Iată pricina zăbovirii lui atîtavreme, după ce a rămas singur cu ea. Asta e ! Dar rezul-tatul ? se întrebă urmăritorul doctorului, şi îşi răspunse,năpădit de o cumplită tristeţe : Iată-1 ! Halul de depri-mare în care se află ! Pot să jur că a încasat o -săpunealăzdravănă odată cu un refuz categoric din partea.ei. Sevede cit de colo că nu-i în stare să se gîndească la altcevadecît la urmările încercării sale de a obţine prin Anadatele trebuincioase hii nenea Mişu. S-o fi şi văzînd dejaîn „lanţuri", îşi mărturisi Vlad şi ochii i se umeziră. Numai încercase de multă vreme un sentiment atît de frumosca ace]a nutrit faţă de Matei ; nu putea să spună că Diubea, dar generozitatea şi înţelegerea doctorului îi impu-neau un nemărginit devotament, aşa cum înţelegea el,Acum, o cumplită teamă şi o amară dezamăgire puserăstăpînire pe el; se gîndea că greşala făcută de lanculescuavea să zădărnicească planul conceput de el cu atîta migalăspre a-1 apăra, eliberându-1 din hăţişul în care Tenopol îlsilise să intre. Ce-ar mai putea face, dacă Cezar vainterveni ? Nimic ! Absolut nimic !

Doctorul porni spre dispensar şi Vlad îl urmă, avînd.grijă să nu se lase observat. Cînd Matei intră în „Perla",ajutorul se apropie. Două ferestre erau luminate. Ştia că Jf

64

prima încăpere în care ardea lumina era sala de aşteptare ;cea de^a doua unul dintre saloanele micului staţionar.

Deşi medicul intrase de mult, cabinetul .său continuasă rămîn'ă în întuneric. După o vreme, lumina din sala deaşteptare se stinse. Vlad se apropie şi mai mult de fereastrasalonului, de-ndată ce văzu apărînd silueta lui MateiT Spresurprinderea lui, descoperi prezenţa unui bărbat, aşezat peun pat mic, părînd că aşteaptă sosirea medicului,"

Perdeaua era destul de subţire, astfel că urmăritorul putu descoperi în omul de pe pat pe Mişu Tenopol. Zăbovi cîteva clipe supraveghind u-i pe cei doi şi, văzînd că nici unul nici celălalt nu vorbea, deveni mai atent asupra direc-ţiei în care „nenea Mişu" privea încordat. Descoperi că ochii bătrînului erau aţintiţi asupra unor hîrtii pe care Matei abia le scosese din buzunar, Nu-şi putu da seama ce anume reprezentau acele înscrisuri, dar nici nu-i fu prea greu să-şi închipuie că era vorba despre nişte date dintre acelea pe care Tenopol le dorea. „Aşadar, nefericitul doctor aobţinut ceea ce bătrînul îi poruncise", îşi spuse Bră-nescu, şi o mare nedumerire puse stăpînire pe el. Se tot întreba cine anume îi furnizase lui Matei acele însemnări : Ana sau Cezar ? „Nu, pentru nimic în lume, ofiţerul acela cu înfăţişare dîrză şi pliviri senine n-ar fi făcut asta !" Atâta lucru mai ştia şi el despre oameni... Atunci ? Logod-nica comandantului de pichet ? Poate ! Oricum, unul din-tre cei doi îi furnizaseră informaţiile de care Tenopol avea nevoie. Şi-apoi, deocamdată Matei putea fi liniştit, judecă fostul escroc. Dar, nu după multă vreme, un gînd îl ful -geră dureros : „Dacă însuşi Cezar i-a dat acele date, cu si-guranţă că i-a întins o cursă. Cum de nu s-a gîndit doc-torul la acest risc ? Doar el i-a spus lui Tenopol că loco-tenentul nu 1-ar ierta nici măcar pe propriul său frate, clacă ar încălca legea sub ochii săi. Şi dacă Ana este aceea căreia Matei i-a cerut acel „serviciu", cu siguranţă că lucru-rile se vor petrece la fel de prost. Hotărî t lucru, n-o să-şi pună ea logodnicul în primejdie, de dragul unui necu-noscut !" se sperie..şi mai tare Vlad de sumbrele perspec-tive în care protectorul său părea cufundat pentru tot-deauna, într-un tîrziu îşi reaminti de planul său în legă-,

65

1tura cu salvarea binefăcătorului, dar imediat îşi spuse cătrebuie sa-1 pună bine la punct şi pînă atunci să mai aflecite ceva despre Tenopol pentru ca în momentul „atacului"sa fie bine documentat.

l Orăşelul spre care se îndrepta Vlad aveadouă hoteluri pe care el le cunoştea foarte bine pentrucă — ce-i drept, cu multă vreme mai înainte — locuise lafiecare dintre ele. Cu cit se apropia de ţinta scurtei salecălătorii, cu atît îl chinuia mai mult gîndul ; „Voi găsioare pe vreunul dintre recepţionerii pe care i-am cunos-cut ?" Dorea să afle la care dintre hoteluri locuia Tenopol şieventual dacă-1 mai însoţea cineva.

După o jumătate de oră intră în oraş.Era încă destul de devreme, judecind după forfota'

străzilor. Micşoră pasul, vrînd să privească mai pe-ndeietevitrinele şi reclamele celor trei cinematografe înşirate de-alungul străzii principale. La. un moment dat, avu impresiacă zăreşte silueta unui fost coleg de şcoală despre careştia că lucrează Ja întreprinderea de gospodărie comunală şiîşi spuse că s-ar putea folosi de el pentru ceea ce avea degînd să afle. îşi iuţi mersul şi după cîteva clipe .ajunse" lingăel.

— Gică !Cel chemat întoarse capul si. bucuros de revederea

prietenului de odinioară, exclamă :— Vlad ! Piii ! Şi bătrînii mei spun că telepatia nu

există; uite, pot să jur că în clipa asta mă gîndeam îatine. Şi ştii de ce ? Pentru că mai înainte, cu cîţiva zecide metri trecusem prin faţa unei plăcintării ; da da, de cîteori văd o plăcintărie mă gîndesc la tine.

Amîndoi"izbucniră înrîs,aminti

ndu-şi că pe vremea cînd erau elevi, mîncaseră o tavăîntreagă cu plăcinte, spre nemulţumirea şi protestelecelorlalţi consumatori care aşteptau în urma lor ; eraultima tavă, iar ceasul arăta ora închiderii.

— Hai la mine acasă. Ai mei se vor bucura foarte mult.•Ştii cît te jubeau, cînd eram colegi.

Nu se văzuseră de mulţi ani.

— Gică... să nu te superi... Uite, îţi promit o vizită, darsăptămîna viitoare ; să zicem, joi.

— Mîncăule ! Nu vrei să vii pe nepusă masă ; vrei săfim pregătiţi, ripostă localnicul, dîndu-şi seama că treburiimportante îl împiedică pe fostul lui coleg să dea cursinvitaţiei. Fie şi joi, dar acum... aşa... de revedere... nimic ?

— Chiar nimic ; am ceva urgent de rezolvat. Dacăvrei să mai vorbim, hai cu mine. Poate că îmi vei da ornînă de ajutor.

— în ordine, se-nvoi celălalt.Porniră împreună.— -Spune-mi, unde mai lucrezi ? întrebă Brănescu,'

după o vreme.— Tot la gospodăria locală, numai că de o lună sînt

inginer şef.— Ca mîine te văd primar !— Vlade, tu poate că o spui în glumă, dar prin oraş se

vîntură mai de mult ideia asta.— Ţi-ar conveni ? Inginerul Gheorghe Dor dea, primar !Gică tăcu cîteva clipe. Apoi îl apucă de un braţ şi-1 sili

să se oprească ; îi răspunse grav şi convins :— Ceea ce aş regreta, ar fi faptul că nu mi-aş mai

putea face meseria, pe care ştii bine cît o îndrăgesc, înschimb... as face din orăşelul acesta minunea pămîntului !ie înflăcăra el. Am nişte planuri formidabile ; cînd ai să viiia mine, am să ţi le arăt. Te fac praf, mă Vlade !

— Dacă-i aşa, poate că vin chiar luni şi nu joi.îşi reluară drumul, tăcuţi. Se opriră în faţa vitrinei

unui magazin cu îmbrăcăminte pentru nou-născuţi.— Ştii, ar cam fi nevoie să-ncep aprovizionarea, mur

mură inginerul.Celălalt tresări.— Ce te uiţi aşa ? Peste o lună... o lună şi ceva, voi fi

;ată... Dar parcă aveai nişte treburi urgente, iar eu trebuia, poate, să te ajut. Nu ?

Brănescu se uită la ceas.-— Tu rnai cunoşti pe cineva... la hoteluri ?— Sper că n-ai de gînd să-înnoptezi în altă parte decît

' a mine. se arătă supărat inginerul.— Fii pe pace, zîmbi Vlad, trebuie să plec imediat. Caut

67 *

pe cineva care ai- putea să mă recomande la marină. Aşvrea să mă îmbarc.

— Vechea ta-pasiune ! exclamă celălalt timid, speriin-du-se la gîndul că vorbele sale ar putea redeştepta amintiritriste prietenului din copilărie.

— Chiar aşa ! confirmă Vlad. Uite, aş vrea să afludacă recepţionerii de-acum cîţiva ani mai lucrează la celedouă hoteluri, ori s-au schimbat. Ei m-ar putea ajuta...

— Nu. nu s-au schimbat, îl asigură Gică.— Atunci, la ce bun să-ţi mai pierzi vremea cu mine ?li întinse mina şi despărţindu-se, îl asigură că pesta

cîteva zile îi va face vizita pe care i-a promis-o. Pe urmăporni grăbit spre primul hotel, unde ajunse după numaicîteva minute.

în spatele biroului de recepţie trona moş Gavrilă, cuochelarii gata să-i cadă de pe nas, aşa cum îl cunoscuseVlad.

De-ndată ce-1 zări pe Gică, bătrînul veni în întîmpina-rea lui, întrebîndu-1 :

— Doriţi o cameră ? Apoi rămase cu privirea aţintităspre client observîndu-1 atent cîteva clipe, într-un lîrziuzîmbi, îşi aşeză mai bine ochelarii şi bîigui. Dom' Bră-nescu ! ?

îşi amintise, în sfîrşit, de prea darnicul client-de odi-nioară ; Vlad era recunoscut chiar şi după ani de zile, da-torită risipei de bani pe care o făcea în orice împrejura're,atunci cînd îi avea.

— Eu ! Chiar eu, moş Gavrilă, răspunse Brănescu dornic să înlăture acea mică umbră de îndoială pe care glasulrecepţionerului o trăda.

— Imediat, imediat, se precipită bătrînul şi înapoin-du-se la masa lui de lucru, puse mina pe registrul de pasageri.

Era atît de emoţionat şi grăbit să-1 servească pe vechiulsău client, încît citea şi" recitea fiecare filă ele cîte două-trei ori, ceea ce îl favoriza pe Vlad să poată urmări învoie numele celor înscrişi.

în acest timp, o tînără de vreo douăzeci de ani, îm-brăcată excentric, se apropie de ghişeu şi depuse cheia decare atîrna o plăcuţă cu numărul cinci.

68

— Domnişoară Olguţa, unchiul dumneavoastră a telefonat că în seara asta se va înapoia foarte tîrziu, o prevenimoş Gavrilă,

— A plecat de mult ? întrebă fata.•— Da... pe la cinci, cinci şi jumătate ; n-o fi vrut să

vă strice somnul de după amiază şi din pricina asta...mi-a comunicat mie, căută bătrînui să-şi scuze clientul.Apoi adăugă : Domnul avocat vă roagă să luaţi masadevreme şi, dacă doriţi, puteţi merge la cinematograf.

Vlad tresări : Unchi — deci o persoană mai în vîrstă ;avocat — aşadar, profesia omului de care se interesa el.

Fata părăsi holul iar recepţionerul îşi reluă lucrul,— Drăguţă făptură ! exclamă -Vlad.Bătrînui îşi ridică ochii spre el şi murmură :— Poate. dar...— Dar ? insistă Vlad.— Ei ! spuse Gavrilă şi după un oarecare efort, mărtu

risi : Ce poţi crede despre o copilă ca ea, în tovărăşiaunui „bătrîn ca domnul avocat Tenopol ? Zice că-i estenepoată. Ha ! făcu el, „nepoată" ! Mă rag : au luat camereseparate, se poartă cuviincios... pentru mine sînt clienţi.Numai că... ori de cîte ori văd asemenea situaţii, îi condamnpe bătrîni şi-i plîng pe cei tineri.

Lui Vlad îi devenise cît se poate de limpede că îşi aflaseomul căutat, dar situaţia se complicase datorită prezenţeiacelei tinere alături de „nenea Mişu". Oare pentru ea seabătea Tenopol să găsească o breşă prin zona frontierei ?Greu de închipuit ; ce fapte atît de grave ar fi putut comitefata aceea, ca să fie nevoită să recurgă la o trecere a gra-niţei în mod fraudulos ? Şi-apoi, ce intei'es ar fi putut aveaTenopol să rişte el însuşi atît de mult ? Dar dacă tînăraînsoţitoare a avocatului n-avea nimic comun cu ceea cedoctorul lanculescu se străduia să facă? Vlad căută săpună capăt acestor chinuitoare gînduri şi îşi spuse că lo-gica judecăţii sale de pînă atunci nu trebuia tulburatăde faptul că. în problemă, mai intervenise un nou element:domnişoara Olguţa ! Va trebui să clarifice rostul acesteisurprinzătoare prezenţe în afacere, dar pentru asta, maiînainte de orice, urma să stabilească cine era fata şi de

69

l'unde venea. Numai aşa îşi va puiea face o părere asuprarolului pe care Olga îl avea în calculele lui Tenopol şi maiales dacă era inclusă în acele calcule, ori avocatul o luasecu el ca paravan sau, pur şi simplu, drept companieagreabilă.•—• Poate că este chiar nepoata lui, făcu Vlad pe naivul. Moş Gavrilă îşi ridică ochii de pe registre si zîmbi cu oarecare ironie.

— Ea-i din Suceava şi se cheamă, după familie, Atudo-resei ; el — din Bucureşti — Tenopol ! Nepoată ?

— Poate, după mamă, insistă Vlad.Bătrînul dădu cîteva pagini înapoi şi citi ; „Olga

Atudoresei —... tatăl — Vasile, mama — Catinca".— Ha ha ! Am auzit milioane de nume în viaţa, mea,

dar alături de Catinca, n-am pomenit un nume ca Tenopol.— Cred că aî dreptate, moş Gavrilă, cedă Vlad, în

timp ce ochii săi iscodeau pagina pe care cei doi se aflauînregistraţi, memorîndu-si cu minuţie datele lor personale. Dacă Brănescu ar fi ştiut cine era Olga cu adevărat,desigur, alta ar fi fost optica lui despre calculele lui Tenopol. Dar el n-avea cum să afle că tînăra, care abiaîmplinise şaptesprezece ani, făcea parte dintr-o. familie deoameni cinstiţi, care, pe lîngă ea, mai aveau alţi cincicopii şi că, încă de la doisprezece ani, Olga se dovediseun caracter dificil. Fugea de acasă ori de cîte ori scăpade supravegherea părinţilor, nu suporta nici cea maineînsemnată observaţie, refuza sfatul oricui, iar în ultimul an fusese internată la o şcoală de reeducare, spreruşinea părinţilor ei. La numai două luni după aceea,cînd se afla împreună cu colegele sale în vizită Ia un muzeu, sărise printr-o fereastră deschisă şi de-atunci nimeninu-i mai aflase urma.

După o vreme, recepţionerul sfîrşi prin a-şi cere scuze pentru că nu avea liberă nici o cameră cu un singur pat, ' iarcele cu cîte două paturi erau pe~ jumătate ocupate.

— O să dorm la un prieten ; nu-i nimic, îl linişti Vlad.Bătrînul răsuflă uşurat şi-1 conduse pînă în stradă,

Vlad îşi privi ceasul ; se,făcuse tîrziu. Porni grăbit sprecasă, mulţumit oarecum de cele aflate.

70

rLocotenentul notă ceva în carneţelul său.

apoi îşi ridică privirea spre ostaşii care aşteptau în tăcere.— Cred că dezbaterea noastră şi-a atins'scopul, spuse

el. Sînt "mulţumit de felul în care -v-aţi pregătit pentruînvăţămîntul politic. Aţi ridicat probleme interesante, mi-aplăcut faptul că discuţiile s-au referit şi la sarcinile noastrede fiecare zi. Bibliografia pentru şedinţa viitoare o să v-oanunţ din timp. Şi acum, sînteţi liberi. Continuăm programul aşa cum am stabilit.

Le dădu o pauză de două are. Urmau să se pregă-tească pentru aplicaţia din seara aceea, la care participauşi cîteva grupe de sprijin alcătuite din oamenii staţiuniide mecanizare. Seara, la plecarea în misiune, ploaia seînteţi.

Grijuliu, ca întotdeauna, Cezar controla ţinuta oame-nilor care porneau în zonă : toţi trebuiau să poarte pele-rine ele ploaie si cizme de cauciuc, ţimnd seama de terenulmilos pe care aveau să-1 străbată. Verifică dacă fiecaresoldat îşi cunoaşte îndatoririle şi misiunea ce-o avea deîndeplinit, si numai după aceea ordonă ieşirea pe teren.Apoi, rămînînd singur, deschise casa de fier, scoase ohartă a zonei în care efectivele sale şi grupele de sprijinaveau să participe la aplicaţia minuţios concepută, o exa-mina atent şi, după o vreme, exclamă : „Maşina e fru-moasă ! Rămîne să vedem dacă funcţionează ! ?" Zîmbi,dîndu-şi seama că, fără să vrea, repetase zicala unuia din-tre profesorii săi din şcoala de ofiţeri. Strînse harta şi opuse în dulapul pe care îl încuie, răsucind cheia de douăori în broască. Apoi mîncă ceva în grabă, îi telefona Anei,urîndu-i noapte bună, şi către orele opt părăsi biroul, încurte, maşina îl aştepta. Cînd dădu cu ochii de şofer,Cezar îl întrebă :

.__ Eşti odihnit ?— Da, tovarăşe locotenent, răspunse soldatul.— Bun. Hai să mergem !Soldatul porni motorul. Ofiţerul se urcă lîngă el şi pen-

tru că şoferul aştepta privindu-1 întrebător, spuse :— Deocamdată, ia-o spre Balta lupilor.Maşina porni trudnic pe drumul accidentat, plin de

băltoace. Şoferul tăcea, manevrînd concentrat' volanul ;

71

ocolea cu măiestrie hîrtoapele mai mari, micşora vitezacmd şoseaua devenea o întindere de apa, relua drumulaplecîndu-se înainte, parcă voia să ajute maşina în efortulei. Curînd ajunseră în preajma bălţii şi locotenentul îifăcu semn să oprească în dreptul, unui pîlc de copaci.

— Deschide staţia radio .' ordonă Cezar.Soldatul execută.— O să facem apelul posturilor.

Acel ,, o să facem" umplu de bucurie inima şoferului ;faptul că comandantul îl angaja într-o treabă importantă,socotindu-1 ca pe un colaborator apropiat si de nădejde,îi dâru un plus de încredere în propriii săi ochi. Apucăreceptorul staţiei de radio-emisie-recepţie şi i-1 oferi lo-cotenentului, iar acesta începu : — Aici Şoimul î CautMuntele î

Urmă o scurtă pauză curmată de un hîrîit al aparatului. Apoi se auzi răspunsul ;—• Sînt Muntele. Am trecut pe recepţie .'-— în ce loc vă aflaţi ?

— Ne aflăm lîngă movilă, cincizeci de metri nord-est.— Tj-au sosit toţi oamenii din grupele de sprijin ?•— Mai puţin unul.

— Raportaţi orice incident. Nu intraţi în acţiune decîtla ordinul meu.— înţeles !

— Terminat î spuse Cezar. Făcu o pauză de cîtevaclipe şi apoi continuă apelul : Sînt Şoimul .' Caut Cerna .'..:Cerna ! De ce nu răspunzi ?

— Aici Cerna ! se auzi un glas tînăr.— Cîţi oameni ţi-au sosit ?— Şeful grupei de sprijin şi încă cinci.— V-aţi plasat bine ?.— Aripa de vest..— Reper ! ? .,

— Aproximativ treizeci de metri faţă de movilă.•—• Deplasaţi-vă cît mai aproape de fîşia arată şi..T Ordinul locotenentului fu întrerupt de o voce care se suprapuse, strigînd :

— Aici Oltul .' Alarmă. Oltul f Alarmă î Cezar tresări şi ordonă imediat ;

72

— Toată lumea pe recepţie ! Oltul raportează alarmă !/Viei Şoimul ! Oltule, te-ascult.

•— Un bărbat se apropie de mal.— Lăsaţi-1 să treacă !•— Duce, tîrînd, o barcă ! strigă îngrijorat „Oltul".— Lăsaţi-1 să-şi pună barca pe apă, iar barca noastră

cu motor să fie pregătită.Un fulger făcu să hîrîie puternic aparatul de radio

. misie-recepţie. Apoi se auzi din nou glasul alarmat al

.Oltului" :— Bărbatul a lăsat barca la apă !•— Lebăda ! Lebăda ! strigă Cezar.— Aici Lebăda, sosi prompt răspunsul.— Sînt Şoimul ! la-ţi puiul şi pleacă spre mare. Barezi

ii j locul bălţii şi opreşti vînatul în larg !— Am înţeles. Opresc vînatul în larg ! confirmă „Le-

•ăda" ordinul primit.în secunda următoare, glasul „Oltului" răsună iarăşi :— Bărbatul şi-a aşezat vîslele. E gata de drum.•— Fotografiază-1 ! ordonă Cezar.— Canarul are o poziţie mai bună.— Atunci să-1 fotografieze el.— Aici Canarul ! L-am şi fotografiat !.— Atenţie ! se auzi de-ndată, în aparat. •—• Cine eşti ?— Sînt Lebăda. Vînatul se scufundă, la numai cîţiva

metri de mal.Cezar păru năucit de vestea, pe cît de neaşteptată, pe

atît de gravă. După cîteva clipe ordonă :•— Salvaţi-1 ! Capturaţi şi barca !în aparat răsunară cîteva glasuri : „Om la apă ! Om

la apă !"

CAPITOLUL IV

Ana Doi j a n vrea sa se sacrifice

De-ndată ce ajunseră la pichet, Cezar corn stată că barca avea pe fund cîteva găuri, astupate cu . nişte dopuri din cîlţi. Socoti că operaţia fusese făcută cu voită superficialitate, astfel ca presiunea apei să azvârl e dopurile la numai cîteva minute de vâslit. De ce ? se întrebă ofiţerul. Voise oare omul acela ca lucrurile să se petreacă astfel ? Cea mai elementară logică pleda împotriva acelei stranii aparenţe. Dar, dacă n-ar fi fost de acord cu fuga celuilalt, stăpânul bărcii putea anunţa pichetul de grăniceri ori, pur şi simplu, să-i refuze ajutorul. Răspunsul la toate aceste nedumeriri avea să-1 capete după numai câteva minute, văzîndu-1 pe naufragiat, care era bătrânul pescar Gore. Chipul omului avea o paloare stranie iar privirea, ştearsă, nu exprima nimic. Se uijs** când la Cezar, când la soldaţi ; după ovreme se aşeză p . un scaun dinaintea biroului şi începu să se joace d tamponul de sugativă, într-un târziu, se adresă Iui Cezal cu glasul stins :

— Mi-e foame.— Păi... să-ţi dăm ceva de mâncare, interveni sergentulde serviciu.

— Nu 'mneata, protestă Gore si arătând spre comandantul pichetului, insistă : „Căpitanu"' să-mi dea, că el îmidă mereu.

Sergentul zîmbi, privindu-1 nedumerit- pe Cezar care se grăbi să-i explice, oarecum jenat : — Aşa-mi spune doctorul nostru.

La auzul ultimelor cuvinte bătrânul se ridicăde pe scaun, şi preciza :

74

\

—- Dom'doctor e-al nostru. Să nu plece. Şi el îmi dăniîncare. Numai noră-mea nu-mi dă deloc. Vrea să morde foame.

— Sergent ! şopti locotenentul.— Ordonaţi !— Dă-i ceva de mîncare.— Am înţeles.— Dar pe săturate, preciza Cezar şi-apoi îl apucă ele

braţ pe Gore, îndemnîndu-1 : Du-te şi mănîncă. Pe urmăii înapoi.

Nefericitul părăsi încăperea, împreună cu sergentul,urmărit de privirea plină de compătimire a locotenentului.Gezar cunoştea bine situaţia bătrînului. Aflase de lalocalnici că Gore fusese unul dintre cei mai buni pescaride prin partea locului şi un gospodar de vază al comunei.Cu patru-cinci ani mai înainte, singurul său fiu, Alexan-dru, se înecase, prins de o furtună, în largul mării. Deatunci, Gore devenise alt om : hoinărea zi şi noapte, iardacă cineva îl oprea, întrebîndu-1 unde se duce, răspundeafără şă-şi privească interlocutorul : „La Alexandru. Măaşteaptă". Cînd ajungea acasă, nora lui îl ocăra. Cît despreîngrijire, o vorbă bună sau măcar un blid de mîncar,e, nicipomeneală. Odată, bătrânul apăru prin comună văitîndu-secă neră-sa 1-ar fi lovit foarte rău la cap. Vecinii săi auintervenit, dar fosta soţie a fiului său căută să-i convingăpe oameni că Gore vorbea aiurea, din pricina dureriipricinuite de moartea fiului său. Ofiţerul îşi aminteatoate astea, ori de cîte ori moş Gore îi apărea în calesau trecea pe la pichet.. Acum, Cezar fu trezit din gîn-durile sale, uşa deschizîndu-se violent., Gore intră, radiind de mulţumire :l — Am mîncat ! Am mîncat ! Şi ciorbiţă... şi pîinică..:

şi cărniţă afumată... şi cartofiori, se făli el.— Te-ai săturat ? întrebă locotenentul.Bătrînul dădu să-i sărute mîneca hainei.•— Moş Gore ! Ţi-am spus de-atîtea ori să nu mai faci

una ca asta. Ce, eşti cîine ?— Aşa-rni spune noră-mea : „Cîine bătrîn ! Nu mai

mori odată ?" Sînt un cîine...— Nu-i adevărat ! Eşti un om.— Da-mi dai pomană.

75

'— Ascultă, moşule ! Dar'când iei masa la doctor, nu-jtot pomană ?

Cel întrebat se-ntoarge brusc spre Cezar şi-1 privi . încruntat.

— Cum pomană ? Dom'doctor mănâncă cu mine lamasă.— A cui e barca pe care ai folosit-o astă-noapte ?Bătrânul îl privi lung ; în ochi îi jucau lacrimi. Buzele

sale prinseră a murmura :----A fost a lui Alexandru, dar nu se mai slujea de ea..;

de multă vreme.•— Moşule, n-ai ştiut că fundul bărcii era găurit ?Bătrînul îşi întoarse privirea spre un colţ al încăperii,

avînd aerul că se ruşinează de ceea ce avea să mărturi-sească.

— Ştiam ; eu am făcut găurile acelea...'•— Şi de ce le-ai astupat cu cîlţi ?—• Voiam sa ajung cît mai departe de mal... cit rnai

aproape de băiat... Oftă prelung şi reveni cu faţa spreofiţer. Să nu-i spui doctorului ; te rog să nu-i spui. O săse supere tare rău şi-o să-1 doară capul. Da da, şi pe elîl doare capul. Ştiu bine asta chiar de la el. Cînd mă ducla tratament şi... mai gem câteodată îmi spune : „Rabdă,tăticule, că şi eu rabd. Şi pe mine mă chinuie boala dumi-tale". Pe urmă şopti rugător : Vreau acasă.

— Mergi sănătos ! îi spuse ofiţerul şi-i arătă uşa.Bătrînul murmură ceva neclar şi apoi părăsi pichetul.

După numai cîteva minute, trei ciocănituri răsunară în tăblia uşii.

•— Intră ! strigă locotenentul. Sergentul apăru în prag şi raportă :— Caporalul Horia Robescu a suferit un accident,— Unde se află ? tresări ofiţerul. -,;•— în dormitor. L-au adus cîţiva copii. Au luat căruţj

unui om de pe stradă.în spatele sergentului apărură cinci băieţi, nici un mai

mare de doisprezece ani.•— Mulţumesc ! le spuse comandantul de pichet co

piilor. Veni spre ei şi dădu mîna cu fiecare.— Du-te să-1 vezi ! şopti Doru Boroş care era printreIn clipa următoare, ofiţerul porni spre dormitor.

76

r

Caporalul era un flăcău la fel de înalt şi vînjosca Cezar. Stătea pe marginea patului, aplecat pepartea dreaptă. Mîna stingă îi era sprijinită decentura petrecută pe după gît. La vedereacomandantului vru să ,se ridice, dar o durerecumplită în umăr îl împiedică.

Cezar îi făcu semn să stea liniştit.— Abruptura ! Da ? întrebă locotenentul.Horia Robescu confirmă printr-cr înclinare a capului.— De ce nu 1-aţi dus la dispensar ? se adresă.

Cezarcopiilor, care-1 urmară pînă la uşa dormitorului.

— Pentru că aici este casa lui şi aici trebuie să stea,răspunse Doruleţ. Aici, cu-ai lui. şi nu singur, acolo.

— Bine, acceptă ofiţerul argumentele şi întorcîndu-sespre sergentul de serviciu, şopti : Să-1 rugăm pe doctor săvină aici. Trimite maşina...

Un iureş de paşi se stîrni de-ndată ; copiiiprinseră a alerga cît îi ţineau picioarele.

— Nu cred că mai este nevoie, răspunse subordonatul.Pînă ajunge maşina la dispensar, medicul va fi aici.

— Crezi ? întrebă Cezar într-o cioară.— încă nu-i cunoaşteţi ? se arătă surprins

caporalulHoria Robescu.

Cei doi militari priviră spre bolnavul care, înciuda grelei suferinţe, zîmbea.

—• Să-1 ducem, totuşi, la dispensar, hotărîcomandantul pichetului.

In mai puţin de o jumătate de oră, soldatul accidentat se afla în cabinetul lui Matei.

Cezar stătea în picioare, rezemat de uşă,privind pe Vlad Brănescu care se şi apucase săcroiască nişte aţele, socotind că pacientul avea ofractură.

— întinde braţul atâta cît poţi, îl îndemnă doctorul pebolnav.

Horia făcu o mişcare necontrolată şi gemu.— Mai încet, îi spuse Matei. Trebuie să-mi dau

seamacît mai exact de proporţia şi natura accidentului. Poatecă nu e fractură, deşi aste s-ar putea stabili doar la unexamen radiologie.

77

iCaporalul făcu o nouă încercare, dar de data asta cti

multă prudenţă.— Cred că-i o simplă entorsă, murmură doctorul.

•— Atunci e-n ordine, se arătă mulţumit bolnavul. :i -— A ! Nu-i chiar o glumă, protestă Matei şi ridicîn-du-se de pe scaun porni spre masa pe care se aflau instru-mentele. Cum de-ai reuşit o asemenea performanţă, aici, pe un teren atît de neaccidentat ?

— Abruptura ! exclamă Horia.Doctorul desfăcu nişte bandaje foarte late şi atît ele

lungi, încît păreau fără de sfîrşit.— Ce-i cu abruptura ?— Păi... tocmai de-acolo am căzut ; mă căţărasem...Matei se-ntoarse brusc spre pacient şi-1 privi mirat ;— De ce n-ai luat-o pe potecă, omule ?

— Dom'doctor, eu am făcut alpinism ; pentru minecăţăratul e mai simplu ca mersul pe jos. Anul trecut,înainte să mă-ncorporez, eram viceeampion ; la tineret,ce-i drept, dar viceeampion.

— Eşti un caraghios ! Auzi ? Nu vicecaraghios, cîcaraghios adevărat. Aşa să ştii, îl dojeni medicul şi con-tinuîndu-şi pregătirea celor trebuincioase pentru fixareabraţului bolnav, bombăni : De ce n-o fi luat-o băiatulăsta pe potecă ? Ce mare scofală a făcut, căţărîndu-se ?Graba ! Numai graba...

— Graba ? ripostă caporalul. Păi dacă mergi pe potecăte vede orice infractor care ar. vrea să fugă dincolo degraniţă, dar căţărîndu-te pe abruptura... îi faci o surprizăde nu .te uită niciodată ; tu vezi totul, iar el nu te vededecît tîrziu.

Mîinile doctorului se. opriră din lucru. Chipul lui eraîncruntat, chinuit de nişte gînduri ce-i năvăliseră în mintebrutal, dureros.

Lui Vlad nu-i scăpă această schimbare care se petreceacu Matei. Continua să-1 observe şi să cîntărească spuselecaporalului care-1 tulburaseră vădit pe medic.

— Dar dacă se caţără şi infractorul care vrea să fugă ?întrebă doctorul.

Bolnavul clătină din cap, părînd încurcat de posibilita-tea ca un răufăcător să egaleze curajul şi măiestria sa.Pe urmă răspunse :

78

— Dacă reuşeşte s-ajungă în vîrful malului abrupt,şansele sînt de partea lui, dacă nu... atunci pătimeşte camine.

Matei fixă braţul caporalului cu ajutorul atelelor pre-gătite de Vlad Brănescu şi împreună cu sora Ana petrecupe deasupra lor două rînduri de fese. Pe urmă îşi prevenipacientul :

— Uite, îţi spun de faţă cu tovarăşul locotenent, la ceamai rnică forţare rişti să stai în ghips. Să nu te-mpingănaiba la.vreo nouă tentativă de căţărare, că s-a terminatcu braţul tău.

— O să stau multă vreme aşa gătit ?•—• Cît va fi nevoie ! preciza Cezar..— Măcar o săptămînă, interveni medicul. După aceea,

vom mai vedea. Apoi, strîngîndu-şi instrumentele, îi spuselui Cezar : „

•— După-amiază voi trece pe la dumneata. Sper că îndouă zile, domnişoară Doljan se va restabili complet.

Spre seară, Ana se găsea în bucătărie cumama Tilda, învăţînd să gătească mîncărurile specificeregiunii cu care Cezar se obişnuise. Din cînd în cînd,gazda făcea unele observaţii tinerei gospodine sau o lăudapentru îndemînarea ei.

Toader B oro ş îşi luase odorul îndată ce isprăviseră masade prînz şi pornise cu el la oraş, să-i cumpere cele de.trebuinţă pentru şcoală, cursurile urmînd să-nceapă pesteo săptămînă. . -. ,

Astfel, cînd doctorul sosi să-şi revadă pacienta, casaera mai liniştită decît se aştepta. O clipă, Matei fu înclinatsă creadă că Ana uitase de vizita lui, dar cum într-unadin camere se aprinse lumina, se linişti şi sună. Ii deschisechiar bolnava.

Intrară în camera lui Cezar. _Fata îl privi încruntată şi Matei, observînd felul în

care era întîmpinat, se grăbi să-i explice :— Domnişoară... ştiţi... locul pe care dumneavoastră

î-aţi indicat s-a dovedit nesigur ; cît se poate de nesigur.

79

— Nu-i adevărat ! se arătă ea indignată. Locul acelaera şi este cît se poate de propice. A survenit acel incidentnefericit... dar asta nu vă dă dreptul la o judecată puerilă.

Tonul acelei dojene era dincolo de firescul situaţiei incare se' afla fata. Şi-apoi, cuvintele ei avură o asemeneaduritate, de parcă numai propriul ei interes conta. Nouaei atitudine îl nelinişti pe medic.

— Şi dacă întâmplarea cu bătrînul pescar n-a fost unsimplu incident ? insistă el.

— Poate, murmură ea zînibind. Dar eu cred că a fostun simplu incident şi din pricina asta, atît dumneata cîtşi eu ar trebui să nu renunţăm la locul acela cu atît auşurinţă.

Medicul continua s-o privească la fel de surprins camai înainte, de parcă nici n-ar fi auzit spusele ei. ŞiAna continuă :

— Doctore, dumneata trebuie să înţelegi, dincolo u esuferinţa fizică şi sufletele oamenilor. Dacă m-am purtatcum nu trebuia şi... dacă am rostit vorbe care te-au durut,iartă-mă ! Teama, şopti ea pe un ton atît de scăzut, îndtbărbatul abia percepu cuvîntul. Teama, repetă fata. m-afăcut, să spun prostii. Desigur, la asta trebuie să adaugidisperarea pricinuită de accidentul pescarului. Credeam căveţi izbuti să folosiţi din plin informaţiile mele şi astfelsă fi scăpat de coşmarul în care m-aţi prăvălit. -. Uite,numai desnădejdea m-a f acut să devin neprietenoasă faţă dedumneata.' Acum, sigur... povestea acelui-bătrîn naufragiat vă dă dreptul să consideraţi locul ca nesigur.

— Situaţia ivită ne obligă la asemenea neîncredere.Persoana a cărei fugă peste frontieră ne este necesară,în :egală măsură, şi dumneavoastră şi mie, nu trebuieexpusă nici unui risc. Şi totuşi ar fi bine să ştim dacăCezar consideră apariţia lui Gore, în acel loc de pe baltă.ca simplu accident, şi nu ca o revelaţie a unei căi defugă, mărturisi medicul îngrijorat.

— De asta pot fi sigură, mai ales că barca în care1-au găsit avea şi cîteva găuri, astupate cu şomoioage decîlţi. Treabă de sinucigaş ! exclamă ea şi după o lungăpauză adăugă : Doctore ! Oricum, locul acela, pentru carem-am străduit atît de mult, nu mai există ! Da da, aidreptate, pentru noi, el nu mai există !

80

"Matei se ridică şi veni spre ea. îi luă mîinile într-alesale. îi căută privirea şi, pe un ton lipsit de orice ex-presie, îi spuse :

-— Nu-i nimic... Ani găsit eu alt loc.Mîinile ei fură cuprinse de un uşor tremur ; ruşinată

parcă, ea şi le smulse dintr-ale lui. ţintuindu-1 cu oprivire în care furia şi disperarea se amestecau deopo-trivă.

— Asta înseamnă că totul va trebui luat de la început.Medicul zîmbi încurajator :

- — Nu va fi prea greu. Sînt sigur că logodnicul dum-neavoastră v-a plimbat prin mai toate părţile bălţii. Aţitrecut şi pe lîngă malul dinspre sud ?

Ana confirmă printr-o înclinare a capului.— Cu siguranţă că aţi remarcat abruptura aceea care

străjuieşte o bună parte a apei. Se spune că cine izbuteştesă se caţere pînă-n vîrfiil abrupturii devine stăpînul celuimai bun foişor de observare sau... cine ştie ? Poate dobîndiun loc de trecere fără prea multe probleme. Rîse silit şiadăugă : Totul este s-ajungi acolo... neobservat, îşi reluălocul pe scaun şi privi spre fereastră. Stătu astfel cîtevaclipe, părînd absorbit de un gînd foarte important pecare nu ştia cum să-1 mărturisească. Domnişoară, spuseel într-un tlrziu, am... avem nevoie de o hartă a acelorlocuri ; o hartă care1 să cuprindă toate căile de acces spremalul abrupt, şi toate detaliile topografice.

Ana se încruntă :— Şi, mă rog, cum crezi dumneata că voi putea eu să

făptuiesc o asemenea minune ?—• Cum ? se arătă surprins doctorul. Dumneavoastră,

ca inginer topometru, o puteţi face.•— Dar asta cere timp, obiectă fata.Matei veni atît de aproape de ea, încît îi simţea .răsu-

flarea. O privi cîteva clipe, apoi, ruşinat de ceea ce aveasă-i spună, îşi plecă fruntea, murmurînd :

•—. Furaţi-o, domnişoară. Zău aşa : nici timp, nici trudă.Spusese toate acestea cu un glas care trăda o anume

spaimă, aidoma unui copil jce se teme de propriile salegînduri rele, încît Ana izbucni în rîs. Pe urmă, calm,prietenos dar hotărît, fata îl refuză.

— Nu, doctore ; asta, niciodată.

81

•— De ce ? Doar ne-aţi mai furnizat date.—- Da, însă atît cît am considerat că nu-1 primejduiesc direct, pe Cezar,Răspunsul tinerei îl descumpăni pe Matei. Impresiona

de dragostea pe care ea o purta ofiţerului, se simţi înâ demnat să renunţe la monstruoasa afacere în care Tenopo îl constrînsese să intre. Ar fi vrut să-i întindă mîna şi s-< felicite pentru hotărîrea ei, tot atît de mult cît ar fi dorii s-o asigure că greşeala pe care ea o făcuse în timpul vacanţei petrecute în Italia nu însemna decît o clipă; de rătăcire şi asta nu putea să umbrească în vreun felj afecţiunea pe care i-o purta lui Cezar. Dar toate aceste elanuri aveau să fie frînate de amintirea lui „nenea Mişu'", omul cu care ştia că nu-i de glumit. Astfel, împotriva voinţei sale, continuă jocul impus de marele şantajist :

— Domnişoară, dacă acesta a fost ultimul dumil'ilerăspuns, persoana interesată va lua legătura cu logodniculdumitale.

•— Adică ?— Pur şi simplu, va trata direct cu tovarăşul locotenent.

— •Cred că sînteţi o bandă de nebuni ! exclamă ea.Uite, vreau s-o văd şi pe asta ! Vreau să văd cum o săarate după cinci minute persoana care-i va propune luiCezar o asemenea afacere.

•—• La fel de bine ca la începutul discuţiei, ripostăMatei, îndîrjil de atitudinea pacientei sale.

— înseamnă că vă bazaţi pe ceva „tare", căută ea ,să-1 iscodească.

'.— Da, ne bazăm .pe complicitatea dumneavoastră de '

pînă acum, stimată tovarăşă !— Doctore î spuse ea .aproape înecîndu-se, nimeni, auzi

dumneata, nimeni nu vă dă dreptul acesta !Tulburat şi în acelaşi timp îndîrjit, Matei apăsă clanţa

uşii arătînd că vrea. să plece, dar Ana Doljan îl opriasigurîndu-1 deznădăjduită :

— Voi încerca... Voi face tot... dar lăsaţi-1 pe Cezarîn pace... ,

— Atîta doar : promite-mi că după ce-ţi voi da hartape care mi-ai cerut-o, vei ţine legătura cu mine, zilnici

.— Promit se arătă Matei cît se poate de hotărît.

82

«— Pentru liniştea mea, urmă Ana, vreau să ştiu cătotul mejjge bine şi... mai ales... să aflu imediat desprereuşita acţiunii, ca s'ă mu mai vorbim de ieşirea mea dinacest coşmar.

Cînd doctorul părăsi locuinţa lui Cezar, .afară se în-serase. Din depărtare se auzea larma unui joc de copii.

Fata rămase pe gînduri, profund răscolită de discuţiacu Matei, într-un tîrziu, Tilda o chemă la bucătărie.

___ E aproape opt şi din clipă în clipă trebuie săsosească dom-locotenent. Dacă nu simţeam miros dearsură, plăcinta se făcea scrum.

Ana se ridică cu greu de pe pat. Cînd aprinse lumina,Tilda o văzu atît de palidă încît o sfătui să rămînă încameră, oferindu-se să pregătească ea masa de seară, dartînăra sări s~o ajute.

Asistenta lucra de zor în sala de pansa-mente, iar Vlad pregătea cele de trebuinţă doctoruluipentru începerea consultaţiilor.

La ora opt, Brănescu vru să invite primul pacient,dar medicul îi făcu semn să mai aştepte. Ridică apoi recep-torul telefonului şi formă un număr, după care, părîndsă nu fie sigur că la capătul celălalt al firului s-ar aflapersoana căutată, întrebă :

— Dumneavoastră sînteţi, domnişoară ?Lui Brănescu îi fu de ajuns ca să deducă cine era

interlocutorul dorit : Ana Doljan.•—• Aţi mai progresat ? se interesă doctorul. După aceea,

pe un ton care trăda deopotrivă emoţia şi mulţumirea,se precipită : Bine, viu s-o iau imediat ! Dar, dîndu-şiseama că Brănescu îl priveşte mirat, îi explică : O probă...o... probă de sînge. Ştii, se simte mai bine, dar din cîtemi-a spus... cred că e nevoie de un examen mai complet.,mai...

Vorbele lui fără noimă îl tulburară nespus pe Brănescudar cînd medicul se ridică, îşi dezbrăcă halatul şi părăsidispensarul fără a-şi lua măcar trusa, 'fostul escroc pricepucă binefăcătorul său e pe punctul de a obţine ceva foarte

83

important pentru afacerea la care fusese constrîns de Tenopol.

Vlad observase că Matei telefonase Anei, în ultimele două-trei zile, cu regularitate, înainte de începerea consul-taţiilor, dar socoti că acest lucru făcea parte din grija purtată bolnavei ; acum însă. comportarea medicului îl puse pe gînduri. Matei se apropia cu paşi repezi de primej-dia din care el, infractorul de altă dată, voia să-1 salveze. Ieşi aşadar în curtea dispensarului, vrînd să fumeze, dar cînd scoase mîna din buzunar văzu că alături de pachetul cu ţigări se află o scrisoare adresată lui lanculescu, de cineva aflat în occident. Scrisoarea sosise cu o zi mai înainte, cînd doctorul lipsea. Vlad semnase pentru ea, dar cînd medicul a revenit, el nu i-a dat-o ; pur şi simplu a uitat. Acum îşi aprinse ţigara si căută să-şi adune gînclu-rile ; era foarte tulburat şi ceva nedefinit încă prinse a-1 chinui.

După o vreme îşi dădu seama că amintirea -discuţiei dintre Tenopol şi protectorul său era pricina nelinişte! sale. începu să se întrebe de ce tocmai propunerea pe care bătrînul avocat i-a făcut-o lui Matei, renăştea cu atîta insistenţă în judecata sa. Doar ştia destul de bine că acel om de nimic i-a .cerut să ajute pe cineva la trecerea frauduloasă a frontierei, oferindu-i în schimb nişte bani. Dar ce fel de bani ? Dolari ! Da, da... Dolari! Şi cine eracel pentru care se zbătea Tenopol ? Aici, gîndurile lui Vlad păreau să se curme de greaua şi nepătrunse draperie a uitării, într-un tîrziu îşi spuse că Tenopol nu pomenise nimic despre identitatea ori profesia „clientului"' său. Şi nici măcar despre motivul fugii. Nu ; nici despr asta n-au vorbit. Deodată, ca din îndepărtate aducei aminte, auzul lui Brănescu prinse o firavă rezonanţă cuvîntul soră. Repetă mecanic acest cuvînt, de zeci d< ori, pînă cînd află sensul acelei obsesii : avocatul î spusese lui Matei că plata serviciului pe care i-1. cere avea să fie făcută de sora „clientului". Cu toate că nu-era prea limpede situaţia, Vlad se îndemnă la o faptL pe care n-o făcuse niciodată : să deschidă scrisoarea veni tăi din străinătate pentru doctor ! Apucă aşadar plicul, dări mîinile începură să-i tremure. Se decise totuşi, socotind căi nu face altceva decît să-1 apere pe omul care 1-a cules!

84

de pe drumuri. Deschise plicul şi înăuntru află doarcîteva. rînduri înşirate cu oarecare grabă pe o hîrtle dacalitate. Conţinutul suna astfel :

„Domnul Tenopol rn-a asigurat de iscusinţa dumitale.'Te rog să grăbeşti vindecarea fratelui meu. Telegra-fiază-mi cînd crezi că poate face o călătorie".

Urma semnătura „Adina Zaplan" şi două adrese Iacare i se putea trimite corespondenţa.

în clipa aceea, lui Vlad i se limpezi totul.Din textul scrisorii reieşea limpede "că era vorba de

o primă luare de contact între sora celui ce voia săfugă şi Matei lanculescu. de la care aştepta tot concursul.Se hotărî să nu-i dea medicului această scrisoare, celpuţin deocamdată. Examina plicul şi se asigură că 1-adesfăcut cu mare grijă : la nevoie îl va putea lipi... Darde ce să mai fie nevoie să-1 lipească ? Doar vrea să-1apere pe doctor ! Daeă-i predă scrisoarea, îl afundă şi mairău în hăţişul lui Tenopol. Aşa că renunţă la aceastăidee. Şi nici nu-i va spune medicului că 1-a salvat. Nu !O să-1- privească şi o să se bucure văzîndu-1 liniştit, înfelul acesta îi va plăti o parte din pîinea şi bunătatea pecare i le-a oferit la grea încercare. Aşteptă cu nerăbdareca doctorul să revină.

Dar iată că după cîteva minute, lanculescu intră grăbit.Chipul său exprima o vădită tulburare. Se aşeză la birouşi-i spuse lui Vlad :

— M-a căutat cineva ?— Nu, răspunse Vlad, examinîndu-1 atent.-— Să începem consultaţiile...Celălalt rămase nemişcat iar Matei îl întrebă :— Ce-i cu dumneata ?— Drept să vă spun... nu mă simt prea bine.— Plimbă-te ! îl îndemnă doctorul. Ti-am spus doar că

poţi face asta...— Cum să vă las ?— Hai, du-te ! Mă descurc eu.Vlad murmură cîteva cuvinte de mulţumire şi. plecă din

dispensar.,

85

Orăşelul în care se află hotelul domnuluiTenopol era foarte animat. Vremea frumoasă scosese oa-menii la plimbare. Magazinele, cofetăriile şi holurile cine-matografelor erau pline de lume ; la fel şi faleza, în largulmării liniştite se vedeau catargele şi coşurile unor vapoarede mare tonaj. Mai aproape de chei, două traulere şi unpescador asteaptau la ancoră. O sirenă răsuna prelunganunţînd plecarea unui vas. Un stol de albatroşi zburauatît de jos şi aproape de faleză, încît dădeau impresia că,din clipă în clipă, aripile lor vor atinge capetele trecă-torilor. Totul părea frumos, vesel, liniştit.

Daca cineva ar fi fost cît de puţin atent, ar fi. observatcă buna dispoziţie lipsea de pe chipul unui singur om :al lui Vlad Brănescu.

Salvatorul doctorului intră hotărît în clădirea Poştei,Caută în cartea de telefon numărul hotelului în care ştiacă locuieşte Tenopol şi intră într-o cabină. Formă numă-rul şi cînd cel de la recepţie îi răspunse, rugă să-1 chemepe avocat, precizând că e o chestiune de familie şi cît sepoate de urgentă. Urmă o lungă aşteptare. Apoi, cînd însfîrşit bătrînul îi răspunse, Vlad îl soma scurt :

— Veniţi în faţa magazinului cu jucării. Trebuie să văcomunic ceva foarte important pentru unul dintre clienţiidumneavoastră.

— Dar cine sînteţi ? vru să afle cel chemat.-— S-ar putea să ne şi cunoaştem ; asta însă are mai

puţină importanţă.— V-am întrebat doar pentru a-mi fi mai uşor să vă

recunosc... eventual, căută avocatul să-şi motiveze îngrijorarea,

----Eu vă cunosc, foarte bine şi sper să fie de ajuns.Vă rog să treceţi drumul. N-am prea multă vreme şicred că nici dumneavoastră. Zicînd acestea, agăţă recep-torul în furcă şi ieşi grăbit, dorind s-ajungă la locul în-tîlnirii cu o clipă mai înaintea bătrînului.

Un bărbat înalt, robust, cu înfăţişare plăcută, se oprila numai cîţiva paşi de el, privind jucăriile expuse întf-ovitrină ; era avocatul Mişu Tenopol.

86

Vlad se apropie de elatît de mult, hainelor li seatinseră. Bătrânul tresăribrusc. Imediat Brăneseu

schiţă o scuză, vreme atacă direct:— Vă tot privesc şi... cu toată jena pe care ţi-o dă o

asemenea situaţie... vedeţi... persist în atitudinea mea,aproape indecentă, aşa... fără să vreau.

Tenopol rîse prietenos şi se grăbi să-1 scoată dinîncurcătură pe „accidentalul" său interlocutor :

— Cu siguranţă, m-aţi confundat cu cineva.— Poate, se grăbi celălalt să-şi motiveze purtarea, dar

imediat după aceea,adăugă plin de nostalgie, privind îngol : Poate că v-am asemănat chiar cu mine... Apoi. pre-făcîndu-se a face un mare efort pentru a scăpa de o dureroasă amintire, abătu discuţia : Nu... nu cred că vreo asemănare cu mine ori cu altul m-a făcut să mă opresc în

acest loc, ci pur şi simplu felul în care priveaţr jucăriile

din această vitrin, ce căutaţi ceva ochilor minţii \ fi îndemnat fiecare vitrina m-a fascinat.

— Dar n-am co

gherit.Departe de a se

punerilor sale, Vlad şopti :

— Trebuia să-mi fi dat seama că un om care priveştejucăriile aşa cum aţi făcut-o dumneavoastră; are el însuşinevoie de jucării.

Avocatul rîse cu poftă, iar celălalt se arătă bucuros cănu şi-a supărat interlocutorul, şi 'făcu la fel.

După cîteva clipe, Brănescu întrebă :—• La urma urmei, ce v-aţi dori cel mai mult ? şi

părînd că încearcă să ghicească, exclamă surprins : Nu !Păpuşile nu sînt pentru băieţi ! Pentru fetiţe... mai micişi chiar mai mari.

— Poate, mumfură celălalt într-o doară, gîndindu-secum ar putea scăpa mai repede de inoportunul vorbăreţ.

— O ! se arătă entuziasmat Vlad, atunci, daţi-mi voiesă-mi pun la încercare atît gustul cît şi spiritul de obser-

87

încît mînecileşi se întoarseApoi după o

aveţi un copil şi, în timp tru vîrsta lui, pe dinaintea au năzdrăvăniile la care 1-arDa, da, felul în care priveaţi

rmură Tenopol, oarecum stin-

!a decepţionat de insuccesul presu-îl ţintui cu o privire veselă şi-i

vaţie. Zăbovi cîteva clipe, plimbîndu-şi privirile de la păpuşă la alta şi apoi arătă spre una cu părul roşcat, î| dreptul căreia scria „Olga".

— Cum de-aţi ales-o tocmai pe-aceea ? întrebă ave' catul.

-— Să zicem că aşa se numeşte nepoţica dumnesvoastră.

— Aţi ghicit ! se arătă bătrînul surprins.— Nu, domnule ; n-am ghicit. Am ştiut !Avocatul tresări. Tonul celui care-1 acostase cu atîta

timiditate devenise, dintr-o dată, cit se poate de sigur si asta-1 impresiona mai mult chiar deci t însuşi răspunsul. Aşadar, acesta era omul care-1 chemase ; jocul începuse şi nu-i rămînea decît să continue. Timp de cîteva secunde un tremur lăuntric puse stăpînire pe el. Căută să-şi stă-y pînească emoţia. Cînd &e simţi mai stăpîn pe sine, se stră-J dui să zîmbească şi să-şi grăbească interlocutorul la mărJ tufisirea scopului urmărit. Era convins că se află dinainteijj unui şantajist de cea mai joasă speţă, care aflase prin cine ştie ce împrejurare despre tînăra care-1 însoţea şi care locuia în acelaşi hotel cu el. „Desigur, vrea să-mi stoarce o sută-două" îşi spuse Tenopol dar, cum lunga sa viaţi de pungaş îl învăţase să fie cît se poate de prudent, mai! ales faţă de unul de-al lui, hotărî să afle ce anume sel ştia despre legătura sa cu Olga. Şi asta n-o putea dobîndil decît arătîndu-se dispus să discute. Aşadar, întrebă :

— O cunoaşteţi pe nepoata mea ?— Da.— Cum vă numiţi ?— N-are importanţă, răspunse Brănescu.— Mă gîndeam că i-ar fi făcut plăcere să ştie...,—r Domnişoara Atudoresei nu mă cunoaşte şi-apoi, |

ceea ce vreau să vă spun n-ar bucura-o, dacă ar afla.— De fapt, ce doriţi ? bîigui oarecum temător bătrînul.'•— Să discutăm cîteva minute,— Vă ascult.•— Dar nu aici. .— Atunci, unde ? ,'•

~— Prefer pe chei, sugeră Vlad, şi-1 îndemnă să-1

urmeze.

88

j Se scurse aproape o jumătate de oră ; mergeau tăcuţi,flecare căutînd să deducă gîndurile' celuilalt.

Abia cînd ieşiră din oraş, Brănescu reîncepu discuţia.Vorbea calm. cu voce joasă, grav şi important, în cîtevafraze făcu o expunere concisă, accentuînd — aparentfără vreo exagerare, — situaţia defavorabilă în care seafla interlocutorul său, dar mai ales doctorul Matei lan-culescu, adevăratul izvor de informaţii.

..Prima reacţie a victimei trebuie să fie stupoarea",îşi aminti Vlad una dintre lecţiile marelui său „maestru"într-ale escrocheriei şi şantajului, supranumit în lumeainterlopă Regele pungaşilor. Se opri brusc, căută privireaceluilalt şi citi în ochii lui o asemenea spaimă, de parcăi-ar fi spus că pămîntul s-a cufundat în neant iar el nicin-a băgat de seamă.

Dar şi Tenopol îşi avea schemele lui în acest „joc"pe care-1 practica de peste treizeci de ani. Ştia bine cemutre se cuvenea să facă acum. pentru a-şi domina adver-sarul, el însuşi fiind un „maestru" al minciunii şi simu-lărilor. Astfel, după cîteva clipe de buimăceală binejucată, se arătă indignat. Totuşi, nu se pripi să refuze,pentru că teama de care voia să se arate cuprins nu i-arfi îngăduit acest lux. îşi plecă fruntea, căutînd parcă unreazem în nisipul umezit încă de pe urma ploilor careduraseră cîteva zile. Apoi, pe un ton ce nu părea preasigur, spuse :

—% Cum vă-nchipuiţi că aş putea renunţa la o ase-menea afacere, de dragul- milei ? Ori. poate de teamă ?Credeţi că m-aţi înspăimântat ? Fiţi sigur, n-am să facasta...

într-un tîrz-iu, cînd Vlad era gata să arunce în luptăultimul său cartuş — scrisoarea Adinei Zaplan cătrelanculescu — Tenopol zîmbi insinuant, îl bătu pe umărşi cu vădită înţelegere spuse :

— Domnule, desigur, ar fi mai agreabil să discutămca între oameni de afaceri, decît să scoatem săbiile. Zăuaşa ! La urma urmei, aceasta e calea : înţelegerea, şi nuacest joc stupid „de-a cine-i mai tare". Apoi se grăbi s-adaoge : Cît ?

La auzul acestei propuneri, Vlad simţi cum un val-desînge îi urcă în obraji. Se pomeni răspunzînd :

89 - "

— Domnule, nu ştiu dacă trebuie să apreciez ceva dinatitudinea dumneavoastră complet străină de principiilesi crezul meu, dar... nu pot să nu ţin seama de tupeul saunechibzuinţa care v-au îndemnat .să-mi faceţi asemeneapropuneri.— Vreţi să spuneţi că ar trebui să mă tem ? Zise bătrî-

nul. Nu, n-arn pentru ce. Din cauza asta nici nu considervorbele dumneavoastră drept o ameninţare, ci doar unpunct de vedere. Ei bine, sînt convins că nu v-aţi îngăduiluxul de a mă denunţa... A ! Să nu vă imaginaţi că mi-artrece prin minte fie şi cel mai mic scrupul pe care vi 1-aţiface în privinţa mea. Dar în situaţia de faţă, arma ceamai de temut e în mîinile mele. Vedeţi, măcar dintr-unelementar instinct de conservare nu m-aţi sili s-o folosesc.Nu-i aşa ? Dacă pentru dumneavoastră aţi risca, măcarpentru doctorul .despre care mi-aţi spus că doriţi să-1ştiţi în afara oricărei primejdii, n-aţi face un pas greşitPresupun că ştiţi în ce situaţie s~ar găsi el, dacă aţi încerca să-mi pricinuiţi fie şi cel mai mic neajuns. Da, da,nici chiar dacă m-aţi suprima, n-aţi realiza vreo şansăpentru apărarea sa, fiindcă, domnule, nu sînt singur în"afacerea asta. Mai mult, eu nici nu reprezint ceva deseamă, adică nu sînt un tip important ; pur si simplu,un mediator. Aş dori, urmă el tot mai aprins', să vă conving că oferta pe care v-am făcut-o este calea cea maiînţeleaptă pentru un aranjament. Gîndiţi-vă bine : Mateitrebuie să meargă pînă la capătul acestui drum, cu saufără voia mea ; independent chiar şi de dorinţa dumneavoastră, care ţineţi atît de mult la liniştea lui. Ei bine,dacă aţi priceput conjunctura în care ne aflăm, şi nu măîndoiesc de judecata dumneavoastră, rămîne doar să neînţelegem asupra preţului care... sincer să fiu, n-ar fi de'neglijat. Şi-apoi, se grăbi el să precizeze, singurul meritpe care-1 aveţi în această afacere este — să nu vă supăraţi — doar faptul că aţi aflat lucruri deja cunoscute de:noi... Mă rog ! Important este că ştiţi ceea ce ne intere-,sează, şi asta, zic eu, vă dă oarecari drepturi la beneficiu.Daţi-mi voie să vă întreb încă o dată : Ia cît se cifreazăpretenţiile dumneavoastră ?

De data asta, repetarea întrebării avu cu totul alt efect asupra lui Brănescu : tulburarea. Poate că la noua lui.

90

stare asocia acel .argument al avocatului cu iminenta con-tinuare a drumului în afara legii, de către Matei. Tenopolspusese doar destul de limpede că nu era singur în aceaafacere şi nici măcar nu se afla în fruntea celor interesaţi.Şi dacă treburile stăteau cu adevărat aşa cum le prezentaseavocatul, atunci la ce bun să continue ? Nu era decis ce .atitudine să ia şi, parcă fără voia lui, răspunse la ofertă :

— Poate că aş accepta propunerea dumneavoastrădacă mi-aţi da... să zicem... de patru ori preţul oferitdoctorului.

Tenopol se dădu un pas înapbi ; întreaga lui atitudine/ăclea o asemenea derută, încît Brănescu nu ştiu ce săcreadă. O clipă, îi trecu prin minte că tulburarea bătrî-uului se datora răspunsului său, pentru că Matei refu-zase orice plată în schimbul informaţiilor procurate. Apoi,;,e gîndi că şantajistul se speriase de mărimea sumei cerutăle el, dacă ţinea seamă de preţul pe care îl oferise ini-iial medicului : 15.000 de dolari ! Şi acest din urmă gînd

ninse a-1 chinui într-atîta, încît îşi dorea ca Tenopol ăspună ceva, orice în legătură cu „preţul", numai să se

lespovăreze de incertitudinea în care propria lui„ofertă'-;1 cufundase. Dar bătrînul continua să tacă,

privind undeva, spre largul mării.— Am cerut prea mult ? întrebă Vlad într-un tîrziu,

j a capătul nervilor.— Nu, răspunse liniştit Tenopol.„Aşadar, lanculescu a primit sau urmează să pri-

mească o plată pentru informaţiile furnizate acestui şantajist, gîndi Vlad de data asta convins că cel pe care-1crezuse cinstea personificată se pretase la un asemeneatîrg, nerezLstînd ispitei atîtor bani. Atunci, la ce bun să-şimai facă procese de conştiinţă ? Şi din clipa aceea scurtasa perioadă de revenire la o viaţă luminoasă luă sfîrşit.„Dacă pînă şi doctorul s-a lăsat cumpărat, la ce bun sădau eu cu piciorul,.norocului ?" îşi spuse Vlad şi, pentrucă voia să se asigure de răspunsul avocatului la ultima saîntrebare „am cerut prea mult ?" o repetă.

— Puteţi fi convins că situaţia celui pentru care măzbat nu reclamă prea mari economii, declară bătrînul.

•— Totuşi, doresc să particip efectiv la această afacere.

91

•— Nici nu mă gîndeam altfel. S în t sigur că mi-aţjputea procura o hartă, cu ridicătura clin faţa Bălţii Lupi-lor, schiţă care să cuprindă toate căile de acces.Vlad se holbă la el ; pricepuse în sfîrsit ce urmărea

medicul să obţină fie de la Cezar, fie ele la Ana Doljan ; harta ! Medita cîteva clipe şi, după ce se hotărî să-i procure lui Tenopol fie o hartă fictivă, fie o improvizaţie, îşi dădu seama că avocatul o putea avea pe cea adusă de Matei şi nu dorea decît s-o compare cu „marfa" cerută lui, spre a se încredinţa că nu fusese tras pe' sfoară. Ştia el bine că se obişnuiesc astfel de verificări în treburi mai impor-tante şi cu atît mai mult începu a se .teme că neîmpli -nind cererea avocatului s-ar putea alege cu un cîştig neînsemnat. „Ei bine, gîndi Vlad disperat, îi voi care Anei copia hărţii pe care i-a dat-o doctorului". Şi din nou se cutremură, spunîndu-şi că fata 1-ar putea denunţa lui Cezar, cum poate a făcut şi cu Matei. Dar icleea profi-tului renăscuse în el cu atîta forţă, îneît murmură : —• In regulă ! Peste trei zile.

Bătrînul se încruntă şi, fără să rostească nici măcar osingură vorbă ci doar făcînd -o grimasă de nedumerii' îl sili pe noul său partener să se corecteze : • •— Mîine, mîine !

—Aşa mai merge, se arătă mulţumit avocatul.— Unde ? şopti Vlad.— în magazinul de jucării.— Aşa... direct ?Tenopol îi căută privirea ; i-o ţintui cîteva di

vrînd parcă să-i citească toate gîndurile. în, cele din urîi explică : • • '1

— Cumpăraţi o trompetă ; puneţi harta m tubul ei.De-ndată ce apar, ieşiţi din magazin şi nu mi-o predaţidecît în clipa în care eu vă voi cere-o.

— E-n regulă, răspunse Brănescu, cu un aer de totalăsupunere.

Bătrînul zîmbi mulţumit de atitudinea partenerului,iar acesta adăugă abia auzit :

— Domnule ! Nu mi-aţi fixat ora. N-aş vrea să trezesc bănuielile cuiva, zăbovind o după-amiază întreagăîntr-un magazin...

\

92

— Credeam că am spus, se arătă celălalt oarecumsupărat. Şase ! Ora şase ! preciza el şi se grăbi să adaoge :Vreau să vă fac atent : nu carecumva să faceţi un jocdublu. Dacă veţi fi tentat de o astfel de treabă... amin-;lţi-vă de riscul pe care vi 1-aţi asumat din această clipă,u gîndul cel negru se va risipi. Pe urmă rîse batjocoritor ;Ştiţi, mă întreb .dacă mai pot pune bază pe locul acela:lin jurul movilei ? A î Nimic de zis : bun ! Dar prea sîntemmulţi cei care-1 cunoaştem.

— L-am putea folosi ca truc. sugeră Vlad, şi pentru;;ă bătrînul îl privi mirat, se grăbi să-i explice : Chiard cei care ar afla despre interesul nostru pentru împrejurimile malului abrupt, ar putea considera că noi dorimca ei să-şi concentreze toate forţele acolo, iar omul nostrusă folosească un alt loc.Tenopol zîmbi şi după cîteva clipe replică : •— Se spunecă... odată, la răscrucea unor drumuri, s-au întîlnit doineguţători ai căror saci conţineau acelaşi fel de produse.„Unde le vinzi ?" a întrebat unul dintre ei. Celălalt arăspuns : „La Huşi. Dai- tu ?" Primurrieguţă-tor a spus căşi el tot la Huşi avea de gînd să-şi ducă marfa, dar acumva căuta altă piaţă. Celălalt s-a alăturat acestei hotărîri şi,la rîndul său. a precizat că şi el renunţă la Huşi. S-audespărţit, au luat-o care-ncotro, dar spre seară,.-amîndoi s-au întîlnit... la Huşi. Rîseră amîndoi.

— Povestea dumneavoastră spuse Brănescu mă încredinţează şi mai mult de reuşita trecerii ..clientului"numai şi numai peste malul abrupt.

— Da, interveni celălalt, totul este însă ca locotenentul să nu sesizeze jocul nostru. Ei... dacă dumneavoastrăv-aţi putea afla prin preajma lui în momentul încercăriinostre, şi...

— Şi ? făcu Vlad intrigat de o rea presimţire.— Nimic mai simplu : Să-1... să-1 abateţi din drum,1

insinua bătrînul, însoţindu-şi vorbele de un gest careînsemna suprimarea.

înspăimîntat de intenţia criminală a avocatului, Vladse felicită în sinea lui că nu i-a spus nimic despre scri -soarea venită din străinătate pe adresa lui lanculescu şise grăbi să stoarcă oricît de puţin, dorind să pună capăt

93

legăturii cu el. Pe urmă, va şti el ce are de făcut şi asta cit mai repede. O clipă îi trecu prin minte că bătrînuj nu vorbise serios despre eventuala suprimare a eoman.*j dsntului de pichet, dar simplul fapt că enunţase — fi chiar şi în glumă — o asemenea variantă, făcea ca l\i să nu-i mai convină un astfel de partener. Şi-apoi, ce ss se mai complice el cu procurarea hărţii.? De ce să rişti cînd atuul era în rnîna lui ? La naiba cu acest bătrîjSscîrbos. Important era să vadă ce putea obţine de la elj| aşa că îl întrebă direct :

—- Ce-mi puteţi oferi ?—- Deocamdată...— Chiar şi deocamdată. f—• Nimic, murmură avocatul, zîmbind jenat. Dar cîndî

totul se va fi aranjat...'

•••— Un alt nimic, îi curmă vorba Brănescu.Bătrînul rîse silit şi-1 bătu pe umăr.— Mă bucur că nu v-aţi pierdut simţul umorului,

^sta e cît se poate de bine ! întotdeauna mi-am dorit unasemenea partener. Ştiţi, moralul ! Da, da, moralul trebuie să primeze... în orice situaţie. La revedere, domnule !Porni înapoi, spre oraş, soptindu-i : Mîine seară, Ia oraşase. Nu uitaţi harta ! . . .

Rămas singur. Vlad căută să-şî potolească mînia ;

cu care se lupta din greu. Privirile sale, pînă atunci încor-date spre adversar, lunecau acum peste oglinda nesfîr-şită a mării care, cu şoapte ce păreau că vin dintr-o lume de vrajă. >îi spunea o poveste frumoasă.

într-un tîrziu se desprinse din acel loc şi porni hotărîtspre oraş. Intră la poştă şi trimise Adinei Zaplan o tele-gramă cu următorul conţinut : „Pacientul e sănătos. Poatesuporta orice fel de călătorie. Răspunde-ţi urgent. Plecîn concediu. Comunicaţi-mi sosirea la post-restant". Şio semnă cu numele doctorului Matei lanculescu. Apoise întoarse la ..Perla" care-1 adăpostea de atîtea luni.

CAPITOLUL V

Surprize

Două zile mai -târziu, Vlad primise răs-punsul Adinei Zaplan ;

„Am sosit la hotel Ambasador".Era bucuros dar şi emoţionat. Venirea acelei femei bo-

gate •— după impresia pe care şi-o făcuse el — : aluneaorice îndoială asupra afacerii, dar îi şi crea o mare.îngri-jorare pentru reuşita şantajului pe care avea de gînd să-iexercite astipra ei. Se aşeză pe treptele de la intrarea dis-pensarului, îşi aprinse o ţigară şi chibzui vreme îndelun-gată, făcîndu-şî şi ref ăcîndu-şi planurile 'discuţiei ce aveas-o poarte cu sora celui care voia să fugă dincolo de gra-niţele ţării. Ce bine ar fi fost să cunoască motivele care-1minau pe acela într-o asemenea aventură, şi pe sora sala o adevărată risipă de bani ! „O fi făcut vreo crimă !îşi spuse el, pentru că altminteri n-ar fi zvîrlit femeiaatîta bănet ca să-1 scape. Şi-apoi, la naiba cu ee-a făcutori n-a făcut ! Important este să-mi capăt partea mea".Pe urmă rîse, dîndu-şi seama, că de fapt n-avea să ca-pete doar o parte, ci tot. Da, da : totul, numai şi numaipentru el. Şi asta... ca să fie cuminte şi să tacă ; doar sătacă. O să-i spună de la bun început că el este altul şi nudoctorul pe care-1 aşteaptă ea, ba chiar şi ce doreşte.Scurt ! Va fi aspru, dacă nu chiar dur în fornmlarea pre-tenţiilor. Desigur, mai înainte să ceară, ii va spxme AdineiZaplan ce ştie despre afacerea tocmită de ea. şi chiar ova lăsa a înţelege că declaraţia lui n-a cuprins toate "dateleproblemei. Bine-nţeles, numai faptul că i-a aflat adresaşi mai ales cursa în care se va simţi prinsă - îndată ce vaafla că el i-a jucat o farsă de mare maestru, o va deter-

" 9 5

m .mina să-i accepte preţul. „Mă rog, n-o să iau pielea de peea, clar tot o să capăt măcar suma pe care Tenopol i-^cferit-o medicului. Asta fără îndoială, dar la început tre-buia să cer atît de mult, incit preţul final să i se pară onimica toată" gîndi Vlad.

— O să te îmbolnăveşti, îl făcu să tresară glasul lujMatei, care tocmai se întorcea de la un bolnav. Nu vezică plouă ? Uite în ce hal ţi s-au udat hainele !

— Nu m-am simţit prea bine. domnule doctor, zise Vladridicîndu-se cu greu de pe treaptă.

lanculescu intră în dispensar, iar Viad îl urmă, cu unaer trist.

— Te rog să-ţi schimbi imediat hainele şi mai alessă-ţi ştergi bine părul, continuă medicul şi deschise uşacabinetului. Pe urmă să vii la mine. Voi pregăti eu ceaiul.

Se însera.Brănescu era hotărî t să ajungă la Bucureşti în dimineaţa

zilei următoare. Ştia că pînă la plecarea ultimului trenmai avea trei ore si jumătate. Se tot foia prin saîa de

aşteptare făcmclu-şi de lucru cu te miri ce, în speranţa - căva găsi un pretext spre a-şi motiva lipsa. Nu dorea să-1părăsească pe Matei, oricît de mulţi bani ar fi stors de la

Adina Zaplan. Ţinea foarte mult la el şi-apoi seobişnuise cu munca şi mai ales cu oamenii de-aiei, care-1respectau şi-l preţuiau aşa cum nu i se mai întâmplaselui de foarte multă vreme, în clipele de senină medi-taţie îşi spunea că noua lui stare o datorează doctorului,clar uneori se gîndea cu recunoştinţă şi la tînărul coman-dant al pichetului de grăniceri care-1 acceptase aşa cumera, cu toate păcatele lui, şi făcuse asta cu-atîta simpli-

tate, încît Vlad n-avea să uite niciodată.Acum însă, tulburarea îl împiedica să inventeze uri

motiv plauzibil spr,e a obţine o învoire de o zi-două, şi astaîl enerva din cale afară. El, tipul care minţea odată cu fiecare respiraţie, el, escrocul care-sr dobîndise o mare faimă datorită tocmai abilităţii şi spiritului său inventiv, în clipa asta era incapabil să născocească fie şi cel mai puerilneadevăr. -„De ce ?" se întreba. „Doar şi Matei a alunecat pe panta necinstei ! Atunci, de ce nu-J pot minţi ?" Cu siguranţă că buna influenţă pe care o exercitaseră relaţiile lui din ultima vreme cu oamenii

96

cinstiţi, preţuirea şi respectul pe care şi le dobîndise faţăde ei, muncind fără preget, frînau întrucîtva continuareaatitudinii de odinioară. Şi după o vreme, cu toate că nicinu se gîndea să renunţe la planul său în legătură cu AdinăZaplan, căzu pradă unui proces de conştiinţă, grav darlimitat doar la recunoştinţa pe care o datora lui Matei.

Intr-un tîrziu intră în cabinet fără să bată la uşă.Surprins de purtarea ajutorului său, lanculescu îl privi

cu nedumerire. Protejatul său trăda o alarmantă emoţie.— Ce se petrece cu dumneata ?Vlad veni grăbit spre el, îngenunche, îi prinse mîinile

şi i le sărută.•— Dar... dar asta..; asta ce mai înseamnă ? se arătă me-

dicul uluit.-— Fugiţi ! strigă Vlad gîtuit de emoţie.Matei sări ca ars de pe scaun.— Să fug ? Cum ? Cum să fug ? De ce ? De ce să fug ?Brănescu se ridică de pe pardoseala pe care îngenun-

chease şi căută privirea binefăcătorului său. Pe urmă,după ce zăbovi cu ochii în ochii celuilalt, şopti grav,ruşinat :

•— Ştiu tot.Urmă o lungă şi apăsătoare tăcere, în timpul căreia

Vlad chibzui dacă trebuie să-i spună că Tenopol insi-nuase o eventuală suprimare a lui Cezar, dar sfîrşi prina renunţa, gîndindu-se : „La ce bun să-1 mai împovărezşi cu o asemenea teamă ? Are el destulă, şi-apoi, după ceva discuta cu mine, sora fugarului va renunţa, desigur,să se expună unei noi primejdii."

— Despre... despre... bîigui Matei.— Da, răspunse ajutorul, şi ca să-1 încredinţeze că

într-adevăr cunoştea situaţia, adaogă : Afacerea domnului Tenopol nu va sfîrşi bine.

— Ştiam, şopti doctorul şi se aşeză pe scaunul de lamasa de lucru, cu aerul unui om sfîrşit.

Vlad îl privea cu îngrijorare. Dorea să ştie ce hotărîreluase binefăcătorul său pentru că el, oricum, dorea să-1ajute ; era decis să denunţe afacerea, bineînţeles după ceva rezolva tîrgul cu Adina Zaplan, şi avea să facă totulmai ales din dorinţa de a-1 ştii pe locotenent în afara

97

unei eventuale primejdii, în care', ce-i drept, nu credeafoarte mult.— Fugiţi ! îl îndemnă din nou Vlad. Nu trebuie să fiţi

aici cînd i-o prinde !•— Bine, îl asigură Matei. Aşa am să fac.— Chiar acum ? .— Da, chiar acum, răspunse doctorul.„Atunci, nu mai trebuie să motivez lipsa mea de la,

dispensar", îşi spuse Brănescu, şi îşi -zîmbi la gîndul căpoate în trenul care-1 va purta pe el la Bucureşti, se va,întîlni cu binefăcătorul său.

Isi strînseră mîinile, se priviră lung, iar Vlad plecă celdinţii, murmurînd :— Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !. Rămas singur, Matei ridică receptorul telefonului şi formă numărul de la locuinţa lui Cezar. Ii răspunse Tilda Boros.

— La aparat, doctorul lanculescu ! se prezentă el, socotind că nu mai are nimic de .pierdut.

— Bună seara ! se arătă bucuroasă gazda ofiţerului..Vreţi să ştiţi cum îi mai merge duduii Aniţa ?

— Chiar aşa !— O clipă, dom'doctor ; numa' ce-o chem.Cînd la capătul celălalt al firului auzi glasul Aner

Doljan, Matei spuse în şoaptă :— Salvează-te, domnişoară.— Ce tot spui, doctore ? strigă tînăra.— Fă ce crezi. Nu ţine seamă de mine. Eu n-am să

divulg, dar afacerea s-a prăbuşit !închise telefonul şi ieşi. Avea nevoie de o judecaţi

limpede ; ştia că trebuie să ia o hotărîre de mare impor-tanţă.

După numai o jumătate de oră de cînd''doctorul o prevenise, Ana îl rugă pe Cezar să vină deurgenţă acasă, spunîndu-i că trebuie să-i comunice un,lucru pe cît de trist, pe atît de îngrozitor.

Alarmat, locotenentul veni în mare grabă gîndindu-se jcă poate mama logodnicei sale suferise vreun accident jori... si mai rău, murise. • . .

98

— Cezar ! murmură tânăra de-ridată ce-1 văzu intrîndîn camera lor.

, — Ce s-a întîmplat ? o întrebă el, şi văzînd că îl priveasperiată, se apropie de ea. •

— Să nu. mă atingi !— Aniţă ! .- - . '— Sînt o nemernică.•— Vorbeşte încet, o rugă ofiţerul, şi-apoi ce înseamnă

purtarea asta ?— Ţi-am spus doar, izbucni fata cu şi mai mare dis

perare în glas : Sînt o nemernică ! .Cezar o apucă de mîini şi o sili să se aşeze, îşi trase

un scaun lîngă ea, îi mângâie părul şi după ce-i întîlniprivirea o îndemnă să se liniştească. Apoi îi ceru să-iexplice cărui fapt se datorau atît vorbele cât şi conduita ei.

In locul oricărei explicaţii, Ana se ridică de pe scaunşi scoase din poşetă o fotografie ruptă şi apoi lipită.

Ofiţerul examina atent imaginea care o reprezenta pe 'logodnica lui într-o atitudine nu prea convenabilă faţăde un bărbat mult .mai bătrân ca ea. O vreme crezu că estevictima unei farse, dar curînd vorbele Anei aveau să-1trezească din ceea ce el dorea să creadă că era, în cel mairău caz, rodul închipuirii sale.

— Ei bine, nu-i nici farsă şi nici trucaj ! declară eafără să-1 privească.

— Atunci ?— Realitate ! Cea mai pură şi cea mai stupidă dintre

realităţi !— De cînd ? întrebă locotenentul.— De cînd ? De unde ? Vei afla imediat ! Din timpul

călătoriei mele în Italia. Iată răspunsul !— Şi bărbatul ?— Un anticar, Mereuţio D'Alberti. Un tip plin de

bani, care mi-a făcut puţină curte şi m-a 'plimbat peunde am dorit.

— Atît ?•— Şi dacă ar fi fost numai atît, m-ai ierta ?Cezar ridică din umeri în semn de nehotărâre şi pe

urmă vru să afle de ce nu-i povestise întîmplarea aceeapînă atunci.

Fata rîse nervos şi-i răspunse aparent sincer :

997*

Simplu : pentru că nu m-a silit nimeni.Ofiţerul o privi uluit..__ Trebuie să înţeleg că cineva...Dar întrebarea îi fu curmată de răspunsul ei.•— Ştii ce ? Pe lîngă ceea ce mai trebuie să-ţi mărtu-l

risesc, problema propriei mele conştiinţe poate să lip-sească în discuţia noastră. Ar fi ridicol !

— Te ascult, murmură bărbatul, îngrozit la gîndul că,;va avea să afle lucruri şi mai umilitoare pentru logodnica lui.

— Cezar, nu ţi-aş fi mărturisit niciodată escapadaaceea, jur, cu totul si cu totul nevinovată, de teamă să :nu te pierd. Oricît de ciudat ar suna în clipele astea, îţi ,spun că te-am iubit şi că te iubesc mai mult decît pro-pria-mi viaţă. Acuma însă... lucrurile s-au schimbat... A !Nu care cumva să-ţi închipui că a survenit ceva în sentimentele mele faţă de tine, dar a intervenit doctorul Mateilanculescu şi... m-a silit să-ţi destănui... mica mea taină.

— Ana...— Taci, dragostea mea ! Dacă îmi mai îngădui

bineînţeles să-ţi spun astfel. Taci şi ascultă-mă cu răbdare.O, Doamne ! Cît de mult îmi doresc să capăt înţelegereata pentru iubirea ce ţi-o port ! Să nu-ţi treacă prin mintecă urmăresc iertarea prin ceea ce ţi-am spus ori îţi voimai spune. Nu, dragul meu ! Asta m-ar umili mai răudecît am făcut-o eu singură. Atîta doar, vreau de la tine :înţelegere !

— Bine, o vei avea, se arătă el' impresionat, dar spu- ine-mi odată ce-i cu „doctorul nostru" şi ce legătură are •el cu tine, cu fotografia asta... cu tot infernul în care vădcă mă cufund ?

;•— Mi-a cerut informaţii despre zona asta de frontieră : '

o schiţă... o hartă... orele la care am întîlnit patrule... şi cîte altele.

— I-ai dat !— Da.•— De unde ?— Ce-am văzut... ce mi-am închipuit.— Te pomeneşti că ai căpătat un preţ bun.— Cel mai mare preţ ! strigă ea şi izbucni în plîns,

arătîndu-i fotografia pe care i-o dădu-se mai înainte.

100

J Cel mai mare preţ ! repetă ea, părînd că vorbeşte în(neştire. Doream să te păstrez... să na te pierd.

— Ana ! Vrei cu^adevărat să înnebunesc ?Tînăra sări la el, îl apucă de veston şi cu un aer

dis-| perat îl întrebă, la rîndul ei :— Ţi-e teamă pentru doctoraşul ăsta de ţară ? La mine

j nu te gîndeşti ? Nu ? La dragostea mea, la teroarea pecare am îndurat-o, la chinurile pe care acest şantaj ist

' ordinar mi le-a pricinuit, nu te gîndeşti ? El, el avea| această fotografie ! Şi cu ajutorul ei m-a constrîns săfac ceea ce am făcut.

Prinse a se plimba prin încăpere, avînd aerul unui omajuns la capătul puterilor. Privirile îi erau aţintite numaiîn jos, de parcă ar fi vrut ca întreg pămîntul să sescufunde, s-o înghită şi să termine cu supliciul pe carenu-1 mai putea îndura.

— Trebuia să-mi fi spus de la bun început, murmură•el într-un tîrziu.

Femeia se opri din mers şi îşi pironi ochii într-ai lui.— Te-aş fi pierdut.— Şi-acum ?— Acum e altceva... Acum am pierdut speranţa ;

atunci o mai aveam. Ştii, Cezar ? Cînd pierzi speranţaînseamnă că ai pierdut totul. Pricepi ? Totul... pentrutotdeauna. Aşa s-a întîmplat şi cu mine.

— Ai aşteptat să capeţi fotografia şi apoi...•— Nu, îl întrerupse Ana, doream clişeul... filmul,

preciza ea şi îi arătă un rulou de film-foto, printre imagi-nile căruia se afla şi aceea reprezentată de fotografia depe masă. Altminteri aş fi rămas încă cine ştie cîtă vremela discreţia lor.

— A lor ? se arătă foarte surprins locotenentul în timpce examina clişeul şi fotografia cu un neînţeles interes,chiar pentru el.

— Da, dragul meu. Cel puţin, doctorul mi^a spus cănu-i afacerea lui... că el nu-i decît un intermediar, şi...în sfîrşit, că şeful său deţinea clişeul acestei blestematefotografii.

Cu toate că era foarte mîhnit şi tulburat din pricinacelor aflate, Cezar încercă un sentiment de uşurare la.gîndul că Matei nu era „capul" acelei odioase întreprinderi.

101

Şi-apoi, el îl cunoştea destul de bine pe doctor, pe omulcare nu pregetase să muncească zile şi nopţi de-a rîndu]pentru salvarea vieţii localnicilor, cînd izbucnise aceagroaznică epidemie de anul trecut. Şi cei doi soldaţidin pichetul său care supravieţuiseră datorită numai luilanculescu ! ? O l Cît îi căutase el prietenia ! Ce multşi-ar fi dorit ca măcar într-una din serile lui de răgaz săpălăvrăgească cu Matei, să se împrietenească. cu el, să-şideschidă băierile sufletului... ! A încercat de cîteva oridar pentru că celălalt se tot ţinea rezervat, a început săse teamă de ridicol şi pînă la urmă a renunţat, mulţu-mindu-se cu bunele relaţii în care se aflau aproape decînd se cunoscuseră. Ce amarnic regreta Cezar renun-ţarea sa. „Dacă aş fi fost mai perseverent, lucrurile n-arfi ajuns pînă aici, pentru că, aflîndu-se mai a,proape demine, doctorul mi-ar fi destăinuit totul chiar din primulceas, gîndi locotenentul. Numai eu sînt de vină ; 1-amlipsit de prietenia şi sprijinul meu. Mai ales de prieteniamea. Fără îndoială că simţindu-se mai apropiat de mine,doctorul mi-ar fi mărturisit taina pe care cei ce l-.âu în-demnat la o asemenea faptă o folosesc spre a-1 înfricoşa.Dar ce mare rău ar fi putut face bietul Matei, ca să ajungăla o asemenea, temere încît să se preteze la un atît dejosnic şantaj ca acela exercitat de el asupra Anei ?" Şicuvîntul şantaj prinse a i se repeta în minte, obsedant,dureros, pînă cînd îşi dădu seama că şi lanculescu fusesevictima unui asemenea act din partea celor interesaţisă capete date în legătură cu zona de frontieră, îşi prinsecapul în palme, apăsat de chinuitoarele gînduri care-1năpădiseră, într-un tîrziu se ridică de pe scaun. Era ho^tărît să creadă că „escapada", cum numise logodnica luinesăbuita ei purtare din timpul călătoriei pe care o făcuseîn Italia, nu avusese alt aspect decît acela mărturisitde ea. Apoi, îşi spuse că teama ei de a-1 fi pierdut explicaîntr-o oarecare măsură ceea ce făcuse, dar asta dinpunctul ei de vedere. Oricum, era de datoria lui să n-ogonească ; avea de gînd să pornească cercetările şi astfel,în orice clipă de-acum înainte putea avea nevoie de mărtu-riile si precizările ei. îi spuse că deocamdată, fiecăruiaîi era necesar — deopotrivă — puţin răgaz spre a meditala cele intervenite în relaţiile lor, şi că numai după o

102

serioasă cumpănire a lucrurilor vor hotărî ce e de făcut.Auzind acestea, Ana îi surise timid, vrînd parcă să-i mul-ţumească pentru că nu o alungase de lingă el chiar înclipa aceea. Surise şi Cezar, la fel de şters ca şi ea ;apoi plecă.

în drum spre pichet, ofiţerul continua să-şi iacă re-proşuri pentru lipsa lui de insistenţă în ceea ce priveaapropierea lui Matei de el. O ! Ce n-ar fi dat ca măcar înclipa aceea doctorul să-1 caute, să-1 cheme la dispensarori să vină la pichet şi, pur şi simplu, să pună capul peumărul său, destăinuindu-se. îl iubea mult, şi cu atît maimare îi era durerea la gîndul că trebuia să-1 „aducă"spre a-1 interoga. Dacă ar veni singur... î „Nu, nu va veni.Dacă ar fi vrut să facă aşa ceva, asta s-ar fi petrecutmai de mult" îşi spuse ofiţerul.

Cînd ajunse la pichet, acolo îl aştepta doctorul.Locotenentul, dînd cu ochii de el, tresări. Celălalt îşiplecă privirea şi murmură :

— Sînt bolnav, „căpitane".•— Ştiam, murmur ă ofiţerul.— Dar nu credeai că... voi veni singur.

;

-— Ba da. Te aşteptam.•— Dar nu doreai...— Ba da. Am dorit să nu fii adus, ci să vii singur.— Cam tîrziu, nu ?— Da, cam tîrziu...

Se aşezară, fără să-şi vorbească multă vreme, într-un tîrziu, Cezar, recăpătîndu-şi stăpînirea de sine, , spuse petonul cel mai firesc cu putinţă :

— Ţi-o fi foame.Matei dădu din cap, în semn de negare.— Doctore... avem drum lung...•— Foarte lung.— N-am mîncat nimic, de dimineaţă, cred că nici

fumneata.— Nici eu.Comandantul de pichet sună şi deîndată ce sergentul

de serviciu îşi făcu apariţia, ceru două ceaiuri, pîineşi brînză. Pe urmă îşi îndreptă privirile spre Matei şi-1văzu cu capul în palme şi coatele sprijinite pe genunchi.I se păru atît de înfrînt si definitiv prăbuşit în remuşcări,

103

încît i se făcu o nespusă milă de el. începu să vorbeascădoar aşa, ca să umple golul :

— Ceaiul va fi gata imediat... Ştii; nu durează mult:La bucătăria noastră... focul arde mai tot timpul. Da...asta din cauza schimburilor... Toţi care vin ori pleacă înmisiune, trebuie să găsească hrană caldă. Sigur, ar fidurat mult mai mult... dacă abia acum trebuia să aprindăfocul sau... închipuie-ţi, să şi crape vreun butuc.

Două ciocănituri în uşă puseră capăt monologului:Un soldat aduse ceaiul, cîteva felii de pîine şi o bucatăde caş proaspăt.

Cu mîini nesigure, Matei apucă o bucată de pîineşi muscă, aparent, cu lăcomie. Apoi încă o dată. Mestecacu un aer absent. Cezar îşi dădu seama că doctorul numînca firesc, gesturile lui părînd ale unui automat. Musa-firul luă o altă felie, dar o puse la loc şi rămase cu pri-virile aţintite în gol... . — Mănîncă, îl îndemnălocotenentul.

Matei îşi plesni palmele, trădînd o nervozitate ajunsăla extrem şi izbucni :

— Acest tratament face parte din ritualul anchetei ?Mă primeşti cu pîine si sare ca pe un prieten ? De ce faciasta ? Ca să mă cumperi, ori ca să mă umileşti ?

— Nu, doctore, spuse Cezar. Nu doresc nici să tecumpăr şi nici să te umilesc. Asta ai făcut-o dumneatasingur, cînd te-ai învoit să-i fi părtaş aceluia ori aceloracare te-au adus aici. Cît priveşte chestiunea cu pîinea şisarea, trebuia să ştii că pîine se dă oricui, iar sarea, numaicelor cu gînduri bune ; duşmanii, să şi-o scoată singuri !

Fruntea doctorului fu năpădită de sudoare şi obrajii ise îmbujorară. Gemu surd ; îşi prinse capul în mîini şişopti, cu vădit efort :

•—• lartă-mă...Cezar îşi aminti spusele bătrînului Gore despre sufe-

rinţa medicului : „Rabdă, îmi zice .dom' doctor cînd îmiface tratamentul pentru dureri de cap. Rabdă, că şi eurabd. Asta înseamnă ca şi el e bolnav. Nu-i aşa ?"

— De mult te chinuie asemenea dureri, doctore ?Matei tresări, îşi lăsă braţele s-atîrne de-a lungul

firavului său trup şi, cu ochii închişi pe jumătate, rostiabia perceptibil :

104

j-|- — Da... încă de pe cînd eram copil. ţi. După o vreme,vorbi despre sumbra lui copilărie, despre lovitura primităîn cap de la tatăl vitreg, despre peregrinările nefericiteisale adolescente, "despre suferinţa care-i apăruse la ovîrstă destul de fragedă şi care se înrădăcinase în timp, caşi despre lupta pe care o ducea cu el însuşi spre a oînvinge. In sfîrşit, mărturisi şantajul pe care Tenopal îlexercita asupra lui.

— Spune-mi, doctore, în ce mod'sperai să capeţi informaţii de la logodnica mea ? întrebă Cezar.

Matei păru de-a dreptul năucit. Ofiţerul îşi spuse căomul de dinaintea sa era. desigur, prea tulburat din pri-cina acelor triste amintiri pe care abia le evocase şisocoti de datoria lui să repete întrebarea. Dar mediculcontinuă să tacă încă o vreme şi abia într-un tîrziu răs-punse, pe un ton nu prea sigur :

— Ştii... am apelat, aşa... într-o doară ; între medicşi pacient se creează o intimă comunicare...

— Pot să înţeleg, din răspunsul dumitale, că ai maiabiizat şi altă dată de încrederea bolnavilor pe care i-aiîngrijit ?

lanculescu îşi ridică ambele braţe şi le agită în semnde negare. Părea că presupunerea ofiţerului îi sugrumaseglasul şi-i strivise pînă şi cea mai mică urmă de demni-tate pe care el spera că şi-o mai păstrase. Apoi se gîndisă mărturisească preţul pentru care Ana consimţis-e să-iprocure informaţiile cerute, dar renunţă, nu pentru căs-ar fi prezentat şi în postură de şantajist, ci fiindcănu dorea să tulbure fericirea celor doi logodnici. Dealtfel,Matei nici n-ar fi dorit să pomenească numele Anei, dardiscreţia lui se dovedise inutilă, pentru că Cezar aflase.Cum ? Nu-şi putea explica. Pentru el, Ana era exclusădin posibilităţi]e unui joc dublu, datorită acelei bleste-mate fotografii compromiţătoare, de teama căreia făcusetot ceea ce el o silea să facă. Zîmbi trist şi îşi'ridicăpri-\'irea spre ofiţer, invitîndu--l parcă să continue. Darlocotenentul părea preocupat de gîndurile sale, neluîndîn seamă dorinţa lui de a ajunge cu despovărarea pînă lacapăt.

— Aşadar, ai căpătat harta mult rîvnită, curmă Cezar,"într-un tîrziu. acea apăsătoare tăcere.

105

— Da. Am primit-6 şi am predat-o lui Tenopol, •' •— Atunci, pentru ce ai mai venit la mine ?•— Bătrânul vrea să verifice această variantă, pe la

malul abrupt. Asta înseamnă că în caz de insucces, eu. 1 .trebuie s-o iau de la capăt cu obţinerea informaţiilor şi...tot aşa, cine ştie cît timp şi de cîte ori. Nu mai pot sătrăiesc în această situaţie. Cea mai bună dovadă e faptul căîmi expun mama unor consecinţe atît de grave, -incit n-amsă-mi mai găsesc liniştea niciodată.

Comandantul pichetului, deşi impresionat de suferinţaomului pe care-1 iubise şi-1 preţuise atît d-e mult, continuăsă-şi facă datoria. Ceea ce medicul enunţase, trebuialămurit pînă în cele mai mici amănunte.

— Doctore, spune-mi... cum are de gînd bătrînuldumitale amic să verifice posibilitatea trecerii frauduloaseprin locul despre care mi-ai vorbit ?

Matei tresări ; avea aerul unui om trezit brusc dintr-unsomn adînc şi abia după o vreme izbuti să răspundă :

— Tenopol vrea să trimită pe cineva de sacrificiu,dorind să fie sigur pentru clientul său. Mi-a spus că..omul lui", dacă va izbuti să se strecoare pînă la malulabrupt, va fura una dintre bărcile pescarilor şi va pornispre mare. Apoi, zicea el, „calea e liberă !"

— Nu cumva „omul lui" urmează să folosească barcadumitale ?

— Nu, se apără lanculescu. E adevărat, Tenopol mi-acerut barca, dar 1-am refuzat categoric, se grăbi el săprecizeze.

— Ei, dar omul de sacrificu pentru această încercareeste, cu siguranţă, un naiv, spuse ofiţerul.

Medicul confirmă printr-o înclinare a capului, darCezar, privindu-1 eu insistenţă, îl sili să vorbească,

— O anume Olga Atudoresei. Tenopol a cules-o de pestrăzile Bucureştiului : vagabonda, colinda barurile... Ziceacă vrea să facă teatru,., film...

—• Fata este din Buctiresti ?— Nu, e de undeva de prin nordul Moldovei, dar .a

fugit d-e acasă şi s-a -aciuit prin capitală. Altceva n-amaflat despre ea.

106

— Va să zică, co'mplicea lui Tenopol va interpretaprimul ei „rol", zilele acestea, se arătă mîhnit comandantulde pichet.

— Nu ! Nu zilele astea, ci chiar poimîine dimineaţă.— Spune-mi, Olga va acţiona singură ?— Da. Tenopol o va urca în trenul de opt. Ea va

u j unge la halta comunei noastre după patruzeci de mi-':"jte. Urmează să coboare pînă în Balta lupilor; se va

irifica din când în cînd şi, dacă va constata că cineva se i'lă pe urmele ei, i se va plînge că s-a rătăcit. Dacă nu se .isimţi, urmărită, îşi va continua drumul spre malul Yorupt. Va încerca să-1 escaladeze şi, odată ajunsă ele partea cealaltă, va fura una dintre bărcile care se află,. de obicei, pe-acolo, Bătrînul a asigurat-o că înălţimea malului abrupt o va ocroti de privirile oricui. Apoi va porni pe mare şi, de-ndată ce va ajunge în apropierea vreunui vas străin, va cere s-o ia la bord. Aşa a fost instruită. - Locotenentul izbucni în rîs.

— Bătrînul acesta trebuie să fie un şi mai mare naivdecît victima sa dacă îşi imaginează că ea va putea săescaladeze malul şi mai ales să vîslească cîteva mile,neobservată de grăniceri. Şi-apoi, furtul bărcii în plinăzi pare de tot hazul. I-ai spus dumneata că ar fi posibilca fata să fure o barcă ? L-ai încurajat în acest sens ?

Matei negă cu hotărîre.—• La urma urmei, pentru cine atrta zbatere ? vru să

afle comandantul pichetului.Doctorul ridică din umeri.•— Cum aşa ? insistă ofiţerul.—- Sper, bîigui cel întrebat, că îţi dai seama : pentru

mine, important era să evit ca Tenopol să nu o divulgepe maică-mea. Asta e ! Şi-apoi, cred că nici el nu cunoşteaidentitatea persoanei care urma să treacă frontiera. Avo-catul mi-a spus că sora fugarului i-a propus aceastăafacere ; femeia se află în străinătate şi numai ea cu-noaşte bîrlogul unde fratele său pare bine ascuns.

— Mă rog, cineva trebuie să-1 scoată de-acolo cînd vafi hotărît sa fugă, interveni locotenentul.

-—• Evident, spuse doctorul şi se grăbi să precizeze :Asta o va face numai sora urmăritului, doar în clipa în

107

care va avea certitudinea că trecerea lui— în mod ilegal,dincolo de graniţele ţării, nu mai comportă nici un risc.

— Ce ştii despre femeia care 1-a tocmit pe Tenopol ?— Mai nimic. Tenopol mi-a spus că ea trebuia să-mi fi

scris, dar pînă acum n-am primit nimic.— Cunoşti motivele pentru care fratele ei vrea să fugă

din ţară ? continuă ofiţerul să-1 interogheze.'r — Tenopol spune că ar fi făcut o deplapidare...

•— O ! făcu Cezar, -motivul pare să justifice pe deplin'dorinţa lui de a ne părăsi."

Trecuse de miezul nopţii.Un subofiţer îl conduse pe Matei într-o altă încăpere,

unde avea să fie ţinut sub pază.Rămas singur, Cezar raportă prin telefon desfăşurarea

evenimentelor, apoi deschise casa de fier şi scoase hartazonei de frontieră. Luă un creion colorat şi trase patrulinii, toate ducînd spre malul abrupt. Apoi trase şi cea de acincea linie, marcînd astfel ultima posibilitate de acces sprelocul considerat propice unei treceri mai neobser-. vatespre mare.

,,Mîine în zori — intrarea în dispozitiv ! îşi spuse ofiţe-rul. Mîine în zori, voi ordona : PICHETUL ÎN ALARMA !"•

Se ridică, puse harta în dulapul de fier. Telefonulîncepu să sune. Locotenentul ridică grăbit receptorul.

— Vii la masă ? se auzi glasul stins al Anei.— Tocmai voiam să mă culc. Dimineaţă trebuie să

plec la comandament.— Cît lipseşti'?•— Pînă după-amiază.•— Păcat. Altădată aş fi rnsistat... Acum însă... nu mal

am dreptul s-o fac...Altădată... altădată" prinse a-i răsuna în auz, cu o

chinuitoare insistenţă. Cezar ştia bine că altădată o ase-menea chemarea plină de grijă i-ar fi umplut sufletul debucurie, dar acum era îndurerat nu numai pentru cefăcuse Ana, ci şi pentru ceea ce trebuia el să facă ; darinvitaţia ei născu în mintea lui o idee căreia se simţeadator să-i dea ascultare. Sentimentele de odinioară, atîtde grav lovite, băteau în retragere, t'ăcînd loc raţiunii.

108 - -

Şi pentru a împlini ceea ce trebuia să împlinească, se hotărî să accepte invitaţia ei. •—• Ce avem la masă ?

— Peşte. Mama Tilda mi-a spus că Doruleţ 1-a prins,special pentru tine.

— Şi cine 1-a gătit ?— Eu...

•— 'Drept să-ţi spun, mi se făcuse foame. •— Eşti un om norocos : mîncarea mi-a reuşit de minune.

— Atunci vin.— Cezar... te-aş ruga...— Ştiu, o întrerupse eî, pentru amîndoi a fost-o zi

grea. îţi promit ca în timpul mesei să nu discutăm desprecele ce s-au petrecut.

închise telefonul şi porni spre casă. O ! Ce n-ar fi datel să-i poată spune Anei; „Gata ! Doctorul s-a predat !Cu ceilalţi rezolv mîine dimineaţă, aşa încît te poţi socotieliberată în mare parte de greşeala făcută !" Pe urmăcăută să-şi alunge regretul pe care i-1 dădea neputinţamărturisirii acelui dram de mulţumire, zicîndu-şi căniciodată nu-i bine să bucuri un om numai pe jumătate.Se gîndea că după ce va soluţiona acel caz pe de-a întregul,îi va putea spune Anei : „Din clipa asta, totul s-a ter -minat".

Răcoarea nopţii părea să-i priiască. alungîndu-i obo-seala şi îimpezindu-i gîndurile.

Pe prispă, se afla Ană împreună cu toţi ai casei.— Nu doarme nimeni ? întrebă locotenentul, pe un ton

care se străduia s-arate bună dispoziţie.Doru alergă spre el :.-z— Cezaâar !Prietenul cel mare îşi deschise larg braţele şi copilul

făcu un salt spre pieptul lui. Băiatul îşi lipi obrazul de celal locotenentului :

— Azi ai plecat fără să mănînci. Şi ce peşte ţi-amadus !

— Mi-a spus Aniţa...Locotenentul lăsă băiatul jos, salută gazdele şi întinse

o mînă spre logodnica sa.

109

— Să mă ierţi, Ani ţa î Am avut de lucru, încercă el săse scuze, Şi-apoi, drept să-ţi spun, nici nu m-am simţitprea bine. Mă hotărîsem să nu-ţi spun, dar acum cîndştiu că mă aşteaptă o masă grozavă, am şi uitat de toaterelele.

— De ce nu 1-ai chemat pe doctorul nostru ? întrebăDoru.

— L-am căutat, dar lipseşte pînă mîine dimineaţă. Aplecat la Braşov, minţi Cezar. •

— Acum, barem, vă simţiţi mai bine ? întrebă Tildaîngrijorată.

— .Cred că m-am restabilit cu totul, o asigură el.Zîmbi'si-i privi pe fiecare în parte : Toader căuta adevă-

rul în ochii chiriaşului său, iar Ana părea că nici nu-iauzise ultimele cuvinte, absorbită de propriile-i gînduri.

— Doară nu stomacul v-o fi necăjit, spuse Tilda.— Ba chiar stomacul, răspunse Cezar. . Dar mi-a

trecut, numai ce m-am gîndit la bunătăţile care măaşteaptă...

Toţi izbucniră în rîs şi intrară în prima cameră, undemasa era demult pregătită.

Cezar se scuză pentru câteva clipe şi dispăru în cameralui. Era frămîntat. Ar fi dorit să fie sigur că Ana primisevestea lipsei doctorului aşa cum o motivase el ; nu încetaînsă a se îndoi că fata putea considera neadevăratăbanala lui poveste cu indigestia, intuind că el recurseseIa această stratagemă spre a o induce în eroare. Ieşi dincamera sa, intră în sufragerie şi se aşeză la masă. Toţiceilalţi începuseră să mănînce, dar cel care avea să în -fulece mai lacom era Cezar.

— Ar trebui să plec, spuse ofiţerul după ce termi-.nară masa. Peste o oră-două va. sosi maşina care mă vaduce la comandament, şi nici măcar nu mi-am .pregătitcele necesare.

Dimineaţa, o patrulă raportă că Olga Atu-doresei, omul .de sacrificiu al lui Ten-opol, a coborâtdin tren în halta comunei. Puţin mai- tîrziu, şeful uneiadintre grupele de sprijin îl informă pe un grănicer că a

110

întîlnit o fată cu semnalmentele date, precizînd că seîndrepta spre Balta lupilor. Aflînd acestea, locotenentulordonă prin radio unei patrule să pornească pe urmeleOlgăi, dar să nu întreprindă nimic pînă nu va primi ordin.Şi nu după mult timp, Olga fu reperată de soldatul carese afla în foişorul de observare ; fata trecuse peste f îşi aarată şi mergea spre malul abrupt.

: — Ordon reţinerea ! Doar n-o vom lăsa să-şi rupă',gîtul. La urma urmei, e un copil. Aduceţi-o la pichet!spuse comandantul.> Cezar îşi amintea cele declarate de Matei în legăturăcu instructajul făcut Olgăi de către Tenopol şi precizagrănicerilor din zonă că fata trebuie adusă la pichet pen-tru verificarea actelor.

în cameră se aşternuse tăcerea. Cezar deschise largfereastra, de parcă geamurile 1-ar fi împiedicat să vadă cese petrece dincolo de deal. Şi nu după mult timp sunătelefonul. Sergentul de serviciu ridică receptorul.

— Tovarăşul doctor este căutat de la dispensar, ra-portă el ofiţerului.

-— Cine anume vrea să-1 găsească la mine ? întrebăsurprins locotenentul.

•— Sora. • •— De unde ştie că doctorul seaflă aici ?

•— Spunea că 1-a-căutat şi la primărie, şi ia C.A.P., şipe la şcoală. Apoi, a întrebat la dumneavoastră acasă, căştie de dom'şoara că-i bolnavă. Şi dom'şoara i-a spuscă-1 găseşte aici.

•— Bine...Cum de i-a trecut Anei prin minte că Matei s-ar

afla la pichet ? se întrebă Cezar.în depărtare se zăreau siluetele unor soldaţi care înso

ţeau o tînără. După o vreme micul grup ajunse în curteapichetului. ..

Intrară în biroul comandantului. Tînără murmură cevaneînţeles. Avea un aspect jalnic, îmbrăcămintea îi eradezordonată, părul ciufulit, iar în picioare purta o perechede pantofi uzaţi. Părea aflată după cine ştie ce treburiale gospodăriei de lîngă care nu s-ar fi depărtat preamult. în mînă ţinea un mic sac de sport.

m

—Ce ai acolo ? întrebă ofiţerul.— Cîteva lucruşoare.•— Le-am putea vedea ?Fata ezită cîteva clipe. Apoi aşeză sacul'ele sport pe un

scaun şi-1 desfăcu, dînd la iveală cîteva lucruri de îmbrăcă-minte şi un pacheţel, învelit într-o bucată de plastic

— Să-1 desfac ?Locotenentul o privi lung iar tînăra pricepînd că alt-

minteri nu se putea, murmură trist :— Dacă trebuie...Cu mişcări grijulii ea desfăcu sforile, dădu deoparte

plasticul care alcătuia primul înveliş şi numai după olungă ezitare înlătură cel de-al doilea înveliş, dînd laiveală o păpuşă. Cezar examina păpuşa şi. după ce seasigură că nu prezenta nici un interes, zîmbi prietenos :

—• Cum de te-ai rătăcit prin părţile astea ?Fata închise ochii şi nu răspunse.

— Din actele dumitale reiese că locuieşti într-o comună din apropierea Sucevei, insistă ofiţerul.

Nici de data asta Olga nu răspunse.— Poate că e mai bine să taci. decît să spui min

ciuni, o îndemnă comandantul pichetului. Oricum, e maifrumos aşa.

în ochii tinerei apărură lacrimi care se agăţau cu dez-nădejde în genele ei lungi.

Abia într-un tîrziu, ea murmură :— N-am vrut să fac nimic rău, ci doar să devin

actriţă.— Cum aşa ? întrebă Cezar, mişcat de sinceritatea pe

care glasul ei o trăda.-— Păi... mi s-a spus că se poate. Chiar şi la film.'

Totul e să ai o recomandare. ,— Ai mai jucat vreodată ?— Demult, răspunse ea cu o asemenea nostalgie în

priviri, de parcă s-ar fi aflat la capătul vieţii şi mărturisea amintirea unor lucruri trăite cu zeci de ani înainte.'Cînd eram la şcoală.

— La ce şcoală ?— Păi... la şcoala primară... şi la altă şcoală... de unde

am fugit.~ Ai fugit ?

112

— Da, am fugit şi de-acasă, şi de la şcoala de reeducare.— Ascultă, te-a văzut ori te-a ascultat cineva care se

pricepe la meseria de actor ? întrebă locotenentul.— Da. m-a văzut. M-a văzut şi m-a ascultat cineva

•oarte priceput, un specialist care a văzut şi a ascultatmulte fete ca mine, se avîntă ea săJnlăture orice îndoială.

Era aţi ta sinceritate în ceea ce spunea, şi-atîta cre-dinţă în acela care-i atestase calităţile artistice, încîtofiţerul cu greu izbuti să-i spună adevăratele intenţii ale,,specialistului" Tenopol.

— Domnişoară, fără să mă îndoiesc nici o secundă devocaţia dumitale pentru teatru sau film, vreau să-ţi spuncă nu ţi-ai găsit omul potrivit în avocatul Tenopol.

Olga se ridică de pe scaun, ţinînd păpuşa strîns înmîini. Privirea ei nu exprima nici indignare şi nici mînie,ci doar o imensă uimire. „Aşadar, ofiţerul îl cunoaşte peTenopol ! Va să zică s-a aflat totul", îşi spuse fata şi, fărănici cea mai mică reţinere, începu să istorisească.

Avocatul o acostase într-un bar din Bucureşti. I-aspus că este foarte frumoasă şi a întrebat-o dacă nu i-ar

place să devină actriţă. I-a vorbit despre călătoriile sale. in străinătate, i-a povestit cîte şi mai cîte despre mariactori de cinematograf, pe care s-a lăudat că-i cunoaşte

personal, şi după o vreme i-a propus s-o recomande lui: Spencer Tracy.Cezar avu o tresărire : ştia că celebrul actor murise. : — O vreme, continuă Olga, am locuit cu el la Bucureşti, j pe la diferite gazde. Pe urmă ne-am mutat la Bacău, chiar în casa domnului avocat. I~a scris lui Spencer. iar acesta a răspuns. Uitaţi, se grăbi ea să scoată scrisoarea pe care o ţinea ascunsă într-un pantof. Cezar examina scrisoarea. •— Dar plicul ? întrebă el.

—^ A ! făcu tînăra, 1-a pierdut domnul Tenopol. Eu-nu eram acasă şi... Dar am adresa. Uitaţi, e notată... maispuse ea, arătîndu-i cea de a doua filă a scrisorii.

— Spune-mi, te rog, cum trebuia s-ajungi la viitoruldumitale binefăcător ?

— Pe la malul abrupt ! Pe urmă barca... şi..."i

— Apoi. gata. Mare vedetă ! exclamă Cezar cu amâirăciune în glas.

.113

Fata se ridică de pe scaun şi murmură :•— Aşa am crezut...Apoi se prăbuşi.Cînd îşi reveni din leşin, ea se văzu într-o cameră cu

pereţii albi, proaspăt văruiţi. Era întinsă pe un pat. Ală-turi, pe marginea celuilalt pat, se afla asistenta doctoruluilanculescu, chemată în grabă de Cezar.

•—• Trebuie să dau anunţul, bîigui ea.Femeia în halat alb o privi nedumerită.—• Da da, continuă fata, trebuie să anunţ că am sosit.

Altminteri, domnul avocat n-o să-i mai scrie lui SpencerTracy.

Asistenta părăsi încăperqa şi-1 chemă pe comandant lacăpătîiul fetei, căreia - îi ceru să repete ce spusese maiînainte. Olga, cu ochii abia întredeschis!, se supuse şimurmură :

— Trebuie să dau un anunţ...•— In ce ziar ? întrebă Cezar, în şoaptă, de parcă s-ar

fi adresat unei hipnotizate.Olga indică un ziar din occident.•— Dictează, sugeră ofiţerul, pe acelaşi ton potolit.

— „Vînd haină de blană albă cu dungi mov. Optnasturi mari... cinci nasturi mici", răspunse fata.

Locotenentul se retrase, asigurat de asistentă că dupăcîteva minute fata îşi va reveni cu totul,

„Codul !" îşi spuse Cezar, intrînd în biroul său. Con-firmare către Tenopol că a ajuns cu bine dincolo si decimalul abrupt este un loc prielnic pentru infractorul carevrea să treacă ilegal frontiera.

O ciocănitură în uşă curmă gîndurile lui Cezar. Olgaintră în birou. Părea încă buimacă, aidoma unui om trezitdoar pe jumătate, în spatele ei. asistenta medicală şi ungrănicer căruia Cezar îi încredinţase paza fetei. Ofiţerulmulţumi femeii în halat alb pentru strădaniile ei, iaraceasta părăsi încăperea împreună cu militarul.

— Va trebui să mai rămîi.aici, îi spuse Cezar, după ceo invită să se aşeze.

•— Şi la noapte ? • • .— Da, şi la noapte.r— Am o rugăminte. Păpuşa...

.114

— Ce-i cu ea ? întrebă ofiţerul.— La noapte, să mi-o daţi. De cînd o am, n-a dor-

rni't singură niciodată, întunericul o va speria.Spusele acelei rătăcite trădau o sinceră disperare.

„Cui i-o fi, cu-adevărat, teamă de întuneric ? gîndi loco-tenentul. Păpuşii sau fetei ?" Zîmbi trist şi îşi răspunse căpînă atunci Olga. obişnuită cu întunericul dinlăuntru!existenţei, se temuse de lumină, dar acum, cînd o desco-perise, îi era frică de bezna pe care o crezuse singura eiprietenă. Se vede că nu de puţine ori, cu sau fără voiaei, luptase împotriva faptelor sale, dar niciodată călăuzităde un real suport. Cea mai bună dovadă că aşa stăteaulucrurile era dragostea ei pentru păpuşa aceea ponosită,unicul ei reazim într-o lume superficială şi golită de oricesentiment, aşa cum si-o închipuise ea, judecind dupăfelul de viaţă pe care 1-a dus. Bucata aceea de cîrpăreprezenta pentru ea ceea ce ea însăşi ar fi dorit să în-semne pentru alţii, şi fala revărsa asupra păpuşii toatădragostea de care ea însăşi avea nevoie. Şi primul lucrupe care-1 faci atunci cînd iubeşti pe cineva, este să-iporţi de grijă, să-1 fereşti de spaimele şi suferinţele princare tu însuţi treci. Cezar pricepu starea ei şi se grăbi să-iîndeplinească rugăminl

— Dealtfel, nici-pâpuş6 "$f nici dumneata nu veţi stape întuneric ; veţi ră-mîk în camera aceea din care aivenit. Aveţi două paturiY. .A\a că nu vă veţi incomoda, unape cealaltă, încercă ^1\ să descreţească fruntea Olgăî.Sună, iar sergentul de serviciu îşi făcu apariţia.

— Condu-o în camera)unde a stat mai înainte.— Dar obiectul ? .se arătă nedumerit sergentul, văzînd

păpuşa din mîna fetei.— îl poate păstra, încuviinţă comandantul.Sergentul deschise uşa, invitînd-o pe Olga să-1 urmeze.Rămas singur, Cezar luă măsuri pentru aducerea lui

Tenopol la pichet, dar după numai două ore află că avo-catul părăsise hotelul, anunţând că va reveni abia îndimineaţa zilei următoare.

Era cît se poate ele firesc pentru un răufăcător atîtde versat să-şi ia această elementară măsură de precauţie:să dispară rnăcar pentru douăzeci şi patru de ore, urmîndsă revină ori numai să-i telefoneze complicelui său, doc-

115

torul Matei lanculescu, spre a afla dacă încercarea Olgt.s-a soldat cu bine ori a intervenit vreun incident. Şi-apoi,bătrînul n-avea de gînd să renunţe la acea importantăafacere cu toată neliniştea pe care i-o dădeau, deopo-trivă, atît lipsa de la dispensar a medicului cît şi tăcerealui în legătură cu scrisoarea Adinei Zaplan, despre careMatei spunea că n-o primise încă. Nu, pentru nimic înlume, scrisoarea aceea nu trebuia să încapă pe mîna cine.ştie cui ! Va face tot ce-i va sta-în putere spre a afla ade-vărul, începuse el să-1 suspecteze pe doctor, de mai multezile, dar acum, astăzi, cînd lanculescu, ca niciodată, nu seprezentase la dispensar, şi nici nu anunţase unde se află, îidădea un soi de amară certitudine că medicul îi ascunseseprimirea scrisorii şi intrase în legătură, fără ştirea . sa,cu sora celui ce voia să fugă. Va telefona şi la amiază, şidiseară, iar dacă Matei a dat bir cu fugiţii, va trece pela el pe-acasă şi-i va lăsa cîteva rînduri care să-1 trezeascădin beţia înavuţirii pe socoteala lui.

De la hotel, Misu Tenopol se duse direct la gară. „Ce-ofi cu Matei ? Are el pe cineva de încredere care să-i co-munice, pe unde s-o afla, că 1-a căutat unchiul Misu" gîndiavocatul, căutînd astfel să-şi liniştească oarecum temerile.Pe urmă, dacă nu va căpăta nici o asigurare din parteamedicului, îi va scrie Adinei prevenind-o să nu se încreadăîn eventualele propuneri pe care lanculescu i le-a făcut orhi le va face. „li tai eu craca de sub picioare" bombăni Te-nopol, în timp ce urca în trenul de ora nouă.

în cursul dimineţii în care --Olga fuseseprinsă de militarii din subordinea locotenentului CezarGurău, iar Tenopol se hotărîse să dispară pentru o scurtăvreme, Vlad Brănescu coborî dintr-un taximetru în faţahotelului Amabasadsr din Bucureşti. Intră şi se îndreptăspre unul dintre recepţionerii cu feţe grave şi importante.Salută timid şi spuse :

— Aş dori să vorbesc cu doamna Zaplan.— Domnul ?— Doctor Matei lanculescu.Fără nici un comentariu, bărbatul ridică receptorul

unui telefon şi formă un număr. Se scurseră lungi secunde

116 * «T

de aşteptare, în sfîrşit, Adina Zaplan răspunse. Recepţio-nerul îi comunică numele vizitatorului, ascultă dispoziţiaclientei, închise telefonul şi chemă un băiat care ducea.nişte bagaje : .

•— Laşi valizele aici şi-1 conduci pe domnul doctor lacamera 506.

Băiatul abandonă povara, îşi puse ţinuta în ordine şi-ifăcu vizitatorului un semn' graţios, invitîndu-1 să-1 urmeze.

Etajul cinci.Vlad şi ghidul .său coborîră din lift. Băiatul se angaja

într-un mers liniştit de-a lungul coridorului, pînă în drep-tul camerei ce i se indicase. Ciocăni de două ori şi seretrase.

Dinăuntru se auzi glasul unei femei : —Intră, doctore !

Vlad pătrunse într-un mic vestibul.înaintea lui se afla o. femeie trecută de patruzeci de

ani, voinică, cu un chip de o rară frumuseţe. Ochii ei viiscrutau chipul musafirului, vrind parcă să se asigure căeste într-adevăr ce-1 pe care-1 aştepta. După o vreme, cîndpăru să-şi fi terminat examinarea, întinse mîna oaspetelui:

— Adina Zaplan !— Doctor lanculescu !Femeia îl invită în cameră, uncie totul părea pregătit

pentru un musafir preţios ; vase cu flori pe pervazul feres-trei, pe mese şi pe noptiere ; alături de cele două tacîmuricare-şi aşteptau mesenii la 'micul dejun, se vedeau far-furioare în care pluteau petale de trandafiri.

—• Mai întîi să mîncăm ! hotărî ea şi apăsă pe un buton,îndată apăru o cameristă.

— Coboară storurile ! dispuse Adina.Camerista se apropie de fereastră, apucă un şnur şi

pe dată camera fu cufundată în întuneric.în clipa următoare se auzi scăpăratul unui chibrit ;

gazda aprinse cîteva luminări colorate.— Poţi servi masa.Fata ieşi şi reveni cu o servantă 'pe rotile. :

— Mulţumesc, du-te.

nz

l

Micul dejun se scurse într-o tăcere apăsătoare. Apoiamfitrioana se hotărî să înceapă discuţia, socotind căoaspetele său n-o face, din cauza unei excesive timidităţi.

— M~ai chemat, doctore !— Da...— Ce face Tenopol ?

'•— Bine. . . ' • ' "— De ce n-a venit împreună cu dumneata ?Vlad păru încurcat şi răspunse cu vădită jenă :— Desigur, prezenţa unui prieten comun ar fi fost o

garanţie... Dacă vă îndoiţi...— Mă rog, să lăsăm asta, deocamdată.Brănescu se prefăcu a nu-i fi auzit renunţarea şi

continuă să se scuze :— Vedeţi, eu... mie mi-a spus să vă scriu, v-am scris ;

m-a trimis singur, am venit...— Bine, bine. Spune-mi, pentru ce m-ai chemat ?Escrocul îşi dădea seania că sosise momentul hotărî

tor : şantajul ! încercă să-şi stăpînească nervii, să parăcalm şi mai ales să strecoare cât mai multă teamă în su-fletul acelei femei care se arăta foarte stăpînă pe sine. Dargîndurile îi fură curmate de un hohot de rîs.

— Cred şi eu că întrebarea mea te-a năucit, zisefemeia. Auzi vorbă ! După ce dumneata îmi spui că totule gata şi eu vin, te mai întreb pentru ce m-ai chemat. Nu-ide tot hazul ? Ei, sper că înţelegi starea în care mă aflu...'Se vede că doream să-mi relatezi amănunţit aranjamentulvostin.

Lui Brănescu îi convenea de minune cererea „clientei"pentru că prin răspunsul ce-1 va da, îi va putea arăta cîtde bine cunoaşte situaţia, iar cînd va pune problemabanilor, cu siguranţă că femeia va aprecia mai bine pre-ţioasa tăcere pe care el i-o oferea.-.

— Aranjamentul nostru ? se arătă Vlad mtr-un tîrziu,surprins.

Adina îl privi lung, vrind să înţeleagă cît se poate deexact ce anume 1-a nemulţumit pe interlocutorul său. Apoise ridică de pe scaun, făcu cîţiva paşi în jurul mesei şi cîndîşi reluă locul, spuse aproape în şoaptă :

— Doctore... cred că nu dumneata le vei face pe toate.

118

* Vlad o privi încruntat, crezînd că ea doreşte prin astasă-i bareze drumul spre un preţ mai bun, dar curînd selinişti, spunîndu-şi că „surpriza" pe care a pregătit-o vapune capăt acelei insinuante tocmeli. Şi tocmai cînd dinnou se hotărî să-i mărturisească totul, vrînd să capete cîtmai de grabă o sumă cît de cît frumuşică, Adina Zaplan.ii tăie iar elanul :

— Chiar şi suprimarea — la nevoie, bine-nţeles — acomandantului de pichet, tot dumneata o vei face ?

Brănescu rămase perplex. Aşadar, spusele lui Tenopolîn această privinţă nu fuseseră o glumă menită poate să-1sperie. Şi deodată, în tulburata sa raţiune .se produse omutaţie cu caracter grav, absolut, definitiv. A făcut el des-tule la viaţa lui, dar crimă, nu ! Şi-apoi, pe cine să omoareori să fie părtaş la uciderea aceluia ? Pe locotenentul carei-a întins odată mina prieteneşte şi care 1-a tratat cuatîta gingăşie sufletească, prefăcîndu-se a nu fi ştiutnimic urît despre el ! ? Nu, pentru nimic în lume nu-i maitrebuiau banii aceia blestemaţi, în schimbul vieţii unuiom adevărat. Şi aşa, faţă de Matei, nu era el cu conştiinţaprea împăcată, pentru că într-un anume fel îl trădase, darcu doctorul fusese altceva : intrase prea tare pe drumullui Tenopol, dorind bani, bani, bani.

— Te rog să mă ierţi, dar acum cîteva zile Tenopoîm-a asigurat la telefon că planul a rămas în picioare, iareu ştiam că iubita lui va face...

Brănescu tresări la gîndul că Olga, îhsoţitoarea bătrî-nului avocat, „iubita lui" cum o numea Adina, avea rolulde ucigaşă în calculele lor.

—- Nu, doamnă, acum eu sîiit acela care-1 voi suprima..."aşa că e bine să cunoaşteţi exact meritele şi mai alesaportul celor care vă slujesc. Vedeţi... ar mai fi un amă-nunt... un mic amănunt...

— Cît ?Brănescu luă atitudinea unui provincial ofensat, îi

evită privirea şi bîigui :— Aa... nu, nu despre bani e vorba...— Atunci ? . .— îmi trebuie o fotografie a fratelui dumneavoastră.

Dar una recentă.

119

— La ce bun ? Doară n-ai de gînd să-i confecţionezi'un paşaport fals, îl ironiza femeia.

— Trebuie să-i fac o legitimaţie de sanitar, ca să-1pot lua cu mine în zonă. Asta... pentru că se întîmplă,uneori, să fie pe-acolo şi militari care nu fac parte dinpichetul local ; inspecţii, controale şi... cîte'alte asemeneasituaţii. La drept vorbind, ideea,hu-mi aparţine.

— Nu ? se arătă mirată Adina Zaplan. Dar cine-iautorul ?

— Chiar comandantul pichetului de grăniceri.Femeia îşi turnă o băutură tare. După ce văzu paharul

plin, gata. să se reverse, începu să soarbă rar. Părea cămeditează asupra unei hotărîri foarte importante, într-untîrziu, murmură :

— Bine, doctore, vei avea fotografia peste două ore.Mă vei aştepta în această cameră şi, dacă nu te superi,te voi încuia pe dinafară.

— Doamnă... fie si-aşa, dar n-aveţi de ce vă teme ;locotenentul de grăniceri a aranjat totul, o. asigură elşi se ridică de pe scaun.

Adina rîse :— Sînteţi bine organizaţi ; n-am ce zice.!îşi luă un pardesiu din cuier, apucă o. sacoşă de voiaj,

scoase cheia din broască şi rupse firul telefonului.

\— Nu de alta, dar ca să nu 'fii deranjat. Dar imediat;

se răzgîndi şi-1 chemă : Hai mai bine cu mine !Ajunşi în stradă, îl întrebă :— Vrei să-ţi cumperi cîte ceva ?Vlad ridică din umeri în senin de nehotărîre.— Ai nevoie de bani ? insistă femeia.— Nu.... mulţumesc.

. Ea' păru încîntată de atitudinea lui sfioasă. Chemăun taximetru, se urcară amîndoi şi merseră pînă la res-taurantul Pescăruş.

-— Asteaptă-mă aici, zise femeia.Vlad coborî.Maşina în care Adina Zaplan îşi continua drumul

se depărta, îndată sosi un alt taximetru. Brănescu se urcăşi porni pe urmele „clientei". O ajunse abia în PiaţaVictoriei, la stop.

120

îndată apăru culoarea verde a semaforului şi urmă-rirea continuă. Taximetrul angajat de Adina Zaplan oluă pe bulevard, spre Universitate, trecu de Piaţa Unirii,parcurse bulevardul Dimitrie Cantemir, intră pe şoseauaGiurgiului şi ieşi din oraş. Se opri în dreptul unei casedărăpănate. Vlad ceru şoferului său să frîneze la aproxi-mativ o sută de metri.

Adina Zaplan coborî şi intră în curte.Taximetrul ei rămase în aşteptare, ca dealtfel şi

acela pe care Brănescu îl părăsise deocamdată, spre a seapropia de casa în curtea căreia intrase femeia.

Un bărbat între două vîrste ieşi din casă şi o întîm-pină pe noua sosită, cu mare bucurie. Apoi ocoliră clă-direa, ajungînd la un hambar situat în fundul curţii.Bărbatul descuie un lacăt şi deschise o uşă mare. AdinaZaplan scoase din sacoşă un aparat fotografic pe careîncepu să-1 regleze.

Curînd, în pragul uşii hambarului, apăru silueta masivăa unui ins care nu putea fi altul decît fratele vizitatoarei.

Revederea fu destul de rece ; se schimbă un zîmbet şi cîteva cuvinte. Apoi femeia îşi aşează fratele într-o poziţie convenabilă şi-1 fotografie. Pe urmă, îi dădu sacoşa . y şi se despărţiră.

Cu acelaşi taximetru care o aştepta, se întoarse spre[Bucureşti.

După o vreme, Brănescu văzu că maşina se opreştepe bulevardul Bălcescu, în dreptul unui atelier fotogra-fic. Pasagera achită cursa. Vlad făcu acelaşi lucru. Venindîn urma ei, observă că intră direct în laborator. O aşteaptăpe celalat trotuar. După mai puţin de o oră ea plecă dela fotograf si porni spre piaţa Romană, tot privind întoate părţile. Desigur, căuta un taxi. Brănescu îşi dăduseama de dificultatea în care s-ar afla dacă Adina arajunge înaintea lui la restaurantul unde îi spusese s-oaştepte. Norocul însă îl ajută : un taximetru opri la numaicîţiva paşi şi el se urcă imediat, cerînd şoferului să-1ducă în mare grabă la Pescăruş. După cîteva minute erala destinaţie. Se aşează la o masă de lingă fereastră, ceruo portocală, o cafea şi se grăbi să achite nota de plată.Curînd apăru şi Adina care, zărindu-1, îi făcu semn săvină spre ea. Brănescu o asigură că mîncase şi că tocmai

121

se afla la desert. Femeia îi ceru să renunţe la ultirparte a mesei şi amîndoi porniră spre hotelul AmbasaddAjunşi în camera ei, ea observă că Vlad e cam apatic jcască des.

— Obosit, doctore ?•— O noapte de nesomn, doamnă... Ştiţi, personal]

merge încet, iar eu... nu am obişnuinţa călătoriilor.— La întoarcere, spre comuna d urni tale, vom fok

un taximetru. Am si discutat cu un şofer. Face el formele "fvoi fi sunată pentru confirmare, I-am şi dat banii.

Brănescu zîmbi mulţumit. Adina sună şi cameristaapăru deîndată.

— M-am împiedicat şi-am rupt firul telefonului. Trimite pe cineva să-1 repare.

Tînăra plecă grăbită si reveni după cîteva momente,însoţită de un electrician. Firul rupt fu schimbat de ure-genţă, iar telefonul fu repus în funcţiune.

între timp, Adina Zaplan îi arată fotografiile frateluiei. ..Doctorul" le examina cu multă atenţie.

— Merge ! exclamă el, după o vreme.•— îmi pare bine. Asta .înseamnă că putem porni la

drum.Vlad îşi privi ceasul.— E prea devreme ? întrebă Adina.— M'da, se arată el nehotărât. Trebuie să ajungem în

comună cînd se înnoptează ; şapte jumătate.:, opt... Asteasin t indicaţiile comandantului de pichet.

—- Ascultă, domnule lanculescu, ăsta... cît o să mămai coste ?

— Nuu... el... ştiţi... nu pentru bani.— Atunci ?— Doamnă, nu insistaţi. La ce v-.ar sluji să cunoaşte

nişte amănunte care n-au alt aspect decît acela al unegratuite indiscreţii ? Apoi adăugă jenat : Vă rog să ierta^jtonul.

După o vreme, tăcerea care se aşternuse fu tulburaţide soneria telefonului.

Femeia ridică receptorul. .— Getaxul ! şopti ea musafirului şi continuă la tele

fon : Ora paisprezece !. —- Şi dacă avem vreo pană ? întrebă Vlad.

122

— La treisprezece ! reveni ea asupra hotărîrii.Brănescu se declară de acord şi Adina puse receptorul

t. în furcă.j'] — Merge şi fratele dumneavoastră cu noi ?I Interlocutoarea se încruntă.| — Nu ! Va fi într-un. loc de unde-1 voi lua numai eu,* dar asta după ce mă voi încredinţa că totul este--aşa cum

ai spus dumneata. Sper că mă voi putea vedea cu TenopoJ.— Vai de mine ! Ne aşteaptă la pichet, o asigură el.— Vrei să pleci ?— M'da, spuse Brănescu.

•— Ce-ar fi să rămînem împreună pînă la plecare ? propuse femeia. Ştii, asta mi-ar da o şi mai mare încre- ..-•' dere în dumneata.

— De acord, spuse Vlad parcă fără convingere.— Mulţumesc ! exclamă ea, radioasă.Apoi se îndreptă spre fereastră şi ridică storurile, în-

căperea fu invadată de lumina unui soare roşiatic, încăputernic pentru acel început de toamnă.

în timp ce Brănescu aştepta sosirea taxi-metrului comandat de Adina Zaplan, bătrînul avocatTenopol, îngrijorat de gîndul că Matei se sustrage uneiîntîlniri cu el doar pentru a-1 arunca peste bordul afacerii,îşi întrerupse „plimbarea". Reveni în sat şi, fără nicimăcar un prealabil apel telefonic, se duse la dispensaruldoctorului lanculescu. Veteranul înşelătorilor dorea să-şiia complicele prin surprindere ; el ştia bine că aceastătactică avea un efect deosebit asupra celui căruia i seaplica. Era aproape sigur că îl va găsi pe medic în cabine-tul său, iar pretinsa lui absenţă de-acolo nu era altcevadecît o sustragere sistematică de la orice contact cu el.Avocatul nu ştia să renunţe, mai ales cînd era vorbade bani.

Dai-, de data asta, prea experimentatului excroc i seînfundă : fu arestat'şi percheziţionat.

în drum spre pichet îşi spuse că totul i se trage dela Olga. ..Desigur, fata a fost prinsă şi m-a trădat !" gîndiavocatul dar imediat îşi dădu seama că lipsa doctorului î l .

123

intrigă cu adevărat. ,,Dacă Matei a dat bir cu fugiţii, cu-a| mai bine, încercă bătrînul să spere. Cit o priveşte Olga, n-am deeît să declar că am făcut o farsă de prd gust unei vagaboande... ba chiar că am vrut să-i dau| lecţie, pentru a pune stavilă poate pentru totdeauna, durilor ei nesăbuite. Totul este ca lanculescu să nu fi ic prins. Prins ? Dar cine să-1 fi trădat ? Olga ? Hm !" 1 bineminte că ei nu-i pomenise nimic în legătură cu de torul. Ana ? Excludea o asemenea posibilitate. După cîtej .minutede mers îşi aminti de insul care 1-a şantajat malul mării. Cum de nu s-a gîndit la el ? Apoi căută si elimine din calculele sale, spunîndu-şi că acela nu dori decît să obţină nişte bani ; atîta se mai pricepea el oameni.

Odată ajuns la pichet, rinul dintre însoţitori intră îrf biroul comandantului, spre a-i raporta -reţinerea lui Tenopol.

După cîteva clipe, locotenentul ordonă să fie adusarestatul în biroul său.

îndată ce intră, avocatul rămase cu privirile aţintijasupra lui Cezar. Bătrînul era un bun cunoscător de < menişi nu-i fu greu să-şi dea seama că ochii aceia culoareaoţelului şi chipul cu trăsături energice, cajj -exprima omare stăpînire de sine, trădau cu totul alta* fire decîtaceea a unui tînăr obişnuit, începu a se teme căafacerea putea fi cunoscută în bună parte. Cîtevasecunde fu ispitit să-mărturisească „simpla" lui complicitateîn. tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, organizatăpentru fratele Adinei Zaplan, dar imediat îşi spuse cătot mai bine era să aştepte întrebările ofiţerului, spre a-şi da seama cît a reuşit el să afle. Şi-apoi, n-^avea a seteme prea mult, fiindcă „atuul" era tot în mîinile sale :participarea Anei Doljan la afacerea lui. Era convins călocotenentul nu îşi va implica logodnica într-o situaţiecompromiţătoare. Dar. văzînd că bărbatul cu priviri durenu-1 învredniceşte nici măcar cu un cuvînt, bătrînul sehotărî să pună capăt tăcerii care-i devenise insuportabilă.

—• Desigur, doriţi să aflaţi rolul pe care eu 1-am jucatîn această poveste, pe cît de urîtă, pe-atît de tristă. Eibine, iată adevărul : am jucat o regretabilă farsă, uneifetişcane. Ajunsesenl-la exasperare ; nu discuta... nu do-

124

l rea altceva.decît să ajungă vedetă de film şi să fugă dinl ţară. Sigur, tot ce vă spun nu justifică purtarea mea, darf în ceea ce mă priveşte...

— S-o lăsăm pe Olga Atudoresei, omul dumitale de' sacrificiu. Vorbeşte-mi despre legătura cu doctorul Mateilanculescu şi mai ales despre Adina Zaplan ! îi curmă spo-rovăială locotenentul.

Tenopol îşi dădu seama că ofiţerul cunoştea situaţiaîn mare măsură şi se hotărî să facă unele mărturisiri, aşacum dorea el.

— Personal, n-o cunosc-pe Adina Zaplan. E vorba des-! pre o nefericită întîmplare, atît de simplă şi banală, încîtf n-o să vă vină a crede. Acum cîteva săptămîni, într-o! cafenea din Bucureşti, s-a aşezat la masa mea un turist,! venit din străinătate, dar... să mă bată Dumnezeu dacă-mi"amintesc cum îl chema.

— N-are importantă, îl încuraja Cezar, pe un toncare trăda, deopotrivă, neîncredere şi ironie.

Tenopol se prefăcu a nu-i fi observat atitudinea şicontinuă :

— I-am oferit o cafea... am discutat cîte şi mai cîte...Ce să vă mint ? Căutam să aflu dacă vrea să vîndă cevamai de preţ. Şi... printre altele, străinul mi-a vorbit desprenecazul Adinei Zaplan. Nenorocirea mea a plecat de Iafaptul că ii-am avut altceva mai bun de făcut, decît să-irelatez doctorului Matei lanculescu cele discutate cuturistul. Lacom, domnule ! exclamă avocatul şi se grăbisă explice : Cînd a auzit că-i vorba despre o importantăsumă de bani şi .un post de medic în occident, s-a năpustitasupra mea cu insistenţă şi asigurări în sensul că pentruel afecerea era o nimica toată. Mai mult, mi-a spus cănu-i prima pe care o face, dat fiind încrederea de carese bucură în ochii autorităţilor locale. O ! Dar ce să văplictisesc cu nişte lucruri pe care sînt convins că vi le-adeclarat chiar el...

— Nu, îl întrerupse comandantul pichetului, doctorula reuşit să fugă.

Tenopol se ridică de pe scaun şi vru să facă cîţivapaşi spre fereastră, părînd că aerul din încăpere nu-imai ajunge, dar picioarele nu-1 ascultară : se clătină, apucă

125

marginea biroului şi, sprijinindu-se astfel, izbuti sâ-şireia locul.

— Ne-a înşelat ! bîigui el, fără să-şi dea serna de ridicolul spuselor sale. Ne-a înşelat ! Şi pe mine, şi pe dumneavoastră.

Locotenentul aşteptă ca avocatul să-şi revină din furiace-1 cuprinsese împotriva lui Matei şi după aceea reîncepuinterogatoriul :

• —• Domnule Tenopol, asupra dumitale s-ati găsit schiţe ale acestei zone de frontieră. Cine ţi le-a procurat ?

— Doctorul lanculescu,— Şi lui ? Lui, cine i le dădea ?— O să ştiţi şi asta, de-ndată ce veţi pune mina pe

el. Din cîte ştiu eu unul, nu vă scapă ! exclamă şantajis-tuî, batjocoritor.

— Ei ! făcu ofiţerul, clacă numai doctorul ne poatelămuri, atunci să-1 chemăm.

Avocatul îl privi cu un aer năucit. Nu-i venea a credecă Matei putea să apară acolo dintr-o clipă într-alta,pentru că falsa veste pe care i-o dăduse ofiţerul în legă-tură cu dispariţia medicului prinsese rădăcini în jude-cata lui, şi-i convenea de minune, liiiiştindu-1 oarecum.

Dar Cezar se îndreptă spre uşa care ducea în coridor,o deschise şi strigă :

— Să vină doctorul lanculescu !Câteva clipe mai tîrziu, medicul apăru, adus de ser-

gentul de serviciu.— Doctore ! Cine îţi procura informaţiile şi schiţele

zonei, pe care dumneata le-ai furnizat lui Tenopol ?întrebă Cezar.

Matei îl privi uluit, şi numai într-un tîrziu murmura— Nimeni.•— Şi totuşi, asupra lui s-a găsit o mică hartă a împr

jurimiior malului abrupt, pe care spune că a obţinut-] de la dumneata.

— Da... eu i-arn dat-o, şopti Matei.— Dar dumneata de unde ai luat-o ? De la cine ? ir

sista comandantul de pichet, pe care tăinuirea încapi,ţînată a fostei sale logodnice începea să-1 supere, consţderînd că atitudinea celor doi răufăcători o puneauAna într-o postură şi mai dezavantajoasă decît aceea''

126

ştiută de el. Poate că totuşi, dumneata, domnule Tenopol,ai să-mi răspunzi !

Bătrînul îl privi pe ofiţer cu nespus dispreţ şi dupăo lungă ezitare, izbucni :

— Spre deosebire de dumneata, domnule locotenent,noi... aşa-zişii delicvenţi, ne purtăm ca nişte oameni pe.care nu i-au părăsit chiar toate scrupulele, fiind gata săsacrifice pînă şi ceea ce au mai drag, numai ca să-şiapere pielea.

Cezar pricepu obraznica insinuare cu vădit, caracterde şantaj, şi indignat peste măsură, nu se mai putustăpîni :

•— Dar Ana Dolj an m-a informat despre interesulpurtat de doctor, afacerii voastre.

Tenopol se cutremură. .:—' Domnule locotenent, nu cred.^— Vrei o dovadă ? . - <Bătrînul suţîse neîncrezător şi murmură :— O aveţi *! *.•— Doctore, telefonează-i domnişoarei Dolj an că vrei

să treci pe la ea, spuse Cezar.Medicul se supLise, comunicînd Anei că vrea s-o vadă.— Şi ce-i cu asta ? întrebă avocatul,-— Peste cîteva clipe, domnişoara Ana va telefona aici

. informîndu-mă că doctorul doreşte s-o întîlnească.•— Să aşteptăm, bîigui Tenopol, cu oarecare teamă.In clipa următoare, soneria telefonului se făcu auzită

. iar Cezar ridică receptorul.— Apropie-te ! îl îndemnă pe bătrîn.— A telefonat Matei, se auzi glasul fetei, de la celălalt

capăt al firului. Vrea să ne vedem.Avocatul, care ascultase convorbirea, păru derutat,

dar asta numai un minut.. Pe urmă se adresă comandan-tului de pichet, surîzător :

— V-a spus cumva şi preţul ?•— Preţul ? se prefăcu surprins'din cale-afară. ofiţerul,

vrînd să grăbească năruirea elementului de şantaj pe acărui surpriză Tenopol miza foarte mult.

Bătrînul ceru pachetul cu scrisori găsit asupra lui, şi.scoase o fotografie pe care i-o dădu lui Cezar.

127

— Să n-o distrugeţi, îl avertiză şantajistul. Nu de alljdar avem martori.

Matei îşi acoperi ochii cu palmele şi gemu. :— Ruşine ! Mare ruşine ! Nu trebuia...

v Locotenentul privi fotografia ; era o copie a celeia pecare Ana i-o arătase acasă. Dădu s-o scoată din buzunar,spre a compara, dar imediat îşi spuse că n-avea nici unrost. cel puţin de faţă cu cei doi răufăcători. Apoi îşiaminti că luase cu el şi clişeul fotografiei compromiţă-toare, cu ajutorul căreia Matei o şantajase pe Ana. Chemăsergentul de zi şi ordonă ducerea infractorilor în camereseparate. Rămas singur, îşi dădu seama că fotografiile şiclişeul îl nelinişteau-. Le puse pe masa de lucru şi începusă le studieze atent. Ceva, nu ştia exact ce anume, i sepărea straniu, privind imaginea Anei alături de bărbatulmai vîrstnic decît ea, care o ţinea îmbrăţişată. Bărbatul...bărbatul acela îl tulbura mai ales.

Se scurseră lungi clipe de încordare, cărora le puse capăt sergentul de serviciu, raportînd că sanitari de la dispensar doreşte să comunice comandantului ce\ urgent şi important.

Cezar ridică privirea de pe fotografii şi se uită la subordonatul său.

— Să poftească, îi spuse el.După cîteva secunde apăru Vlad. Salută, se întoarsj

spre uşă, vrînd parcă să se asigure că nimeni nu-1 audqşi numai după aceea începu să vorbească agitat.

— Sînt Vlad Brănescu...— Te cunosc.— Odată... mi-aţi strîns mîna şi...— Am dat mîna cu dumneata ori de cîte ori ne-am

întîlnit. completă ofiţerul, şi-1 îndemnă să se aşeze.— Nu, n-am vreme şi poate că nici dumneavoastră nu

prea mai aveţi.Cezar îşi dădu seama că omul dinaintea lui e frămîntat,

de acel ceva grav ce nu mai comporta amînare.

j— Dar ce s-a întîmplat ?— Vor să vă omoare.

128

— Mă rog. cine şi mai ales pentru ce ?Brănescu inspiră adine' de cîteva ori. Apei răspunse :—• Povestea e cam lungă. Deocamdată trebuie să vă

riţi de o fată, Olga Atudoresei.Locotenentul izbucni în rîs iar Vlad. spre a-1 convinge

că spusele sale sînt cu totul întemeiate, îi povesti de-a fira păr cum a aflat de afacerea lui Tenopol şi cum a căutatsă-1 salveze pe doctorul lanculescu faţă de care nutreacele mai pure sentimente. Mai mult, nu uită să-declarenici relele intenţii — şantajul şi goana după un mareprofit — care 1-au purtat în relaţia cu sora fugarului,despre care preciza că îl aşteaptă la marginea comunei,în taximetrul care i-a adus de la Bucureşti.

Cezar vru să afle detalii asupra locului tinde se adă-posteşte fratele Adinei Zaplan. Vlad însă nu mai contenea'•Cu prevenirea :

— Tovarăşe locotenent, eu am renunţat la cel mai mare„tun" din ,.cariera" mea numai pentru că atît Tenopol cîtşi femeia au. spus : ,.La nevoie, ofiţerul va fi suprimat".Cum vine asta ? Eu mă sacrific, mă dau legat, iar dumneavoastră rămîneţi nepăsător pentru propria viaţă ?Doamne fereşte ! Păi ăştia nu se lasă pînă nu vă termină...

Locotenentul zîmbi :— Şi Tenopol şi Olga sînt arestaţi, omule !•—• Arestaţi ? bîigui Vlad, ne-venindu-i să creadă. Pe

urmă, cînd se mai desmetici, exclamă fericit :•—- Aţi scăpat ! Aţi scăpat !Cezar însă se încruntă deodată ; un gînd sumbru îi

fulgeră mintea şi judecata lui ameninţă să se tulbure.Celălalt nici nu bănui măcar ce se petrecea cu el, şi-1întrebă :

— Acum. la ce v-aţi posomorit ? Sînteţi un om norocos î Chiar aşa, insistă el : Aţi scăpat cu viaţă şi pe deasuprai-aţi şi prins pe Tenopol şi pe fată.

„Fata... fata... La nevoie, ofiţerul va fi suprimat. Fata osă-1 suprime. Fata... fata" continuau aceste cuvinte sărăsune din ce în ce mai dureros, în auzul comandantu -lui de pichet.

Se duse la masa de lucru şi se aplecă deasupra fotogra-fiilor care o prezentau pe Ana îmbrăţişată de un bărbat

129

''?^P!wPl|!^^^^H;

^W |P

vîrstnic ; bărbatul avea mustaţă. Căută să şi-1 închipuiefără. mustaţă şi, spre marea lui surprindere descoperi cătipul nu era altul decît Mişu Tenopol. îşi prinse capul înpalme. Emoţia ameninţa să-1 cuprindă din ce în cemai mult. îşi trase un scaun şi se aşeză sprijinindu-şiun braţ pe o latură a biroului. Ţinea bine minte că Ana,în „spovedania" ei, nu-i pomenise nimic despre bătrînulavocat. Doctorul o şantajase pe ea, constrîns de Tenopol,iar fotografiile acelea — teribilul obiect de şantaj — nuerau altceva decît o sinistră farsă. „Farsă" ? se întrebălocotenentul si îşi răspunse imediat „Nu !" pentru căexista „clienta", cum o numise Vlad pe sora fugarului, iarfemeia venise să-1 întîlnească pe el — Cezar Gurău,comandantul acelui pichet de grăniceri — socotind, dupăspusele lui Brănescu, că se declarase dispus să-1 ajute pefugar. Şi din nou îi reveni în minte cuvîntul „fata" care,de data asta căpătă asemenea rezonanţe, încît puterilesale păreau că se apropie de sfîrşit. Intr-un tîrziu, se ridicăde pe scaun şi-i spuse lui Vlad :

— Ştii ce ? Dacă tot ai făcut atîta drum, împlineşte-ţifăgăduiala : Ad-o la mine pe Adina Zăplan.

Brănescu ezită cîteva secunde dar după aceea murmură : -— V-aş ruga... pentru ca totul să decurgă firesc...— Să te numesc „doctore !" cînd vom fi în faţa „clien

tei" Da ?Vlad îl privi cu admiraţie, şi Cezar intui că fostul

escroc regretă poate că n-a avut un „coleg" cu atîtaspontanietate.

— Acum, că vă văd mai liniştit, urmă Vlad, îmi îngăduisă vă întreb ceva.,.

— Te ascult !— Dar să nu-mi luaţi în nume de rău.— Iţi promit.•— Tovarăşe locotenent, sigur... ştiţi, eu sînt obişnuit

cu închisoarea... Mă gîndeam-... aşa, cum nici eu nu smtstrăin de afacerea asta... ce să mai caute şi doctorul ?

O clipă, locotenentul fu tentat să"l poftească a'fară clinbirou, dar curînd reveni asupra acestei hotărîri.

—• Ceea ce vrei dumneata, nu se poate ; nu e legal.Apoi adăugă grăbit, aproape în şoaptă şi fără să-1 pri-

130

vească : Oricum, recunoştinţa pe care i-o porţi lui Mateiîţi face cinste. Şi-apoi, cred că meriţi să ştii : doctoruls-a predat... a venit singur la mine. Oricum, asia e în fa-voarea lui.-

Vlad părăsi pichetul în grabă.Rămas singur, Cezar formă numărul telefonului său de-

acasă. Cînd Ana îi răspunse, ofiţerul o rugă să-1 scuzecîteva clipe, motivînd că tocmai atunci primise vizita unuiprofesor de la şcoala generală, îi promise că va reveni şiînchise telefonul. Chemă apoi şoferul şi-i spuse să meargăla el acasă de unde o va lua pe Ana. De-ndată ce maşinaporni formă din nou • număruL şi spuse fostei salelogodnice :

—• Coboară, te rog, imediat. Maşina te va aduce lamine.-

— Ce surpriză îmi pregăteşti ? se sili fata să glumească.

— Nici nu-ţi închipui ce bucurie vei avea.— Vorbeşti serios ?•— Cît se poate de serios.•— Uite. eu am răbdare pînă vii la masă.— Ha, ha ! vru el să pară amuzat ele spusele ei, oi

avea tu răbdare, dar eu n-am timp. Peste o jumătate deoră plec din localitate. Hai coboară, te rog ! Cred cămaşina a şi ajuns la tine.

— Chiar aşa, confirmă tînăra, şi-1 asigură : într-oclipă sînt gata.':• Cînd Ana intră în birou, Cezar îşi privi ceasul; mai

eşra puţin pînă la sosirea lui Brănescu şi a sorei fugarului.— Aştepţi pe cineva ? întrebă fata,.— Da.

.Jj •— Pot să ştiu ce înseamnă purtarea ta... vorbele tale ?f| — Ţi-am spus doar că te veHăucura. Te-arn minţit eu.Deodată ?f| -— Nu... niciodată.|| Taximetrul în care se aflau Brănescu şi Adina ajunsefi poarta pichetului şi se opri. Imediat, Cezar ieşi în în-flmpinarea celor sosiţi.

„Doctorul" coborî primul şi se grăbi să deschidă cea-laltă portieră ; Adina coborî la rîndul ei,

; 131

— Doamnă Zaplan, vă prezint pe comandantul piclui de grăncieri.

Femeia se sili să zîmbească. Trăsăturile chipului - eicăpătaseră"o marcantă asprime.

Locotenentul îi invită în clădirea pichetului iar cîndfemeia se află ceva mai înaintea lor, ofiţerul îi făcu semnlui Vlad să se retragă, şoptindu-i :

— Aşteaptă îAdina deschise uşa încăperii în care se afla fosta

logodnică a lui Cezar.Zgomotul uşii o făcu pe tînără să revină de la fe-

reastră spre vizitatoare. Privirea Anei exprimă, în egalămăsură, uluire şi spaimă. Buzele ei se mişcau dar glasulnu-i mai dădu ascultare. Adina Zaplan nu sesiză stareade surescitare pe care o exprimau privirile tinerei şi serepezi la ea, cu braţele întinse, strigînd :

— Ani ţa ! Cum să-ţi mulţumesc ? Acuma-mi dau seamacă numai tu ai aranjat totul, pentru bietul Victor. Apoise întoarse spre Cezar : Poţi fi mînclru de ea !

Ana bîigui :•—• Nu... El ne-a întins o cursă...Adina îşi plimbă privirile de la unul la altul, fără

să - poată accepta că ea a fost elementul lămuritor alafacerii pe care o pusese la cale cu atîta migală, în- ţr-un tîrziu spuse prosteşte :

— Ce se va întîmpla cu fratele meu ?— Va fi arestat, răspunse locotenentul.— Arestat ? se-arată ea uluită şi continuă : Pentru

şase sute de mii lei... pentru şase sute de mii...Cezar ordonă scoaterea Adinei din birou şi apoi fi

spuse Anei :— Cînd te gîndeşti cîte măsuri de precauţiune şi-a

luat femeia asta ! Trebuie să recunosc iscusinţa ei. Alucrat frumos !

Spre surprinderea lui, departe de a manifesta cea maimică urmă de regret ori teamă pentru faptele sale, şi cuo nespusă aroganţă, Ana Dolj an întrebă :

— Dar eu n-am lucrat frumos ?Cezar dădu semne de asemenea mînie, încît părea c§

abia se mai putea stăpîni.

132 :

— Ai exagerat cu amorul, domnişoară ! Şi nu grijapentru a nu mă pierde te-a îndemnat să-i procuri dateiui Matei ; nu dorinţa de a răscumpăra clişeul acestorfotografii „compromiţătoare" te-a adus aici.

— Dar ce altceva ? îl întrerupse Ana cu un aer disperat.

Drept. răspuns, Cezar îi arătă fotografiile şi după ovreme de încordată observare, o întrebă :

— Cine este bărbatul de lingă tine ?— Ţi-am spus doar : Mercuţio D'Alberti... un anticar....— Un escroc, un şantajist care se numeşte Mişu

Tenopol î tună ofiţerul. Respiră adînc şi continuă pe union coborît. Trebuie să-ţi mărturisesc marea surpriză pecare am' încercat-o, descoperind că doctorul te ,,şantaja"cu o falsă dovadă compromiţătoare, instigat chiar ele tine,prin bătrînul avocat. Desigur, te-ai gîndit că procedîndastfel, te pui la adăpost, apărînd ca o nefericită victimăa unui odios şantaj... dacă afacerea ar fi descoperită. Dariată că odată cu murdara voastră uneltire, s-a aflat şirolul fiecăruia dintre \ voi H/pJr eşti şeful şi... nu m-arsurprinde clacă tot tivaa fîjfl--- fata care. la nevoie, trebuiasă mă suprime. Dar aafo \b vei spune celor care vordesăvîrşi anchetarea vo#$tră\\ eu am făcut doar constata-rea. ..

— E... e aberant î îl îk^erupe ea.— De asemenea, îţi cer să recunoşti că şi surpriza pe

care ţi-am făcut-o, cu Adina Zaplan. compensează toateşiretlicurile tale si mai ales, elimină orice posibilitate detăgadă a vinovăţiei tale.

Femeia se încruntă şi făcu un vizibil efort să plîngă,ca o firească încercare de a se despovăra.

Cezar privi un timp pe fereastră. Trăsăturile chipuluisău prindeau cu încetul să se destindă. Părea un pacientaflat în convalescenţă, după o foarte grea operaţie. Apoichemă sergentul de serviciu şi-i ordonă s-o conducă peAna în altă încăpere. Intr-un tîrziu îşi spuse : „Gata,băiete ! Astăzi ai văzut prea multe lucruri. O să-ţi facăMne... o mică plimbare". Ieşi deci din birou.

Afară îl aştepta Vlad.

133

•— Vino mîine dimineaţă, îi spuse ofiţerul. Acum tepoţi duce acasă.

Dar omul care făcuse atîtea rele în viaţa lui şi carerenunţase la cel mai mare „tun" din toate cîte i s-auivit, doar pentru o strîngere de mină şi o vorbă bună,nici nu se clinti din loc.

Intrigat de privirea cu care .Vlad îl fixa, comandantulpichetului murmură :

— Desigur, trebuia să-ţi mulţumesc ori măcar să tefelicit.

•— Nu, nu pentru asta am făcut-o.— Recompensă ?Ochii fostului infractor se umeziră. Mai zăbovi cîteva

secunde şi smulgîndu-se din loc, strigă gîtuit de durere :•— Recunoştinţă ! Nu recompensă.— Stai !Brănescu se opri dar nu-şi întoarse capul spre ofiţerCezar veni lîngă el şi-i întinse mîna :•— Ei bine, îţi sînt recunoscător ; ai vrut să-mi salvezi

viaţa. Mîine o vor afla toţi oamenii din comună. Iţi promit,— Nu... nu dumneavoastră, ci eu ! Da da, eu vă sîni

recunoscător şi din pricina asta am făcut... Şi-apoi, creccă oricare cetăţean ar fi procedat la fel...

— Ascultă, cetăţene Vlad Brănescu ! Ce-ar fi să mergem pe la casele noastre şi să ne odihnim ? spuse Cezar,zîmbind.

— Pot să vă însoţesc ?—• Desigur.Porniră împreună, unul alături de celălalt. Aerul rece

şi umed al nopţii se aşternea pe obrajii lor ca Q mîngîiere;Curînd ajunseră în apropierea Bălţii lupilor. Luna

răzbătea cu greu dintr-un nor şi palida ei lumină făcu catotul să pară nefiresc de frumos. Pînă şi malul abrupt, întoată slăbăticia lui, arată ca o uriaşă fiinţă însufleţită.

Cei doi bărbaţi îşi continuară drumul, pînă la „Mareacea mare" cum o numea Vlad cu nostalgie.

— E atît de frumos ! exclamă Brănescu într-un tîrziu.Entuziasmul însoţitorului său se reverbera în conştiinţa

ofiţerului ca o severă mustrare, conştient că marea lui greşeală fusese abandonarea permanentei stări de veghe,;

134

fie chiar şi pentru o clipă. Privi în depărtare, cu un ciudatamestec cte jenă şi hotărîre, vrînd parcă să asigure întregpămîntul ţării că din acea clipă nu va mai manifesta niciun fel de slăbiciune.

Aniîndoi se aşezară pe nisipul jilav. Cezar începu sămîngîie pămîntul cu un soi ele ciudată gingăşie, de parcăi-ar fi cerut iertare, în timp ce buzele sale murmurauaidoma unui jurămînt De astăzi înainte, subunitatea mease va putea numi, pe drept cuvînt „Pichetul în alarmă" !

r

Cuprinsul

Cap, I Vizita . * « > $ « • > 3Cap. II Şantaj............................................. 31Cap. III Vlad Brănescu, om de afaceri . 49Cap. IV Ana Doljan vrea să se sacrifice 74Cap. V Surprize . . , . , 95