60
1 Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile „Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU) ____________________________________________________________________ Anul XI, nr.4 (45) Septembrie 2013 SUMAR Calendar Leonard GAVRILIU, Un interviu „festiv” cu Magda Ursache (p.3) Sinteze Marian POPA, Derive şi derivate calitative (p.12) Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA, Vasile Iancu faţă cu matricea stilistică a lui Lucian Blaga (p.18) Lecturi fidele Vladimir UDRESCU, Sub sigla Terorii Roşii (despre studiul lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33)

Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

  • Upload
    others

  • View
    34

  • Download
    4

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

1

Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile

„Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară

în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului

este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU)

____________________________________________________________________

Anul XI, nr.4 (45) Septembrie 2013

SUMAR

Calendar Leonard GAVRILIU, Un interviu „festiv” cu

Magda Ursache (p.3)

Sinteze

Marian POPA, Derive şi derivate calitative (p.12)

Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA, Vasile Iancu faţă cu matricea stilistică

a lui Lucian Blaga (p.18)

Lecturi fidele

Vladimir UDRESCU, Sub sigla Terorii Roşii (despre studiul

lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul)

(p.25)

Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel?

(p.33)

Page 2: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

2

Eseuri Ignat Florian BOCIORT, Componente uitate ale operei

literare (I) (p.38)

Racursiuri Vladimir UDRESCU, Alexandru Cebuc, Ruxandra Papa, Sorin

Papa: Enciclopedia artiştilor români contemporani

(p.43)

Călina VIZIRU, Vasile D. Avădănei: Pioneze acre (p.45)

Gheorghe C. PAŢA, Constantin Blănaru: Contemplaţii şi

vertijuri prin memorie (p.48)

Mersul pe jos Miana SCUTELNICU, Mini-erată la Capcanele istoriei (50)

Caruselul revistelor

Grigore FAUSTOCEA, „Şeful treburilor murdare la curtea lui

Carol al II-lea”(p.52)

Beyond the rubrics Leonard GAVRILIU, O polemică d’antan cu Radu Cosaşu

(p.55)

ISSN 1583-4719

Page 3: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

3

Calendar

Un interviu «festiv»

cu Magda Ursache

LEONARD GAVRILIU: Vă place au ba, în ziua de 20 decembrie

2013 veţi trece pârleazul într-un nou an de viaţă. Ce mai înseamnă azi

pentru Dvs. Bucureştiul în care v-aţi născut în anul în care acolo şi-a dat

obştescul sfârşit Eugen Lovinescu?

MAGDA URSACHE: N-aş zice că-mi place bătrâneţea, dar nici

nu-mi displace o vârstă care nu-i atât de greu de dus ca altele. Mai ales când

deţii tinereţe spirituală (nu biologică), însumând: mobilitate mentală, spirit

liber, naturaleţe, sensibilitate, disponibilitate pentru nou... Filosoful Mihai

Şora e mai tânăr decât noi toţi şi nici Dvs. nu staţi rău, Herr Doktor, la

capitolul spirit critic. Din păcate, querella între tinerii veleitari şi scriitorii

bătrâni (care ar trebui duşi urgent la Muzeul Antipa al literaturii, ca să lase

locuri în faţă) a căpătat aspecte penibile; lupta firească dintre generaţii a

ieşit din normalitate. „Bătrânetul” e dispreţuit de debutanţii din 00, 01, 02,

scârbiţi de continuum. Blam de vârstă? Am primit şi eu unul de la Horia

Gârbea, dispus să mă trimită la cimitir cu tramvaiul 5. Din partea generaţiei

„expirate”, îi doresc generaţiei „aşteptate” vânt bun în pânze. Sper să fie

valabilă şi viabilă, să nu se perimeze, să dăinuie măcar cât predecesorii. Îi

atrag atenţia că numai barbarii, „orfanii de carte” (mulţumesc pentru

sintagmă, Niculae Gheran) cred că ar conta doar cei prezenţi, cei încă vii, nu

şi morţii.

Da, mă simt bine în Bucureşti, mai activă, mai energică, mai…

tânără. Se spune că plantele de leac te vindecă numai dacă le culegi din

locul unde te-ai născut. Bucăţele din oraşul copilăriei (nu cel al noilor zidiri

învelite-n termopane şi-n reclame groteşti) se regăsesc în mai toate

romanele mele. Ca atelierul de podoabe din proximitatea agenţiei CFR. Mă

simţeam în el ca o gaiţă, cu ochii pe nasturii de lemn roz, sidefii, negri, care

umpleau vase de cupru, extrem de variate. Mai erau fiarele de călcat cu bot

de rechin, brăţările africane, sticlele de farmacie cu seminţe ciudate, oalele

cu spice de grâu şi de orz, pe lângă care ondulau pisici; iniţialele din metal

aşteptau pe talgere platinate. Mai am şi acum une gâchette a anilor ’70: o

Page 4: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

4

cheiţă medalion pe un fir de piele bleumarine. Buticul acela era o arcă

multicoloră unde aş fi stat oricât, să scap de ce era dincolo de prag. În

fiecare duminică, unchiul M. mă ducea de mână la Muzeul Naţional (acum,

văd că se intră în muzeu pe role; chiar ghizii grăbiţi le folosesc). Mi-era

ciudă pe el că-şi asumase (falsul l-am descoperit mai târziu) amintirile lui

Creangă, ca şi cum ar fi fost ale lui. El, nu Ionică, găbuise şi furase pupăza,

el era „tigoarea de băiat” care fugea de la şcoală să se scalde prin ştioalne, el

făcuse palancă din cânepa mătuşii Mărioara, el luase râie da la caprele

Irinucăi… Îl ascultam cu gura căscată când povestea cum reuşise să-l

păcălească pe Scaraoţchi, drac prost. De la unchiul meu postmodernist

avant la lettre m-am deprins să le spun interlocutorilor fraze din diverşi

autori şi să mă amuz când ei nu le recunosc. Mi-a pus în braţe un Larousse

şi… Cei trei muschetari. Cărţi interzise am citit de copil: poveştile reginei

Maria, basmele în versuri ale lui Petre Dulfu, autor prohibit ca mistic,

unchiul lui Radu Ulmeanu cu care colaborez acum la „Acolada”. Şi eu mă

simt supravegheată (ca şi poetul sătmărean) de o apă. Radu Ulmeanu de

Someş, eu de Dâmboviţa, apoi de Sărăţelul care trece prin Monteoru, dar

mai cu seamă de lacul Ciric. Ca şi Dvs., care aţi dat Siretul pe Bega, şi eu

am schimbat apele. Dar cu capul sub apă tot n-am învăţat să înot.

L.G.: Ce împrejurări v-au dus de pe malurile Dâmboviţei pe

acelea ale Buzăului?

M.U.: Aflat în plină carieră strălucită la baroul de avocatură din

Bucureşti, tatăl meu a fost expediat şi împotmolit într-o judecătorie

comunală. Abia a scăpat, prin nu ştiu ce minune, să nu fie puşcărizat, ca

făcând parte din PNŢ. A fost un înfrânt social: doborât, nu şi-a mai revenit.

S-a îmbolnăvit şi a murit repede, când eram în anul al doilea de facultate. În

opinia lui, actul de la 23 august ’44 a fost o infamie. Era reacţionar până-n

unghii. Îl aud spunându-mi repetat: „Qui dit A doit dire B”. La 1 august ’43,

nu eram pe lume. Bucureştenii fuseseră îngroziţi de bombardamente – 162

de avioane „Liberator” B 24 peste zona petrolieră Prahova. Apoi, în 17

august ’44, când eram deja de 8 luni, mama, speriată, m-a uitat în casă

fugind spre adăpost. N-a avut curaj să se întoarcă să mă ia. M-a salvat

mătuşa A. M-a cărat în adăpost, ţinându-mă, din zăpăceală, cu capul în jos.

Cred că mama a fost fericită când a scăpat de Bucureşti. Nu l-a înţeles pe

tata, nici drama lui. Ne-am mutat la Buzău, în casa bunicilor. Tata făcea

naveta la Pârscov, cu un personal amărât. Bravà, spunându-i „Ţuicaru-

expres”. Nu mi-a plăcut oraşul prăfos, întins ca o clătită, salvat doar de

crângul pictat de Ion Andreescu şi de castanii roz de pe Bulevardul Gării,

dar verile bucolice din Pârscov nu le-am uitat. Mă văd şi acum ca-ntr-o

Page 5: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

5

oglindă ceţoasă, o fetiţă cu un fluture mare, galben, aşezat pe pălăriuţa de

fetru maro. Făceam „excursii arheologice” să descoperim peşteri sau

„campanii de explorări”. Chiar credeam (şi eu, şi tata) că am putea da peste

comoara de pe Vârful Cămării, peste tezaurul vizigotului Athanaric sau

peste comoara Manciului, pe care o căutase şi Vasile Voiculescu. N-am

găsit decât un superb ciob albastru de sifon, pe o uliţă. O mai fi pe undeva,

prin vreun sertar al casei din Buzău. Mult timp l-am păstrat în geantă, ca pe

„piatra Zamfirelului”. Magică, desigur. Nu m-a prea ajutat.

L.G.: Şi cum aţi făcut apoi „saltul” de la Buzău la Bahlui? Nu era

mai aproape cetatea lui Bucur, cetatea natală?

M.U.: Tata a fost… actantul. El m-a sfătuit să mă duc departe de

Buzău şi de Bucureşti, iluzionat că nu mă va ajunge din urmă dosarul cu

zgaibe. Am luat concursul de admitere prima pe listă, dar „originea

nesănătoasă” mi-a adus totuşi neplăceri. Colegii mi-au pus la cale o şedinţă

de „mustrare” (Dragomir Horomnea, ziarist apoi la „Tânărul leninist” sau

cam aşa ceva, o orchestrase; şi-a cerut iertare mult mai târziu, după ce i s-a

topit un roman). Acuze? „Individualistă şi ruptă de colectiv”. O oarecare

Anda, şefă UTC, mă înfiera că stau prea mult la Documentare şi că am zece

pe linie. Ea căzuse la examenul de specialitate. Am tânjit, ca şi N.

Prelipceanu, după o studenţie la Bucureşti, cu profesori ca Tudor Vianu,

Mihai Pop, Eugen Simion, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Slama Cazacu,

Sorin Stati… chiar conu Pirache. Aşa, am făcut Teoria literaturii cu Ion

Tiba, istoria limbii române cu C. Dimitriu, cei mai jalnici. Noroc de Al.

Dima, Ştefan Cuciureanu, Hertha Perez, Mihai Drăgan… Pentru mine, a

fost mai mult amar decât dulce Târgu Ieşilor. Când am fost eliminată din

redacţia „Cronicii”, „amicii” cuprinşi de cangrena comunistă nu mă mai

salutau pe stradă. Prieteniile literare nu mi-au reuşit, deşi suport multe până

se umple paharul. Solidaritate între colegi?! Baznă. Se interturnau cu sârg la

Partid, la Securitate… Cât despre aşa-zisa atmosferă de mare familie iaşiotă,

asta-i altă baznă. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită în târgul nostru,

dulcele. Am întins de câteva ori mâna adversarilor şi am avut ce regreta. De

altfel, dihonia între breslaşi e veche: s-a opus cumva prorectorul Boris

Cazacu atunci când G. Călinescu a fost înlocuit cu „dinţarul” Vitner (criticul

îi spunea Winter, iarnă), sau George Ivaşcu, asistentul lui? L-a înfundat un

student, Vicu Mândra, ajuns profesor pe scurtătură, după ’89. La Iaşi, Gavril

Istrati i-a luat locul marelui lingvist Gh. Ivănescu, iar Mihai Drăgan a fost

omorât de cabala mediocrilor.

L.G.: Îmi place arta cu care …digresionaţi. Când v-aţi descoperit

talentul literar? Unde aţi debutat şi în ce gen?

Page 6: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

6

M.U.: Talentul nu mi l-am descoperit nici până azi, căci n-aş fi

avut ce să descopăr, aşa crede prof.univ. Dan Mănucă, red.şef adj. al

„Convorbirilor literare”. Probă că a ţinut morţiş să taie cuvântul talent dintr-

o prezentare de carte la Strigă acum…, făcută mie de Gh. Lupu, plus alte

„îndreptări”. Poetul a publicat textul întreg, necenzurat de Mănucă, în

„Bucovina literară” din 11-12 nov. – dec. 2001, cu fraza incriminantă cu tot,

apoi în vol. Incursiuni critice, Napoca Star, Cluj, 2004. Iat-o: „În realitate,

ea nu este postmodernistă şi nu încape în tipare, pentru că are prea mult

talent”. Neţinând cont de faptul că Petru Ursache era de faţă la discuţie,

profesorul de clasici i-a cerut lui Cassian Maria Spiridon să opteze: „Ori eu

ori Magda Ursache”. Trebuie spus că D.M. şi-a adus contribuţia la

eliminarea mea din Institutul „Al. Philippide” pentru „reducere de

activitate” şi asta după ce îmi îndeplinisem norma de cercetare pe un an în

trei luni. Ce s-ar potrivi acestei situaţii mai bine decât replica lui Teodor

Mazilu? „Eu i-am dat o palmă şi tot el zice că i-am dat o palmă”. Indivizii

care te lovesc o dată, te lovesc în continuare, ca să arate că au avut dreptate

când te-au lovit… Dar să nu uit cealaltă întrebare. Am încercat să debutez în

„Iaşul literar”, cu un fragment din lucrarea de licenţă N. Iorga, critic literar.

Am povestit episodul respingerii cu indignare proletară de către numitul D.

Costea, şef peste sectorul de critică. „Tovărăşica” de mine nu găsise alt

subiect decât Iorga, abia ieşit din popreală. Articolul l-a publicat Radu

Cârneci, în „Ateneu”. „Iaşul literar”, fost „Iaşul nou”, fost „Almanahul

Luptăm” fusese stas stalinist sub D. Ignea. Acolo se milita pentru „artă

propagandistică”, nu glumă, sub conducerea „omului cu părul cărunt” care

scosese şi ziarul Cenaclului Dunăre – Marea Neagră, la indicaţia javrei

Leonte Răutu. La obiect: am debutat în „Cronica” lui Corneliu Ştefanache

cu o recenzie la Rod de Cezar Ivănescu, în 1968. Mai înainte dădusem un

test cu Dan Laurenţiu, care-mi dictase tema: o plachetă de… habar n-am de

cine, dar ştie N. Turtureanu care se strofoacă (din beteşug de caracter) să-mi

îndrepte biobibliografia în… Protocronica. Adus de Leonte din rezerva de

cadre a Radioului (fratele Mitică Turtă, activistul, „răspundea” şi de

„Cronica”), n-o fi dat nici o probă scrisă. Dar cota de poezie la comandă a

dat-o şi i-a obligat pe cobreslaşi să scrie tot aşa. Le cerea poezii cu

patriepartid, cum bine îşi aminteşte Emilian Marcu, mult mai poet decât

Turtureanu. Pe Mihai Ursachi nu l-a convins. Aşadar, cartea aleasă de mine

pentru a fi recenzată a fost Rod de Cezar Ivănescu şi punctum. De ce?

Pentru că poezia mare nu stă la masă cu Puterea, n-o glorifică. Minciuna

face asta. Pe atunci „Cronica” mai publica şi ea, câr-mâr, editoriale pe linie

PCR, dar Corneliu Ştefanache punea accent pe ce se putea scrie; Leonte –

Page 7: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

7

pe ce nu se putea scrie. Ştefanache deschisese paginile revistei unor nume

grele ca Noica, Marino, Comarnescu… A fost înlocuit de proful sosit din

Franţa, înveşmântat în cenuşiu, om cenuşiu, ştiind bine că harţa cu cenzura

l-a dat jos pe antecesorul său. Leonte cunoştea şi riscul de a nu face

compromisuri, dar şi plata grasă pentru a le face. S-a lăsat nu controlat (ca

prozatorul), ci orientat de PCR şi de „tezele de geniu”. Frica păzeşte postul

este deviza leonţeilor cu dorinţă de trai comod şi şofer la scară. Ştefanache

şi-a bătut multe cuie-n talpă, ceea ce nu ar fi făcut pentru nimic în lume

Leonte. Corneliu Ştefanache nu era agreat de autorii universitari de referate

mortăcioase. I-a supărat pe mulţi, l-au duşmănit mulţi. Liviu Leonte a

vegheat să nu slăbească nici un pic combativitatea partinică, dezvoltând

experienţa de la „Iaşul nou”. A îngropat revista sub cei 3 C: Concesii,

Compromisuri, Compromiteri. A menajat poetaşi ca Har Ţugui, gata să

scrie ode la „erou”, a făcut sluj la ispravnici de partid ca Iliescu, Chelaru,

Nagâţ, Ţăranu… Dintr-o scrisoare a lui Ştefan Baciu către Dan Culcer, din

29 sept. 1984, am aflat că Zaharia Sângeorzan i-a cerut poetului de la

Honolulu 15 mii de dolari ca să publice o carte despre el. Ăsta-i omul

pentru care Leonte a comis o ilegalitate ca să-l readucă în redacţie, la

indicaţie de „sus”. Nu asculţi indicaţia, atunci dai cu călcâiele-n şezută, cum

cerea proful de sport în liceu. Pe urmă, a căutat ţap ispăşitor pentru greşeala

lui. Acu’ să nu mă certaţi, Herr Doktor, că-mi amplific drama, incidentul

biografic. Ştiţi bine că, atunci, a fi dat afară din presă era o situaţie de

neîndreptat. Mi s-a transmis (de la activistul Corcaci) că dacă am să mă

încăpăţânez să trimit texte la revistele ieşene o să ajung în colimatorul

Securităţii şi nu-i bine, tovarăşa Magda, nu-i bine. Secu mă salvase odată,

anchetând greşeala de tipar, considerată de Ion Ţăranu „gravă greşeală

politică”. Nu era de insistat. Postsocialist, proful de contemporani, care-i

preda în ’67 la curs pe proletcultişti, a primit palme (academice) şi

indemnizaţie de merit. Ei, slujnicarii, au mereu 7 ani graşi şi mănâncă 7 vaci

kobe. Mă mir că mă mai mir: nu s-a produs recuperarea lui Ov. S.

Crohmălniceanu, cu proză într-un manual, a lui Paul Cornea, ca membru

fondator al GDS? La vârf de căpiţă, profetologul Silviu Brucan, cel mai

profitolog dintre toţi. Titlul lui Theodor Adorno, „Minima Moralia” (1951,

vă rog!), e prea palid pentru toate acestea. Mai potrivit ar fi Non-moralia.

L.G.: Aşadar, nu aţi rezistat tentaţiei de a evoca din nou păţania

de la revista “Cronica”, soldată cu scoaterea din redacţie şi cu interdicţia

de a mai publica. Socotind însă că toate acestea sunt de-acum

arhicunoscute, v-aş ruga să trecem cu oarece seninătate peste ele, oricât de

greu v-ar fi. Vă bucuraţi astăzi de faima unei scriitoare “totale”, atât ca

Page 8: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

8

romancieră cât şi ca eseistă şi critic literar, o scriitoare pentru care

instrumentul de lucru, limba română, nu mai prezintă “secrete”. Cum să ne

explicăm această miraculoasă performanţă artistică? Care v-au fost

maeştrii? Pentru că nu-mi închipui că aţi apărut în felul unei generaţii

spontanee, ca aceea imaginată de Ernst Haeckel în secolul al XIX-lea, şi

care ajunsese să-l intereseze şi pe Titu Maiorescu.

M.U.: Cu seninătate ziceţi, Herr Doktor? Nu pot să nu mă gândesc

ce-aş fi putut face dacă mi s-ar fi dat posibilitatea să-mi tipăresc cărţile. Vă

asigur că aşteptatrea e terifiantă. Scoaterea din presă m-a marcat pe viaţă, ca

extrem de dureroasă, dar şi nedreaptă, cum se făceau trierile socialiste. Dacă

decizia e nedreaptă (şi aşa a fost) te poţi prăbuşi mental. Măcar n-am murit

şi am scăpat de cenzura socialistă, nu că acum nu s-ar ivi alte şi alte feluri

de cenzură. Tocmai scriu un articol pe tema asta. Ce să fac? S-o iau

andante-andante, să mă încânt că mi s-a dat cea mai frumoasă viaţă din câte

sunt pe lume (chit că n-am putut vedea lumea largă dacât prin cărţi –

călătoria în jurul bibliotecii) din cauza Securităţii? Să mă bucur că am murit

ca autor 13 ani şi că mi-a murit moartea dacă am reuşit să rămân în viaţă şi

să recuperez? Noroc că mi-e mai uşor să fac ceva decât să nu fac nimic.

Cenzorii-editori mi-au achilodit debutul (A patra dimensiune). Virgil

Cuţitaru mi-a atribuit greşeli ideologice, şopârle inexistente, ca nu cumva

să-şi piardă poziţia socială de lector, în ciuda ignoranţei profunde. Referatul

lui (şi negativ, şi agramat) îl păstrez şi o să-l public în Amintiri din epoca

maşinii de scris. Asta se întâmpla în lunga perioadă iacobană a culturii

ieşene, când lipsa pregătirii competente era apreaciată de Cabinetul de

Partid. Şi-mi vine în minte epigrama lui George Lesnea, comisă la Putna:

“Iacoban ca scriitor/ Şi pe multe alte linii/ E mai mare scamator/ Decât este

Iosefini”. Simbolic, n-aşa?, în Parcul Copou se lăfăie o placă nou-nouţă în

cinstea... Regulamentului Organic, cel care a introdus cenzura prin “comisia

de priveghere”. Ea, Kamisia, făcea “arestuire de cărţi şi jurnaluri scrise în

duh răzvrătitor”. Leii lui Sungurov au fost copiaţi şi depuşi pe treptele Univ.

“Cuza” de fostul rector D. Oprea, contabil de felul lui, întâi liberal, apoi

pedelist, care promisese pe hârtie scrisă şi semnată că vor fi demişi din

posturi de conducere informatorii Secu dovediţi. Unul dintre ei şade

nonşalant nu pe unul, ci pe 4 scaune de şef. Trăim vremi absurde, Herr

Doktor, anunţând absurditatea vremilor ce vin. Un director de Institut de

cercetare se arată sigur (ca să se întoarcă Al. Philippide în mormânt) că

româna va dispărea curând. Pentru ca limba asta să nu fie abandonată s-a

luptat, iar noi o părăginim. Scriem în ortografie digitală (fără diacritice) şi

ne vrem scriitori link-aţi; Oups şi Wow au scos din circulaţie pe vai, pe ah,

Page 9: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

9

pe oh; elevii de liceu cer la chioşc un pachet de hencăcif; ne semesuim sau

rămânem nesemesuiţi; updatăm româna regular, şeruim, folduim, cetuim,

imeilăm şi re-senduim, de-au intrat gramerienii în acedie. „Masteraţii mei

îmi dau semeseuri”, zice la TV o profă updatată. Paul Goma urăşte

„strâmbălimba” românilor „adaptaţi” la Paris. Aşa este şi acasă acum, tot o

„strâmbălimbă”. Statul român oferă zero cultură, restul… zecimale, ca

subvenţie. Liviu Ioan Stoiciu a socotit că 12 reviste USR s-ar întreţine

numai din ţeapa de 53 000 de euroi a ministresei Ritzi, cea cu „nasul

lubric”, aşa cum o vedea Val Gheorghiu într-o touch-ă; 420 000 de euro pe

an, atâta costa TVR Cultural închis de dl. Claudiu Săftoiu, ca să câştige

teren mediacretinizarea prin divertisment ieftin. Să revin însă la întrebarea

pusă. În ce mă priveşte, sunt departe de performanţă lingvistică, ba încă şi

de una miraculoasă, Herr Doktor. Dar bookaholică am fost şi sunt. Am

nevoie de modele şi la bătrâneţe, ca şi la tinereţe. Vreau să îmi păstrez

mereu starea de spirit „discipol – cititor”. Învăţ chiar şi de la cei mai tineri

decât mine (Carmelia Leonte şi Adrian Alui Gheorghe în poezie, Vasile

Spiridon şi Bogdan Creţu în eseu, Danilov şi Mihuleac în proză, ca să-i

citez doar pe moldoveni). Studentă, mă duceam aţă la panoul cu periodice

din BCU, după „Steaua” lui Baconsky. Am tor căutat „maeştri” în răspăr cu

valul de indexări, de revizuiri proletcultiste. Acum valul acesta a ajuns

tsunami, dacă Doina lui Eminescu n-are loc în manualul de Română, dacă

„oaia” (Mioriţa) şi „căprioara” (Labiş) sunt eliminate din programă, ca să

nu fim atinşi, pesemne, de zoorastie. Tipăreli inconsistente îşi găsesc loc

privilegiat în haosul din vitrinele librăriilor: romane sex no limits, poezie

Libresse, panseuri de două parale legătura… Cui îi mai trebuie rostire

expresivă? Sper, însă, că ştiristele memorialiste, moderatorii de talk-show-

uri cu veleităţi de dramaturgi au câştigat o luptă-două cu virtuozii

condeiului, nu întreg războiul. Zâna Andreea şi zânul Mircea Radu, mâncăii

de lux ca Dan Chişu, modista Romaniţa şi modistul Bote, sex-fictori ca

Piersic-jr., filosoafa în chiloţi roşii nu-i vor elimina pe autorii mari decât

dintr-o vitrină de librărie, ca să ajungă-n geam ca vipuri cu savoir-faire

social, atât; nu ca scriitori propriu-zişi, chit că editorii puşi pe profit şi, pe

urmele lor, librarii îi preferă. Scriitorii cu adevărat mari nu vor fi eliminaţi

din prim-planul literaturii de mondeni/mondene, chiar dacă ei/ele cred că au

făcut găuri în cer la vânzări. Asta nu înseamnă că nu mă simt descurajată

când citesc în Odiseea plăcilor memoriale de Ion Lazu că Fane Spoitoru a

dat jos placa lui Gopo, îndată ce a cumpărat casa. Placa în memoria lui

Traian Chelariu stă pe un imobil nelocuit, în demolare. Aş fi pus sub ochii

fiecărui elev, fiecărui student două propoziţii din jurnalul Zilele şi umbra

Page 10: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

10

mea: „Am lucrat la ecarisaj. După amiază am tradus din Verlaine”. Le-ar

spune tinerilor totul despre închisoarea eruditului (cunoscător a 12 limbi,

eminent psiholog şi logician, exclus în ’50 din învăţământ), care nu se

terminase când a primit ordinul de eliberare din închisoare. Şi asta pentru că

ţara întreagă devenise un soi de cazincă. Dar s-a încheiat oare eliticidul

proletcultist? Postsocialist, s-au ivit alţi „Eichmani culturali”, cum le spune

Virgil Nemoianu, iar victimele (pe alese) sunt iarăşi pedepsite de CNSAS.

L.G.: Cum vă simţiţi în Iaşiul zilelor noastre?În locul Dvs., eu aş

răspunde imediat : “Ca peştele în apă!”. Pentru că “apa” Dvs. este

mulţimea de teme abordabile satiric, în care vă scăldaţi, făcând un imens

haz de necaz. Ce v-aţi fi făcut fără ele? Aţi fi închinat ode unei orânduiri

fără cusururi?

M.U.: O întrebare de ocolit, dar n-o s-o ocolesc. Cum? Ca peştele-

n Bahlui, unde nu prea există peşti? De lucrat lucrez cu materialul

clientului, convinsă fiind că trebuie reamintită spusa lui Titu Maiorescu: Iaşi

– “capitala culturală a ţării”. Or, “terenul” îmi dă ce îmi dă: false valori,

incompetenţă (vedeţi cine a condus editura Junimea până la numirea lui

Cezar Ivănescu: N. Creţu, informator pe lista “României libere”, dar şi

deconspirat de propria fiică într-o scrisoare către Aurel Dumitraşcu, v.

Carnete maro. Jurnal [1982-90], ed. Conta, 2011, care a şi falimentat-o,

Andrieş de două ori, bisat cred, de Ion Iliescu, temporar Dram, despre care

se spune că n-a manageriat corect...), presari – impresari în folosul

bisericuţei. Ciocoiaşi şi ciocolaşi , târşiţi în critică şi-n autocritică de tip

comunist, au ştiut să profite ca totdeauna de conjunctură şi au re-ocupat

poziţii cheie de director(i). Truda ignoranţei n-are măsură. “Pragmatiile” au

căpătat funcţii nesperate pentru ei (şi pentru nevestele toante), prin

plecăciuni la adminstraţia târgului. Ode, ziceţi? N-am comis compromisuri,

pe cale de consecinţă, n-am fost şi nu sunt privileaturistă (nici pentru PCR,

nici pentru ICR), aşa că aş fi sfârşit ca demisionară din orice funcţie

importantă. Nici vorniceasă meritocrată n-aş fi devenit, cu iaurt şi

gogoşele...Am fost sfătuită de multe ori: “nu te pune cu prostul”. M-am pus.

Dar, cum spunea maidădămult, prin ’36, Mircea Eliade, la Radio: “nimic

mai plăcut şi mai reconfortant decât demascarea prostiei pretenţioase şi a

nesincerităţii”. Consimt. Scenă de târg, dulcele: mă opreşte-n drum, într-o

dimineaţă, o aşa numită “doamnă albastră” sau “în albastru”, aşa ceva. Tam-

nisam, din prostie, din Alzheimer sau din ambele, îmi spune, prefăcându-se

sau nu că habar n-are cum mă cheamă: “Nu vreau să fiu oropsită şi

caraghioasă ca Magda Ursache aia, care se vaită că-i persecutată”.

Obrăznicie intolerabilă, peste care am trecut cu un hohot de râs. Nu mă simt

Page 11: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

11

persecutată, pentru simplul motiv că ştiu să pierd, am deprins arta eşecului

într-o viaţă de om. „Când ştii să pierzi e semn c-ai câştigat”, vers de Mircea

Ciobanu. Am pierdut, aşa-i, dar resemnată nu sunt. Târgul nu mă ia în

seamă, nu mă răsfaţă, în concluzie mă simt foarte bine.

L.G.: La ce lucraţi acum? Nu mă gândesc la “puşcături” şi

“muşcături” de felul eseurilor Dvs. atipice, toate acestea binevenite de

altfel, ci la vreo lucrare de mare calibru, care să întregească ciclul

romanelor “cu cheie”, deci cu punct de plecare în viaţa reală, şi care să

ţintească la ameliorarea cât de cât a acesteia. Altfel, “artă pentru artă” –

mersi, apă chioară nu servim.

M.U.: E o frustrare să nu găsesc timp pentru romanul în lucru,

Diodor. Vrei să dai “bănuţul” (Noica) tău literaturii? Nu se poate fără trudă,

fără sacrificiu (muncă istovitoare, ore de nemişcare zilnic), chit că literaţii

facil-agresivi, fabricaţi în laboratoarele star-system, atât la centru, cât şi-n

provincie, cred că zgomotul mediatic e suficient. Despre proză am multe de

spus, vă propun să reluăm dialogul pe tema povestaşului. Hărnicia asta

publicistică a mea pe care o etichetaţi ca “puşcături” şi “muşcături” e, în

fapt, o pledoarie, strigată chiar, pentru cultură autentică. O invitaţie la urlet

contra imposturii, un La arme, cetăţeni! sau un La (c)arte! Şi am tăcut, nu

glumă, dacă evenimentele decembrii m-au găsit cu 3 cărţi în sertar: două

romane şi o teză doctorală. Literatura? Bursa de iluzii (titlul meu de roman)

la care îmi place să am acţiuni: cele 6 romane ale mele, unde tipologia e

cam maniheistă, recunosc: rebel – supus. Asta explică tot, e “cheia” de

lectură. Dacă regret ceva e că n-am avut parte de cititorul atent şi avizat care

stătea la cozi interminabile să-i cumpere pe Preda, pe Breban, pe Buzura, pe

Blandiana..., care făcea efort de receptare. Şi ce cozi ar fi făcut pentru Paul

Goma, să fi fost tipărit Ostinato în România! Dar când cartea e scumpă şi

nu circulă, rămâne necitită oricât de bună ar fi.

L.G.: Vă urez multă putere de muncă şi, desigur, sănătate şi la –

cât mai mulţi cititori!

M.U.: Bună urare, mulţumesc Herr Doktor! Căci altfel, fără cititori,

cum să exişti în câmpul literaturii?

Convorbire realizată de

Leonard Gavriliu

Page 12: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

12

Sinteze

Derive şi derivate calitative Sunt rapid şi clar vizibile câteva caracteristici ale vieţii colective şi

individuale postdecembriste cu efecte capitale asupra determinării ideii de

calitate.

Prăbuşirea regimului politic totalizant asigură degrevarea de

normele calitative impuse oficial, care au decis funcţionarea şi evaluarea

oricărui domeniu al vieţii individuale şi sociale. Pentru domeniile artei,

dispare datoria cunoaşterii şi respectării tuturor standardelor calitative ale

prezentului şi trecutului impuse de comunism şi, în ansamblu, a celor care

ar defini istoria globală, importanţă având ceea ce impune trendurile

occidentale.

Eliberarea de obligaţia definirii prin condiţii calitative bazate pe

topuri sau sisteme de valori impuse profesional, de obicei clasicist,

romantic, realist etc., degrevează automat pe producătorul de artă de cadrul

activităţii identificabilă printr-un statut profesionist. Condiţia aceasta nu

este nouă. În prima etapă a literaturii sovietizate, Leonte Răutu invitase o

seamă de evrei cu diverse profesiuni să se dedice literaturii, argument fiind

faptul că activistul partinic trebuie să execute ceea ce vremea reclamă

urgent, indiferent de vocaţie şi profesionalitate, deci de calitate. Acţiunea

aceasta este în complementaritate dezvoltată cu eliminarea din circuit a unor

scriitori profesionişti, consideraţi reacţionari, chiar dacă unora li se recunosc

cu neplăcere calităţile literare, eliminarea servind şi împiedicării unor

comparaţii calitative exoterice sau chiar instinctive.

Postdecembrismul permite impunerea unui sistem relativ de tipuri

de calităţi, în funcţie de termenii sistemului producător, intermediari,

consumatori, coincidenţa fiind de obicei exclusă. Pentru un editor, calitatea

e determinată de vânzare; calitatea este configurată de sistemul de

marketing, extins de la simpla reclamă la susţinerea printr-o critică literară

şi ea direcţionată. Cititorul are şi el criterii calitative proprii în funcţie de

vârstă, sex, pregătire culturală etc. Ca în Occident, apare şi în România

vedeta-scriitor, ca reprezentantă, creatoare sau prezentatoare de calităţi. În

unele cazuri se realizează mai întâi o carieră notorie platformată mediatic

într-un domeniu oarecare: prin proprie iniţiativă, prin sugestii şi oferte se

Page 13: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

13

ajunge la carte, care este uneori bestseller. Este cazul moderatoarei tv

Mihaela Rădulescu, producătoare de confesiuni, al Mihaelei Bilic,

bucătăreasă sau „nutriţionistă” (Trăiesc, deci mă abţin, 2010). Se impun

noi calităţi parabeletristice, de obicei prin reducţia complexului obiectului

literar la tematic. Relativizarea calităţii provine în aceste cazuri şi din

creşterea masivă a numărului de „personalităţi” astfel afirmabile. Mai mult,

personalităţile pot decide calităţi nu în postură de producători, ci de

consumatori: are calitate demonstrabilă prin preţul de cumpărare un tablou

de Rothko, deoarece a fost plasat de un Rockfeller deasupra biroului său sau

o rochie scoasă la licitaţie fiindcă a fost purtată de o divă sau de o prinţesă

cu notorietate mondenă sau de moravuri.

Calitatea este relativizată evident în cadrul unei epoci puţin atrasă

de specificări propriu-zis literare. România nu se mai legitimează net literar,

nici românul ca poet. Postdecembrismul e mai ales unul jurnalistic,

jurnalismul preluând calităţile beletriştilor sau impunându-le acestora pe

cele proprii. Chiar şi autori relativ notorii sunt cunoscuţi prin angajări

gazetăreşti: de la Mircea Cărtărescu la Augustin Buzura, de la Livius

Ciocârlie la Nicolae Prelipceanu. E semnificativ că se vorbeşte mai mult

despre Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu şi alţii, decât despre literatorii

propriu-zişi, mai mult despre gazetarul pamfletar Adrian Păunescu decât

despre poet.

Principalul mod de restructurare sau de eludare a ideii de calitate

constă oriunde în miza pe nou. Se găsesc, de obicei cu mai mare uşurinţă,

nişe tematice şi morale, tabuuri de încălcat prin anume zone sociale, graţie

cărora ineditul poate fi deghizat calitativ. Cărţile occidentale de succes nu

excelează prin idei sau performanţe stilistice, ci prin noutăţi tematice din

regimul imoralităţii egalizabilă cu o nouă moralitate, unele bazate pe

experienţa autorului: vreo fată care scrie porno, vreun fost diplomat sau

agent secret care revelă fapte necunoscute, un fotbalist, vreo curviştină.

Noncalitatea e modulabilă calitativ prin reclamă, scandaluri, proteste

autentice sau înscenate. Instrumente de ameliorare calitativă a obiectului

literar sunt „negrii” (de acum: ghostwriters), cu activitate extinsă de la

corecţia ortografică şi informaţională până la structurarea narativă a unui

material livrat oral sau înregistrat acustic de viitorul autor celebru, dacă nu

chiar ficţionat. Nu este nici aici o noutate. Dumes père uza de negri. Unui

aristocrat i se prezintă un atare negru: „Iată, omul ăsta vă va face nemuritor,

dar trebuie să-i daţi ceva ca să nu moară de foame”. Acest tip de efort,

repudiat şi sancţionat selectiv în sistemul comunist, este în Vest normal şi

Page 14: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

14

legal. Calitatea o conferă criticii, cititori selectivi, negri plătiţi pentru

comentariul unor cărţi apărute.

Determinări calitative complementare au drept bază refuzul unor

tipuri de intenţionalitate prin receptori sau producători literari. Definitorii

devin acum grotescul, monstruosul, anormalul, oribilul, vomitivul, în

general singularitatea psihofiziologică pornografiabilă. Calitatea morală

intră obiectiv în derivă prin modalităţile grotescului, prin urât şi urâţire, prin

ceea ce cândva era socotit inestetic; dispar idilicul, graţiosul, sublimul,

humoresca, ca şi interesul pentru arhetip şi experiment narativ cu valoare

intelectuală. În aceste condiţii se schimbă pervers criteriile de evaluare a

calităţii.

Motive pentru relativizarea valorii sunt industrializarea artei,

dezvoltarea a ceea ce Simon Folton a numit „creativitate artificială”, şi

creşterea facilităţii multiplicării standardizate a obiectului artistic prin

raţiuni comerciale. Duchamp transformase în operă de artă un pisoar;

ulterior, pot deveni opere de artă omologabile în mod oportun calitativ orice

obiect sau acţiune de-/multi-/extra-funcţionalizată. Christo a îmbrobodit

Reichstagul în cârpe, unicul profit comercial minim fiind materializat în

vânzarea unor albume cu imagini ale acestei făcături. Dar acţiunea se poate

extinde în regim de pură reclamă comercială: „Monumentul Vuitton”

celebrează în iunie 2008 deschiderea în Bucureşti a unui magazin, cu care

ocazie e plasată în faţă o valiză uriaşă, dar peste Monumentul Pompierilor

eroi de la 13 septembrie 1848, dezvelit în 1901, amplasat după 1989 în faţa

unui club striptease, apoi în faţa unui hotel Mariott. E relevant faptul că

funcţionarii competenţi ai Ministerului Culturii şi ai Primăriei nu percep o

culpă legală sau morală; valiza „a deranjat anumite grupuri de persoane”

(13.6.2008), incriminările ar reprezenta însă nivelul naţionalismului de

duzină. Ştefan Damian, responsabilul Comisiei de aprobare: „Şi care-i

problema cu acest aviz? E o intervenţie temporară, un curent estetic

european, iar Louis Vuitton face parte din iconurile culturii europene. Dacă

gândiţi aşa, duceţi-vă la România Mare!” De altfel, revoluţionarul Mihail

Gorbaciov face reclamă pentru Vuitton… La sfârşitul lui 2011 firma

mondială Telecom valorifică într-o reclamă un colind religios: Dom’ Dom’

să-nălţăm devine Tom Tom Telecom. O reţea de comercializare a

medicamentelor dispune de o reclamă cu o învăţătoare care se adresează

şcolarilor cu propoziţii inductiv silogistice: Mihai Eminescu: Poetul tuturor

românilor. Muzeul Satului: Muzeul tuturor românilor. Ştefan Luchian:

Pictorul tuturor românilor. Catena: Farmacia tuturor românilor.

Page 15: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

15

Exhibările graffiti sunt reciclări calitative tipice valorificând o

platformă existentă având o valoare proprie, imitând cumva frescele clasice.

Exemple şi mai noi de multifuncţionalizare oferă postdecembrismul. O

clădire istorică avariată în timpul debandadei din decembrie 1989 devine

suportul unei supraetajări ostentativ antitetice; multe clădiri centrale

arhitectural valoroase, chiar sediile unor instituţii respectabile, sunt

acoperite cu reclame gigantice, într-un soi de parodie a exhibiţiilor unui

Christ.

Astfel apreciate lucrurile, multiplicarea unor opere fie şi

performante, democratizarea lor prin comerţ, asigură de asemenea

declasarea ideii de calitate. Calitativul artistic e relativizabil prin

multiplicare în design funcţional nonartistic.

Este justificabilă variaţia calităţii prin categoriile gen, specie,

particular, excepţie, având la rându-le derivate relativizante prin clase

individuale şi sociale definite psihologic şi biologic, şi ele articulate prin cei

patru factori autorelativizanţi indicaţi cândva de Friedrich Schlegel:

informaţie, înţelegere, afectivitate, voinţă. Este demonstrabilă presiunea

comercială asupra calităţii operei artistice prin modă, după cum remarca

Georg Simmel deja la începutul secolului 20, tot mai rapid schimbată pentru

a se putea impune altă modă; de aici, multiplicarea şi relativizarea

esteticului prin forţarea estetizării anesteticului. Cândva, pantalonii jeans

fuseseră o haină de lucru dispreţuită; devine apoi element de calitate din

clasa fashion; în fine este rupt, găurit, peticit, tocit, murdărit pentru a se

oferi noi calităţi reclamate de altă modă. Astfel, calitatea este în ansamblu

democratizată în toate sensurile, chiar negative, şi în toate formele.

Condiţia calităţii e sensibil modificată tot din motive comerciale în

cazul textului „original” local, adesea în funcţie de cel tradus sau, mai

corect numit, importat. „Traducătorul care vrea să abordeze numele mari

ale literaturii universale se vede confruntat cu opacitatea editorilor faţă de

astfel de propuneri. Editorul vrea cărţi uşoare care să aducă rapid şi dintr-

o dată mulţi bani. Harpagonism nebun şi iluzoriu? Lipsa răspunsului clar te

torturează. Editorul e sibilin. Poţi să te aştepţi la orice de la el” (Const.

Abăluţă, Interviu, Bucovina literară, Suceava, XXII, nr. 1-2, ianuarie-

februarie 2011).

Realitatea însăşi participă la declasare, în măsura în care devine

model pentru un obiect artistic. În baza raportului dintre calitatea modelului

şi obiectul artistic prin coordonări artistice, religioase, etice, politice,

exoterice şi ezoterice, sunt posibile ipostazele: model pozitiv – obiect

pozitiv, model pozitiv – obiect negativ,model negativ – obiect pozitiv,

Page 16: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

16

model negativ – obiect negativ. Frumosul este viaţa, decretase N.

Cernîşevski, sanctificat ulterior de realismul socialist; dar şi contrariul

frumosului este viaţa, după ce secolul 19 pusese la punct estetica urâtului,

convertit variat calitativ. Mai mult, modernitatea anulează relaţia clasică

dintre frumos şi moral în cazul unor obiecte şi acţiuni. Unele infracţiuni,

accidente de circulaţie cu morţi, fuseseră apanajul elitelor comuniste; acum

este vizibilă democratizarea acestui tip de acţiuni şi deci a coeficientului

calitativ. În artă, situaţia nu-i alta. Wolfgang Beltracchi, pictor care nu

copiază, va crea şi va comercializa compoziţii în maniera unor pictori,

producând chiar colecţii de artă. Multiplicat, fie şi variat, calitativul devine

fenomen cantitativ cu relativizarea valorii.

Torturi din lagărele americane din Irak, Guantanamo, Afghanistan,

devin premisele unor modificări calitative. Botero creează în baza lor o serie

tematică: deţinuţii maltrataţi şi umiliţi sunt corporal identici celor din alte

compoziţii, nonpolitice, ale artistului. În anul 2003, o fotografie din

închisoarea Abu Ghureib face înconjurul lumii: un irakian torturat cu şocuri

electrice de militari americani pentru a se distra. Elementele ei formale

inspiră crearea unor bunuri de consum: mobile, vestminte, jucării. Astfel

elementele formale sunt despărţite de acelea ale principiilor morale şi chiar

de ale calităţii politicului impus propagandistic. Desigur, nu vor lipsi

reacţiile, evaluările artistice critice ale unor atari acţiuni negative.

Au un rol relativizant intenţionat, automat clişeistic sau

inconştient, selecţiile de imagini ale realităţii cu corespondenţe în figuraţia

ludică, avându-şi propria axiologie. Un aranjament de Halloween e

asociabil cu fotografia aleasă pentru a-i reprezenta măcelăriţi pe dictatorul

Gaddhafi, pe Osama Bin Laden şi pe un terorist anonim.

În favoarea unei anumite calităţi se pot organiza jafuri, confiscări

sau preluări ale existentului, eventual cât mai în contrasens cu semnificaţiile

lui prin fotografii sau „pictoriale”. Nu departe de rapt e situabilă

restructurarea sistemului calitativ al pieselor clasice de regizorii şi

scenografii dispuşi la modificări radicale în sensul urâtului a ceea ce fusese

simplu normal, graţios sau frumos.

O fotografie de Eugeniu Salabaşev, angajat al agenţiei Associated

Press, se află la 25.7.2000 pe prima pagină a ziarului „Süddeutsche

Zeitung”, de unde se răspândeşte în întreaga lume. Aceasta ar fi România,

se sintetizează. 210 000 copii ai străzii, „in bitterer Not”. Alin, 12 ani.

Imagine contrastând cu cele occidentale, centrată pe goliciunea corporală,

indicând traiectul pierdere, regresiune, înjosire, cădere în arhaic, stare de

dincolo de standardul de civilizaţie actual, păstrat în cadru pentru

Page 17: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

17

coordonare de un tramvai; fotografie definind „Gleichzeitigkeit des

Ungleichzeitigen”. Ruşinea este accentuată prin goliciunea care defineşte

aici înjositul, abandonatul, umilitul. Şi un teoretician imagolog ca Gottfried

Korff dezvoltă bomboana foto: Bildlichkeit, Nacktheit und Scham. Ce nu

observă presa vestică este frizura cerşetorului, impecabil modernă şi deci

plătită bine… Prezenţa cerşetorului în pielea goală este pur şi simplu aceea

profesională a unui actor.

Căutarea noutăţii devine şi o extraordinară sursă de obţinere a

varietăţii libere, controlate sau iresponsabile. Evaluarea calităţii este însă în

multe cazuri de acest tip obiectiv afectată politic. Sunt şi în România

secolului XXI autori, poeţi mai ales, ale căror poeme temerare problematic

şi tematic ar fi făcut furori în urmă cu trei decenii, dar a căror glorie

contemporană e aproape nulă, calitatea devenind potenţialitate de consum

redus, poate cu un viitor pozitiv în receptare.

În fine, merită reamintit paradoxul calitativ al cantităţii. Chiar şi

literatura ca bun de consum e actualmente bine scrisă, dar cantitatea enormă

dă naştere suspiciunii lipsei de calitate. În acelaşi timp, produsele tehnice de

consum bazate pe design – de la automobile la telefoane mobile –, parvin la

tot mai nete aparenţe şi pretenţii artistice. Arta îşi va căuta alte forme,

materiale şi domenii, reflectând voluntar sau nu preceptul hindus: fă cât mai

puţin din domeniul multului. Dar paradoxul e invulnerabil, în măsura în

care numărul artiştilor a crescut enorm, aplicarea cantitativă afectând

ansamblul: tot mai mulţi cei afirmaţi în domeniul puţinului înseamnă

relativizarea valorii unicatului.

[Capitol din Postdecembrism]

Marian Popa

Page 18: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

18

Dialoguri nu neapărat

în contradictoriu

Vasile Iancu faţă cu „matricea

stilistică” a lui Lucian Blaga

Dialogul are loc, ca întotdeauna, la domiciliul cărturarului

Omega Popescu, partener de discuţie fiindu-i Alfa Popescu, cu care

este înrudit prin Weltanschauung-ul comun. Niciunul din cei doi nu

este afiliat vreunui partid politic, deşi ei nu se situează nicidecum în

afara vieţii politice, luând atitudine critică ori de câte ori faptele

guvernanţilor contravin interesului public şi, în general, preceptelor

democraţiei optime. Departe de a fi „moderator”, o terţă persoană

înregistrează electronic spusele Popeştilor, răspunzând de

exactitatea înregistrării.

OMEGA POPESCU (întinzând musafirului său o carte a cărei

copertă este dominată de imaginea unui tei solitar, fără frunze, abia ieşit din iarnă, pe la mijloc de martie): În sfârşit, îţi pot restitui cartea lui Vasile

Iancu, Ispita singurătăţii, în care mi-au plăcut atât eseurile sale

critice, bine scrise, în special cel dedicat lui Mihai Ursachi şi cel

intitulat Frivolitatea – o nouă religie, dar şi suita celor cinci

interviuri, în care i-a avut drept interlocutori pe Constantin Ciopraga,

pe Alexandru Husar, Paul Michelson, N. Steinhardt şi pe Val

Gheorghiu, toate extrem de antrenante prin nivelul lor cultural şi

demonstrând inspiraţie din partea interviewer-lui, în ceea ce priveşte

formularea întrebărilor.

ALFA POPESCU (ridicându-şi sprâncenele, în semn de

insatisfacţie): Mai puţin inspirat s-a dovedit însă Vasile Iancu atunci

când interviului luat lui Constatin Ciopraga i-a dat titlul «Individul

să devină homo humanus», titlu grijuliu ghilimetat, subliniind parcă

Page 19: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

19

şi-n felul acesta că am avea de-a face cu o idee originală a

academicianului ieşean.

O.P. (cu o promptitudine care trădează teama ca interlocutorul său

să nu-l creadă neinformat în chestiunea respectivă): Am sesizat şi eu

numaidecât că de fapt este vorba de aproprierea unui concept al

psihologului Vasile Pavelcu, concept dezvoltat de acesta nu numai în

revista „Cronica”, ci şi în cel puţin două dintre cărţile sale: Invitaţie

la cunoaşterea de sine (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970) şi

Metamorfozele lumii interioare (Editura Junimea, Iaşi, 1976), în

aceasta din urmă primul eseu intitulându-se, răspicat, Spre homo

humanus.

A.P. (prevenitor): Crezi, cumva, că este vorba de un plagiat?

O.P. (cu un gest liniştitor): Să nu fim prăpăstioşi… Uneori se

întâmplă să iei drept idei ale tale idei emise de alţii, înaintea ta… Mai

curând aş spune că avem de-a face cu o simplă reminiscenţă de

lectură, neconştientizată ca atare şi pe care uşor o poţi scăpa într-o

conversaţie, fără a face trimiterea de rigoare.

A.P.: Ia să vedem cum sună in extenso acea propoziţie la

modul conjunctiv, rostită de Constantin Ciopraga. (Deschide cartea la

pagina corespunzătoare şi citeşte). „Individul să devină un homo

numanus – un om de omenie!” (1). Acum să vedem ce a scris Vasile

Pavelcu, academician şi el… Ai la îndemână vreuna din cărţile

pomenite?

O.P.: Am aici, pe masă, volumul Metamorfozele lumii

interioare, la care am apelat zilele trecute, ca să-mi verific supoziţia.

(Apucă dintr-un colţ al biroului cartea şi o deschide chiar la primul eseu, din

care citeşte nişte rânduri subliniate cu creionul). „Omul […] tinde să

devină homo humanus. Ştiinţa despre sine trebuie să ducă spre

înţelepciune, iar aceasta spre arta de a trăi, care nu este altceva

decât omenie” (2). A.P.: Da, identitatea ideii este în afară de orice îndoială, dar

tu însuţi ai recunoscut că poate fi vorba de o reminiscenţă de lectură,

neconştientizată ca atare, şi de nimic altceva. Unii i-ar spune

„coincidenţă”.

O.P.: (intrigat): Şi ar fi totuna?!

Page 20: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

20

A.P.: Fireşte că n-ar fi totuna, dar l-ar disculpa întru totul pe

„acuzat”. Mai grav este actul de falsă memorie săvârşit, într-un alt

interviu, de arhimandritul Mina Dobzeu care, cu candoare, asistat

părinteşte şi în mod competent de Dumnezeu, îi ţine lui Vasile Iancu

următorul expozeu: „Ştiţi, probabil, că ateismul sângeros îşi are

rădăcinile moderne în Revoluţia franceză. Se uită acest adevăr. Sau

nu se vrea să se ştie de întreaga lume creştină. Atunci, în vremea

acelei revoluţii de la 1789, cu nenumărate crime, mulţimea, aţâţată

de liderii materialişti atei, striga «Jos Biblia!», iar cărţile sfinte erau

legate de cozile cailor prin pieţele Parisului, atunci au fost ucişi mii

de preoţi şi călugări, creştini nevinovaţi numai pentru că jurau pe

Biblie şi pe monarhie. În mod voit şi perfid s-au confundat instituţia

bisericească, preceptele Sfintei Scripturi cu o parte a clerului căzut

în păcate. Până şi Voltaire, ateul, când a văzut ce haos, ce dezastre

crease Revoluţia, că mulţimea întărâtată de răzbunări şi sânge nu

mai putea fi potolită, nu se mai putea intra în normalitate, a zis

cunoscuta frază: Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat” (op.

cit., p. 270). (3)

O.P. (nestăpânindu-şi un hohot de râs): Aşadar, ateul Voltaire a

fost martor ocular la masacrele Revoluţiei din 1789, la peste un

deceniu de la moartea lui, moarte care a avut loc, cum bine se ştie, în

1778 ! Fantastică performanţă! Zău că arhimandritul Dobzeu m-a

dat gata… Ţi-aş propune însă să lăsăm în plata Domnului asemenea

parascovenii şi să vedem în schimb ce întrebări, cruciale le-aş zice,

îşi pune Vasile Iancu cu privire la aşa-numita matrice stilistică

„descoperită” şi descrisă de Lucian Blaga, matrice constând dintr-o

garnitură de elemente categoriale localizată în inconştient, garnitură

care şi-ar pune vizibil amprenta pe operele de artă ale omului, pe

concepţiile metafizice, pe creaţiile ştiinţifice, pe etică, pe doctrinele

sociale şi politice etc.

A.P.: Aha, te referi la eseul cu titlu interogativ Despre ce

matrice stilistică vorbim?

O.P. (cu simţul exactităţii): Îţi atrag atenţia asupra faptului că

titlul eseului lui Vasile Iancu include, între paranteze, şi adverbul

Page 21: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

21

„mai” şi că, prin urmare, titlul întreg este: Despre ce matrice

stilistică (mai) vorbim? Ţi se pare neglijabil adverbul?

A.P.: Nu, fireşte că nu… Scuzele mele. Dar despre acest

eseu al lui Vasile Iancu s-ar cuveni să te pronunţi în primul rând tu,

ca autor al cărţii Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga,

apărută în urmă cu vreo 15 ani, dacă nu greşesc, la Bucureşti. (4)

O.P. (nepărăsindu-şi ideea): Din capul locului trebuie arătat că

întrebarea pusă de Vasile Iancu este una absolut legitimă. Mereu

atent la lumea din jurul său, dar şi gânditor substanţial, Vasile Iancu

face observaţia capitală că, potrivnic imperativelor matricei stilistice,

descrisă de Blaga drept o structură statornică, ancestrală, care

sfidează mileniile, punându-şi pecetea pe toate făptuirile omului, pe

arta plastică, pe arhitectură, pe scrierile literare sau filosofice, pe

conduita etică ş.a.m.d., în viaţa reală survin mereu schimbări

surprinzătoare, uneori deconcertante, cele mai multe evident „de

import”.. Schimbări – subliniez – care survin ca şi când nu ar exista

nicio opoziţie din partea vreunei structuri de permanenţa şi forţa

matricei stilistice, abisale. Să cităm însă din textul lui Vasile Iancu,

care, s-o recunoaştem, pune curajos degetul pe rană. (Ia cartea Ispita

singurătăţii, o deschide la eseul menţionat, întoarce câteva foi, apoi glăsuieşte): „În vreo trei decenii de jurnalism, am fost în sute de

aşezări rurale, de la Dorna Candrenilor la Vidra, din Ţinutul

Vrancei, şi de la Păltiniş-Dorohoi la Vinderei de Vaslui ori

Bălţăteşti-Neamţ. O lume pestriţ şi prost îmbrăcată, bărbaţi

nebărbieriţi de zile şi zile, cârciumi, numite adesea baruri, desigur,

impropriu, în care se vând băuturi spirtoase şi vinuri contrafăcute,

adevărate otrăvuri, ape gazoase colorate şi aromate cu ajutorul

industriei chimice – unde sunt crâşmele şi hanurile, unde se putea

bea vinuri cinstite, aduse de la podgoreni cinstiţi, în butoaie de

stejar, nu de aluminiu, de care îmi povestea venerabilul învăţător? –,

o pârtie de asfalt prin mijlocul aşezării, dar uliţe laterale înecate în

noroi, pe timp ploios, şi în praf, în lunile toride de vară, canalizare,

ioc, ici-colo, câte o precară aducţiune de apă sau o conductă de

gaze, cămine culturale şi biblioteci cu lacăte ruginite pe uşi, parcă,

lăsate înadins în ruină, garduri nealiniate, şanţuri înfundate, câteva

Page 22: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

22

case făloase din beton, din mult beton, femei îmbătrânite înainte de

vreme, cu broboade trase bine pe frunte, parcă, să le dosească

ridurile timpurii, câţiva tineri grăbiţi, neapărat îmbrăcaţi în blugi

«second-hand», priviri suspicioase, de nu, chiar piezişe… Multe

asemenea sate nu mai au nicio configuraţie specifică. Unde-i

matricea stilistică? – ne întrebăm obsesiv” (op. cit., p. 15). Ceea ce şi

noi ne întrebăm…Ce ai de spus?

A.P. (cu un oftat… afirmativ): Mda, iată ce înseamnă să

examinezi serios lucrurile şi să scrii „cu realităţile pe masă”. Spusa

aceasta, „cu realităţile pe masă”, este a lui Vasile Iancu şi este de

găsit în al său „argument” introductiv, care se încheie cu o ironie

devastatoare: „Ferice de cei cu judecăţi imuabile, cu toate

convingerile neclintite”.

O.P.: Atât întrebările, cât şi „mirările” lui Vasile Iancu

stimulează la o reflecţie deschizătoare de noi portiţe de înţelegere.

Tocmai meditând pe marginea interogaţiilor şi „descumpănirilor”

sale, este de luat aminte că dacă o matrice stilistică blagiană ar exista

cu adevărat, atunci sincronismul propagat de Eugen Lovinescu ar fi

curată imposibilitate, o bazaconie, întrucât matricea stilistică s-ar

împotrivi categoric oricărei imitaţii. Că imitaţiile sunt perfect

posibile ne-o dovedesc însă nu numai faptele banale, cotidiene, ci şi

existenţa în literatura noastră a acelor prozatori din interbelic numiţi

de G. Călinescu „proustieni”, în frunte cu Camil Petrescu, a cărui

viaţă a coincis timp de 28 de ani cu aceea a scriitorului francez care a

scris À la recherche du temps perdu. Ca să nu mai vorbim de

faptul că unii consideră că întreaga literatură română este fructul

imitaţiilor! Să ne gândim apoi ce transformări uluitoare au suferit

hoardele hunilor lui Attila, devenite (h)ungurii lui Ştefan cel Sfânt.

Dar dacii lui Decebal cel înfrânt de romanii lui Traian? Despre vreun

„holocaust” roman în spaţiul geto-dacic (ipoteza suptă din deget a lui

Petru Maior, pe drept ridiculizată de T. Maiorescu), ori despre vreo

sinucidere în masă a supuşilor lui Decebal nu avem nici cea mai

măruntă informaţie credibilă, aşa încât în picioare rămâne teza

latinizării, latinizare ulterior alterată de puhoaiele migratoare

asiatice, între care şi slavii, mai apoi de turci, greci etc., ca să fie

Page 23: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

23

după aceea recondiţionată prin influenţa „ginţii latine” din Occident,

şi aşa mai departe. Şi exemplele pot continua, puzderie. Oricum, nici

în satul contemporan nu află Vasile Iancu acea instanţă abisală care

să se opună eficient dizolvării obiceiurilor, datinilor strămoşeşti,

tradiţiilor în genere. Nu există nicio structură genetică în stare să

opună vreo rezistenţă deznaţionalizării unui om. Un exemplu absolut

elocvent în această privinţă ne oferă istoricul Lucian Boia, într-o

carte recentă: venită în Ţara Românească spre mijlocul secolului al

XIX-lea, familia dinspre mamă a istoricului, o familie de italieni, în

interbelic aceasta era complet românizată, nimeni nemaivorbind în

casă limba lui Dante şi Galileo Galilei, iar bunicul istoricului, pe

nume Corneliu Morandini, născut în 1889, devenise chiar, arată

nepotul, „un mare patriot român, în spiritul patriotismului

interbelic, foarte accentuat, cât se poate de convins” (5). Este de

notat că românizarea familiei Morandini s-a produs sponte sua, fără

vreo presiune din partea instituţiilor statului român. Cazul este,

fireşte, raportabil la popoare întregi, cum am şi văzut, desigur

neexcluzându-se constrângerea sub diverse forme, acolo unde se

instituie aprige sau numai viclene politici de deznaţionalizare, ori şi

una şi alta.

A.P.: De reţinut este că Vasile Iancu, citându-l şi pe Iulian

Popescu, pune foarte serios sub semnul întrebării „funcţionalitatea”

sistemului filosofic închegat de Lucian Blaga.

O.P.: Sistem care, aşa după cum am argumentat în

„Addenda” la Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga, se

întemeiază pe o concepţie eronată privind inconştientul. Nici Freud,

nici Jung nu au definit inconştientul real, ci o fantomă a acestuia,

intens mitologizată la Jung. Consideraţiile mele din volumul O

filosofie a genomului (6) discreditează definitiv, cred, conceptul de

inconştient profesat de psihanalişti şi – prin aceştia – de Lucian

Blaga, şi de mulţi alţii. Dar asta este o altă „poveste” şi, dacă nu eşti

contra, îţi propun să stopăm aici dialogul nostru.

A.P. (bucuros că nu ratează „ultimul cuvânt”): Mai încape vorbă?

Sigur că sunt de acord.

Page 24: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

24

O.P. („dezamăgindu-şi” interlocutorul): Voi spune, totuşi, că

genomul este în aşa fel structurat încât să asigure preponderenţa

adaptării cu uşurinţă la ceea ce este nou în mediu, adică învăţarea, în

raport cu tot ceea ce este reflex primar şi instinct, adică factori

organici bazaţi pe nişte structuri practic de nezdruncinat.

Vintilă Zada

NOTE (1) Vasile Iancu, Ispita singurătăţii, Editura Timpul, Iaşi, 2009. (2) Vasile Pavelcu, Metamorfozele lumii interioare, Editura Junimea, Iaşi, 1976,

pp.9-10. (3) „Cunoscuta frază” este în realitate un stih dintr-o epistolă în versuri adresată de

Voltaire în 1768 autorului anonim al cărţii Trois imposteurs, stih care în original sună astfel: „Si Dieu n’existait pas, il faudrait l ’inventer”.

(4) Leonard Gavriliu, Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga. Preludii la o noologie abisală, Editura IRI, Bucureşti, 1997, pp. 195-252).

(5) Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucureşti, pp. 14-15.

(6) Leonard Gavriliu, Anti-Warwick Collins. O filosofie a genomului, Editura Stef, Iaşi, 2012.

Page 25: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

25

Lecturi fidele

Sub sigla Terorii Roşii

Se vorbeşte tot mai îndârjit, aproape cu voluptate, despre o

Românie eşuată. Despre o ţară lipsită de gravitate, vegetală, cu inapetenţa

performanţei, recăzută într-o somnie istorică, defazată, confiscată de

capcanele jocurilor politice. O ţară exilată cioranian la „periferia ratării”,

în absenţa dinamicii ideilor şi a proiectelor de anvergură, acelea

regeneratoare de energii, patos constructiv şi prestigiu.

Dacă astfel stau lucrurile, tot acest discurs indignat şi indigest –

vehiculând otova stereotipuri ideologice şi retorici inerţiale – nu tinde, însă,

a fora apăsat şi temerar şi în hăţişul determinărilor istorice. Altfel zis, pentru

a identifica factorii care au declanşat procesul catastrofic de falimentare

aproape ireversibilă a României ca stat, aducând-o astăzi în pragul pierderii

identităţii naţionale şi al destrămării teritoriale. Sau – şi mai pe înţelesul

unora – al ieşirii din Istorie.

Subintitulată Un răspuns documentat la o provocare

antiromânească („Raportul Tismeneţki-Tismăneanu”), România, românii

şi comunismul, cartea semnată de Radu Theodoru la Editura Lucman din

Bucureşti, în 2009, este una neechivoc-polemică, restauratoare de adevăruri.

O demonstraţie tensionată, „cu cărţile pe faţă”, fără schimonoseli ipocrite de

corectitudine politică, aglutinând informaţii, fapte şi argumente

indenegabile. Autorul întreprinde un examen analitic, expresiv şi brutal al

evenimentelor avute în vizor, cu o vigoare a argumentaţiei ce poate intriga

pudibonderia ideologică a unor pseudoistorici, prin refuzul lor obstinat şi

interesat de a privi sine ira et studio istoria aşa cum a fost. De altminteri,

volumul este conceput şi închegat combativ pe ideea: „Oculta împotriva

României”. Câtă vreme, în istoriografia actuală, se bălmăjeşte, se ocultează,

se poceşte, se „destructurează”, se scorneşte şi se zeflemiseşte, se operează

restrictiv, duplicitar, cu o logică discriminatorie despre destinul ţării, despre

ceea ce a fost şi este România, autorul – dintr-un neam de „trei generaţii de

Theodori, ce au dat ofiţeri superiori şi generali, care au participat la toate

războaiele făuritoare de Românie independentă şi modernă: 1877, 1913,

1916, 1941” – se simte mai mult decât îndreptăţit, ca oştean patriot

(comandor aviator v.r.) şi scriitor cu privirea pe orologiul românismului, să

răspundă „provocărilor războiului atipic purtat de Ocultă împotriva

Page 26: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

26

României”. Fiindcă, subliniază prozatorul transformat în istoric, ţelul

Ocultei este unul singur, urmat cu o tenacitate şi o ferocitate indeniabile: să

distrugă „totalitatea factorilor economici, teritoriali, istorici, morali şi

spirituali, care concură la edificarea etnicităţii specifice, a unităţii şi

coeziunii poporului român, a stabilităţii lui suverane”.

În epicentrul acestei demonstraţii se situează însuşi prozatorul, cu

întreaga lui experienţă de viaţă, de activitate profesională, obştească şi

culturală. El aşază sub lupa microscopului însăşi relaţia personală cu

evoluţia „pseudocomunismului” în patria-i natală. În obiectivul severei

analize intră, astfel, întregul proces al cangrenării ţării, începând cu „iudeo-

maghiaro-bolşevismul primitiv antinaţional, sprijinit de ocupantul sovietic,

până la valahizarea lui sub formă de socialism totalitar-administrativ de

factură naţională”. Tot exerciţiul investigator fiind întreprins din

perspectivă istorică şi constituindu-se, adiacent, şi într-o replică la „aşa-

zisul raport Tismăneanu-Tismeneţki, manoperă lamentabilă, prin care

urmaşii comandourilor alogene iudeo-maghiaro-kominterniste, autoare de

Teroare Roşie, de genocid al românilor şi de holocaust al culturii

naţionale, reşapaţi în ideologi ai capitalismului, încearcă să treacă

responsabilitatea instaurării bolşevismului din sarcina lor de agenţi

sionisto-moscoviţi pe umerii românilor”. Astfel, prin despuierea de arhive

şi explorarea unor statistici mai întotdeauna ocolite premeditat, autorul se

referă, în pagini tulburătoare, şi la generaţiile care „au plătit cu viaţa sau

detenţia starea de românitate din perioada Terorii Roşii, 1944-1952”. (Şi

nu numai). Este un segment de istorie tragică, asupra căreia insistă Radu

Theodoru, revoltat de atitudinea „puzderiei de politologi răsăriţi în

perioada postdecembristă, care o omit deliberat”. O epocă – he!, he!, ar fi

exclamat semnificativ Monşerul Preda, cel cu „obsedantul deceniu” –

„notificată obligatoriu de uitat în aşa-zisul raport asupra comunismului”.

Aşadar, pentru Teroarea Roşie, „starea de românitate” trebuia

distrusă din temelii, prin toate mijloacele, anatemizată, spulberată. Ecourile

acestei atitudini antinaţionale se prelungesc până în prezent. Câţi ipocriţi

sau doar paraponisiţi, după caz, nu clamează în zilele noastre ruşinea de a fi

români? Expansiunea bolşevismului distructiv şi-a întins tentaculele până în

zilele noastre. Ideologi improvizaţi lălăie pe coarda razachie despre

inexistenţa identităţii naţionale. Aceea care – în pofida oricăror contestaţii

sau denaturări – există, să fim drepţi!, chiar înaintea celei europene (care?).

Se întreprind tot soiul de reevaluări abracadabrante, de analize, chipurile

demistificatoare, în privinţa specificului naţional, a sufletului autohton, a

naţiunii române – această incontestabilă realitate istorică şi spirituală. Ce

Page 27: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

27

personalitate a poporului român? – îşi umflă bojocii un te miri ce scrib,

trezit ca brotacul din balta ignoranţei şi negativismului. De unde atâta

conştiinţă naţională la români? – se încruntă câte un fitecine ignar şi

agresiv, călcând cu bocancii pe pânza amarnic ţesută bimilenar a istoriei

românilor şi lansând mesaje corcite de calomnie şi ostilitate. Care instinct

naţional? – îşi mai pişcă balalaica-i cu brand de import câte un zdrăngănitor

de acorduri şi insulte fantasmagorice, de ură interetnică şi rasială. Cu alte

cuvinte, ce mai!, dacă ar fi existat românism vreodată, acesta ar fi acum

mort, precum Dumnezeul filosofului.

Or, a privi istoria obiectiv – nu pieziş, belicos ori cu infamie –

rămâne una dintre atitudinile cele mai constante ale lui Radu Theodoru. Ca

să răspundă motivat aberaţiilor mai suspomenite, autorul insistă asupra

alonjei demonice şi a ravagiilor bolşevismului în România. O realitate cu

atât mai paradoxală, cu cât tocmai această ţară, „din 1917 până în 1944, a

ocupat un rol eminent în bararea expansiunii bolşevismului spre centrul

Europei şi spre Balcani, fiind primul stat din lume căruia Ziderblum, zis

Lenin (…), i-a declarat război”. Faptele sunt cunoscute: intrată în război în

1916, pentru îndeplinirea idealului naţional (unirea tuturor românilor într-o

singură patrie), România se trezeşte atacată mişeleşte la comandă leninistă,

în 1919, de trupele regimului bolşevic instalat în Ungaria Sfaturilor de către

„torţionarul sadic Aron Cohn, zis Bela Kuhn”. România e nevoită să

riposteze, până când pune opinca pe parlamentul budapestan. Salvarea

Ungariei de Teroarea Roşie este, aşadar, opera Armatei Române. Şi astfel,

România rămâne singura ţară europeană care „a stins focarul de bolşevism

criminal, sângeros şi violent”, ce ameninţa continentul. Şi din acest punct

de vedere, românii ocupă o poziţie prioritară pe mapamond: „au respins în

masă doctrina zisă marxist-leninistă, repudiind cu armele pe purtătorii ei”.

O dezbatere lucidă şi necomplezentă, fără umori irascibile sau atitudini

catilinare asupra comunismului din ţara noastră, în concepţia lui Radu

Theodoru, nu poate începe decât „din anul 1917”. An în care „poporul

român refuză net, hotărât şi definitiv dictatura bolşevică”. Fiindcă războiul

purtat de români împotriva bolşevismului a avut şi o componentă pe care, în

prezent, istoria o eludează: aceea împotriva desfiinţării naţiunilor constituite

istoriceşte. Este „un moment istoric eroic antibolşevic, de rezonanţă

europeană, înscris de români chiar în inima Marii Revoluţii Socialiste din

Octombrie”! Episod evitat de cei care scriu istoria după dictare.

Nu mai este de mult o butadă adevărul că mult mai dificil de

prevăzut este trecutul decât viitorul. Patru capitole ale cărţii la care ne

referim sintetizează raporturile istorice ale României şi românilor cu

Page 28: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

28

„comunismul de tip iudeo-kominternist”. Este examinat minuţios asaltul

postbelic concentrat al bolşevismului, de către agenţi alogeni, de pătrundere

malefică în toate capilarele societăţii băştinaşe, în ideea de a desfigura şi

anihila tradiţionala arhitectură naţională. Analiza se sprijină pe convocarea

de informaţii indubitabile. Graţie acestora, sunt reliefate atât

„anticomunismul organic al românilor, cât şi rolul major pe care aceştia l-

au jucat în Europa acelui timp”. Deoarece, dincolo de ceva mai bine ştiutul

episod al desfiinţării Ungariei bolşevizate, rămâne oarecum în anonimat

„epopeea de arme siberiană a Legiunii de voluntari din Banat,

Transilvania şi Bucovina”, cu rolul ei de netăgăduit în frontul anti-bolşevic.

România a fost, nu mai încape îndoială, „o cetate anticomunistă,

cu garnizoana ei românească strajă la frontierele răsăritene ale Europei”.

Fapt categoric, dar care – pentru propagandiştii de profesie extraşi din

mantaua jdanovo-răuto-rolleriană – este fie denaturat, fie trecut sub tăcere.

Or, aşa cum reiese din riguroasa şi revelatoarea demonstraţie a lui Radu

Theodoru, ţara noastră „şi-a validat rezistenţa activă la imperialismul

comunist” cu asupra de măsură. Căci, în afară de salvarea Ungariei de

ocupaţia bolşevică, România şi-a trecut în palmares şi alte câteva izbânzi

incontestabile, de la luptele din întâia conflagraţie mondială împotriva unor

mari unităţi ruse bolşevizate şi cele de apărare pe linia Nistrului, până la

scoaterea PCdR în afara legii (1924), şi anihilarea acţiunilor bolşevice

antiromâneşti de la Tatar Bunar, din acelaşi an; de la războiul antisovietic

pentru eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa şi

„cruciada împotriva comunismului”, dintre 1941-44, până la deceniile

1944-64. Perioada din urmă fiind un segment temporal de „dictatură

sângeroasă, genocid antiromânesc, holocaust al culturii naţionale şi

încercare de a guberniza ţara, vreme în care diktatul moscovit a fost pus în

practică şi supralicitat de echipa iudeo-kominternistă, împănată cu alţi

alogeni”. O formaţie teroristă condusă de Hanna Rabinsohn-Ana Pauker,

Luká László-Vasile Luca, Jacob Broitman-Iosif Kişinevski, Burăh

Tescovici-Teohari Georgescu, secondaţi de o pestriţă garnitură de alţi

alogeni kominternişti. De altminteri, minusculul PCdR, subaltern al

Moscovei – cu o invizibilă bază de mase, fiind, de fapt, doar unul de cadre –

avea, la finele ultimului război mondial, cam peste 90 % alogeni şi n-a

dispus, în fruntea lui, decât de un român, la început, Gheorghe Cristescu-

Plăpumaru. Ceilalţi – evrei, unguri, polonezi, ucraineni, bulgari sau ruşi,

precum Koblos Elek, Aleksander Danieluk Ştefanski-Gorn, Vitali

Holostenko, Breiner Bela, Boris Ştefanov, Ştefan Foriş. Plus o droaie de

lideri de aceeaşi extracţie. Oricum, pentru toţi militanţii grupării, în toate

Page 29: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

29

programele, directivele, ordinele şi deciziile, teza de căpătâi era că România

este stat multinaţional şi că, în final, trebuie desfiinţat. Rusia Sovietelor nu

admitea sub nicio formă România Mare. De aceea, membrii partidului

aveau drept misiune primordială lupta cu orice preţ pentru destrămarea ţării.

Pentru atingerea acestui scop au fost folosite toate mijloacele.

Tuşele energice ale analizei făcute de scriitorul îmbrăcat în

hlamida comentatorului istoric sunt sponsorizate de o viziune neconcesivă.

Autorului îi repugnă percepţiile edulcorate, în consecinţă denaturante, cu

veridicitate schingiuită. Evenimentelor luate la puricat le sunt îndepărtate

brutal exuviile propagandistice. În hăţişul istoriei comunismului autohton

(şi nu numai), vocea lui Theodoru se distinge printr-o verticalitate a

pledoariilor etice, o prospecţiune a faptelor şi o demonstraţie neîncorsetată

în prejudecăţi. De pildă, extinsa secţiune referitoare la Teroarea iudeo-

maghiaro-kominternistă. Etnocidul şi holocaustul culturii române

situează trinomul România, românii şi comunismul în contextul regional,

continental şi mondial al momentului ultimei mari conflagraţii. Situaţie în

care ţara noastră era perdantă în războiul antibolşevic, dar participantă

activă, alături de coaliţia antihitleristă, „ca a patra forţă militară a acesteia,

după Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie”.

Citând documente capitale (eludate de unii istorici), din obligaţia morală şi

patriotică de a rosti adevărul până la capăt, Theodoru năzuieşte a

conştientiza faptul că „inamicii României de până în august 1944 şi, mai

apoi, aliaţi de până în 9 mai 1945, au neguţat destinul nostru postbelic pe

taraba soioasă a intereselor lor de moment şi de perspectivă”.

Consecinţele severe ale acestor înţelegeri secrete şi perfide au

distorsionat profund destinul României postbelice. Pe toate direcţiile şi

componentele esenţiale. Ocupaţia militară sovietică a favorizat „impunerea

iudeo-kominternismului”, distrugerea sistemului statal, „iudaizarea

aparatului de decizie” (Biroul Politic al C.C. al partidului) şi a celui

represiv (Ministerul Securităţii Statului, devenit stat în stat, prin torţionari

de tipul Burăh Tescovici-Teohari Georgescu, Boris Grünberg-Alexandru

Nicolski, Pantelei/Pantiuşa Bodnarenko-Gheorghe Pintilie, Mişu Dulberger-

Dulgheru, Petea Goncearov, Francisc Butyka etc. De asemenea, prin

„iudaizarea” Ministerului de Externe, a celui de Interne, a Culturii, Artelor

şi Propagandei, ca şi a rectificării abuzive a graniţelor (cedarea Insulei

Şerpilor) în favoarea Uniunii Sovietice, prin trădarea Anei Pauker şi a lui

Eduard Mezinger-E. Mezincescu.

Istoria nu poate fi însă mistificată la infinit, realitatea ei n-are cum

să mai fie trucată. Iar realitatea este că „fracţiunea kominternistă, adusă de

Page 30: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

30

emigraţia sovietică” s-a infiltrat masiv în structurile ţării, sub masca

„pseudonimelor” luate, prin acţiunile criminale săvârşite, urmărind cu

diabolică determinare distrugerea României ca naţiune. A pus, deopotrivă,

monopol pe Ministerul Comerţului Interior, pe cel Exterior, pe toate

instituţiile statului român, pentru a-l exploata fără milă şi nimici. În paralel,

a clocit şi monstruoasa „invenţie hungaristo-bolşevică de şantaj moscovit:

hibridoidul Regiunea Autonomă Maghiară”, patronată de Vasile Luca,

informatorul dovedit al Siguranţei şi agent al NKVD, secuiul care, împreună

cu Máthyás Rákósi, evreul kominternist din Ungaria, au hotărât

Transilvaniei un statut de „martiraj” prin manevrele lor iredentiste şi

şovine. Nu se mai poate ocoli azi, când arhivele secrete s-au deschis (fie şi

numai cât s-a îngăduit), faptul că diabolicul „comandou strategic”

antinaţional (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif

Chişinevschi, Alexandru Nicolski şi Pantelei Bodnarenko: „cinci evrei şi

un secui căsătorit cu o evreică”) a „ocupat statul român, reuşind să-l

iudaizeze şi să-l maghiarizeze parţial” !

Ostilitatea „talmudică” a pomenitului comando s-a manifestat,

deopotrivă, şi contra „corifeilor unionişti” şi a prelaţilor greco-catolici. Nu

mai puţin, agresiunea ocupantului bolşevic – prin intermediul consilierilor,

agenţilor şi clicilor evreieşti şi maghiare instalate la putere, pentru execuţie,

îndrumare şi control – împotriva civilizaţiei, spiritualităţii şi culturii

naţionale. S-a urmărit cu temeritate dizolvarea specificului naţional, a

etnicităţii organice. Totul printr-un „sistem represiv organizat din vreme şi

înfăptuit de un detaşament de propagandişti care au ocupat toate posturile

cheie din organigramele instituţiilor de cultură şi artă”. O dată impus

internaţionalismul marxist-leninist, tema specificului naţional a devenit

tabu, modificându-se brutal paradigma culturală.

Holocaustul culturii române s-a înfăptuit printr-o perseverentă

operaţiune de purificare etnică şi ideologică în sfera instituţiilor de profil

(ministere, universităţi, institute, redacţii, şcoli preuniversitare de toate

gradele, edituri etc.): „Naţionaliştii români au fost înlocuiţi cu comunişti

ad-hoc, etnici evrei”. Astfel, un „comando” vigilent „de cenzori”, dirijat

de obscurul poetastru Alexandru Binder-Saşa Pană, a fost instalat la

Comitetul Central. Un alt „comando”, de „demascatori”, a fost aşezat în

poziţii de atac dezlănţuit asupra tuturor valorilor majore autohtone. Cei mai

mulţi erau agramaţi, prost vorbitori de limba română, fără studii superioare

ori cu pregătire precară în domeniu. În primele rânduri, cu flamura

denunţurilor în proţap, se situau „evrei mediocri sau submediocri”, precum

Isac Iacovitz-I. Ludo, Saul Bruckner-Silviu Brucan, Froim Adercu-Felix

Page 31: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

31

Aderca, Iulea Şafran-Nikolai Moraru, Lev/Leon Oigenstern-Leonte Răutu,

Liube Kişinevskaia, Gisela Vass, Pavel Apostol, Alexandra Sidorovici,

Vicu Langhaus Mendelovici-Vicu Mândra, Ida Felix, Vanda Nikolski,

Nestor Ignat, Ana Grossman-Toma etc. „Comando în care se înrolează şi

un fel de ţigani revendicativi, de felul lui M. R. Paraschivescu şi

Gheorghe/Gogu Rădulescu, căsătorit cu Dorina Rudish, cu veleităţi de

scriitoare şi cenaclu literar, adusă din Unuinea Sovietică de soţul ei, Gogu,

dezertor la inamic de pe frontul din Basarabia”. Faza demascării a fost

urmată de masive epurări, represalii, arestări, condamnări, încarcerări de

către şleahta asasină Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici & Comp.

Elitele României, din absolut toate domeniile, au fost eliminate din viaţa

publică prin condamnări la ani grei de temniţă şi teroare, sub cele mai

aberante acuzaţii. Cenzorii, ideologii, criticii, secondaţi adesea de organele

de represiune, s-au întrecut în a săvârşi holocaustul culturii române. În

componenţa „comandoului ideologic” intrau „99 % evrei, de varii profesii,

reciclaţi rapid întru marxism-leninism”. Între stahanoviştii acestui

detaşament jdanovist de lichidare a culturii româneşti şi de impunere a

realismului socialist s-au numărat Jacob Wittner Zoller-I. Vitner, Jacob

Popper, János Steinberger-Ion Ianoşi, Mihail Novikov, N. Tertulian, Moise

Cahn-Ov. S. Crohmălniceanu, Ştefan Voicu, Hedda Liebman Katz-Ileana

Vrancea, Goldenberg Conh-Paul Cornea, Zigu Mendelovici Orenstein-Z.

Ornea, Sergiu Fărcăşan, Terner Selmar-Traian Şelmaru, Solomon Avram

Pachela-Alexandru Jar, Bernstein Elvin, Ofelia Manole, Sorin Moscovici-

Sorin Toma, Raul Barash-Savin Bratu, Petre Iosif, Andrei Băleanu, Horia

Bratu, Paul Georgescu, Silvian Pincu Iosifescu, Mihail Algazi Petroveanu,

Marcel Breazu, Pavel Câmpeanu, H. Rohan etc.

Nu în ultimul rând acţionează şi vârtos răsfăţata materialiceşte

şleahtă de trâmbiţaşi, profitori declasaţi ai regimului, cărora lichelismul,

trădarea şi cameleonismul le sunt organice: „comandoul de literaţi

comunişti”. Acesta este scos cu grăbire „din subsolurile literaturii

interbelice” şi reciclat, la care se adaugă o altă herghelie dresată şi

galopantă de proletcultişti confecţionaţi peste noapte. O divizie infamă, care

se angajează într-un efort gigantic de a împinge de pe socluri exponenţii de

marcă ai scrisului de vibrantă rezonanţă naţională. Din întinsa listă de

ipochimeni, cu mândrie proletară se detaşează: Solomon Moscovici-A.

Toma, Ariel Leibovici-Aurel Baranga, Ştrul Leiba Croitoru-Ion Călugăru,

Marcel Breslinka-M. Breslaşu, Maria Banush, Nina Şmilovici Cassian,

Valentin Moscovici Silvestru, Al. I. Ştefănescu, Ştefan Iuster Iureş, Oscar

Rohrlich-Radu Cosaşu, Veronica Grünbaum Schwefeiberg Porumbacu, I.

Page 32: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

32

Rotenberg Peltz, Horia Feller Deleanu, Leibu Goldstein-Camil Baltazar,

Dorel Bitman Iancovici Dorian, Mihail Kochen Davidoglu, Thierer

Saltman-Alexandru Mirodan, S Damian, Florin Thau Mugur, Al.

Voitinovici-Al. Voitin, H. Dona etc. Frontul acestora a fost pigmentat

„artistic” cu autohtoni ca Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Geo

Bogza, Mihail Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Cicerone Theodorescu, Petru

Dumitriu, Zaharia Stancu, Ion Brad, Alexandru Andriţoiu, A. E. Baconsky,

Aurel Mihale, Dumitru Corbea, Ion Istrati, Dumitru Ignea, Ioan Grigorescu,

Dumitru Mircea, V. Em. Galan, Mihai Gafiţa, Victor Tulbure, Ion Popescu-

Puţuri etc.

Nici istoria românilor, arată Radu Theodoru, nu a fost cruţată de

răstălmăciri sfruntate, ba chiar a constituit „obiectivul principal în ofensiva

declanşată împotriva culturii naţionale”. Pe urmele unor pseudoistorici, de

tipul Sulzer, Engel, Rössler, Alföldi etc., evreul Mihail Roller vine de la

Moscova în 1944 „cu misiunea de a rescrie istoria românilor” în spirit

marxist-leninist, dând la iveală un manual greţos-mistificator.

Ocolirea realităţilor specificate sau punerea lor sub obroc, în

prezent, de către unii comentatori, conduce de îndată gândul la acel

„Minister al Adevărului”, imaginat de George Orwell, în romanul 1984. E

vorba de instituţia menită să privească istoria în chip partizan şi s-o rescrie

ori de câte ori interesele sistemului totalitar o reclamă, în raport de

modificările politicii samavolnicului Big Brother. În zilele noastre – cel

puţin în chestiunea comunismului în România – situaţia pare a fi una cvasi-

orwelliană. Radu Theodoru a năzuit, prin cartea România, românii şi

comunismul, să ridice o parte a vălului de mistificări şi dezinformări, care

acoperă acest subiect crucial al devenirii româneşti. „Dintr-o datorie

morală”, precizează el, agasat de opticile partizane şi supervizările politice

oportuniste din domeniu. „După decembrie 1989 – notează şi Marian Popa,

în Istoria literaturii române de azi pe mâine – se uzează de o tactică

excepţională într-o campanie de mari proporţii, indicabilă prin formula

aparent paradoxală contraofensivă anticipativă: folosindu-se îndeosebi

marile resurse de mediatizare vestică, se previne iminenta divulgare şi

evaluare a fărădelegilor comise de evrei în procesul sovietizării României,

prin actualizarea unui trecut interbelic clasat, care ar recidiva în

antisemitism curent, ca şi prin relativizări, utile pozitivării unor factori

odioşi nominalizabili ai timpului”.

Vladimir Udrescu

Page 33: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

33

Lucian Boia:

De ce este România altfel?

În introducerea la ediţia a II-a a cărţii Istorie şi mit în conştiinţa

românească, în partea finală a textului respectiv, Lucian Boia îşi exprimă

un credo (această parte finală se şi intitulează, de altfel, Ceea ce cred) care

sună astfel: „Suntem prea încărcaţi cu frustrări şi complexe, şi de aici

sentimentele, contradictorii, şi în egală măsură păgubitoare, de

inferioritate şi de superioritate. De aici atitudinea deloc firească faţă de

«ceilalţi». Dramatizăm prea mult raporturile cu «străinii» şi cu noi înşine.

Ar trebui să ne «normalizăm», să înţelegem că nu suntem nici mai buni, nici

mai răi, nici mai capabili, nici mai puţin capabili. Suntem, pur şi simplu, o

naţiune europeană ca toate celelalte (pe de o parte, mai diferiţi între noi

decât ne place să recunoaştem, pe de altă parte mai apropiaţi decât credem

de oamenii de pretutindeni” (1). Acest crez, pe cât de răspicat expus, tot pe

atât de neverosimil, aşternut pe hârtie în 1999, autorul şi-l încalcă fără

păsare în 2012, în volumaşul De ce este România altfel?, care nu-i decât o

retractare categorică a convingerii sale din 1999, convingere arbitrară şi

simplistă de altminteri, ca să nu spunem total lipsită de temei.

Părăsind cu nonşalanţă şi pe tăcute vechea sa poziţie, dl Lucian

Boia găseşte acum că, dimpotrivă, departe de a fi „o naţiune europeană ca

toate celelalte”, românii n-au nici o contingenţă cu celelalte naţiuni

europene, că românii afişează la tot pasul o tristă originalitate, în mai toate

privinţele, şi exclusiv în rău. Iar istoricul nostru nu se mărgineşte la

descrierea racilelor care ne definesc, ci caută să pătrundă „de ce”-ul

acestora, cauzele care le-au făcut cu putinţă apariţia şi persistenţa.

Acest demers al istoricului este, în fond, unul bine intenţionat şi

chiar patriotic, oricât i-ar displăcea dumisale acest adjectiv. Oricum, nu se

poate să nu-i dăm dreptate atunci când scrie că „avem nevoie mai presus de

toate de o privire critică şi cât mai puţin îngăduitoare: să ajungem să

separăm toată mediocritatea şi impostura de valoare” (2). Din acest punct

de vedere este de salutat modul critic în care istoricul tratează nu doar fapte

ale trecutului, ci şi fapte din ziua de azi, ba încă şi mai mult, fapte de

„ultimă oră”, dintr-o „histoire en cours de se faire”, – cum ar spune

conaţionalii lui Jules Michelet. Ceea ce înseamnă că istoricul Boia nu a tras

obloanele la turnul de fildeş al singurătăţii sale ostentative, atât de rodnică

sub raport editorial. Iar din argumentatele sale luări de atitudine avem cu

Page 34: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

34

siguranţă de învăţat, în ciuda opiniei sale bizare că din istorie nimeni nu are

nimic de învăţat. Avem însă cu siguranţă de învăţat mai ales din critica

adresată de istorici prezentului, mai exact spus, făuritorilor istoriei în curs

de desfăşurare.

Un lucru este totuşi, socotim, de reproşat imediat autorului cărţii

De ce este România altfel? – anume faptul că el arată mereu că ne

deosebim de ceilalţi doar printr-un mănunchi de trăsături negative, de

defecte, de năravuri, pe când onest şi normal ar fi fost să vadă şi să reliefeze

şi unele calităţi specifice nouă, calităţi prin care de asemenea suntem altfel

decât alţii. Asta Lucian Boia nu o face, şi poate că nu din rea-credinţă, ci

dintr-o regretabilă miopie şi insuficienţă a informaţiei. Dacă domnia sa ar fi

cercetat fie şi numai capitolul V (Dezvoltarea istorică, 89 de pagini) din

monografia Sufletul românesc a lui Ion F. Buricescu (psiholog, fost student

al lui C. Rădulescu-Motru, şi fost ofiţer combatant la Mărăşeşti în 1917,

apoi prefect al judeţului Ialomiţa [3], deci cineva aflat în postura de a

cunoaşte în profunzime oamenii pe care îi caracterizează), în mod sigur ar fi

reţinut măcar o trăsătură a psihicului românului aflată la antipodul

metehnelor exhibate în 1907 de D. Drăghicescu, în faimoasa sa carte Din

psihologia poporului român.

Dl Boia ne-ar putea riposta olimpian că asta „nu e în chestie”, şi

anume că pretenţia noastră nu ar fi consunat cu finalitatea demersului său

critic. Noi, din contră, suntem de părere că i-ar fi dat acestui demers mai

multă credibilitate şi eficienţă educativă, dacă istoricul urmăreşte cu

adevărat îndreptarea relelor care îl (şi ne) supără. Şi ar fi monstruos să nu

urmărească aceasta. În această ordine de idei, să notăm că pe bună dreptate

îi reproşează Mihai Zamfir (a se vedea textul De ce este fiecare ţară altfel,

partea a III-a, finală, în „România literară”, nr.29/ 19 iulie 2013) lui

Lucian Boia nu numai unele argumente şubrede „care, la o examinare

atentă, se pulverizează complet”, ci şi faptul că, în „pamfletul” său,

„indiscutabilele carenţe ale românilor nu apar niciodată însoţite de

sublinierea unor calităţi mai puţin vizibile, dar esenţiale. Ar fi fost de

aşteptat măcar amintirea celei mai importante: românii urăsc violenţa

fizică şi nu s-au lăsat antrenaţi niciodată în operaţiuni asasine de amploare

Ne lipseşte vocaţia exterminării celorlalţi. De-a lungul istoriei, n-am ocupat

teritorii străine şi n-am practicat lichidarea în masă a învinşilor”.

Sunt însă, în De ce este România altfel?, şi scăpări de altă natură,

care face să fie semnalate, fie şi doar din fuga condeiului. Astfel, autorul

lasă să se înţeleagă că ar fi o descoperire proprie acea înclinaţie a românilor

spre aranjamentele personale, spre rezolvarea unor probleme nu pe calea

Page 35: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

35

legală, ci prin recurgerea la relaţiile cu cutare sau cutărică: mereu soluţii

particulare pentru ieşirea dintr-un impas, ori pentru o învârteală. În realitate,

acest rău şi foarte nociv pe plan public obicei al românilor a fost mai de

mult denunţat de Mihai Ralea, într-un eseu intitulat Fenomenul românesc

(4), unde ilustrul psiholog şi sociolog a arătat în mod pregnant că, în toate

luptele pe care le duce, românul preferă tranzacţia cu interpuşi, obţinerea de

favoruri pe cale personală, – cu alte cuvinte, prin „pile”, ca să reproducem

vocabula folosită de dl Lucian Boia. Prin urmare, istoricul nostru are un

precursor în evidenţierea acestui mod particular de a se „descurca” al

românilor şi s-ar fi cuvenit să-l citeze ca atare.

Neinspirat (ori numai nedocumentat) se dovedeşte apoi Lucian

Boia atunci când susţine că „Epoca de aur dintre cele două războaie

mondiale este o elaborare mitologică de după 1989”, când, „abandonând

comunismul şi pronunţându-se, sincer sau demagogic, împotriva acestuia,

românii au simţit nevoia să se ancoreze în altă parte”, cea mai la îndemână

fiindu-le „perioada imediat anterioară comunismului” (5). Suntem astfel

pur şi simplu induşi în eroare, pentru că iată ce ne spune acelaşi Ion F.

Buricescu, în volumul Sufletul românesc, lucrare apărută în timpul celui de

a doilea război mondial, aşadar la unul din „hotarele” interbelicului în

discuţie: „A fost, în cei douăzeci de ani de linişte relativă, o adevărată

frenezie de construcţie. Pretutindeni poporul, necălăuzit de oficialitate, din

propria-i iniţiativă, a lucrat fără preget şi pentru interesul său propriu şi

pentru instituţiile de folos obştesc, prin cheltuire de energie neprecupeţită şi

prin sacrificii adeseaori foarte mari. Să se gândească cineva ce

transformări au suferit aproape toate oraşele în aceşti douăzeci de ani. În

oraşele din Transilvania, pe care Ungurii le socoteau focare de cultură şi

civilizaţie occidentală, câte nu s-au făcut şi cu ce ardoare, după ce au

trecut în stăpânirea noastră! Să cităm astfel, în treacăt, numai mărirea şi

înzestrarea Universităţii din Cluj – mândria culturii maghiare – catedralele

monumentale din Cluj, Târgul-Mureşului şi altele, parcurile minunate din

mijlocul oraşelor ardelene. Dar construcţiile de şcoli de tot felul şi

catedralele din oraşele Basarabiei! Dar minunatele staţiuni maritime de la

Marea Neagră răsărite ca din poveşti! Dar oraşele din Cadrilater! Ce au

făcut românii din sărăcăciosul târg al Balcicului? Ce au făcut din Bazargic

şi din Silistra cufundată în sărăcie şi în mizerie?/ În sfârşit, să ne gândim la

tot ce au făcut ţăranii de pe tot cuprinsul ţării în satele lor. Bucuria că au

devenit stăpâni pe loturile lor de pământ, şi-au arătat-o construindu-şi prin

comitetele lor – cu foarte puţin ajutor acordat uneori şi de autorităţi –

localuri spaţioase şi igienice pentru şcoli şi biserici frumoase, pe care se

Page 36: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

36

simţeau mândri să le facă cât mai mari şi mai frumoase” (6). Este aici

evidentă proslăvirea mitologizantă a deceniilor în care a existat acea

Românie Mare închegată în 1918 şi, fără nicio îndoială, merita cu vârf şi

îndesat mitizată propăşirea ţării în atmosfera elanului creator declanşat de

împlinirea idealului naţional al românilor. Faptele eroice din sângeroasa

conflagraţie s-au metamorfozat, pe filiera complicată a conştiinţei naţionale,

în patosul, în eroismul muncii paşnice. Mitul este, în anumite condiţii, un

ferment stimulator şi nu văd deloc de ce ar trebui neapărat să-l demantelăm,

să dăm cu el de pământ ca şi cum am avea de-a face cu un lucru netrebnic

sau pernicios. Sunt mituri şi mituri, unele într-adevăr inducătoare în eroare,

debusolante şi păgubitoare. Nu văd însă nimic dezonorant şi păgubitor în

faptul, de exemplu, că românii s-au lăsat înflăcăraţi de „mitul lui Mihai

Viteazul” ca unificator, din moment ce asta i-a călăuzit şi energizat de-a

lungul timpului întru înfăptuirea statului naţional unitar.

Epilogul cărţii de care ne ocupăm, în chip fatalist intitulat În voia

istoriei, se încheie cu câteva rânduri sentenţioase. Zice domnul Lucian Boia:

„Competenţa istoricului – şi aceasta, relativă – se opreşte la ziua de azi.

Ziua de mâine nu-i aparţine”.

Fals!

De ce fals?

Pentru că istoricul care judecă într-un spirit critic prob „ziua de

azi”, de fapt investeşte în „ziua de mâine”, şi astfel aceasta îi aparţine şi lui.

Nichifor Huţupan

NOTE (1) Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ediţia a III-a, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 61. (2) Lucian Boia, De ce este România altfel?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012,

p. 122. (3) Pentru că tot veni vorba, să notăm că, în 1939, Ion F. Buricescu şi-a publicat

jurnalul de front, sub titlul Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul de reîntregire (carte editată cu concursul Asociaţiei Generale a Ialomiţenilor).

(4) A se vedea eseul lui Mihai Ralea în antologia întocmită de Constantin Schifirneţ (Editura Albatros, Bucureşti, 1997). După informaţiile ce deţinem, eseul ar fi fost publicat mai întâi în 1927, în revista „Viaţa Românească”.

(5) Lucian Boia, De ce este România altfel?, op. cit., p. 54. În cartea sa precedentă, aceeaşi eroare, dar aici este de remarcat „deconstruirea” strâns argumentată a mitului, mai ales pe latura sa politică: „Explicabilă […] tendinţa de după 1989 de raportare la vechiul model democratic românesc, sensibil idealizat. În fapt, e greu de caracterizat

Page 37: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

37

România dintre cele două războaie mondiale ca fiind democratică sau nedemocratică. Era o îmbinare de democraţie şi autoritarism. Democratic, desigur, votul universal (masculin), dar nu tocmai democratică aplicarea lui: până în 1937, toate guvernele chemate la putere au câştigat alegerile cu scoruri zdrobitoare, ceea ce spune mult despre presiuni de sus, ca şi despre educaţia politică precară a celor de jos. Democratică, le fel, libertatea presei, însă numai până la linia unde intervenea – şi intervenea frecvent – cenzura. Nici de supraveghere poliţienească nu se ducea lipsă, îndreptată împotriva persoanelor, organizaţiilor şi publicaţiilor, de stânga sau de dreapta, considerate primejdioase pentru siguranţa statului; nu rareori se ajungea la percheziţii, arestări sau confiscări de gazete ori broşuri (primejdia, în bună măsură, exista, atât în ce priveşte ordinea de stat, cât şi integritatea teritorială a ţării; dar, indiferent de justificări, cota democraţiei mai înregistra o scădere). Democraţia socială era şi mai puţin avansată ca democraţia politică” (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 48-49).

(6) Ion F. Buricescu, Sufletul românesc, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 431.

Page 38: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

38

Eseuri

Componente uitate ale

operei literare (I)

CUGETAREA.. Din păcate, cugetarea/reflecţia este astăzi

un concept neglijat, dacă nu cumva de-a binelea uitat în teoria şi

practica literară. Nu a mai făcut deloc obiectul vreunei controverse,

pentru simplul motiv că a dispărut din estetica ulterioară lui Lessing,

Goethe, Schiller, şi nimeni nu-şi mai aminteşte că a avut un loc de

cinste în opera lui Shakespeare. În clasicitatea antică acest concept

ocupa primul loc între valorile „poeziei”, ca unul ce se afla în relaţie

directă cu catharsisul, deoarece nu putea avea efect catharctic o

operă „fără noimă”, fără cugetare sau, ca să folosim un sinonim

modern aproximativ, fără meditaţie. Progresul literaturii în epoca

Renaşterii şi a clasicismului a însemnat o potenţare a cugetării în

literatură, manifestată nu numai prin formulări impresionante ale

unor meditaţii şi concluzii pe marginea faptelor prezentate în opere

(piesele lui Shakespeare sau ale lui Schiller cuprind, într-un mod

ponderat şi adecvat situaţiei, un mare număr de „cuvinte înaripate”,

realmente memorabile. Sensul cugetării este omniprezent în

structurarea operei, o componentă necesară, toate faptele fiind trecute

prin filtrele reflecţiei, evitându-se soluţiile inestetice, infantile,

superficiale, sub demnitatea culturii adevărate, vulgarităţile de orice

fel etc. Nu are sentimentul frumosului, nu este scriitor-artist acela

care, cum am citit oripilat, vede „luna cât un bălegar”, sau, cum scrie

o poetă străină tradusă în româneşte: „m-am sculat din pat greoaie ca

o vacă”.

Tradiţia engleză ţine şi astăzi la loc de cinste principiul:

„Este valoroasă literatura care te face să gândeşti”. Pentru Lessing,

numai „opera plină de idei” este cu adevărat valoroasă. De altfel,

cugetarea deţine un rol important în realizarea funcţiei estetice, ea

fiind aceea care „deschide porţile gândirii”. Aşa sunt opere ca

Page 39: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

39

Legenda secolelor a lui Victor Hugo, Luceafărul lui Eminescu,

Tragedia omului a maghiarului Imre Madach, Albatrosul lui

Baudelaire sau file precum Consiliul zeilor, O inimă şi o coroană,

toate acestea vorbindu-ne de frumuseţea sufletului autorilor, artişti de

înaltă clasă.

Fără dimensiunea meditativă a operei de artă nu poate exista

creaţie artistică superioară. Cugetarea pretinde, cum spuneam, ca

întrebări ale esteticii să-l preocupe permanent pe scriitor, pentru ca

acesta să fie mereu în slujba frumosului, adevărului şi binelui. În

discuţie este, desigur, caracterul estetic al soluţiei artistice la nivelul

fiecărei componente şi al relaţiilor acestora în cadrul operei. Uneori,

în consideraţiile noastre, am vorbit nu de efectul estetic, ci de

funcţionalitatea componentelor, acest termen fiind mai cuprinzător.

Nu este propriu a vorbi de funcţie estetică, ci de funcţionalitate, când

ne referim, de pildă, la structura arhitectonică a operei, la

succesiunea şi proporţia episoadelor, a capitolelor etc. Este vorba de

o cerinţă care decurge din logica obiectivă şi subiectivă a cauzalităţii,

din firescul unei naraţiuni sau, informaţional vorbind, în discuţie este

proprietatea canalului de transmitere a informaţiei. Din această cauză

formula lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut nu este în

definitiv decât un experiment, neacceptat de praxeologie, deoarece

nu este o achiziţie orientată ascendent a literaturii, iar puţinii scriitori

care au adoptat această formulă, unii doar parţial (de ex., Camil

Petrescu sau Zaharia Stancu), n-au recoltat mari succese. Cât priveşte

destrămarea, în continuare, a compoziţiei, în romanul Ulysses al lui

Joyce avem de-a face tot cu un experiment, inadecvat pentru un

model superiorizant al literaturii.

În consideraţiile noastre, adeseori am abordat rolul relaţiilor

în cadrul operei literare. Aceste relaţii nu au relevanţă dacă nu stau

sub imperiul cugetării, aceea care le dă armonie, adecvare şi, în

genere, raţionalitate. Să examinăm problema prin prisma unor

exemple groteşti: la un automobil ale cărui componente sunt foarte

moderne, şlefuite, strălucitoare, o roată din faţă şi una din spate sunt

mai mari decât suratele lor, iar în loc de claxon am avea o foarte

elegantă trompetă, ca pe vremuri. Sau, ce am spune despre o doamnă

Page 40: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

40

care ar purta o uriaşă căciulă de astrahan, o bluză de trei ori mai mare

decât ar fi necesar bustului ei, iar într-un picior un pantof cu toc-cui,

iar în celălalt o ciubotă cu tureatca până mai sus de genunchi? Cea

mai veche subliniere a rolului artistic al relaţiilor din cadrul operelor

literare a făcut-o Horaţiu, în primul paragraf din Arta poetică: Dacă

un pictor, într-un tablou, ar prezenta o arătare cu cap de om, gât de

cal, părţi acoperite de pene, iar o femeie, atrăgătoare de la şolduri în

sus, s-ar termina în coadă de peşte etc., despre ce fel de artă ar fi

vorba? Poate despre o caricatură stângace şi nimic mai mult. În

asemenea cazuri, desconsiderarea relaţiilor fireşti ar friza absurdul.

Cugetarea îl conduce pe poet la forme în care atât

componentele cât şi interrelaţiile acestora se află în nesmintită

armonie. În adevărata artă, cugetarea găseşte concretizări în soluţii

artistice specifice, cum sunt alegoria, simbolul, parabola, sinecdoca

etc. Dar să nu uităm, poezia n-o dau procedeele ca atare, ci

implicarea afectivă şi raţională a poetului, conştiinţa sa puternic

impresionabilă, stăpânită de milă, durere, indignare, revoltă, dar şi

zămislitoare de soluţii profund cugetate. Implicarea afectivă este însă

specifică emoţiei estetice autentice. La acest fapt se referea Horaţiu,

atunci când spunea: „Dacă vrei să mă îndurerezi, trebuie mai întâi să

suferi tu însuţi”.

Cugetarea nu este simplamente o idee oarecare, ci este

dimensiunea istorico-filosofică sau profunzimea lirică a unei idei

înalte, este creatoarea simbolurilor, a alegoriilor, a aluziilor

numeroase şi de diferite tipuri detectabile în operele literare. Pentru

alegorie, amintim soluţia excepţională din „Mioriţa”, unde autorul

anonim popular nu s-a mulţumit să noteze uciderea baciului

moldovean; puternica emoţionalitate a baladei vine din poetica

alegorie a morţii, pe care naratorul a creat-o într-un moment de

fericită inspiraţie, totdeauna precedată de o intensă meditaţie.

Alegoriei, care constă în succesiunea de metafore poetice, creatorul

anonim i-a adăugat o aluzie impresionantă: „Dar la cea măicuţă/ Să

nu-i spui, drăguţă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea” etc., pentru că

mama îndurerată ar înţelege imediat ce tragedie s-a petrecut.

Page 41: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

41

Dar să spunem câteva cuvinte despre dragostea trupească, pe

care folclorul românesc, întotdeauna atent la buna-cuviinţă, o

prezintă prin aluzii, nu rareori de o rară frumuseţe. Sugestia poate

cuprinde, de pildă, aluzii la metafore umoristice, ca în versurile:

„Foaie verde cum nu este,/ Io mi-s doftor de neveste,/ Pe câte le-am

doftorit/ Nice una n-o murit”. Aluziile cele mai poetice par a fi

orientate spre o sugestie vagă, dar lipsită de echivoc pentru

ascultător/cititor: „Numai la mândruţa mea/ O lumină ca o stea,/

Lumânăreaua de său/ Aşteaptă ca s-o sting eu”. Frecvent este

motivul bărbatului plecat de acasă şi al nevestei rămase pe seama

altuia: „Du-mă doamne, şi mă pune/ Unde-i pălinca de prune,/ Puiul

fript pe masă pus,/ Bărbatul la târguri dus”. Acest motiv apare şi într-

o poezie a lui Octavian Goga, sub forma unei aluzii de maximă

poeticitate: „Zi, măi Laie, înc-un cântec/ De-o cămaşă cu altiţă/ Şi

de-un drac cu ochii vineţi,/ De-o Aniţă crâşmăriţă,/ C-a trecut şi

postul mare/ Şi moşia mi-e arată/ Şi crâşmaru-i dus la târguri…/

Foaie verde, foaie lată!”.

Există în folclor o admirabilă aluzie, exprimată printr-o

sinecdocă poetică, la actul de intimitate dintre o fată şi iubitul ei. Ea

îl îndeamnă s-o ceară părinţilor ei de nevastă, apoi adaugă cu tâlc:

„De m-or da, de nu m-or da,/ M-a da codrul şi frunza/ Şi ne-om duce,

bade, duce/ Tot sărutând gură dulce/ Şi ne-om căta loc ales/ Unde-o

fi codrul mai des; Eu să număr stelele,/ Tu mie mărgelele”

(sublinierea mea).

Şi Mihail Sadoveanu spune undeva despre un personaj: „El

ştie că, dacă femeia îmbrăţişată se ridică din mijloc, e semn bun

pentru aşternutul lui”. Existenţa omului uman (naturalia non sunt

turpia, spuneau cinicii de soiul unui Diogene din Sinope, spusă

interpretată azi samavolnic de către cultivatorii pornografiei

greţoase) se poate prezenta, aşadar, sub toate aspectele ei, într-o

creaţie artistică, rămânând totuşi în marginile decenţei.

Întrucât opera literară ţine de un sistem informaţional, este

normal ca autorul să se concentreze, evident, asupra universului de

idei, dar, precum se ştie, ideile se cer concretizate, fapt pentru care se

folosesc aşa-zisele procedee expozitive, naraţiunea, dialogul,

Page 42: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

42

monologul interior, visul etc. Descrierii nu îi revine decât un rol

subordonat; ea conţine sau consemnări semnificative pentru cultura,

gusturile, orizontul de gândire al unor personaje, ca la Balzac, sau

momente poetice, ca la Sadoveanu. Se ştie însă că ambii clasici au

abuzat uneori de descrieri. Pe Caragiale îl enervau parantezele prea

ample într-o naraţiune. Teatrul renunţă la descrieri (le înlocuieşte

prin decoruri), naraţiunea fiind astfel esenţializată. Proza lui

Caragiale este săracă în descrieri şi paranteze, în schimb dialogul

primeşte în prozele sale o mare pondere. Descrierea nu este, aşadar, o

soluţie fără riscuri în concretizarea ideii. Praxeologia rămâne,

deocamdată, rezervată cu privire la optimizarea acestor procedee.

[Berlin, aprilie 2013] (va urma)

Ignat Florian Bociort

Page 43: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

43

Racursiuri

ALEXANDRU CEBUC, RUXANDRA PAPA, SORIN

PAPA : Enciclopedia români contemporani, vol. VII (Editura

ARC 2000, Bucureşti, 2012). Nevoia de sinteze, dicţionare,

antologii, tratate, enciclopedii, crestomaţii ori istorii ale artelor sau

literaturii nu mai trebuie argumentată. Acestea reprezintă surse utile

de informaţii pentru iubitorii de frumos, dar şi instrumente

indispensabile cercetătorilor. Iată de ce robusta iniţiativă a Editurii

ARC 2000 – de a prezenta cât mai profesionist cu putinţă, în condiţii

grafice de excepţie, arta plastică română contemporană – merită

apreciată cu asupra de măsură. Nu doar că, prin acest act de restituţie

şi reprezentare, umple un gol în domeniu, ci şi pentru că se constituie

într-o veritabilă istorie sui generis a artelor plastice băştinaşe.

Până în prezent, de sub teascurile editurii, au apărut, în

elegant format 24/31 cm, şapte volume masive, cât pe ce să le numim

monumentale, dacă, între timp, vocabula nu s-ar fi demonetizat prin

excesivă folosire în cazul unor bagatele. Fiecare tom include artişti

orânduiţi necronologic, alfabetic, spre a evita orice situare pe o scară

de valori. Sunt pictori, sculptori, graficieni, a căror activitate s-a

desfăşurat în întregime ori în cea mai mare parte în a doua jumătate a

secolului al XX-lea. Realizarea acestei impunătoare enciclopedii

(încă neîncheiate) include, după cum se poate înţelege, o riguroasă

investiţie de documentare şi un travaliu imens. Fapt ce poate fi

ilustrat şi prin marele număr de plasticieni introduşi în fiecare volum.

Astfel, vol. I cuprinde 198 de artişti; vol. II – 191; IV – 191; V –

196; VI – 163, iar al VII-lea, cel mai recent – 105. Fiecare dintre ei

este prezentat pe câte două pagini, cu patru sau cinci reproduceri

color (volumul are, în total, 384), cu un portret al artistului (tot color)

şi cu o extinsă fişă biobibliografică, la care se adaugă o seamă de

aprecieri critice, aparţinând celor mai activi şi reprezentativi

comentatori ai fenomenului plastic de la noi. Trebuie specificat că,

pentru primele şase volume ale acestei serii enciclopedice,

Alexandru Cebuc s-a asociat cu Vasile Florea şi Negoiţă Lăptoiu.

Page 44: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

44

Abia la ultimul tom, al şaptelea, Cebuc şi-a luat drept colaboratori pe

Ruxandra şi Sorin Papa.

Ca şi precedentele, nici acest volum nu intenţionează a se

transforma într-un fel de tratat care ierarhizează valoric artiştii

convocaţi în sumar. Toţi sunt distribuiţi într-o panoramă, am zice în

chip democratic, lăsând ca profilul fiecăruia să se recompună –

biografic şi estetic – din diversele comentarii ale unor critici de

specialitate, care s-au pronunţat despre ieşirile lor publice (expoziţii,

saloane etc.) ori despre creaţia lor în ansamblu. Astfel că, repartizaţi

alfabetic, plasticienii convieţuiesc, în aceste albume, într-o

comuniune firească, neantagonică: din generaţii diferite, având

carură estetică diferită, cu stiluri, opţiuni, programe conceptuale

diferite. Intenţia autorilor Enciclopediei … a fost una temeinică:

înfăţişarea diversităţii şi complexităţii artei noastre contemporane.

O trecere în revistă a tuturor numelor din cuprins este

imposibilă. Vom observa doar că un sculptor de talia lui Ioan

Bolborea, autor al unor impresionante monumente, se învecinează cu

un reputat pictor şi desenator: Traian Brădean; că artiştii vizuali

Viorela şi Vintilă Mihăescu, mult preţuiţi şi peste hotare, ţin

companie sculptorului şi pictorului Alexandru Ghilduş, realizator şi

al controversatului monument al Revoluţiei din Bucureşti; că

pictoriţa de sugestie lirică şi profesoara Mariana Palea, cu

remarcabilă prestaţie şi în domeniul educaţiei plastice a copiilor, se

află alături de Gianina Săvescu, pictoriţă de expresie acuzat

modernă; că Teodor Vescu, pictor cu prestigiu consolidat, devine

coleg de pagină cu apreciatul pictor Liviu Suhar, acesta având o

multilaterală prestaţie pe plan autohton, dar şi internaţional. Ş.a.m.d.

Între cei 105 artişti, figurează şi câţiva de etnie maghiară, cetăţeni

români, fireşte: Gyarmathy Jànos, Kovács Géza şi Pokker Ladislau.

De peste Prut, sunt prezenţi patru pictori basarabeni: Valeriu Herţa,

Iurie Matei, Vasile Moşanu şi Diana Şvichi.

Desigur, nu toate numele din volum sunt de prim plan; însă,

ca în orice alt domeniu, nici arta plastică nu se constituie numai din

vârfuri. Or, se ştie că, dintr-un sol bine cultivat, răsar şi artişti de top.

Page 45: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

45

Fiecărui artist, după cum precizam, i s-a întocmit o

pertinentă fişă biobibliografică, printr-o selecţie riguroasă a opiniilor

emise în timp de critica de specialitate. Lista acestora e relativ

extinsă. Printre aceştia, se află Dan Grigorescu şi Alxandra Titu,

Radu Ionescu şi Constantin Prut, Vasile Florea şi Valentin Ciucă,

Alexandru Cebuc şi Pavel Şuşară, Marin Mihalache şi Octavian

Barbossa etc. Semnatarul prezentelor rânduri se numără, cu

modestie, printre ei. Între altele acesta e citat şi cu un fragment dintr-

o cronică plastică dedicată Marianei Palea: „…Pânzele sale degajă şi

un uimitor coeficient de mister şi imaginaţie creatoare. În fond,

artista propune un program de recuperare a realităţii prin

temperament coloristic, investigaţie afectivă şi construcţie a unei

imagini întemeiate pe sentiment. Decorativul pur este izgonit, în

aceeaşi manieră, şi din portret, căutându-se, obstinat, latura

lăuntrică a fiinţei umane. Alternanţa de structuri evanescente şi

dense creează impresia de polivalenţă a lumii, arpegiile picturale

produc un halou armonic aproape sonor, fără a friza, însă, calofilia.

Mai ales că pictoriţa are un penel discret, ostentaţia cromatică îi e

străină, tatonând cu predilecţie teritoriul expresivităţii. Riscant,

plonjonul în acest contradictoriu spaţiu al peisajului se soldează cu

substanţiale izbânzi artistice. Evitând pastişa ori înscrierea în serii

revolute, artista şi-a descoperit propriul univers de forme, structuri,

culori şi ipoteze artistice. Descendenţa dintr-o anumită <şcoală> e

doar un chip original de asumare a personalităţii”.

Acest act editorial impune, aşadar, prin angajarea decentă,

nedemagogică, într-o responsabilitate de rezonanţă în spaţiul cultural

actual.

Vladimir Udrescu

***

VASILE D. AVĂDĂNEI: Pioneze acre (Editura PIM, Iaşi,

2011), carte ajunsă la noi pe filiera Bibliotecii Municipale, unde a

fost lansată, în martie 2012. Din prefaţa semnată de prof. V. Amarie,

Page 46: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

46

aflăm că autorul volumului Pioneze acre („acre” probabil pentru că

au fost puse la murat, ca pătlăgelele!) a fost la viaţa lui profesor, dar

şi jurist în administraţie, precum şi procuror la parchetul din Paşcani,

iar actualmente „proaspăt pensionar şi avocat”. O scurtă notă

biobibliografică de pe coperta IV ne mai informează că este şi

masterand în Drept comunitar european, ca şi întocmitor al unor

lucrări monografice privind satul Iorcani şi comuna Tătăruşi, şi că –

lucru vrednic de ştiut – are 4 nepoţi, cărora li se dă şi numele:

Lucian, Lorena, Bianca, şi Luca-Dimitrie. Bărbat valoros, fireşte, cu

fapte remarcabile la activ.

Volumul cu pricina se vrea unul de epigrame, de alte

alcătuiri în versuri (cu şfichi satiric – cel puţin ca intenţie – sau fără),

ca şi de „diverse cugetări”. Prefaţatorul nu mai pridideşte cu laudele:

„Atitudinea şi sentimentele creatorului se întind pe o gamă largă: de

la ironia duioasă faţă de nepoţi, înţelegerea faţă de unele slăbiciuni,

până la punerea la zid a unor defecte şi fapte condamnabile, biciuite

usturător” (p.7). În fond, afirmaţii gratuite, fără nicio acoperire

serioasă în textele din volum, unde poţi să tot alergi, între paginile 9

şi 181, fără să dai peste vreo poantă… funcţionlă, peste vreo ironie

bine plasată, peste vreun aforism memorabil. Să exemplificăm. Sub

titlul Colegi de…buzdugan, două catrene şi un distih: „Am avut

colegi, măi frate,/ Doi Buzdugani şi jumătate./Unul s-a pensionat/ Şi

la Suceava a plecat.// Altul, să nu-l prindă somnul,/A plecat la Iaşi,

Domnul/ Avea părul grizonat,/ Dar pe loc şi l-a schimbat…// Cu

vopseaua de prin ani,/ Tot ca la noi… la Paşcani!”. Însăilare fără

nici un chichirez, unde ex-procurorul crede vârtos că se poate spune

„păr grizonat”, de vreme ce cuvântul subliniat de noi el îl rimează cu

„schimbat” (p.19). Tot aşa, la p.59, autorul foloseşte sintagma

latinească „nota bene”, cu convingerea că aceasta înseamnă „note

bune”, şi nu „ia seama bine”, care este înţelesul real. De altfel acest

pseudo-epigramist nu o dată dă cu oiştea-n gardul semanticii, el

vorbindu-ne de „divorţuri geniale” (p.27), de nişte avocaţi care s-au

făcut „pământ şi apă” (cea ce nu are niciun sens, p.29), ori de nişte

„curci desuete”, deşi conduita acelora le-ar fi recomandat mai

degrabă pentru adjectivul up-to-date.

Page 47: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

47

Unele piese din volum par bucăţică ruptă din viaţa

profesională a procurorului, un fel de autoreferate seci privind

performanţele profesionale ale d-lui Avădănei: „Fraţii Amariei,

Sângeap şi cu Murat/ Întreg PAŞCANIU-au speriat./ Serghie, Mihuţ

şi cruzii fraţi Dănilă/ Au violat în voie, fără milă./ Dar într-o zi, ca

într-un film color,/ S-au întâlnit c-un …procuror./ Acum sunt…«la

locul lor»” (p.239). Asupra acestui aspect se insistă şi două pagini

mai încolo, pomeniţi fiind alţi infractori, care şi ei „au ajuns la locul

lor,/ Căci i-a-nţărcat… un procuror” . Justiţiarul primeşte felicitări,

drept care el îndosariază patru strofe, din care le cităm pe primele

două: „Codruţa Kovacsi [sic!], cum se ştie,/ Procurorul general al

României,/ La bilanţul de la Iaşi, curat,/ Doi păşcăneni a remarcat.//

Că în anul ce-a trecut/ Toţi dosare au avut./ Avădănei şi Pantază/ Au

fost legii bună pază,/ Au bătut recordul, frate,/ Câte 1400

soluţionate”(p.33). Bănuim că cititorul s-a edificat deja asupra

expresivităţii versurilor aşternute pe hârtie de versificatorul de la

Iorcani şi, drept urmare, ar fi cazul să oprim aici exemplificarea. Este

însă o adevărată impietate să faci din Mihail Sadoveanu un practicant

fioros al pedagogiei bâtei, ca în aceste versuri, pe care le reproducem

de la p.113, revenind deci asupra deciziei noastre de mai sus: „În

centrul civic din Paşcani/ Sadoveanu-i un titan./ El a scris câte-un

roman/ Cu Vitoria Lipan.// De pe soclul de la bază/ Încă şcoala o

veghează./ Elevilor se adresează:/ Învăţaţi şi voi mai bine,// La

istorie,…ca mine,/ Că de nu, «Cârja-i cu mine»” (p.113). Şi, ca să se

vadă limpede că nu-i o glumă, dl Avădanei îşi ilustrează „poezia” cu

un desen de Rix [de fapt, Riggs] Moroşanu, în care autorul

Dumbrăvii minunate îşi ridică asupra unor grupuri de copii

zdravăna-i cârjă. Frumos, nu-i aşa?!

Una din „cugetările” ex-procurorului nostru sună astfel:

„Unde-i minte multă/ Este şi prostie… suficientă” (p.177). Noi am

spune că o anumită suficienţă îl caracterizează pe autor, incapabil să

distingă conţinutul semantic al cuvintelor limbii române, incapabil să

găsească poante adecvate, în ciuda faptului că, pe la petreceri, el s-ar

putea să treacă drept un ins zeflemist şi glumeţ. Poate că un mic

stagiu la Academia Liberă „Păstorel”, cu sediul în paginile revistei

Page 48: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

48

„Cronica”, nu i-ar fi stricat autorului cărţii Pioneze acre,

„academie” unde ar fi învăţat măcar ce înseamnă o poantă mai

acătării.

Călina Viziru

***

CONSTANTIN BLĂNARU, Contemplaţii şi vertijuri

prin memorie (Editura Luminis, 2013). Noua carte a lui Constantin

Blănaru, o antologie de texte revăzute, intitulată Contemplaţii şi

vertijuri prin memorie, pare a fi rezultatul unui pariu pe care

prozatorul l-a şi câştigat, de altfel, în sensul unor schimbări în

scriitură, textele sale devenind mai accesibile cititorului nedispus să

orbecăiască prin naraţiuni de tip şaradă.

Scrierile sale anterioare, de un modernism destul de agresiv,

tributare „noului roman” francez, creau certe dificultăţi de receptare.

Prin noua sa carte, Constantin Blănaru ne demonstrează că el poate

scrie mult mai inteligibil, accentul fiind pus pe acţiune. Volumul

cuprinde opt proze scurte, subiectele abordate fiind tratate

„monografic”, autorul încercând să le epuizeze. Titlurile sunt, de

altfel, sugestive: Sanitas, Meseriaşul, Beladona, Ucenicul vinului,

Pretext dosarial, În careu, În faţa neantului, Lecţia de yoga.

Scrise la persoana întâi, poveştile aduc a adevărate studii de

caz, înfăţişând nişte „situaţii de fapt” în care sunt surprinse

personajele. Prozatorul se documentează ca pentru un studiu

monografic, descriind minuţios mediul în care au loc conflictele bine

motivate psihologic. Mediului i se atribuie de data aceasta o

importanţă incomparabil mai mare decât în textele „nerevăzute”,

unde accentul era pus aproape exclusiv pe sondajul psihologic

rudimentar al personajelor, de regulă fad, fastidios. Un exemplu de

frazeologie insipidă: „Şeful meu aruncă pânza de bomfaier şi

continuă să taie cu faiul. Ţeava-i de metal, poziţia de lucru

nefavorabilă. Eu nu prea aş putea… Răşpăluieşte filetul cu şmirghel

fin, nu cu cel mai aspru, cu care am răşpăluit eu. Cred că pentru a

îndepărta aşchiile produse la executarea filetului. Am învăţat despre

Page 49: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

49

asta: aşchiile, chiar zdrobite prin infiletare, ar menţine goluri şi ar

intra apă în piesa zero, ar favoriza ruginirea, ar grăbi fisurarea”

(Meseriaşul). Sau: „Datorită activităţii mentale, gândirii, permanent

fiinţa ta vibrează la unison, intrând astfel în rezonanţă cu anumite

straturi ale Manifestării Macrocosmice şi astfel captează diferite

forme de energii care determină efecte sincrone în subconştientul tău.

Convingerile tale cele mai profunde sunt acelea care emană parcă din

străfundurile fiinţei, încât aproape că nu le poţi argumenta şi discuta

raţional. Aceasta se datorează faptului că ele nu provin din mentalul

conştient, ci din afara subconştientului tău” (Lecţia de yoga).

Aşa cum ar rezulta din titlu, cât şi din faptul că sunt scrise la

persoana întâi, prozele lui Constantin Blănaru par a fi autobiografice,

însă nu e deloc sigur că aşa stau lucrurile, date fiind aspectele clar

ludice, autorului plăcându-i jocul literar, gratuitatea artistică.

Oricum, „contemplaţiile” sunt mai puţin numeroase decât în

volumele anterioare, în avantajul aşa-ziselor „vertijuri”, adică

acţiuni, textele câştigând astfel în dinamism. Să presupunem că avem

de-a face cu un singur personaj, aflat în diferite „situaţii de fapt”:

acesta merge la un tratament medical (Sanitas), învaţă apoi meseria

de instalator (Meseriaşul), experimentează ineditul unei dragoste la

prima vedere (Beladona), învaţă după aceea cum se face vinul

(Ucenicul vinului), are de-a face cu Securitatea (Pretext dosarial)

etc. Fapt este că „vertijurile” îl cuceresc pe cititor, autorul găsind

reţeta pendulării bine temperate între acţiune şi monolog interior

(alcătuit din comentarii maliţioase ale „situaţiilor de fapt”, asezonate

cu ironii şi chiar autoironii. Umorul este unul sănătos. Cu acest

volum, Constantin Blănaru îi serveşte cititorului o proză mult mai

„comestibilă”.

Gheorghe C. Paţa

Page 50: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

50

Mersul pe jos

Mini-erată la Capcanele istoriei

Ca şi în volumul „Germanofilii”. Elita românească în anii

Primului Război Mondial (Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 2010),

unde benedictinul Lucian Boia şi-a propus şi a şi reuşit să infirme afirmaţia

lui Constantin Kiriţescu, acela care, în Istoria războiului pentru

întregirea României, susţine că „adepţii politicii germane se puteau

număra pe degete”, tot aşa în volumul Capcanele istoriei. Elita

intelectuală românească între 1930 şi 1950, ediţia a II-a revăzută şi

adăugită (Editura Humanitas, Bucureşti, 2012), autorul demonstrează la fel

de riguros ceea ce şi-a propus să demonstreze, anume că, fascinaţi de

Putere, intelectualii se adăpostesc la umbra acesteia, simţindu-se astfel ei

înşişi puternici şi că, „în tot cazul, intelectualul are o abilitate, aceea de a

găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica.

Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul” (a se vedea

cuvântul de încheiere, op. cit., p. 346). Pe scurt: punct ochit – punct lovit!

Scopul nostru nu este însă o prezentare mai pe larg a indiscutabil

valoroasei lucrări a lui Lucian Boia, care se citeşte cu mare interes şi

datorită stilului atracţios al autorului, ci pur şi simplu semnalarea unor

inadvertenţe şi a unor erori nostime, a căror persistenţă şi în ediţia revăzută

este cu atât mai supărătoare şi de neiertat.

Să spunem mai întâi că nu înţelegem de ce autorul a decis să nu

scoată în „vitrina” intitulată 120 de personaje decât doar acest număr

restrâns, lăsând pe dinafara „vitrinei” foarte multe „personaje”, şi ele

îndreptăţite la un asemenea tratament. Printre absenţii din „vitrină” (nu şi

din carte, e de precizat) se numără Constantin Angelescu, G.G. Antonescu,

Corneliu Baba, Ştefan Baciu, Ion Biberi, Demostene Botez, Dumitru

Caracostea, Ion Caraion, Ovid S. Crohmălniceanu (scris mereu O.

Crohmălniceanu, aşa cum niciodată nu-şi semna acesta textele), Geo

Dumitrescu, Petru Dumitriu, Mircea Florian, Grigore Gafencu, Constantin

Virgil Gheorghiu, Petru Groza, Iuliu Haţieganu, Virgil Ierunca, Gh.

Ionescu-Siseşti, Eugen Jebeleanu. Adrian Marino, Nicolae Moraru, Vasile

Netea, Ştefan Nicolau, Hortensia Papadat-Bengescu, Dan Petraşincu, Octav

Onicescu, George Emil Palade, Theodor Pallady, Ion Pillat, Mihail

Polihroniade, Victor Ion Popa, Marin Preda, Camil Ressu, Ion Simionescu,

Page 51: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

51

Gheorghe Tătărescu, Pan Vizirescu, Vasile Voiculescu, şi alţii încă, nu

puţini la număr. În fond, însă, asta este treaba „vitrinierului” şi să nu ne

amestecăm noi în treaba lui. Numai că ar fi bine de ştiut ce criterii a avut el

în vedere. Mai departe, nu ne vom opri asupra unor rateuri de corectură

precum aceea că „domnul Jourdan [sic!] …făcea proză fără să ştie” (p.

105), ori ca aceea conform căreia „din comunism în postcomunist [sic!] au

trecut cu toţii!” (p. 343) etc., ci asupra unei erori care are comicul ei aparte.

Cităm, aşadar, de la pagina 301: „La secţia de «ştiinţe istorice, filosofice şi

economico - juridice» e aproape pustiu (în domenii care reprezentaseră o

treime din structura vechii academii); nu se găsesc să i se alăture lui

Andrei Rădulescu decât Petre Constantinescu – Iaşi, istoric de mâna a

doua, dar militant comunist notoriu, şi Barbu Lăzărescu, autor al unor

cercetări literare de măruntă erudiţie, căruia îi revine şi funcţia de director

al Bibliotecii Academiei. Academicieni evrei, pe lângă Barbu Lăzărescu,[a

se observa diabolica perseverare în eroare!] sunt” etc. Comicul intervine

atunci când acestei erori (Lăzărescu în loc de Lăzăreanu!) i se asigură

„consacrarea” la indicele de nume al cărţii, de unde trimiterea se face nu

doar la pagina 301, ci şi – culmea inexactităţii! – la pagina 280, unde acest

nume nu-i deloc de găsit. Cititorul a şi înţeles că în realitate este vorba de

Barbu Lăzăreanu, în mod corect inclus la indicele de nume, deasupra

inexistentului „personaj” Barbu Lăzărescu.

Iată o ispravă de-a mai mare dragul, care, este de crezut, nu ţine

totuşi de plăcerea istoricului Lucian Boia de a-şi exersa şi în acest fel

„imaginarul” său atât de expansiv.

Miana Scutelnicu

Page 52: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

52

Caruselul revistelor

„Şeful treburilor murdare la

Curtea lui Carol al II-lea”

Sub titlul „Gavrilă Marinescu, şeful treburilor murdare la

curtea lui Carol al II-lea”, revista „Historia” (An XIII, Nr. 135 –

Aprilie 2013) prezintă – după o lucrare recentă a comisarului Florin

Şinca – nu pur şi simplu un „chip întunecat al regimului carlist”,

cum susţine redactorul-şef Ion M. Ioniţă, ci faţa întunecată a

întregului regim instituit de acest suveran, adevăratul cap al tuturor

răutăţilor în toţi cei zece ani în care a domnit, înconjurat de o

camarilă nesăţioasă, zece ani în care s-au comis din porunca sa sute

şi sute de crime abominabile, instaurându-se şi o mafie de o cruzime

nemaipomenită, care a jefuit ca-n codru avuţiile ţării. Despre

năravurile infecte ale regelui ne vorbesc mai multe pagini din revistă,

însă aici vom reproduce, omiţând trimiterile la notele de subsol, doar

un scurt pasaj, foarte elocvent în această privinţă: „«Gabriel

Marinescu ajunge omul de încredere al regelui Carol al II-lea,

mergând până acolo încât se ocupa personal până şi de racolarea

femeilor uşoare pentru distracţia suveranului». Se cunoaşte faptul

că, în afară de amanta oficială, regele «avea slăbiciune şi pentru

femeile de stradă, mai ales pentru ţigănci» şi «pentru actriţele de

cabaret cu o vastă experienţă sexuală»./ Imoralitatea suveranului a

fost certă. «[Eugen] Cristescu îmi spune că uneori regele culege

femei de pe stradă», nota, la 24 iunie 1932, Armand Călinescu, iar

ministrul de Interne C. Argetoianu scria despre rege că mergea într-

un Ford de două locuri pe străzile Brezoianu şi Sărindar, «aborda

câte o prostituată, o aducea la palat» şi «după o şedinţă mai lungă

sau mai scurtă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1000 lei. La

ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la

Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea

dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu,

înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile

Page 53: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

53

din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care

îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat

încrederea regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate

abuzurile pe care le-a săvârşit»”.

Dar mai degrabă să reproducem un fragment din portretul pe

care sus-pusul poliţai i l-a făcut suveranului, într-un moment în care

considera nimerit să se distanţeze de acesta, fiind el însuşi oripilat de

comportamentul aberant şi antisocial al monarhului: „Mi-am dat

seama din prima lună după urcarea lui pe tron, că este un

dezechilibrat, un sifilitic incurabil, un amoral, un prost, banditul,

când nu este în criză de epilepsie, un gangster de mare clasă; a furat

ca-n codru ori de unde se găsea; n-a tolerat în jurul său oameni

independenţi şi avea oroare de aceia cari încercau să-i dea sfaturi;

îi făcea o plăcere diabolică să vadă lumea umilindu-se în faţa lui; nu

lua nimic în serios, nu credea în nimic; dacă Antonescu nu-i punea

revolverul în piept, n-ar fi abdicat niciodată; sfătuit de Tătărescu,

Urdăreanu şi Mihail erau hotărâţi să facă o baie de sânge în

dimineaţa zilei de vineri; ştiu acest lucru de la cineva sigur care se

afla acolo la Palat în noaptea detronării; complicii lui apropiaţi

aşteptau, unii în cabinet la Urdăreanu, alţii la Statul Major, să se

facă ziuă şi să procedeze la arestările fixate de ei; numai două

lucruri nu ştiu, pe ce forţe se bazau şi de unde a aflat Antonescu de

complotul care se pregătea în contra lui, a lui Maniu, a lui Dinu

Brătianu şi a tuturor prietenilor lor. Antonescu s-a purtat prea blând

cu el, căci putea să-l împuşte şi să termine pentru totdeauna cu acest

monstru însetat de sânge. Eu nu ştiu însă ce am să fac, dar îţi spun

d-tale să-l informezi pe Maniu că face o mare greşeală că nu curmă

răul din rădăcini, proclamând republica şi scăpând ţara de o

dinastie degenerată”.

Nimerit ar fi ca asupra „dosarului” întocmit de revista

„Historia” să se aplece cu luare aminte toţi cei care astăzi, pe micul

ecran sau în presa scrisă, nu mai prididesc să proslăvească ditirambic

monarhia, nădăjduind probabil că într-o bună zi ar putea deveni şi ei

membrii unei camarile regale veroase. Oricum, chiar şi în cazul în

care ei sunt nişte „idealişti”, ne îndoim că fanatismul lor le-ar

Page 54: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

54

permite vreodată să admită cât de ridicol de anacronică este pledoaria

lor, chit că pe lume există o Anglie, o Norvegie etc. Mult mai uşor

este să te descotoroseşti de un şef de stat ales care încalcă cu

neobrăzare legile ţării decât de o monarhie imorală sau decrepită,

care se consideră reprezentanta divinităţii la cârma unui popor.

Grigore Faustocea

Page 55: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

55

Beyond the rubrics

O polemică d’antan

cu Radu Cosaşu*

Pe cât se pare, discuţia în jurul „viziunii repotericeşti” în

proza actuală, care a devenit o discuţie foarte serioasă, a pornit, între

altele, de la o neînţelegere din partea unui critic care, scriind în

principal despre volumul Nopţile tovarăşilor mei de Radu Cosaşu,

s-a lăsat indus în eroare de textul tipărit pe clapele copertei acestei

cărţi, text în care tov. Nicolae Manolescu a văzut pur şi simplu

Credo-ul unui reporter incurabil. În articolul Două volume de

povestiri, cronicarul de la „Contemporanul” s-a lăsat sugestionat de

cele câteva rânduri care, în fond, nu ne dezvăluie un mod de a

cunoaşte viaţa specific numai reporterilor, ci întregului nostru front

scriitoricesc: contactul viu, repetat şi multilateral cu realitatea socială

a epocii contemporane. Analiza sa critică a încercat, în consecinţă, să

justifice prejudecata că un autor care „a străbătut ţara de la un capăt

la altul, cu trenul, cu camioane, pe şosele, pe nenumărate drumuri

de şantiere, cu căruţa zile şi nopţi”, trăgând „la camere de oaspeţi,

la hoteluri mici şi mari” etc., nu putea să dea decât o carte de

reportaje deghizate sub un văl prea subţire de proză de ficţiune. De

aici suita de contradicţii întreţesute în întregul articol, căruia însuşi

Radu Cosaşu le-a dat o meritată replică, în „Gazeta literară”.

Personal cred că, o dată cu recentul volum de schiţe şi

povestiri, Radu Cosaşu a izbutit să se delimiteze vizibil de reportaj,

fapt ce se poate constata parţial din volumul Energii, unde cititorul

atent a avut posibilitatea să facă lesne deosebirea, pe de o parte, între

schiţele, pe de altă parte, între reportajele adunate acolo şi să vadă

cum prozatorul ştie să-şi diferenţieze mijloacele artistice în raport cu

specia literară abordată. Deficienţele volumului Nopţile tovarăşilor

mei trebuiau, aşadar, examinate nu prin prisma unor neajunsuri pe

care tov. Manolescu le consideră oarecum imanente tehnicii speciale

a reportajului, unei concepţii şi viziuni aparte care ar caracteriza pe

Page 56: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

56

reporteri, ci în lumina unor criterii valabile pentru toate genurile şi

speciile literare, deoarece, citindu-l pe Radu Cosaşu, susţinem şi noi

că „reportajul împarte de la egal la egal, cu celelalte specii literare,

atât succesele cât şi lipsurile literaturii, cu aceeaşi

responsabilitate”.

În ciuda recunoaşterii convenţionale a rolului reportajului în

literatura noastră, articolul tov. Manolescu coboară de fapt reportajul

la rangul de specie literară inferioară, invocând clar o anumită

superficialitate organică a genului, care ar trebui depăşită în schiţe,

nuvelă şi roman, întrucât numai acolo ar exista „posibilitatea de a

introduce un plan uman mai adânc, adică – precizează tov.

Manolescu – o reflecţie capabilă să generalizeze experienţa directă

în tipuri larg semnificative”. De aici defăimarea aşa-numitei „viziuni

reportericeşti”.

Oare există, într-adevăr, o „viziune reportericească”? Este

adevărat că folosim în comentariile critice termenul „viziune lirică”,

însoţit de diferite determinative, dar niciodată cu implicaţiile pe care

ni le propune formula discutată azi, şi foarte discutabilă. După

părerea mea, putem vorbi pe drept cuvânt de o tehnică

reportericească, de mijloace artistice specifice reportajului, pe când o

„viziune reportericească” implică distincţii la nivelul privirii de

ansamblu asupra lumii şi vieţii şi nu cred că aceasta poate fi

condiţionată în vreun fel de puterea ascunsă pe care ar avea-o în ele

genurile literare, aşa încât practicarea, de exemplu, a reportajului să-

ţi impună neapărat o optică specifică asupra lucrurilor, să zicem

superficialitatea şi convenţionalismul, la care făcea aluzie tov.

Manolescu în cronica sa la cărţile lui Radu Cosaşu şi Nicolae Ţic.

O problemă reală care se pune în urma dezvoltării

prodigioase a reportajului în zilele noastre este aceea a influenţei

reportajului asupra literaturii noastre în general, pentru că există

realmente o influenţă a reportajului asupra literaturii în general, şi nu

numai asupra prozei. O dovadă în sprijinul acestui punct de vedere o

constituie apariţia şi răspândirea reportajului liric ca specie a poeziei,

cultivat cu osebire de unii poeţi tineri: Florenţa Albu, Darie

Novăceanu, şi alţii. De exemplu, volumul de versuri Fără popas şi

Page 57: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

57

cartea de reportaje Câmpia soarelui de Florenţa Albu concură, cu

mijloace care se întrepătrund, la conturarea imaginii Bărăganului în

anii construirii socialismului. Putem cita apoi pe Pop Simion, şi pe

alţii, care cultivă o specie nouă rezultată din sinteza reportajului cu

schiţa. Datoria criticii nu este să prescrie puritatea mijloacelor sau

combinarea lor în anumite doze, ci de a stabili dacă adevărul vieţii a

fost zugrăvit în toată profunzimea şi complexitatea sa, cu mijloacele

ce-au stat la îndemâna creatorului.

Principala influenţă pozitivă pe care o exercită practica

reportajului asupra literaturii noastre este, fără îndoială, îndemnul viu

la cunoaşterea realităţii concrete a timpului, însoţită de efortul de a

descoperi generalul în multitudinea aspectelor particulare. Contactul

direct cu viaţa dă prozei actuale prospeţime, dinamism şi varietate,

putinţa de a investiga fenomenele caracteristice progresului rapid al

societăţii, cu relevarea specificului acestora de la o etapă istorică la

alta. Cred că volumele lui Cosaşu şi Ţic demonstrează tocmai acest

lucru.

Nu intenţionez să fac aici o expunere detailată asupra

influenţelor pozitive, desigur mult mai bogate şi mai fecunde, pe care

reportajul le are în ansamblul literaturii. Aş voi însă să insist asupra

unei influenţe negative pe care, în opinia mea, o anumită concepţie

asupra reportajului o vădeşte asupra creaţiei literare, indiferent de

gen. Datele problemei mi s-au înfăţişat în urmă cu vreo doi ani când,

în revistele „Luceafărul” şi „Gazeta literară”, au apărut simultan

două reportaje despre una şi aceeaşi uzină, unul semnat de Radu

Cosaşu, altul de mine. [Am la îndemână acum, în 2013, doar revista

cu reportajul meu, Azi, la Roman, în „Gazeta literară”, Anul VII, nr.

21, joi 19 mai 1960] Întâmplarea a făcut însă chiar mai mult decât

atât, şi anume: eroul principal din cele două reportaje scrise de autori

diferiţi era unul şi acelaşi, – laminoristul Varduca, de la Fabrica de

Ţevi din Roman. Cu acest prilej, am putut constata că între

laminoristul Varduca cunoscut şi descris de mine şi cel cunoscut şi

descris de Radu Cosaşu există nu diferenţe de însuşiri în plus sau în

minus, neesenţiale şi deci neglijabile, ci o deosebire totală.

Laminoristul meu era un om aşezat, chibzuit, înclinat să cumpănescă

Page 58: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

58

bine lucrurile, pe când în versiunea Cosaşu acelaşi laminorist se

manifesta ca un ins grăbit, exuberant şi cam retoric. Cu toate că

experienţa psihologică a omenirii ne arată că diferiţi indivizi, sau

chiar unul şi acelaşi individ, în momente şi împrejurări diferite, pun

în evidenţă diferenţe în perceperea unuia şi aceluiaşi obiect, cauza

„dedublării” lui Varduca nu a stat aici în sensibilitatea noastră

divergentă, nici în momentele diferite ale documentării, deşi eu am

cunoscut un laminorist pe care soţia îl aştepta liniştită acasă, la masa

de prânz, pe când Cosaşu a cunoscut pe acelaşi laminorist în febra

pregătiri unei deplasări la Bucureşti. Evident, altfel arată şi se

comportă un om care se grăbeşte să prindă trenul, şi altfel unul care

nu riscă decât să mănânce o ciorbă reîncălzită. Diferenţa se explică,

deocamdată, numai ca rezultat al unei erori în metodica documentării

pe teren, în legătură cu care reportajul lui Radu Cosaşu lasă să se

constate serioase lacune: inversări de date biografice, din cauza lipsei

flagrante de informaţie. Frapat de această întâmplare, am publicat o

notă, la care, însă, autorul celuilalt reportaj a răspuns cu iritare printr-

o altă notă, în care susţinea dreptul reporterului de a descrie lumea

aşa cum o vede el, fără a-şi bate capul dacă impresiile sale traduc un

adevăr obiectiv, adevăr care, în datele sale esenţiale, trebuie să apară

tuturor oamenilor ca fiind identic cu el însuşi.

Nu aş fi reluat această polemică mai veche, dacă, în articolul

Viziune reportericească, Radu Cosaşu nu ar fi reafirmat punctul său

de vedere în legătură cu necesitatea ca reporterul să se înfăţişeze în

primul rând pe el însuşi în relatările sale. Vorbind despre specificul

reportajului, autorul volumului Energii scrie: „Forţa lui de

transfigurare artistică (…) provine, după părerea mea, din forţa

personalităţii reporterului. Niciun fapt, niciun om nu se impune în

reportaj, dacă nu se hrăneşte şi nu se colorează cu sângele

reporterului. Reportajul – conchide Radu Cosaşu – e cel mai puţin

«obiectiv» dintre genurile prozei”. A căuta să aşezi pe reporter pe

această poziţie mi se pare a-l ipostazia ca demiurg al universului.

Este, într-un fel – ca să ne limităm la artă – , o concepţie net

expresionistă. Materialismul dialectic ne arată, însă, că existenţa

fiinţează independent de subiectul cunoscător şi afirmă ca posibilă

Page 59: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

59

cunoaşterea adecvată, la obiect, adică relevarea proprietăţilor reale

ale lucrurilor, indiferent de diferenţa dintre o sensibilitate perceptivă

şi alta. În cazul lui Radu Cosaşu, laminoristul Varduca nu apare ca

un om cu personalitate proprie, distinctă, ci numai ca motiv de

exteriorizare a personalităţii reporterului. Prozatorul nostru refuză să

descifreze o existenţă şi un destin, să le înţeleagă, să le integreze ca

imagini ale unei realităţi obiective şi să le redea apoi la dimensiuni

veridice pentru orice muritor, pentru ca în schimb să ne propună o

figură umană ce nu rezistă la confruntarea cu originalul, fiind în mare

parte una din copiile trase la indigo după personalitatea reporterului.

Urmarea acestui mod de a concepe „transfigurarea artistică” în

reportaj se vede şi în proza de ficţiune. Cei mai mulţi critici care au

scris despre volumele lui Ţic şi Cosaşu au remarcat, între altele,

faptul că multe personaje din aceste cărţi par multiplicate după un

anume prototip. Pe bună dreptate, după părerea mea, scrie Nicolae

Manolescu că la Nicolale Ţic majoritatea eroilor „sunt cu toţii

reductibili la…un anume tip de muncitor, pe care îl putem presimţi

încă din vechile reportaje ale lui Ţic”. Fireşte, lumea vastă

exterioară nouă este infinit mai bogată decât lumea interioară a

oricăruia dintre geniile omenirii, iar diversitatea creaţiei literare nu se

poate obţine decât studiind diversitatea obiectivă a realităţii. Altfel

ajungem la uniformitate, repetiţie şi monotonie, la simplificare, la

schematism.

Nu mai spun că, dincolo de orice pretenţie de teoretizare,

chestiunea evidenţiază şi un alt aspect. Reportajele au în primul rând

nişte cititori să le zicem „din oficiu”: eroii despre care se scrie,

rudele acestora, prietenii, cunoscuţii lor. Îmi aduc aminte că la

redacţia revistei „Scrisul bănăţean” a sosit într-o zi o scrisoare din

partea unui inginer de la fabrica „Electromotor” din Timişoara, în

care se protesta împotriva deformării, de către un reporter, a chipului

unui cunoscut inovator din întreprindere. Mergând prea departe cu

„transfigurarea” în reportaj, riscăm să pierdem creditul cititorilor.

Menirea reportajului trebuie să fie, printre altele, aceea de a forma

pentru prozator o şcoală de exactitate a informaţiei, de îmbogăţire şi

Page 60: Spiritul Critic · lui Radu Theodoru, România, românii şi comunismul) (p.25) Nichifor HUŢUPAN, Lucian Boia: De ce este România altfel? (p.33) 2 Eseuri Ignat Florian BOCIORT,

60

diversificare a materialului de viaţă care, desigur, alimentează în

acelaşi timp şi proza de ficţiune.

Tov. Radu Cosaşu ar putea să riposteze din nou, în stilul său

paradoxal, în favoarea reportajului definit ca fiind „cel mai puţin

«obiectiv» dintre genurile prozei”. În sprijinul ripostei sale el ar

putea aduce o carte de reportaje cum este Pe un picior de plai de

Eugen Barbu. Voi răspunde că această carte este de fapt o culegere

de poeme în proză, autorul neavând pretenţia exactităţii documentare

a descrierilor. Din acest punct de vedere, mult mai apropiate de

reportaj mi se par schiţele Bufet expres şi Călătorie cu autocarul din

ultimul volum al prozatorului, ca să nu mai vorbim de câteva

reportaje reprezentative pentru specie, cuprinse în volumul …Cât în

şapte zile (1960) al lui Eugen Barbu. Oricât de mult am exagera

postulatul originalităţii reporterului, nu ne este totuşi permis să

privim reportajul altfel decât ca pe specia literară cea mai obiectivă

cu putinţă, răsturnând, în consecinţă, formula aberantă propusă de

Radu Cosaşu.

Leonard Gavriliu

*) Reproducere a unui manuscris de acum o jumătate de secol, de

pe când eram student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, manuscris pe care l-am găsit în arhiva mea. Varianta dactilografiată am propus-o spre publicare revistei „Scrisul bănăţean”, dar Nicolae Ciobanu, proaspăt instalat în locul meu, ca şef al secţie de critică a revistei, din motive de acut conflict cu mine, nu i-a dat curs.

60 Spiritul Critic